Caracterizarea lui Ilie Moromete

Plan detaliat

Moto : „ Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creație preexistentă, care mi-a fermecat nu numai
copilăria, ci și maturitatea : eroul preferat, Moromete care a existat în realitate, a fost tatăl meu.”(Marin
Preda, Imposibila întoarcere)

1. Introducere :
- încadrarea romanului într-o anumită perioadă din evoluția prozei românești;
- tema romanului;
- originalitatea personajului principal (construit după modelul real al tatălui autorului, Tudor Călărașu, Ilie
Moromete reprezintă în literatura noastră tipul de țăran-filozof, contemplativ, capabil să se gândească și la
altceva decât la grija zilei de mâine);
- caracterul exponențial al personajului („cel din urmă țăran” – N. Manolescu; destinul lui Ilie Moromete
exprimă în plan simbolic criza satului arhaic, confruntat tragic cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul
nerăbdător).
2. Cuprins :
Ilie Moromete este un țăran reflexiv, contemplativ, dar și cu plăcerea vorbei și a ironiei : „Moromete avea
uneori obiceiul – semn de bătrânețe sau poate nevoia de a se convinge că și cele mai întortocheate gânduri pot
căpăta glas – de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei și de a vorbi singur.”
Relația lui Moromete cu pământul și cu forța banului : „Una din iluziile acestui erou este că lumea ar putea
trăi fără bani, iar poziția asta e a țăranului patriarhal.”(N. Manolescu, Arca lui Noe)
- Relația lui Moromete cu familia :
• Spiritul autoritar (Moromete își crește copiii după un tipar tradițional, înțelege organizarea familiei în
sens conservator, tatăl deține rolul de autoritate supremă în familie, temut și ascultat de toți ceilalți,
deciziile lui nu trebuie justificate în fața celorlalți; de aici, fenomenul de înstrăinare, observabil în
relațiile lui Moromete cu cei 6 copii);
• Scene definitorii : cina, tăierea salcâmului, serbarea școlară;
• Criticul Ov. S. Crohmălniceanu consideră că celor din jur Moromete „le apare ca un om sucit, cu toane,
imprevizibil, închis într-o meditație a sa obscură și impenetrabilă”
• Conflictul cu fiii mai mari (spre deosebire de aceștia, Moromete are convingerea că modul tradițional
de existență al țărănimii este cel mai bun cu putință și acționează în spiritul acestei credințe, dar într-o
evidentă contradicție cu spiritul epocii, simbolizat de fiii cei mari, care-l va invinge) – scena în care
Moromete îi bate cu parul pe Paraschiv și pe Nilă este de un mare dramatism, exprimă disperarea
tatălui de a nu-și fi putut convinge fiii să rămână ceea ce ar trebui ei să fie, adică țărani adevărați;
• Conflictul cu soția, Catrina Moromete;
• Conflictul cu Niculaie, fiul mai mic.
- Relația lui Moromete cu sătenii : scena care-l definește profund, deoarece sintetizează epic poziția lui
Moromete în relație cu o colectivitate umană reprezentativă pentru modul său de viață, se petrece în poiana
fierăriei lui Iocan, unde țăranii, gătiți ca de sărbătoare, se adună să discute, cu un inimitabil umor, politică;
• Simpatia spontană cu care este întâmpinat Moromete, faptul că discuțiile nu încep fără el, greutatea
cuvântului său dovedesc că prestigiul său e real și recunoscut. Sociabilitatea, inteligența, ironia, umorul,
darul de a vedea dincolo de lucruri, fantezia, bucuria contemplației fac din el un țăran neobișnuit, un
observator și un moralist, un neîntrecut manipulator al cuvintelor;
• Altă scenă semnificativă : scena dialogului cu vecinul Tudor Bălosu, venit cu gândul de a-i cumpăra
salcâmul („‒ Păi de ce zici că nu vreai să mi-l mai dai, Moromete? Că vroiam să ți-l plătesc… Drept
răspuns, Moromete începu să se uite pe cer. ‒ Să ții minte că la noapte o să plouă…”)
- Relația lui Moromete cu autoritățile satului, cu agentul fiscal vădește o altă trăsătură a personajului, în
acord cu trăsăturile lui fundamentale : Moromete este un disimulat, stăpânește arta de a-și desincroniza în mod
voit gândurile și vorbele, de a mima gesturi și opinii false pentru a sonda partenerul de discuție și a se distra pe
seama prostiei, a îngâmfării și a limbajului acestuia sau pur și simplu pentru a se ascunde pe sine – scena cu
Jupuitu

1
 Imaginea lui Moromete la finalul primului volum : nu mai este cel de la început, nu mai are puterea de a se
bucura de spectacolul lumii, părând a fi înfrânt și umilit(„Înțelegea că se uneltise împotriva lui și el nu știuse –
timpul pe care îl crezuse răbdător și lumea, pe care o crezuse prietenă și plină de daruri, ascunseseră de fapt o
capcană(…) iar lumea îi sălbăticise copiii și îi asmuțise împotriva lui”.) ; „Dar cu toată aparenta sa nepăsare,
Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit
răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut de ceilalți rămase
doar capul lui de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu și care acum privea însingurat de pe polița fierăriei
lui Iocan la adunările care încă mai aveau loc în poiană.”

Modalități de caracterizare : eroul e portretizat în mișcare și se configurează în final prin suma detaliilor
acumulate pe parcurs; obiectivitatea observației (prezentarea comportamentului, vorbirea, gestica și mimica)
este dublată de finețea analizei interioare, de prezentarea jocului gândurilor lui Moromete, ceea ce l-a
determinat pe criticul Eugen Simion să distingă un ,,realism psihologic” vizavi de romanul lui Preda;
- caracterizare directă : „Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ’911, făcuse războiul) și acum avea
acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.”
- autocaracterizarea : realizată la finalul volumului al doilea scoate în evidență libertatea individului în ciuda
constrângerilor istoriei : „ Domnule… eu totdeauna am dus o viață independentă.”
- caracterizarea indirectă : se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile personajului, acțiunile la care
participă, dar și din relațiile cu alte personaje

3. Încheiere : Ilie Moromete este un personaj dramatic care în ciuda simplității condiției sale de țăran, are o
viziune despre lume și o putere de interiorizare și reflecție care îi conferă adâncime psihologică, fiind un țăran
atipic, și tocmai de aceea capabil să trăiască în conștiință drama proprie, a familii și a colectivității.