Drept Comercial-Sorana Popa

Lector univ. drd.
Sorana POPA
DREPT COMERCIAL
2009
1
CUPRINS
Ghid de studiere a cursului................................................................................................3

Scopul cursului...........................................................................................................3
Structura cursului.......................................................................................................4
Studiul cursului...........................................................................................................4
Oportunităţi.................................................................................................................5
Cursul 1. Noţiuni introductive privind dreptul comercial................................................6

Cursul 2. Faptele de comerţ.............................................................................................19
Cursul 3. Comercianţii (I).................................................................................................27
Cursul 4. Comercianţii (II)................................................................................................46
Cursul 5. Societăţile comerciale. Reguli generale (I)....................................................57
Cursul 6. Societăţile comerciale. Reguli generale (II)...................................................73
Cursul 7. Societăţile comerciale. Reguli generale (III)..................................................91
Cursul 8. Societăţile comerciale. Reguli generale (IV)................................................109
Cursul 9. Societatea cu răspundere limitată................................................................120
Cursul 10. Societatea în nume colectiv.......................................................................132
Cursul 11. Societatea în comandită simplă............................................................... ..141
Cursul 12. Societatea pe acţiuni....................................................................................148
Cursul 13. Societatea în comandită pe acţiuni.............................................................166
Cursul 14. Grupurile de interes economic....................................................................171
Cursul15. Obligaţiile comerciale...................................................................................182
Cursul 16. Contractul de vânzare-cumpărare comercială...........................................193
Cursul 17. Contractul de mandat comercial.................................................................212
Cursul 18. Contractul de comision................................................................................223
Cursul 19. Contractul de cont curent............................................................................232
Cursul 20. Contractul de garanţie reală mobiliară.......................................................239
Cursul 21. Contractul de agenţie...................................................................................251
Cursul 22. Contractul de report.....................................................................................262
Cursul 23. Contractul de consignaţie...........................................................................267
Cursul 24. Contractul de leasing...................................................................................276
Cursul 25. Titlurile de valoare........................................................................................289
Cursul 26. Procedura insolvenţei (I)..............................................................................304
Cursul 27. Procedura insolvenţei (II).............................................................................317
Cursul 28. Procedura insolvenţei (III)............................................................................330
Răspunsuri la testele de autoevaluare.........................................................................336
2
Ghid de studiere a cursului
Scopul cursului
Cursul este destinat studenţilor Facultăţii de Drept, Universitatea

Ecologică – învăţământ la distanţă.
Obiectivele cursului sunt următoarele:

• Explicarea noţiunilor de : comerţ, activitate comercială, fapte
de comerţ, comercianţi, societăţi comerciale, contracte
comerciale, titluri de valoare, insolvenţă, faliment, bancrută
frauduloasă.
• Introducerea în domeniul activităţilor desfăşurate de către
comercianţii persoane fizice şi persoane juridice, al
societăţilor comerciale în special, în domeniul regulilor
specifice de formare şi executare a obligaţiilor comerciale,
al titlurilor de valoare (cambie, bilet la ordin, cec) şi în
domeniul procedurii insolvenţei.
• Dezvoltarea abilităţilor de lucru pe Internet în funcţie de
specificul dreptului comercial, prin completarea
cunoştinţelor teoretice cu rezolvarea testelor de
autoevaluare, stimularea activităţilor de căutare pe Internet
a legislaţiei comerciale, precum şi a unor soluţii ale
jurisprudenţei.
Explicarea termenilor din dreptul comercial se face gradual, în

funcţie de tematica abordată. Am apelat în acest scop inclusiv la
exemple din practica judiciară şi la definiţii ori explicaţii ale
doctrinei de specialitate. Analiza comparativă a unor instituţii
comune diverselor ramuri de drept vă va ajuta să aveţi o
perspectivă mai amplă asupra temelor abordate şi va determina
reactualizarea cunoştinţelor dobândite în anii anteriori de studiu.
Cursul este astfel structurat în scopul de a fi util atât

dumneavoastră ca studenţi, cât şi dumneavoastră ca viitori
absolvenţi, indiferent dacă veţi lucra strict în domeniul dreptului
comercial sau dacă veţi aborda domenii adiacente.
3
Structura cursului
Cursul de drept comercial alcătuit special pentru studenţii înscrişi

la învăţământ la distanţă este alcătuit din 28 de unităţi de învăţare
(cursuri) şi reflectă materia corespunzătoare programei pentru
anul III de studiu.
Durata medie de învăţare estimăm a fi de aproximativ 56 de ore,

iar pentru examen ar fi necesar un studiu de o săptămână.
Studierea fiecărui curs astfel încât să se fixeze temeinic
cunoştinţele specifice acestui domeniu necesită un efort estimat
la 2 ore.
La sfârşitul fiecărui curs beneficiaţi de modele de teste de

autoevaluare care vă vor ajuta să stabiliţi singuri ritmul de
învăţare şi necesităţile proprii de repetare a unor teme.
Cursul de drept comercial poate fi studiat atât în întregime potrivit
ordinii prestabilite a unităţilor de învăţare, dar se poate şi
fragmenta în funcţie de interesul propriu mai accentuat pentru
anumite teme. Însă, în vederea susţinerii examenului este
obligatorie parcurgerea tuturor celor 28 de cursuri şi efectuarea
testelor prezentate.
Studiul cursului
Toate cele 28 de cursuri pot fi studiate direct de pe calculator sau

din manualul tipărit. Pentru o pregătire temeinică, vă sugerăm să
efectuaţi toate testele de autoevaluare, astfel încât rezultatul
pregătirii dumneavoastră să fie cât mai obiectiv. De asemenea, vă
sugerăm să vă alcătuiţi propriile dumneavoastră planuri şi
scheme, acestea ajutându-vă la o mai bună sistematizare a
cunoştinţelor dobândite.
Fiecare curs debutează cu prezentarea obiectivelor pe care

trebuie să le atingeţi – din punctul de vedere al nivelului de
cunoştinţe – prin studierea temei respective. Vă recomandăm să
le citiţi cu atenţie şi apoi, la sfârşitul cursului, să le revedeţi pentru
a verifica dacă le-aţi atins în întregime.
Testele de autoevaluare prezente la sfârşitul fiecărui curs vă vor

ajuta să verificaţi modalitatea specifică de învăţare şi să vă
îmbunătăţiţi cunoştinţele. Timpul recomandat rezolvării testelor
este de 30 de minute. Rezolvaţi testele numai după studierea în
4
întregime a unui curs şi nu vă uitaţi la răspunsuri decât după
rezolvarea testului şi numai dacă nu reuşiţi să găsiţi răspunsul
prin recitirea cursului. De altfel, testele sunt exemplificative şi nu
vor fi repetate la examinare.
La fiecare curs există indicată o bibliografie selectivă pe care vă

sfătuim să o parcurgeţi pentru a vă crea o viziune comparativă
asupra unor instituţii şi pentru a vă consolida gândirea juridică pe
care v-aţi format-o deja în anii anteriori.
De asemenea, este necesară urmărirea pe Internet a tuturor
modificărilor legislative care apar frecvent în acest domeniu
deosebit de dinamic al dreptului.
Examinarea finală constă într-un test tip grilă cu răspunsuri

multiple, precum şi din elaborarea şi prezentarea unor referate pe
o temă dată, din bibliografia prezentată în acest curs.
Înainte de examen este indicat să parcurgeţi din nou toată
materia, cu atenţie, durata estimată pentru această activitate fiind
de circa o săptămână.
Oportunităţi
Parcurgerea acestui curs pe Internet vă va ajuta să dobândiţi

cunoştinţe temeinice într-un domeniu deosebit de atractiv al
dreptului. De asemenea, veţi fi în contact permanent cu realităţile
din domeniul practicii judiciare într-un domeniu care evoluează
constant.
La sfârşitul cursului, veţi putea oferi informaţii celor interesaţi de
activitatea societăţilor comerciale, de regulile aplicabile activităţii
comerciale, în general. Veţi putea alcătui modele de contracte,
acte constitutive ale societăţilor comerciale etc. Totodată, veţi
putea participa activ la înfiinţarea de societăţi comerciale, pe bază
de procură, cu un câştig mediu estimat de 350 de euro pentru
fiecare proiect (de exemplu, înfiinţarea unei societăţi comerciale).
5
Cursul 1. Noţiuni introductive privind dreptul comercial
Autor: Lector univ. drd. Sorana Popa, Universitatea Ecologică din Bucureşti, Bucureşti,
Sector 5, Bdul Vasile Milea nr. 1G
Obiectivele lecţiei:
• Definirea dreptului comercial, obiectul reglementării, subiectele,
metoda de reglementare.
• Corelaţia cu alte ramuri de drept.
Conţinut:
1. Definirea dreptului comercial, obiectul reglementării şi relaţia cu alte ramuri de
drept.
2. Evoluţia dreptului comercial.
3. Aplicarea şi interpretarea normelor de drept comercial.
1.1. Definirea dreptului comercial. Din punct de vedere

etimologic, cuvântul „comerţ” reprezintă esenţa noţiunii de „drept comercial” şi
îşi are originea în latinescul commercium. Acesta, la rândul său, este obţinut
prin juxtapunerea cuvintelor „cum” şi „merx” (marfă), ceea ce sugerează
operaţiuni efectuate cu o marfă.
În epoca modernă, sfera noţiunii de „comerţ” şi, implicit, a noţiunii
de „drept comercial”, s-a lărgit şi nu se limitează la activitatea de schimb de
marfă, alături de această operaţiune fiind incluse şi producţia de marfă,
prestarea de servicii ori executarea de lucrări.
Putem defini astfel dreptul comercial ca fiind un ansamblu de
norme juridice (ramură de drept), care reglementează raporturile juridice
născute între persoane fizice şi/sau juridice în legătură cu acte şi fapte
juridice pe care legea le defineşte ca fiind comerciale (fapte de comerţ) sau în
calitatea lor de comercianţi.
1.2. Obiectul reglementării dreptului comercial, subiectele,
metoda de reglementare. Dreptul comercial reglementează raporturile
patrimoniale, de drept privat, născute în legătură cu actele şi faptele juridice
definite de către Codul comercial ca fiind fapte de comerţ. Codul comercial
enumeră în mod exemplificativ, în art.3, actele şi faptele de comerţ cărora
urmează a li se aplica legea comercială şi circumscrie noţiunii de
„comerciant” modul de efectuare a acestor fapte. Aşadar, în dreptul comercial
român, stabilirea obiectului reglementării are la bază sistemul obiectiv.
Subiectele raporturilor juridice de drept comercial sunt persoane
fizice sau persoane juridice, care pot avea sau nu calitatea de comerciant.
Totodată, statul, ca subiect de drept privat (de jure gestionis), aflat pe o
poziţie de egalitate juridică cu cealaltă parte, poate avea calitatea de subiect
al raportului juridic comercial. Statul nu poate dobândi însă şi calitatea de
comerciant (art. 8 C. com.).
6
Metoda de reglementare în ramura dreptului comercial, atât în
situaţia în care la raporturile juridice participă numai persoane fizice sau
juridice, cât şi atunci când la aceste raporturi participă şi statul, ca subiect de
drept privat, este egalitatea juridică a părţilor.
1.3. Corelaţia cu alte ramuri de drept
a) Dreptul comercial şi dreptul civil.
Dreptul civil este acea ramură de drept care, aşa cum a fost
definită în doctrină, reglementează raporturile patrimoniale şi personal -
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi/sau persoane juridice, aflate
pe poziţii de egalitate juridică.
Asemănările dintre cele două ramuri de drept sunt importante,
având în vedere că principalele instituţii din dreptul comercial sunt preluate
din dreptul civil. Pentru acestea, în dreptul comercial există, de regulă,
reglementări speciale, iar în lipsa unor astfel de reglementări, dreptul civil
reprezintă legea generală sau dreptul comun. Pentru aceste situaţii, art. 1
C.com. prevede expres: „În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu
dispune se aplică Codul civil.”
Mai mult, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, în art. 45
prevede: „Relaţiile comerciale dintre regiile autonome, cele dintre societăţile
comerciale cu capital de stat, precum şi relaţiile dintre ele ori între ele şi stat
se vor desfăşura pe baze contractuale.
Contractele încheiate între agenţii economici menţionaţi la alin. 1
vor fi guvernate de principiul libertăţii contractuale şi de reglementările
cuprinse în Codul civil şi Codul comercial român, cu excepţiile decurgând din
prezenta lege”.
Principalele asemănări şi deosebiri dintre dreptul civil şi dreptul
comercial sunt următoarele:
- ambele ramuri de drept reglementează raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale, ultimele dobândind un pronunţat caracter patrimonial în
dreptul comercial în cazul intentării unor acţiuni în justiţie (acţiunea în
despăgubire, acţiunea în concurenţă neloială etc.);
- în ambele ramuri de drept metoda de reglementare este
egalitatea juridică a părţilor;
- în ambele ramuri de drept la raporturile juridice participă
persoane fizice şi /sau juridice, inclusiv statul;
- în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale, consecinţele sunt
similare, dar există şi sancţiuni proprii dreptului comercial;
- există atât principii comune, desprinse din dreptul civil, dar şi
principii specifice, proprii dreptului comercial (de exemplu, în dreptul
comercial se aplică principiul dies interpellat pro hominem prevăzut în art.
1079 şi art. 1088 C civ.).
b) Dreptul comercial şi dreptul comerţului internaţional.
7
Dreptul comerţului internaţional reprezintă ansamblul normelor
juridice care reglementează raporturile patrimoniale cu caracter de
comercialitate şi internaţionalitate, stabilite între persoanele fizice şi/sau
juridice române şi străine, inclusiv statul când acţionează de jure gestionis,
raporturi în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică.
Legătura dintre aceste două ramuri de drept constă în faptul că
ambele au caracter patrimonial şi comercial, implică săvârşirea de fapte de
comerţ, iar subiecte pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, care
pot avea calitatea de comercianţi.
Normele juridice de drept comercial se aplică şi în dreptul
comerţului internaţional. Astfel, de exemplu, se aplică în dreptul comerţului
internaţional normele Codului civil, Codului comercial, prevederile Legii nr.
31/1990 privind societăţile comerciale1, ale Legii nr. 15/1990 etc.
Dreptul comercial reprezintă dreptul comun faţă de dreptul
comerţului internaţional, acesta din urmă manifestându-şi constant
autonomia.
Dreptul comerţului internaţional se caracterizează prin existenţa
elementului de extraneitate care determină apariţia unui conflict de legi.
Soluţionarea acestuia de către normele juridice conflictuale poate duce la
aplicarea legii române dacă aceasta este lex causae în raportul juridic
respectiv.
c) Dreptul comercial şi dreptul financiar.
Dreptul financiar este ramura de drept care reglementează
raporturile juridice născute în procesul de formare a bugetului de stat, precum
şi în legătură cu folosirea acestor sume în diferite scopuri, potrivit legii.
Deoarece principalele surse de venit la bugetul statului sunt
impozitele, iar principalii plătitori de impozite sunt comercianţii, între cele
două ramuri de drept există legături strânse.
Ca şi în dreptul comercial, în dreptul financiar majoritatea
raporturilor juridice au un caracter patrimonial. În schimb, părţile, în dreptul
financiar, se află pe poziţii de subordonare, deoarece, în raporturile de drept
financiar, una dintre părţi este un organ al statului cu atribuţii fiscale.
Normele de drept financiar au un caracter imperativ.
Sancţiunile diferă în cele două ramuri de drept. De exemplu, în
dreptul financiar, distingem ca sancţiune majorările pentru întârziere la plata
impozitelor.
d) Dreptul comercial şi dreptul familiei.
Dreptul familiei este un ansamblu de norme juridice care
reglementează „raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din
căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite
aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei”.
1
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 126 din 17 noi. 1990.
8
Raporturile de dreptul familiei intereferează cu cele de drept
comercial în situaţia în care unul sau ambii soţi au calitatea de comerciant ori
de asociaţi/acţionari la o societate comercială, precum şi în cazul în care
participarea soţilor la activităţi comerciale în forme asociative presupune
efectuarea unor aporturi constând în bunuri comune. De asemenea, actele
juridice referitoare la persoana şi patrimoniul comerciantului persoană fizică
sau asociat al unei societăţi comerciale, în legătură cu viaţa sa de familie,
influenţează şi activitatea sa comercială şi sunt supuse publicităţii prin
registrul comerţului (de exemplu, în temeiul art. 21 lit. (d) din Legea nr.
26/1990 privind registrul comerţului2, în registrul comerţului se vor înregistra
menţiuni cu privire la „hotărârea de divorţ al comerciantului, precum şi cea de
împărţire a bunurilor comune pronunţate în cursul exercitării comerţului”).
Cu toate că în ambele armuri de drept există raporturi
patrimoniale şi nepatrimoniale, în dreptul comercial preponderente sunt
raporturile patrimoniale, în timp ce, în dreptul familiei, există mai ales raporturi
nepatrimoniale.
Metoda de reglementare în ambele ramuri de drept este
egalitatea juridică a părţilor.
Fiecare ramură de drept are sancţiuni specifice (de exemplu, în
dreptul familiei există decăderea din drepturile părinteşti).
În dreptul familiei, subiectele au o anumită calitate (soţ, părinte,
copil etc.). Această calitate poate influenţa şi participarea la raporturile
juridice comerciale, astfel cum este cazul soţilor asociaţi la o societate
comercială.
e) Dreptul comercial şi dreptul muncii.
Dreptul muncii reprezintă „acea ramură a sistemului de drept
alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile
individuale şi colective de muncă, atribuţiile organizaţiilor sindicale şi
patronale, conflictele de muncă şi controlul aplicării legislaţiei muncii”3.
Principalele asemănări şi deosebiri sunt următoarele:
- obiectul ambelor ramuri de drept îl formează raporturile
patrimoniale, dar şi nepatrimoniale; în dreptul comercial, preponderente sunt
raporturile patrimoniale;
- în ceea ce priveşte poziţia de egalitate juridică a părţilor, în
dreptul muncii această egalitate există doar la momentul încheierii
contractului de muncă; pe parcursul desfăşurării raporturilor de muncă,
disciplina muncii implică subordonarea salariatului faţă de angajator, care are
dreptul de a-l controla şi de a-i da instrucţiuni;
- în dreptul muncii există şi o răspundere disciplinară, în afară de
răspunderea materială.
f) Dreptul comercial şi dreptul penal.
2
Republicată în M. Of., Partea I nr. 49 din 4 februarie 1998.
3
Al. Ţiclea, A. Popescu, C. Tufan, Marioara Ţichindelean, O. Ţinca, „Dreptul muncii”, Editura Rosetti, Bucureşti,
2004, p.9.
9
Dreptul penal reprezintă „sistemul normelor juridice care
reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub
sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile
sociale, în scopul apărării acestor valori fie prin prevenirea infracţiunilor, fie
prin aplicarea pedepselor celor care le săvârşesc”4.
Dreptul penal ocroteşte anumite valori ce formează obiectul unor
drepturi subiective civile lato sensu (de exemplu, dreptul de proprietate).
În circuitul comercial, încălcarea unor prevederi speciale poate
implica sancţiuni penale. Mai mult, atât persoanele fizice, cât şi persoanele
juridice – comercianţi pot fi subiect activ al săvârşirii unor infracţiuni. În cazul
societăţilor comerciale, personalul acestora poate fi sancţionat în cazul
săvârşirii unor infracţiuni potrivit dispoziţiilor Codului penal, ale Legii nr.
31/1990 sau ale altor legi speciale.
g) Dreptul comercial şi dreptul procesual penal.
Dreptul procesual penal este format din totalitatea normelor
juridice care reglementează procesul penal5.
Deşi deosebirile sunt evidente, anumite instituţii ale dreptului
procesual penal sunt aplicabile în cazul angajării răspunderii penale a
comerciantului persoană fizică sau a societăţii comerciale.
h) Dreptul comercial şi dreptul procesual civil.
Dreptul procesual civil este „acea ramură de drept, alcătuită din
ansamblul normelor juridice care reglementează organizarea judiciară,
competenţa organelor de jurisdicţie, activitatea de judecată şi cea de
executare silită, precum şi raporturile care se nasc între participanţii la aceste
activităţi, desfăşurate în scopul soluţionării proceselor şi cererilor privind
drepturile civile ori interesele legitime care se pot realiza numai pe calea
justiţiei6.
Cu privire la exercitarea acţiunilor comerciale există norme
speciale în Codul comercial. Normele juridice cu caracter procesual se
găsesc şi în Legea nr. 26/19907 privind registrul comerţului, în Legea nr.
58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin8 etc.
Acestea au un caracter special, derogatoriu de la dreptul comun
cuprins în Codul de procedură civilă. Astfel, potrivit art. 889 C. com.,
„exerciţiul acţiunilor comerciale se reglementează de Codul de procedură
civilă, afară de dispoziţiile codului de faţă”. De altfel, în Codul de procedură
civilă există norme juridice speciale în vederea soluţionării litigiilor comerciale
(art. 7201- 72010 C. proc. civ.).
4
C. Bulai, „Drept penal român” – Partea generală, vol. I, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, p.7.
5
N. Volonciu, „Tratat de procedură penală”, vol. I, Editura Paideia, Bucureşti, 1993, p. 24.
6
Maria Fodor, „Drept procesual civil”, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 11.
7
Publicată în M. Of., Partea I nr. 121 din 7 noiembrie 1990.
8
Publicată în M. Of., Partea I nr. 100 din 1 mai 1934.
10
2. Evoluţia dreptului comercial în dreptul român
1. Perioada antică.
Forma primitivă a comerţului, caracterizată de ideea de schimb, a
apărut în strânsă legătură cu ideea de proprietate. Diversificarea şi creşterea
volumului schimburilor datorate creşterii producţiei au determinat apariţia şi,
ulterior, intensificarea circulaţiei monedelor. Iniţial, geto-dacii au folosit
monede greceşti şi romane (tetradrahme, dinari), pentru ca mai apoi aceştia
să folosească şi monede proprii. Intensificarea schimburilor comerciale şi a
circulaţiei monedei proprii a dacilor au implicat şi existenţa unor norme
specifice în materia obligaţiilor şi a contractelor, dar nu s-au transmis până la
noi informaţii cu privire la acestea.9
Primele elemente de drept, cu o identitate daco-romană proprie,
distinctă atât de dreptul civil roman, cât şi de dreptul ginţilor, sunt prezente în
actele juridice conţinute în Tripticele din Transilvania, descoperite între anii
1786 – 1855, la Roşia Montană (Alburnus Maior). Acestea conţin
reglementări originale în materia contractelor de vânzare, contractelor de
societate, contractelor de depozit, contractelor de împrumut, precum şi un
proces-verbal de desfiinţare a unei asociaţii funciare ori acte juridice ce
consfinţesc raporturile de muncă. Actele juridice descoperite au fost datate în
sec. II d.Chr.
2. Perioada feudală
Creşterea producţiei a determinat înlesnirea schimburilor
comerciale pe întreg teritoriul locuit de români – popor a cărui identitate s-a
afirmat în secolele IX – XIV, fiind descoperite monede, obiecte din argint
provenind din Imperiul Bizantin, Ungaria, Balcani, chiar şi din ţinuturile
controlate de mongoli.
Dezvoltarea ideii de proprietate privată, creşterea cantităţii de
mărfuri produse în târguri şi centre orăşeneşti au dus la practicarea mai
intensă a raporturilor contractuale, acesta fiind începutul dreptului comercial.
Regulamentele organice din Ţara Românească (1831) şi Moldova
(1832) au instituit tribunalele comerciale şi au definit actele de comerţ, cum
sunt, de exemplu: vânzarea de mărfuri, comision, transport, navigaţie, cambie
etc. Se făcea trimitere chiar la Codul comercial francez în măsura în care
dispoziţiile sale erau potrivite cu starea de fapt din Moldova, iar aceste
reglementări traduse în româneşte, urmau a fi considerate principii de drept
„în toate pricinile neguţătoreşti”.
Codul comercial a contribuit, prin prevederile sale, la dezvoltarea
tranzacţiilor comerciale desfăşurate până în prima jumătate a secolului al XX-
lea.
9
E. Cernea, E. Molcuţ, „Istoria statului şi dreptului românesc”, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti,
1992, p. 16.
11
După cel de-al doilea război mondial, Codul comercial nu s-a mai
aplicat în raporturile dintre agenţii economici din cauza schimbării relaţiilor
sociale.
Începând cu perioada de după Revoluţia din 1989, Codul
comercial a fost pus din nou în practică, redevenind reglementarea generală
a activităţii comerciale în România.
3.1. Aplicarea normelor juridice de drept comercial
Aplicarea în timp a normelor juridice de drept comercial

Orice normă juridică se aplică pe perioada de timp cât această
normă este în vigoare, ceea ce înseamnă că orice lege, inclusiv cea
comercială, produce efecte pe toată durata de timp cuprinsă între intrarea în
vigoare şi ieşirea acesteia din vigoare.
Intrarea în vigoare a legii comerciale are loc, potrivit art. 78 din
Constituţie, la 3 zile după publicarea acesteia în Monitorul Oficial sau la o
dată ulterior prevăzută în textul său. Ziua în care legea a fost publicată în
Monitorul Oficial nu se ia în calcul, iar prima zi în care legea va produce
efecte juridice va începe după ora 2400 a celei de-a treia zi de la publicare.
Ieşirea din vigoare a legii comerciale se produce prin abrogare
10
expresă ori implicită. Desuetudinea, rezultat al neaplicării timp îndelungat a
unei legi, nu reprezintă o modalitate de ieşire din vigoare a legii.11
Aplicarea legii comerciale în spaţiu
Pe plan intern, aplicarea legii comerciale în spaţiu are loc la
nivelul întregii ţări, ca efect al supremaţiei legii.
Însă, în raporturile comerciale cu elemente de extraneitate, există
un conflict de legi care se rezolvă prin aplicarea normelor conflictuale.
Astfel, există norme juridice conflictuale în Codul civil, în art. 2,
conform căruia:
- imobilele sunt supuse legilor din ţara unde acestea se află (lex
rei sitae);
- capacitatea civilă, în sens larg, a persoanelor fizice este supusă
legii cetăţeniei (lex personalis est lex patriae), iar capacitatea persoanei
juridice este guvernată de legea naţionalităţii, determinată în funcţie de locul
unde se află sediul acesteia.
Aplicarea legii comerciale asupra persoanelor
Legea comercială se aplică atât persoanelor fizice, cât şi
persoanelor juridice, în raport de obiectul reglementării.
10
Spre exemplu, conform art. 58 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, „la împlinirea termenului prevăzut la art. 57 (6 luni sau
9 luni de la intrarea în vigoare a legii, n.n.) se abrogă Legea nr. 5/1978 cu privire la organizarea şi conducerea unităţilor
socialiste de stat, precum şi la funcţionarea acestora pe baza autoconducerii muncitoreşti şi autogestiunii economico-
financiare.
11
Inclusiv Codul comercial a căzut în desuetudine pe perioada regimului comunist, dar a fost reactivat, fiind în vigoare.
12
Deoarece Legea fundamentală prevede, în art. 16 alin. 1, faptul
că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări, acest principiu se va aplica în toate ramurile de drept.
Principiul egalităţii în faţa legii se aplică nu numai cetăţenilor
români, ci şi cetăţenilor străini sau apatrizilor. Astfel, potrivit art. 18 alin. 1 din
Constituţie, cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de
protecţia generală a persoanelor şi a averilor.
Din punctul de vedere al subiectelor cărora li se aplică, distingem:
- acte normative izvoare de drept comercial, aplicabile
persoanelor fizice şi persoanelor juridice: Codul comercial, Legea nr. 85/2006
privind procedura insolvenţei, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului,
Codul civil, Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice, Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă etc.;
- legi comerciale aplicabile numai persoanelor juridice: Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 15/1990 privind
transformarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi
comerciale;
- legi comerciale aplicabile numai persoanelor fizice: Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale12, care a abrogat Legea nr. 300/2004 privind
autorizarea persoanelor fizice şi asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi
economice în mod independent.13
3.2. Interpretarea normelor juridice de drept comercial
Aplicarea legilor comerciale, ca şi a altor norme de drept

presupune interpretarea acestora în vederea adaptării la cazurile ce se ivesc
în practică, deoarece legile, în momentul adoptării, nu acoperă în întregime
situaţiile de fapt.
Aşa cum a fost definită în doctrină14, „interpretarea normelor
juridice” reprezintă operaţiunea logico-raţională de lămurire, explicare a
conţinutului şi sensului normelor de drept comercial, în scopul justei lor
aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică în
ipotezele ce le conţin.
În concluzie, interpretarea normelor de drept comercial este o
etapă a procesului de aplicare a legii comerciale prin determinarea voinţei
reale a legiuitorului exprimate în norma juridică respectivă. Scopul
interpretării rezidă în corecta încadrare a diferitelor situaţii din circuitul
comercial în ipoteza normei de drept comercial, în vederea unei aplicări cât
mai corecte a legii.
12
Publicată în M. Of., Partea I nr. 328 din 25 aprilie 2008.
13
Publicată în M. Of., Partea I nr. 576 din 9 iunie 2004.
14
Gh. Beleiu, op. cit., 1992, p. 51.
13
Interpretarea legii este o operaţiune absolut necesară, în condiţiile
în care conţinutul legii este uneori „depăşit” de dinamica relaţiilor sociale sau
în situaţiile în care legea cuprinde termeni generali ori noţiuni tehnice,
abstracte.
Interpretarea normelor juridice se face în raport de principiile
stabilite în teoria generală a dreptului.
În funcţie de forţa obligatorie sau neobligatorie distingem între
interpretarea oficială şi interpretarea neoficială.
În funcţie de rezultatul interpretării, interpretarea poate fi literală,
extensivă şi restrictivă.
Interpretarea literală se foloseşte în practică frecvent în situaţiile
în care însuşi textul interpretat o impune. Astfel, în aceste situaţii, textul legii
ori este redactat clar, precis, ori cuprinde enumerări limitative. Spre exemplu,
o asemenea interpretare se potriveşte art. 5 alin. 6 din Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, care prevede faptul că „actul constitutiv se
încheie sub semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de
subscripţie publică, de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este
obligatorie atunci când:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un
teren;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită
simplă;
c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.”
Interpretarea extensivă a fost realizată în legătură cu art. 3 C.
com., care enumeră faptele de comerţ. Deoarece realităţile social-economice
care au stat la baza redactării acestui articol s-au schimbat, practica şi
literatura de specialitate sunt unanime în a aprecia caracterul exemplificativ al
enumerării, fiind incluse în prezent şi alte acte şi fapte juridice necunoscute în
secolul al XIX-lea. Astfel, spre exemplu, constituie faptă de comerţ
operaţiunea de leasing, urmând a i se aplica în aceste condiţii legea
comercială.
• Interpretarea gramaticală constă în desluşirea înţelesului
dispoziţiei legale prin folosirea regulilor gramaticale în funcţie de
construcţia frazei şi a propoziţiei, de înţelesul termenilor utilizaţi
sau în funcţie de semnele de punctuaţie.15
• Interpretarea sistematică se face ţinând cont de legăturile
normelor juridice supuse interpretării cu alte dispoziţii din acelaşi
act normativ sau din alt act normativ.
Interpretarea sistematică se face ţinând cont de două principii:
1) norma generală nu derogă de la norma specială (generalia
specialibus non derogant);
15
Gh. Beleiu, op.cit., 1993, p. 56 – 57.
14
2) norma specială derogă de la norma generală (specialia
generalibus derogant).16
• Interpretarea istorico-teleologică se realizează prin stabilirea
înţelesului normei juridice în funcţie de scopul urmărit de legiuitor în
momentul adoptării actului normativ şi în funcţie de condiţiile istorice existente
atunci.
• Interpretarea logică a legii comerciale. Această metodă de
interpretare are la bază are la bază raţionamentele logicii formale.
Doctrina17 şi practica fac referire la trei reguli de interpretare
logică:
1) excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est
strictissimae interpretationis).
2) unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă
(ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
3) legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, al producerii
efectelor juridice, iar nu în sensul neaplicării (actus interpretandus est potius
ut valeat quam ut pereat).
În afara acestor reguli de interpretare logică, în practică sunt
folosite şi patru argumente de interpretare logică18:
a) argumentul per a contrario este desprins dintr-o regulă a logicii,
potrivit căreia, atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul (qui dicit de
uno, negat de altero).
Acest argument poate fi folosit în interpretarea art. 31 C. com.:
„Comunicarea registrelor nu poate fi ordonată de judecată după cererea unei
părţi decât în afaceri de succesiuni, comunităţi de bunuri, societăţi şi în caz
de faliment.” Aşadar, per a contrario, în alte litigii trebuie folosite ale mijloace
de probă decât comunicarea registrelor comerciale;
b) argumentul a fortiori determină extinderea aplicării unei norme
juridice la o situaţie care nu a fost avută în vedere în mod special de către
norma respectivă, situaţie care se încadrează în ipoteza reglementată chiar
mai mult decât situaţiile vizate.
Argumentul a fortiori a fost folosit în literatura de specialitate19 în
interpretarea corelată a prevederilor art. 111 şi art. 113 din Legea nr. 31/1990
privitor la atribuţiile adunărilor generale ale acţionarilor, ajungându-se la
concluzia că adunarea generală extraordinară este competentă să ia hotărâri
în probleme care, după lege, sunt de competenţa adunării generale ordinare
(qui potest plus potest minus);
c) argumentul de analogie (ubi eadem est ratio eadem lex esse
debet) se bazează pe ideea că, unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicată
16
17
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 58 şi urm.
18
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 58 – 59.
19
St. D. Cărpenaru, „Drept comercial român”, Ediţia a VI-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2007, p. 222; Maria Moraru, „Dacă adunarea extraordinară poate să hotărască în probleme de competenţa adunării
ordinare”, în „Dreptul” nr. 2/1994, p. 78.
15
aceeaşi lege, aceeaşi soluţie. Acest argument este folosit pentru a completa
„lacunele legii” prin aplicarea unei norme juridice similare (analogia legis) sau
prin aplicarea principiilor de drept comercial (analogia juris) la situaţiile ce nu
au fost avute în vedere de către legiuitor.
Interpretarea legii sub diferite aspecte este chiar obligatorie
pentru instanţele de judecată potrivit prevederilor art. 3 C. civ., care arată că
„judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau
că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de
denegare de dreptate20;
d) argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este un
argument de interpretare logică, potrivit căruia se învederează că este
admisibilă o singură soluţie din punct de vedere raţional, soluţia contrară fiind
o absurditate.21
Bibliografie recomandată (referinţe) :

1. I.L. Georgescu – „Dreptul comercial român”, vol. I-II, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000-2001
2. I.L. Georgescu – „Dreptul comercial român”, Vol. III, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1994
3. St. D. Cărpenaru, „Drept comercial român”, Ediţia a VI-a, revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008,
4. St. D. Carpenaru, „Tratat de drept comercial”, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2009
5. S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica – „Dreptul comercial”, ediţia a IV-a, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2008
6. S. Popa – „Drept comercial. Teorie şi practică judiciară”, Editura Universul
Juridic, Bucuresti, 2008
7. I.N. Finţescu – „Curs de drept comercial”, Bucureşti, 1929
8. A.Fuerea – „Drept comunitar al afacerilor”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2003
9. D.D. Gerota – „Istoricul legislaţiei comerciale de la origini până la Codul din
1887”, Enciclopedia României, Vol. IV, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943
10. G. Ripert, R. Roblot – „Traité de droit commercial”, XVIII – ème ed., LGDJ,
Paris, 2002
11. I.Turcu - „Tratat teoretic şi practic de drept comercial”, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
20
21
Idem.
16
- www.just.ro
Abrevieri şi termeni :
- C.com. - Codul comercial
- C. civ. – Codul civil
- C. proc. civ. – Codul de procedura civila
- C.proc.pen. – Codul de procedură penală
- O.U.G. – Ordonanţă de urgenţă a Guvernului
- M.Of. – Monitorul Oficial
- s.n. – sublinierea noastră
- op.cit. – opera citată
Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare) şi

răspunsuri :
1. Raporturile juridice de drept comercial sunt:

a) raporturi juridice patrimoniale
b) raporturi juridice personal-nepatrimoniale
c) raporturi juridice obligaţionale.
2. Subiect al raporturilor juridice de drept comercial poate fi:

a) persoana fizică
b) persoana juridică
c) statul.
3. Dreptul comun în reglementarea relaţiilor comerciale este:

a) dreptul comerţului internaţional
b) dreptul procesual civil
c) dreptul civil.
4. Constituie izvor de drept în materie comercială:

a) actele normative interne
b) regulamentele comunitare
c) jurisprudenţa.
5. Aplicarea legii comerciale are loc:

a) la 3 zile după publicarea în Monitorul Oficial
b) din ziua publicării în Monitorul Oficial
c) la data prevăzută în textul de lege.
6. Interpretarea normelor juridice de drept comercial în funcţie de rezultatul

interpretării poate fi:
a) literală
b) extensivă
c) exhaustivă.
7. Principiul aplicării imediate a legii noi înseamnă:

a) aplicarea legii noi la situaţiile nou-apărute după intrarea în vigoare a acesteia
b) aplicarea legii comerciale cu efect retroactiv
17
c) aplicarea legii comerciale noi în toate situaţiile.
8. Conţinutul raportului juridic de drept comercial este format din:

a) drepturile şi obligaţiile părţilor
b) conduita părţilor
c) persoane fizice şi persoane juridice.
9. Uzurile comerciale sunt:

a) reguli de conduită obligatorii, născute dintr-o practică socială îndelungată
b) moduri de folosinţă a unor bunuri aflate în comerţ
c) izvoare interpretative ale dreptului comercial.
10. Interpretarea contractelor comerciale se face potrivit:

a) voinţei reale a părţilor
b) sensului literal al termenilor
c) interesului general.
18
Cursul 2. Faptele de comerţ
• Noţiunea si cadrul juridic general al faptelor de comerţ.
• Clasificarea faptelor de comerţ.
Conţinut:
1. Definirea faptelor de comerţ.
2. Faptele de comerţ obiective.
3. Faptele de comerţ subiective.
4. Faptele de comerţ unilaterale.
1. Definirea faptelor de comerţ.
Din ansamblul reglementărilor legale, putem defini faptele de

comerţ ca fiind acte şi fapte juridice (fapte juridice lato sensu) de drept
comercial, prin care se realizează producţia şi circulaţia mărfurilor şi
serviciilor în mod individual sau sub forma întreprinderilor, în scopul
obţinerii de profit.
Clasificarea faptelor de comerţ
Potrivit reglementării din codul comercial, putem clasifica faptele

de comerţ în trei categorii principale:
I. fapte de comerţ obiective (art. 3 C.com.)
II. fapte de comerţ subiective (art. 4 C.com.)
III. fapte de comerţ unilaterale (mixte) – reglementate în art. 56
C.com.
2. Faptele de comerţ obiective.
Faptele de comerţ obiective sunt enumerate, în mod

exemplificativ, în art. 3 C.com.
În funcţie de finalitatea şi modalitatea în care se desfăşoară,
faptele de comerţ obiective pot fi la rândul lor clasificate în trei subcategorii,
după cum urmează:
1) activităţile de intermediere sau de interpunere în schimb şi în
circulaţia mărfurilor; fac parte din această categorie actele şi faptele de
comerţ realizate pe parcursul producerii mărfurilor şi al distribuţiei acestora ori
în procesul de executare sau prestare a lucrărilor şi serviciilor.
19
Sunt enumerate astfel şi reprezintă fapte de comerţ obiective:
vânzarea-cumpărarea comercială (operaţiunile în care cumpărarea se face în
scop de revânzare sau închiriere), contractele de închiriere a anumitor bunuri
mobile, operaţiile de contrapartidă axate pe contractele de vânzare-
cumpărare ori pe schimb, precum şi unele contracte nou-apărute (contracte
de leasing, contracte de factoring etc.).22
Potrivit legii, nu sunt comerciale operaţiile de vânzare-cumpărare
efectuate pentru „uzul sau consumaţiunea cumpărătorului ori a familiei sale”
(bunurile de uz personal, precum şi actele de vânzare a produselor pe care
proprietarul terenului ori cultivatorul acestuia le realizează pe terenul
respectiv (art. 5 C.com.).
De asemenea, în mod tradiţional, Codul comercial consideră că
obiect al vânzării-cumpărării comerciale îl pot forma numai bunurile mobile,
precum produsele agricole şi animale („producte”), mărfurile de orice fel şi
titlurile de credit.
Aşa cum s-a analizat în doctrină23, vânzarea ca fapt de comerţ
trebuie să se caracterizeze prin intenţia de revânzare a bunurilor ce formează
obiectul contractului. Această intenţie de revânzare trebuie să îndeplinească
trei condiţii cumulative:
- să existe la momentul încheierii contractului;
- să privească, în principal, bunul cumpărat, iar nu accesoriile
acestuia;
- să fie cunoscută de către cealaltă parte (fie expresis verbis, fie
din elementele caracteristice, de exemplu: cantitatea mare de mărfuri
cumpărate);
2) întreprinderile intră în categoria faptelor de comerţ obiective şi
reprezintă, ca noţiune, organisme economice create din iniţiativa şi pe riscul
unui întreprinzător prin combinarea profesională şi autonomă a factorilor de
producţie (forţele naturii, munca şi capitalul) menită să realizeze bunuri şi
servicii destinate schimbului, în vederea maximizării profitului.24
Art. 3 C.com. menţionează următoarele categorii de întreprinderi:
- întreprinderile de furnituri;
- întreprinderile de spectacole publice;
- întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri;
- întreprinderi de construcţii;
- întreprinderi de fabrici, de manufactură şi imprimerie;
22
A se vedea pentru amănunte, D.A. Sitaru, op.cit., 2004, p. 134.
23
St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 38-39.
24
Există şi o definiţie legală a noţiunii de „întreprindere”, cuprinsă în art. 2 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea
înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (publicată în M.Of., Partea I nr. 681 din 29iulie.2004). Astfel,
întreprindere reprezintă „orice formă de organizare a unei activităţi economice, autonomă patrimonial şi autorizată
potrivit legilor în vigoare să facă acte şi fapte de comerţ, în scopul obţinerii de profit, în condiţii de concurenţă,
respectiv societăţi comerciale, societăţi cooperative, persoane fizice care desfăşoară activităţi economice în mod
independent şi asociaţii familiale autorizate.”
20
- întreprinderi de editură, librărie şi obiecte de artă, când altul
decât autorul sau artistul vinde;
- întreprinderi de asigurare;
- depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi operaţiunile
relative la recipisele de depozit (warante) şi scrisorile de gaj eliberate de
aceste întreprinderi.
Au fost incluse în categoria întreprinderilor ca fapte de comerţ
obiective25 activităţile de consultanţă, marketing, publicitate în scop
comercial, turism, radio-tv etc.;
3) faptele de comerţ conexe. În mod tradiţional, doctrina şi
jurisprudenţa comercială au calificat drept fapte de comerţ conexe sau
accesorii acele acte juridice şi fapte juridice care, deşi nu se încadrează în
nici una din categoriile anterioare, dobândesc comercialitate datorită strânsei
legături pe care o au cu unele acte juridice pe care legea le consideră ca fiind
fapte de comerţ.26 Astfel, deoarece aceste acte şi fapte juridice nu se
încadrează nici în categoria operaţiunilor de interpunere în schimbul şi
circulaţia mărfurilor, nici în categoria faptelor de comerţ desfăşurate
organizat, sub forma întreprinderii, au fost clasificate într-o categorie aparte –
aceea a faptelor de comerţ conexe. Caracterul accesoriu al acestor acte şi
operaţiuni rezidă în faptul că ele împrumută caracterul comercial de la actele
şi faptele juridice, cărora Codul comercial sau alte legi speciale le dau
această natură comercială, în aplicarea principiului accesorium sequitur
principalem.
Sunt considerate ca fiind fapte comerciale operaţiunile de
mijlocire (samsărie) în afaceri comerciale, contractele de cesiune de părţi
sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale, cambiile şi biletele la ordincu
privire la producte sau mărfuri, contractul de report asupra titlurilor de credit
care circulă în comerţ (art. 74 C.com.), operaţiunile cu privire la navigaţie,
contractul de depozit pentru cauză de comerţ (în cazurile în care acestea nu
se efectuează organizat, sub forma unei întreprinderi), contractul de mandat
şi comision, contractul de cont curent şi cecul (dacă sunt încheiate pentru o
cauză comercială), contractul de garanţie reală mobiliară şi fidejusiunea27
(atunci când acestea garantează executarea unei obligaţii comerciale).
3. Faptele de comerţ subiective.
Conform prevederilor art. 4 C. com., „se socotesc afară de

