CAPITOLUL 1.

NOŢIUNI DE HISTOLOGIE

Histologia este ramura morfologiei care se ocupă cu studiul structurii microscopice şi

inframicroscopice a celulei şi ţesuturilor care alcătuiesc organismul uman.

1.1. Celula
Celula este unitatea structurală şi funcţională a tuturor organismelor animale şi
vegetale. Proprietăţile celulei sunt: metabolismul, creşterea, proprietatea de autoreînnoire şi
înmulţirea celulară.
Dimensiunea celulelor este cuprinsă, în general, între 20 şi 40μ.
Volumul celulelor se măsoară în μ3 şi este variabil de la un tip de celulă la altul, fiind
cuprins între 200 şi peste 10.000μ3.
Forma celulelor este şi ea foarte variată şi determinată de funcţia pe care o
îndeplinesc, de procesele fizico-chimice din protoplasmă şi de condiţiile mecanice din
ţesuturile pe care le formează. Iniţial, toate celulele au formă globuloasă, dar, după
diferenţierea celulară, ele capătă forme alungite şi devin fusiforme sau filamentoase, stelate,
cilindrice, cubice etc.
Raporturile care se stabilesc între celule le clasifică în două categorii: celule libere,
cum sunt elementele figurate ale sângelui şi limfei şi celule asociate, fixe, care formează
ţesutul epitelial, cel conjunctiv, muscular şi nervos.

1.1.1. Structura microscopică şi infrastructura celulei

Celula este alcătuiră din trei mari componente: membrana plasmatică, citoplasma şi
nucleul.
Membrana plasmatică (sau plasmalema) constituie învelişul extern al celulei. De ea
depind schimburile dintre celulă şi mediul exterior. Este formată din stratul extern, stratul
mijlociu şi stratul intern.
Din punct de vedere biochimic, membrana plasmatică este de natură lipoproteică.
Membrana plasmatică prezintă la nivelul său sisteme de enzime (cu rol în transportul
substanţelor la nivelul membranei) şi încărcătură electrică - celula în repaus prezintă sarcini
electrice pozitive pe faţa externă a membranei şi negative pe faţa internă şi invers atunci
când ea este în faza de activitate.
Unele tipuri de celule prezintă prelungiri ale membranei plasmatice spre exterior
care pot fi microvili, cili, flageli, desmozomi etc.
Microvilii sunt foarte numeroşi la polul apical al celulelor care formează epiteliul
mucoasei intestinale, având rol de a mări absorbţia.
Ciclii şi flagelii au rol de mişcare, iar desmozomii au rol de legătură, de solidarizare a
celulelor între ele.
Citoplasma reprezintă întreaga masă celulară extranucleară. Examinată la microscop,
ea revelează unele formaţiuni corpusculare - organite şi incluziuni ale citoplasmei.

