Planul Lucrării

Introducere

I. Sărbătoarea – bucurie în cinstea Domnului

II. Sărbătorile evreieşti

Concluzii

Bibliografie
 Introducere

Vechiul Testament sta la temelia organizării religioase a poporului evreu,

pe care l-a ales Dumnezeu pentru a primi Revelaţia divină prin Patriarhi şi
Profeţi. Alegerea se referă la monoteism, fiindcă numai în cadrele acestei
concepţii religioase putea să aibă loc procesul de revelare a Fiinţei şi voinţei
divine.
Monoteismul religios, faţă de religiile politeiste, se bucura de învăţăturile
directe ale lui Dumnezeu. Unele reminiscente revelaţionale mai persistau şi în
religiile politeiste, dar erau înecate în mituri şi legende, generate în decursul
mileniilor. Se mai păstra sâmburele revelat al paradisului terestru, anumite date
despre căderea în păcat şi chiar promisiunea unui Mântuitor, cu totul altfel
conceput ca Unicul Mesia cel promis de Dumnezeu în paradis.
În Vechiul Testament domina astfel credinţa într-un singur Dumnezeu,
deşi Savaot, Domnul puterilor, este numit şi Elohim, substantiv al Divinităţii la
plural, glorificata întreit: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot! Sfânta Treime
era cuprinsă embrionar în Vechiul Testament, urmând a se dezvolta. „Revelaţia
Vechiului Testament era deci în curs de dezvoltare şi definitivare. Ea nu putea
rămâne pentru totdeauna în expectativă făgăduinţei mesianice. Există, astfel, o
împlinire a timpurilor, când se împlinesc şi aşteptările mesianice. Imperiul
roman ajunsese la apogeul puterii sale, cucerind toate popoarele din jurul Mării
Mediterane, care devenise o mare nostrum. Hotarele fuseseră desfiinţate, limbile
de circulaţie erau greacă şi latină, care devin limbi sacre, luând locul limbii

2
ebraice sau aramaice în care a vorbit şi Domnul nostru Iisus Hristos. Sclavii
devin purtătorii noii religii, născută în Ţara Sfântă”1.
Evreii aveau sărbători numeroase, care reprezentau fie eliberarea lor, fie un
moment important în decursul lor istoric.

1
***, Vechiul Testament în lumina Noului Testament, pe http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/vechiul-
testament-lumina-noului-testament-69011.html, la data de 27.01.2014;

3
 I. Sărbătoarea – bucurie în cinstea Domnului

O sărbătoare evreiască sau un festival este o zi sau cîteva zile observate de

evrei ca o comemorare sfântă sau laică a unui eveniment în istoria evreilor. În
ebraică, sărbătorile şi zilele festive, în funcţie de natura lor, au diferite denumiri.
Originile diverselor sărbători evreieşti pot fi găsite în poruncile biblice,
prescripţiile rabinice, şi în istoria Israelului modern.
Cuvântul ebraic pentru sărbătoare însemna – la început – cor de dans; acest
nume atât de semnificativ scotea în evidenţă faptul că bucuria este caracteristica
principală a sărbătorii israelite.
„Ca şi la celelalte popoare, cel mai vechi calendar al sărbătorilor în
Israel era determinat de ciclul natural al anotimpurilor, iar specificul lor
ulterior (cât priveşte obiectul şi datarea lor mai precisă) era legat de anumite
evenimente istorice memorabile. Este cazul Sărbătorii Paştelui şi a Sărbătorii
Azimilor: semnificaţia lor naturală şi primordială a fost complet eclipsată de
amintirea şi celebrarea eliberării din Egipt”2.
În acelaşi fel, semnificaţia naturală a Sărbătorii Corturilor – sărbătoare de
toamnă – a dispărut aproape complet.
Numai Sărbătoarea Săptămânilor sau a Primiţiilor recoltei (Pentecoste = 50
de zile după Paşti) a păstrat semnificaţia originară de sărbătoare de mulţumire, de
recunoştinţă pentru recoltă.