acestea (afară de cele reglementate în art. 3 C. com. – n.n.), ca fapte de
25
D. A. Sitaru, op. cit., 2004, p. 134.
26
St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 52.
27
Fidejusiunea este operaţiunea prin care o persoană („fidejusor”) se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute
obligaţia debitorului, dacă acesta nu o va executa (art. 1652 C. civ.).
Ori de câte ori obligaţia garantată va avea un caracter comercial şi fidejusiunea va fi o faptă de comerţ.
21
comerţ, celelalte contracte şi obligaţii ale unui comerciant, dacă nu sunt de
natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Aşadar, Codul comercial reglementează nu numai faptele de
comerţ obiective, a căror comercialitate este determinată potrivit naturii lor
intrinsece şi conform prevederilor legii, dar şi o categorie aparte de fapte de
comerţ, şi anume „actele subiective” care „dobândesc natura juridică de acte
de comerţ nu ca urmare a calităţii lor proprii, ci datorită persoanei care le
exercită şi a profesiunii sale de comerciant”.28
Prin această prevedere cuprinsă în art. 4 C.com., legiuitorul a
creat o prezumţie de comercialitate în ceea ce priveşte toate actele şi
obligaţiile asumate de către comercianţi.
Doctrina este unanimă în a aprecia faptul că vor avea caracter
comercial atât obligaţiile asumate prin contracte sau prin acte juridice
unilaterale, cât şi cele rezultând din săvârşirea faptelor juridice licite, precum
gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau a
faptelor ilicite (de exemplu, faptele de concurenţă neloială).29
Prezumţia de comercialitate nu are un caracter absolut, putând fi
răsturnată prin dovedirea celor două situaţii prevăzute de lege ca excepţii de
la aplicarea acestei prezumţii, şi anume:
a) natura civilă a obligaţiilor;
b) conţinutul actului săvârşit de comerciant.
Prima excepţie, care se referă la natura civilă a obligaţiilor, este
expresia unei realităţi de netăgăduit. Comercianţii – persoane fizice sau
persoane juridice – pot încheia anumite acte care fie sunt străine de
activitatea lor, fie sunt considerate de lege ca fiind civile datorită obiectului la
care se referă. Astfel, vor fi de natură civilă, indiferent de persoana care le
săvârşeşte – comerciant sau necomerciant – următoarele acte juridice:
donaţia, testamentul, acceptarea sau renunţarea la moştenire, adopţia,
recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, precum şi actele juridice având
ca obiect bunuri imobile sau contractul de concesiune.Totodată, în virtutea
principiului libertăţii contractuale sau al autonomiei de voinţă, părţile
contractante pot să imprime actului pe care îl încheie o anumită natură
specifică, ce poate să nu fie de drept comercial. Aşa cum s-a observat30,
deoarece legea cere ca necomercialitatea să rezulte din însuşi actul săvârşit
de comerciant, înseamnă că din actul încheiat trebuie să reiasă destinaţia
necomercială a bunurilor cumpărate sau a sumei de bani împrumutate.
Deoarece legea nu foloseşte noţiunea de „act” în sensul de
înscris (instrumentum), ci, aşa cum s-a stabilit31, în sensul de operaţiune
juridică (negotium), de manifestare de voinţă, aceasta putând fi expresă ori
28
Tribunalul Bucureşti, S. Com., Decizia nr. 464 din 2 aprilie.1998, în D. Lupaşcu, „Culegere de practică judiciară
comercială 1990 – 1998”, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 1.
29
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 58; V. D. Zlătescu, Irina Moroianu-Zlătescu, op. cit., p. 22; M. Popa,
op. cit., 1991, p. 31; D. A. Sitaru, op. cit., 2004, p. 135 şi urm.
30
31
Idem.
22
tacită. În acest caz, înlăturarea prezumţiei va putea rezulta inclusiv din
împrejurările în care s-a încheiat actul.
În doctrină, prezumţia de comercialitate a fost calificată drept
prezumţie relativă (juris antum)32 sau prezumţie sui-generis ori mixtă33,
deoarece, deşi legea permite răsturnarea prezumţiei, acest lucru se poate
realiza numai prin dovedirea celor două situaţii de excepţie prevăzute în art. 4
C. com., nu prin orice probă contrară.
Se mai arată în doctrină34 faptul că prezumţia de comercialitate a
actelor săvârşite de comercianţi este răsturnată ex lege, atunci când acestora
le lipseşte scopul obţinerii de câştig, pe care îl implică orice act de comerţ,
deci şi cel subiectiv. Aceasta este şi motivarea excluderii din cadrul faptelor
de comerţ a cumpărării de produse pentru uzul sau consumaţiunea
cumpărătorului sau a familiei sale (art. 5 C. com.). Aşadar, combaterea
prezumţiei de comercialitate poate fi realizată fie probând că obligaţia este de
natură civilă, fie că părţile au voit să imprime actului juridic calitatea de act
necomercial, deşi prin natura sa putea deveni comercial.35
4. Faptele de comerţ unilaterale.
Având în vedere faptul că scopul faptelor de comerţ îl reprezintă

obţinerea de profit, comercianţii stabilesc raporturi juridice nu numai în ceea
ce priveşte producţia şi distribuţia de mărfuri şi servicii, ci şi raporturi juridice
cu consumatorii36 şi cu alte categorii de necomercianţi.
În aceste situaţii, acelaşi act juridic poate fi comercial pentru
comercianţi şi civil pentru cealaltă parte.
Există cazuri în care însăşi legea prevede caracterul unilateral al
faptelor şi actelor de comerţ. Astfel, potrivit art. 6 C. com., „asigurările de
lucruri sau stabilimente (clădiri – n.n.), care nu sunt obiectul comerţului şi
asigurările contra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce priveşte pe
asigurator.” În aceeaşi situaţie se află contul curent şi cecul care „nu sunt
considerate ca fapte de comerţ în ce priveşte pe necomercianţi, afară numai
dacă ele n-au o cauză comercială.”
În cazul faptelor de comerţ unilaterale, se pune problema
determinării regimului juridic aplicabil. Soluţia este oferită de art. 56 C. com.,
potrivit căruia „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi
contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de
32
D. A. Sitaru, op. cit., 2004, p. 135.
33
34
D. A. Sitaru, op. cit., 2004, p. 136.
35
Maria Fodor, „Probele în procesul civil”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 373 – 374.
36
În literatura juridică se consideră că litigiile dintre comercianţi şi consumatori, care decurg din raporturile juridice
intervenite între ei pe bază contractuală şi având ca scop vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, au natură
comercială, în temeiul art. 56 şi al art. 4 C.com. A se vedea în acest sens, Gh. Buta, „Jurisprudenţa comercială”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 236.
23
dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care
legea ar dispune altfel”.
Aşadar, faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt supuse legii
comerciale, cu toate că pentru una din părţile participante la raportul juridic
concret actul este civil.
În consecinţă, potrivit art. 945 C. com., acţiunile care derivă din
faptele de comerţ unilaterale se vor prescrie pentru toate părţile contractante
potrivit legii comerciale.
Această soluţie unitară este pe deplin justificată, nu numai în
ceea ce priveşte necesitatea asigurării certitudinii desfăşurării raporturilor
juridice, dar şi în considerarea scopului actului juridic care are caracter
comercial numai pentru una dintre părţi.
Aplicarea legii comerciale în privinţa faptelor de comerţ unilaterale
nu este absolută, fiind limitată în două situaţii expres prevăzute de lege:
1) dispoziţiile legii referitoare la persoana comercianţilor; este
vorba, desigur, de obligaţiile ce le revin comercianţilor în calitatea lor de
profesionişti (obligaţia de înmatriculare în registrul comerţului, obligaţia de a
ţine registrele comerciale potrivit legii, precum şi obligaţia de a desfăşura
comerţul în limitele concurenţei loiale);
2) dispoziţiile pe care însăşi legea comercială le exclude de la
aplicare. Astfel, potrivit art. 42 C. com., în obligaţiile comerciale, „codebitorii
sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţia contrară”. Tot art. 42 C. com. prevede şi
că această prezumţie de solidaritate a codebitorilor „nu se aplică la
necomercianţi pentru operaţiuni care, încât îi priveşte, nu sunt fapte de
comerţ”. Astfel, în cadrul aceluiaşi raport juridic, în lipsa unei prevederi
contrare în contract, codebitorii care au calitatea de comercianţi vor răspunde
în caz de neexecutare a obligaţiilor în mod solidar, în timp ce cocontractanţii
lor – codebitori necomerciali – vor răspunde potrivit legii civile, în mod divizibil
(conjunct).
După cum putem observa, în timp ce prezumţia de solidaritate
poate fi înlăturată în privinţa codebitorilor comercianţi printr-o prevedere
specială în sens contrar inclusă în contractul încheiat, în ceea ce priveşte pe
necomercianţi, aceştia vor răspunde în toate cazurile potrivit legii civile.

2. St. D. Cărpenaru – „Drept comercial român”, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2008
3. Fl. Ciutacu – „Codul comercial comentat şi adnotat”, Ed. Sigma, Bucureşti,
2000
24
5. A.Fuerea – „Drept comunitar al afacerilor”, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2003
Bucureşti, 1994
8. Radu I. Motica, Vasile Popa – „Drept comercial român şi drept bancar”,
Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1999
9. Gabriel Tita-Nicolescu – „Regimul juridic al operaţiunilor de leasing”, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2003
Paris, 2002
Bucureşti, 2008
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro
- C.pen - Codul penal

răspunsuri :
1.Agenţiile de afaceri sunt considerate:

a) fapte de comerţ obiective
b) fapte de comerţ unilaterale
c) fapte de comerţ subiective.
2. Depozitele pentru cauză de comerţ fac parte din categoria:

a) faptelor de comerţ obiective
b) faptelor de comerţ mixte
c) operaţiunilor din domeniul agriculturii.
3.Cumpărarea sau vânzarea de acţiuni sau părţi sociale ale societăţilor comerciale
reprezintă:
a) fapte de comerţ conexe (accesorii);
b) fapte de comerţ unilaterale;
c) fapte de comerţ subiective.
25
4. Faptele de comerţ sunt:
a) fapte juridice
b) acte juridice
c) atât acte, cât şi fapte juridice.
5. Codul comercial adoptă în aplicarea legii comerciale:

a) sistemul obiectiv
b) sistemul subiectiv
c) sistemul mixt.
6. Faptele de comerţ conexe fac parte din categoria faptelor de comerţ:

a) obiective
b) subiective
c) mixte.
7. Întreprinderea de furnituri face parte din categoria faptelor de comerţ:

a) obiective
b) subiective
c) unilaterale.
8. Constituie o excepţie de la prezumţia de comercialitate:

a) natura civilă a obligaţiilor
b) conţinutul actului juridic
c) actele subiective.
9. Prezumţia de comercialitate are un caracter:

a) absolut sau irefragabil
b) relativ
c) mixt.
10. Legea comercială nu se aplică:

a) în privinţa necomercianţilor relativ la obligaţiile ce revin comercianţilor
b) statului
c) necomercianţilor.
26
Cursul 3. Comercianţii (I)
• Calitatea de comerciant.
• Obligaţiile derivând din calitatea de comerciant.
Conţinut:
1. Dobândirea, dovada si încetarea calităţii de comerciant.
2. Obligaţia de înregistrare în registrul comerţului.
3. Obligaţia de desfăşurare a activităţii comerciale în limitele unei concurenţe loiale.
4. Obligaţia de a ţine registrele contabile potrivit legii.
5. Respectarea drepturilor consumatorilor.
1. Dobândirea, dovada şi încetarea calităţii de comerciant.
Noţiunea de comerciant. Potrivit Codului comercial, „sunt

comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca profesiune
obişnuită, şi societăţile comerciale” (art. 7).
Din interpretarea textului citat, putem deduce că pot avea
calitatea de comercianţi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice
(„societăţi comerciale”).
În ceea ce priveşte persoanele fizice, concepţia Codului comercial
este în sensul condiţionării calităţii de comerciant de desfăşurarea cu caracter
profesional a activităţii comerciale, în timp ce societăţile comerciale
dobândesc această calitate din însăşi constituirea lor. Raţiunea de a fi a
acestor societăţi o reprezintă activitatea comercială.
În situaţiile în care săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter
accidental, rezumându-se la una sau mai multe fapte de comerţ izolate,
raportul juridic respectiv va fi supus legii comerciale în ceea ce priveşte
obligaţiile care se nasc din acesta, însă persoana care le-a săvârşit nu
dobândeşte calitatea de comerciant (art. 9 C. com.).
După cum putem observa, Codul comercial consacră concepţia
obiectivă de reglementare a faptelor de comerţ. Potrivit acestei concepţii,
Codul comercial se va aplica în cazul săvârşirii de fapte de comerţ de către
orice persoană, indiferent dacă aceasta are sau nu calitatea de comerciant.
Putem defini astfel, în lumina acestor principii, comercianţii ca
fiind acele persoane fizice care săvârşesc fapte de comerţ cu caracter
profesional, precum şi persoane juridice, implicate în producerea şi distribuţia
de mărfuri şi servicii.
27
Aşa cum s-a observat în doctrină37, necesitatea definirii noţiunii
de comerciant se impune nu numai din considerente teoretice, cât, mai ales,
din motive de interes practic, constând în delimitarea statutului juridic diferit al
comercianţilor faţă de necomercianţi.
Este vorba, în primul rând, despre stabilirea domeniului de
aplicare a unor prevederi cuprinse în legi speciale38 referitoare la obligaţiile
comercianţilor. Această categorie profesională este obligată să respecte
dispoziţiile legale referitoare la obligaţia înmatriculării în registrul comerţului,
la modul de ţinere a contabilităţii şi la categoria de registre contabile
obligatorii, precum şi la modul de desfăşurare a activităţii comerciale în
general, atât în raporturile dintre comercianţi, cât şi în raporturile acestora cu
consumatorii.
Evident că aceste obligaţii incumbă numai comercianţilor în
calitatea lor de profesionişti şi datorită caracterului repetat cu care săvârşesc
faptele de comerţ.
În al doilea rând, Codul comercial instituie o prezumţie de
comercialitate pentru toate actele şi faptele juridice săvârşite de către
comercianţi, acestea urmând a fi supuse legilor comerciale (art. 4 C. com.).
Caracterul civil al obligaţiilor va putea fi dovedit doar prin
răsturnarea prezumţiei în cele două situaţii expres şi limitativ prevăzute de
lege.39
În al treilea rând, diferenţierea caracterului comercial sau
necomercial al unei activităţi se impune datorită regimului juridic distinct ce
urmează a fi aplicat. Astfel, actele comerciale sunt supuse unor reguli
speciale, derogatorii faţă de regimul dreptului comun. De exemplu, în dreptul
comercial se aplică prezumţia de solidaritate a codebitorilor (art. 42 C. com.),
datoriile comerciale produc dobânzi de drept din ziua când devin exigibile
(art. 43 C. com.), fără ca judecătorul să poată acorda într-un litigiu comercial
termene de graţie (art. 44 C. com.), libertatea probelor în materie comercială
(art. 46 C. com.), interdicţia retractului litigios (art. 45 C. com.), posibilitatea
de a apela la instanţa de arbitraj comercial în vederea soluţionării litigiului etc.
În sfârşit, s-a mai opinat că numai comercianţii pot fi obligaţi la
plata impozitului pe profitul rezultat din activitatea comercială.40
Categorii de comercianţi. În reglementarea Codului comercial –
art. 7 – comercianţii se împart în două categorii principale: comercianţi
persoane fizice şi societăţile comerciale (comercianţi persoane juridice). De-a
lungul timpului, pe măsura dezvoltării economice şi sociale, au apărut şi alte
37
I. L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 406; St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 66 – 67.
38
A se vedea în acest sens Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului (M. Of., Partea I nr. 12 din 7 noiembrie 1990;
Legea nr. 82/1991 a contabilităţii (M. Of., Partea I nr. 265 din 27 decembrie 1991); Legea nr.11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale (M. Of., Partea I nr. 24 din 30 ianuarie1991); Legea nr. 21/1996 asupra concurenţei
(M. Of., Partea I nr. 88 din 30 aprilie 1996); Legea nr. 296/2004 (Codul consumului), publicată în M. Of., Partea I nr.
593 din 1 iulie 2004, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007.
39
Este vorba despre dovedirea naturii civile a contractului sau a intenţiei părţilor, exprimată în cuprinsul actului juridic
încheiat.
40
28
categorii de comercianţi persoane juridice41, regiile autonome, organizaţiile
cooperatiste, grupurile de interes economic42 etc.
§ 1. Dobândirea calităţii de comerciant
A. Persoanele fizice dobândesc calitatea de comerciant dacă

îndeplinesc condiţiile generale prevăzute în art. 7 C. com.: săvârşirea faptelor
de comerţ în condiţiile unei profesiuni obişnuite.
Acestor condiţii legale, doctrina43 le-a adăugat o cerinţă
suplimentară în vederea delimitării comercianţilor persoane fizice de
persoanele care îi ajută pe aceştia în desfăşurarea activităţii comerciale
(auxiliarii comercianţilor): săvârşirea faptelor de comerţ în nume propriu.
Aşadar, în concepţia Codului comercial, pentru ca o persoană
fizică să poată dobândi calitatea de comerciant este necesară îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
1) persoana fizică trebuie să săvârşească, în nume propriu,
fapte de comerţ obiective şi licite, aşa cum sunt enumerate acestea în
art. 3 din Codul comercial;
2) săvârşirea faptelor de comerţ trebuie să aibă un caracter
profesional.
1. Calitatea de comerciant se dobândeşte de către persoana
fizică în condiţiile săvârşirii, cu caracter de profesiune obişnuită, aşadar în
mod repetat şi stabil, a faptelor de comerţ obiective, licite, aşa cum sunt
enumerate, în mod exemplificativ, în art. 3 C. com. (mercatore facit
mercatores). Numai după ce persoana fizică dobândeşte calitatea de
comerciant în aceste condiţii se va aplica prezumţia de comercialitate cu
privire la toate actele şi faptele juridice săvârşite de aceasta, în temeiul art. 4
C. com. În schimb, dacă actele sau faptele juridice săvârşite nu au caracter
comercial pentru persoana fizică şi sunt fapte de comerţ unilaterale, acestea
nu vor determina obţinerea calităţii de comerciant chiar dacă sunt săvârşite
cu caracter repetat.
2. Deducem faţă de folosirea sintagmei „profesiune obişnuită” nu
numai repetabilitatea operaţiunii în sine, ci şi posibilitatea ca, din această
activitate, persoana care o săvârşeşte să obţină cel puţin majoritatea
veniturilor dacă nu totalitatea acestora (finis mercatorem est lucrum).44
Dacă o persoană are o firmă înregistrată în registrul comerţului,
un sediu comercial sau dispune de o decizie administrativă necesară
41
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului defineşte, în art. 1 alin. 2, comercianţii astfel: „În înţelesul prezentei
legi, comercianţii sunt persoane fizice şi asociaţiile familiale, care efectuează în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile
comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic cu caracter
comercial şi organizaţiile cooperatiste”.
42
Grupurile de interes economic sunt reglementate prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (publicată
în M. Of., Partea I nr. 279 din 21aprilie 2003).
43
I. N. Finţescu, op. cit., vol. I, p. 76 – 78 ; St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 69
44
Idem.
29
desfăşurării activităţii comerciale, toate acestea nu dobândesc în sine
calitatea de comerciant, ci reprezintă condiţii de desfăşurare a activităţii
comerciale. Persoana fizică trebuie să săvârşească faptele de comerţ în mod
efectiv, cu intenţia deci de a obţine profit pentru sine, iar nu pentru altul, în
calitate de reprezentant ori asociat al unui comerciant.45
Aceasta este, aşadar, distincţia dintre persoanele fizice, care au
calitatea de comercianţi şi reprezentanţii lor, prepuşi ori salariaţi ai
comerciantului.
În acelaşi sens, art. 9 C. com. prevede faptul că „orice persoană
care, într-un chip accidental, face o operaţiune de comerţ, nu poate fi
considerată ca comerciant; ea este însă supusă legilor şi jurisdicţiei
comerciale pentru toate contestaţiile ce se pot ridica din această operaţiune.”
În aceste situaţii, caracterul profesional al săvârşirii faptelor de
comerţ reprezintă o chestiune de fapt, care poate fi dovedită cu orice mijloc
de probă. Sarcina probei incumbă persoanei care invocă această modalitate.
Aceeaşi este situaţia în cazul în care, dimpotrivă, există interesul de a se
demonstra caracterul accidental al săvârşirii faptelor de comerţ.
Doctrina46 a mai arătat şi faptul că, pentru existenţa caracterului
profesional, trebuie întrunite două elemente: un element de fapt („factum”)
constând în săvârşirea faptelor de comerţ obiective în mod repetat şi un
element psihologic („animus”), care reprezintă intenţia de a deveni
comerciant.
Considerăm că, alături de condiţia prevăzută în art. 7 C. com.,
referitor la săvârşirea faptelor de comerţ obiective, licite, în nume propriu şi cu
caracter de profesiune obişnuită, persoanele fizice trebuie să îndeplinească
alte două condiţii, şi anume:
1) să aibă capacitate de exerciţiu deplină;
2) să nu facă parte din categoriile de persoane cărora le este
interzisă săvârşirea faptelor de comerţ cu caracter profesional.
1. Capacitatea de exerciţiu deplină reprezintă „aptitudinea omului
de o dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile
civile prin încheierea – personal şi singur – a tuturor actelor juridice civile”.47
Potrivit art. 8 din Decretul nr. 31/1954, persoana fizică
dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu la îndeplinirea vârstei de 18 ani
sau înainte de îndeplinirea acestei vârste, în cazul în care minorul se
căsătoreşte. Minora care se căsătoreşte înainte de a împlini 18 ani va
dobândi capacitatea de exerciţiu deplină.
Dispoziţii similare există în Codul comercial referitor la minorul
emancipat, care a împlinit 18 ani şi are autorizaţia scrisă a tatălui său ori, în
45
De exemplu, asociaţii unei societăţi în nume colectiv, deşi răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale, nu au
calitatea de comercianţi.
46
I. L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 410 – 411.
47
Gh. Beleiu, “Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil », Casa de Editură şi Presă
„Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 289.
30
anumite condiţii (moarte, interdicţie, absenţa tatălui), pe cea a mamei sale ori
a tutorelui în vederea contractării de obligaţii în calitate de comerciant.
Făcând acte de comerţ în aceste condiţii, minorul de 18 ani, emancipat,
dobândea calitatea de comerciant şi, în această materie, era tratat ca un
major (art. 10 C. com.).
Aceste prevederi ale Codului comercial, deşi în prezent sunt
abrogate, denotă consecvenţa legiuitorului în a considera vârsta de18 ani ca
fiind vârsta de la care o persoană poate fi deplin conştientă şi răspunzătoare
faţă de conţinutul şi urmările actelor pe care le încheie.
Sancţiunea nerespectării condiţiilor referitoare la capacitatea de
exerciţiu constă în nulitatea relativă a actului juridic.
Aşadar, în virtutea Decretului nr. 31/1954, minorul nu are
capacitatea de a deveni comerciant.
În prezent, în temeiul O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea
activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale48, au calitatea de comerciant şi pot
desfăşura activităţi economice ca membri ai unei întreprinderi familiale,
inclusiv minorii de 16 ani (art. 8 alin. 1 lit. a corob. cu art. 31 din ordonanţă).
O problemă distinctă există în cazul în care minorul moşteneşte
un fond de comerţ. În mod tradiţional, doctrina49 a considerat că, în cazurile în
care comerţul ar fi profitabil, continuarea comerţului, în numele minorului, de
către reprezentanţii legali ai acestuia, constituie un mijloc de ocrotire a
minorului. Continuarea comerţului în aceste condiţii s-ar face cu autorizarea
instanţelor judecătoreşti, menţionată în registrul comerţului în condiţiile art. 21
lit. h din Legea nr. 26/1990. În acest caz, minorul va dobândi calitatea de
comerciant, iar nu reprezentantul său legal. În schimb, răspunderea pentru
faptele penale fiind personală, sancţiunile vor fi suportate de către
reprezentantul legal dacă acesta a comis infracţiuni.
S-a discutat în doctrina dreptului comercial situaţia femeii
căsătorite înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. Din exprimarea Decretului
nr. 31/1954: „capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când
persoana devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de
optsprezece ani. Minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta,
capacitatea deplină de exerciţiu”, s-ar putea înţelege că, devenind majoră
înainte de împlinirea vârstei de 18 ani şi dobândind anticipat capacitatea de
exerciţiu deplină, femeia căsătorită ar putea dobândi şi calitatea de
comerciant.
Însă, această opinie nu a fost primită de doctrină, motivându-se,
pe de-o parte, prin faptul că recunoaşterea deplinei capacităţi de exerciţiu
minorei căsătorite se întemeiază pe principiul egalităţii care trebuie să existe
48
49
A se vedea, I. N. Finţescu, op. cit., vol. I, p. 86; I. L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 467; St. D. Cărpenaru, op. cit.,
2007, p. 83 – 84.
31
între soţi în timpul căsătoriei.50 În virtutea aceluiaşi principiu, dacă pentru
bărbat nu se recunoaşte dreptul de a fi comerciant înainte de împlinirea
vârstei de 18 ani, nu există temeiuri pentru care s-ar recunoaşte minorei
căsătorite această posibilitate. De altfel, acest caz de dobândire anticipată a
capacităţii de exerciţiu depline este o situaţie de excepţie, iar excepţiile sunt
de strictă interpretare şi aplicare.
Această opinie este îmbrăţişată unanim de doctrină, atât în
virtutea concepţiei tradiţionale a Codului comercial51, cât şi faţă de realităţile
actuale52, când stabilirea pentru toate persoanele fizice, indiferent de sex, a
vârstei de 18 ani pentru dobândirea calităţii de comerciant, este o măsură de
protecţie a persoanei şi a bunurilor acesteia faţă de complexitatea şi riscurile
activităţii comerciale.
În mod excepţional, minorul, indiferent de sex, care a împlinit
vârsta de 16 ani poate dobândi calitatea de comerciant în condiţiile în care, în
temeiul art. 8 alin. 1 lit. a coroborat cu art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008, este
membru al unei întreprinderi familiale.
Tot de incapacitatea de a deveni comercianţi sunt lovite şi
persoanele puse sub interdicţie, precum şi cele cu privire la care s-a luat
măsura de ocrotire a instituirii curatelei.
Persoanele puse sub interdicţie printr-o hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă nu pot încheia personal acte juridice deoarece, din
cauza alienării sau a debilităţii mintale, nu au discernământ. Aceasta fiind o
stare permanentă şi definitivă, persoanele asupra cărora s-a dispus această
măsură nu pot încheia nici acte de comerţ, cu atât mai puţin în condiţii
profesionale.
De altminteri, potrivit art. 14 C. com., interzisul şi cel pus sub un
consiliu judiciar53 nu pot fi comercianţi şi nici a continua un comerţ.”
Spre deosebire de punerea sub interdicţie, curatela este o
măsură de ocrotire care se ia în cazul persoanelor care, din cauza bolii,
bătrâneţii sau a unei infirmităţi fizice, deşi capabile, nu pot încheia singure
anumite acte juridice şi nici nu-şi pot desemna un reprezentant (art. 152 C.
fam.). În aceste cazuri, autoritatea tutelară va desemna un curator pentru a
reprezenta interesele acestor persoane.
Deşi curatela are un caracter temporar, iar măsura nu aduce
atingere persoanei în cauză, din cauza necesităţii de a se asigura prezenţa
permanentă a curatorului la toate actele ce se încheie, exerciţiul faptelor de
comerţ ar deveni în mod sensibil îngreunat, dacă nu imposibil. Pentru aceste
motive, se consideră că această măsură afectează capacitatea de a fi
comerciant a persoanei fizice.54
50
C. Stătescu, “Drept civil”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 226.
51
I. L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 451 – 452.
52
St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 82 – 83.
53
Instituţia „consiliului judiciar” a fost abrogată de către Decretul nr. 32/1954 prin abrogarea art. 445 şi a art. 458 – 460
C. civ.
54
A se vedea în acest sens, St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 84 – 85.
32
2. În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie generală pentru
dobândirea calităţii de comerciant, ne referim la situaţiile în care fie prestigiul
unor funcţii ori demnităţi publice ar putea fi afectat de săvârşirea cu caracter
profesional a faptelor de comerţ, fie, dimpotrivă, ar putea exista bănuiala
folosirii atribuţiilor funcţiei publice pentru influenţarea actelor comerciale,
precum şi la situaţiile în care anumite domenii de activitate sunt excluse, prin
lege, liberei iniţiative, constituind aşa-zisele „domenii rezervate” exclusiv
statului, prin instituţiile sale.
Astfel, săvârşirea faptelor de comerţ cu caracter profesional este
incompatibilă cu următoarele funcţii şi demnităţi publice:
- funcţia de judecător, procuror sau judecător al Curţii
Constituţionale55;
- calitatea de deputat, senator, membru al Guvernului, membru al
administraţiei publice locale, funcţionar public; aceste persoane, potrivit Legii
nr. 161/2003, nu pot fi comercianţi persoane fizice, dar pot fi asociaţi ai
societăţilor comerciale56;
- calitatea de funcţionar public, în temeiul Legii nr. 188/199957;
- ofiţerii58 şi diplomaţii59;
- persoanele care exercită profesiuni liberale, precum avocaţii60,
notarii publici61, arhitecţii, medicii62 etc.
În situaţia încălcării acestor incompatibilităţi, deoarece Codul
comercial nu conţine nici o sancţiune, se vor aplica prevederile legii speciale
în fiecare domeniu de activitate în vederea antrenării răspunderii profesionale
sau disciplinare, după caz.
Aplicarea sancţiunii disciplinare nu afectează însă valabilitatea
faptelor de comerţ săvârşite cu încălcarea acestor incompatibilităţi, astfel
încât, aşa cum s-a arătat63, aceste persoane vor putea totuşi dobândi
calitatea de comerciant.
55
Potrivit Constituţiei, „funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul superior” (art. 125 alin. 3), prevederea fiind identică în cazul procurorilor (art. 132
alin. 2) şi al judecătorilor Curţii Constituţionale (art. 144).
56
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M. Of., Partea I nr. 279 din 21 aprilie
2003).
57
Statutul funcţionarilor publici (M. Of., Partea I nr. 600 din 8 decembrie 1999, republicat în M. Of., Partea I nr. 251
din 22 martie 2004) interzice acestora să deţină funcţii în regii autonome, societăţi comerciale şi alte unităţi în scop
lucrativ.
58
Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare (M. Of., Partea I nr. 155 din 20 iulie 1995).
59
Legea nr. 269/2003 privind statutul corpului diplomatic şi consular al României (M. Of., Partea I nr. 441din 23 iunie
2003).
60
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (M. Of., Partea I nr. 116 din 9 iunie 1995, .
Legea interzice avocaţilor săvârşirea nemijlocită de fapte de comerţ. Aşadar, avocaţii nu pot fi comercianţi persoane
fizice ori membri în organe de conducere şi administrare a societăţii comerciale, dar pot avea calitatea de
asociat/acţionar..
61
Legea nr. 36/1995 care reglementează activitatea notarilor publici (M. Of., Partea I nr. 92 din 16 iunie1995) declară
incompatibilă calitatea de comerciant cu profesia de notar.
62
Legea nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic (M. Of., Partea I nr. 578 din 30 iunie 2004) consacră
incompatibilitatea profesiei de medic cu calitatea de comerciant.
63
I. N. Finţescu, op. cit., vol. I, p. 92.
33
Calitatea de comerciant nu poate fi dobândită de către persoana
fizică în domeniile care sunt excluse liberei iniţiative fie datorită interesului
ocrotit (cel general, reprezentat prin stat ca putere suverană), fie datorită
riscurilor posibile. Astfel, unele activităţi au fost considerate monopol de
stat64, obiectul acestora fiind foarte variat de-a lungul timpului, pe măsura
liberalizării economiei, în timp ce altele nu puteau forma obiect de activitate al
societăţilor comerciale, sub sancţiunea nulităţii actului constitutiv. În temeiul
Hotărârii Guvernului nr. 1323/1990, nu pot forma obiect de activitate al
societăţii comerciale: activităţile care constituie infracţiuni, conform legii
penale, sau sunt contrare dispoziţiilor imperative ale legii, activităţile pentru
care s-a instituit un monopol de stat, fabricarea şi comercializarea de droguri,
narcotice, substanţe psihotrope şi anabolizante în alt scop decât cel
medicamentos, imprimarea hărţilor militare, fabricarea aparatelor de emisie-
recepţie şi de interceptare a convorbirilor telefonice etc.
Nu pot avea calitatea de comercianţi nici acele persoane faţă de
care s-a aplicat sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita o profesiune
comercială, ca pedeapsă complementară aplicată de către instanţa de
judecată alături de pedeapsa principală în cazul săvârşirii unor infracţiuni
reglementate de legi comerciale speciale. Această posibilitate este oferită
instanţei de judecată atât în temeiul prevederilor generale din Codul penal,
cât şi faţă de prevederile Legii nr. 26/1990, potrivit cărora în registrul
comerţului vor fi menţionate hotărârile de condamnare a comerciantului
pentru fapte penale, care îl fac nedemn de a exercita această profesie (art.
21 lit. g din lege).
Persoanele fizice pot desfăşura, cu caracter profesional,
activitatea comercială fie individual şi independent, fie ca întreprinzători
titulari ai unei întreprinderi individuale, fie ca membri ai unei întreprinderi
familiale, în baza unei rezoluţii administrative, eliberată în conformitate cu
prevederile O.U.G. nr. 44/2008, de către directorul oficiului registrului
comerţului.65
Adoptarea ordonanţei a fost motivată de necesitatea reducerii
birocraţiei, combaterea corupţiei şi scurtarea termenelor de eliberare a
autorizaţiilor, fiind stabilite criterii care nu lasă loc interpretării arbitrare şi fiind
mutată procedura de autorizare şi înregistrare în totalitate la registrul
comerţului.
Prevederile ordonanţei nu se aplică:
- persoanelor care exercită profesii liberale;
64
Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat (M. Of., Partea I nr. 96 din 13 mai 1996).
65
O.U.G. nr. 44/2008 a abrogat în art. 44 Legea 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor
familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent ( publicată în M. Of., Partea I nr. 576 din 29 iunie
2004), precum şi art. 17 lit. a) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată în M. Of., Partea I nr. 49
din 4 februarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare.
34
- activităţilor economice care se desfăşoară în cadrul unui regim
special sau cu privire la care sunt prevăzute prin alte acte normative anumite
restricţii de desfăşurare sau interdicţii;
- activităţilor de formare profesională prin ucenicie la locul de
muncă reglementate prin legi speciale;
- serviciilor prestate în contextul art. 49 din Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene.66
De prevederile O.U.G. nr. 44/2008 beneficiază orice persoană
fizică, cetăţean român sau străin, aparţinând unui stat membru al Uniunii
Europene ori al Spaţiului Economic European care desfăşoară activităţi
economice pe teritoriul României (art. 3 din ordonanţă).
Persoanele fizice pot desfăşura activităţi economice, potrivit
O.U.G. nr. 44/2008, într-una din următoarele forme:
a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate (PFA);
b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale;
c) ca membri ai unei întreprinderi familiale.
B. Persoanele juridice dobândesc calitatea de comerciant prin
înfiinţarea lor în condiţiile prevăzute de reglementările speciale în materie,
urmată de înregistrarea acestora în registrul comerţului. Aşa cum prevede art.
7 C.com., în timp ce pentru persoanele fizice este necesar ca acestea să
săvârşească fapte de comerţ obiective, în nume propriu şi cu caracter
profesional, persoanele juridice nu trebuie să îndeplinească astfel de condiţii
deoarece efectuarea de acte de comerţ este chiar scopul înfiinţării acestora.
Aşadar, după cum s-a subliniat, în timp ce persoanele fizice „devin”
comercianţi prin săvârşirea faptelor de comerţ în condiţiile art. 7 C. com.,
societăţile comerciale „se nasc” comercianţi, prin înfiinţarea lor în condiţiile
Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.67
În afară de societăţile comerciale, au calitatea de comerciant şi
alte persoane juridice, precum:
- regiile autonome, înfiinţate în domenii strategice ale economiei
naţionale (industria de armament, industria energetică, exploatarea
minereurilor şi a gazelor naturale, poştă, transporturi feroviare);68
- organizaţiile cooperatiste;69
- grupurile de interes economic.70
66
În temeiul art. 49 din Tratat : „... se elimină treptat în cursul perioadei de tranziţie restricţiile privind libertatea de a
presta servicii în cadrul Comunităţii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat al Comunităţii
decât cel al beneficiarului serviciilor.”
67
Republicată în M. Of., Partea I nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, legea a suferit ultima modificare prin O.U.G. nr.
82/2007 (publicată în M. Of., Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007).
68
Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale (M. Of.,
Partea I nr.98 din 8 august 1990), ultima modificare fiind prin O.U.G. nr. 58/2007 (M. Of., Partea I nr. 439 din 28 iunie
2007).
69
Potrivit Legii nr. 26/1990, acestea au obligaţia de a se înregistra în registrul comerţului (art. 1 alin. 2 din lege).
70
Acestea dobândesc personalitate juridică din momentul înmatriculării în registrul comerţului şi se înfiinţează conform
Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M. Of., Partea I nr. 279 din 21 aprilie 2003), cu
ultimele modificări realizate prin O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente
35
Nu vor putea dobândi calitatea de comerciant statul şi unităţile
administrativ-teritoriale, cu toate că aceste entităţi intervin în prezent în
raporturi de drept privat, ca titulari ai dreptului de proprietate cu privire la
domeniul privat ce le aparţine. Concepţia tradiţională reglementată în art. 8 C.
com., potrivit căreia „statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de
comercianţi” este uneori depăşită de realităţile practicii. Astfel, statul
săvârşeşte în calitatea sa de subiect al raporturilor comerciale şi acte juridice
private, iar unităţile administrativ-teritoriale participă la realizarea unor lucrări
de interes public sau la exploatarea unor servicii publice în asociere cu
diverşi participanţi.71
În aceeaşi situaţie se află asociaţiile şi fundaţiile, care sunt
persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial. Deoarece sunt
înfiinţate pentru realizarea unui scop ideal, nelucrativ, asociaţiile şi fundaţiile
nu pot desfăşura activităţi comerciale cu caracter profesional, dar pot înfiinţa
societăţi comerciale ale căror profituri vor fi destinate realizării scopului lor
nepatrimonial.
§ 2. Dovada calităţii de comerciant
În cazul persoanelor fizice, dovada calităţii de comerciant se

realizează în mod diferit, în funcţie de forma de desfăşurare a activităţii, prin
dovedirea elementelor la care se referă art. 7 C.com şi /sau prin certificatul de
înregistrare emis în condiţiile O.U.G. nr. 44/2008.
Astfel, persoanele fizice autorizate pot fi sau nu comercianţi, dacă
îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 7 C.com. referitoare la săvârşirea de
fapte de comerţ obiective, licite, în nume propriu şi cu caracter de profesiune
obişnuită, valabile din punct de vedere al capacităţii persoanei de a le
încheia. Fiind vorba despre situaţii de fapt, acestea pot fi dovedite cu orice
mijloace de probă, în condiţiile art. 46 C. com.
Dovada calităţii de comerciant se face de către persoana
interesată, prin aceasta înţelegându-se partea care invocă această calitate
justificând un interes legitim (onus probandi incumbit actori). Astfel, potrivit
art. 20 din ordonanţă, „orice persoană interesată poate face dovada calităţii
de comerciant în cadrul procedurii insolvenţei sau separat, prin acţiune în
constatare, dacă justifică un interes legitim”. După cum putem observa, în
acest caz, certificatul de înregistrare în registrul comerţului constituie doar o
prezumţie a calităţii de comerciant ce trebuie completată cu alte mijloace de
probă. De asemenea, existenţa sediului profesional, a patrimoniului de
comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană (M. Of., Partea I nr. 1036 din 28 decembrie 2006) şi prin
Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate (M. Of., Partea I
nr. 359 din 25 mai 2007).
71
Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală (M. Of., Partea I nr. 204 din 23 aprilie 2001), cu ultimele
modificări realizate prin O.U.G. nr. 20/2008 (M. Of., Partea I nr. 177 din 7 martie 2008) şi prin Legea nr. 35/2008 (M.
Of., Partea I nr. 196 din 13 martie 2008).
36
afectaţiune, a firmei, nu constituie, prin ele însele, dovada calităţii de
comerciant, ci trebuie coroborate cu alte mijloace probatorii.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale
devine comerciant din momentul înregistrării în registrul comerţului şi
dovedeşte această calitate cu certificatul de înregistrare.
Membrii întreprinderii familiale dobândesc calitatea de comerciant
din momentul înregistrării întreprinderii familiale în registrul comerţului. Dacă
nu au avut calitatea de comerciant anterior înregistrării întreprinderii familiale,
ca persoană fizică autorizată sau ca titulari ai unei întreprinderi individuale72,
îşi vor dovedi calitatea de comerciant prin certificatul de înregistrare a
întreprinderii familiale în registrul comerţului.
Persoanele juridice dobândesc calitatea de comerciant din
momentul înregistrării lor în registrul comerţului. De aceea, în acest caz,
dovada calităţii de comerciant se va face prin certificatul de înmatriculare
(înregistrare) în registrul comerţului.
§ 3. Încetarea calităţii de comerciant are loc în cazul persoanelor

fizice în mod similar dobândirii, precum şi în cazurile prevăzute de O.U.G. nr.
44/2008.
Persoana fizică ce a dobândit calitatea de comerciant prin
săvârşirea faptelor de comerţ în condiţiile art. 7 C.com., va pierde această
calitate când nu mai întruneşte aceste condiţii. Suntem de părere că
întreruperea activităţii trebuie să aibă un caracter definitiv, deoarece
întreruperile temporare ale activităţii sau chiar anularea actului administrativ
de înregistrare în registrul comerţului nu determină încetarea calităţii de
comerciant a persoanei fizice.
Potrivit art. 21 şi art. 27 din ordonanţă, persoana fizică autorizată
şi întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale îşi
încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în caz de deces,
printr-un act unilateral de voinţă ori ca urmare a pronunţării unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile de radiere, potrivit art. 25 din Legea nr.
26/1990.
Apreciem că va interveni încetarea calităţii de comerciant şi în
cazul punerii sub interdicţie a persoanei fizice printr-o hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă. Discutabilă este însă posibilitatea
pierderii acestei calităţi ca urmare a instituirii curatelei, deşi, pentru identitate
de raţiune cu imposibilitatea dobândirii calităţii de comerciant a persoanei
aflate sub curatelă, ar putea fi admisă şi o asemenea ipoteză.
Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din
evidenţele registrului comerţului într-unul din următoarele cazuri (art. 33 in
ordonanţă):
a) când mai mult de jumătate din membrii acesteia au decedat;
72
Potrivit art. 28 alin. 2 din O.U.G. nr. 44/2008, „membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan PFA sau titulari ai
unor întreprinderi individuale.”
37
b) dacă mai mult de jumătate din membrii întreprinderii cer
încetarea acesteia sau se retrag din întreprindere;
c) prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi
irevocabile de radiere, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990.
Persoanele juridice îşi încetează existenţa şi, prin urmare, pierd
calitatea de comerciant în urma radierii din evidenţele registrului comerţului.
De exemplu, potrivit art. 260 din Legea nr. 31/1990, ca urmare a dizolvării şi
lichidării, societăţile comerciale vor fi radiate din registrul comerţului, la
cererea lichidatorului sau din oficiu.
2. Obligaţia de a se înregistra în registrul comerţului
Comercianţii, atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, au