1
 Citoplasma din jurul nucleului poartă denumirea de endoplasmă, iar cea dinspre
periferia celulei, ectoplasmă.
Structural, citoplasma formează un tot indisolubil, fiind formată din două mari
componente:
citoplasma fundamentală, hialoplasma sau matricea citoplasmatică şi
formaţiunile diferenţiate, structurate ale citoplasmei, reprezentate de organitele şi
incluziunile celulare.
Citoplasma fundamentală (hialoplasma) reprezintă partea nestructurată a citoplasmei,
de natură coloidală, cu pH de 6,8.
Formaţiunile structurale pot fi împărţite în organite comune tuturor celulelor şi organite
specifice.
Organitele comune sunt reprezentate de membranele interne (citomembranele), de
ribozomi, mitocondrii, lizozomi şi centrozom.
Citomembranele formează o reţea de canalicule, vezicule, saci sau cisterne care
străbat citoplasma în toate direcţiile formând: reticolul endoplasmatic, aparatul Golgi şi
membrana nucleară.
Reticulul endoplasmatic este o reţea de citomembrane care formează mici canalicule,
care se dilată, se contractă sau se fragmentează, formând mici vezicule izolate. Există două
tipuri de reticul endoplasmatic: neted şi rugos.
Reticulul endoplasmatic neted diferă de la un tip de celulă la altul şi îşi schimbă
aspectul în funcţie de faza de activitate. Este întâlnit la celulele din fibrele musculare şi în
celulele care secretă hormoni steroizi. Are un rol deosebit de important în metabolismul
glicogenului.
Reticulul endoplasmatic rugos se caracterizează prin aceea că suprafaţa externă –
dinspre matricea citoplasmatică – a peretelui membranos se află mici particule de
ribonucleoproteine (denumite ribozomi sau granulaţiile Palade). Ribozomii reprezintă sediul
sintezei de proteine din celulă.
Microzomii sunt mici fragmente de reticul rugos, de forma unor vezicule mici, pe
suprafaţa cărora se găsesc ribozomii.
Aparatul sau complexul Golgi este un sistem membranos format din cisterne sau
vezicule cu pereţi netezi (fără ribozomi) şi ocupă locul din vecinătatea nucleului. Funcţional,
el contribuie la eliminarea produşilor de secreţie ai celulei.
Ribozomii sau granulaţiile Palade sunt organite citoplasmatice bogate în
ribonucleoproteine şi reprezintă sediul sintezei de proteine din celule. Ei se prezintă sub
forma unor granule dense, rotunde sau ovale şi pot fi de două feluri: ribozomi liberi şi ribozomi
asociaţi citomembranelor.
Mitocondriile sunt organite citoplasmatice de formă rotundă, ovală sau alungită, cu
rol în producerea de energie în celulă. Sunt învelite de două membrane care au la mijloc un
interspaţiu. În mitocondrii se află sistemele enzimatice care intervin în producerea de energie
celulară ca: enzimele ciclului lui Krebs şi ale fosforilării oxidative. Energia produsă este
înmagazinată în legăturile macroergice ale ATP (acidul adenozintrifosforic).
Lizozomii sunt organite bogate în enzime hidrolitice cu rol important în celulele care
fagocitează.
Centrozomul (denumit şi centrul celular) este un alt constituent al celulei cu rol în
diviziunea celulară. În cursul deviziunii celulare, centrozomul dă naştere austerului şi fusului
de diviziune.

2
 Organitele specifice sunt diferenţieri structurale şi funcţionale ale citoplasmei pe care
le posedă numai anumite tipuri de celule. Ele sunt reprezentate de microfibrile, neurofibrile,
cili şi flageli.
Incluziunile citoplasmatice sunt granule formate din substanţe de rezervă, de
produşii de secreţie şi de pigmenţii din citoplasma celulelor.

Nucleul este o formaţiune protoplasmatică superior organizată a celulei. El conţine

aşa-numita informaţie genetică prin care se transmit caracterele ereditare de la o generaţie la
alta. În general, ocupă o poziţie centrală, dar există şi celule unde poziţia lui este situată la
periferie (spermatozoid, celula adipoasă etc.).
Majoritatea celulelor au un singur nucleu (şi se numesc monocariocite), dar există şi
celule cu mai mulţi nuclei (denumite policariocite). De asemenea, există şi celule fără nucleu
denumite generic anucleate (de exemplu, hematiile din sânge).
Forma nucleului corespunde, în general, formei celulei şi este strâns legată de
activitatea metabolică a acesteia. De regulă, forma este ovoidală sau sferică, dar există şi
nuclei inelari, în forma de potcoavă sau formaţi din mai mulţi lobi (la nucleii polilobaţi).
Între nucleu şi citoplasmă există o strânsă relaţie funcţională, cele două componente
neputând exista separat, ci numai într-un tot unitar funcţional.
Structura nucleului este alcătuită din învelişul extern (membrana nucleară), unul sau
mai mulţi nucleoli şi carioplasmă.
Membrana nucleară are o structura trilaminară, cu rol de permeabilitate selectivă
între interiorul nucleului şi citoplasmă.
Nucleolul este o formaţiune structurată a nucleului cu rol foarte important în sinteza
ARN, fiind foarte bogat în ribonucleoproteine. ARN-ul conţinut de acesta este de trei tipuri:
ARN-ribozomal, ARN de transfer şi ARN-mesager.
Carioplasma formează cea mai mare parte a nucleului şi reprezintă o soluţie
coloidală cu o fază de sol (cariolimfa) şi o fază de gel (cromatina nucleară).
Cromatina nucleară conţine cromozomii celulari şi este formată din
dezoxiribonucleotide, formate la rândul lor din ADN şi proteinele ataşate de el. ADN este
format din două lanţuri de polinucleotide paralele între ele răsucite helicoidal în jurul unui
ax comun. Unul din lanţuri are direcţie ascendentă, iar celălalt direcţie descendentă.
Gena reprezintă unitatea funcţională din molecula de ADN a unui cromozom şi este
purtătoarea informaţiei genetice care se transmite urmaşilor.