2
***, Sărbătorile evreieşti, pe http://ro.wikipedia.org/wiki/S%C4%83rb%C4%83tori_evreie%C8%99ti, la data de
27.01.2014;

4
 „O trăsătură importantă a calendarului sărbătorilor evreieşti este
importanţa dată numărului de 7. Sabatul era şi este celebrat o dată la fiecare
şapte zile; luna nouă a celei de-a şaptea luni era celebrată cu solemnitatea cea
mai mare; Anul sabatic era prăznuit la fiecare şapte ani iar Anul jubiliar la
fiecare 50 de ani”3.
Sărbătoarea Pentecoste cădea 7 săptămâni după Paşti; Sărbătoarea Paştelui
unită cu cea a Azimilor dura 7 zile. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu Sărbătoarea
Corturilor. Marea zi a ispăşirii şi Sărbătoarea Corturilor cădeau din 2 în 2 ani în
cea de-a şaptea lună.
Sărbătorile erau celebrate, de obicei, prin odihnă (repaus) şi prin vizită la
sanctuar (Ieşire. 20,10; Levitic 32,3.31. ş.a.) Legea a poruncit expres ca fiecare
om trebuie să apară înaintea Domnului în cele trei mari sărbători ale anului
(Ieşire 23,14-17; 34,23; Deuteronom 16,16 ş.a.). Această lege devenea
obligatorie începând cu cel de-al 12-lea an de viaţă (Luca 2,42); mai târziu însă
rabinii au precizat o vârstă mai mică.
„Anul ebraic a fost marcat încă de la început de celebrarea marilor
sărbători în cinstea Domnului. Unele dintre acestea coincideau cu schimbarea
anotimpurilor şi aminteau poporului providenţa constantă a lui Dumnezeu în
favoarea poporului său. Aceste timpuri speciale ofereau poporului ocazia de a
restitui Domnului ceva în semn simbolic din tot ceea ce mâna sa milostivă a dat
oamenilor asupra cărora El binevoieşte. Alte sărbători comemorau marile
evenimente ale istoriei lui Israel, ocaziile în care Dumnezeu a intervenit cu
puterea sa ca să elibereze poporul din diferite tipuri de sclavii. Toate erau zile
de mare bucurie şi de împărtăşire: poporul se bucura de darurile pe care i le-a

3
Ibidem;

5
dat bunăvoinţa divină şi, în acelaşi timp, zile în care comunitatea de credinţă se
aduna cu demnitate să ceară iertare şi purificare de păcate”4.
Nu era suficient ca poporul să observe aceste zile de sărbătoare pe plan pur
formal şi ritual. Profeţii au avut cuvinte de foc împotriva acelora care le reduceau
la acest nivel. Marile sărbători urmăreau o finalitate spirituală (aveau un scop
spiritual), întrucât voiau să fie un moment de întâlnire solemnă şi intensă între
Dumnezeu şi poporul său.
Foarte posibil să fi existat mul mai multe sărbători locale (Judecători,
21,21); însă de trei ori pe an, toţi fii lui Israel trebuiau să participe la marile
celebrări naţionale.

4
Pr. Prof. Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament. Manual pentru seminariile teologice, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 141;

6
 II. Sărbătorile evreieşti

Prima, cea mai respectată, mai importantă şi mai frecventă sărbătoare era
Sabatul. Deşi în Facere sunt referiri la perioade de şapte zile, Sabatul e
menţionat prima oară în Ieşire 16, 23-30. În Decalog (Ieşire 20, 8-11), israeliţilor
li se spune să-şi aducă aminte de ziua Sabatului, indicându-se astfel că nu acum
începea el să fie respectat. Prin odihnă sau încetarea lucrului, israeliţilor li se
amintea că Dumnezeu S-a odihnit după munca Lui creatoare în ziua a şaptea.
„Respectarea Sabatului era o amintire a faptului că Dumnezeu îl izbăvise pe
Israel din robia egipteană şi îl sfinţise ca popor al Său (Ieşire 31, 13; Deut. 5,
12-15). Fiind eliberat de robie şi servitute, Israel putea dedica lui Dumnezeu o zi
a fiecărei săptămâni, ceea ce fără îndoială că nu a fost posibil atâta vreme cât
poporul a slujit stăpânilor egipteni. Chiar şi slujitorii erau incluşi în respectarea
Sabatului”5. Erau prevăzute pedepse extreme faţă de oricine ar fi nesocotit
deliberat Sabatul (Ieşire 35, 3; Num. 15, 32-36). În timp ce sacrificiul zilnic
pentru Israel era un miel, de Sabat erau jertfiţi doi miei (Num. 28, 9, 19). Aceasta
era de asemenea ziua în care pe masa din Locul Sfânt erau aşezate douăsprezece
pâini (Lev. 24, 5-8).
Sunete de trompetă proclamau oficial începutul unei noi luni (Num. 10,
10). Luna nouă era de asemenea sărbătorită prin arderi de tot şi jertfe de ispăşire,
cu proviziile adecvate de mâncare şi băutură (Num. 28, 11-15). Luna a şaptea,