obligaţia de a se înregistra în registrul comerţului atât la începutul desfăşurării
activităţii, cât şi pe parcursul acesteia, dacă au intervenit acte sau fapte
juridice noi sau care sunt de natură să modifice înregistrarea iniţială.
Această obligaţie, cât şi conţinutul ei sunt reglementate de către
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.73 Astfel, potrivit art. 1 alin. 1
din această lege, „comercianţii, înainte de începerea comerţului, precum şi
alte persoane fizice sau juridice, înainte de începerea activităţii acestora, au
obligaţia să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul
exercitării şi la încetarea comerţului sau, după caz, a activităţii respective, să
ceară înscrierea în registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror
înregistrare este prevăzută de lege”.
Rolul înregistrărilor în registrul comerţului constă, pe de o parte,
în faptul că este realizată evidenţa comercianţilor, iar pe de altă parte, sunt
ocrotite interesele acestora prin asigurarea opozabilităţii faţă de terţi a actelor
şi faptelor juridice care au legătură cu activitatea comercială sau cu fondul de
comerţ al comercianţilor, precum şi a celor referitoare la capacitatea
persoanelor. Mai mult, în ceea ce priveşte persoanele juridice, înregistrarea
în registrul comerţului are un caracter constitutiv de drepturi şi obligaţii în
sensul dobândirii personalităţii juridice din momentul înmatriculării acestora în
registru.
73
Legea a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 121 din 17 noiembrie 1990 şi a fost modificată şi completată prin Legea
nr. 12/1998 (M. Of., Partea I nr. 15 din 19 ianuarie 1998) şi republicată în M. Of., Partea I nr. 49 din 4 februarie 1998.
În forma sa republicată, Legea nr. 26/1990 a fost modificată din nou prin O.G. nr. 53/1998 (M .Of., Partea I nr. 302 din
18 august 1998); O.U.G. nr. 76/2001 (M. Of., Partea I nr. 283 din 3 mai 2001); Legea nr. 348/2001 (M. Of., Partea I nr.
381 din 12 iulie 2001); O.U.G. nr. 129/2002 (M. Of., Partea I nr. 746 din 11 octombrie 2002), aprobată şi modificată
prin Legea nr. 505/2003 (M. Of., Partea I nr. 857 din 3 decembrie 2003); O.G. nr. 15/2003 (M. Of., Partea I nr. 61 din 1
februarie 2003); Legea nr. 161/2003 (M. Of., Partea I nr. 279 din 21 aprilie 2003); Legea nr. 183/2004 (M. Of., Partea I
nr. 461 din 24 mai 2004); O. G. nr. 72/2004 (M. Of., Partea I nr. 791 din 27 august 2004); Legea nr. 519/2004 (M. Of.,
Partea I nr. 1109 din 26 noiembrie 2004); Legea nr. 1/2005 (M. Of., Partea I nr. 172 din 28 februarie 2005); Legea nr.
441/2006 (M. Of., Partea I nr. 955 din 28 noiembrie 2006); O.U.G. nr. 82/2007 (M. Of., Partea I nr. 446 din 29 iunie
2007 ); O.U.G. nr. 44/2008 (M. Of., Partea I nr. 328 din 25 aprilie 2008).
38
Interesul public este protejat prin aceste înregistrări în sensul
evidenţei cu privire la existenţa şi activitatea comercianţilor, precum şi
datorită faptului că registrul comerţului este public, orice persoană interesată
putând formula cereri de informare cu privire la comercianţii înregistraţi.
Aşa cum s-a mai arătat,74 rolul registrului comerţului este şi acela
de a asigura protecţia drepturilor de proprietate industrială şi de autor,
precum şi un posibil rol în atragerea clientelei şi a eventualilor parteneri de
afaceri comerciale.
Legea nr. 26/1990 consacră caracterul public al registrului
comerţului (art. 4 din lege). În acest sens, oficiul registrului comerţului este
obligat să elibereze, pe cheltuiala persoanei care a formulat cererea, copii
certificate de pe înregistrările efectuate în registru şi de pe actele prezentate,
precum şi informaţii despre datele înregistrate în registrul comerţului şi
certificate constatatoare că un anumit act sau fapt este ori nu este înregistrat.
Actele solicitate pot fi cerute şi eliberate prin corespondenţă,
inclusiv în formă electronică, având încorporată sau ataşată semnătura
electronică.
Potrivit legii, înmatricularea comercianţilor la începutul
desfăşurării activităţii, precum şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data
înregistrării lor în registrul comerţului sau, unde există prevederi legale
speciale în acest sens, de la data publicării în Monitorul Oficial ori în alt ziar.
Sancţiunea neefectuării publicităţii acestor acte constă în
inopozabilitatea faţă de terţi a actelor şi a faptelor neînregistrate. În mod
excepţional, aceste acte mai pot fi opuse terţilor dacă persoana care le
invocă face dovada că ele erau cunoscute de terţi prin alte mijloace (art. 5
alin. 2 din lege).
3. Obligaţia de desfăşurare a activităţii comerciale în limitele unei

concurenţe loiale.
Libera concurenţă şi accesul neîngrădit al comercianţilor pe piaţă

reprezintă fundamentele unei economii de piaţă. Concurenţa între
comercianţii care oferă produse şi servicii identice ori similare este un
principiul constituţional prin care se asigură libertatea comerţului. Astfel,
potrivit art. 135 alin. 1 din Constituţie, „economia României este o economie
de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi pe concurenţă”, iar statul are obligaţia
de a asigura „libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea
cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie”.
Concurenţa reprezintă aşadar modalitatea prin care se poate
obţine progresul economic, de la cel particular, al unei anumite categorii
profesionale, până la cel general, în cadrul economiei şi al societăţii în
ansamblu.
74
A se vedea T. Prescure, „Registrul comerţului”, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 129 şi urm.; St. D. Cărpenaru.,
op. cit., p. 96-97.
39
Aşa cum a fost definită în doctrină,75 concurenţa reprezintă o
confruntare între agenţii economici pentru câştigarea şi conservarea
clientelei, în scopul rentabilizării propriei activităţi.
Această confruntare între agenţii economici în scopul atragerii
clientelei trebuie să aibă loc în condiţiile legii şi potrivit uzanţelor cinstite în
activitatea comercială.
Astfel, sunt interzise faptele prin care se urmăreşte suprimarea
liberului acces al comercianţilor pe piaţă ori practicile anticoncurenţiale
(monopoliste) care restrâng sau denaturează concurenţa ( Legea nr.
21/1996, a concurenţei76).
De asemenea, sunt interzise mijloacele frauduloase de atragere a
clientelei săvârşite sub forma faptelor de concurenţă neloială (Legea nr.
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale77).
4. Obligaţia de a ţine registrele contabile potrivit legii.
Registrele comerciale reprezintă o oglindă a activităţii

comerciantului, în sensul că toate operaţiunile comerciale se înregistrează în
ordinea efectuării lor. Acest lucru permite comercianţilor să deţină evidenţa
propriei lor activităţi, în raport cu care vor întocmi situaţiile financiare anuale.
De asemenea, în cazul ivirii unui litigiu, registrele comerciale pot fi folosite ca
mijloace de probă în litigiile dintre comercianţi, inclusiv de către persoanele
fizice sau juridice de la care provin.
Pe baza informaţiilor cuprinse în registrele de contabilitate,
organele administraţiei finanţelor publice vor stabili impozitele ce urmează a fi
plătite de către fiecare comerciant.78
Obligativitatea ţinerii registrelor comerciale, precum şi tipurile de
registre obligatorii sunt reglementate în primul rând în Codul comercial (art.
22-34). Potrivit Codului comercial, registrele obligatorii pentru comercianţi
sunt: registrul jurnal, registrul inventar şi registrul copier.
Registrul jurnal este ţinut în scopul de a asigura o evidenţă a
încasărilor şi plăţilor efectuate de către comercianţi în fiecare zi, toate
operaţiunile fiind înscrise în ordinea efectuării lor (art. 23C.com.).
Registrul inventar este registrul în care sunt trecute rezultatele
operaţiunilor de inventariere efectuate atât la începutul desfăşurării activităţii,
cât şi în fiecare an, operaţiune care se consemnează în bilanţul încheiat cu
această ocazie (art. 24 C.com.).
75
O. Căpăţînă, „Noţiunea concurenţei comerciale”, în Revista de drept comercial nr. 1/1992, p. 31; I. L. Georgescu, op.
cit., vol. I, p. 585.
76
Publicată în M. Of., Partea I nr. 88 din 30 aprilie 1996, legea a fost modificată succesiv prin O.U.G. nr. 121/2003 (M.
Of., Partea I nr. 875 din 10 decembrie 2003); Legea nr. 184/2004 (M. Of., Partea I nr. 461 din 24 mai 2004); Legea nr.
538/2004 (M. Of., Partea I nr. 1130 din 30 noiembrie 2004) şi apoi republicată în M. Of., Partea I nr. 742 din 16 august
2005.
77
Publicată în M. Of., Partea I nr. 24 din 30 ianuarie 1991 şi modificată prin Legea nr. 21/1996 (M. Of., Partea I nr. 88
din 30 aprilie 2006) şi prin Legea nr. 298/2001 (M. Of., Partea I nr. 313 din 12 iunie 2001).
78
A se vedea în acest sens, I. L. Georgescu, op. cit., , vol. I, p. 495; St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 107.
40
Registrul copier este acel registru ţinut în scopul de a se copia, în
ordinea expedierii, toate scrisorile (corespondenţa) comerciantului.
Aceste registre obligatorii erau înregistrate la tribunal şi trebuiau
vizate la sfârşitul fiecărui an de către această instanţă.
Înscrierile în registre se efectuează, potrivit Codului comercial, în
limba română sau în vreuna din limbile moderne europene – dispoziţie care
nu mai este de actualitate -, în ordinea efectuării acestora, fără a se lăsa
spaţii albe şi fără a se efectua ştersături sau adăugiri.
Registrele comerciale, astfel ţinute, erau depuse spre păstrare
timp de 10 ani (art. 30 alin. 1 C.com.).
Codul comercial consacră o excepţie de la obligativitatea ţinerii
registrelor comercianţilor. Astfel, în temeiul art. 34 C.com., dispoziţiile
amintite nu vor fi aplicabile „colportorilor” (negustori ambulanţi), comercianţilor
care fac micul trafic ambulant, cărăuşilor sau acelora al căror comerţ nu iese
din cercul unei profesiuni manuale.
Aceste categorii de persoane au fost denumite în doctrină „micii
comercianţi” şi au fost scutite de la obligaţia de a ţine registrele comerciale
obligatorii atât datorită volumului redus de operaţiuni comerciale, cât şi lipsei
priceperii în ţinerea contabilităţii.79
Dispoziţiile Codului comercial nu au fost abrogate expres de
reglementările ulterioare în materie, astfel încât acestea sunt încă în vigoare,
aplicându-se în măsura în care sunt compatibile cu noile reglementări.
Noua reglementare în materie este asigurată de Legea nr.
82/1991, legea contabilităţii.80 Potrivit art. 1 din Legea nr. 82/1991, obligaţia
de a organiza şi de a conduce contabilitate proprie revine regiilor autonome,
societăţilor comerciale, companiilor naţionale, instituţiilor publice, societăţilor
cooperatiste, asociaţiilor şi celorlaltor persoane juridice, dar şi persoanelor
fizice care desfăşoară activităţi producătoare de venituri.
Aşadar, întrucât legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să
distingă, şi astfel, în măsura în care micii comercianţi au această calitate în
temeiul art. 7 C.com., vor ţine registrele comerciale, în condiţiile legii.
Potrivit legii, contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda
naţională, cu excepţia operaţiunilor în valută pentru care contabilitatea se ţine
atât în valută, cât şi în moneda naţională.
Înregistrările în contabilitate se fac în funcţie de ordinea efectuării
operaţiunilor economico-financiare, pe baza documentelor justificative.
79
Idem, p. 109.
80
Publicată în M. Of., Partea I nr. 265 din 27 decembrie 1991, legea a fost modificată prin O.G. nr. 22/1996 ( M. Of.,
Partea I nr. 170 din 30 iulie 1996) şi prin Legea nr. 245/1998 (M. Of., Partea I nr. 495 din 22 decembrie 1998) şi
republicată în M. Of., Partea I nr. 20 din 20 ianuarie 2000. În această formă a fost modificată din nou prin O.G. nr.
61/2001 (M. Of., Partea I nr. 531 din 31 august 2001) şi prin Legea nr. 310/2002 (M. Of., Partea I nr. 380 din 5 ianuarie
2002) şi republicată în M. Of., Partea I nr. 629 din 26 august 2002. A fost modificată din nou prin O.G. nr. 70/2004 (M.
Of., Partea I nr. 773 din 24 august 2004) şi prin Legea nr. 420/2004 (M. Of., Partea I nr. 993 din 28 octombrie 2004) şi
ulterior republicată (M. Of., Partea I nr. 48 din 14 ianuarie 2005). Această formă republicată a fost modificată din nou
prin Legea nr. 259/2007 (M. Of., Partea I nr. 506 din 27 iulie 2007) şi prin O.U.G. nr. 102/2007 (M. Of., Partea I nr.
689 din 10 octombrie 2007).
41
Comercianţii, precum şi celelalte persoane prevăzute în art. 1 din
lege, au obligaţia de a conduce contabilitatea în partidă dublă şi de a întocmi
situaţiile financiare anuale. Categoriile de persoane care pot ţine
contabilitatea în partidă simplă vor fi stabilite prin ordin al ministrului finanţelor
publice.
Persoanele prevăzute în art. 1 din Legea nr. 82/1991 au obligaţia
de a efectua inventarierea elementelor de activ şi a celor de pasiv atât la
începutul activităţii, cât şi anual, pe parcursul funcţionării, precum şi în cazul
fuziunii sau al încetării activităţii ori în alte cazuri prevăzute de lege (art. 8 din
lege).
5. Respectarea drepturilor consumatorilor.
Respectarea drepturilor consumatorilor este o obligaţie ce

incumbă comercianţilor în temeiul unor legi speciale, precum Ordonanţa
Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor81 , care reprezintă
prima reglementare de acest gen din momentul trecerii României la economia
de piaţă după anul 1989. Această reglementare cuprinde măsuri de protecţie
a drepturilor consumatorilor – aceste drepturi fiind strict determinate prin
ordonanţă -, precum şi atribuţiile care revin autorităţilor care asigură
respectarea acestor drepturi.
Potrivit ordonanţei, „consumatorul” este definit ca fiind persoana
fizică sau un grup de persoane fizice constituite în asociaţii care cumpără,
dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau servicii, în afara activităţii
sale profesionale.
„Agentul economic” este persoana fizică sau juridică autorizată,
care, în cadrul activităţii sale profesionale, fabrică, importă, transportă sau
comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii:
Principalele drepturi ale consumatorului sunt:
a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs
sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa,
sănătatea ori securitatea sau să le afecteze drepturile şi interesele legitime;
b) de a fi informaţi complet şi corect asupra caracteristicilor
esenţiale ale produselor şi serviciilor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor
de consumatori;
c) de a avea acces la pieţe care le asigură gamă variată de
produse şi servicii de calitate;
d) de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea
necorespunzătoare a produselor şi serviciilor;
81
Publicată în M. Of. Partea I nr. 212 din 28 august 1992, a fost modificată prin Legea nr. 11/1994 şi republicată în M.
Of., Partea I nr. 75 din 23 martie 1994 şi din nou modificată prin Legea nr. 178/1998 (M. Of., Partea I nr. 388 din 13
octombrie 1998). Ordonanţa a fost din nou republicată şi completată prin O.G. nr.58/2000 (M. Of., Partea I nr. 43 din
31 ianuarie 2000), aprobată prin Legea nr. 37/2002 (M. Of, Partea I nr. 91 din 2 februarie 2002). O nouă modificare a
O.G. nr. 21/1992 a fost realizată prin O.U.G. nr. 146/2001 (M. Of., Partea I nr. 738 din 19 noiembrie 2001) şi prin
O.U.G. nr. 84/2002 (M. Of., Partea I nr. 450 din 26 iunie 2002).
42
e) de a se organiza în asociaţii pentru protecţia consumatorilor, în
scopul apărării intereselor lor.
Astfel, în temeiul art. 1 din ordonanţă, a fost înfiinţată Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului (art. 28 din
ordonanţă).

2. St. D. Cărpenaru – „Drept comercial român”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2008
4. A.Fuerea – „Drept comunitar al afacerilor”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2003
Bucureşti, 1994
7. Yves Guyon, Droit des affaires, Ed. Economică, Paris, tome 1-2
9. R. Petrescu – „Subiecţii de drept comercial”, Bucureşti, 1993
10. Sorana Popa – „Drept comercial. Teorie şi practică judiciară”, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2008
Paris, 2002
Bucureşti, 2008
13. I.Turcu – „Dreptul afacerilor”, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992
14. I.Turcu – „Teoria şi practica dreptului comercial român”, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998
15. C. Vivante – „Principii de drept comercial”, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1928
16. Codul comercial adnotat, Ed.Tribuna, Craiova, 1994
17. Legislaţia comercială cu modificările la zi.
18. Directivele europene in materie.
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro
43

răspunsuri :
1.Înregistrările în registrul comerţului au rolul de a asigura:

a) publicitatea actelor şi faptelor juridice
b) opozabilitatea faţă de terţi
c) o evidenţă a contractelor încheiate de comercianţi.
2.Registrele comerciale obligatorii sunt:

a) registrul-jurnal, registrul-inventar şi registrul cartea mare
b) registrul-jurnal, registrul-inventar şi registrul-copier
c) registrul-inventar, registrul-copier şi registrul cartea mare.
3. Dovada calităţii de comerciant pentru persoana fizică se face prin:

a) certificatul de înregistrare
b) orice mijloc de probă
c) acte autentice.
4. Pot avea calitatea de comerciant:

a) persoana fizică
c) statul şi unităţile administrativ teritoriale.
5. Pentru a dobândi calitatea de comerciant, persoana fizică este obligată:

a) să se înregistreze în registrul comerţului
b) să plătească taxe şi impozite
c) să efectueze fapte de comerţ cu caracter profesional.
6. Întreprinderile familiale îşi încetează activitatea:

a) când mai mult de jumătate din membrii acesteia au decedat
b) prin decesul titularului
c) prin pierderea firmei.
7. Comercianţii sunt oblilgaţi din punct de vedere profesional:

a) să plătească taxele, impozitele şi alte cheltuieli aferente
b) să respecte drepturile consumatorilor
c) să ceară radierea terţilor din registrul comerţului.
8. Încheierile judecătorului delegat pot fi atacate cu:

a) apel
b) recurs
c) recurs în anulare.
44
9. Încetarea calităţii de comerciant a persoanei fizice are loc:
a) prin radierea din registrul comerţului
b) prin încetarea de a mai săvârşi fapte de comerţ
c) când sediul comercial nu este cunoscut de către terţi.
10. Constituie infracţiune fapta de:

a) confuzie
b) denigrare
c) dezorganizare.
45
Cursul 4. Comercianţii (II)
• Fondul de comerţ
• Auxiliarii comercianţilor
Conţinut:
1. Noţiunea şi elementele componente ale fondului de comerţ
2. Categoriile de auxiliari ai comercianţilor.
1. Noţiunea şi elementele componente ale fondului de comerţ.
Definiţia legală a fondului de comerţ este cuprinsă în art. 11 lit. c

din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, articol
introdus prin Legea nr. 298/2001.82 Potrivit legii, fondul de comerţ reprezintă
„ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme,
embleme, brevete de invenţii, vad comercial), utilizate de un comerciant în
vederea desfăşurării activităţii sale”.
Pornind de la aceste prevederi, doctrina83 a formulat o serie de
definiţii ale fondului de comerţ. Astfel, potrivit unei opinii, consacrate de altfel
în literatura dreptului comercial, fondul de comerţ a fost definit ca fiind „un
ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, pe care un
comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul
atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.”84
Elementele corporale ale fondului de comerţ sunt considerate în
mod tradiţional ca fiind bunurile imobile afectate de către comerciant
desfăşurării activităţii sale (clădiri, terenuri) şi bunurile mobile folosite de
acesta în vederea obţinerii de profit (mărfuri, materii prime, materiale, precum
şi produsele obţinute din prelucrarea acestora).
82
Publicată în M. of., Partea i nr. 313 din 12 iunie 2001, Legea nr. 298/2001 a modificat şi a completat Legea nr.
11/1991.
83
A se vedea în acest sens, O. Căpăţînă, „Caracteristici generale ale societăţilor comerciale”, în „Dreptul” nr. 9-
12/1990, p. 28-30; I. Deleanu, „Fondul de comerţ”, în „Dreptul” nr. 4 /2001, p. 73.
84
St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 119. Autorul arată în continuare faptul că fondul de comerţ se deosebeşte de
patrimoniu, acesta din urmă fiind o universalitate juridică, în timp ce fondul de comerţ nu cuprinde „creanţele şi
datoriile comerciantului, cu toate că ele fac partea din patrimoniul acestuia”. Totodată, autorul se raliază opiniei potrivit
căreia fondul de comerţ este diferit şi de întreprindere, deoarece fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri, iar
întreprinderea este o activitate sistematic organizată prin combinarea factorilor de producţie. În acelaşi sens, O.
Căpăţînă, op. cit., în „Dreptul” nr. 9-12/1990. Pentru o opinie contrară, a se vedea D. Gălăşescu-Pyk, „Drept
comercial”, p. 350.
46
În privinţa bunurilor imobile, includerea acestora în fondul de
comerţ a determinat o serie de opinii divergente. Opinia majoritară în
doctrină, precum şi jurisprudenţa consideră că aceste bunuri se contopesc în
masa fondului de comerţ, astfel încât, în asemenea situaţii, actele de
vânzare-cumpărare referitoare la bunurile imobile ce fac parte din fondul de
comerţ sunt acte comerciale.
Elementele necorporale ale fondului de comerţ conferă
comerciantului anumite drepturi, denumite şi „drepturi privative”85, în virtutea
cărora comerciantul poate exploata în mod exclusiv aceste bunuri.
Principalele elemente incorporale ce fac parte din fondul de comerţ al unui
comerciant sunt, aşadar, firma, emblema, vadul comercial şi drepturile de
proprietate industrială şi de autor.
1. Firma este un element obligatoriu de identificare a
comerciantului şi constă în „numele sau, după caz, denumirea sub care un
comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează” (art. 30 alin. 1 din
Legea nr. 26/1990).
Aşa cum s-a arătat86, datorită faptului că firma reprezintă un
element de atragere a clientelei, ea dobândeşte o valoare economică şi
conferă titularului un drept patrimonial, drept de proprietate incorporală ce
poate fi transmis, în condiţiile legii.
Firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ.
În virtutea acestui drept de proprietate, în cazul înmatriculării unui
comerciant cu o firmă identică cu cea folosită în mod legitim de către titularul
dreptului, comerciantul prejudiciat se poate adresa instanţei cu o acţiune în
despăgubiri, iar, în virtutea prevederilor art. 25 din Legea nr. 26/1990, poate
cere radierea înregistrării respective.
În cazul în care se produce confuzia cu firma folosită în mod
legitim de un comerciant, fapta poate constitui infracţiunea de concurenţă
neloială, prevăzută şi pedepsită de art. 5 din Legea nr. 11/1991. Folosirea
unor nume comerciale în scopul de a-i induce în eroare pe beneficiari este
sancţionată în art. 301 C. pen. ca infracţiune de concurenţă neloială.
2. Emblema reprezintă un element facultativ de identificare a
comerciantului şi constă într-un semn sau o denumire care deosebeşte un
comerciant de un altul de acelaşi gen (art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990).
S-a opinat87 că „emblema îşi justifică recunoaşterea ca element
de identificare în măsura în care asigură un supliment de individualizare,
printr-un semn sau o denumire, între comercianţii care exercită activitatea
comercială în acelaşi domeniu”.
Ca şi firma, emblema trebuie să se caracterizeze prin noutate.
Dacă prin folosirea fără drept a unei embleme s-ar crea în mod
intenţionat o confuzie cu emblema folosită în mod legitim de un alt
85
St. D Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 122.
86
87
Idem, p. 125.
47
comerciant, fapta ar putea constitui infracţiunea de concurenţă neloială (art. 5
din Legea nr. 11/1991).
3. Vadul comercial a fost definit în doctrină88ca fiind aptitudinea
fondului de comerţ de a atrage clientela. Aceasta este compusă din
persoanele fizice sau juridice care folosesc sau procură în mod constant
mărfurile şi serviciile produse de un comerciant.
Aşadar, vadul comercial se află în interdependenţă cu clientela şi
depinde de o serie de factori obiectivi şi subiectivi (locul situării fondului de
comerţ, calitatea produselor şi a serviciilor oferite, intensitatea şi eficienţa
reclamei, preferinţele publicului etc.).
4. Drepturile de proprietate industrială şi de autor.
Drepturile de proprietate industrială pot avea ca obiect creaţii noi
(invenţii, inovaţii, desene şi modele industriale, know-how) ori semne noi
(mărci de fabrică, de comerţ sau de serviciu, indicaţii de provenienţă).
Potrivit art. 21 lit. c din Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului, brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu,
denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte
semne distinctive asupra cărora societatea comercială, regia autonomă,
organizaţia cooperatistă sau comerciantul persoană fizică sau întreprindere
individuală ori întreprindere familială are un drept sunt supuse obligaţiei de
înregistrare în registrul comerţului.89
2. Categoriile de auxiliari ai comerciantilor.
A. Auxiliarii dependenţi.
1. Prepuşii comercianţilor . Potrivit definiţiei cuprinse în art. 392
C. com., „prepus este acela care este însărcinat cu comerţul patronului său,
fie în locul unde acesta îl exercită, fie în alt loc”.
Din dispoziţiile legale citate rezultă faptul că, pentru a avea
calitatea de prepus, persoana trebuie să îndeplinească două condiţii
cumulative, şi anume:
1) persoana desemnată în această calitate trebuie să fie
„însărcinată cu comerţul patronului său”, în sensul de a fi împuternicită să
încheie toate actele comerciale ale acestuia şi să conducă întreaga
activitatea comercială a acestuia, beneficiind de largi puteri de reprezentare;
2) exercitarea atribuţiilor prepusului are loc fie la sediul
comerciantului, fie în alt loc determinat – spre exemplu, o sucursală.
88
Idem, p. 126. A se vedea şi O. Căpăţînă, „Clientela comercială” în „Revista de drept comercial” nr. 5/1998, p. 10 şi
urm.
89
Pentru dezvoltări cu privire la drepturile de proprietate industrială şi de autor, a se vedea Yolanda Eminescu, „Tratat
de proprietate industrială”, Editura Academiei, Bucureşti, 1982; I. Macovei, „Protecţia creaţiei industriale”, Editura
Junimea, Iaşi, 1984; Ada Petrescu, L. Mihai, „Drept de proprietate industrială”, Tipografia Universităţii Bucureşti,
1987; Yolanda Eminescu, „Noua lege a brevetelor de invenţii”, în „Revista de drept comercial” nr. 1/1992, p. 5; Ada
Petrescu, L. Mihai, „Legea privind brevetele de invenţii”, în „Dreptul” nr. 9/1992, p. 34; V. Roş, „Dreptul proprietăţii
intelectuale”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001; St. D. Cărpenaru, „Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală
Succesiunile”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
48
Prepusul, datorită acestor caracteristici, se deosebeşte de oricare
alt reprezentant, având puteri de reprezentare deosebit de largi. Mai mult,
prepusul a fost considerat în doctrina dreptului comercial ca fiind un „alter
ego” al comerciantului90 .
Calitatea de prepus şi raportul de reprezentare dintre acesta şi
societatea comercială se bazează cel mai frecvent pe raportul de muncă.
Prepuşii din cadrul societăţilor comerciale sunt persoane fizice angajate de
către societatea comercială cu contract individual de muncă.
Aşa cum s-a observat, „ceea ce este definitoriu pentru calităţile de
comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are
temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică
sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din
această încredinţare decurge posibilitatea pentru prima persoană – denumită
comitent – de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea
celeilalte persoane – denumită prepus – aceasta din urmă având obligaţia de
a urma îndrumările şi directivele primite”.91
Existenţa raportului de muncă prezumă existenţa raportului de
prepuşenie.
Raportul de prepuşenie se poate grefa, în mod excepţional, şi pe
un contract de mandat92, în măsura în care prin contractul de mandat se
stabileşte o deplină subordonare a mandatarului faţă de mandant, astfel încât
„mandatarul nu se bucură de iniţiativă şi autonomie în exercitarea însărcinării
primite şi acceptă să-şi desfăşoare activitatea sub directa autoritate,
îndrumare, control şi supraveghere ale mandantului”.93
Reprezentarea decurgând din raportul de prepuşenie este
generală, în sensul că puterile prepuşilor sunt limitate numai de obiectul de
activitate al societăţii comerciale.
Reprezentarea este nu numai generală, ci şi permanentă, pe
toată durata contractului de muncă.
Întinderea puterilor prepuşilor trebuie stabilită prin contractul de
muncă ale cărui clauze fixează limitele împuternicirii. Dacă însărcinarea a fost
dată în mod expres, contractul trebuie înregistrat, în condiţiile legii. Astfel, cel
care contractează cu prepusul are cunoştinţă de puterile acestuia şi nu poate
să invoce faţă de comerciant, în speţă societatea comercială, actele făcute cu
depăşirea limitelor împuternicirii.94
În situaţia în care însărcinarea a fost expresă, dar nu au fost
îndeplinite formalităţile de publicitate, sau dacă însărcinarea a fost tacită,
90
A se vedea I. N. Finţescu, op. cit., p.14.
91
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor.”, Editura All, Bucureşti, 1994, p.217 şi urm.
92
Pentru un punct de vedere potrivit căruia contractul de mandat exclude întotdeauna raportul de prepuşenie, a se vedea
Ion M. Anghel, Fr. Deak, Marin F. Popa, „Răspunderea civilă”, Editura Ştiinţifică , Bucureşti, 1970, p. 165; Fr. Deak,
St. D. Cărpenaru, „Drept civil”, Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1983, p. 194-195; T.S., Col. Pen. Nr. 1181/1961 şi
nr. 569/1962 (nepublicate).
93
Idem, p. 221.
94
St. D. Cărpenaru, op.cit., 2007, p.140 şi urm.
49
urmată fiind de acte materiale de executare a faptelor de comerţ în numele şi
pe seama societăţii comerciale, legea prezumă că reprezentarea de care
dispune prepusul este generală. Astfel, potrivit art. 395 C.com., „faţă de cel
de al treilea, mandatul tacit al prepusului se socoteşte general, şi cuprinde
toate actele necesare exerciţiului comerţului pentru care este dat.”
Societatea comercială nu va putea opune terţilor nici o restricţie
sau limitare a împuternicirii dacă nu dovedeşte că terţii o cunoşteau la
momentul contractării obligaţiei (art. 395 alin. 2, C. com.).
Puterile prepusului sunt limitate, potrivit dispoziţiilor legale, în
privinţa anumitor acte juridice. Astfel, prepusul nu poate încheia acte juridice
străine comerţului cu care a fost însărcinat, cum sunt, spre exemplu, actele
juridice civile.
De asemenea, prepusul nu poate încheia acte juridice care sunt
contrare scopului pentru care a fost numit. Un prepus nu va putea încheia
contracte de vânzare-cumpărare cu privire la fondul de comerţ şi nici nu va
putea dizolva societatea comercială. Excepţia o constituie situaţia prepusului
care este asociat unic la o societate cu răspundere limitată, situaţie în care
îndeplineşte şi atribuţiile adunării generale a asociaţilor, care poate lua o
decizie în acest sens.
Prepusul nu poate utiliza capitalul comerciantului în folosul său
propriu, dar nici nu poate crea un alt comerţ pentru comerciant şi nici nu
poate folosi capitalul comerciantului pentru constituirea unei noi societăţi
comerciale. Astfel, potrivit art. 397 C. com., „prepusul nu poate, fără învoirea
expresă a patronului, a face operaţiuni, nici a lua parte, în socoteala sa
proprie sau a altuia, la alte negoţuri de natura aceluia cu care este
însărcinat”.
În cazul nerespectării acestei interdicţii, prepusul poate fi obligat
la daune-interese, patronul având dreptul şi de a reţine pentru sine foloasele
ce ar rezulta dintr-o asemenea operaţiune.
În toate actele pe care le încheie în exercitarea comerţului cu care
a fost însărcinat, prepusul este obligat să aducă la cunoştinţa terţilor calitatea
sa de reprezentant (contemplatio domini).
Dacă actele se încheie în formă scrisă, prepusul trebuie să
menţioneze, alături de semnătura sa, numele şi prenumele patronului sau
firma societăţii comerciale în numele căreia se tratează afacerile comerciale.
În plus, trebuie ă se facă menţiunea „prin procură” sau „p.p.” ori o altă
expresie echivalentă.
În cazul actelor încheiate verbal, reprezentarea va rezulta din
împrejurările în care s-a încheiat actul (ex factis circumstantiis), care trebuie
să releve că actul s-a încheiat în numele comerciantului şi în folosul acestuia.
Nerespectarea acestor obligaţii va avea drept consecinţă
angajarea răspunderii personale a prepusului, deoarece actul juridic va fi
considerat încheiat în nume propriu (art. 396 C. com.).
50
În acest caz, Codul comercial conţine o dispoziţie în favoarea
terţilor, care vor avea dreptul de a exercita împotriva comerciantului acţiunile
ce derivă din actele încheiate de prepus, cu condiţia de a face dovada că
actele în cauză privesc exerciţiul comerţului cu care prepusul a fost însărcinat
(art. 396 alin. 2 C. com.).
Potrivit legii, prepusul are obligaţia de a ţine registrele contabile
ale comercianţilor, cu respectarea dispoziţiilor legale, deoarece îl reprezintă
pe comerciant şi cu privire îndeplinirea obligaţiilor profesionale ale
comercianţilor.
În cazul încetării de plăţi, societatea comercială va putea fi
supusă procedurii insolvenţei, chiar dacă actele juridice care au determinat
această situaţie au fost săvârşite de către prepus.
Actele îndeplinite de către prepus în limitele însărcinării
angajează răspunderea patronului, iar dacă sunt mai mulţi patroni, această
răspundere va fi solidară. În cazul societăţilor comerciale, răspunderea este
reglementată în funcţie de specificul societăţii.
Calitatea de prepus încetează în momentul în care încetează
contractul de muncă, dar şi prin revocare, renunţare, moarte, interdicţie a
uneia dintre părţi sau prin insolvenţa comerciantului.
2. Comişii pentru negoţ
Potrivit Codului comercial, comişii pentru negoţ sunt vânzătorii în
detaliu ai mărfurilor din magazine (art. 404).
Deşi legea îi denumeşte „prepuşi”, comişii pentru negoţ nu au în
realitate această calitate.
Aceste persoane sunt salariaţi ai societăţii comerciale, care îşi
desfăşoară activitatea în interiorul sediului comercial, sub supravegherea
comerciantului, fiind împuterniciţi să intre în raporturi juridice cu clienţii.
Se consideră în doctrină95 că au calitatea de comişi pentru negoţ,
deşi art. 404 se referă numai la comişii însărcinaţi cu vânzarea cu amănuntul
a mărfurilor în localul comerciantului, şi alte persoane salariate ale
comerciantului (spre exemplu, recepţionerul de la hotel, şoferul de taxi etc.).
Comişii pentru negoţ sunt reprezentanţi ai comerciantului, fapt
care rezultă din împuternicirea expresă sau tacită dată de către societatea
comercială sau din natura funcţiei îndeplinite.
Puterea de reprezentare de care se bucură comişii pentru negoţ
este limitată la încheierea de afaceri comerciale în localul unde comerciantul
îşi desfăşoară activitatea. În acest loc, ei pot încheia contracte comerciale,
pot vinde bunurile, încasând preţul şi oferind în schimb chitanţă liberatorie
(chitanţă fiscală, bon fiscal, factură fiscală etc.).
Pentru a desfăşura operaţiuni similare în exteriorul localului,
comişii pentru negoţ au nevoie de împuternicire specială din partea societăţii
95
51
comerciale. În acest sens, art. 404 C. com. prevede: „Afară din magazin, ei
nu pot cere plata creanţelor patronului, fără autorizaţie specială”.
Dacă predarea mărfii se face la domiciliul clientului, deşi
contractul s-a încheiat la sediul societăţii comerciale, doctrina dreptului
comercial consideră unanim că vânzătorii au dreptul de a cere şi încasa
preţul la locul predării bunului, fără autorizaţie specială.
3. Comişii călători pentru negoţ (comis-voiajorii)
Comis-voiajorii sunt salariaţi ai societăţii comerciale, fiind
remuneraţi pentru operaţiunile comerciale încheiate cu salariu fix sau cu un
comision din afacerea încheiată.
Spre deosebire de comişii pentru negoţ, a căror activitate se
desfăşoară la sediul comercial al societăţii sau într-un local aparţinând
acesteia, comis-voiajorii acţionează în localităţi diferite, prestabilite de către
comerciant, unde au un rol activ în găsirea clientelei şi atragerea acesteia.
Potrivit art. 402 C. com., comişii călători pentru negoţ sunt
împuterniciţi „să trateze sau să facă” operaţiuni comerciale, în limitele
împuternicirii primite de la societatea comercială.
„A trata afaceri comerciale” semnifică prezentarea de oferte şi
culegerea de comenzi pentru produsele comerciantului; în schimb, „a face
afaceri comerciale” înseamnă încheierea de contracte comerciale, în numele
şi pe seama societăţii comerciale, fiind aplicabile în această situaţie
prevederile art. 396 C. com. referitoare la prepuşi.
Însărcinarea din partea societăţii comerciale poate fi dată comis-
voiajorului sub formă de scrisori, avize, circulare sau alte asemenea
documente (art. 402 c. com.).
În toate cazurile, la încheierea actelor juridice, comis-voiajorii
trebuie să aducă la cunoştinţa terţilor calitatea lor de reprezentanţi
(contemplatio domini). Însă, comişii pentru negoţ nu pot semna punând
menţiunea „prin procură”, ci trebuie să menţioneze denumirea societăţii.
În caz contrar, comişii vor fi obligaţi personal faţă de terţi.
4. Alte categorii de personal
Potrivit Legii nr. 31/1990 – aşa cum a fost modificată şi
completată prin O.U.G. nr. 82/2007 – poate încheia contracte de muncă cu
societatea, devenind salariat al acesteia, asociatul unic al societăţii cu
răspundere limitată, indiferent dacă are sau nu şi calitatea de administrator al
societăţii comerciale (art. 1961 alin. 3).
De asemenea, societatea comercială mai poate angaja cu
contract de muncă, pentru diferite funcţii, persoane ce au şi calitatea de
asociaţi la societatea angajatoare, în funcţie de pregătirea profesională a
acestora.
Excepţie fac funcţiile de administrator, director sau de membru al
Directoratului ori al Consiliului de supraveghere, precum şi cea de cenzor,
respectiv auditor – funcţii pentru care nu pot fi încheiate contracte de muncă.
52
Pentru funcţiile de execuţie corespunzător obiectului de activitate
al societăţii, pot fi angajate diverse persoane, corespunzător pregătirii
profesionale a acestora, în urma negocierii contractului individual de muncă.
B. Auxiliarii autonomi
1. Mijlocitorii reprezintă o categorie de persoane care urmăresc,
speculând asupra interesului comun al unor comercianţi de a încheia o
anumită operaţiune comercială, să pună faţă în faţă aceşti comercianţi pentru
ca, încheindu-se contractul avut în vedere, să obţină plata remuneraţiei din
partea unuia sau din partea ambilor comercianţi implicaţi.
Mijlocitorii erau denumiţi în trecut samsari ori misiţi, iar în situaţia
în care intermedierea de afaceri se realizează cu caracter profesionist, va
putea determina obţinerea calităţii de comerciant, având în vedere faptul că
operaţiunea în sine este caracterizată de Codul comercial ca fiind faptă de
comerţ (art. 3 pct. 12).
Dreptul la remuneraţie se naşte în momentul în care operaţiunea
avută în vederea a fost încheiată ca urmare a eforturilor depuse de către
mijlocitor, cu excepţia cazului în care părţile au simulat ruperea tratativelor în
scopul de a evita plata remuneraţiei. Făcând dovada simulaţiei, mijlocitorul
are dreptul la remuneraţie, acest drept nefiind legat de executarea
contractului de către părţi.
Natura juridică a prestaţiei mijlocitorului este aceea a unei
activităţi de prestări servicii, cu excepţia cazului în care este o faptă de
comerţ desfăşurată cu caracter profesionist.
2. Agenţii de comerţ. Natura juridică a activităţii agenţilor de
comerţ, denumiţi „agenţi comerciali permanenţi” este reglementată prin Legea
nr. 509/2002.96
Potrivit legii, agenţii comerciali permanenţi sunt comercianţi
persoane fizice sau persoane juridice, care, în calitate de intermediari
independenţi, sunt împuterniciţi în mod statornic să negocieze sau să
negocieze şi să încheie afaceri pentru o altă persoană fizică sau juridică,
denumită comitent, în schimbul unei remuneraţii.
Aşadar, agenţii comerciali permanenţi nu se află în raporturi de
subordonare cu ceilalţi comercianţi pentru care intermediază afaceri
comerciale, fiind la rândul lor comercianţi. Raporturile dintre aceste categorii
de comercianţi sunt reglementate de către contractul de agenţie, care poate
include sau nu reprezentarea.
96
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 581 din 6 august 2002. Această lege care reglementează activitatea agenţilor
comerciali permanenţi este în concordanţă cu Directiva CEE nr. 86/653/1986 privind coordonarea legislaţiei statelor
membre referitoare la agenţii comerciali independenţi (JOCE nr. 382 din 31 decembrie 1986).
53
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 2003
Bucureşti, 1994
9. Gabriel Tita-Nicolescu – „Regimul juridic al operaţiunilor de leasing”, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2003
Paris, 2002
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 1998
Bucureşti, 1928
18. Directivele europene in materie.
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro
54

răspunsuri :
1. Firma comerciantului poate fi înstrăinată:

a) separat de fondul de comerţ
b) numai odată cu fondul de comerţ
c) nu poate fi înstrăinată.
2.Calitatea de prepus încetează prin :

a) renunţare;
b) revocare;
c) demisie.
3. Elementele necorporale ale fondului de comerţ sunt:

a) emblema
b) clientela şi vadul comercial
c) mijloacele circulante.
4. Noţiunea de „firmă” are semnificaţia:

a) unei societăţi comerciale
b) numelui (denumirii) comerciantului
c) marcă de calitate.
5. Natura juridică a calităţii de prepus se poate grefa pe un:

a) contract de muncă
b) contract de mandat
c) contract de comision.
6. Are împuternicirea de „a trata afaceri comerciale”:

a) comis-voiajorul
b) vânzătorul
c) prepusul.
7. Au calitatea de comercianţi indiferent de situaţie:

a) mijlocitorii
b) agenţii de comerţ
c) prepuşii comerciantului.
8. Prepusul răspunde personal faţă de terţi:

a) întotdeauna direct şi nelimitat
b) dacă depăşeşte limitele împuternicirii
c) în solidar cu patronul.
9. Natura juridică a fondului de comerţ este aceea de :

a) bun mobil unitar şi incorporal
b) bun imobil
55
c) universalitate juridică.
10. Fondul de comerţ poate fi apărat în cazul unor încălcări ale dreptului de
proprietate prin:
a) uzucapiune
b) acţiunea în revendicare imobiliară
c) acţiunea în revendicare mobiliară.
56
Cursul 5. Societăţile comerciale. Reguli generale (I)
• Aspecte generale privind societăţile comerciale
• Elementele definitorii ale contractului de societate comercială
Conţinut:
1. Istoricul societăţilor comerciale
2. Noţiunea de „societate comercială” şi elementele definitorii ale actului constitutiv
1. Istoricul societăţilor comerciale
1.1. Necesitatea înfiinţării societăţilor comerciale şi evoluţia