1.1.2. Compoziţia chimică a celulei

Din punct de vedere chimic, celula este alcătuită din substanţe organice şi anorganice
de o mare complexitate şi în continuă mişcare.
Substanţele organice din compoziţia celulei sunt:
protidele – principalii constituenţi – aminoacizi, peptide, holoproteine (protaminele,
histonele, albuminele, globulinele etc.), heteroproteine (nucleoproteine, glicoproteine,
fosfoproteine, cromoproteine);
glucidele – monozaharide (pentozele şi hexozele) şi polizaharide (dizaharide,
trizaharide, glicogen, amidon etc.);
lipidele – simple (gliceride, steride) şi complexe (fosfolipide, cefaline, cerebrozide);
enzimele – intervin în toate procesele chimice ale vieţii celulare şi de aceea se mai
numesc şi biocatalizatori.

3
 Substanţele anorganice din compoziţia celulei sunt reprezentate de:
apa – mediul în care se desfăşoară toate procesele biochimice din organism; ea se găseşte
sub două forme: apa liberă şi apa de constituţie;
sărurile minerale – se regăsesc sub formă de ioni sau combinaţii cu fier, fosfor, cupru,
magneziu, calciu, sodiu, potasiu etc.

1.1.3. Funcţiile celulei

Funcţiile fundamentale ale celulei sunt: funcţia de mişcare, funcţia de transport prin
membrane (pinocitoza, fagocitoza, osmoza, filtrarea şi transportul activ prin membrane),
funcţiile metabolice şi funcţia de înmulţire.
Diviziunea celulară reprezintă una din caracteristicile materiei vii. Ea este de două
feluri: directă şi indirectă.
Diviziunea directă (amitoza) reprezintă procesul de alungire şi strangulare a
nucleului în acelaşi timp cu alungirea şi strangularea citoplasmei, având ca rezultat formarea
a două celule.
Diviziunea indirectă (mitoza) reprezintă tipul cel mai răspândit de diviziune celulară.
Este un proces care se desfăşoară pe patru faze: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza. Durata
mitozei este de aproximativ 40-60 minute şi este influenţată de activitatea metabolică a
celulei, de temperatură şi de condiţiile de mediu. Capacitatea de diviziune a celulelor le
clasifică pe acestea în: celule labile (care se reînnoiesc continuu), celule stabile (se divid numai
în anumite condiţii) şi celule permanente (care nu se divid – de exemplu, celulele nervoase).

1.2. Ţesuturile
Diferenţierea celulară reprezintă transformarea şi specializarea morfofuncţională a
celulelor.
Ţesuturile reprezintă grupări de celule care au formă şi structură asemănătoare şi s-
au diferenţiat în vederea îndeplinirii unei anumite funcţii. Un ţesut este alcătuit din celule şi
substanţa intercelulară.
După forma, structura şi funcţia lor, ţesuturile se clasifică astfel: ţesutul epitelial,
ţesutul conjunctiv, ţesutul muscular, ţesutul nervos şi ţesutul lichid al organismului – sângele.

1.2.1. Ţesutul epitelial

Ţesutul epitelial acoperă suprafaţa externă a corpului şi înveleşte suprafaţa internă a

organelor cavitare (tub digestiv, căi respiratorii etc.).
Între ţesutul epitelial şi cel conjunctiv există o strânsă legătură, în sensul că sub orice
epiteliu se găseşte ţesut conjunctiv.
După modul cum sunt aşezate celulele sale, ţesutul epitelial poate fi: ţesutul
unistratificat şi ţesutul multistratificat.
După funcţia pe care o îndeplineşte, ţesuturile epiteliale pot fi: epitelii de acoperire,
epitelii glandulare, epitelii senzoriale.
Epiteliile de acoperire au rol de protecţie la exterior şi rol de protecţie şi absorbţie
pentru cele care învelesc suprafeţele interne ale organelor cavitare.