5
Flavius Josephus, Antichităţi Iudaice, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 11

7
Ziua Ispăşirii şi Praznicul Corturilor, marca punctul culminant al anului religios
sau sfârşitul anului (Ieşire 34, 22). În prima zi a acestei luni, luna nouă marca
Praznicul Trâmbiţelor în care se aduceau jertfe suplimentare (Lev. 23, 23-25;
Num. 29, 1-6). Acesta era şi începutul anului civil6.
Anul sabatic era strâns legat de Sabat şi a intrat în vigoare când israeliţii
au păşit în Canaan (Ieşire 23, 10-11; Lev. 25, 1-7). „Respectându-l ca an de
odihnă a pământului, la fiecare al şaptelea an ei lăsau câmpul nesemănat şi via
netăiată. Orice s-ar fi strâns în acest an trebuia să fie împărţit în egală măsură
între proprietar, slujitori şi străini şi animalele sălbatice. Creditorii erau obligaţi
să anuleze datoriile contractate de săraci în timpul celor şase ani precedenţi
(Deut. 15, 1-11). Deoarece sclavii erau eliberaţi la fiecare şase ani, probabil că
acesta era anul eliberării lor (Ieşire 21, 2-6; Deut. 15, 12-18). Israeliţilor li se
amintea astfel de izbăvirea lor din robia egipteană”7.
Instrucţiunile mozaice prevedeau de asemenea citirea publică a legii (Deut.
31, 10-31). În felul acesta anul sabatic avea semnificaţie pentru bătrân şi tânăr,
pentru stăpân, ca şi pentru slujitor.
După ce anul sabatic era ţinut de şapte ori, urma Anul Jubileului sau Anul
de Veselie. El era anunţat prin sunetul trâmbiţei în a zecea zi din luna a şaptea,
Tishri. Conform instrucţiunilor date în Levitic 25, 8-55, acesta marca un an de
libertate în care moştenirea de familie era restituită celor care avuseseră
nenorocul să o piardă şi în care sclavii evrei erau repuşi în libertate, iar pămîntul
era lăsat necultivat.
„În ceea ce priveşte proprietatea asupra pământului, israelitul trebuia să-
L recunoască pe Dumnezeu ca dătător. Prin urmare, el trebuia păstrat în familie
şi transmis ca moştenire. În caz de nevoie putea fi vândut numai dreptul asupra

6
Dumitru Abrudan, Emilian Cornitescu, Arhiologie biblică, E.I.B.M.B.O.R., Sibiu, 2002, p. 300
7
Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, (trad. rom), Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2001, p. 99;

8
produselor terenului respectiv. Întrucât acest pământ revenea proprietarului
originar la fiecare cincizeci de ani, preţul era direct legat de numărul de ani
rămaşi înaintea Anului Jubiliar. Oricând în această perioadă pământul putea fi
răscumpărat de proprietar sau de o rudă apropiată. Casele din cetăţile
fortificate, cu excepţia cetăţilor levitice, nu erau incluse în prevederile Anului
Jubiliar”8.
În acest an sclavii erau eliberaţi indiferent de lungimea serviciului lor.
Pentru orice sclav evreu fără alternativa eliberării, perioada maximă de servitute
era de şase ani (Ieşire 21, 1). În consecinţă, el nu putea fi supus la o stare
perpetuă de sclavie, deşi el ar fi putut găsi necesar să se vândă altuia ca servitor
salariat când avea greutăţi financiare. Nici măcar sclavii ne-evrei nu puteau fi
consideraţi proprietate absolută. Moartea ca rezultat al cruzimii proprietarului
atrăgea după sine pedeapsa (Ieşire 21, 20-21). În cazul unui tratament deosebit de
aspru, sclavul îşi putea cere libertatea (Ieşire 21, 26-27). Prin eliberarea periodică
a sclavilor evrei şi demonstrarea dragostei şi bunăvoinţei faţă de străinii din ţară
(Lev. 19, 33-34), israeliţii trebuiau să-şi amintească de robia lor de odinioară în
Egipt.
„Deşi Anul Jubiliar urma anului sabatic, israeliţii nu aveau voie să cultive
solul în această perioadă . Dumnezeu promitea că în al şaselea an vor primi o
recoltă atât de bogată încât vor avea suficient pentru al şaptelea şi al optulea an
care erau perioadele de odihnă ale pământului. Israeliţii îşi aminteau astfel că
pământul pe care-l deţineau ca şi recoltele primite erau un dar de la
Dumnezeu”9.
Din punct de vedere istoric, Paştele a fost ţinut prima oară în Egipt când
familiile Israelului nu au fost lovite prin moartea întâiului născut în urma