acestora
Încă din antichitate oamenii şi-au manifestat dorinţa de a obţine

anumite mărfuri şi servicii şi astfel au apărut şi persoanele pregătite pentru a
oferi aceste lucruri contra cost. Deoarece nevoile oamenilor s-au diversificat,
schimbul iniţial s-a transformat în activitate aducătoare de profit, iar această
activitate a necesitat anumite reglementări juridice. Astfel, în Babilon, Codul
lui Hammurapi reglementa diverse activităţi comerciale, între care se află
camăta, negustorii profesionişti, contractele de împrumut, locaţiune şi
împrumut 97.
Societatea comercială, alături de celelalte instituţii de drept, a
apărut ca urmare a progresului economic şi social98. Negustorii, prin efortul
lor individual, nu mai erau în măsură să satisfacă necesităţile sporite de
consum ale oamenilor. Astfel, în dreptul roman societatea comercială a fost
definită ca fiind un contract consensual prin care două sau mai multe
persoane se obligau să pună ceva în comun pentru a obţine un câştig.
Asociaţii puteau aduce în societate bunurile lor prezente şi viitoare (societas
omnium bonorum), un singur bun (societas unius rei) sau puteau să pună în
comun veniturile lor (societas questus) 99. În dreptul roman însă, societăţile
comerciale astfel înfiinţate nu aveau personalitate juridică.
Perioada Evului Mediu a adus o înflorire a comerţului în
republicile italiene Genova, Veneţia şi Florenţa unde activitatea economică a
97
A se vedea V. Hanga, „Mari legiuitori ai lumii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.31 şi urm.
98
M. de Juglart, B. Ippolito, „Cours de droit commercial. Les sociétés commerciales”, II-ème volume, Ed.
Montchrestien, Paris, 1983, p.6-10.
99
A se vedea C. Tomulescu, „Drept privat roman”, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1972, p.292.
57
cunoscut o înflorire reflectată atât în comerţul pe mare, cât şi pe uscat. Aici
au apărut primele societăţi în comandită, care permiteau nobililor, militarilor şi
persoanelor aparţinând clerului să speculeze asupra sumelor de bani deţinute
desfăşurând acte de comerţ prin persoane interpuse (comanditarii), deoarece
aceste categorii de persoane aveau interdicţie de a desfăşura activităţi
comerciale în nume propriu.
Înfiinţarea coloniilor de către Anglia, Olanda şi Franţa a
determinat înfiinţarea societăţilor anonime pe acţiuni, cum sunt Compania
Olandeză a Indiilor Orientale (1602), Compania Insulelor Americii (1626),
Compania Noii Franţe (1628) etc.
Reglementarea sistematică a societăţilor comerciale a fost
realizată pentru prima dată de către Codul Comercial francez din anul 1807,
care reglementează societăţile în nume colectiv, în comandită şi societăţile
anonime (societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni). Această
reglementare a fost preluată şi de alte ţări şi a fost consacrată şi de Codul
comercial român (1887), dar prin filiera Codului comercial italian (1882).
Societatea cu răspundere limitată a fost reglementată la sfârşitul
secolului al XIX-lea, mai întâi în Germania, de unde a fost preluată de Franţa
şi, ulterior, de alte ţări europene.
1.2. Reglementarea societăţilor comerciale în România
Primele reglementări distincte ale societăţilor comerciale s-au

făcut în Codul comercial, titlul VII – „Despre societăţi şi despre asociaţiuni
comerciale”, şi erau avute în vedere societatea în nume colectiv, societatea
în comandită simplă, societatea în comandită pe acţiuni, societatea anonimă
(societatea pe acţiuni) şi asociaţia în participaţie.
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale100 a abrogat
parţial dispoziţiile Codului comercial în materie de societăţi, rămânând în
vigoare numai dispoziţiile referitoare la asociaţia în participaţiune (art.251-
256) şi la asigurările mutuale (art.257-263).
Normele juridice cuprinse în Legea nr.31/1990 au un caracter
general, aplicându-se, ca regulă generală, tuturor formelor de societate, dar
100
Publicată în M. Of., Partea I nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990 şi modificată succesiv prin: Legea nr. 41/1991 (M.
Of., Partea I nr. 120 din 4 iunie 1991), Legea nr. 44/1991 (M. Of., Partea I nr. 1421 din 11 iulie 1991), Legea nr.
80/1991 (M. Of., Partea I nr. 263 din 23 decembrie 1991), Legea nr. 78/1992 (M. Of., Partea I nr. 178 din 28 iulie
1992), O.U.G. nr. 78/1997 (M. Of., Partea I nr. 133 din 27 iulie 1997), aprobată prin Legea nr. 195/1997 (M. Of.,
Partea I nr. 335 din 28 noiembrie 1997). Fiind republicată în urma acestei modificări, Legea nr. 31/1990 a fost din nou
modificată prin: O.U.G. nr. 16/1998 (M. Of., Partea I nr. 359 din 22 septembrie 1998), Legea nr. 99/1999 (m. Of.,
Partea I nr. 236 din 27 mai 1999), Legea nr. 127/2000 (M. Of., Partea I nr. 345 din 27 iulie 2000), O.U.G. nr. 76/2001
(M. Of., Partea I nr. 283 din 31 mai 2001), Legea nr. 314/2001 (M. Of., Partea I nr. 338 din 26 iunie 2001), Legea nr.
133/2002 (M. Of., Partea I nr. 230 din 5 aprilie 2002), O.U.G. nr. 102/2002 (M. Of., Partea I nr. 673 din 11 septmbrie
2002), Legea nr. 161/2003 (M. Of., Partea I nr. 279 din 21 aprilie 2003), Legea nr. 297/2004 (M. Of., Partea I nr. 571
din 29 iunie 2004). Legea nr. 31/1990 a fost republicată în M. Of., Partea I nr. 1066 din 17 noiembrie 2004 şi din nou
modificată prin: Legea nr. 302/2005 (M. Of., Partea I nr. 952 din 27 octombrie 2005), Legea nr. 85/2006 (M. Of., Partea
I nr. 359 din 21 aprilie 2006), Legea nr. 164/2006 (M. Of., Partea I nr. 430 din 18 mai 2006), Legea nr. 441&2006 (M.
Of., Partea I nr. 955 din 27 noiembrie 2006 şi prin O.U.G. nr. 82/2007 (M.Of., Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007).
58
cuprind şi reguli speciale, aplicabile fiecărei forme de societate în parte.
Legea societăţilor comerciale cuprinde anumite dispoziţii imperative, de la
care asociaţii nu pot deroga prin actul constitutiv pe care îl încheie.
Dispoziţiile Legii nr. 31/1990 se completează cu prevederile
Codului comercial şi ale Codului civil în materie, precum şi cu dispoziţiile
Codului muncii, ale Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală.
Reglementări speciale în materie de societăţi comerciale sunt
cuprinse şi în Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului101 şi care
reglementează formalităţile privind înmatricularea societăţilor comerciale în
registrul comerţului, Legea nr.82/1991102 a contabilităţii – care stabileşte
registrele comerciale obligatorii, Legea nr. 359/2004103 privind simplificarea
formalităţilor la înregistrare în registrul comerţului a persoanelor fizice,
asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora,
precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, Legea nr.85/2006
privind procedura insolvenţei104, Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990105 –
enumeră tipurile de activităţi ce nu pot face obiectul de activitate al
societăţilor comerciale, iar H.G. nr. 656/1997 – Clasificarea activităţilor din
economia naţională – C.A.E.N.. Totodată, Legea nr.15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi
comerciale106, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006107 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, care a abrogat Legea nr. 58/1998
– legea bancară 108 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind
organizaţiile cooperatiste de credit, Legea nr. 297/2004 – privind piaţa de
capital109 şi Legea nr.32/2000 – privind societăţile de asigurare sunt
reglementări speciale în materia societăţilor comerciale.
2. Noţiunea de „societate comercială” şi elementele

definitorii ale actului constitutiv
2.1. Definirea societăţii comerciale
Structura şi scopul societăţii comerciale o califică drept o entitate

implicată în activităţi din sfera producţiei şi a consumului de bunuri şi servicii.
Deoarece nu există o definiţie legală, noţiunea de societate
comercială poate fi desprinsă din ansamblul reglementărilor legale atât de
101
Publicată în M. Of., Partea I, nr.121 din 7 noiembrie 1990.
102
Publicată în M.Of., Partea I, nr.265 din 27 decembrie1991.
103
Publicată în M. Of., Partea I, nr.839 din 13 septembrie 2004.
104
Publicată în M. Of., Partea I, nr.359 din 21 aprilie 2006.
105
Publicată în M.Of. nr.149 din 27 decembrie1990.
106
Publicată în M. Of., Partea I, nr.98 din 8 august 1990.
107
O.U.G. nr. 99/ 06.12.2006 a fost publicată în M. Of. Partea I nr.1027 din 27 decembrie 2006 şi a intrat în vigoare la
1 ianuarie 2007.
108
Publicată în M.Of., Partea I, nr.121 din 23.martie 1998.
109
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 148 din 10 aprilie 2000.
59
drept comun (drept civil ), cât şi din reglementările specifice în materie
comercială.
În primul rând, societăţile comerciale sunt incluse în sfera de
reglementare a comercianţilor. Astfel, conform prevederilor art.1 alin. 2,
comercianţii sunt persoanele fizice şi asociaţiile familiale, care efectuează în
mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, companiile naţionale şi
societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic cu
caracter comercial şi organizaţiile cooperatiste.
În al doilea rând, trebuie reţinut caracterul legal al activităţii
comerciale care constituie obiectul de activitate al societăţii, caracter desprins
din prevederile art.2 din Ordonanţa Guvernului nr.106/1999, conform cărora
societatea, ca şi comerciantul persoană fizică, trebuie să acţioneze în cadrul
activităţii sale autorizate conform legii.
În al treilea rând, art.1 din Legea nr.31/1990 prevede caracterul
asociativ în care se realizează faptele de comerţ, motivaţia practică a
constituirii societăţilor comerciale: „În vederea efectuării de acte de comerţ,
persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi
comerciale (...)”.
Există însă dispoziţii speciale care reglementează desfăşurarea
anumitor fapte de comerţ doar în cadrul societăţilor comerciale, excluzând
persoanele fizice chiar dacă acestea ar avea calitatea de comerciant.
Clasificarea activităţilor din economia naţională – C.A.E.N., aprobată prin
H.G. nr.656/1997, exclude iniţiativei particulare exercitate de persoanele
fizice activităţile de cumpărare în scop de revânzare a produselor industriale
sau agricole care, potrivit dispoziţiilor legale, nu pot face obiectul comerţului
particular şi cumpărarea produselor industriale sau agricole, în scop de
prelucrare în vederea revânzării, dacă ceea ce ar rezulta din prelucrare nu
poate face, potrivit dispoziţiilor legale, obiectul comerţului particular.
Concluzionăm aşadar că numai societăţile comerciale pot săvârşi fapte de
comerţ în domeniile arătate în această clasificare.
Societatea comercială poate fi definită ca fiind o entitate
constituită pe bază de contract sau act unilateral – denumit generic „act
constitutiv”-, în virtutea căruia se creează o persoană juridică şi în care
asociaţii (persoane fizice sau juridice) stabilesc să pună în comun anumite
bunuri (o valoarea patrimonială) pentru săvârşirea de fapte de comerţ în
vederea realizării şi împărţirii profitului obţinut.
2.2. Personalitatea juridică a societăţii comerciale
Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.31/1990, „în vederea efectuării de

acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot
constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi”, iar
60
alin.2 prevede că „societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane
juridice române”.
Calitatea de persoană juridică presupune, conform Decretului nr.
31/1954 existenţa unei organizări de sine-stătătoare, a unui patrimoniu
propriu şi a unui scop determinat.
Organizarea de sine stătătoare este reglementată prin lege,
societăţile comerciale beneficiind de o structură bine delimitată, având organe
statutare pentru deliberare, funcţionare şi control, iar legea le reglementează
acestora şi modul de funcţionare şi competenţele, distinct de persoana
asociaţilor.
Patrimoniul societăţii, ca universalitate de drepturi şi obligaţii cu
conţinut patrimonial aparţinând acesteia, este distinct de patrimoniile
asociaţilor. Datorită acestei autonomii patrimoniale, în doctrină110 se
apreciază că se produc următoarele consecinţe:
1) bunurile aduse ca aport de către asociaţi trec din patrimoniul
acestora şi formează patrimoniul societăţii;
2) nu poate opera compensaţia între obligaţiile societăţii faţă de
terţi şi obligaţiile terţilor faţă de asociaţi;
3) aplicarea procedurii falimentului faţă de societate implică doar
patrimoniul acesteia;
4) bunurile aduse ca aport de către asociaţi garantează faţă de
creditorii societăţii executarea obligaţiilor de către aceasta
(constituie gajul general al creditorilor sociali).
S-a mai opinat că separaţia de patrimoniu între societate şi
asociaţi este atributul principal al unei personalităţi juridice reale. Dacă
această separaţie este falsă sau simulată suntem în prezenţa unei societăţi
fictive, care poate avea două forme: societatea simulată (dacă actul
constitutiv este simulat) şi personalitatea juridică aparentă, manifestată prin
confuzia de patrimoniu111.
Considerăm că numai bunurile asupra cărora s-a transferat
dreptul de proprietate prin contractul de societate ies definitiv din patrimoniul
asociatului112 şi trec în cel al societăţii asupra lor creditorii sociali având un
gaj general, nu şi bunurile cu privire la care societatea are numai un drept de
uzufruct sau de folosinţă.
Patrimoniul societăţii serveşte la realizarea scopului societăţii
exprimat prin intermediul obiectului de activitate înscris în actul constitutiv.
110
Stanciu D. Cărpenaru, „Drept comercial român”, ediţia aV-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.203-204.
111
Gh. Piperea, „Societăţile comerciale. Piaţa de capital. Acquis comunitar”, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 66 şi
urm.
112
Ca o consecinţă, se apreciază în doctrină , aceste bunuri nu pot fi urmărite de creditorii personali ai asociaţilor, în
afară de situaţiile în care se aplică regula „fraus omnia corumpit”, dovedindu-se că toţi asociaţii cunoşteau existenţa
datoriei şi că prin înstrăinarea bunului către societate asociatul nu putea să libereze creanţa. A se vedea, D. Şandru,
„Societăţile comerciale în Uniunea Europeană”, Editura Universitară, Bucureşti, p.104.
61
Obiectul de activitate trebuie să fie posibil (ad imposibilium nulla
obligatio), determinat sau determinabil, licit şi moral113. Nu pot fi obiect de
activitate pentru societăţile comerciale, conform Hotărârii Guvernului
nr.1323/1990: activităţile care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni sau
sunt contrare altor dispoziţii legale cu caracter imperativ; activităţile ce
constituie monopol de stat; fabricarea sau comercializarea de droguri sau
narcotice în alt scop decât ca medicament; remediile secrete (vrăjitoria,
ghicitoria); imprimarea hărţilor cu caracter militar, fabricarea, comercializarea
de aparatură pentru interceptarea convorbirilor telefonice etc.
În calitate de persoană juridică, societatea comercială deţine
următoarele atribute de identificare: firma, sediul şi naţionalitatea.
Firma este un element de identificare obligatoriu care trebuie
inclus în contractul de societate şi constă într-un „nume” sau în „denumirea
sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează” (art. 30
alin.1 din Legea nr.26/1990). Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 26/1990 privind
registrul comerţului, firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă
numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume
colectiv”, scrisă în întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă
numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate
în comandită”, scrisă în întregime.
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se
compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor
societăţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate pe
acţiuni” sau „S.A.” ori, după caz, „societate în comandită pe acţiuni”.
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o
denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau al mai multor
asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate cu
răspundere limitată” sau „S.R.L.”.
Sediul social este o altă menţiune obligatorie în contractul de
societate şi va fi stabilit fie în funcţie de locul unde se află organele de
conducere ale societăţii, fie în funcţie de locul desfăşurării activităţii
comerciale a societăţii.114
Din interpretarea Legii nr. 31/1990, rezultă că sediul este locul
unde se ţin şedinţele consiliului de administraţie, ale adunării generale, unde
se publică convocatorul etc. Această determinare a sediului social este
tradiţională, fiind conţinută şi în prevederile art. 96 C. civ. – în prezent abrogat
– potrivit cărora „domiciliul persoanei juridice este acela unde acea persoană
113
C. Bârsan, Al. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma, C. Tufan, „Societăţile comerciale”, vol.I, Editura Şansa, Bucureşti,
1995, p.41-42.
114
A se vedea I. L. Georgescu, „Drept comercial român”, vol. II, Editura All, Bucureşti, 2002, p. 76. Autorul consideră
că „ceea ce este hotărâtor în determinarea sediului, este nu centrul afacerilor, nici locul exerciţiului material al
comerţului, ci locul unde se află frânele conducerii”.
62
juridică îşi are centrul administraţiei sale”.115 Doctrina arată că funcţiile
sediului sunt: siguranţa circuitului civil, garanţia creditorilor societăţii şi
publicitatea.116
În funcţie de sediul societăţii, se va stabili naţionalitatea acesteia,
deoarece, conform art.1 alin.2 din Legea nr.31/1990, „societăţile comerciale
cu sediul în România sunt persoane juridice române”.
Potrivit art. 40 din Legea nr. 105/1992117, persoana juridică are
naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit sediul social, în condiţiile
actului constitutiv.
În calitate de persoană juridică, societatea dispune de capacitate
de folosinţă, adică de aptitudinea de avea drepturi şi obligaţii în urma
săvârşirii de fapte de comerţ, însă conform principiului specialităţii capacităţii
de folosinţă. Aşa cum prevede art.34 din Decretul nr.31/1954, „persoana
juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit
prin lege, actul de înfiinţare sau statut”. Capacitatea de folosinţă se
dobândeşte în momentul înmatriculării societăţii în registrul comerţului, dar,
pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil, este recunoscută şi o
capacitate de folosinţă restrânsă, din momentul autentificării actului
constitutiv (art.33 alin.3 din Decretul nr.31/1954).
Din momentul înmatriculării în registrul comerţului şi cu condiţia
desemnării administratorului care reprezintă societatea în relaţiile cu terţii,
societatea comercială dobândeşte şi capacitate de exerciţiu, adică
aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile prin
încheierea de acte juridice.
Actele încheiate de către reprezentanţii societăţii, în numele
acesteia şi în limita împuternicirii primite, sunt actele persoanei juridice înseşi
(art.35, Decretul nr.31/1954).
Fiind persoană juridică, societatea comercială are următoarele
drepturi şi obligaţii:
- societatea comercială poate participa în nume propriu la
raporturi juridice;
- în cazul neexecutării obligaţiilor faţă de creditori, răspunderea va
aparţine în principal societăţii; răspunderea asociaţilor comanditaţi şi a
asociaţilor la societatea în nume colectiv este subsidiară;
115
A se vedea în acest sens, Daniel-Mihail Şandru, „Societăţile comerciale în Uniunea Europeană”, Editura
Universitară, Bucureşti, 2006, p. 19.
116
Idem. Autorul arată în continuare că „ dreptul (libertatea) de stabilire este fundamentul dezvoltării dreptului societar
în Europa, condiţionat de procesele politice şi economice ale integrării şi manifestat în acte juridice: directive şi
regulamente, pe de o parte, şi hotărâri ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, pe de altă parte”. Astfel, continuă
autorul citat, „Curtea a hotărât în cazul Centros ( în CJCE, 9 martie 1999, „Centros”, af. C-212/97, n.n.) că societăţile
pot funcţiona prin sucursale sau agenţii în oricare dintre state, chiar dacă în statul unde au fost înmatriculate nu au
funcţionat. Aşadar, argumentul referitor la o egalitate de şanse a prevalat celui referitor la protecţia terţilor (faţă de
faptul că societatea ar avea un capital social mai mic, de exemplu, prin constituirea în alt stat decât cel în care
funcţionează sediile secundare). Această interpretare este ascendentă în sensul integraţionist, de acordare a posibilităţii
de stabilire potrivit Tratatului şi constantă” (op. cit.,p. 25).
117
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat a fost publicată în M. Of.,
Partea I, nr. 245 din 1 octombrie 1992.
63
- societatea comercială are calitatea procesuală activă şi pasivă,
- societatea comercială îşi va exercita drepturile şi îşi va îndeplini
obligaţiile cu bună-credinţă şi potrivit scopului pentru care a fost înfiinţată.
2.3. Aporturile asociaţilor
Prin „aport” înţelegem cota de participare a fiecărui asociat la

formarea şi majorarea capitalului social al societăţi, valoarea patrimonială cu
care acesta participă la capitalul social.
Potrivit art.16 din Legea nr.31/1990, aporturile pot fi în numerar
(obligatorii la toate formele de societate, dar nu sunt purtătoare de dobânzi),
în natură (permise la toate formele de societate) sau în industrie (prestaţii în
muncă sau servicii permise numai asociaţilor la societatea în nume colectiv şi
asociaţilor comanditaţi).
Asumarea obligaţiei de a efectua aportul poartă denumirea de
subscriere şi ia naştere la momentul semnării actului constitutiv, iar
executarea efectivă a acestei obligaţii se numeşte vărsământ.
În momentul efectuării subscrierii, asociaţii pot încheia cu
societatea acte adiacente contractului de societate care să reglementeze
condiţiile de efectuare a aportului şi obligaţiile reciproce născute în legătură
cu aportul.
În cazul neexecutării la scadenţă a obligaţiei de efectuare a
vărsământului, asociatul-debitor faţă de societate „este răspunzător de
daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat şi la
plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul” (art.65
alin.2, Legea nr.31/1990). În consecinţă, dacă societatea a înregistrat un
prejudiciu prin neexecutarea la scadenţă a obligaţiei de către asociatul-
debitor, acesta va putea fi obligat să plătească despăgubiri, care se
cumulează cu dobânzile deja datorate de către debitor potrivit dreptului
comun.
Aşa cum s-a statuat deja în jurisprudenţă şi în doctrină, în
privinţa obligaţiilor comerciale având ca obiect plata unei sume de bani,
debitorul se află de drept în întârziere din momentul în care obligaţia devine
exigibilă (dies interpellat pro hominem), iar dobânzile curg de drept din
momentul scadenţei obligaţie, nu din momentul cererii de chemare în
judecată.118 Aşa cum se poate observa, deşi dobânzile curg de drept,
acestea trebuie solicitate prin cererea de chemare în judecată, judecătorului
nefiindu-i permis să acorde din oficiu aceste sume, deoarece ar însemna să
acorde mai mult decât s-a cerut.119
118
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 381.
119
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, Sentinţa nr.
185/2001, în „Revista de drept comercial” nr. 10/2001, p.171.
64
Cuantumul dobânzii este reglementat prin O.G. nr. 9/2000 privind
nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti120. În temeiul ordonanţei, părţile
sunt libere să stabilească nivelul dobânzii: „Părţile sunt libere să stabilească,
în convenţii, rata dobânzii pentru întârziere la plata unei obligaţii băneşti” (art.
1 din ordonanţă).
Dacă părţile nu au stabilit nivelul dobânzii, se va plăti dobânda
legală.
În materie comercială, potrivit ordonanţei, dobânda legală se
stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R., publicată în fiecare lună în
Monitorul Oficial121. Dobânda de referinţă a înlocuit taxa de scont faţă de care
se stabilea dobânda comercială şi se calculează ca medie ponderată cu
volumul tranzacţiilor, între dobânda de la depozitele atrase de B.N.R. şi
vânzările reversibile de titluri de stat efectuate de aceasta în luna anterioară
celei pentru care se face anunţul.
Nivelul dobânzii de referinţă variază astfel: în prima zi lucrătoare a
anului – pentru dobânda legală cuvenită pentru semestru I al anului, iar cursul
din prima zi lucrătoare a lunii iulie este cel stabilit pentru dobânda legală pe
semestrul II al anului în curs (art. 3 alin. 4).122
Potrivit art.222 alin.1 din lege, dacă asociatul pus în întârziere nu-
şi îndeplineşte obligaţia de a efectua aportul, acesta poate suferi şi
consecinţa gravă a excluderii din societate. Excluderea nu va avea efecte cu
privire la plata despăgubirilor sau a dobânzilor.
Aporturile în natură pot avea ca obiect bunuri mobile corporale
(materii prime, materiale, mărfuri ş.a.) sau necorporale (fond de comerţ,
creanţe, drepturi de proprietate intelectuală etc.) şi bunuri imobile (clădiri sau
terenuri). 123
Cu privire la aceste bunuri, asociaţii pot transmite către societate
fie dreptul de proprietate, fie numai dreptul de folosinţă. În lipsa unei
prevederi contrare cuprinsă în actul constitutiv, bunurile sunt aduse în
societate cu titlu de proprietate. Aşadar, la dizolvarea societăţii, asociatul va
avea dreptul să i se restituie contravaloarea bunului, deoarece, în lipsa unei
stipulaţii contrare, raporturile dintre asociat şi societate cu privire la aceste
bunuri sunt guvernate de regulile de la vânzare-cumpărare. În schimb, dacă
bunul este adus în societate prin transmiterea dreptului de folosinţă, se vor
120
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 26 din 25 ianuarie 2000 şi aprobată şi modificată prin Legea nr. 356/2002 (M. Of.,
Partea I, nr. 425 din 18 iunie2002).
121
Potrivit Legii nr. 422/2002 privind stabilirea dobânzii de referinţă de către Banca Naţională a României (publicată în
M. Of., Partea I, nr. 497 din 10 iulie 2002), BNR – în calitate de bancă centrală a statului – stabileşte lunar nivelul
dobânzii de referinţă şi îl transmite spre publicare Monitorului Oficial.
122
St. D. Cărpenaru, op. cit. P.383.
123
Aporturile în natură trebuie expertizate. Potrivit legii, art. 39, nu pot fi numiţi experţi: a)rudele sau afinii până la
gradul IV inclusiv ori soţii acelora care au constituit aporturi în natură sau ai fondatorilor; b)persoanele care primesc,
sub orice formă, pentru funcţiile pe care le îndeplinesc, altele decât aceea de expert, un salariu sau o remuneraţie de la
fondatori sau de la cei care au constituit aporturi în natură; c)orice persoană căreia, urmare a relaţiilor sale de afaceri, de
muncă sau de familie, îi lipseşte independenţa pentru a realiza o evaluare obiectivă a aporturilor în natură, potrivit
normelor speciale care reglementează profesia.
65
aplica regulile de la locaţiune, iar la dizolvarea societăţii asociatul poate
pretinde restituirea bunului în natură.
Bunul poate fi adus în societate şi cu titlu de uzufruct, iar
societatea va avea în această situaţie drepturile uzufructuarului, adică dreptul
de a folosi bunul şi de a-i culege fructele (art.521-539 C. civ.).
Aporturile în creanţe nu sunt admise la societăţile pe acţiuni
constituite prin subscripţie publică, la societăţile în comandită pe acţiuni şi cu
răspundere limitată. Asociatul care a efectuat aportul în creanţe nu va fi
eliberat decât în momentul plăţii sumei respective, în caz contrar, fiind
răspunzător pentru daune (art.84 alin.2).
Aporturile în creanţă, asimilate aporturilor în natură, urmează
regulile aplicabile tuturor cesiunilor de creanţă (art.1391 -1393 C. civ.). În
acest sens se susţine în doctrină faptul că debitorul creanţei este terţ faţă de
convenţia de cesiune a creanţei, aceasta făcându-se fără consimţământul
său. Pentru ca cesiunea să fie opozabilă terţilor, este nevoie să fie notificată
debitorului sau să fie acceptată de acesta. Această notificare (acceptare) nu
este necesară pentru cesiunea creanţelor având ca obiect titluri de credit,
deoarece transmiterea acestora se face în modalităţi specifice – prin simpla
tradiţiune, prin gir sau prin înscrierea titlului în registrul special. „Cesionarul
devine creditor în locul cedentului, subrogându-se în toate drepturile acestuia,
creanţa rămâne neschimbată, păstrându-şi natura (civilă sau comercială),
garanţiile sau nivelul dobânzii”.124
În literatura juridică s-a pus problema constituirii ca aport a
bunurilor comune aparţinând soţilor. Conform unor opinii o astfel de
posibilitate nu există, deoarece „acordul unui soţ de a subscrie cu titlu de
contribuţie la capitalul social bunuri comune se analizează ca o convenţie
ilicită lovită de nulitate, în temeiul art.30 alin.2 din Codul familiei”125. Conform
acestor opinii, soţii ar trebui mai întâi să procedeze la împărţirea bunurilor
comune, deoarece, conform Legii nr.31/1990 (art.7 şi urm.), actul constitutiv
trebuie să prevadă „capitalul social, cu menţionarea aportului fiecărui
asociat”. O atare individualizare a aporturilor nu ar fi posibilă decât după
partajarea bunurilor soţilor.
O altă parte a doctrinei consideră că, deoarece nu există o
interdicţie legală, unul dintre soţi poate aduce un bun ca aport într-o societate
comercială. „Dacă bunul este mobil, se aplică prezumţia de mandat tacit,
deoarece aducerea bunului ca aport social este un act de dispoziţie. Dacă
bunul este imobil, pentru aducerea lui ca aport în societatea comercială este
necesar consimţământul expres al celuilalt soţ”126 .
S-a mai argumentat că această operaţiune „nu este una de
înstrăinare, ci una de administrare”, în privinţa căreia funcţionează prezumţia
124
I. Băcanu, „Aportul în creanţă”, în „Revista de drept comercial”, nr.2/1999, p.41.
125
A se vedea O. Căpăţînă, “Constituirea societăţilor comerciale cu personalitate juridică. Faza consensuală.”, în
„Dreptul”, nr.7-8, 1991, p.41
126
Ion P. Filipescu, „Tratat de dreptul familiei ”, Editura All, Bucureşti, 1995, p.167-168.
66
mandatului tacit reciproc, în scopul obţinerii de dividende care vor profita
ambilor soţi 127. Nu putem fi de acord în totalitate cu această opinie,
deoarece, datorită caracterului autonom al patrimoniului societăţii comerciale,
bunurile aduse ca aport la capitalul social prin transferarea dreptului de
proprietate de la asociat către societate, ies definitiv din patrimoniul
asociatului şi intră în cel al societăţii. Drept urmare, acest act va fi calificat ca
fiind de dispoziţie. Cel mult aducerea ca aport la capitalul social a folosinţei
sau a dreptului de uzufruct asupra unui bun poate fi calificată drept act de
administrare.
În oricare dintre situaţii însă, părţile sociale sau acţiunile
dobândite în schimbul aportului constând în bunuri comune reprezintă bunuri
comune ale soţilor dobândite de oricare dintre aceştia în timpul căsătoriei.
Dividendele, în schimb, au fost calificate în mod diferit atât de către doctrină,
cât şi în jurisprudenţă. Astfel, acestea sunt considerate bunuri comune,
potrivit art. 83 din Legea nr. 31/1990 care prevede că atunci „când aportul la
capitalul social aparţine mai multor persoane, acestea sunt obligate solidar
faţă de societate şi trebuie să desemneze un reprezentant comun pentru
exercitarea drepturilor decurgând din acest aport”.128 Potrivit altor opinii,
dividendele care se obţin în urma aportării unui bun comun sunt bunuri proprii
ale asociatului în numele căruia s-a făcut aportul129, argumentându-se prin
interpretarea legii speciale – Legea nr. 31/1990 – care derogă de la legea
generală (Codul familiei) şi prin faptul că titlurile de valoare (acţiunile) aparţin
numai acţionarilor.
Capitalul social este format din suma aporturilor asociaţilor şi are
atât o semnificaţie contabilă (cifră stabilită de asociaţi care înscrie în
contabilitate la pasiv, deoarece se va restitui asociaţilor130), cât şi o
semnificaţie juridică (reprezintă limita gajului general al creditorilor sociali).
Astfel, în patrimoniul societăţii trebuie să existe bunuri de o valoare cel puţin
egală cu cea a capitalului social. Aceste bunuri garantează creditorilor
executarea obligaţiilor de către societate, deoarece pot fi urmărite.
În cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, plafonul
minim legal al capitalului social este de 90.000 lei, care va putea fi modificat
de Guvern, în funcţie de rata de schimb, astfel încât să reprezinte
echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro, iar în cazul societăţii cu
răspundere limitată capitalul social nu va putea fi mai mic de 200 de lei.
Pentru a asigura valorificarea drepturilor creditorilor, capitalul
social trebuie să fie fix pe toată durata existenţei societăţii, iar modificarea nu
127
Ion Mustaţă, Guiu Mioara Ketty, “Dacă bunurile comune ale soţilor pot constitui aport la capitalul social”, în revista
“Dreptul”, nr.6/1992, p.27-28.
128
A se vedea în acest sens, C. Leaua, „Validitatea contractelor încheiate între soţi”, în „Dreptul” nr. 9/1999, p.46.
129
I. Popa, „Influenţa regimului juridic matrimonial asupra raporturilor comerciale între soţi”, în „Dreptul”, nr. 3/2000,
p.82 şi urm.
130
În acelaşi sens, a se vedea I. Bacanu, op.cit., p.35 şi urm., unde se arată: „Cifra capitalului social înscrisă în actul
constitutiv se înregistrează în pasivul acestui bilanţ. Ea reprezintă o datorie a societăţii faţă de asociaţi. Spre deosebire
de acest pasiv intern, neexigibil până la lichidarea societăţii, pasivul extern cuprinde datoriile societăţii faţă de terţi,
exigibile la scadenţă.”
67
se va putea face decât dacă se modifică actul constitutiv; de asemenea,
capitalul trebuie să fie real - bunurile ce formează patrimoniul societăţii
trebuie să intre în mod efectiv în patrimoniul societăţii într-o valoare cel puţin
egală cu cea a capitalului social şi intangibil – deoarece nu se pot distribui
dividende din capitalul social131.
Capitalul social este divizibil în fracţiuni egale ca valoare,
denumite acţiuni la societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, părţi
sociale la societăţile cu răspundere limitată şi părţi de interes – în cazul
societăţii în nume colectiv şi al societăţii în comandită simplă.
2.4. Affectio societatis
Constituirea societăţilor comerciale are ca punct de plecare un

element voliţional – „affectio societatis” -, constând în dorinţa de a se asocia
şi de a desfăşura o activitate comună, asociaţii urmărind realizarea aceluiaşi
interes: bunul mers al societăţii în vederea maximizării profitului.
Pentru ca societatea comercială să existe, actul constitutiv al
acesteia trebuie să prevadă colaborarea în exercitarea activităţii comerciale,
care este scopul societăţii. Spre deosebire de comercianţii persoane fizice, la
care affectio societatis lipseşte, societăţile comerciale nu pot exista în lipsa
acestui element voliţional.132
Intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor în cadrul societăţii
se bazează pe egalitatea juridică a acestora.
Libertatea de asociere este reglementată atât la nivel
constituţional, cât şi de legislaţia comercială, în special în ceea ce priveşte
libertatea de alegere a formei viitoarei societăţi comerciale.
2.5. Realizarea şi împărţirea profitului
Noţiunea de „profit” cuprinde orice câştig material rezultat al

activităţii economice, dar şi evitarea unor pierderi (societăţile de asigurare
mutuală) ori bunurile şi serviciile procurate de o societate în condiţii mai
avantajoase decât acelea care s-ar obţine individual133.
Profitul se distribuie anual între asociaţi, sub formă de dividende,
„proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat”(art.67 alin.2).
Aşadar, dreptul la dividende aparţine în primul rând asociaţilor. Au dreptul la
dividende rezultând din constituirea dreptului de uzufruct cu privire la acţiunile
societăţii pe acţiuni şi uzufructuarii. Nudul proprietar va păstra însă dreptul de
a vota în adunarea generală extraordinară.
De asemenea, „nu se vor putea distribui dividende decât din
profituri determinate potrivit legii” (art.67 alin.3).
131
Stanciu D. Cărpenaru, op.cit., p.155-156.
132
C.S.J., S.com., Decizia nr.1410 din 6 martie 2003.
133
St. D. Cărpenaru, op.cit., p.159.
68
Pentru a fi legal distribuite dividendele, profitul trebuie să fie real,
ceea ce înseamnă că în activitatea comercială a societăţii trebuie să
înregistreze un excedent, un plus de valoare. Astfel, potrivit art.73 alin. 1,
„administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru: (...)
existenţa reală a dividendelor plătite”.
Anterior distribuirii dividendelor, este obligatorie reîntregirea
capitalului social sau reducerea acestuia la nivelul minim legal, dacă
activitatea societăţii a înregistrat pierderi ale activului net (art.69).
Dacă se încalcă prevederile legale referitoare la modul de
distribuire a dividendelor şi societatea dovedeşte că asociaţii au cunoscut
nelegalitatea distribuirii, societatea are la dispoziţie acţiunea în restituirea
dividendelor, acţiune care se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii,
iar administratorii pot fi sancţionaţi cu închisoarea (art.2721).
Din momentul în care adunarea generală a asociaţilor stabileşte
dividendele cuvenite asociaţilor, dreptul de a participa la împărţirea profitului
devine un drept de creanţă al asociatului faţă de societate. Obligaţia societăţii
de a plăti asociaţilor dividendele devine exigibilă la termenul stabilit în
adunarea generală sau de către legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de
la data aprobării situaţiei financiare anuale. Sancţiunea nerespectării
termenului legal de plată a dividendelor constă în plata de despăgubiri
calculate la nivelul dobânzii legale, pentru prejudiciul cauzat prin întârziere,
dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale nu s-a stabilit
o dobândă mai mare (art.67 alin.2). În obligaţiile comerciale, daunele
moratorii, sub forma dobânzii, au menirea de a repara prejudiciul cauzat prin
simpla întârziere în executarea obligaţiei ce are ca obiect plata unei sume de
bani. Conform art.43 din Codul comercial, datoriile lichide şi plătibile în bani
produc, de drept, dobânzi din ziua când devin exigibile. În asemenea obligaţii,
creditorul nu trebuie să facă dovada că întârzierea în executare i-a provocat
vreo pagubă, aceasta fiind prezumată prin lege. Nu se cere nici notificarea
expresă a debitorului, acesta fiind de drept în întârziere din momentul
scadenţei obligaţiei comerciale. Dobânda comercială nu trebuie prestabilită
de părţi printr-o clauză penală sancţionatorie, în practică fiind echivalentă cu
dobânda practicată de instituţiile bancare specializate pentru depozitele
constituite.134 Potrivit dispoziţiilor art.1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul
de a solicita plata dividendelor se prescrie în termen de 3 ani. Prin convenţia
părţilor, înscrisă în actul constitutiv sau în acte adiţionale ulterioare acestuia,
se poate deroga de la regula distribuirii dividendelor proporţional cu cota de
participare la formarea capitalului social a fiecărui asociat135. Este interzisă
însă stabilirea prin actul constitutiv a unor clauze în baza cărora s-ar rezerva
134
C. A. B., Secţia a VI-a com., Decizia nr. 1676 din 2 decembrie 2002, în „Curtea de Apel Bucureşti. Practică judiciară
comercială. 2002”, Coordonator: D. Lupaşcu, Editura Brilliance, Piatra-Neamţ, 2004..
135
C. A. B. , Secţia a VI-a com., Decizia comercială nr.2231R din 17 noiembrie 2005, în „Curtea de Apel Bucureşti.
Culegere de practică judiciară în materie comercială. 2005”, Coordonator: D. Lupaşcu, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, p.189-191.
69
în favoarea unuia dintre asociaţi totalitatea profitului sau prin care unii dintre
asociaţi ar fi scutiţi de obligaţia de a suporta pierderile din activitatea
societăţii, clauzele fiind considerate ca fiind „leonine” şi lovite de nulitate
(art.1513 C. civ.). Nulitatea clauzelor aşa-zis „leonine” nu afectează însă
valabilitatea actului constitutiv, deoarece există interesul protejării terţilor care
au contractat cu societatea şi ale căror interese ar fi prejudiciate în cazul
declarării nulităţii actului constitutiv al acesteia. Suntem de acord cu opinia
potrivit căreia, în cazul în care clauza leonină a fost cauza determinantă a
încheierii actului constitutiv, atunci acesta va fi nul.136
Dacă actul constitutiv nu prevede modul de distribuire a
dividendelor, se consideră că acestea vor fi distribuite în raport de cota de
participare a fiecărui asociat la formarea capitalului social (art.1511 alin.1
C.civ.).
Pot fi însă incluse în contractul de societate unele avantaje
rezervate fondatorilor, dar care nu pot depăşi 6% din profitul net şi nu pot fi
repartizate pe o perioadă mai mare de 5 ani de la constituirea societăţii.