4
 Epiteliile de acoperire unistratificate pot fi: pavimentoase (pleură, pericard,
peritoneu), cubice (mucoasa bronhiilor mici), prismatice (mucoasa digestivă). În aceeaşi
categorie intră şi epiteliul pseudostratificat caracteristic mucoasei căilor respiratorii.
Epiteliile multistratificate pot fi pavimentoase (epidermul, mucoasa bucală şi
esofagiană), cilindrice, prismatice şi polimorfe.
Epiteliul glandular este constituit din celule cu funcţii secretorii. Glandele din corp se
clasifică în: glande exocrine, glande endocrine şi glande mixte.
Glandele exocrine varsă produsul de secreţie într-un organ cavitar sau la suprafaţa
corpului printr-un canal de excreţie. Ele pot fi glande tubuloase, glande ancinoase, glande
tubuloancionoase.
Glandele endocrine sunt glande care îşi varsă produsul de excreţie – hormonul –
direct în sânge.
Glandele mixte conţin ţesut glandular exocrin şi endocrin (de exemplu, pancreasul şi
testiculul).
Epiteliile senzoriale sunt formate din celule specializate pentru recepţionarea
diverşilor stimuli din mediul extern pe care îi transmit apoi către sistemul nervos central.
Exemple: retina, epiteliul olfactiv, gustativ şi statoacustic.

1.2.2. Ţesutul conjunctiv

Ţesutul conjunctiv se regăseşte în organismul uman sub mai multe forme: ţesutul
conjunctiv lax, ţesutul fibros, ţesutul adipos, ţesutul cartilaginos, ţesutul osos etc.
Celulele conţinute în diferite proporţii în toate ţesuturile conjunctive sunt
următoarele: fibroblastul, histiocitul, mastocitul şi plasmocitul.
Substanţa fundamentală este o altă componentă a ţesutului conjunctiv care se
prezintă ca un material amorf, nestructurat, transparent şi cu grade diferite de viscozitate.
Fibrele ţesutului conjunctiv, înglobate în substanţa fundamentală, sunt de trei tipuri:
colagene, elastice şi de reticulină.
A. Ţesutul conjunctiv lax
La acest tip de ţesut conjunctiv, toate cele trei componente, celulele, substanţa
fundamentală şi fibrele se regăsesc în proporţii aproximativ egale. Rolul ţesutului conjunctiv
lax este multiplu: prin intermediul spaţiilor intercelulare, pline cu lichid interstiţial,
substanţele nutritive trec din capilare spre celule; în ţesutul subcutanat şi în ţesutul
conjunctiv lax din muşchi se absorb substanţele medicamentoase injectate; la nivelul plăgilor
pe seama ţesutului conjunctiv se formează ţesutul de granulaţie care ajută la cicatrizare etc.

B. Ţesutul conjunctiv dens

Mai este denumit şi ţesut fibros şi are predominante în compoziţia sa fibrele
conjunctive, colagene sau elastice, având rol mecanic.
După direcţia fibrelor, ţesutul conjunctiv dens se clasifică în:
ţesuturi conjunctive dense neorientate – alcătuite din fibre cu direcţii variate,
nesistematizate, substanţă fundamentală şi celule (dermul, ţesutul capsular, ţesutul
conjunctiv dens de sub mezoteliul pleurei, pericardului şi peroneului), teaca fibroasă a
nervilor;
ţesuturi conjunctive dense orientate – din care fac parte ţesutul tendinos, aponevrotic şi
ligamentos.

5
 C. Ţesutul adipos
Reprezintă o varietate de ţesut conjunctiv specializat pentru funcţia de depozit al
grăsimilor. Acest tip de ţesut are o dispoziţie diferită la cele două sexe, fiind influenţat în
acest sens de hormoni.
Depozitarea grăsimilor se realizează sub influenţa insulinei, iar eliberarea de acizi
graşi liberi, sub influenţa epinefrinei şi noreprinefrinei.

D. Ţesutul cartilaginos
Ţesutul cartilaginos este un tip de ţesut conjunctiv specializat rezistent la presiune şi
frecare. El se întâlneşte la nivelul feţelor articulare ale oaselor, unde amortizează greutatea
corpului şi înlesneşte alunecarea segmentelor osoase.
Ţesutul cartilaginos este format din celule, substanţă fundamentală şi fibre. Celulele
au formă ovală, globuloasă şi se numesc condroblaşti când sunt tinere şi condrocite când sunt
în stadiul adult. Celulele sunt înconjurate, fiecare în parte, de o capsulă specială şi se aşează
în grupuri de două sau mai multe într-o capsulă care le înglobează, numită capsulă-mama,
formând unitatea structurală a ţesutului cartilaginos.
Substanţa fundamentală este impregnată cu condrină. Cartilajul nu are vase şi, de
aceea, nutriţia lui se face prin imbibiţie.
De-a lungul timpului, ţesutul cartilaginos se poate transforma în ţesut osos.
Există trei tipuri de ţesut cartilaginos: cartilajul hialin, cartilajul elastic şi cartilajul fibros.