8
Ibidem, p.100;
9
Pr. Prof. Nicolae Ciudin, op. cit., p. 150;

9
sacrificării mielului pascal (Ieşire 12, 1-13, 10). Mielul a fost ales în a zecea zi a
lunii Abib omorât în cea de-a patrusprezecea. În timpul celor şapte zile ce au
urmut trebuia mîncată doar pâinea nedospită. Această lună Abib, cunoscută mai
târziu ca Nisan era desemnată ca începutul lunilor sau începutul anului religios
(Ieşire. 12, 2). „Al doilea Paşte a fost sărbătorit în a patrusprezecea zi a lui Abib,
la un an după ce Israel a părăsit Egiptul (Num. 9, 1-5). Întrucît nici o persoană
netăiată împrejur nu putea participa la Paşte (Ieşire 12, 48), Israel nu a
respectat acest festival în restul perioadei de rătăcire în pustie (losua 5, 6). Ei nu
au sărbătorit al treilea Paşte până când poporul nu a intrat în Canaan, la
patruzeci de ani de la părăsirea Egiptului”10.
Scopul afirmat al respectării Paştelui era de a aminti anual israeliţilor de
intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în favoarea lor (Ieşire 13, 3) El
determina deschiderea anului religios.
Ritualul Paştelui a suferit fără îndoială unele schimbări faţă de datina
originară, când Israelul nu avea preoţi sau Cort. Ritualurile cu caracter temporal
erau: uciderea mielului de către capul fiecărei familii, stropirea sîngelui pe locul
şi pragul uşilor şi probabil atitudinea cu care mâncau mielul. O dată cu ridicarea
Cortului, Israelul avea un sanctuar central la care bărbaţii trebuiau să se adune de
trei ori pe an începând cu sezonul Paştelui (Ieşire 23, 17; Deut. 16, 13). Zilele a
cincisprezecea şi a douăzeci şi una erau zile de adunare sfântă. De-a lungul
întregii săptămâni israeliţii mâncau doar pâine nedospită. Deoarece Pastele era
principalul eveniment al săptămânii, pelerinii aveau voie să se întoarcă acasă
numai în dimineaţa următoare praznicului (Deut 16, 7). În acest timp. în tot
cursul săptămînii, erau aduse jertfe zilnice suplimentare pentru popor, constând
din doi viţei, un berbec şi şapte miei pentru arderea de tot, cu jertfa de mâncare
poruncită şi un ţap pentru jertfa de ispăşire (Num. 28, 19-33; Lev. 23, 8). În plus,
10
Ibidem, p 151;