Bucureşti, 2008
3. St.D. Cărpenaru, ş.a., - “Societăţile comerciale”, Ed.All Beck, Bucureşti,
2001
4. Elena Cârcei, Societăţile pe acţiuni, Ed.All Beck,1999
5. O. Căpăţână – „Societăţile comerciale”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996
Bucureşti, 1994
10. C. Lefter – „Societatea cu răspundere limitată”, Ed. Economică, 1996
11. Ana Maria Lupulescu – „Reorganizarea societăţilor comerciale în contextul
integrării europene – Strategii şi cadru juridic”, Ed. Wolters Kluwer, 2008
12. I.Macovei – „Dreptul comerţului internaţional”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006
136
D. Şandru, op. cit., p.115.
70
Paris, 2002
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 1998
20. Legea nr.31 /1990 privind societăţile comerciale, republicată
22. Directivele europene privind societăţile comerciale
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
1.Obligaţiile societăţii faţă de terţi se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de

asociaţi:
a) la societăţile cu răspundere limitată
b) la societăţile în nume colectiv
c) nu poate opera compensaţia.
2. Aporturile în creanţe, asimilate aporturilor în natură, sunt permise:

a) la societatea cu răspundere limitată
b) la orice formă de societate
c) la societăţile de persoane.
3. Asociaţii care se pot obliga la prestaţii în muncă sunt:

a) asociaţii comanditaţi
b) asociaţii societăţilor cu răspundere limitată
c) acţionarii.
4.Dreptul de a obţine dividendele stabilite prin hotărârea asociaţilor este:

71
a) un drept real;
b) un drept social;
c) un drept de creanţă.
5.Sunt fondatori ai societăţii:

a) persoanele care semnează actul constitutiv;
b) persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii;
c) primii asociaţi.
6. Capitalul social al unei societăţi pe acţiuni este de minimum:

a) 90.000 lei
b) 25.000 lei
c) 200 lei.
7. Din capitalul social fac parte:

a) aporturile asociaţilor
b) creanţele aparţinând societăţii
c) patrimoniul societăţii.
8. Acţiunea în restituirea dividendelor fictive poate fi intentată de către:

a) societate
b) asociaţi
c) terţi.
9. Drepturile transmise societăţii cu privire la bunurile constituite ca aport în natură

pot fi:
a) dreptul de proprietate
b) dreptul de uzufruct
c) dreptul de folosinţă.
10. Acţiunile sau părţile sociale dobândite de unul dintre soţi în timpul căsătoriei în
schimbul aporturilor la o societate comercială sunt:
a) bunuri comune
b) bunuri proprii ale asociatului
c) bunuri asupra cărora se exercită proprietatea pe cote-părţi.
72
Cursul 6. Societăţile comerciale. Reguli generale (II)
• Înfiinţarea societăţilor comerciale
Conţinut:
1. Formele de societate comerciala
2. Actul constitutiv al societăţii comerciale
3. Înmatricularea societăţilor comerciale
4. Cazuri de nerespectare a dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 privind înfiinţarea societăţilor
comerciale
1. Formele de societate comercială
Potrivit art.2 din Legea nr.31/1990, „societăţile comerciale se vor

constitui în una din următoarele forme: a) societate în nume colectiv; b)
societate în comandită simplă; c) societate pe acţiuni; d) societate în
comandită pe acţiuni şi e) societate cu răspundere limitată.”
Enumerarea din lege nu are un caracter exemplificativ, ci limitativ,
deoarece nu este permisă constituirea de societăţi comerciale decât într-una
din aceste forme.
Asociaţii au însă libertatea de a alege forma viitoarei societăţi, cu
excepţia unor activităţi comerciale a căror importanţă impune reglementarea
legală a formei de societate (de exemplu, în domeniul asigurărilor se
constituie numai societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată –
Legea nr.32/2000, iar în domeniul bancar – numai societăţi pe acţiuni,
conform Legii nr.58/1998 şi O.G. nr. 99/2006).
Societatea în nume colectiv are un caracter intuituu personae,
deoarece se constituie dintr-un număr relativ restrâns de asociaţi, care se
cunosc, iar asocierea se bazează pe deplina încredere dintre asociaţi şi pe
calităţile personale ale fiecăruia dintre ei. Conform art.85 alin.1 „asociaţii sunt
obligaţi nelimitat şi solidar pentru operaţiunile îndeplinite în numele societăţii
de persoanele care o reprezintă”. Răspunderea asociaţilor are un caracter
subsidiar şi nu înlătură răspunderea directă a societăţii cu patrimoniul propriu.
Capitalul social al societăţii în nume colectiv se divide în părţi de interes.
Societatea în comandită simplă cunoaşte două categorii de
asociaţi: asociaţii comanditari – care răspund în limita aportului la capitalul
social şi asociaţii comanditaţi – care răspund nelimitat şi solidar. Obligaţiile
sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar dacă acesta nu este
îndestulător, creditorii sociali se pot îndrepta împotriva asociaţilor comanditaţi.
73
Societatea pe acţiuni este forma tipică a societăţilor de
137
capitaluri. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul societăţii,
acţionarii răspunzând numai în limita aportului lor. Capitalul social se divide în
acţiuni.
Societatea în comandită pe acţiuni este forma de societate în
care răspunderea pentru obligaţiile societăţii revine în principal acesteia, iar
în subsidiar asociaţilor comanditaţi, care răspund nelimitat şi solidar; asociaţii
comanditari răspund în limita aportului.
Societatea cu răspundere limitată are un caracter mixt, fiind
atât o societate de capitaluri, cât şi o societate de persoane, numărul
asociaţilor, ca şi transferul părţilor sociale fiind limitate. Obligaţiile sociale
sunt garantate cu patrimoniul propriu, asociaţii răspunzând în limita aportului
lor. Capitalul social se divide în părţi sociale.
2. Actul constitutiv al societăţii comerciale
Intenţia persoanelor fizice sau juridice de a constitui societăţi

comerciale sau de a se asocia în cadrul acestora pentru desfăşurarea de
activităţi comerciale generatoare de profit se materializează în contracte sau
în acte juridice unilaterale (statutul societăţii cu răspundere limitată cu asociat
unic).
Contractul, ca act juridic bi- sau multilateral, exprimă voinţa
părţilor contractante de a da naştere, de a modifica sau de a stinge raporturi
juridice (art.942 C. civ.). Încheierea contractelor şi conţinutul acestora sunt
guvernate de principiul libertăţii de voinţă, care nu este limitat decât de
dispoziţiile de ordine publică şi de principiile moralei (bunele moravuri).
Încheierea unui contract cu încălcarea oricărei norme juridice imperative,
chiar dacă acea normă nu ar avea la prima vedere o legătură directă cu
ordinea publică este sancţionată cu nulitatea absolută138. Noţiunea de „ordine
publică” evoluează în funcţie de evoluţia statului de la noţiuni de natură
morală şi politică la noţiuni de ordin economic – ordine publică economică –
şi, odată cu integrarea în Uniunea Europeană a României, - noţiuni de ordine
publică europeană. Contractele astfel încheiate sunt obligatorii pentru părţi
întocmai ca şi legea (pacta sunt servanda –art.969 C.civ.). Doctrina statuează
faptul că voinţa asociaţilor, exprimată în contractul de societate, este izvorul
întregii ţesături de raporturi juridice care se nasc înăuntrul şi în jurul societăţii
comerciale. Legea nu vine decât să confere acestei manifestări de voinţă
toate efectele juridice create de societatea comercială 139.
Manifestarea de voinţă a unei singure persoane de a se angaja
din punct de vedere juridic este caracteristică actelor juridice unilaterale.
137
C. Bârsan, Al. Ţiclea s.a., op.cit., p.28.
138
C. Stătescu, C. Bârsan, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor.”, Editura All, Bucureşti, 1994, p.23.
139
St. D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, “Legea societăţilor comerciale”, Editura All Beck, Bucureşti,
2006, p.67-68.
74
Potrivit art.5 din Legea nr.31/1990, societatea în nume colectiv şi
societatea în comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar
societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni sau societatea cu
răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut. Când se
constituie o societate cu răspundere limitată cu asociat unic, actul de voinţă
fiind al unei singure persoane, se va încheia numai statutul.
Atât contractul de societate, cât şi statutul, pot fi încheiate sub
forma înscrisului unic sau sub forma a două înscrisuri separate. În ambele
situaţii aceste acte juridice vor purta denumirea de „act constitutiv”.
Dacă se încheie acte distincte, statutul va cuprinde în mod
obligatoriu datele de identificare ale asociaţilor şi clauze reglementând
organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii (art.5 alin.5).
Contractul de societate. Condiţii de fond. Contractul de
societate trebuie să respecte condiţiile de validitate ale actelor juridice
(art.948 C.civ.), şi anume: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil
al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.
În ceea ce priveşte capacitatea de a contracta, potrivit art. 6
alin.2 din Legea nr.31/1990, aşa cum a fost modificat prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 82/2007140, „nu pot fi fondatori persoanele care,
potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune
frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare,
mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, pentru infracţiunile prevăzute de
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum
şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combaterea a finanţării
actelor de terorism141, cu modificările şi completările ulterioare”, precum şi
pentru alte infracţiuni prevăzute de Legea nr.31/1990 sau de Legea
nr.85/2006, aşa cum au fost modificate şi completate. Fondatorii sunt acele
persoane care au avut un rol determinant în constituirea societăţii, precum şi
cele care semnează actul constitutiv. Fiind vorba despre acte de dispoziţie
datorită necesităţii de a efectua aportul la capitalul social al societăţii,
semnatarii actului constitutiv trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină
sau, în cazul minorilor, să fie reprezentaţi legal cu acordul prealabil şi special
al autorităţii tutelare. De asemenea, persoanele puse sub curatelă pot avea
calitatea de asociaţi la o societate comercială, deoarece aceasta nu implică
pentru această categorie de persoane dobândirea de către ele însele a
calităţii de comerciant.
Potrivit art. 56 lit. b) din Legea nr.31/1990, nulitatea unei societăţi
înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată de tribunal când toţi
fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii societăţii. Dacă
incapacitatea unui asociat a intervenit pe parcursul desfăşurării activităţii
societăţii, acesta poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită
simplă sau cu răspundere limitată (art.222 alin.1 lit. b) din lege).
140
O.U.G. nr. 82/2007 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007.
141
Legea nr. 656/2002 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 904 din 12 decembrie 2002.
75
Persoanele care, deşi au capacitate deplină de exerciţiu, au fost
condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârşirea
infracţiunilor menţionate în art.6 alin.2 din Legea nr.31/1990, sunt decăzute
din dreptul de a se asocia şi de a constitui societăţi comerciale.
O altă condiţie de fond a contractului de societate o reprezintă
consimţământul părţilor. Această condiţie este o aplicaţie a principiului
libertăţii contractuale în materia societăţilor comerciale şi reprezintă
manifestarea intenţiei de a se angaja prin contract şi de a conlucra în vederea
desfăşurării unei activităţi comerciale comune. Semnarea contractului de
societate ca formă de exprimare a consimţământului este, de fapt,
exteriorizarea elementului affectio societatis.
Părţile contractante (fondatorii), fie persoane fizice, fie persoane
juridice, trebuie să exprime un consimţământ valabil, neafectat de vicii de
consimţământ (eroare, dol sau violenţă).
Potrivit art. 954 C.civ., eroarea nu produce nulitate decât atunci
când cade asupra substanţei obiectului convenţiei. Pentru a determina
nulitatea contractului de societate, dacă nulitatea cade asupra persoanei cu
care s-a contractat (error in personam), calităţile personale ale celorlalţi
asociaţi trebuie să fi fost elementul determinant pentru care s-a constituit
asocierea. În caz contrar, nu se poate produce nulitatea contractului de
societate. Aşadar, nulitatea contractului pentru eroare asupra identităţii
persoanei asociaţilor este cauză de nulitate numai la societăţile de persoane
(societatea în nume colectiv şi societatea n comandită simplă), nu şi la
societăţile de capitaluri sau la societatea cu răspundere limitată.
Dolul determină anularea contractului numai dacă provine de la
cealaltă parte din contract şi dacă, fără aceste mijloace viclene sau maşinaţii,
partea din contract la care ne referim nu ar fi contractat (art. 960 alin.1 C.civ.).
În materia societăţilor comerciale, în cazul în care sunt mai mult de doi
asociaţi, manoperele dolosive trebuie să provină de la toţi ceilalţi asociaţii
persoanei care reclamă dolul pentru ca să determine nulitatea societăţii şi să
fie grav. În caz contrar, asociatul are la dispoziţie o acţiune în despăgubiri
pentru acoperirea prejudiciului cauzat de autorul dolului.
Violenţa, deşi nu a fost întâlnită în practică, se poate manifesta
sub două forme: violenţa fizică (vis ) sau violenţă psihică (metum) şi poate fi
îndreptată asupra persoanei asociatului sau asupra membrilor familiei
acestuia (soţ/soţie, descendenţi sau ascendenţi) – art. 955 – 956 C.civ.
Contractul încheiat în condiţiile existenţei viciilor de consimţământ
nu este nul de drept, ci dă loc numai acţiunii de nulitate (art.961 C.civ.), care
se prescrie în termenul general de 3 ani care începe să curgă din momentul
încetării actelor de violenţă, iar în caz de eroare sau dol – de la data când cel
îndreptăţit sau reprezentantul său legal a cunoscut cauza de nulitate, însă nu
mai târziu de 18 luni de la data încheierii contractului (art.3 şi art. 9 din
Decretul nr.167/1958).
76
Obiectul contractului de societate este reprezentat, pe de o parte,
de către prestaţia la care părţile se obligă, iar de cealaltă parte, strict în
materia societăţilor comerciale, de către activitatea desfăşurată de către
societate, şi anume faptele de comerţ pe care asociaţii le-au stabilit ca obiect
de activitate. Obiectul de activitate trebuie stabilit în strictă concordanţă cu
Nomenclatorul de clasificare a activităţilor din economia naţională – CAEN,
aprobat prin H.G. nr.656/1997142, revizuit în anul 2002143. Asociaţii sunt liberi
să stabilească obiectul de activitate al societăţii, dar acesta trebuie să
întrunească următoarele condiţii cumulative : să fie determinat, să fie licit şi
să fie moral. Poate fi vorba despre un obiect de activitate principal şi obiecte
secundare de activitate. Potrivit H.G. nr.1323/1990, nu pot face obiectul de
activitate al unei societăţi comerciale:
- activităţile care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni sau
sunt contrare altor dispoziţii legale imperative;
- activităţile care constituie, în condiţiile stabilite de lege, monopol
de stat;
- fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt
scop decât ca medicament;
- remedii secrete (vrăjitorie, ghicitorie);
- imprimarea hărţilor cu caracter militar.
De asemenea, nu pot constitui obiect de activitate al societăţilor
comerciale activităţile care constituie monopol de stat, conform Legii nr.
31/1996144: fabricare şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi
explozibililor; producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a
medicamentelor care conţin stupefiante; extracţia, producerea şi prelucrarea
în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase;
producerea şi importul de mărci poştale şi timbre fiscale; fabricarea, importul
şi comercializarea alcoolului şi a băuturilor spirtoase; fabricarea şi importul în
vederea comercializării a produselor din tutun şi a hârtiei pentru ţigarete;
organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe şi disimulate;
organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.
Pentru desfăşurarea de activităţi comerciale în aceste domenii se
eliberează licenţe, contra unor tarife prestabilite.
Cauza contractului reprezintă scopul încheierii acestuia, ceea ce,
în materia societăţilor comerciale, înseamnă dorinţa de a obţine profit şi de
a-l împărţi cu ceilalţi asociaţi. Cauza trebuie să fie licită şi morală, respectând
legea şi bunele moravuri (art.968 C.civ.). Lipsa cauzei echivalează cu lipsa
142
Publicat în M.Of., Partea I, nr.301 şi 301bis din 05 noiembrie 1997
143
Clasificarea activităţilor din economia naţională – CAEN, publicată în M.Of., Partea I, nr.908 din 13 decembrie2002.
144
Legea a fost abrogată de O.U.G. nr. 23/1999 (M. Of. nr. 177 din 26 aprilie1999). Această ordonanţă a fost declarată
neconstituţională, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 15/2000 (M. Of., Partea I, nr. 267 din 14 iunie 2000) pentru
motivul că, prin O.U.G., s-a încercat abrogarea unei legi organice, deşi nu exista un pericol public major care să
justifice considerarea cazului ca fiind excepţional, pentru acceptarea unei asemenea abrogări. O.U.G. nr. 23/1999 a fost
ulterior respinsă prin Legea nr. 628/2002, publicată în M. Of. nr. 848 din 25 noiembrie 2002.
77
obligaţiei, aceasta neavând nici un efect. Tocmai de aceea existenţa cauzei
se prezumă.
Sancţiunea nerespectării condiţiilor de fond ale actului juridic
prevăzute de art.948 C.civ. este nulitatea contractului de societate. În cazul
incapacităţii, sancţiunea nulităţii va afecta întregul contract dacă toţi fondatorii
au fost incapabili la momentul constituirii societăţii (art.56 lit. b din Legea
nr.31/1990). Dacă viciile de consimţământ şi lipsa capacităţii se găsesc
numai în persoana unuia sau a unora dintre asociaţi, există posibilitatea
salvării contractului de societate prin utilizarea acţiunii în daune de către
asociatul prejudiciat.
Condiţiile de formă ale contractului de societate
Regula generală, potrivit art.5 alin. 6 din Legea nr.31/1990, este
că actul constitutiv al societăţii comerciale se încheie sub forma înscrisului
sub semnătură privată, care se semnează de către toţi asociaţii sau numai de
către fondatori, în cazul societăţii pe acţiuni constituită prin subscripţie
publică. Numai în mod excepţional, într-unul din următoarele cazuri,
contractul trebuie să aibă formă autentică:
a) când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se
află un teren;
b) când se constituie o societate în nume colectiv sau în
comandită simplă;
c) când societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
Forma înscrisului sub semnătură privată este cerută ad
probationem, iar forma autentică este cerută de lege sub sancţiunea nulităţii
(ad nulitatem) în conformitate cu prevederile art.56 lit. a din lege.
Actul constitutiv al societăţilor comerciale trebuie să cuprindă
anumite clauze contractuale obligatorii în funcţie de tipul de societate. Astfel,
art. 7 din Legea societăţilor comerciale prevede clauzele obligatorii ale actului
constitutiv în cazul societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu
răspundere limitată, în timp ce art. 8 reglementează astfel de clauze în
privinţa societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni.
Clauzele contractuale obligatorii comune pentru toate formele de
societate sunt următoarele:
- clauze privind identificarea asociaţilor, persoane fizice (nume şi
prenume, codul numeric personal, locul şi data naşterii, domiciliul, cetăţenia)
sau persoane juridice (denumirea, sediul şi naţionalitatea, codul unic de
înregistrare); la societăţile în comandită simplă şi pe acţiuni trebuie menţionaţi
şi asociaţii comanditaţi;
- clauze privind identificarea societăţii comerciale nou-înfiinţate :
forma, denumirea (firma societăţii şi, eventual, emblema) şi sediul social;
- clauze determinate de specificul societăţii (obiectul de activitate
principal şi cel secundar, capitalul social - inclusiv valoarea, numărul şi modul
de repartizare a părţilor sociale sau a acţiunilor, partea fiecărui asociat la
78
beneficii şi la pierderi – cu interzicerea clauzelor leonine, precum şi aporturile
în natură şi modul de evaluare a acestora, durata de funcţionare a societăţii);
- clauze privind conducerea, administrarea şi controlul gestiunii
societăţii (luarea hotărârilor în adunarea generală, modul de lucru al
administratorilor, organizarea acestora conform unui anumit sistem de
administrare, puterile conferite acestora, persoana cenzorului sau a primului
auditor financiar);
- clauze privind sediile secundare ale societăţii (sucursale, agenţii,
reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică) atunci
când se înfiinţează odată cu societatea sau condiţiile pentru înfiinţarea lor
ulterioară;
- clauze privind avantajele rezervate fondatorilor;
- clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii;
- clauze privind modul de soluţionare a litigiilor145.
Conform Legii nr.31/1990, art.5 alin.1, în cazul societăţii pe
acţiuni, al societăţii în comandită pe acţiuni şi al societăţii cu răspundere
limitată este necesar, ca pe lângă contract, să existe şi statutul societăţii.
Dacă nu se încheie un înscris unic sub forma actului constitutiv, atunci
statutul va cuprinde datele de identificare ale asociaţilor şi clauze care să
reglementeze organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii
(art. 5 alin.5). Dacă asociaţii decid să redacteze şi acest al doilea înscris,
statutul are menirea de a dezvolta cuprinsul contractului de societate,
reglementând ceea ce este specific societăţii în cauză. Fiind un act juridic
distinct de contract, o nouă convenţie sau un act juridic unilateral, statutul
trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale actului juridic
(art.948 C.civ.), precum şi condiţiile de formă prevăzute de Legea societăţilor
comerciale (forma înscrisului sub semnătură privată sau actul autentic, după
caz).
Clauzele cuprinse în contractul de societate şi în statutul acesteia
trebuie să fie în deplină concordanţă pentru ca o societate să poată fi
înregistrată la Registrul Comerţului146.
3. Înmatricularea societăţilor comerciale
Înfiinţarea societăţilor comerciale parcurge, aşa cum s-a observat

în doctrina dreptului comercial147, trei etape:
145
Dacă în actul constitutiv este prevăzută o clauză compromisorie, deoarece aceasta reprezintă o derogare de la
normele de ordine publică referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti, clauza va fi de strictă interpretare şi
aplicare şi nu poate fi extinsă la alte situaţii decât cele prevăzute expres de către asociaţi. În acest sens s-a pronunţat
C.S.J., S.com., Decizia nr.761 din 7 februarie2002.
146
C.S.J., Secţia com., Dec. nr. 183/1992, în „Probleme de drept din Deciziile Curţii Supreme de Justiţie”, 1990-1992,
Editura Orizonturi, Bucureşti, 1993, p.480.
147
C. Bârsan, Al. Ţiclea ş.a., op.cit., vol.I, p. 32.
79
- etapa consensuală, în care viitorii asociaţi sau fondatorii
redactează actul constitutiv potrivit voinţei lor comune şi în concordanţă cu
dispoziţiile imperative ale legii;
- etapa judiciară, când judecătorul delegat verifică îndeplinirea
condiţiilor legale de către viitoarea societate şi admite înregistrarea acesteia
prin încheiere;
- etapa de publicitate, în care încheierea judecătorului delegat şi
actul constitutiv se publică în Monitorul Oficial şi, ulterior, societatea se
înregistrează şi la organele fiscale.
Regula în materia actelor constitutive o reprezintă înscrisul sub
semnătură privată, care este redactat de către asociaţi şi poartă semnătura
acestora, iar în cazul subscripţiei publice, se semnează de către fondatori.
Actul constitutiv încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată
dobândeşte dată certă şi prin depunerea la registrul comerţului (art. 5 alin.7).
În situaţiile în care legea impune forma autentică se va proceda la
autentificarea înscrisului în condiţiile Legii privind notarii publici şi activitatea
notarială (Legea nr.36/1995), asociaţii desemnând persoana împuternicită să
reprezinte societatea.
În vederea dării de dată certă sau pentru autentificarea actului
constitutiv, asociaţii trebuie să prezinte dovada eliberată de registrul
comerţului cu privire la disponibilitatea firmei şi, eventual, a emblemei,
precum şi declaraţia pe proprie răspundere privind deţinerea calităţii de
asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată, potrivit art.17
alin.1 din lege. Referentul de la registrul comerţului, precum şi notarul public
vor refuza darea de dată certă sau autentificarea actelor constitutive care nu
îndeplinesc aceste condiţii cerute imperativ de lege (art.17 alin.3).
Din momentul întocmirii actului constitutiv în forma cerută de lege,
societatea comercială dobândeşte o capacitate de folosinţă restrânsă limitată
la drepturile şi obligaţiile legate de înfiinţarea valabilă a societăţii ( denumită
în doctrina „mica personalitate juridică”148). Acest principiu rezidă din
interpretarea dispoziţiilor art.33 alin.3 din Decretul nr.31/1954 care prevăd
faptul că „înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere, ori
de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are
capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile
constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri
preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru
ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil”.
În termen de 15 zile de la întocmirea actului constitutiv,
reprezentanţii societăţii au obligaţia de a cere înmatricularea societăţii la
registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea
(art.36 alin.1).
Cererea trebuie însoţită de următoarele acte:
148
A se vedea O. Căpăţână, „Societăţile comerciale”, p.216.
80
a)
actul constitutiv al societăţii;
b)
dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv;
dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei;
c)
d)
în cazul aporturilor în natură subscrise şi vărsate la constituire,
actele privind proprietatea, iar în cazul în care figurează şi
imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt
grevate;
e) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul
societăţii şi aprobate de asociaţi;
f) declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor
administratori, respectiv a primilor membri ai directoratului şi ai
consiliului de supraveghere, şi, dacă este cazul, a cenzorilor,
că îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege;
g) alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea
constituirii.
Controlul legalităţii cererii de înmatriculare se realizează de către
judecătorul - delegat, numit dintre judecătorii tribunalului de către preşedintele
acestei instanţe.
În momentul depunerii cererii de înmatriculare, la registrul
comerţului se va depune şi cererea de înregistrare fiscală ce va fi soluţionată
de către Ministerul Finanţelor Publice, acordarea codului unic de înregistrare
fiind condiţionată de autorizarea înregistrării societăţii de către judecătorul
delegat (art. 10, Legea nr. 359/2004). În vederea atribuirii codului unic de
înregistrare de către ministerul Finanţelor Publice, oficiile registrului
comerţului de pe lângă tribunale transmit direct sau prin intermediul Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului, pe cale electronică, Ministerului Finanţelor
Publice, datele referitoare la înregistrările efectuate în registrul comerţului şi
cele conţinute în cererea de înregistrare fiscală, care pe baza datelor
transmise atribuie, în termen de 8 ore, codul unic de înregistrare (art.11 din
Legea nr.359/2004).
Pentru admiterea cererii de înregistrare, judecătorul delegat va
putea dispune, prin încheiere motivată, administrarea unor dovezi
suplimentare, precum şi efectuarea unei expertize, pe cheltuiala părţilor
(art.37 alin.3)149.
În cazul societăţilor pe acţiuni, aporturile în natură, avantajele
rezervate fondatorilor, precum şi operaţiunile încheiate de către aceştia în
contul societăţii vor putea fi expertizate de către experţi numiţi de către
judecătorul-delegat. Raportul întocmit de experţi, depus la registrul comerţului
prin grija fondatorilor, va fi publicat în Monitorul Oficial.
Legea prevede că nu pot fi numiţi experţi dintre persoanele care
sunt rude sau afini până la gradul IV ori soţii celor ce au efectuat aporturi în
natură, între persoanele salariate ori remunerate de către fondatori sau de cei
149
Articolul a fost modificat prin O.U.G. nr.82/2007.
81
ce au constituit aporturi în natură, precum şi orice persoană căreia îi lipseşte
independenţa datorită unor relaţii de afaceri, de muncă sau de familie.
Oficiul Registrului comerţului va refuza înmatricularea unei
societăţi comerciale atunci când cererea de înmatriculare nu cuprinde toate
menţiunile prevăzute de Legea nr. 26/1990 (art.13-18 şi art.23) şi de Legea
nr.31/1990 (art.7 şi 8), când firma sau emblema nu se conformează
dispoziţiilor imperative ale art. 28-34 din Legea nr.26/1990, obiectul de
activitate este contrar prevederilor H.G. nr.1323/1990, este ilicit sau imoral,
precum şi dacă obiectul societăţii nu este săvârşirea de fapte de comerţ în
sensul dat noţiuni de către Codul comercial.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art.39 din Legea
nr.26/1990, Registrul comerţului „va refuza înscrierea unei firme care,
neintroducând elemente deosebite în raport cu firme deja înregistrate, poate
produce confuzie cu acestea”. În practică şi în literatura de specialitate s-a
dat o aplicare extinsă acestui text, considerându-se că el „poate per a fortiori
să justifice refuzul de înregistrare a firmei, dacă se constată că au fost
încălcate condiţiile prescrise de Legea nr. 26/1990”150. Dacă judecătorul –
delegat constată că sunt îndeplinite cerinţele legale privind constituirea
societăţilor comerciale, va autoriza înfiinţarea societăţii şi va dispune, prin
încheiere, înmatricularea acesteia în registrul comerţului, în conformitate cu
Legea nr.26/1990.
Încheierea de înmatriculare cuprinde menţiunile prevăzute de
lege în art.7 şi art.8 cu privire la clauzele obligatorii ale actului constitutiv ,
este executorie de drept şi poate fi atacată cu recurs, în condiţiile art.60 şi
urm. din Legea nr.31/1990.
Recursul poate fi exercitat în termen de 15 zile de la pronunţare
de către părţi şi în 15 zile de la publicarea încheierii în Monitorul Oficial – de
către alte persoane interesate (art.60 alin.2). Recursul se depune şi se
menţionează în Registrul comerţului unde a fost făcută înregistrarea, urmând
ca, în 3 zile de la depunere, Oficiul Registrului comerţului să înainteze
recursul Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul societăţii.
Recursul se motivează cu cel puţin 2 zile înainte de termenul de judecată, iar
motivele se depun la instanţa competentă.
Sancţiunea nedepunerii recursului împotriva încheierii
judecătorului – delegat la sediul registrului comerţului este nulitatea. Astfel,
potrivit dispoziţiilor art.302 C. proc. civ.: „recursul se depune la instanţa a
cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii”, iar dispoziţiile art.6 din
Legea nr.26/1990, republicată, prevăd că recursul împotriva încheierilor
judecătorului – delegat se depune şi se menţionează în registrul comerţului
unde s-a făcut înregistrarea. În cazul admiterii recursului, decizia instanţei va
fi menţionată în registrul comerţului, făcându-se aplicarea prevederilor art.48-
49 şi ale art.56-59 din Legea nr.31/1990.
150
O. Căpăţână, notă la Decizia civ. nr.249/1991 a T.J. Cluj
82
Înmatricularea societăţii se va efectua în 24 de ore de la
pronunţarea de către judecătorul – delegat a încheierii prin care se
autorizează înmatricularea societăţii. De la data înmatriculării, societatea
comercială dobândeşte personalitate juridică (art.41). Certificatul de
înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, constituie dovada că
societatea comercială a fost înmatriculată în registrul comerţului şi a fost
înregistrată în evidenţele organului fiscal, precum şi dovada calităţii de
comerciant a persoanei juridice.
În scopul asigurării publicităţii constituirii societăţii în mod eficient
pentru o categorie largă de public, legea prevede obligativitatea publicării în
Monitorul Oficial, Partea a IV- a, a încheierii judecătorului – delegat, în extras,
pe cheltuiala societăţii. La cererea societăţii şi pe cheltuiala acesteia,
încheierea judecătorului – delegat privind autorizarea înmatriculării va putea fi
publicată în întregime.
Sancţiunea neîndeplinirii cerinţelor legale de publicitate prin
Monitorul Oficial este inopozabilitatea faţă de terţi a înregistrării societăţii.
Articolul 50 consacră principiul potrivit căruia „actele sau faptele,
pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege, nu pot fi opuse
terţilor, în afară de cazul în care societatea face dovada că aceştia le
cunoşteau.” Legea acordă terţilor un termen de 15 zile pentru a lua cunoştinţă
de operaţiunile efectuate de societate imediat după momentul înfiinţării,
deoarece prevede că operaţiunile efectuate de societate înainte de a 16-a zi
de la publicarea în Monitorul Oficial nu sunt opozabile terţilor dacă aceştia
dovedesc imposibilitatea de a lua cunoştinţă de ele.
Prin adoptarea O.U.G. nr. 82/2007, la articolul 52 din lege s-a
introdus alineatul 2, potrivit căruia: „În cazul în care neconcordanţa prevăzută
la alin. 1 (neconcordanţa între textul depus la registrul comerţului şi cel
publicat în Monitorul oficial – n.n.) intervine din motive ce nu îi sunt imputabile
societăţii, oficiul registrului comerţului sau, după caz, Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, la cererea societăţii, va corecta menţiunea din registru,
respectiv va republica textul, pe cheltuiala sa”. Această prevedere are drept
scop protejarea intereselor terţilor, dar şi pe cele ale societăţii.
Tocmai pentru a proteja interesele terţilor şi chiar ale societăţii,
înainte de a se efectua publicitatea constituirii persoanei juridice, societatea
comercială trebuie să verifice identitatea dintre textul depus la oficiul
registrului comerţului şi cel publicat în Monitorul Oficial. Astfel, în caz de
neconcordanţă, societatea nu poate opune terţilor textul publicat. Terţii pot
opune societăţii textul publicat, cu excepţia situaţiei în care societatea face
dovada că ei cunoşteau textul depus la oficiul registrului comerţului sau că
neconcordanţa a intervenit din motive neimputabile societăţii, iar rectificarea
sau republicarea a fost solicitată.
Terţii se pot prevala de actele pentru care nu s-a făcut
publicitatea, cu condiţia ca omisiunea publicităţii să nu le lipsească de efecte
(art.51).
83
Din momentul înregistrării societăţii şi al eliberării certificatului de
înmatriculare ce cuprinde codul unic de înregistrare, se va realiza şi
înregistrarea societăţii la organele fiscale.
Dacă mai înainte de înmatricularea societăţii, fondatorii sau
reprezentanţii acesteia au încheiat în contul viitoarei societăţi anumite acte
juridice se pune problema naturii juridice şi a efectelor actelor încheiate în
asemenea condiţii. Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin.2 lit.e din Legea
nr.31/1990, la cererea de înmatriculare trebuie anexate şi „actele
constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de
asociaţi”. Această aprobare din partea asociaţilor se poate efectua fie prin
actul constitutiv, fie printr-un alt act subsecvent.
Fondatorii şi reprezentanţii persoanei juridice nu vor fi exoneraţi
de răspundere pentru aceste acte decât în situaţia în care societatea le-a
preluat asupra sa: „fondatorii, reprezentanţii şi alte persoane, care au lucrat în
numele unei societăţi în curs de constituire, răspund solidar şi nelimitat faţă
de terţi pentru actele juridice încheiate cu aceştia în contul societăţii, în afară
de cazul în care societatea, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a
preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi fost ale
societăţii încă de la data încheierii lor” (art.53 alin.1). Această prevedere din
Legea societăţilor comerciale este în deplină concordanţă cu principiul
consacrat de Decretul nr.31/1954 în art.33, care reglementează în favoarea
persoanei juridice în curs de constituire o capacitate de folosinţă restrânsă,
limitată la nevoile dobândirii personalităţii juridice. Deşi reprezentanţii
societăţii încheie actele juridice în nume propriu, operaţiunea făcându-se în
contul societăţii, aceste acte vor fi considerate chiar din momentul încheierii
ca fiind ale societăţii151.
4. Cazuri de nerespectare a dispoziţiilor Legii nr. 31/1990

privind înfiinţarea societăţilor comerciale
Nerespectarea termenului pentru depunerea cererii de

înmatriculare la Registrul Comerţului. În conformitate cu prevederile art. 36
alin. 1 din Legea nr.31/1990, în termen de 15 zile de la data încheierii actului
constitutiv în forma prevăzută de lege pentru fiecare tip de societate,
fondatorii, primii administratori sau primii membri ai directoratului sau ai
consiliului de supraveghere ori un împuternicit ar acestora au obligaţia de a
depune cererea de înmatriculare la registrul comerţului în a cărui rază
teritorială îşi va avea sediul societatea.
Dacă reprezentantul societăţii sau fondatorii acesteia nu au depus
cererea în termenul legal, oricare dintre asociaţi poate adresa o notificare sau
poate formula o scrisoare recomandată prin care îi pune în întârziere. Dacă
persoana desemnată pentru înfiinţarea societăţii nu se conformează notificării
151
C.S.J., S.Com., Decizia nr. 1029/1996, în „Dreptul” nr. 71/1997, p.102.
84
în termen de 8 zile de la primirea acesteia, oricare asociat poate cere
Oficiului Registrului comerţului efectuarea înmatriculării. Societatea va fi
astfel înfiinţată în mod valabil, dobândind personalitate juridică, cu toate
consecinţele care decurg din această calitate.
Dacă cei împuterniciţi să înfiinţeze societatea nu s-au conformat
notificării sau asociaţii au rămas în pasivitate şi au trecut 3 luni de la data
autentificării actului constitutiv, asociaţii vor fi eliberaţi de obligaţiile ce decurg
din subscripţiile lor (art. 47 alin.2).
Deşi legea foloseşte termenul de „autentificare” atunci când se
calculează cele 3 luni în care asociaţii mai pot acţiona în vederea înfiinţării
legale a societăţii, considerăm, pentru identitate de raţiune, că prevederea
legală se aplică şi societăţilor comerciale înfiinţate prin înscris sub semnătură
privată. Dacă asociaţii nu stăruie în înfiinţarea valabilă a societăţii, pe cale de
consecinţă putem considera că nu mai există un element esenţial al actului
constitutiv, şi anume affectio societatis.
În caz de neîndeplinire a obligaţiei de a depune cererea de
înmatriculare şi documentele aferente în termenul legal de 15 zile de la
întocmirea actului constitutiv, răspunderea fondatorilor, a primilor
administratori ori a primilor membri ai directoratului şi ai consiliului de
supraveghere, după caz, pentru orice prejudiciu cauzat va fi o răspundere
solidară şi nelimitată (art.49)..
Termenul de 15 zile pentru depunerea cererii de înmatriculare
este prevăzut şi în Legea nr.26/1990, art. 17, care arată că acest termen se
calculează pentru societăţile comerciale de la data actului constitutiv, iar
pentru regiile autonome, companiile naţionale, societăţile naţionale şi
organizaţiile cooperatiste, de la data actului de înfiinţare.
Legea nr.26/1990 prevede ca sancţiune pentru nedepunerea în
termen a cererii de înmatriculare amenda judiciară, între 500.000 şi
5.000.000 lei vechi, iar dacă înmatricularea constituia obligaţia unei persoane
juridice, amenda va fi de la 5.000.000 lei la 20.000.000 lei vechi. Amenda se
va aplica fiecărei persoane care avea obligaţia de a cere înmatricularea.
Judecătorul – delegat va aplica sancţiunea amenzii la sesizarea
făcută de orice persoană interesată sau din oficiu, printr-o încheiere.
Neregularităţi constatate anterior efectuării inmatriculării.
Există posibilitatea ca actul constitutiv, deşi depus la Registrul
comerţului în termenul legal, să nu cuprindă clauzele obligatorii prevăzute de
lege sau conţinutul său să nu respecte dispoziţiile imperative ale legii.
Potrivit art. 46 din Legea societăţilor comerciale, judecătorul –
delegat, din oficiu sau la cererea unor persoane care au formulat cereri de
intervenţie, va respinge cererea de înmatriculare dacă nu sunt respectate
cerinţele legale de constituire a societăţii. Legea permite totuşi efectuarea
înregistrării, dacă neregularităţile constatate pot fi înlăturate de către asociaţi
în faţa judecătorului ( ex.: completarea actelor aferente cererii de înregistrare,
unele modificări ce pot fi aduse actului constitutiv sub forma înscrisului sub
85
semnătură privată prin acordul asociaţilor, depunerea specimenelor de
semnătură de către administratori). Regularizările efectuate vor fi
consemnate de către judecătorul – delegat prin încheierea de autorizare a
înmatriculării.
Dacă asociaţii nu înlătură aceste neregularităţi, judecătorul –
delegat va respinge prin încheiere motivată cererea de înmatriculare.
Încheierea de respingere poate fi atacată cu recurs în condiţiile art. 60.
Fondatorii, reprezentanţii societăţii, precum şi primii membri ai
organelor de conducere, administrare şi control ale societăţii răspund
nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat datorită neregularităţilor
constatate anterior înmatriculării (art. 49).
Incălcări ale dispoziţiilor legale constatate după efectuarea
înregistrării. În cazul unor neregularităţi constatate după înmatricularea
societăţii în Registrul Comerţului, legea permite înlăturarea acestor
neregularităţi printr-o acţiune în justiţie, acţiunea în regularizare. Dacă este
vorba însă despre încălcări grave ale legii în constituirea societăţilor
comerciale, datorită repercusiunilor pe care o societate astfel înfiinţată le-ar
putea avea asupra certitudinii raporturilor comerciale, Legea nr.31/1990
reglementează şi posibilitatea intentării acţiunii în anulare.
Acţiunea în regularizare se poate introduce dacă, în cazul
constatării unor neregularităţi după înmatricularea societăţii, au trecut 8 zile şi
asociaţii nu le-au înlăturat. În această situaţie, orice persoană interesată
(asociaţii societăţii, creditorii acesteia ori salariaţii) poate cere tribunalului
înlăturarea acestor neregularităţi, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii
(art.48 alin.1 şi 2).
Deoarece legea nu cuprinde dispoziţii speciale, rezultă că
acţiunea în regularizare poate fi folosită pentru înlăturarea oricărui tip de
neregularitate.
Dreptul la acţiunea în regularizare se prescrie prin trecerea unui
an de la data înmatriculării societăţii a cărei regularizare se cere (art.48
alin.3). Şi în acest caz, fondatorii, reprezentanţii societăţii şi primii membri ai
organelor de conducere, administrare şi control ale societăţii răspund
nelimitat şi solidar, în condiţiile prevăzute de art. 49, deoarece aveau obligaţia
de a înlătura neregularităţile în termen de 8 zile de la constatarea acestora.
Acţiunea în anularea societăţii poate fi intentată pentru
neregularităţi care, de regulă, se referă la încălcarea dispoziţiilor imperative
ale legii referitoare fie la forma actului constitutiv, fie la condiţiile de validitate
ale actului juridic. Şi în această situaţie, în scopul protejării intereselor terţilor
şi al salvării actului juridic, nulitatea derogă de la regulile generale.
Cazurile în care se poate cere nulitatea unei societăţi deja
înmatriculate sunt, conform art. 56, următoarele:
a) lipseşte actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă
autentică în situaţiile prevăzute de art. 5 alin.6;
86
b) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii
societăţii;
c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii
publice;
d) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a
societăţii;
e) lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a
societăţii;
f) actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său
de activitate, aporturile asociaţilor sau capitalul social subscris;
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim,
subscris şi vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi prevăzut de lege.
Având în vedere faptul că prin reglementarea cazurilor în care se
poate introduce acţiunea în anulare, putem considera că se protejează un
interes general, titular al dreptului la acţiune este orice persoană interesată.
Instanţa competentă este tribunalul în a cărui rază teritorială îşi are sediul
societatea.
Deoarece legea nu reglementează un termen de prescripţie
pentru acţiunea în anulare, precum şi datorită interesului general ocrotit,
acţiunea în anulare este imprescriptibilă.
Potrivit art. 58 din lege, pe data la care hotărârea judecătorească
de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea îşi încetează
existenţa şi intră în lichidare. Nulitatea produce efecte numai pentru viitor,
deoarece declararea nulităţii nu aduce atingere actelor încheiate în numele
său, iar nulitatea nu poate fi opusă terţilor de bună-credinţă.
O particularitate a hotărârii de declarare a nulităţii este şi aceea
că prin această hotărâre vor fi numiţi şi lichidatorii societăţii comerciale,
deoarece, prin rămânerea irevocabilă a hotărârii, societatea intră în lichidare.
Practic, declararea nulităţii societăţii produce aceleaşi efecte ca şi dizolvarea.
Deşi s-a intentat o acţiune în anulare, asociaţii mai pot salva
societatea dacă, până la punerea concluziilor pe fond la tribunal, înlătură
cauza de nulitate (art. 57).
Tribunalul, după pronunţarea hotărârii de declarare a nulităţii, are
obligaţia de a o comunica Oficiului Registrului comerţului, care, după
menţionare, o va publica în extras în Monitorul Oficial.
Dacă în urma neregularităţilor constatate după înmatriculare s-au
produs prejudicii unor terţe persoane, deşi legea nu reglementează în mod
expres acest lucru, prin interpretarea teleologică a dispoziţiilor art.49 putem
deduce că acestea se vor aplica şi în situaţia de faţă. În plus, dacă pentru
acoperirea prejudiciului cauzat de unele neregularităţi mai puţin importante
art. 49 reglementează răspunderea nelimitată şi solidară a fondatorilor,
reprezentanţilor societăţii şi a primilor membri ai organelor de conducere,
administrare şi control, a fortiori trebuie să considerăm că această
87
răspundere agravată este cu atât mai necesară în situaţia declarării nulităţii
societăţii comerciale.
Obligaţiile sociale asumate până în momentul declarării nulităţii
societăţii sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii răspunzând în funcţie
de tipul de societate din care fac parte (art. 3).