E. Ţesutul osos
Ţesutul osos este cel mai rezistent şi dur ţesut din grupa ţesuturilor conjunctive.
Substanţa sa fundamentală, impregnată cu săruri minerale, îi asigură duritatea şi rezistenţa.
El este, de fapt, un ţesut conjunctiv calcifiat.
Ţesutul osos este alcătuit din celule osoase şi substanţă fundamentală (substanţa
osoasă).
Celula osoasă, osteoblastul în stadiul tânăr şi osteocit în stadiul adult, are formă ovalară
şi turtită, cu multe prelungiri. Celulele osoase sunt adăpostite de nişte cavităţi, numite
osteoplaşti, săpate în substanţa fundamentală.
Osteoclastul este o celulă care, în perioada de formare a osului, îndeplineşte funcţia
de distrugere şi limitare a formării ţesutului osos, în funcţie de necesităţile fiziologice.
Substanţa fundamentală a osului are două componente: organică şi minerală.
Componenta organică, în proporţie de 34% este formată de oseină. Componenta minerală, în
proporţie de 66% este formată din microcristale de fosfat tricalcic, la suprafaţa căruia sunt
absorbite cristale foarte fine de carbonat de calciu, carbonat de magneziu şi carbonat de
sodiu.
În funcţie de structura şi arhitectura sa, se deosebesc două varietăţi de ţesut osos:
ţesutul osos compact – formează diafiza oaselor lungi, stratul de la suprafaţa epifizelor şi
a oaselor scurte, şi lamela internă şi externă a oaselor late;
ţesutul osos spongios – se găseşte în epifizele oaselor lungi, în oasele scurte şi late.

Osteogeneza - reprezintă procesul de formare a oaselor. Cuprinde două faze: faza de

osificare primară în care predomină procesele constructive, dând naştere osului primar,
nediferenţiat, şi faza secundară, în care predomină procesele de distrugere şi remaniere
structurală, ajungându-se la osul funcţional.

6
 F. Ţesutul muscular
Ţesutul muscular este format din celule numite şi fibre musculare care s-au diferenţiat
pentru funcţia de contracţie.
La baza contracţiei fibrelor musculare stau elementele structurale din citoplasma
acestora care poartă denumirea de miofibrile.
Ţesutul muscular participă la formarea muşchilor din contracţia cărora rezultă lucru
mecanic şi care în activitatea lor au o strânsă legătură cu sistemul nervos.
Compoziţia chimică a ţesutului muscular este următoarea: 72-80% apă, 20-28%
reziduu uscat format din săruri minerale şi componenta organică. Componenta organică este
formată din glucide, lipide, proteine totale (contractile şi necontractile).
După particularităţile structurale şi funcţionale, există trei tipuri de ţesut muscular:
striat, cardiac şi neted.
a. Ţesutul muscular striat formează muşchii scheletici ai corpului şi in constituţia
musculaturii unor organe ca faringele, muşchii laringelui, limbii, sfincterului anal şi
sfincterului extern al uretrei.
Fibra musculară striată este formată dintr-o membrană subţire numită sarcolemă, din
citoplasmă şi mai mulţi nuclei. Citoplasma, denumită şi sarcoplasmă, conţine organite şi
incluziuni citoplasmatice.
Miofibrilele, diferenţierile sarcoplasmei cu proprietăţi contractile, sunt formaţiuni
caracteristice pentru fibra musculară striată. În fibra musculară, miofibrilele sunt dispuse în
mănunchiuri care, privite în lungul fibrei, formează colonetele Leydig, iar pe secţiunea
transversală a fibrei, câmpurile Conheim.

b. Ţesutul muscular cardiac formează muşchiul inimii, numit şi miocard. Este format
din celule musculoase individualizate care vin în contact între ele la nivelul unor benzi
transversale, denumite discuri intercalare sau striuri scalariforme. Sarcolema fibrei cardiace este
subţire, iar nucleul ocupă o poziţie centrală şi este unic. Sarcoplasma, dispusă în jurul
nucleului şi la periferie este abundentă. Deoarece miofibrilele au o structură asemănătoare cu
cea a muşchilor scheletici, se consideră că ţesutul muscular cardiac este o varietate de ţesut
muscular striat.
Ţesutul nodal este un tip de ţesut muscular special, cuprins în pereţii inimii, format
din celule musculare cardiace embrionare. Funcţional, acest muşchi asigură automatismul
contracţiilor inimii. El formează aşa-numitul aparat de conducere sau cardiovector alcătuit din
nodulul sinuzal, nodulul atrioventricular, fasciculul His şi reţeaua Purkinje.
Celulele ţesutului nodal sunt producătoare şi conductoare de stimuli contractili.