10
Israelul era instruit să aducă Domnului un snop din primele roade (Lev. 23, 10-
14). Ritualul prin care preotul lega snopul înaintea Domnului era însoţit de
prezentarea unei arderi de tot constând dintr-un miel plus o jertfă de mâncare din
făină fină amestecată cu untdelemn şi o jertfă de băutură din vin. Din noua
recoltă nu trebuia folosit nici un bob înainte de a se fi recunoscut public că aceste
binecuvântări materiale veneau de Dumnezeu. Aşadar, prin respectarea
săptămânii Paştelui, israeliţii erau conştienţi nu numai de istorica lor izbăvire din
Egipt, ci recunoşteau şi că binecuvântarea lui Dumnezeu era permanent vizibilă
în înlesnirile lor materiale11.
Sărbătoarea Paştelui era atât de însemnată încît exista dispoziţia specială ca
cei ce nu au putut participa la vremea fixată, să o sărbătorească o lună mai târziu
(Num. 9, 9-12). „Oricine refuza respectarea Paştelui era expulzat din Israel.
Chiar şi străinul din Israel era binevenit să participe la această celebrare anuală
(Num. 9, 13-14). Astfel, Pastele era cea mai însemnată din toate sărbătorile lui
Israel”12. Ea comemora cea mai mare dintre toate minunile pe care Domnul le
înfaptuise pentru Israel. Lucrul acesta e indicat de multe referiri în Psalmi şi
cărţile profetice. Deşi Paştele era sărbătorit la Cortul Întâlnirii, fiecare familie
păstra o amintire vie a semnificaţiei lui mâncând pâinea nedospită. Nici un
israelit nu era scutit de participare. Ea slujea ca memento anual al faptului că
Israel era poporul ales al lui Dumnezeu.
În timp ce Paştele şi Sărbătoarea Azimilor erau sărbătorite la începutul
recoltării orzului, Praznicul Săptămânilor avea loc peste cincizeci de zile după
recoltarea grâului (Deut 16, 9). „Deşi era o ocazie foarte importantă,
sărbătoarea ţinea doar o zi. În această zi era prezentată Domnului, pentru
folosirea în Cort, o jertfă specială de mâncare, constând din două pâini cu aluat,
11
Adrian Cocoşilă, Paştele evreiesc şi Paştele creştin, pe http://www.crestinortodox.ro/paste/invierea-
domnului/pastele-evreiesc-pastele-crestin-88526.html, la data de 27.01.2014;
12
Ibidem;

11
simbolizând faptul că Dumnezeu asigura chiar şi pâinea de fiecare zi (Lev. 23,
15-20). Alături de această jertfă erau sacrificii. Cu această ocazie de veselie,
israelitui nu trebuia să-1 uite pe cel neajutorat lăsând săracilor şi celor
nevoiaşi spicele de pe câmp (Lev. 23, 22)”13.
Ultima sărbătoare a anului era Praznicul Corturilor, o perioadă de şapte
zile în care israeliţii locuiau în corturi (Ieşire 23,16; 34, 22; Lev. 23, 40-41).
Această sărbătoare marca nu numai sfârşitul sezonului recoltei, dar odată stabiliţi
în Canaan se reamintea anual israeliţilor de vremea şederii lor în pustie, când
locuiseră în corturi.
„Festivităţile acestei săptămâni îşi găseau expresia în cele mai ample
arderi de tot aduse vreodată, sacrificându-se un total de şaptezeci de viţei. După
ce se jertfeau treisprezece în prima zi, care era o adunare sfintă, numărul scădea
zilnic cu câte unul. În fiecare zi se adăuga o ardere de tot care consta din
patrusprezece miei şi doi berbeci cu jertfele de mâncare şi băutură
corespunzătoare. În a opta zi, o adunare sfântă încheia activităţile anului
religios”14.
Fiecare al şaptelea an avea o semnificaţie deosebită în celebrarea
Praznicului Corturilor. Acesta era anul citirii publice a legii. Deşi pelerinilor li se
cerea să participe la Paşte sau la Sărbătoarea săptămînilor o singură zi, ei
petreceau în mod normal întreaga săptămînă la Praznicul Corturilor. Acesta
oferea o bună ocazie pentru citirea legii conform poruncii lui Moise (Deut. 31, 9-
13).
Ziua Ispăşirii era ocazia cea mai solemnă a întregului an (Lev. 16, 1-34;
23, 26-32; Num. 29, 7-11). Ea era respectată în a zecea zi din Tishri, prin adunare

13
Dumitru Abrudan, Emilian Cornitescu, op. cit., p. 315;
14
Teodor Dănălache, Sărbătoarea corturilor, pe http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/iudaism/sarbatoarea-
corturilor-124798.html, la data de 27.01.2014;