1. S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica – „Dreptul comercial”, ediţia a IV-a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
Bucureşti, 2008
2001
Bucureşti, 1994
11. Ana Maria Lupulescu – „Reorganizarea societăţilor comerciale în
contextul integrării europene – Strategii şi cadru juridic”, Ed. Wolters
Kluwer, 2008
2006
15. G. Ripert, R. Roblot – „Traité de droit commercial”, XVIII – ème ed.,
LGDJ, Paris, 2002
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 1998
Resurse Internet :
88
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
1. Actul constitutiv al societăţilor comerciale se încheie în formă autentică în cazul:

a) aporturilor constând în terenuri
b) tuturor societăţilor comerciale
c) societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic.
2. Beneficiază de personalitate juridică următoarele entităţi:

a) sucursalele
b) filialele
c) sediile secundare.
3. Nulitatea unei societăţi comerciale poate fi declarată de tribunal atunci când:

a) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înregistrare a societăţii
b) se anulează hotărârea asociaţilor
c) s-a respins cererea de rezervare a firmei.
4.Actul constitutiv se încheie în formă autentică:

a) la societăţile pe acţiuni;
b) la toate formele de societate comercială;
c) la societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă.
5. Sancţiunea lipsei formei autentice a actului constitutiv în cazurile în care aceasta

este obligatorie constă în:
a) inopozabilitatea faţă de terţi
b) nulitatea absolută
c) nulitatea relativă.
6. Acţiunea în anularea societăţii comerciale:

a) este imprescriptibilă
b) se prescrie în termenul general de 3 ani
c) se prescrie în termenul general de 30 de ani.
7. Nulitatea societăţii comerciale produce efecte:

89
a) numai pentru viitor
b) retroactiv, de la data încheierii actului constitutiv anulat
c) numai faţă de părţi.
8. Au dreptul de a intenta acţiunea în regularizarea societăţii:

a) asociaţii
b) creditorii societăţii
c) salariaţii.
9. În cazul societăţilor pe acţiuni constituite prin subscripţie simultană, capitalul

social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de:
a) 30%
b) 50%
c) 70%.
10.În cazul unor neregularităţi constatate după înregistrarea societăţii şi

neînlăturate, vor răspunde nelimitat şi solidar:
a) fondatorii
b) primii administratori
c) asociaţii.
90
Cursul 7. Societăţile comerciale. Reguli generale (III)
• Funcţionarea societăţilor
Conţinut:
1. Organele statutare ale societăţilor comerciale. Atribuţiile acestora
1. Organele statutare ale societăţilor comerciale
§ 1. Adunarea generală a asociaţilor
Adunarea generală a asociaţilor reprezintă organul de deliberare

şi de luare a deciziilor în cadrul societăţilor comerciale. La adunările generale
participă toţi asociaţii pentru a-şi exprima punctul de vedere în legătură cu
modul de realizare a obiectului de activitate al societăţii. Colaborarea
voluntară a asociaţilor în cadrul societăţii (affectio societatis), exprimată iniţial
prin semnarea actului constitutiv, se manifestă pe toată durata de funcţionare
a societăţii prin participarea activă şi interesată la şedinţele adunării generale
a asociaţilor.
Potrivit legii, adunarea generală exprimă voinţa socială şi are
dreptul de a hotărî în toate problemele privind viaţa societăţii.
Adunarea generală apare ca fiind organul suprem de conducere
al societăţii152, având o plenitudine de competenţe şi atribuţii (numeşte şi
revocă administratorii şi cenzorii, stabileşte în sarcina celorlalte organe ale
societăţii anumite competenţe speciale şi controlează modul în care sunt
îndeplinite aceste atribuţii, poate decide modificarea actului constitutiv al
societăţii, precum şi dizolvarea anticipată a acesteia).
Limitele puterilor conferite adunării generale sunt stabilite de către
lege sau, în condiţiile în care legea permite, de către actul constitutiv.
Adunarea generală a asociaţilor, ca instituţie, este reglementată
de Legea nr.31/1990 doar în privinţa societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe
acţiuni şi a societăţilor cu răspundere limitată. Luarea deciziilor în cadrul
152
A se vedea I. L. Georgescu, op.cit., vol.II, p.361 şi urm.; O. Căpăţână – „Societăţile comerciale”, p.309; P.
Demetrescu – „Adunarea generală a acţionarilor”, Editura Lumina, Bucureşti, 1930; St. D. Cărpenaru, „Drept comercial
român”, Editura All Beck, 2004, p.209 şi urm.
91
societăţilor de persoane – societatea în nume colectiv şi societatea în
comandită simplă – se realizează cu votul tuturor asociaţilor, fără a exista un
organ deliberativ instituţionalizat.
Adunarea generală ordinară. Adunarea generală ordinară se
întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea
exerciţiului financiar şi poate decide în toate problemele privind viaţa societăţii
care nu sunt în sarcina adunării extraordinare. Potrivit legii, adunarea este
obligată să dezbată şi să hotărască, în afara problemelor înscrise pe ordinea
de zi, cu privire la următoarele aspecte: modificarea situaţiilor financiare
anuale, numirea şi revocarea administratorilor şi a cenzorilor, a auditorului
financiar, remuneraţia cuvenită acestor persoane, descărcarea de gestiune a
administratorilor şi a directorilor, stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli,
gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale
societăţii (art. 111 din Legea nr. 31/1990). Datorită importanţei acestui organ
de deliberare şi decizie, legea stabileşte modul de convocare a asociaţilor,
desfăşurarea şedinţelor adunării, publicitatea privind hotărârile căi de atac.
Potrivit art. 117 din lege, în convocare trebuie să se arate locul şi data ţinerii
adunării, precum şi ordinea de zi, menţionându-se explicit toate problemele
care vor fi dezbătute în adunare.
În societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, pentru
valabilitatea hotărârilor adunării generale ordinare, dacă actul constitutiv nu
prevede cerinţe mai ridicate, este necesară prezenţa a acţionarilor care deţin
cel puţin ¼ din numărul total de drepturi de vot. Hotărârile se iau cu majoritate
de voturi.
Dacă la această convocare nu se întruneşte majoritatea cerută de
lege, este necesară o a doua convocare, iar în această situaţie adunarea ,
indiferent de cvorumul întrunit, poate lua hotărâri cu majoritatea voturilor
exprimate; actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum sau o majoritate
mai ridicată.
Sub sancţiunea nulităţii hotărârii, o a doua şedinţă a adunării
generale nu se poate ţine în aceeaşi zi cu prima şedinţă153.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, adunarea asociaţilor
poate decide prin votul asociaţilor reprezentând majoritatea absolută a
asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă actul constitutiv nu prevede altfel (art.192
alin.1). La a doua convocare, hotărârile se iau cu votul majorităţii asociaţilor
prezenţi.
În societatea în nume colectiv şi în societatea în comandită
simplă, hotărârile se iau cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului social.
Ca regulă generală, hotărârile în adunarea generală se iau cu
respectarea principiului majorităţii, care înseamnă jumătate plus unu, raportat
153
C.S.J., S.com., Decizia nr. 798/1996, în „Revista de drept comercial”, nr.12/1997, p.130.
92
la capital, de regulă. În mod excepţional, la societatea cu răspundere limitată,
legea cere o dublă majoritate – de capital şi de asociaţi.
Adunarea generală extraordinară. Adunarea extraordinară se
întruneşte ori de câte ori este nevoie pentru a lua hotărâri în probleme ce
implică modificarea actului constitutiv (art.113):
- schimbarea formei juridice a societăţii;
- mutarea sediului social;
- schimbarea obiectului de activitate;
- înfiinţarea sau desfiinţarea sediilor secundare;
- prelungirea duratei societăţii;
- majorarea capitalului social;
- reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune
de noi acţiuni;
- fuziunea sau divizarea;
- dizolvarea anticipată a societăţii;
- conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
- conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în
acţiuni;
- emisiunea de obligaţiuni.
Datorită importanţei hotărârilor luate, legea prevede pentru aceste
adunări condiţii de cvorum şi majoritate mai riguroase.
În societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, pentru
valabilitatea deliberărilor în adunarea generală extraordinară este necesară la
prima convocare prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin ¼ din
numărul total de drepturi de vot, iar la următoarele convocări trebui să fie
prezenţi acţionarii deţinând 1/5 din drepturile de vot.
Hotărârile se iau cu majoritatea voturilor acţionarilor prezenţi dacă
este vorba despre alte modificări decât cea a obiectului de activitate principal,
reducerea/majorarea capitalului social, schimbarea formei juridice, fuziunea
sau divizarea societăţii ori dizolvarea anticipată a acesteia, probleme pentru
care este necesar votul a cel puţin 2/3 din drepturile de vot deţinute de
acţionarii prezenţi. Actul constitutiv poate prevedea condiţii de cvorum şi
majoritate mai mari (art.115).
Adunarea generală a societăţilor de capitaluri poate delega o
parte dintre atribuţii care nu privesc domeniul de activitate principal către
consiliul de administraţie sau către directorat (art.114), spre exemplu:
schimbarea sediului şi a obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia
domeniului şi a activităţii principale, înfiinţarea sau desfiinţarea sediilor
secundare, majorarea capitalului social. Această delegare se poate realiza
prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale extraordinare a
acţionarilor, potrivit O.U.G. nr.82/2007.
În societatea cu răspundere limitată, hotărârile adunării de
modificare a actului constitutiv se iau cu votul unanim al asociaţilor, dacă
legea sau actul constitutiv nu prevăd altfel.
93
Datorită specificului societăţilor de persoane, regula unanimităţii
de voturi se menţine şi în cazul hotărârilor luate de asociaţi pentru
modificarea actului constitutiv.
Adunarea specială. Această adunare există numai la societăţile
pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în condiţiile în care prin actul constitutiv
al acestor societăţi s-a prevăzut emiterea de acţiuni preferenţiale cu dividend
prioritar fără drept de vot (art.95). Hotărârile pronunţate de această adunare
nu pot influenţa viaţa societăţii în ansamblu, acţionarii luând parte la aceste
adunări pentru discutarea problemelor specifice acestei categorii de acţiuni.
Convocarea acţionarilor, cvorumul şi desfăşurarea adunării speciale vor
respecta regulile prevăzute de lege pentru adunările generale (116 alin.2).
Adunarea generală se convoacă de către consiliul de
administraţie, respectiv de către directorat ori de câte ori este necesar, însă
cel puţin o dată pe an (art. 117 coroborat pe art.195), indiferent de forma de
societate.
Există posibilitatea convocării adunării generale şi la iniţiativa
asociaţilor care deţin cel puţin 5% din capitalul social sau o cotă mai mică,
dacă actul constitutiv prevede astfel, administratorii având obligaţia de a
îndeplini formalităţile în vederea convocării de îndată (art.119). Adunarea
generală va fi convocată în cel mult 30 de zile şi se va desfăşura în termen
de cel mult 60 de zile de la primirea cererii din partea asociaţilor.
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, convocarea adunării
generale se poate face şi la iniţiativa unui asociat sau a unui număr de
asociaţi care deţin cel puţin ¼ din capitalul social, dacă se arată şi scopul
convocării. Dacă administratorii, primind cererea, nu efectuează convocarea
în termen de 30 de zile, considerăm, pentru identitate de raţiune, că se vor
aplica dispoziţiile art. 119, inclusiv cu privire la cererea adresată instanţei
(art.195 alin.2).
Convocarea se face prin Monitorul Oficial şi într-unul din ziarele
de largă răspândire – în cazul societăţilor de capitaluri -, iar dacă toate
acţiunile sunt nominative, convocarea se poate face şi prin scrisoare
recomandată ori în formă electronică, având ataşată semnătura electronică
extinsă, în condiţiile actului constitutiv. La societăţile cu răspundere limitată,
convocarea se face în forma prevăzută de actul constitutiv sau prin scrisoare
recomandată.
Convocarea trebuie să cuprindă locul şi data ţinerii adunării,
ordinea de zi. Ordinea de zi, la rândul său, trebuie să cuprindă „menţionarea
explicită a tuturor problemelor care vor face obiectul dezbaterii adunării”
(art.117 alin.6). Aşadar, nu sunt permise enunţuri vagi, ambigue, de genul
„probleme diverse”, „chestiuni variate”, „eventuale răspunderi” ş.a.m.d.154. În
practica judiciară s-a statuat că sunt lovite de nulitate absolută hotărârile luate
154
A se vedea Decizia nr.1647 din 6 decembrie 2002, pron. de C.A.B, Secţia a Va com., în „Curtea de Apel Bucureşti.
Practică judiciară comercială. 2002”, Coordonator: D. Lupaşcu, Editura Brilliance, Piatra Neamţ, 2004, p.30 şi urm.
94
fără respectarea dispoziţiilor legale referitoare la convocarea adunărilor
generale prevăzute de Legea nr.31/1990.
În virtutea calităţii de asociaţi se naşte dreptul asociaţilor de a
participa la adunările generale şi de a-şi exprima voinţa prin exercitarea
dreptului de vot. Dreptul de vot se exercită, de regulă, personal de către
fiecare asociat, proporţional cu numărul de acţiuni pe care le deţine. Potrivit
art.125, dreptul de vot se poate exercita şi prin reprezentant legal sau
convenţional prin procură specială dată altui acţionar sau, dacă acţiunea
aparţine mai multor persoane, acestea vor vota printr-un reprezentant comun
(art.102 alin. 2 şi 3).
Membrii consiliului de administraţie, directorii, respectiv membrii
consiliului de supraveghere ori funcţionarii societăţii nu-i pot reprezenta pe
acţionari, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, dacă, fără votul lor, nu s-ar fi
obţinut majoritatea cerută.
La societăţile cu răspundere limitată cu asociat unic, rolul
adunărilor generale este preluat de către asociatul unic, care emite decizii
scrise pentru exprimarea hotărârilor luate cu privire la viaţa societăţii.
În ceea ce priveşte societăţile în nume colectiv şi societăţile în
comandită simplă, asociaţii vor decide cu majoritatea absolută a capitalului
social (art.77 corob. pe art.90).
Potrivit Legii nr.31/1990, în exercitarea dreptului de vot se aplică
principiul „orice acţiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală,
dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel” (art.101). Principiul se aplică
în mod similar şi în societăţile cu răspundere limitată, unde, potrivit art.193,
fiecare parte socială dă dreptul la un vot.
Deoarece, în cazul societăţilor de persoane nu este reglementat
dreptul de vot în adunările generale, acest aspect trebuie stabilit prin voinţa
asociaţilor reflectată în actul constitutiv. Se va ţine însă cont de participarea
fiecărui asociat la formarea capitalului social.
Dacă în actul constitutiv al societăţii pe acţiuni s-a prevăzut
emiterea de către societate a unor acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar,
titularii acestor acţiuni nu vor avea drept de vot în adunarea generală. Aceşti
acţionari vor înfiinţa, pentru protejarea intereselor lor, adunarea specială.
Votul în adunarea generală este, de regulă, deschis, votul secret
fiind obligatoriu numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege :
alegerea membrilor consiliului de administraţie, respectiv a membrilor
consiliului de supraveghere şi a cenzorilor/auditorilor, demiterea sau
revocarea acestora şi luarea hotărârilor referitoare la răspunderea membrilor
organelor de administrare, de conducere şi de control ale societăţii.
Pentru opozabilitate faţă de terţi, hotărârile adunării generale a
acţionarilor se depun la registrul comerţului pentru a fi menţionate şi a spre se
publica în Monitorul Oficial, în termen de 15 zile de la data ţinerii adunării
generale.
95
Hotărârile adunărilor generale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii,
chiar dacă nu au participat la adunare sau au votat împotrivă, cu condiţia ca
aceste hotărâri să respecte legea şi prevederile actului constitutiv. Acţionarii
nemulţumiţi – care au lipsit de la adunare sau care, fiind prezenţi, au votat
contra şi acest lucru s-a consemnat în procesul–verbal al şedinţei – pot
intenta acţiunea în anularea hotărârilor adunării generale. Din interpretarea
textului legal (art.132 alin.2) rezultă că nu au acest drept acţionarii care au
participat la adunare, dar s-au abţinut de la vot 155.
Dreptul de a ataca hotărârile adunării generale aparţine şi
asociaţilor de la celelalte tipuri de societăţi.
Totodată, membrii consiliului de administraţie, respectiv ai
consiliului de supraveghere pot ataca hotărârile adunării generale, cu
excepţia celor referitoare la revocarea lor din funcţie.
Hotărârile adunării generale pot fi atacate în justiţie, pentru motive
de nulitate relativă156, în termen de 15 zile de la data publicării acestora în
Monitorul Oficial, iar dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la
acţiune este imprescriptibil 157.
Acţiunea în anularea hotărârilor adunării generale se soluţionează
de către tribunalul în a cărui rază teritorială îşi are sediul societatea în camera
de consiliu. Tribunalul, la cererea reclamantului, poate dispune, pe cale de
ordonanţă preşedinţială, suspendarea hotărârii atacate, în schimbul unei
cauţiuni.
După rămânerea definitivă a hotărârii de anulare, aceasta va fi
menţionată în Registrul Comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. De la data
publicării, hotărârea va fi opozabilă tuturor acţionarilor (art. 132 alin.10).
§ 2. Administrarea societăţilor comerciale
Pentru ca voinţa asociaţilor, exprimată în cadrul adunărilor

generale, să producă efecte trebuie concretizată în fapte şi acte juridice,
operaţiuni economice de natură a îndeplini obiectul şi scopul societăţii
comerciale. Aceste operaţiuni, de natură a creşte profitul societăţii, se fac în
interesul societăţii şi, în cele din urmă, al asociaţilor.
Administrarea reprezintă o formă de exercitare a atributelor
dreptului de proprietate societară (posesie, folosinţă şi dispoziţie), în vederea
155
A se vedea şi Curtea de Apel Ploieşti, S.com., Decizia nr. 1101/1997, în „Revista de drept comercial” nr.6/1998,
p.118.
156
D. M. Şandru, op.cit., p.224; exemple de cauze de nulitate relativă: hotărârile adunării generale s-au luat cu
încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea acţionarilor, votul acţionarilor a fost afectat de vicii de
consimţământ, s-au încălcat dispoziţiile actului constitutiv. Cazuri de nulitate absolută pot fi, de ex., convocarea
adunării generale de către persoane fără calitate, nepublicarea convocării în condiţiile legii, neîntocmirea listei de
prezenţă, nerespectatea regulilor de procedură referitoare la ţinerea adunării, absenţa rapoartelor administratorilor şi a
cenzorilor, absenţa de la şedinţă a reprezentantului obligatarilor etc.
157
A se vedea C.S.J., S.com., Decizia nr. 1474 din 28 februarie 2002 ; potrivit acestei decizii, dacă hotărârea adunării
generale nu a fost înscrisă în registrul comerţului şi nu a fost publicată în Monitorul Oficial, lipseşte interesul unei astfel
de acţiuni înainte de îndeplinirea acestei formalităţi, acţiunea fiind şi prematură.
96
atingerii obiectului şi scopului social158. Administratorul este cel care are
exerciţiul „dreptului de proprietate socială”, putând face orice act sau
operaţiune necesară pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii159
Modalităţile concrete de administrare diferă, în concepţia Legii
nr.31/1990, în funcţie de tipul de societate comercială.
Astfel, societatea pe acţiuni are cel mai complex sistem de
administrare, legea consacrând două sisteme în cazul pluralităţii de
administratori: sistemul unitar (consiliul de administraţie) şi sistemul dualist
(directorat şi consiliu de supraveghere) – art.137- 1551.
În societatea în comandită pe acţiuni, dacă sunt mai mulţi
administratori, aceştia se recrutează dintre asociaţii comanditaţi şi se pot
organiza în consilii de administraţie, aplicându-se prevederile legii referitoare
la societăţile pe acţiuni, art. 137-152.
La societăţile cu răspundere limitată, administrarea se realizează
de către unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi (art.197).
În cadrul societăţilor în comandită simplă, administrarea poate fi
încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi (art. 88), iar în ceea ce
priveşte societatea în nume colectiv, administrarea este asigurată de unul
sau mai mulţi administratori, fiecare având dreptul să reprezinte societatea,
afară de stipulaţie contrară prin actul constitutiv, în condiţiile şi în limitele
impuse de acest act (art. 75-76).
1.2.1 Administratorii sunt desemnaţi fie prin actul constitutiv,
odată cu înfiinţarea societăţii, fie, ulterior, prin hotărârea adunării generale
ordinare. În doctrină s-au exprimat şi păreri potrivit cărora desemnarea
administratorilor s-ar putea face şi de către adunarea extraordinară, potrivit
principiului qui potest plus potest minus160 . Considerăm însă că adunarea
generală extraordinară are un caracter excepţional şi condiţii de întrunire
deosebite. Atribuţiile adunărilor fiind clar delimitate de către lege, nu
considerăm că, datorită caracterului excepţional şi al condiţiilor superioare de
cvorum şi de vot specifice acestei adunări, atribuţiile adunării ordinare ar
putea fi preluate de către adunarea extraordinară. Adunarea extraordinară nu
„poate mai mult”, ci are atribuţii specifice pe care le exercită în condiţii
speciale datorită efectelor pe care exercitarea acestor atribuţii le –ar putea
avea pentru societate.
Dacă societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se
constituie prin subscripţie publică, membrii consiliului de administraţie sau ai
consiliului de supraveghere vor fi numiţi de adunarea constitutivă a
subscriitorilor (art.28 pct.e).
Potrivit art. 7 din lege, actul constitutiv al societăţii în nume
colectiv, în comandită simplă şi al societăţii cu răspundere limitată trebuie să
158
C. Bârsan, Al. Ţiclea ş.a., op.cit., p. 128-129.
159
A se vedea Gh. Piperea, op.cit., p.133.
160
Maria Moraru, „Dacă adunarea extraordinară poate să hotărască în probleme de competenţa adunării ordinare”, în
„Dreptul” nr.2/1994, p.78 şi urm.
97
prevadă asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau
administratorii neasociaţi, datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit
şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.
În ceea ce priveşte societatea pe acţiuni, actul constitutiv trebuie
să prevadă datele de identificare a primilor membri ai consiliului de
administraţie, respectiv a primilor membri ai consiliului de supraveghere,
clauze privind administrarea, numărul membrilor consiliului de administraţie şi
modul de stabilire a acestui număr, puterile conferite administratorilor,
directorilor şi membrilor directoratului şi dacă ei urmează să le exercite
împreună sau separat (art.8).
În cazul societăţilor în nume colectiv şi în comandită simplă,
pentru alegerea administratorilor de către asociaţi ulterior încheierii actului
constitutiv este necesar votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută
a capitalului social (art. 77 şi 90).
La societăţile cu răspundere limitată, administratorii nenumiţi prin
actul constitutiv se aleg de către adunarea asociaţilor cu majoritatea absolută
a asociaţilor şi a părţilor sociale (art. 192 alin.1).
Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi (art.7 şi art. 1382
alin.2 pct. a şi d) , persoane fizice sau persoane juridice. Deşi prin Legea nr.
441/2006 s-au abrogat dispoziţiile art.139 referitoare la administratorii
persoane juridice, posibilitatea numirii unor astfel de persoane ca
administratori reiese din interpretarea dispoziţiilor art.7 şi 8 coroborate cu
prevederile art.81 care arată datele de identificare obligatorii atât pentru
administratorii persoane fizice, cât şi pentru administratorii persoane juridice
care urmează să fie clauze în actul constitutiv. Mai mult, art.15313 arată că,
doar cu excepţia directorilor societăţii pe acţiuni, în sistemul unitar, respectiv
a membrilor directoratului, în sistemul dualist, administratorii şi membrii
consiliului de supraveghere pot fi persoane juridice. Odată cu numirea,
persoana juridică trebuie să-şi desemneze un reprezentant persoană fizică,
aceasta fiind supusă aceloraşi condiţii, obligaţii şi răspunderi ca şi ceilalţi
administratori. Persoana juridică nu va fi exonerată de răspundere prin
numirea reprezentantului împreună cu care va avea o răspundere solidară
faţă de societate. Reprezentantul persoanei juridice poate fi revocat oricând
de către aceasta şi va fi desemnat concomitent un înlocuitor.
Totodată, administratorii pot fi cetăţeni români sau străini.
Administratorii trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu deplină,
deoarece urmează să încheie acte de dispoziţie în numele societăţii.
Totodată, administratorii trebuie să îndeplinească şi anumite
condiţii referitoare la onorabilitate.
Pentru exercitarea efectivă a atribuţiilor impuse de funcţia de
administrare, legea limitează cumulul funcţiei de administrator la cel mult 5
mandate de administrator şi/sau membru în consiliul de supraveghere în
societăţi pe acţiuni având sediul în România. În schimb, aceste persoane
sunt obligate să nu facă concurenţă societăţii, sub sancţiunea revocării şi a
98
răspunderii pentru daune, prin exercitarea funcţiei de administrator sau
asociat la o societate concurentă (art. 15315).
În privinţa societăţii cu răspundere limitată, pentru a exercita
funcţia de administrator în alte societăţi concurente sau pentru a desfăşura
pe cont propriu sau al altei persoane un comerţ similar, este necesar acordul
adunării asociaţilor (art.197).
La societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, există
interdicţia cumulului între calitatea de administrator şi cea de salariat : „Pe
durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un
contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnaţi dintre
salariaţii societăţii, contractul individual de muncă este suspendat pe
perioada mandatului” (art. 1371 alin.3). Acest articol reglementează situaţia
contractelor de muncă încheiate pentru alte poziţii decât cea de administrator
sau director. Cu alte cuvinte, atunci când administratorul este desemnat
dintre salariaţii societăţii, contractul de muncă încheiat pentru poziţia
salarizată (inginer, informatician, director de producţie), deţinută anterior
numirii ca administrator de către adunarea generală a acţionarilor, este
suspendat.
În temeiul Ordonanţei Guvernului nr.82/2007, societăţile pe
acţiuni înregistrate în registrul comerţului la data intrării în vigoare a
ordonanţei sunt obligate a efectua demersurile necesare îndeplinirii
obligaţiilor prevăzute de art. 137 alin. 1 şi 2, art. 1371 alin. 3, art. 1381, art.
143 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, în termen de 6 luni de la intrarea în
vigoare a ordonanţei. „Până la finalizarea acestor demersuri, societatea poate
funcţiona cu structura de administrare existentă la data intrării în vigoare a
prezentei ordonanţe de urgenţă”.
Prin urmare, societăţile pe acţiuni au un termen tranzitoriu de 6
luni, de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
82/2007, pentru modificarea structurii consiliului de administraţie şi, dacă este
cazul, a actului constitutiv, în conformitate cu prevederile legale.
În fine, art. V din ordonanţă reglementează situaţia în care
contractele de muncă ale administratorilor, respectiv directorilor, încetează de
drept, dacă acestea au fost încheiate pentru poziţia de administrator/director,
deoarece, potrivit art. 1371 alin. 3 din lege, pe durata îndeplinirii mandatului,
administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. Încetarea
contractului de muncă se produce, de drept, fie la data intrării în vigoare a
ordonanţei (în cazul în care societatea a aplicat deja modificările impuse prin
Legea nr. 441/2006 şi a încheiat contractele de mandat cu
administratorii/directorii), fie la data acceptării mandatului, dacă această
acceptare s-a produs ulterior intrării în vigoare a ordonanţei (în situaţia în
care societatea nu a încheiat contractele de mandat, ordonanţa acordând
societăţilor încă un termen de 6 luni în care pot opera aceste modificări).
99
Administratorii sunt numiţi pentru o perioadă de cel mult 4 ani,
dacă actul constitutiv nu prevede o durată mai mică, cu excepţia primilor
membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere
al căror mandat nu poate depăşi 2 ani. Administratorii pot şi realeşi.
În societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă, precum şi în
societăţile cu răspundere limitată, în momentul în care asociaţii, întrunind
majoritatea legală, desemnează administratorii, le fixează acestora durata
însărcinării, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel (art.77 şi art.197
alin.3).
Pentru ca numirea administratorilor să fie valabilă, aceştia trebuie
să o accepte în mod expres.
Odată numiţi administratorii, societăţile trebuie să îndeplinească
condiţiile de publicitate a numirii, cerute de lege.
Pentru activitatea pe care o desfăşoară, administratorii sunt
remuneraţi, conform deciziei asociaţilor.
În privinţa societăţilor de persoane şi a societăţilor cu răspundere
limitată, cuantumul remuneraţiei este stabilit de către adunarea asociaţilor
(art.77 şi art.197 alin.3).
1.2.2. Natura juridică a funcţiei de administrator este aceea a unui
mandat comercial. Concluzia se bazează pe dispoziţiile exprese ale Legii
nr.31/1990, art.72 : „Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt
reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi cele special prevăzute de
această lege”.
Există şi situaţii în care mandatul poate avea ca punct de pornire
raporturi de dreptul muncii, când administratorii sunt recrutaţi dintre persoane
care nu sunt asociaţi ai societăţii ori dintre salariaţi ai acesteia, situaţie în care
contractul de muncă se suspendă, potrivit legii.
Conţinutul contractului de mandat este în concordanţă cu voinţa
asociaţilor exprimată fie în actul constitutiv, fie în adunările generale şi cu
prevederile legale. Mandatul conferit administratorilor nu implică în toate
cazurile reprezentarea.
Aşadar, natura funcţiei de administrator este dublă – contractuală
şi legală, fapt care o deosebeşte de celelalte funcţii juridice161.
1.2.3. Atribuţiile administratorilor sunt următoarele:
- efectuarea formalităţilor prevăzute de lege în vederea înfiinţării
societăţii (art.36) şi depunerea semnăturilor la registrul comerţului (obligaţia
revine administratorului desemnat ca reprezentant al societăţii (art.45);
- păstrarea documentelor privind constituirea societăţii (art.30
alin.2);
- verificarea existenţei reale a vărsămintelor efectuate de către
asociaţi (art. 73);
161
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., 2004, p.226.
100
- întocmirea bilanţului societăţii şi a contului de profit şi pierderi,
supravegherea respectării legii în distribuirea dividendelor;
- ţinerea registrelor societăţii în conformitate cu legea;
- aducerea la îndeplinire a hotărârilor adunării generale;
- îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege şi de actul constitutiv,
în limitele prevăzute de acestea.
Potrivit legii, administratorii pot face toate actele de conservare,
administrare şi dispoziţie prevăzute de natura funcţiei lor. Administratorii pot
face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de
activitate al societăţii, în limitele actului constitutiv (art.70). Puterile
administratorilor sunt limitate şi de hotărârile adunării asociaţilor.
1.2.4. Răspunderea administratorilor derivă din natura juridică a
funcţiei. Conform legii, răspunderea administratorilor se bazează pe regulile
de la mandat şi pe dispoziţiile speciale ale Legii nr.31/1990.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă a administratorilor, aceasta
poate fi angajată pentru fapte ce privesc constituirea sau funcţionarea
societăţii, conform atribuţiilor date acestor persoane de către lege sau prin
actul constitutiv.
În situaţia în care există mai mulţi administratori, indiferent de
forma de organizare, aceştia vor răspunde solidar faţă de societate pentru
actele şi faptele efectuate în legătură cu: existenţa reală a vărsămintelor
efectuate de asociaţi, modul de distribuire a dividendelor, ţinerea registrelor
comerciale, îndeplinirea hotărârilor adunării generale, stricta îndeplinire a
obligaţiilor pe care legea sau actul constitutiv le impun (art.73).
Administratorii mai sunt răspunzători şi pentru fapta altor
persoane, aflate sub directa lor supraveghere (art.1442 alin.2). Potrivit acestor
dispoziţii, administratorii răspund faţă de societate pentru prejudiciile cauzate
prin actele îndeplinite de către directori sau de personalul încadrat, când
dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de
îndatoririle funcţiei lor. Acest tip de răspundere indirectă a administratorilor nu
înlătură răspunderea persoanei care a săvârşit fapta cauzatoare de prejudicii;
dimpotrivă, având un caracter subsidiar, administratorii vor răspunde numai
dacă prejudiciul nu a fost recuperat de către societate de la persoana
vinovată.
În acest caz de răspundere pentru fapta altei persoane, dacă
există mai mulţi administratori, vorbim despre o răspundere divizibilă, iar nu
solidară. Pentru a produce efecte, solidaritatea trebuie prevăzută de lege sau
să rezulte din convenţia părţilor. Deoarece legea nu a prevăzut pentru acest
caz solidaritatea, înseamnă că răspunderea va fi divizibilă şi va aparţine
administratorului căruia îi revenea obligaţia de supraveghere a celui ce a
cauzat prejudiciul.
Există şi un caz special de răspundere a administratorilor, în mod
solidar cu predecesorii lor imediaţi, dacă, având cunoştinţă despre neregulile
101
săvârşite de aceştia, nu le-au comunicat cenzorilor sau auditorilor (art.1442
alin.4).
Aşadar, răspunderea poate fi angajată atât pentru fapte comisive,
cât şi pentru omisiuni. În cazul pluralităţii de administratori, răspunderea nu
va aparţine şi administratorilor care s-au opus la actele prejudiciabile şi
opoziţia lor a fost menţionată în registrul deciziilor consiliului de administraţie.
Chiar dacă au lipsit de la şedinţa respectivă, administratorii trebuie să-şi
consemneze în scris opoziţia faţă de actul prejudiciabil.
Deoarece administratorii sunt remuneraţi, răspunderea lor va fi
angajată pentru culpa cea mai uşoară, deoarece diligenţele pe care trebuie
să le depună aceste persoane în îndeplinirea mandatului lor sunt cele ale
unui bun administrator (art.1080 C.civ.). Culpa va fi apreciată in abstracto
după criteriul bunului proprietar; administratorul va răspunde indiferent de
gravitatea culpei (art. 1540 C.civ.).
Acţiunea în răspundere este o acţiune socială şi se exercită prin
hotărârea adunării generale ordinare împotriva fondatorilor, administratorilor,
directorilor, membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere pentru
daune cauzate societăţii de aceştia datorită încălcării obligaţiilor pe care le au
faţă de societate (art.155). Chiar dacă au fost aprobate situaţiile financiare
anuale de către adunarea generală, aceasta nu este decăzută din dreptul de
a exercita acţiunea în răspundere (art.186).
Directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie.
Acţiunea împotriva directorilor atrage suspendarea de drept a acestora din
funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Acţiunea în răspundere împotriva membrilor consiliului de
supraveghere se decide cu majoritatea prevăzută de lege pentru adunarea
generală extraordinară, iar mandatul membrilor respectivi ai consiliului de
supraveghere încetează de drept şi se va trece la înlocuirea lor.
Administratorii, în cazul neîndeplinirii mandatului încredinţat cu
bună-credinţă şi cu diligenţa bunului proprietar, pot fi revocaţi din funcţie în
orice moment, prin voinţa asociaţilor. Potrivit legii, decizia de revocare a
administratorilor se ia cu votul secret al asociaţilor, ca şi hotărârea referitoare
la angajarea răspunderii acestora (art. 130 alin. 2).
Răspunderea penală a administratorilor va putea fi angajată în
cazul săvârşirii unor infracţiuni prevăzute de Codul penal şi de Legea
nr.31/1990 (art.271-282). Acţiunea penală se pune în mişcare la iniţiativa
procurorului.
1.2.5. Funcţia de administrator încetează prin renunţare,
revocare, incapacitate sau deces.
Revocarea administratorilor în societăţile de persoane şi în
societăţile cu răspundere limitată se face cu votul asociaţilor care deţin
majoritatea absolută a capitalului, afară de cazul în care administratorii sunt
numiţi prin actul constitutiv; pentru revocarea acestora din urmă este necesar
votul unanim al asociaţilor (art.77, art.90 şi art.197 alin3).
102
În cazul societăţilor de capitaluri, revocarea este dată în
competenţa adunării generale ordinare (art. 111).
Revocarea poate fi făcută ad nutum, adică poate interveni
oricând, fără nici o justificare şi independent de culpa contractuală a
administratorului. De altfel, membrii consiliului de administraţie, respectiv ai
consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale
privitoare la revocarea lor din funcţie (art. 132 alin.4).
Membrii consiliului de supraveghere pot fi revocaţi oricând de
adunarea generală cu votul a 2/3 din acţionarii prezenţi.
Persoana juridică desemnată ca administrator al unei societăţi
comerciale îşi poate revoca oricând reprezentantul persoană fizică, având
obligaţia de a numi imediat un înlocuitor (art.15313 alin. 2).
Ca şi revocarea, renunţarea la funcţia de administrator poate fi
ad nutum.
În toate cazurile de încetare a funcţiei de administrator trebuie să
se respecte publicitatea făcută în cazul numirii, sub sancţiunea inopozabilităţii
faţă de terţi a încetării mandatului fostului administrator.
§ 3. Controlul gestiunii societăţii comerciale
În scopul funcţionării armonioase şi profitabile a societăţilor

comerciale, în virtutea legii şi prin voinţa asociaţilor, activitatea organelor care
administrează bunurile societăţii şi gestionează operaţiunile comerciale ale
acesteia este supusă unei supravegheri atât din partea asociaţilor, cât şi prin
intermediul unor organe specializate.
În societăţile de persoane, datorită mai ales numărului restrâns de
asociaţi şi încrederii existente între aceştia, controlul se exercită de către toţi
asociaţii, cu excepţia celor care au atribuţii de administrare.
La societăţile cu răspundere limitată, controlul gestiunii va fi
efectuat de către auditori financiari (persoane fizice sau persoane juridice)
dacă societatea este obligată să se supună auditului, conform art. 33 alin. 1
din Legea nr.82/1991 coroborat pe prevederile art. 160 din Legea nr.31/1990,
în conformitate cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară.
Dacă societatea cu răspundere limitată nu este supusă obligaţiei
legale de auditare, controlul se va efectua de către cenzori, de către auditori
financiari sau de către asociaţi, ca şi în cazul societăţilor de persoane. În
schimb, dacă societatea are mai multe de 15 asociaţi, numirea cenzorilor
devine obligatorie, aplicându-se în privinţa acestora prevederile legale
referitoare la cenzorii societăţilor pe acţiuni (art.199 alin.3 şi 4).
Conform prevederilor art. 194 lit. b din Legea nr.31/1990,
adunarea generală a asociaţilor în cadrul societăţii cu răspundere limitată
este obligată să desemneze cenzorii, să îi revoce/demită şi să le dea
descărcare de activitate, precum şi să decidă contractarea auditului financiar,
atunci când acesta nu are caracter obligatoriu potrivit legii.
103
În societăţile în comandită pe acţiuni, controlul gestiunii se
realizează fie prin cenzori, fie de către asociaţii comanditari, ca şi la
societatea în comandită simplă.
În privinţa societăţilor pe acţiuni, organele de control al gestiunii
diferă în funcţie de sistemul de administrare adoptat de către asociaţi. Dacă
s-a adoptat sistemul unitar, controlul gestiunii va fi asigurat de către cenzori
sau auditori financiari162. În schimb, dacă asociaţii au optat pentru sistemul
dualist, controlul gestiunii societăţii va fi asigurat de către auditori financiari şi
de către asociaţi, prin consiliul de supraveghere.
Cenzorii sunt desemnaţi la începutul desfăşurării activităţii prin
actul constitutiv (art .7 şi 8 din Legea nr.31/1990) care va cuprinde datele de
identificare a primilor cenzori sau a primului auditor financiar. Ulterior,
următorii cenzori, respectiv auditori vor fi desemnaţi prin hotărârea adunării
generale ordinare.
În societăţile cu răspundere limitată cenzorii şi auditorii interni
sunt aleşi de adunarea asociaţilor, în condiţiile art. 194 alin.1 lit. b.
Durata mandatului cenzorilor este de 3 ani, cu posibilitatea de a fi
realeşi. Potrivit legii, mandatul cenzorilor are un caracter personal şi cel puţin
unul dintre ei trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil163. Numărul
cenzorilor trebuie să fie de fiecare dată impar.
Cenzorii pot fi acţionari, cu excepţia cenzorului expert contabil
sau contabil autorizat, care poate fi terţ ce exercită profesia individual ori în
forme asociative (art.160 alin.1).
Atribuţiile cenzorilor şi ale auditorilor interni sunt următoarele :
supravegherea gestiunii societăţii, verificarea conformităţii cu legea a
situaţiilor financiare, a modului de ţinere a registrelor contabile şi a modului
de evaluare a patrimoniului. Situaţiile financiare anuale vor putea fi aprobate
de către adunarea generală numai dacă acestea sunt însoţite de raportul
cenzorilor sau al auditorilor financiari.
Neregulile constatate în administraţie vor fi aduse la cunoştinţa
membrilor consiliului de administraţie, iar încălcările importante ale legii şi ale
actului constitutiv vor fi prezentate adunării generale.
În exercitarea atribuţiilor lor, cenzorii au dreptul să obţină lunar de
la administratori o situaţie despre mersul operaţiunilor, dar pe care nu au voie
să le comunice în particular asociaţilor sau terţilor.
162
A se vedea H.G nr. 591/2000 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Camerei Auditorilor
din România, publicată în M. Of. nr.349 din 26 iulie 2000, precum şi Ordinul ministrului finanţelor nr.1.009 din 14
septembrie 1999 privind aprobarea Statutului Camerei Auditorilor din România, publicat în M. Of. nr. 463 din 26
septembrie 1999.
163
Pentru a fi expert contabil sau contabil autorizat, persoana trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de O.G.
nr.65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi, publicat în M. Of., nr. 243
din 30 august 1994. O.G. nr.65/1994 a fost modificată şi completată prin O.G. nr. 17/2007, publicată în M. Of. nr. 84
din 2 februarie 2007.
104
Activitatea cenzorilor este remunerată cu o indemnizaţie fixă,
determinată prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale
(art.161 alin.3).
Răspunderea cenzorilor se determină conform regulilor de la
mandat, în condiţii similare ca şi răspunderea administratorilor.
Răspunderea cenzorilor poate fi civilă sau penală, după caz.
Situaţiile financiare ale societăţilor de capitaluri care optează
pentru sistemul dualist sau ale societăţilor care sunt supuse obligaţiilor legale
de auditare vor fi auditate de către auditori financiari, persoane fizice sau
persoane juridice (art.160). Acestor societăţi nu li se aplică dispoziţiile art.159
alin. 1 referitoare la numărul cenzorilor şi a auditorilor financiari.
Potrivit Legii contabilităţii nr.82/1991, situaţiile financiare anuale
ale persoanelor juridice care aplică reglementări contabile conforme cu
Standardele Internaţionale de Raportare Financiară sunt supuse auditului
financiar, care se efectuează de către auditori financiari, persoane fizice sau
persoane juridice autorizate, potrivit legii. În acelaşi sens, potrivit Ordinului
ministrului finanţelor publice nr.94 din 29.01.2001164 de aprobare a
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE şi cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate, reglementările în cauză se
aplicau începând cu situaţiile financiare ale anului 2000 de societăţile
comerciale cotate la Bursa de Valori Bucureşti, precum şi de unele categorii
specifice de societăţi ce operează pe piaţa de capital, conform listei anexate
ce făcea parte din ordin. Acest ordin a fost abrogat de Ordinul nr. 1752 din
17.11.2005165 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu
directivele europene. În art. 5 din acest ordin se prevede că situaţiile
financiare anuale întocmite de persoanele juridice prevăzute de lege sunt
auditate conform legii. Fac obiectul auditului financiar şi situaţiile financiare
anuale întocmite de entităţile de interes public. Nu sunt supuse acestei
obligaţii societăţile comerciale ale căror valori mobiliare sunt tranzacţionate
pe o piaţă reglementată (art. 6).
Activitatea de audit financiar este reglementată de O.G. nr.75 din
01.06.1999 şi reprezintă activitatea de examinare, în vederea exprimării de
către auditorii financiari, a unei opinii asupra situaţiilor financiare, în
conformitate cu standardele de audit, armonizate cu standardele
internaţionale de audit şi adoptate de Camera Auditorilor Financiari din
România. Conform acestor reglementări, auditorii financiari sunt persoane
fizice sau juridice independente şi care îndeplinesc condiţiile de calificare
prevăzute de lege.
Controlul gestiunii în cazul societăţii în comandită pe acţiuni se
realizează prin cenzori sau auditori financiari, ca şi la societăţile pe acţiuni
administrate în sistem unitar, deoarece, potrivit art. 187 din Legea nr.31/1990,
164
Publicat în M. Of. nr.85 din 20 februarie 2001.
165
Publicat în M. Of. nr. 1080 din 30 noiembrie 2005.
105
societăţilor în comandită pe acţiuni nu li se aplică prevederile art.153-1551 din
lege referitoare la sistemul dualist.
În cazul societăţilor pe acţiuni administrate în sistem dualist,
controlul gestiunii este asigurat şi de către consiliul de supraveghere, în
temeiul art.15310 din Legea nr.31/1990. Datorită faptului că membrii consiliului
de supraveghere sunt numiţi de către acţionari fie prin actul constitutiv, fie
prin hotărârea adunării generale se asigură un control mai strict al acestora
asupra gestiunii societăţii.
Membrii consiliului de supraveghere pot fi revocaţi oricând de
adunarea generală a acţionarilor, cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul
voturilor acţionarilor prezenţi (art. 1536 alin. 4).
Consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale:
exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat,
numeşte şi revocă membrii directoratului, verifică conformitatea cu legea, cu
actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale a operaţiunilor de
conducere a societăţii.
Pentru o corectă informare şi pentru exercitarea efectivă a
activităţii de supraveghere, consiliul poate crea comitete consultative, formate
din cel puţin 2 membri ai consiliului şi însărcinate cu desfăşurarea de
investigaţii şi cu elaborarea de recomandări pentru consiliu, în domenii
precum auditul (art.15310 ). În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii
financiare fac obiectul unei obligaţii legale de auditare financiară, crearea
unui comitet de audit în cadrul consiliului de supraveghere este obligatorie
(art.15310 alin.4). Cel puţin un membru al comitetului consultativ de
investigare a activităţii de audit trebuie să fie independent, conform legii şi să
aibă experienţă profesională relevantă în aplicarea principiilor contabile şi de
audit financiar.