c. Ţesutul muscular neted formează musculatura viscerală. El alcătuieşte tunica

musculară a tubului digestiv, formează tunica medie a a vaselor sanguine, muşchiul traheal,
musculatura bronhiilor, musculatura căilor urinare şi genitale.
Fibra musculară netedă, numită şi miocit, are aspect fusiform. Nucleul este aşezat în
centrul celulei şi este unic. Sarcolema prezintă invaginaţii, mai adânci la extremităţile fibrei.
Elementele contractile ale fibrei musculare netede sunt reprezentate de miofilamente,
care, spre deosebire de fibra striată, nu sunt grupate în miofibrile şi nu posedă striuri
transversale.

G. Ţesutul nervos

7
 Ţesutul nervos este format din celule care s-au diferenţiat pentru funcţia de a genera şi
de a conduce influxul nervos. În cadrul ţesutului nervos, celulele se leagă între ele prin
formaţiuni numite sinapse.
Neuronul reprezintă unitatea morfologică şi funcţională a sistemului nervos. Forma
sa poate fi: stelată, piramidală, rotundă, ovalară.
Din punct de vedere al funcţiei, neuronii se împart în: motori, senzitivi, vegetativi şi de
asociaţie sau intercalari. Aceştia formează ţesutul neural al sistemului nervos. Mai sunt celule
nervoase aşezate în interstiţiile dintre neuroni, cu rol de susţinere (ţesutul nevroglic, glial sau
de susţinere).
Structura neuronului. Neuronul este alcătuit dintr-un corp celular (numit şi
pericarion) şi dijn prelungiri care sunt de două feluri: dendrite şi axon sau cilindrax.
Corpul celulei este format din nucleu, citoplasmă şi membrană. Nucleul este situat în
centru şi conţine unul sau mai mulţi nucleoli.
Ceea ce reprezintă o caracteristică a citoplasmei neuronului sunt granulaţiile sau
corpusculii Nissl şi neurofibrilele.
Corpusculii Nissl sunt de fapt reticulul endoplasmatic rugos.
Neurofibrilele alcătuiesc o reţea fibrilară în citoplasmă şi pătrund în toate prelungirile
celulei. Chimic, ele sunt bogate în substanţe proteice şi se pun în evidenţă prin impregnare
cu nitrat de argint.
Dendritele, sunt prelungiri protoplasmatice ale neuronului care mai poartă
denumirea de prelungiri celulipete şi care conduc influxul nervos către corpul celulei. Au
formă conică şi se ramifică.
Axonul, denumit şi cilindrax, este prelungirea unică cea mai lungă a neuronului,
putând ajunge până la 1 m. Este alcătuit din neurofibrile şi o substanţă interfibrilară denumită
axoplasmă. Originea axonului în corpul celulei poartă denumirea de con de origine.
La periferia axoplasmei se află o membrană numită axolemă, care este continuarea
membranei plasmatice a neuronului. Axonul se termină prin ramificaţii mici şi multiple
numite butoni terminali. Poate avea şi ramuri colaterale, perpendiculare pe direcţia lui.
Teaca internă, numită şi teaca de mielină, vine în contact cu axonul şi prezintă nişte
strangulaţii, numite strangulaţiile Ranvier, care o segmentează.
Axonul este prelungirea celulifugă a neuronului, el conducând influxul nervos de la
corpul celulei spre extremitatea sa terminală.
Polarizarea dinamică reprezintă procesul de transmitere a influxului nervos: dendrită
– corp celular – axon.
Legătura dintre neuroni se numeşte sinapsă. Există sinapse axodendritice şi axoneurale.
Ele sunt legături de contact (contiguitate) şi nu de continuitate între neuroni.
Fibra nervoasă reprezintă prelungirea axonică sau dendritică a neuronului prin care
circulă influxul nervos. Fibrele nervoase participă la formarea nervilor periferici şi a căilor de
conducere a sistemului nervos central.
Se împart în două mari categorii: fibre nervoase mielinice şi fibre nervoase amielinice (fără teacă
de mielină). La rândul lor, fibrele mielinice se împart în fibre mielinice cu teacă Schwann (ca
în nervii periferici) şi fără teacă Schwann (ca în centrii nervoşi). Fibrele amielinice (denumite
şi fibrele Remak) sunt, la rândul lor, cu teacă Schwann şi fără teacă Schwann. Ele se găsesc
mai ales în sistemul nervos vegetativ.
Nevroglia (celula glială) este tot de origine ectodermică. Se descriu mai multe tipuri
de nevroglii: fibroasă, microglia şi oligodendroglia.