12
sfântă şi post. În acea zi nu era permis lucrul. Acesta era singurul post cerut prin
legea lui Moise.
Principalul scop al acestei datini era de a face ispăşire. Prin ceremonia sa
minuţioasă şi unică se aduceau jertfe pentru Aaron şi casa lui, pentru Locul Sfânt,
Cortul Întâlnirii, altarul arderii de tot şi pentru adunarea lui Israel.
„În această zi putea oficia numai marele preot. Celorlalţi preoţi nu li se
permitea nici măcar intrarea în sanctuar, ci ei se identificau cu adunarea.
Pentru această ocazie marele preot lăsa deoparte veşmintele sale speciale,
îmbrăcându-se în alb. Jertfele prescrise pentru acea zi erau următoarele: doi
berbeci ca ardere de tot pentru el însuşi şi pentru adunare, un viţel ca jertfă de
ispăşire pentru el şi doi ţapi ca jertfă de ispăşire pentru popor”15.
În timp ce ţapii rămâneau la altar, marele preot aducea jertfa lui pentru
păcat, fâcând ispăşire pentru el însuşi. Sacrificând un ţap pe altar, el făcea
ispăşire pentru congregaţie. În ambele cazuri el stropea capacul ispăşirii cu sânge.
În mod asemănător el sfinţea sanctuarul interior, Locul Sfânt şi altarul arderii de
tot. Astfel, cele trei componente ale Cortului erau purificate în mod adecvat, în
Ziua Ispăşirii pentru popor. Punându-şi mâna pe ţapul viu, marele preot
mărturisea păcatele poporului. Apoi ţapul era dus în pustie pentru a îndepărtă
păcatele adunării.
După ce mărturisea păcatele poporului, marele preot se întorcea la Cortul
Întâlnirii pentru a se curăţa pe sine însuşi şi pentru a-şi relua îmbrăcămintea
oficială. El se reîntorcea la altarul din curtea exterioară. Aici el încheia rezultatul
Zilei Ispăşirii cu două arderi de tot, una pentru sine şi alta pentru adunarea lui
Israel.

15
Dumitru Abrudan, Emilian Cornitescu, op. cit., p. 317;

13
 Concluzii

Trăsăturile distinctive ale religiei revelate a Israelului contrastau cu mediul

religios al Egiptului şi Canaanului. În locul mai multor idoli, ei trebuiau să se
închine numai lui Dumnezeu. În locul numeroaselor altare israeliţii aveau un
singur sanctuar. Prin intermediul jertfelor prevăzute şi al preoţilor consacraţi,
laicii se puteau apropia de Dumnezeu fără frică. Legea îi călăuzea către un model
de comportament care-l deosebea pe Israel ca poporul legământului lui
Dumnezeu, de culturile păgâne înconjurătoare. În măsura în care israeliţii
practicau această religie de revelaţie divină, ei îşi asigurau bunăvoinţa lui
Dumnezeu, aşa cum era ea exprimată în formula preotului de binecuvântare a
adunării lui Israel (Num. 6, 24-26).
Prin intermediul sărbătorilor şi anilor prăznuiţi, israeliţilor li se amintea că
erau poporul sfânt al lui Dumnezeu. În legămîntul încheiat de Israel la Muntele
Sinai, respectarea sărbătorilor stabilite era o parte a îndatoririlor lor (Ieşire 20-
24).

14
 Bibliografie

1.   , Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de

grijă a Prea Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2008;
2. Abrudan, Dumitru, Cornitescu, Emilian, Arhiologie biblică,
E.I.B.M.B.O.R., Sibiu, 2002;
3. Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testament. Manual pentru
seminariile teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002;
4. Cocoşilă, Adrian, Paştele evreiesc şi Paştele creştin, pe
http://www.crestinortodox.ro/paste/invierea-domnului/pastele-evreiesc-
pastele-crestin-88526.html, la data de 27.01.2014;
5. Dănălache, Teodor, Sărbătoarea corturilor, pe
http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/iudaism/sarbatoarea-
corturilor-124798.html, la data de 27.01.2014;
6. Josephus, Flavius, Antichităţi Iudaice, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999;
7. Schultz, Samuel J., Călătorie prin Vechiul Testament, (trad. rom), Ed.
Cartea Creştină, Oradea, 2001;
8. ***, Sărbătorile evreieşti, pe http://ro.wikipedia.org/wiki/S%C4%83rb
%C4%83tori_evreie%C8%99ti, la data de 27.01.2014;

15
9. ***, Vechiul Testament în lumina Noului Testament, pe
http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/vechiul-testament-lumina-
noului-testament-69011.html, la data de 27.01.2014;

16