Bucureşti, 2008
2001
Bucureşti, 1994
106
Kluwer, 2008
2006
LGDJ, Paris, 2002
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 1998
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
1. Dacă reducerea capitalului social se datorează pierderilor, aceasta se poate

realiza prin:
a) scutirea parţială a acţionarilor de obligaţia de a mai efectua aporturi;
b) reducerea numărului de acţiuni sau părţi sociale;
c) dobândirea de către societate a propriilor acţiuni.
2. Dreptul de a ataca hotărârile nelegale adoptate de adunările generale aparţine:

107
a) consiliului de administraţie şi consiliului de supraveghere
b) directorilor societăţii, în numele acesteia
c) oricărui asociat.
3. Durata mandatului de administrator în cazul societăţii în nume colectiv este :

a) cel mult 4 ani
b) cel mult 2 ani
c) cea stabilită prin hotărârea asociaţilor.
4. Răspunderea administratorilor pentru culpa în supraveghere este:

a) conjunctă (divizibilă) şi subsidiară
b) solidară
c) penală.
5. Hotărârea de prelungire a duratei societăţii poate fi decisă de asociaţi

a) cu cel puţin 5 luni înainte de expirarea duratei de funcţionare
b) cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei de funcţionare
c) la momentul ajungerii la termen.
6. Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale pe acţiuni poate fi decisă de către:

a) adunarea generală ordinară
b) adunarea generală extraordinară
c) adunarea specială
7. Potrivit Legii nr. 31/1990, dreptul de vot în adunarea asociaţilor:

a) nu poate fi suspendat;
b) poate fi suspendat, dacă acţionarii nu au efectuat vărsămintele;
c) nu poate fi cedat.
8. Nulitatea absolută a hotărârilor adunării generale poate fi invocată:

a) de către orice persoană interesată, inclusiv creditorii societăţii;
b) de către asociaţi;
c) nu poate fi invocată decât nulitatea relativă.
9. În cazul pluralităţii de administratori, la societăţile de persoane, este obligatorie

constituirea:
a) Consiliului de administraţie;
b) Comitetului consultativ;
c) nu este obligatoriu să existe un organ colegial.
10.Majorarea capitalului social prin încorporarea rezervelor se realizează cu

ajutorul:
a) rezervelor legale;
b) rezervelor statutare;
c) rezervelor facultative.
108
Cursul 8. Societăţile comerciale. Reguli generale (IV)
• Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale
Conţinut:
1. Noţiunea de „dizolvare a societăţilor comerciale
2. Principalele cazuri de dizolvare
3. Modalităţile în care se poate face dizolvarea şi efectele acesteia
4. Noţiunea de „lichidare”
5. Activitatea lichidatorilor
6. Lichidarea activului si a pasivului
7. Finalizarea lichidării
Dizolvarea societăţilor comerciale
1. Noţiunea de „dizolvare”. Societăţile comerciale se constituie

potrivit prevederilor din actul de înfiinţare pentru o durată de timp determinată
sau, dimpotrivă, pe timp nelimitat. În toată această perioadă, societăţile
efectuează operaţiunile comerciale impuse de obiectul lor de activitate în
scopul maximizării profitului. La un moment dat activitatea normală a
societăţii poate fi perturbată datorită apariţiei unor cauze obiective sau
subiective, rezultând din nerespectarea legii sau din voinţa asociaţilor.
Datorită intervenirii acestor cauze, societăţile comerciale vor intra
în dizolvare, pregătind astfel faza lichidării patrimoniului comercial.
Dizolvarea societăţilor comerciale este un proces declanşat de
apariţia unor cauze determinate de lege, de drept, prin hotărârea
judecătorească sau prin voinţa asociaţilor, şi prin care se determină lichidarea
societăţilor comerciale.
2. Principalele cazuri de dizolvare. Legea nr. 31/1990 prevede

cazurile de dizolvare a societăţilor comerciale în art. 227-229 şi în art.237.
Cauzele dizolvării societăţilor comerciale, aşa cum sunt reglementate la
momentul actual, pot fi clasificate în cauze generale de dizolvare (art. 227 şi
art. 237 din lege) şi cauze specifice anumitor forme de societăţi (art. 228-229
din lege).
109
Potrivit art. 227 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990, societăţile
comerciale se dizolvă din următoarele cazuri generale : trecerea timpului
stabilit pentru durata societăţii, imposibilitatea realizării obiectului de activitate
al societăţii sau realizarea acestuia, declararea nulităţii societăţii, hotărârea
adunării generale, hotărârea tribunalului, falimentul, societatea nu mai are
organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni, societatea nu a depus la
Registrul comerţului situaţiile financiare anuale, societatea şi-a încetat
activitatea, nu are sediul social cunoscut ori asociaţii au dispărut, respectiv nu
au domiciliul ori reşedinţa cunoscută, societatea nu şi-a completat capitalul
social, potrivit legii, alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv.
1)Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii
Actul constitutiv al societăţilor comerciale trebuie să prevadă în
mod obligatoriu durata societăţii (art. 7 lit. h şi art. 8 lit. j).
În doctrină s-a opinat că o societate al cărei act constitutiv nu
prevede durata societăţii este nelegal constituită şi oricare dintre asociaţi va
putea cere dizolvarea acesteia166.
Considerăm că dispoziţiile actuale ale legii trebuie interpretate în
sensul valabilităţii actului juridic chiar dacă societatea este constituită pe o
durată de timp nedeterminată, cu condiţia includerii în contract a unei clauze
privind durata de funcţionare a societăţii.167
Dacă societatea este constituită pe o durată de timp determinată,
trecerea acestui termen determină dizolvarea de drept a societăţii. Acest
efect poate fi înlăturat dacă, cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei
societăţii, asociaţii sunt consultaţi de către membrii consiliului de
administraţie, respectiv directorat, pentru eventuala prelungire a acesteia.
Deoarece legea nu limitează numărul de hotărâri ce pot fi adoptate în
vederea prelungirii duratei de funcţionare a societăţii, jurisprudenţa a stabilit
că este relevant doar că fiecare hotărâre a fost adoptată înaintea expirării
termenului pentru care s-a constituit societatea. Pentru verificarea condiţiilor
de legalitate s-a statuat că relevantă va fi ultima hotărâre adoptată pentru
prelungirea termenului de funcţionare a societăţii, iar nu primul termen stabilit
în actul constitutiv.168 Actul care constată hotărârea privind prelungirea
duratei societăţii, în forma impusă de lege, trebuie menţionat la Registrul
Comerţului şi publicat în Monitorul Oficial, însă esenţială este existenţa
acestui act modificator în forma scrisă prevăzută de lege anterior expirării
duratei societăţii. Înregistrarea în Registrul comerţului şi publicarea pot fi
îndeplinite şi ulterior, cu consecinţa inopozabilităţii faţă de terţi a prelungirii
duratei societăţii, până la îndeplinirea acestei formalităţi.
În cazul în care consiliul de administraţie, respectiv directoratul,
nu îndeplinesc obligaţia de a convoca adunarea generală, asociaţii pot
solicita tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul societăţii
166
A se vedea I. N. Finţescu, „Curs de drept comercial român”, vol. I, Bucureşti, 1929, p.289 şi urm.
167
În acelaşi sens a se vedea şi St. D. Cărpenaru, op.cit., 2004, p.257.
168
C.A.B., Secţia a VI-a com., Decizia nr. 1000R din 19 septembrie 2005, în „Culegere de practică judiciară, 2005”.
110
efectuarea convocării. Prin aceeaşi încheiere instanţa va stabili ordinea de zi,
data ţinerii adunării generale şi persoana care o va prezida (art. 119 alin. 3).
2) Imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau
realizarea acestuia
Obiectul de activitate al societăţii trebuie precizat în actul
constitutiv, atât în ceea ce priveşte obiectul principal de activitate, cât şi
obiectele de activitate secundare, în conformitate cu prevederile cuprinse în
Clasificarea activităţilor din economia naţională – C.A.E.N.169. Dacă se
constată imposibilitatea realizării obiectului de activitate, precum şi în situaţia
în care acesta este îndeplinit, societatea va înceta să existe. Considerăm că
aceasta este o situaţie extrem de rară, întâlnită mai ales la societăţile cu
obiect unic de activitate sau la societăţile constituite pentru un scop
determinat (pentru o anumită activitate, a cărei încetare determină inutilitatea
asocierii).
Pentru a evita dizolvarea, asociaţii pot modifica actul constitutiv
prin completarea obiectului de activitate în condiţiile art. 204 din lege.
3) Declararea nulităţii societăţii
În cazul constatării unor neregularităţi după înmatricularea
societăţii, orice persoană interesată se poate adresa instanţei cu o acţiune în
anularea actului constitutiv, în condiţiile art. 56. Dacă nu se înlătură cauza de
nulitate până la punerea concluziilor pe fond la tribunal, la data la care
hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă,
societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare.
4) Hotărârea adunării generale
Adunarea asociaţilor exprimă voinţa acestora. Aşa cum
societatea a luat fiinţă prin mutuus consenssus, în mod simetric va înceta prin
mutuus dissensus. Deoarece hotărârea se ia pe parcursul desfăşurării
activităţii, indiferent de motive, asociaţii trebuie să convoace adunarea
generală extraordinară, singura care poate decide dizolvarea anticipată.
Această atribuţie nu poate fi delegată consiliului de administraţie sau
directoratului.
Adunarea generală extraordinară va lua această hotărâre cu
respectarea cvorumului şi a majorităţii cerute de lege pentru acest tip de
adunare. Hotărârea se depune la Registrul Comerţului şi se publică în
Monitorul Oficial. De asemenea, trebuie respectat dreptul de opoziţie al
oricărei persoane interesate, în condiţiile art. 62 din lege.
În cazul societăţilor de persoane şi al societăţilor cu răspundere
limitată, asociaţii pot hotărî concomitent cu dizolvarea, în condiţiile cerute de
lege pentru modificarea actului constitutiv, şi modul de lichidare a societăţii,
dacă sunt de acord cu privire la modul de stingere a pasivului şi cu privire la
repartizarea şi lichidarea patrimoniului social (art.235).
169
Codul CAEN a fost publicat în M. Of., Partea I nr. 908 din 13 decembrie 2002.
111
5) Hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru
motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii
Divergenţele dintre asociaţi care fac imposibilă continuarea
funcţionării societăţii apar sub forma lipsei sau a dispariţiei elementului
affectio societatis, atunci când interesul social ajunge să fie încălcat sau pus
în umbră de interesele personale ale asociaţilor170.
6) Falimentul societăţii
Societăţile comerciale supuse procedurii insolvenţei potrivit Legii
nr. 85/2006, deoarece se află în stare de insolvenţă sau insolvenţă iminentă,
vor fi dizolvate şi lichidate în vederea acoperirii creanţelor creditorilor sociali.
Dizolvarea se va pronunţa de tribunalul învestit cu procedura
falimentului.
7) Societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai
pot întruni.
Organele statutare ale societăţilor comerciale sunt adunarea
generală a asociaţilor, administratorii şi cenzorii (auditorii financiari). Dacă
aceste organe nu sunt înfiinţate potrivit Legii nr. 31/1990 sau nu îşi pot
desfăşura şedinţele, însăşi activitatea societăţii nu se mai poate realiza.
8) Societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea
termenelor legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii,
se depun la Oficiul Registrului Comerţului.
Situaţiile financiare ale comercianţilor se depun la Registrul
Comerţului pentru a se asigura un control asupra activităţilor acestora şi
pentru a se vedea evoluţia economiei în ansamblu.
Deoarece dispoziţia citată nu este suficient de precisă, putem
considera că este vorba despre acele acte pentru care legea nu prevede
sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi.
9) Societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut
ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au
dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa cunoscută.
În această situaţie, inactivitatea societăţii justifică dizolvarea
acesteia, cu condiţia ca această inactivitate să devină permanentă.
Inactivitatea temporară trebuie anunţată organelor fiscale, înscrisă la
Registrul comerţului şi nu poate depăşi 3 ani (art. 237 alin. 2).
10) Societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii.
Societăţile comerciale au obligaţia de a-şi majora capitalul social
în funcţie de modificările apărute în legătură cu Legea nr. 31/1990. Potrivit
art. II din Legea nr. 31/1990 modificată şi completată prin Legea nr.
441/2006, care a intrat în vigoare la 1.12.2006, în termen de 1 an de la data
170
A se vedea în acest sens, C.A.B, Secţia a VI-a com., Decizia nr. 530 din 3 aprilie 2002, în „Practică judiciară
comercială. 2002”. În speţă, neînţelegerile grave dintre asociaţi constau în faptul că toţi asociaţii în conflict sunt asociaţi
în alte societăţi comerciale cu acelaşi obiect de activitate, doi dintre ei formulând o acţiune în justiţie pentru excluderea
celui de-al treilea.
112
intrării în vigoare a legii (1.12.2007), societăţile pe acţiuni şi societăţile în
comandită pe acţiuni au obligaţia majorării, potrivit legii, a capitalului social la
o valoare de minimum 25.000 euro, în echivalent în lei, calculat la cursul de
schimb comunicat de B.N.R.
De la data expirării termenului prevăzut de lege, Oficiul Naţional
al Registrului Comerţului va solicita tribunalelor dizolvarea acelor societăţi
care nu şi-au îndeplinit obligaţia de majorare.
11) Alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv (nu s-a
preschimbat certificatul de înmatriculare171, numărul de asociaţi scade sub
minimul legal, pierderea unei jumătăţi din capitalul social etc.).
Cazuri speciale de dizolvare sunt prevăzute de art. 228 în
privinţa societăţilor pe acţiuni, care se dizolvă:
1) prin diminuarea activului net la jumătate din valoarea capitalului
social subscris (art. 15324 );
2) prin reducerea numărului de minimum 2 acţionari la unul singur
pe o perioadă mai lungă de 9 luni (art. 10 alin. 3).
Alte cazuri speciale sunt prevăzute de lege (art. 229) în privinţa
societăţilor în nume colectiv şi cu răspundere limitată care se dizolvă prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre
asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul
singur.
3. Modalităţile în care se poate face dizolvarea şi efectele

acesteia. În funcţie de cauzele care au determinat dizolvarea, acest proces
se poate realiza în trei modalităţi:
- de drept
- prin voinţa asociaţilor
- prin hotărâre judecătorească.
În cazul dizolvării prin hotărâre judecătorească, acţiunea poate fi
introdusă la tribunal de către asociaţi, pentru motive temeinice, în temeiul art.
227 alin. 1 lit. e, dar şi de către orice persoană interesată, inclusiv de către
Registrul Comerţului, în temeiul art. 237 alin. 1. Orice persoană interesată
poate face recurs în termen de 30 de zile de la publicarea hotărârii de
dizolvare, cu respectarea procedurii prevăzute de art. 60 alin. 3 şi 4. Pe data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, societatea
comercială intră în lichidare.
În legătură cu prevederea din art. 237 alin. 5 conform căreia
termenul de recurs împotriva hotărârii judecătoreşti de dizolvare este de 30
de zile de la efectuarea publicităţii, iar recursul se depune la Registrul
171
Asociaţii pot formula o cerere de repunere în termen, invocând o împrejurare mai presus de voinţa părţii care i-a
împiedicat să îndeplinească actul procedural în termenul legal (art. 103 C.proc.civ.). A se vedea spre exemplificare,
Decizia nr.2135 din 24 noiembrie 2005, pronunţată de C.A.B – Secţia a V-a com., în „Curtea de Apel Bucureşti.
Culegere de practică judiciară. 2005”, Coordonator: D. Lupaşcu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
113
Comerţului, care îl înaintează instanţei competente, potrivit art. 60 alin. 3 şi 4,
sunt necesare următoarele precizări:
- considerăm termenul de recurs de 30 de zile nejustificat în
raport cu termenul de 15 zile valabil pentru această cale de atac în toate
situaţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990,
- depunerea recursului la tribunal pare a fi mai îndreptăţită, potrivit
dispoziţiilor art. 302 C. proc. civ., deoarece aceasta este instanţa care a
pronunţat hotărârea atacată; prevederile art. 60 se referă la judecarea
recursului împotriva încheierilor judecătorului delegat, ceea ce justifică
depunerea lui la Registrul Comerţului. În acest caz însă, mai corectă ni se
pare soluţia depunerii recursului la tribunal.
În toate cazurile dizolvarea societăţilor comerciale trebuie înscrisă
în Registrul Comerţului şi publicată în Monitorul Oficial, în afară de situaţia
dizolvării societăţii ca urmare a trecerii timpului stabilit ca durată de
funcţionare a societăţii şi va produce efecte numai după trecerea unui termen
de 30 de zile de la publicare.
Potrivit art. 233, dizolvarea produce următoarele efecte:
- deschiderea procedurii lichidării (cu excepţia fuziunii sau divizării
totale, când dizolvarea se produce fără lichidare);
- directorii, administratorii, respectiv membrii directoratului nu mai
pot efectua operaţiuni comerciale noi, sub sancţiunea răspunderii personale
şi solidare pentru aceste operaţiuni.
Deşi legea prevede în sarcina societăţii dizolvate aceste limitări,
societatea comercială îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile
lichidării, până la terminarea acesteia.
Lichidarea societăţilor comerciale
1. Noţiunea de „lichidare”. Caracteristici ale lichidării
Lichidarea societăţilor comerciale presupune inventarierea

bunurilor aparţinând societăţii şi vânzarea acestora la licitaţie publică, în
scopul plăţii datoriilor sociale, şi, în acelaşi timp, operaţiunea inversă, de
recuperare a creanţelor aparţinând societăţii de la debitori, inclusiv de la
asociaţii care nu au efectuat integral vărsămintele.
Spre deosebire de lichidarea judiciară aplicată în cursul procedurii
insolvenţei, lichidarea patrimoniului societăţilor comerciale potrivit
prevederilor Legii nr. 31/1990 se face, în toate cazurile, în interesul asociaţilor
şi este obligatorie, în temeiul art. 233 alin. 1 şi art. 237 alin. 6. Există două
excepţii de la obligativitatea lichidării: dizolvarea societăţilor fără lichidare în
cazul fuziunii şi al divizării172 şi dizolvarea fără lichidare când nu s-a cerut
numirea unui lichidator (art. 237 alin. 8). Mai mult, lichidarea este o
172
A se vedea în acest sens, St. D. Cărpenaru, op. cit., 2004, p. 265.
114
consecinţă firească , ce se petrece în temeiul legii, deoarece nici o societate
nu poate rămâne perpetuu în faza de dizolvare.
Astfel, potrivit art. 237 alin. 7, în termen de 3 luni de la rămânerea
irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, asociaţii trebuie să
desemneze un lichidator; în caz contrar, orice persoană interesată se poate
adresa judecătorului delegat de la Registrul Comerţului în a cărui rază
teritorială este înmatriculată societatea pentru numirea unui lichidator. Dacă
nici asociaţii, nici alte persoane interesate nu îşi exprimă dorinţa de a se numi
un lichidator şi au trecut 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii,
societatea va fi radiată din oficiu, prin încheierea judecătorului delegat, dată
cu citarea părţilor. Încheierea se va înregistra la Registrul Comerţului şi se va
comunica organelor fiscale, iar bunurile rămase în patrimoniul societăţii vor
reveni acţionarilor.
Potrivit art. 237 alin. 71, introdus prin O.U.G. nr. 82/2007,
hotărârile judecătoreşti pronunţate în condiţiile alin. 7 se comunică
lichidatorului numit, se publică pe pagina de Internet a Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului şi se afişează la sediul oficiului registrului comerţului în
care este înmatriculată societatea comercială dizolvată.
2. Activitatea lichidatorilor
Lichidatorii înlocuiesc activitatea membrilor consiliului de

administraţie, respectiv a membrilor directoratului şi a directorilor legată de
administrarea şi gestionarea patrimoniului societăţilor comerciale aflate în
faza lichidării.
Lichidatorii sunt desemnaţi prin hotărârea asociaţilor, luată în
condiţiile cerute pentru modificarea actului constitutiv, sau prin hotărâre
judecătorească pronunţată de judecătorul delegat, la cererea oricărei
persoane interesate. Actul de numire a lichidatorilor, menţionând puterile
conferite acestora, se depune la Registrul Comerţului şi se publică în
Monitorul Oficial.
Din momentul numirii lichidatorilor se va trece la predarea
gestiunii de la administratori la lichidatori, pe bază de inventar şi bilanţ, din
acest moment lichidatorii fiind obligaţi să primească şi să păstreze patrimoniul
societăţii (art. 253 alin. 4). Din momentul intrării în funcţie a lichidatorilor nici o
acţiune nu se va putea exercita pentru societate sau în numele acesteia
decât prin lichidatori173.
Lichidatorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice, în acest
ultim caz urmând să se desemneze un reprezentant al persoanei juridice.
Lichidatorii persoane fizice şi reprezentanţii permanenţi ai lichidatorilor
persoane juridice trebui să aibă calitatea de lichidatori autorizaţi.
173
Idem, p.269.
115
Asociaţii pot hotărî să confere lichidatorilor puteri speciale, dar
hotărârile trebuie luate cu majoritatea cerută de lege pentru numirea
lichidatorilor.
Potrivit legii, atribuţiile lichidatorilor sunt următoarele:
- să stea în judecată în numele societăţii;
- să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la
lichidare;
- să vândă, la licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară a
societăţii; vânzarea bunurilor se va putea face şi în bloc, potrivit art. 255 alin.
1 lit. c;
- să facă tranzacţii;
- să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii;
- să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi
neipotecare şi să îndeplinească orice alte acte necesare (art. 255 alin. 1).
În cazul societăţilor care desfăşoară activităţi cu impact asupra
mediului şi care beneficiază de o autorizaţie specială în acest sens,
lichidatorii sunt obligaţi să efectueze şi bilanţul de mediu.
Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii, bazată pe
regulile de la mandat şi pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 31/1990. Controlul
asupra activităţii lichidatorilor se exercită de către cenzori, respectiv de către
consiliul de supraveghere.
Deoarece societăţii îi sunt interzise operaţiunile comerciale noi,
încălcarea acestei restricţii determină răspunderea personală şi solidară a
lichidatorilor pentru aceste operaţiuni.
3. Lichidarea activului şi a pasivului societăţilor comerciale
Lichidarea activului societăţilor presupune transformarea bunurilor

aparţinând acestora în bani, prin vânzare la licitaţie publică, şi încasarea
creanţelor de la debitorii sociali, inclusiv de la asociaţii care nu au efectuat
integral vărsămintele.
În această fază, lichidatorii se pot îndrepta prin acţiune şi
împotriva asociaţilor care răspund nelimitat şi solidar ori împotriva celor care
nu au efectuat integral vărsămintele, cu condiţia de a dovedi prin situaţia
financiară anuală, că fondurile de care dispune societatea nu sunt suficiente
pentru acoperirea pasivului exigibil (art. 257).
Lichidarea pasivului societăţilor presupune plata datoriilor sociale
către creditori din sumele obţinute ca urmare a lichidării activului.
Lichidatorii pot plăti din banii proprii datoriile societăţii, dar nu vor
putea exercita împotriva societăţii drepturi mai mari decât cele ale creditorilor
plătiţi.
Nu vor putea fi plătite asociaţilor sume de bani în contul părţii ce li
s-ar cuveni din lichidare înainte de a fi plătiţi creditorii sociali. La cererea
asociaţilor, sumele obţinute din lichidarea activului vor putea fi consemnate la
116
C.E.C. sau la o bancă şi se va putea face repartizarea acestora pe acţiuni şi
părţi sociale, înainte de terminarea lichidării, dacă, în afară de sumele
necesare plăţii datoriilor scadente sau care vor ajunge la scadenţă, mai
rămâne un disponibil de cel puţin 10% ( art. 256 ). Decizia lichidatorilor este
supusă opoziţiei creditorilor sociali, în condiţiile art. 62 din lege.
Creditorii sociali se pot îndrepta împotriva lichidatorilor cu
acţiunile care decurg din creanţele ajunse la termen, iar dacă patrimoniul
societăţii nu este suficient, se pot îndrepta şi împotriva asociaţilor care nu au
efectuat integral vărsămintele ( art. 259). În subsidiar, există posibilitatea de a
se îndrepta şi împotriva asociaţilor care răspund nelimitat şi solidar, dacă
aceştia există, în funcţie de forma de societate.
Lichidarea nu-i liberează pe asociaţi şi nu împiedică declanşarea
procedurii falimentului.
Potrivit legii, atunci când un asociat răspunde nelimitat pentru
obligaţiile societăţii pe durata funcţionării acesteia, răspunderea sa pentru
aceste obligaţii va fi nelimitată şi în faza dizolvării şi, dacă este cazul, a
lichidării societăţii, iar dacă răspunderea asociatului este în limita aportului pe
toată durata de funcţionare a societăţii, aceeaşi răspundere va exista şi în
faza de dizolvare şi lichidare a acesteia (art. 2371). În schimb, dacă asociatul
abuzează, în frauda creditorilor de caracterul limitat al răspunderii sale şi de
personalitatea juridică distinctă a societăţii, răspunderea acestuia va deveni
nelimitată, în temeiul legii (art. 2371 alin. 3 şi 4).
4. Finalizarea lichidării
Potrivit art. 260 alin. 1, lichidarea societăţilor comerciale trebuie

finalizată în termen de 3 ani de la data dizolvării, termenul putând fi prelungit
pentru motive temeinice, prin hotărârea tribunalului, cu încă 2 ani.
Dacă în urma lichidării se înregistrează un beneficiu net, acesta
va fi distribuit între asociaţi, conform prevederilor din actul constitutiv.
În urma lichidării, societăţile comerciale vor fi radiate din registrul
comerţului, la cererea lichidatorului făcută în termen de 15 zile de la
terminarea lichidării, sub sancţiunea amenzii pentru fiecare zi de întârziere,
sau din oficiu, de către judecătorul delegat.
Prin radierea societăţilor comerciale din registrul comerţului
încetează personalitatea juridică a acestora 174.

174
În acest sens a se vedea şi Decizia nr. 177/1993 a C.S.J., S. Com., în „Dreptul” nr. 8/1994, p.89.
117
Bucureşti, 2008
2001
Bucureşti, 1994
Kluwer, 2008
2006
LGDJ, Paris, 2002
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 1998
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
118
1. Dizolvarea anticipată a societăţii poate fi hotărâtă de către:
a) adunarea generală extraordinară
b) adunarea generală ordinară
c) administratorii societăţii, delegaţi special în acest scop.
2. Ca efect al dizolvării, societăţii îi este interzis:

a) să efectueze operaţiuni comerciale noi
b) să convoace adunarea asociaţilor
c) să intenteze acţiunea în răspundere împotriva administratorilor.
3. Societatea se poate dizolva prin:

a) îndeplinirea obiectului de activitate
b) hotărârea consiliului de administraţie
c) decesul unuia dintre asociaţi.
4. Atribuţiile lichidatorilor sunt:

a) încasarea creanţelor societăţii
b) încasarea dividendelor
c) efectuarea de tranzacţii.
5. Lichidarea societăţilor comerciale se efectuează:

a) din iniţiativa şi în interesul asociaţilor
b) din iniţiativa şi în interesul creditorilor
c) din iniţiativa şi în interesul altor persoane.
6. Inactivitatea societăţii care determină dizolvarea societăţii este de cel puţin:

a) 1an
b) 2 ani
c) 3 ani.
7. În mod excepţional, dizolvarea societăţii nu este urmată de lichidare:

a) în cazul fuziunii şi al divizării
b) când nu s-a cerut numirea unui lichidator
c) nu există asemenea excepţii, lichidarea este obligatorie.
8. Lichidator autorizat poate fi:

a) persoana fizică
c) persoana fizică şi persoana juridică.
9. Răspunderea lichidatorilor se întemeiază pe regulile:

a) contractului de mandat
b) contractului de muncă
c) contractului de antrepriză.
10. Lichidarea trebuie finalizată în termen de:

a) 2 ani de la data dizolvării
b) 3 ani de la data dizolvării
c) 3 ani de la lichidarea activului.
119
Cursul 9. Societatea cu răspundere limitată
• Reguli speciale privind înfiinţarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată
Conţinut:
1. Constituirea societăţii cu răspundere limitată
2. Adunarea asociaţilor, administrarea si controlul gestiunii în societatea cu răspundere
limitată
3. Modul de transmitere a părţilor sociale
4. Retragerea şi excluderea asociatului din societate
5. Dizolvarea şi lichidarea societăţii cu răspundere limitată
1. Constituirea societăţii cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată a apărut pentru prima oară în

Germania, în secolul XIX (Gesellschaft mit beschrankter Haftung), apoi s-a
extins în Franţa – la începutul secolului XX – „Société a responsabilité
limitée”; ulterior, prin apariţia Legii nr.31/1990, acest tip de societate a fost
introdus şi în România.
Utilitatea acestei forme de societate se impune pentru activităţi
care nu presupun nevoi mari de capital, dar care se pot realiza cu un număr
restrâns de asociaţi, care se cunosc şi care au încredere unii în ceilalţi.
În acest scop Legea nr. 31/1990 reglementează numărul maxim
admis de asociaţi şi restricţiile privind transferul părţilor sociale.
Societatea cu răspundere limitată este o societate comercială
constituită de unul sau mai mulţi asociaţi, persoane fizice şi/sau persoane
juridice, care pun în comun o valoare patrimonială în vederea desfăşurării
activităţii comerciale ce constituie obiectul de activitate al societăţii şi
împărţirii profitului rezultat şi a căror răspundere pentru obligaţiile sociale este
în limita aportului.175
Societatea cu răspundere limitată se înfiinţează în temeiul actului
constitutiv, încheiat cu respectarea condiţiilor cerute de lege (art. 7, art. 11 şi
art. 36-45 din Legea nr. 31/1990).
Actul constitutiv al societăţii cu răspundere limitată trebuie să
cuprindă clauzele obligatorii prevăzute de art. 7, pe care le-am analizat în
cap. II – „Înfiinţarea societăţilor comerciale”. Odată cu respectarea cerinţelor
comune fiecărei forme de societate comercială, societatea cu răspundere
175
120
limitată prezintă anumite particularităţi, prezentate succint în cele ce
urmează.
Societatea cu răspundere limitată poate avea ca asociaţi atât
persoane fizice, cât şi persoane juridice, aşadar alte societăţi comerciale.
Numărul asociaţilor nu poate fi însă mai mare de 50 (art. 12), deoarece, în
caz contrar, s-ar aduce atingere caracterului intuituu personae al asocierii.
Denumirea societăţii (firma) este formată dintr-o denumire
proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau al mai multor asociaţi, şi
va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere
limitată” sau „S.R.L.” (art. 36 din Legea nr. 26/1990).176
Potrivit art. 7 lit. d din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv trebuie
să prevadă capitalul social, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în
numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul evaluării. La
societăţile cu răspundere limitată trebuie precizate de asemenea numărul şi
valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale
atribuite fiecărui asociat în schimbul aportului său.
Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată este de
minimum 200 de lei şi se divide în părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici
de 10 lei. Întregul capital social subscris trebuie vărsat la momentul constituirii
(art. 91 din lege) 177. Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri
negociabile art. 11 alin. 2). Administratorul care emite titluri negociabile
reprezentând părţi sociale ale unei societăţi cu răspundere limitată va fi
sancţionat penal cu pedeapsa închisorii de la o lună la un an, alternativ cu
pedeapsa amenzii (art. 275 alin. 1 pct. 4). De asemenea, societatea cu
răspundere limitată nu poate emite obligaţiuni (art. 200 din lege).
În ceea ce priveşte aporturile asociaţilor, aşa cum trebuie
reglementate prin actul constitutiv, acestea pot fi în numerar sau în natură.
Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme
de societate, iar aporturile în natură sunt admise la toate formele de
societate, implicit şi la constituirea societăţii cu răspundere limitată (art. 16
alin. 1 şi 2). Legea nu prevede un raport obligatoriu între aportul în natură şi
aportul în numerar, aceste proporţii fiind lăsate la aprecierea asociaţilor.
Aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere
economic, iar vărsământul se efectuează prin transmiterea către societate a
176
Legea privind registrul comerţului nr.26/05.11.1990 a fost republicată în M. Of., Partea I, nr. 49 din 4 februarie
1998.
177
Această prevedere a art. 91 a fost introdusă prin Legea nr. 441/2006 pentru a înlătura ambiguităţile rezultate din
interpretarea diferită a art. 269 pct. 3 din vechea reglementare (art. 275 alin. 1 pct. 3 în actuala reglementare), care
prevede sancţionarea administratorului care „începe operaţiuni în numele unei societăţi cu răspundere limitată, înainte
de a se fi efectuat vărsământul integral al capitalului social”. Acest articol a fost interpretat în sensul obligativităţii
vărsării integrale a capitalului social la constituirea societăţii, înainte de efectuarea oricăror activităţi în numele acesteia
( a se vedea în acest sens Decizia nr. 76/1995 pronunţată de C.S.J., S. Com., în rev. „Dreptul” nr. 12/1995, p.91). În sens
contrar, a se vedea St. D. Cărpenaru, op.cit., p.345. Potrivit acestei opinii, trebuia făcută distincţia între momentul
vărsării capitalului şi momentul începerii operaţiunilor comerciale. Legea permite o vărsare eşalonată a capitalului
social, dar pentru protejarea terţilor, interzice începerea operaţiunilor comerciale înainte de vărsarea integrală a
capitalului social. Aceste interpretări diferite ale legii nu mai sunt posibile în actuala reglementare.
121
drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a
bunurilor aflate în stare de utilizare, după efectuarea evaluării. Deşi au
regimul juridic al aporturilor în natură, aporturile în creanţe nu sunt admise la
societăţile cu răspundere limitată (art. 16 alin. 3).
Aporturile în industrie, fie sub forma prestaţiilor în muncă, fie sub
forma prestării de servicii, nu pot constitui aport la formarea sau majorarea
capitalului social.
Dacă în momentul constituirii asociaţii încheie şi statutul societăţii,
acesta va respecta condiţiile de formă cerute de lege pentru actul constitutiv,
iar din punct de vedere al conţinutului statutul dezvoltă clauzele actului
constitutiv referitoare în special la funcţionarea societăţii cu răspundere
limitată.
În cazul înfiinţării unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat
unic se va întocmi numai statutul, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile
încheierii unui contract de societate – act juridic bilateral.
Formalităţile de înfiinţare a societăţii cu răspundere limitată sunt
cele reglementate ca reguli generale pentru toate tipurile de societăţi
comerciale.
2. Adunarea asociaţilor, administrarea si controlul gestiunii

în societatea cu răspundere limitată
Potrivit art. 191 din Legea nr. 31/1990, hotărârile asociaţilor se iau
în adunarea asociaţilor, care exprimă voinţa societăţii şi poate decide în toate
problemele cu care se confruntă societatea, în condiţii de cvorum şi
majoritate diferite în funcţie de implicaţiile hotărârii adoptate, precum şi în
funcţie de numărul de convocări.
Adunarea asociaţilor este obligată, în condiţiile legii (art. 194), să
efectueze următoarele activităţi principale:
a) să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească
repartizarea profitului net;
b) să desemneze administratorii şi cenzorii sau, după caz,
auditorii interni, să îi revoce şi să le dea descărcare de activitate, precum şi
să decidă contractarea auditului financiar, atunci când acesta nu are caracter
obligatoriu, potrivit legii;
c) să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor sau, după
caz, a auditorilor interni pentru daunele pricinuite societăţii, desemnând şi
persoana însărcinată să o exercite;
d) să modifice actul constitutiv.
Convocarea adunării asociaţilor se realizează de către
administratori, cel puţin odată pe an sau ori de câte ori este necesar, iar
şedinţa se desfăşoară la sediul societăţii. Adunarea asociaţilor poate fi
convocată şi la cererea asociatului sau a asociaţilor care reprezintă cel puţin
¼ din capitalul social, arătându-se scopul convocării.
122
Administratorii vor convoca asociaţii prin scrisoare recomandată,
dacă nu există alte prevederi în actul constitutiv, cu cel puţin 10 zile înainte
de data fixată pentru adunare, în convocare arătându-se şi ordinea de zi.
În adunarea asociaţilor, votul se exercită proporţional cu cota de
participare la capitalul social a asociaţilor, potrivit principiului fiecare parte
socială dă dreptul la un vot (art. 193 alin. 1).
Hotărârile adunării generale se iau cu votul asociaţilor
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă
actul constitutiv nu prevede altfel. Fac excepţie hotărârile de modificare a
actului constitutiv pentru care este necesar votul tuturor asociaţilor (art. 192).
Prin actul constitutiv se poate prevedea ca votarea să se facă şi
prin corespondenţă.
Dacă adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă
din cauza neîntrunirii majorităţii cerute de lege, va fi convocată o nouă
adunare, care va putea lua hotărâri indiferent de numărul asociaţilor prezenţi
şi de partea de capital pe care aceştia o reprezintă.
Legea nr. 31/1990 reglementează restricţii în exercitarea dreptului
de vot pentru asociaţii care au interese legate de aporturile în natură sau cu
privire la anumite acte încheiate cu societatea. Dacă se discută asemenea
probleme, asociaţii în cauză trebuie să se abţină de la vot (art. 193 alin. 2).
Hotărârile adunării asociaţilor sunt obligatorii pentru toţi asociaţii,
chiar dacă nu au luat parte la adunare sau au votat contra, aplicându-se
prevederile art. 132 şi urm. referitoare la societăţile pe acţiuni.
Dreptul asociaţilor nemulţumiţi de a ataca hotărârea adunării
generale se exercită în termen de 15 zile de la publicarea hotărârii în
Monitorul Oficial, iar dacă se invocă motive de nulitate absolută, acţiunea
este imprescriptibilă (art. 132 alin. 2 şi 3).
Cu toate că legea, nici înainte de modificările aduse prin Legea
nr. 441/2006, nici în reglementarea actuală, nu prevede măsuri de asigurare
a publicităţii şi opozabilităţii faţă de terţi a hotărârilor adunării asociaţilor,
considerăm, alături de alţi autori 178, că se impune preluarea soluţiei
prevăzute de lege pentru hotărârile adunărilor generale ale acţionarilor, în
sensul înregistrării acestor hotărâri la Registrul Comerţului dacă se referă la
acte şi fapte a căror înregistrare este obligatorie potrivit art. 1 şi art. 21 din
Legea nr. 26/1990.
În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic,
atribuţiile adunării generale a asociaţilor sunt exercitate de către acesta.
Asociatul unic are obligaţia de a consemna în scris deciziile adoptate în
exercitarea acestei atribuţii (art. 1961 alin. 1 şi 2).179
178
179
Directiva C.E.E. nr. 667 din 21 decembrie 1989 în materie de drept al societăţilor comerciale, privind societăţile cu
răspundere limitată cu asociat unic (89/667/C.E.E.), publicată în J.O.C.E. nr. 395 din 30 decembrie 1989, prevede că o
societate poate avea un asociat unic în momentul constituirii şi, de asemenea, atunci când, toate părţile sale sociale
ajung în posesia unei singure persoane (societate unipersonală). Dacă o societate devine societate unipersonală,
deoarece părţile sale sociale ajung în posesia unei singure persoane, indicarea acestui fapt, precum şi identitatea
123
Societatea cu răspundere limitată este administrată de către unul
sau mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi la societatea comercială.
Administratorii sunt desemnaţi fie prin actul constitutiv, fie prin
hotărârea adunării generale. Potrivit art. 77 alin. 1, asociaţii care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi
administratori, fixându-le atribuţiile şi durata mandatului, dacă actul constitutiv
nu prevede altfel. Aceste prevederi trebuie corelate cu dispoziţiile art. 192
care prevede că adunarea generală a asociaţilor decide cu votul majorităţii
absolute a capitalului social, dar şi a părţilor sociale.
Legea interzice cumulul calităţii de administrator la două societăţi
concurente sau având acelaşi obiect de activitate, precum şi săvârşirea de
către administratorul societăţii a unor fapte de comerţ în nume propriu sau al
altei persoane, fără acordul prealabil al asociaţilor. Încălcarea acestei
interdicţii este sancţionată cu revocarea din funcţie şi cu răspunderea pentru
daune.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic este
permis cumulul calităţii de asociat unic cu cea de salariat (art. 1961 alin. 3).
În cazul pluralităţii de administratori, se vor aplica prevederile art.
75, 76, 77 alin. 1 şi ale art. 79 referitoare la administrarea societăţilor în nume
colectiv.
Astfel, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui
administrator, dacă actul constitutiv nu prevede altfel.
Modul de lucru al administratorilor este stabilit prin actul
constitutiv.
Astfel, dacă actul constitutiv prevede că administratorii trebuie să
lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate, în cazul unor
divergenţe urmând a decide asociaţii care deţin majoritatea absolută a
capitalului social. Sunt exceptate actele urgente, a căror neîndeplinire poate
cauza pagube societăţii; pentru acestea poate decide un singur administrator,
dacă ceilalţi se află în imposibilitate de prezentare.
Dacă actul constitutiv nu prevede modul de exercitare a
mandatului, fiecare administrator poate lucra individual, în temeiul art. 389
C.com. Pentru operaţiunile care depăşesc limitele obişnuite ale comerţului,
este nevoie de înştiinţarea prealabilă a celorlalţi administratori, sub
sancţiunea răspunderii pentru daune. În cazul opoziţiei unuia dintre aceştia,
vor decide asociaţii care deţin majoritatea capitalului social (art. 78 alin. 1 şi
2).
Administratorii vor exercita atribuţiile prevăzute de lege pentru
îndeplinirea obiectului de activitate al societăţii, în condiţiile actului constitutiv.
De asemenea, vor aduce la îndeplinire hotărârile adunării generale a
asociaţilor.
asociatului unic, trebuie înregistrate în dosar sau menţionate în registru în sensul art. 3 alin. 1 şi 2 din Directiva
68/151/C.E.E. sau să fie înregistrate într-un registru păstrat de societate şi accesibil publicului. Asociatul unic exercită
competenţele adunării generale ale societăţii, deciziile sale fiind menţionate într-un proces-verbal sau întocmite în scris.
124
În afară de aceste obligaţii, potrivit art. 198, administratorii vor ţine
un registru al asociaţilor, în care se vor înregistra părţile sociale deţinute de
către fiecare asociat, precum şi transferurile acestora. În cazul nerespectării
acestor obligaţii, administratorii vor fi răspunzători în mod solidar pentru
daune.
Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate,
potrivit art. 72, de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special
prevăzute în această lege.
Dispoziţiile privitoare la administrarea societăţilor pe acţiuni nu
sunt aplicabile societăţilor cu răspundere limitată, indiferent dacă sunt sau nu
supuse obligaţiei de auditare (art. 1961 alin. 4).
Controlul gestiunii societăţii cu răspundere limitată se exercită,
conform prevederilor art. 160 alin. 1 şi 2, de către auditori financiari, persoane
fizice sau persoane juridice. Societăţile comerciale ale căror situaţii financiare
anuale sunt supuse auditului financiar, potrivit legii sau potrivit deciziei
asociaţilor, vor organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de către
Camera Auditorilor Financiari din România.
Dacă nici legea nu prevede obligaţia numirii auditorilor şi nici
asociaţii nu hotărăsc acest lucru, adunarea asociaţilor va putea decide
numirea cenzorilor. În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu peste 15
asociaţi, numirea cenzorilor este obligatorie.
Atât cenzorii, cât şi auditorii sunt numiţi fie prin actul constitutiv, în
temeiul art. 7 lit. e1 din Legea nr. 31/1990, fie prin hotărârea asociaţilor.
La societăţile cu răspundere limitată, unde nu este obligatorie
numirea cenzorilor sau a auditorilor, controlul gestiunii societăţii se va efectua
de către oricare dintre asociaţi care nu sunt şi administratori, în virtutea
dreptului de control pe care îl au şi asociaţii în societatea în nume colectiv
(art. 199 alin 5). Asociaţii efectuează controlul asupra activităţii
administratorilor prin exercitarea dreptului de vot în adunarea generală, prin
dreptul de a cerceta registrele asociaţilor, precum şi registrele contabile ale
societăţii. Mai mult, situaţiile financiare anuale sunt supuse aprobării adunării
generale, urmând a fi depuse şi înregistrate la Registrul Comerţului, în
termen de 15 zile de la data desfăşurării adunării generale în care au fost
aprobate (art. 2011 alin. 1).
3. Modul de transmitere a părţilor sociale
Părţile sociale sunt distribuite asociaţilor în raport de cota de

participare a acestora la formarea capitalului social, în condiţiile actului
constitutiv. Părţile sociale conferă titularului calitatea de asociat la societatea
cu răspundere limitată, în virtutea căreia asociatul are dreptul să exercite
dreptul de vot în adunarea generală şi are dreptul de a obţine dividende dacă
societatea înregistrează profituri.
125
Odată cu transmiterea părţilor sociale se realizează şi
transmiterea calităţii de asociat180.
Potrivit art. 202 alin. 1, părţile sociale pot fi transmise între
asociaţi. Deoarece legea nu precizează modul de transmitere a părţilor
sociale, apreciem că această transmisiune se poate face cu titlu oneros sau
cu titlu gratuit, inter vivos sau mortis causa.
Legea permite transmiterea părţilor sociale către persoane din
afara societăţii numai cu aprobarea prealabilă a asociaţilor care deţin cel
puţin ¾ din capitalul social (art. 202 alin. 2). Prevederea legală demonstrează
caracterul intuituu personae al societăţii cu răspundere limitată. Mai mult, şi în
cazul dobândirii părţilor sociale prin succesiune, dacă în actul constitutiv nu
există o clauză de continuare cu moştenitorii, asociaţii vor fi obligaţi să
plătească succesorilor asociatului contravaloarea părţii sociale, conform
ultimei situaţii financiare aprobate.
Dacă se continuă activitatea societăţii împreună cu moştenitorii
trebuie să nu se depăşească numărul maxim de asociaţi prevăzut pentru
societatea cu răspundere limitată, în acest scop succesorii desemnându-şi un
reprezentant.
Contractele de cesionare a părţilor sociale, ca şi transmisiunile
mortis causa trebuie înregistrate la Registrul Comerţului, prin înscrierea de
menţiuni, în condiţiile legii, precum şi în registrul de asociaţi al societăţii, ţinut
prin grija administratorilor.
Faţă de terţi, transmisiunea operează numai din momentul
efectuării înregistrărilor în Registrul Comerţului.
4. Retragerea şi excluderea asociatului din societate
Retragerea asociatului din societatea cu răspundere limitată este