8
 Celulele tecii Schwann reprezintă nevroglia sistemului nervos periferic. Nevroglia
intră în constituţia ţesutului alial care se află în ochiurile reţelei nervoase neuronale.
Ţesutul glial are mai multe funcţii. Pe lângă rolul de susţinere, celulele nevroglice au
proprietăţi fagocitare, ele înglobând neuronii lezaţi şi distruşi de anumite boli. O altă
caracteristică a celulelor gliale este aceea că ele se pot divide prin mitoză. Ţesutul glial are rol
în troficitatea şi apărarea centrilor nervoşi.

1.3. Organismul ca un tot unitar. Organ. Aparat. Sistem

Organele sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea îndeplinirii
anumitor funcţii în organism. Aceste funcţii se reflectă fidel în forma şi structura organelor.
Viscerele sunt organele interne ale corpului.
Aparatele sunt grupări de organe a căror funcţie principală este comună, deşi
structura lor este diferită din punct de vedere morfologic.
Sistemele sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi
structură şi sunt formate din acelaşi ţesut.
Totalitatea organelor, aparatelor şi sistemelor participă la alcătuirea corpului.
Legătura funcţională dintre părţile componente ale corpului se face pe două căi:
umorală (sânge, limfă, lichidul interstiţial) şi nervoasă (sistemul nervos).
Segmentele corpului uman
Corpul omului este alcătuit din cap, gât, trunchi şi membre. Capul şi gâtul formează
extremitatea cefalică a corpului.
Capul este alcătuit din partea craniană şi partea facială.
Gâtul are o regiune posterioară sau nucală (cervix) şi alta anterioară (gâtul propriu-
zis sau collum).
Trunchiul este format din trei segmente: torace, abdomen şi pelvis. În interiorul lor se
găsesc cavitatea toracică, cea abdominală şi cea pelviană. Cavitatea toracică este despărţită de
cea abdominală prin muşchiul diafragm. Cavitatea pelviană aste mărginită în jos de planşeul
sau diafragmul pelviperineal.
Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulară. Partea lor libera
este formată din trei segmente: braţ, antebraţ şi mână.
Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană. Partea lor liberă este
formată din 3 segmente: coapsă, gambă şi picior.

1.4. Elemente de orientare. Axe şi planuri de orientare. Nomenclatura anatomică

Corpul omului, construit pe principiul simetriei bilaterale, este un corp

tridimensional, cu trei axe şi trei planuri.
Axul longitudinal este vertical şi are doi poli: superior (cranial) şi inferior (caudal). El
pleacă din creştetul capului (vertex) şi merge până în centrul poligonului de susţinere a
corpului (suprafaţa tălpilor şi spaţiul dintre ele).
Axul sagital sau antero-posterior (ventro-dorsal) este axul grosimii corpului. Este
orizontal şi are un pol anterior şi un pol posterior.
Axul transversal corespunde lăţimii corpului, este orizontal şi are un pol stâng şi
unul drept.
Planurile sunt în număr de trei: sagital, frontal şi transversal.

9
 Planul sagital trece prin axul longitudinal şi sagital. Planul care trece prin mijlocul
corpului, împărţindu-l în două jumătăţi se numeşte plan medio-sagital. Raportat la acest
plan, formaţiunile corpului apropiate de el se numesc mediale, iar cele depărtate se numesc
laterale. Toatele celelalte planuri sagitale sunt paralele cu planul sagital şi se numesc planuri
parasagitale.
Planul frontal merge paralel cu fruntea şi trece prin axul longitudinal şi transversal.
El împarte corpul într-o parte anterioară (ventrală) şi alta posterioară (dorsală).
Planul transversal sau orizontal împarte corpul într-o parte superioară şi una
inferioară.

10