reglementată de dispoziţiile art. 226 din Legea nr. 31/1990. Cazurile de
retragere sunt prevăzute limitativ de către lege, fiind următoarele: prevederile
actului constitutiv, acordul tuturor asociaţilor sau prin hotărârea tribunalului,
pentru motive temeinice.
Dacă asociatul se retrage din societate în condiţiile actului
constitutiv pentru că nu este de acord cu modificările aduse acestuia va
răspunde pentru pierderi şi va avea dreptul la beneficii până în ziua retragerii
sale (art. 194 alin 2 raportat la art. 224). Repartizarea beneficiilor se va face
conform actului constitutiv, la data prevăzută de acesta, nu la data retragerii
asociatului. De asemenea, asociatul exclus va avea dreptul la contravaloarea
aportului la capitalul social. Pentru operaţiunile în curs de executare,
asociatul retras nu este exonerat, suportând consecinţele acestora până la
terminarea lor (art. 225). Faţă de terţi, asociatul va rămâne obligat pentru
180
M. Petrovici, „Discuţii în legătură cu instituţia transmiterii părţilor sociale”, în rev. „Dreptul” nr. 3/1993, p. 80 şi
urm.
126
operaţiunile făcute de societate până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de
retragere.
Dacă asociatul se retrage din societate printr-o hotărâre
judecătorească de retragere, instanţa judecătorească ce pronunţă hotărârea
de retragere va stabili şi structura participării la capitalul social a celorlalţi
asociaţi.
Drepturile asociatului retras, cuvenite în schimbul părţilor sociale
deţinute la societatea cu răspundere limitată, vor fi stabilite prin acordul
asociaţilor sau de către un expert desemnat de către aceştia sau, în cazul
unor neînţelegeri, de către tribunal (art. 226 alin. 3).
Excluderea asociatului din societatea cu răspundere limitată
poate avea loc în condiţiile art. 222 din Legea nr. 31/1990, dacă:
a) asociatul exclus, pus în întârziere, nu efectuează aportul la
care s-a obligat;
b) asociatul administrator comite o fraudă în dauna societăţii sau
se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul său sau al
altora.
Asociatul exclus din cauza încălcării obligaţiei de a efectua
vărsămintele în legătură cu aportul la care s-a obligat prin actul constitutiv, la
termenele prevăzute de acesta, va suporta şi plata despăgubirilor şi a
dobânzilor din momentul scadenţei, ca orice debitor faţă de societate.
De asemenea, dacă administratorul este de rea-credinţă şi comite
fraude ori săvârşeşte fapte de comerţ pentru sine sau pentru alţii sub
acoperirea societăţii, va răspunde pentru prejudiciul cauzat odată cu
excluderea din societate.
Asociaţii mai pot fi excluşi din societate în condiţiile art. 206 alin.
1, care reglementează dreptul de opoziţie al creditorilor particulari ai
asociaţilor la hotărârea de prelungire a duratei societăţii. Potrivit acestor
dispoziţii, dacă se admite opoziţia, asociaţii pot opta între renunţarea la
prelungirea duratei societăţii şi excluderea asociatului debitor al oponentului
din societate.
Excluderea se decide prin hotărâre judecătorească, la cererea
societăţii sau a oricărui asociat, în acest ultim caz urmând a se cita şi
societatea, nu numai asociatul pârât. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa se va
pronunţa asupra structurii capitalului în privinţa celorlalţi asociaţi.
Hotărârea irevocabilă de excludere se menţionează la Registrul
Comerţului, iar dispozitivul se publică, la cererea societăţii, în Monitorul
Oficial (art. 223 ).
Asociatul exclus va avea dreptul la beneficii, la contravaloarea
aportului şi va suporta pierderile până în ziua excluderii sale, în condiţiile art.
224-225 din lege, prezentate anterior pentru asociatul retras din societate.
Deoarece dreptul de a solicita excluderea aparţine doar societăţii
sau asociaţilor, această sancţiune devine ineficientă în cazul societăţii cu
răspundere limitată cu asociat unic. Credem că ar fi necesară o reglementare
127
legislativă a acestei situaţii, în paralel cu modificarea cazurilor de dizolvare a
5. Dizolvarea şi lichidarea societăţii cu răspundere limitată
Cazurile generale de dizolvare, prevăzute de art. 227 din Legea

nr. 31/1990, sunt aplicabile şi societăţilor cu răspundere limitată.
În plus, pentru societatea cu răspundere limitată există şi cazuri
speciale de dizolvare, prevăzute de art. 229, referitoare la falimentul,
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când,
datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur. Fac
excepţie societăţile cu răspundere limitată al căror act constitutiv conţine o
clauză de continuare a activităţii cu moştenitorii sau când asociatul rămas
hotărăşte continuarea activităţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu
asociat unic.181
În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, dacă
se încalcă prevederile art. 14 alin. 1 şi 2, care instituie interdicţia pentru
persoanele fizice şi juridice de a fi asociaţi unici la mai mult de o societate
comercială, iar pentru societăţile comerciale cu asociat unic – interdicţia ca
asociatul unic să fie tot o societate cu asociat unic, Legea nr. 314/2001
privind reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale182 a instituit un caz
special de dizolvare. Potrivit legii, dizolvarea societăţii va fi cerută de către
Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al statului, de către Camera de Comerţ
şi Industrie sau de către orice persoană interesată. Societăţile care sunt
vizate de lege au fost supuse dizolvării de drept şi radierii din Registrul
Comerţului din oficiu, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii.
Considerăm că un caz similar de dizolvare ar trebui reglementat
în cazul fraudelor săvârşite de asociatul unic în calitate de administrator sau
al folosirii numelui şi specimenului de semnătură în folosul propriu sau al altei
persoane, cel puţin în ceea ce priveşte categoriile de persoane care au
dreptul de a sesiza instanţa de judecată care să hotărască dizolvarea
societăţii.
181
În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, la decesul acestuia, când în actul constitutiv nu există
clauză de continuare cu moştenitorii sau nu există moştenitori acceptanţi, iar actul constitutiv nu prevede nici o cauză de
dizolvare, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 229 din Legea nr. 31/1990, deoarece acestea se referă la dizolvarea
societăţilor cu răspundere limitată prin decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestei cauze, numărul asociaţilor s-a
redus la unul singur. Se vor aplica în această situaţie prevederile art. 237 alin. 1 lit. a din Legea nr. 31/1990, conform
cărora „la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, tribunalul va
putea pronunţa dizolvarea societăţii în cazurile în care: a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai
pot întruni”. A se vedea în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 1412 din 6 aprilie 2006 –
www.iccj.ro/cautare.php?id=32234.
182
Legea a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 338 din 26 iunie 2001 şi a intrat în vigoare de la data publicării.
Ulterior, a fost modificată prin O.U.G. nr. 181/2001, publicată în M. Of., Partea I, nr. 844 din 28 decembrie 2001.
Ordonanţa a instituit răspunderea nelimitată a asociatului unic pentru obligaţiile sociale asumate de societatea cu
răspundere limitată, dizolvată conform prevederilor Legii nr. 314/2001.
128
Lichidarea societăţii cu răspundere limitată se face cu
respectarea dispoziţiilor generale ale Legii nr. 31/1990 şi a prevederilor
actului constitutiv.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, potrivit
art. 236 - în prezent abrogat - dizolvarea societăţii se făcea fără lichidarea
patrimoniului şi fără repartizarea activului net, deoarece, în temeiul legii,
opera transmisiunea universală a patrimoniului de la societate la asociatul
unic, acesta din urmă fiind obligat nelimitat faţă de creditorii sociali. Legea nr.
441/2006 a abrogat expres art. 236, astfel încât considerăm că lichidarea
societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic se va face potrivit regulilor
generale.
Legea nr. 31/1990 conţine anumite prevederi speciale în legătură
cu lichidarea societăţilor cu răspundere limitată, în art. 262-263, din Capitolul
II.
Asociaţii, în lipsa prevederilor în actul constitutiv, sunt îndreptăţiţi
să aleagă, cu unanimitate de voturi, lichidatorii patrimoniului societăţii . Dacă
nu se întruneşte votul tuturor asociaţilor, numirea lichidatorilor se va efectua
de către instanţa judecătorească, la cererea oricărui administrator sau
asociat, dată cu citarea părţilor. Împotriva hotărârii se poate face recurs, în
termen de 15 zile de la pronunţare.
Lichidatorii sunt obligaţi ca, la terminarea lichidării, să
întocmească situaţia financiară şi propunerea de repartizare a activului net.
Situaţia financiară se înregistrează la Registrul Comerţului şi se
publică pe pagina de internet a acestuia, conform prevederilor art.185 alin.3,
apoi se notifică asociaţilor, împreună cu proiectul de repartizare.
Asociaţii nemulţumiţi de modul de repartizare pot face opoziţie în
15 zile de la notificarea situaţiei financiare de lichidare şi a proiectului de
repartizare.
Pe data rămânerii irevocabile a sentinţei de soluţionare a opoziţiei
sau la data expirării termenului de efectuare a opoziţiei, situaţia financiară de
lichidare se consideră aprobată şi lichidatorii sunt liberaţi (art. 263 alin. 4).

Bucureşti, 2008
2001
129
Bucureşti, 1994
2006
14. Sorana Popa – „Drept comercial. Teorie şi practică judiciară”, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2008
Paris, 2002
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 1998
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
1. Numărul minim de asociaţi pentru înfiinţarea unei societăţi cu răspundere limitată

este de:
130
a) unul
b) doi
c) cinci.
2. La constituirea societăţii cu răspundere limitată nu sunt admise:

a) aporturile în natură
b) aporturile în creanţe
c) aporturile în industrie.
3. Adunarea asociaţilor va putea fi convocată la cererea asociaţilor care deţin:

a) ¼ din capitalul social
b) ½ din capitalul social
c) ¾ din capitalul social.
4. Acţiunea în anularea hotărârii adunării generale poate fi intentată:

a) în termen de 15 zile de la publicarea hotărârii în Monitorul Oficial
b) este imprescriptibilă, dacă motivele sunt de nulitate absolută
c) este impresriptibilă, dacă motivele sunt de nulitate relativă.
5. Legea interzice cumulul funcţiei de administrator:

a) în mai mult de 2 societăţi concurente
b) la mai mult de 3 consilii de administraţie
c) la mai mult de 5 consilii de administraţie.
6. În cazul pluralităţii de administratori:

a) este obligatorie înfiinţarea consiliului de administraţie
b) se aplică prevederile actului constitutiv
c) administratorii pot lucra individual.
7. Natura juridică a funcţiei de adminstrator este aceea a:

a) contractului de mandat
b) contractului de muncă
c) contractului de comision.
8. La societăţile cu răspundere limitată:

a) numirea cenzorilor este obligatorie
b) numirea auditorilor este facultativă
c) numirea cenzorilor şi a auditorilor este facultativă.
9. Excluderea asociatului din societate are loc:

a) dacă acesta nu a efectuat vărsămintele
b) dacă a folosit capitalul social în folos propriu
c) dacă nu a participat la şedinţele adunării generale.
10. Asociaţii se pot retrage din societatea cu răspundere limitată

a) când nu sunt de acord cu modificările actului constitutiv
b) când nu şi-au primit dividendele
c) când nu au fost numiţi în funcţii de conducere.
131
Cursul 10. Societatea în nume colectiv
• Reguli specifice de înfiinţare şi funcţionare aplicabile societăţii în nume colectiv
Conţinut:
1. Constituirea societăţii în nume colectiv
2. Formarea voinţei sociale, administrarea şi controlul gestiunii în societatea în nume
colectiv
3. Cesiunea părţilor de interes ale asociaţilor
4. Retragerea şi excluderea asociaţilor din societate
5. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în nume colectiv
1.Constituirea societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv, cea mai veche formă de societate,

se constituie pe baza deplinei încrederi existente între asociaţi, fiind forma
tipică a societăţilor de persoane.183
Societatea în nume colectiv este acea formă de societate
constituită printr-un contract de societate de către două sau mai multe
persoane pe baza deplinei încrederi şi în scopul desfăşurării unei activităţi
comerciale generatoare de profit, obligaţiile sociale fiind garantate cu
patrimoniul societăţii şi, în subsidiar, cu răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor.
Societatea în nume colectiv se înfiinţează printr-un contract de
societate, denumit act constitutiv, în condiţiile prevăzute de lege pentru
înfiinţarea societăţilor comerciale.
Contractul de societate în nume colectiv se încheie în formă
autentică, potrivit prevederilor art. 5 alin. 6 şi prezintă unele particularităţi.
Astfel, în calitate de asociaţi pot semna actul constitutiv atât
persoane fizice, cât şi persoane juridice. Deoarece legea nu distinge şi se
referă generic la „asociaţi” (art. 3 alin. 2, art. 5 alin. 6 şi art. 7), putem
desprinde concluzia participării ca asociate la societatea în nume colectiv şi a
societăţilor comerciale, indiferent de forma de organizare. Aceste societăţi vor
183
A se vedea St. D. Cărpenaru, op.cit., p.277. Autorul enumeră în continuare caracteristicile societăţii în nume
colectiv, şi anume: a) asocierea se bazează pe deplina încredere a asociaţilor; b) capitalul social este divizat în părţi de
interes, care nu sunt reprezentate prin titluri şi sunt, în principiu, netransmisibile; c) obligaţiile societăţii sunt garantate
cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
132
avea, ca şi asociaţii persoane fizice, o răspundere nelimitată şi solidară, fără
ca prin aceasta să de modifice răspunderea asociaţilor persoane fizice care
compun societăţile în cauză. Aceşti asociaţi vor avea răspunderea
reglementată de lege pentru forma de societate din care fac parte.184
Potrivit art. 7, actul constitutiv al societăţii în nume colectiv trebuie
să prevadă denumirea sau firma societăţii. Firma este numele sau, după caz,
denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care
semnează; firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a
cel puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv”,
scrisă în întregime; dacă numele unei persoane străine de societate
figurează, cu consimţământul său, în firma unei societăţi în nume colectiv,
aceasta devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii
(art. 30 alin. 1 coroborat pe art. 32 şi 34, Legea nr. 26/1990).
Contractul de societate trebuie să arate, de asemenea, capitalul
social, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură,
valoarea aportului în natură şi modul evaluării. Deoarece legea nu stabileşte
un plafon minim al capitalului social, în cazul societăţii în nume colectiv
această valoare va fi stabilită potrivit voinţei asociaţilor.
În privinţa aporturilor asociaţilor, legea nu cuprinde restricţii,
aporturile putând fi atât în numerar – obligatorii la toate formele de societate -
, în natură sau în industrie. Aportul în industrie este permis şi chiar necesar în
considerarea calităţilor personale ale fiecărui asociat.
Aporturile în creanţe determină obligarea asociatului până în
momentul în care societatea va obţine plata sumei pentru care au fost aduse
(art. 84).
Capitalul social se divide în părţi de interes, care nu sunt titluri
negociabile, fiind similare mai degrabă părţilor sociale, şi care pot fi cesionate
în condiţii speciale.
Răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor rezultă din lege,
nu din prevederile actului constitutiv. Astfel, în temeiul art. 3 alin. 2, creditorii
societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi,
numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data
punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva acestor asociaţi. Însă,
dacă există deja o hotărârea judecătorească împotriva societăţii, în temeiul
art. 85 alin. 2, aceasta va fi opozabilă fiecărui asociat. Asociaţii răspund în
aceste condiţii cu toate bunurile lor mobile şi imobile, prezente şi viitoare.
2. Formarea voinţei sociale, administrarea şi controlul

gestiunii în societatea în nume colectiv
Voinţa societăţii se exprimă prin intermediul asociaţilor, dar Legea

nr. 31/1990 nu reglementează în privinţa acestor societăţi o adunare
184
În acelaşi sens, a se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p.279; I. L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 180 şi urm.; O.
Căpăţînă, op.cit., p.143-144.
133
generală. Potrivit art. 77 alin. 1, hotărârile privind viaţa societăţii sunt luate de
către asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile de majoritate, asociaţii pot hotărî
în următoarele probleme:
- numirea administratorilor, stabilirea puterilor acestora, a duratei
însărcinării şi a remuneraţiei acestora, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede altfel;
- revocarea administratorilor sau limitarea puterilor acestora, cu
excepţia cazului în care administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv;
- soluţionarea divergenţelor ivite în exercitarea mandatului
administratorilor, conform art. 76 alin. 1 şi art. 78 alin. 2;
- aprobarea situaţiei financiare anuale (art. 86 alin. 1);
- introducerea acţiunii în răspunderea administratorilor.
Hotărârile care implică modificarea actului constitutiv se vor lua cu
unanimitatea voturilor asociaţilor.
Asociaţii, care se află într-o stare de conflict de interese faţă de
societate, nu pot participa la deliberări şi nu pot vota în temeiul părţilor de
interes deţinute sub sancţiunea plăţii de despăgubiri (art. 79).
Votul asociaţilor la societatea în nume colectiv se exprimă, în
condiţiile actului constitutiv, de regulă proporţional cu părţile de interes
deţinute. Se vor aplica în această privinţă dispoziţiile legale referitoare la
societatea cu răspundere limitată. În mod similar, hotărârile asociaţilor pot fi
anulate de către instanţa de judecată, la cererea unuia dintre asociaţi.
Administrarea societăţii în nume colectiv se realizează de către
unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice sau
persoane juridice.
Administratorii pot fi desemnaţi prin actul constitutiv, în condiţiile
art. 7, sau prin hotărârea asociaţilor, conform art. 77, luată cu majoritate
absolută de voturi.
Dacă sunt mai mulţi administratori, dreptul de a reprezenta
societatea aparţine fiecăruia dintre ei, în afară de stipulaţie contrară în actul
constitutiv (art. 75).
Modul de lucru este cel stabilit tot prin actul constitutiv: dacă actul
constitutiv prevede că administratorii trebuie să lucreze împreună, deciziile se
vor lua în unanimitate, în cazul unor divergenţe urmând a hotărî asociaţii care
deţin majoritatea absolută a capitalului social; actele urgente pot fi îndeplinite
de către un singur administrator, cu înştiinţarea celorlalţi, pentru evitarea
producerii unei pagube; dacă actul constitutiv nu prevede modul de lucru,
fiecare administrator poate lucra individual, în temeiul art. 389 C. com; pentru
operaţiunile care depăşesc limitele obişnuite ale comerţului este necesară
înştiinţarea prealabilă a celorlalţi administratori, iar dacă se înregistrează o
opoziţie, aceasta va fi soluţionată de către asociaţii care deţin majoritatea
capitalului social (art. 76 – 78 din lege).
134
Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de
regulile de la mandat şi de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 31/1990.
Controlul gestiunii societăţii se realizează de către asociaţi,
fiecare având dreptul de control asupra activităţii economico-financiare a
societăţii dacă nu exercită concomitent şi atribuţiile de administrator (art. 199
alin. 5).
3. Cesiunea părţilor de interes ale asociaţilor
Părţile de interes sunt fracţiuni ale capitalului social al societăţii în

nume colectiv, dobândite de către asociaţi în schimbul efectuării aporturilor.
Potrivit art. 87, cesiunea aportului de capital social este posibilă dacă a fost
permisă prin actul constitutiv. Datorită caracterului intuituu personae al
societăţii în nume colectiv, cesiunea este admisă în condiţii restrictive,
stabilite prin voinţa asociaţilor.
Deoarece Legea nr. 31/1990 nu reglementează cesiunea părţii de
interes, aceasta va fi asimilată cesiunii de creanţă, căreia i se aplică dreptul
comun în materie, şi anume prevederile art. 1391 şi urm. C. civ.
Astfel, contractul de cesiune, încheiat în formă autentică datorită
necesităţii înregistrării cesiunii la Registrul Comerţului, trebuie notificat
societăţii. Notificarea este necesară deoarece asociaţii sunt îndreptăţiţi să
cunoască persoana cesionarului care va fi asociat al societăţii în locul
cedentului, luând locul acestuia.
Încheierea contractului trebuie însoţită de remiterea titlului, iar din
momentul înregistrării la Registrul Comerţului va produce efecte faţă de terţi.
Potrivit legii, cesiunea nu-l liberează pe asociatul cedent de ceea
ce mai datorează societăţii din aportul său de capital, deoarece, în limita
capitalului social subscris, asociatul devine debitor faţă de societate.
Faţă de terţi, cedentul are o poziţie similară cu cea a asociatului
exclus sau retras din societate, deoarece rămâne obligat faţă de terţi pentru
operaţiunile asumate de către societate până în momentul cesiunii şi până la
terminarea acestora (art. 87 alin. 3 şi art. 225).
4. Retragerea şi excluderea asociaţilor din societate
Aşa cum s-a arătat în doctrină185, retragerea asociatului din

societatea în nume colectiv reprezintă o opţiune a acestuia, o ieşire
voluntară, în temeiul căreia asociatul va avea dreptul la contravaloarea părţii
sale de interes, cu consecinţa reducerii capitalului social în mod
corespunzător.
Pentru aceste motive, legea prevede, în art. 226, că retragerea
asociatului din societatea în nume colectiv este posibilă:
185
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 287.
135
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se
realizează acordul unanim, asociatul se poate retrage pentru motive
temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă numai recursului, în
termen de 15 zile de la comunicare; cu aceeaşi ocazie instanţa se va
pronunţa şi asupra structurii capitalului social corespunzătoare participării
fiecărui asociat.
Dacă, în urma retragerii unui asociat din societate, rămâne un
singur asociat, dizolvarea societăţii poate fi evitată numai dacă asociatul
rămas hotărăşte schimbarea formei de societate în societate cu răspundere
limitată cu asociat unic.
Drepturile asociatului retras se stabilesc prin acordul asociaţilor,
la nevoie cu ajutorul unui expert, în caz de divergenţe urmând a decide
instanţa de judecată (art. 226 alin. 3).
Datorită specificului societăţii în nume colectiv, asociaţii au prin
lege o serie de obligaţii şi, corelativ acestora, societatea le conferă drepturi
specifice.
Astfel, potrivit art. 65 alin. 2, asociatul este obligat să verse
capitalul social subscris la data stabilită în contract, sub sancţiunea plăţii de
dobânzi pentru întârziere, dacă aportul neefectuat este în numerar.
De asemenea, asociaţii sunt obligaţi să nu aducă atingere
patrimoniului societăţii, în sensul de a nu-l folosi în interes propriu, în caz
contrar beneficiile obţinute urmând a se restitui societăţii, iar dacă s-a cauzat
un prejudiciu, se vor plăti despăgubiri (art. 80).
Asociaţii sunt obligaţi şi să nu facă acte de concurenţă societăţii,
prin operaţiuni în nume propriu sau în contul altei persoane în cadrul unor
societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, fără
consimţământul prealabil al celorlalţi asociaţi (art. 82).
Drepturile de care beneficiază asociaţii la societăţile în nume
colectiv sunt drepturi derivând din calitatea de asociat, dar şi drepturi
rezultând din caracterul intuituu personae al asocierii (dreptul de a participa la
luarea deciziilor şi de a vota în acest sens, dreptul la o cotă parte din beneficii
– în condiţiile actului constitutiv, dreptul de a folosi fonduri ce aparţin societăţii
pentru cheltuieli făcute sau care se vor face în interesul societăţii (art. 81 alin.
1 şi 2) ori pentru cheltuieli particulare, cu acordul asociaţilor (art. 81 alin. 3);
ca efect al dizolvării şi lichidării, asociaţilor li se restituie contravaloarea
aporturilor).
Aşadar, asociaţii societăţii în nume colectiv pot fi excluşi din
societate pentru faptele prevăzute de art.222 alin.1, prin hotărâre
judecătorească pronunţată la cererea societăţii sau a oricărui asociat, şi
anume dacă:
a) asociatul, pus în întârziere, nu efectuează aportul la care s-a
obligat;
136
b) asociatul cu răspundere nelimitată este în stare de faliment sau
a devenit legalmente incapabil;
c) asociatul cu răspundere nelimitată se amestecă fără drept în
administraţie ori contravine dispoziţiilor art. 80 şi 82 (care prevăd condiţiile în
care asociaţii pot folosi fondurile aparţinând societăţii);
d) asociatul administrator comite fraudă în dauna societăţii sau se
serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul său sau al
altora.
Excluderea nu exonerează răspunderea asociatului pentru
pierderile înregistrate de societate până la momentul hotărârii judecătoreşti
definitive şi dă dreptul la beneficii a căror repartizare se va face conform
prevederilor actului constitutiv (art. 224-225).
Dispozitivul hotărârii de excludere se publică în Monitorul Oficial,
iar hotărârea judecătorească se menţionează la Registrul Comerţului pentru
opozabilitate faţă de terţi.
Dacă prin excludere societatea rămâne cu un singur asociat,
societatea nu va fi dizolvată dacă asociatul rămas decide schimbarea formei
juridice a societăţii în societate cu răspundere limitată cu asociat unic.
5. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în nume colectiv
Cazurile generale de dizolvare sunt cele prevăzute de art. 227 şi

art. 237 din Legea nr. 31/1990.
Potrivit art. 229, societăţile în nume colectiv se dizolvă prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre
asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul
singur, iar acesta din urmă nu decide schimbarea formei de societate în
societate cu răspundere limitată cu asociat unic sau când există în actul
constitutiv o clauză de continuare a activităţii cu moştenitorii.
Dacă un asociat decedează şi nu există o convenţie contrară,
societatea trebuie să plătească moştenitorilor partea ce li se cuvine, conform
ultimului bilanţ aprobat, în termen de 3 luni de la notificarea decesului
asociatului. Moştenitorii şi asociaţii pot decide ca împreună să continue
activitatea, situaţie în care nu se mai datorează aceste sume. Moştenitorii vor
rămâne răspunzători până la publicarea schimbărilor intervenite, în condiţiile
art. 224 din lege.
Dizolvarea societăţilor în nume colectiv datorită reducerii
numărului de asociaţi trebuie publicată în Monitorul Oficial şi menţionată la
Registrul Comerţului.186
Lichidarea societăţii în nume colectiv se efectuează potrivit
regulilor generale deja prezentate şi potrivit dispoziţiilor speciale ale Legii nr.
31/1990.
186
A se vedea şi St. D. Cărpenaru, op.cit., p.291.
137
Astfel, conform art. 262, numirea lichidatorilor în societatea în
nume colectiv va fi făcută prin votul unanim al asociaţilor dacă actul
constitutiv nu prevede altfel. În cazul în care există opoziţii, numirea
lichidatorilor se va face prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărui
asociat sau a oricărui administrator. Hotărârea judecătorească de numire a
lichidatorilor poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la pronunţare.
Lichidarea se finalizează cu întocmirea situaţiei financiare şi a
proiectului de repartizare de către lichidatori. Situaţia financiară a societăţii se
va înregistra şi publica pe pagina de internet a Registrului Comerţului.
Publicitatea asigură dreptul de opoziţie al asociaţilor nemulţumiţi
de modul de repartizare a activului net, aceştia putând exercita această cale
de atac în termen de 15 zile de la publicare.
Pentru soluţionarea opoziţiei, problemele legate de lichidare vor fi
separate de cele ale repartizării, faţă de care lichidatorii pot rămâne străini
(art. 263 alin. 3), deoarece repartizarea activului net se realizează în condiţiile
actului constitutiv sau prin hotărârea asociaţilor.
După expirarea termenului de efectuare a opoziţiei sau după
rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a soluţionat opoziţia, lichidatorii
vor fi eliberaţi de răspunderea ce le revine ca urmare a aprobării situaţiei
financiare de lichidare şi repartizare în acest mod.

Bucureşti, 2008
2001
Bucureşti, 1994
Kluwer, 2008
2006
138
LGDJ, Paris, 2002
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 1998
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
1. Societatea în nume colectiv face parte din categoria:

a) societăţilor de persoane
b) societăţilor de capitaluri
c) societăţilor cu caracter mixt.
139
2. Numărul minim de asociaţi pentru înfiinţarea unei societăţi în nume colectiv este
de :
a) 1
b) 2
c) 3 sau mai mulţi.
3. Asociaţii societăţii în nume colectiv pot fi:

a) numai persoane fizice
b) numai persoane juridice
c) persoane fizice şi/sau juridice.
4. Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv se încheie:

a) în formă autentică
b) în forma înscrisului sub semnătură privată
c) în forma stabilită de asociaţi.
5. Capitalul social minim al societăţii în nume colectiv este de:

a) 200 lei
b) cel stabilit de asociaţi
c) 25.000 lei.
6. Aporturile la constituirea societăţii pot fi:

a) în natură
b) în numerar
c) în industrie.
7. Asociaţii unei societăţi în nume colectiv răspund:

a) nelimitat şi solidar
b) limitat la valoarea aportului
c) conjunct.
8. Controlul gestiunii societăţii în nume colectiv se realizează de către:

a) fiecare dintre asociaţi
b) experţi contabili
c) cenzori.
9. Retragerea asociaţilor din societatea în nume colectiv se face:

a) cu acordul unanim al asociaţilor
b) cu acordul instanţei de judecată, indiferent de motiv
c) prin voinţa unilaterală a asociaţilor.
10. Drepturile cuvenite asociatului retras din societatea în nume colectiv se

stabilesc:
a) prin hotărârea instanţei de judecată
b) de către asociaţi
c) prin actul constitutiv.
140
Cursul 11. Societatea în comandită simplă
• Reguli speciale privind înfiinţarea şi funcţionarea aplicabile societăţii în comandită
simplă
Conţinut:
1. Constituirea societăţii în comandită simplă
2. Formarea voinţei sociale, administrarea şi controlul gestiunii în societatea în comandită
simplă
3. Cesiunea părţilor de interes
4. Retragerea şi excluderea asociatului din societatea în comandită simplă
5. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită simplă
1. Constituirea societăţii în comandită simplă
Societăţile în comandită au apărut în Evul Mediu datorită

interdicţiilor impuse de dreptul canonic şi de practicile sociale anumitor
categorii de persoane, cum ar fi membrii clerului, militarii, anumite categorii
de nobili. Aceste persoane dispuneau de sume importante de bani pe care le
încredinţau unor negustori în temeiul unui contract denumit „commenda”
pentru a le folosi în afaceri şi a împărţi beneficiile. Deoarece nu se ocupau ei
înşişi de încheierea de tranzacţii, nu încălcau legea şi nu riscau decât
capitalul investit. Aceste categorii de persoane au devenit asociaţi
comanditari, iar negustorii profesionişti – asociaţi comanditaţi.
Aşa cum s-a opinat în doctrina dreptului comercial187, societatea
în comandită se bazează pe încrederea dintre asociaţi; comanditarii, care au
bani şi vor să-i investească fără să rişte o răspundere nelimitată,
încredinţează sumele de bani comanditaţilor, care nu au suficient capital, dar
au iniţiativă şi vor să desfăşoare o activitate comercială în scopul obţinerii
unor beneficii.
Aşadar, societatea în comandită simplă este o entitate constituită
pe baza deplinei încrederi existente între asociaţi (persoane fizice şi/sau
juridice) şi care beneficiază de personalitate juridică, în cadrul asocierii
răspunderea asociaţilor comanditari fiind în limita aportului, iar răspunderea
187
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p.292 şi D. D. Gerota, „Curs de societăţi comerciale”, p. 99 şi urm.
141
asociaţilor comanditaţi fiind nelimitată şi solidară, iar capitalul social se divide
în părţi de interes.188
Societatea în comandită simplă se constituie pe baza actului
constitutiv, noţiune prin care desemnăm contractul de societate.
Actul constitutiv al societăţii în comandită simplă trebuie să
cuprindă elementele obligatorii prevăzute de Legea nr. 31/1990 în art. 7 şi
trebuie încheiat în formă autentică.
Referindu-se la asociaţi, art. 7 din lege prevede că actul
constitutiv trebuie să cuprindă datele de identificare ale asociaţilor
comanditari şi comanditaţi.
Aşadar, asociaţii pot fi persoane fizice sau persoane juridice şi,
deoarece legea nu precizează un număr minim de asociaţi, putem interpreta
dispoziţiile art. 7 în sensul existenţei a cel puţin doi asociaţi – un asociat
comanditar şi un asociat comanditat.
Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă
numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate
în comandită”, scrisă în întregime. Dacă numele unei persoane străine de
societate figurează, cu consimţământul său, în firma unei societăţi în
comandită simplă, aceasta devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate
obligaţiile societăţii. Aceeaşi regulă se va aplica şi comanditarului al cărui
nume figurează în firma societăţii în comandită simplă (art. 33 şi 34 din Legea
nr. 26/1990).
Societatea în comandită simplă se înfiinţează cu respectarea
condiţiilor generale obligatorii pentru toate formele de societate comercială şi
dobândeşte personalitate juridică din momentul înmatriculării în Registrul
Comerţului.
2. Formarea voinţei sociale, administrarea şi controlul

gestiunii în societatea în comandită simplă
În privinţa modului de luare a deciziilor, ca şi la societatea în

nume colectiv, legea nu reglementează în privinţa societăţii în comandită
simplă o adunare generală a asociaţilor.
Deciziile cu privire la activitatea societăţii se iau de către toţi
asociaţii, comanditaţi şi comanditari. Asociaţii vor decide cu majoritate
absolută a capitalului social în privinţa alegerii şi revocării administratorilor, cu
excepţia acelor administratori numiţi prin actul constitutiv, fixarea puterilor şi a
remuneraţiei acestora, rezolvarea divergenţelor ivite între administratori
(art.77), aprobarea situaţiei financiare (art. 86) şi exercitarea acţiunii în
răspundere a administratorilor (art. 86).
Unanimitatea voturilor este necesară pentru modificarea actului
constitutiv.
188
În dreptul francez comanditaţii au calitatea de comerciant. A se vedea M. de Juglart, B. Ippolito, „Cours de droit
commercial. Les sociétés commerciales” II ème volume, Ed. Montchrestien, Paris, 1983, p.341.
142
Potrivit art. 79, asociatul care are într-o anumită operaţiune
interese contrare faţă de cele ale societăţii – fie în nume propriu, fie în
numele altei persoane – trebuie să se abţină de la deliberări şi de la
exercitarea dreptului de vot cu privire la această operaţiune.
Votul asociaţilor se exercită potrivit principiului general al cotei de
participare la formarea capitalului social, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede altfel.
Deciziile asociaţilor care sunt nelegale sau contravin actului
constitutiv pot face obiectul acţiunii în anulare, adresată instanţei
judecătoreşti de către oricare dintre asociaţi care au lipsit sau au votat
împotriva respectivei hotărâri.
Administrarea societăţii în comandită simplă se realizează de
către unul sau mai mulţi asociaţi comanditaţi. Asociaţii comanditaţi sunt
singurii împuterniciţi să reprezinte societatea în raporturile cu terţii datorită
răspunderii nelimitate şi solidare pentru obligaţiile asumate de către societate.
Această prevedere este o măsură de protecţie acordată de lege terţilor.
Dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator,
dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel (art. 75).
Dacă prin contractul de societate au fost desemnaţi mai mulţi
administratori care să lucreze împreună, deciziile acestora trebuie luate în
unanimitate, iar dacă există divergenţe, vor decide asociaţii care deţin
majoritatea absolută a capitalului social (art. 76 alin. 1).
Administratorii sunt obligaţi să lucreze în limitele mandatului
conferit prin actul constitutiv sau prin hotărârea asociaţilor.
Comanditarii pot încheia anumite operaţiuni determinate în contul
societăţii numai în baza unei procuri speciale, dată de reprezentanţii societăţii
şi înscrisă la Registrul Comerţului (art. 89). Actele încheiate cu depăşirea
limitelor împuternicirii sau în lipsa acesteia îi vor obliga pe comanditarii
respectivi faţă de terţi în mod nelimitat şi solidar.
Controlul gestiunii societăţii în comandită simplă se efectuează de
către asociaţii care nu au şi calitatea de administrator. Acest drept aparţine şi
asociaţilor comanditari, deoarece, potrivit prevederilor art. 89 alin. 2 şi 3,
comanditarii pot face acte de supraveghere şi au dreptul de a obţine o copie
a situaţiilor financiare anuale, de a verifica registrele contabile şi documentele
justificative.
Asociaţii comanditari pot îndeplini şi funcţii în administraţia internă
a societăţii, cu condiţia să nu-şi depăşească atribuţiile intrând în raporturi
juridice cu terţii.
Asociaţii comanditaţi beneficiază de anumite drepturi speciale,
prevăzute de lege. Astfel, au dreptul de a folosi fonduri aparţinând societăţii
în folosul său sau al altei persoane, cu consimţământul prealabil şi scris al
celorlalţi asociaţi (art. 80 81). Asociatul care preia din fondurile societăţii mai
mult decât suma fixată va răspunde pentru daune.
143
Totodată, asociaţii comanditaţi sunt obligaţi să nu ia parte, ca
asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau cu acelaşi
obiect de activitate şi să nu facă operaţiuni comerciale, în acelaşi tip de
comerţ sau în altul asemănător, în nume propriu sau al altei persoane, fără
consimţământul prealabil al asociaţilor (art. 82).
Considerăm că ar trebui inclusă în lege interdicţia desfăşurării
activităţilor comerciale care implică o răspundere nelimitată şi solidară a
asociaţilor comanditaţi indiferent de obiectul de activitate şi indiferent de
consimţământul celorlalţi asociaţi. Măsura este necesară deoarece, prin
participarea la activităţi comerciale care implică răspunderea nelimitată şi
solidară, se micşorează răspunderea faţă de creditori, aceştia venind în
concurs pentru a obţine garantarea executării tuturor obligaţiilor asumate. Or,
patrimoniul asociatului comanditat urmărit în cauză nu va putea garanta nici
cu bunurile prezente, nici cu cele viitoare executarea obligaţiilor faţă de
creditori.
Asociaţii societăţilor în comandită simplă sunt obligaţi, ca prin
actele lor, să nu aducă atingere patrimoniului societăţii.
Obligaţiile sociale asumate sunt garantate cu patrimoniul social şi
cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii
comanditari răspund în limita aportului.
Răspunderea asociaţilor comanditaţi are aşadar un caracter
subsidiar; creditorii social vor urmări în primul rând societatea, şi numai în
cazul în care nu-şi satisfac astfel creanţele se pot îndrepta şi împotriva
asociaţilor comanditaţi, hotărârea judecătorească obţinută împotriva societăţii
fiindu-le opozabilă în temeiul art. 85 alin. 2 din lege.
3. Cesiunea părţilor de interes
Se realizează în aceleaşi condiţii ca şi la societăţile în nume

colectiv, fiind necesar în acest scop consimţământul prealabil al asociaţilor,
fie prin actul constitutiv, fie printr-o decizie luată cu unanimitate de voturi (art.
87 din lege).
Cedentul va rămâne în continuare obligat faţă de societate
pentru efectuarea vărsămintelor.
Faţă de terţi cedentul va fi răspunzător în condiţiile art.225, pentru
operaţiunile efectuate de societate sau în curs de efectuare în momentul
cesiunii.
Regulile generale referitoare la cesiune, analizate anterior, se vor
aplica şi acestui tip de societăţi.
4. Retragerea şi excluderea asociatului din societatea în

comandită simplă are loc în condiţiile art. 226 şi, respectiv, ale art.226 din
Legea nr. 31/1990, aşa cum au fost analizate anterior pentru societatea în
nume colectiv.
144
5. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită simplă
În afara cauzelor generale prevăzute de art. 227 pentru

dizolvarea oricărei forme de societate comercială, societatea în comandită
simplă se dizolvă, potrivit art. 229, în cazul falimentului, incapacităţii,
excluderii, retragerii sau decesului singurului asociat comanditat sau
comanditar.
Societatea nu se dizolvă dacă în actul constituit există o clauză
de continuare cu moştenitorii acceptanţi sau dacă asociatul rămas decide
schimbarea formei societăţii în societate cu răspundere limitată cu asociat
unic.
Lichidarea societăţii în comandită simplă se face cu respectarea
condiţiilor generale, dar şi a prevederilor specifice acestei forme de societate
(art. 262-263).

Bucureşti, 2008
2001
Bucureşti, 1994
Kluwer, 2008
2006
Universul juridic, Bucureşti, 2008
145
LGDJ, Paris, 2002
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 1998
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro
- C. proc. civ. – Codul de procedura civilă

răspunsuri :
1. Actul constitutiv al societăţii în comandită simplă trebuie să fie:

a) act autentic
b) act sub semnătură privată
c) act unilateral.
2. Asociaţii comanditaţi răspund:

a) în limita aportului
b) nelimitat şi solidar
c) divizibil.
3. În calitate de administratori ai societăţii în comandită simplă pot fi numiţi:

a) numai asociaţii comanditari
b) numai asociaţii comanditaţi
c) atât asociaţii comanditari, cât şi asociaţii comanditaţi.
146
4. Hotărârea de modificare a actului constitutiv al societăţii în comandită simplă se
ia:
a) cu unanimitate de voturi
b) cu majoritate absolută
c) cu majoritate simplă.
5. Controlul gestiunii societăţii în comandită simplă se efectuează de către:

a) cenzori
b) auditori
c) asociaţii comanditari.
6. Asociaţii comanditaţi pot folosi fondurile societăţii în comandită simplă:

a) în interes propriu, cu consimţământul prealabil scris al celorlalţi asociaţi
b) în interesul altor persoane, cu consimţământul prealabil scris al celorlalţi asociaţi
c) necondiţionat şi fără consimţământul celorlalţi asociaţi.
7. Capitalul social al societăţii în comandită simplă se divide în:

a) părţi sociale
b) părţi de interes
c) acţiuni.
8. Asociaţii societăţii în comandită simplă pot cesiona către terţi fracţiunile din
capitalul social deţinute:
a) numai cu consimţământul prealabil şi unanim al celorlalţi asociaţi
b) cu consimţământul celorlalţi asociaţi
c) fără consimţământul celorlalţi asociaţi.
9. În cazul pluralităţii de administratori, în societatea în comandită simplă:

a) este obligatorie constituirea consiliului de administraţie
b) se înfiinţează un consiliul director
c) dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator.
10. În societatea în comandită simplă, asocuiaţii comanditari:

a) nu pot încheia operaţiuni în numele societăţii
b) pot reprezenta societatea în relaţiile cu terţii
c) pot încheia operaţiuni în numele societăţii în baza unei procuri speciale.
147
Cursul 12. Societatea pe acţiuni
• Reguli speciale privind înfiinţarea şi funcţionarea societăţii pe acţiuni
Conţinut:
1. Constituirea societăţii pe acţiuni
2. Funcţionarea societăţii pe acţiuni. Sisteme de administrare
3. Acţiunile şi obligaţiunile emise de societatea pe acţiuni
4. Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni
1. Constituirea societăţii pe acţiuni
Societăţile pe acţiuni, denumite şi „societăţi anonime” datorită

lipsei interesului cu privire la persoana şi calităţile asociaţilor, reprezintă
forma cea mai evoluată de societate comercială. Societăţile pe acţiuni se
înfiinţează în general când asociaţii dispun de un capital consistent pentru
desfăşurarea unor activităţi de anvergură.
Societatea pe acţiuni poate fi definită ca fiind acea formă de
societate comercială constituită de către asociaţi persoane fizice şi/sau
persoane juridice, care, în schimbul participării la formarea capitalului social,
dobândesc titluri de valoare negociabile, denumite acţiuni, scopul asocierii
fiind desfăşurarea unei activităţi comerciale în vederea maximizării profitului
şi al împărţirii acestuia.
Societatea pe acţiuni cunoaşte două modalităţi de constituire,
analizate anterior, şi anume: constituirea simultană şi constituirea continuată
(prin subscripţie publică).
Societatea pe acţiuni se înfiinţează prin contract de societate şi
statut, încheiate sub forma înscrisului unic, denumit act constitutiv (art. 5 din
Legea nr. 31/1990). Actul constitutiv trebuie semnat de către toţi asociaţii sau
numai de către fondatori, în cazul societăţii pe acţiuni constituită prin
subscripţie publică.
Potrivit art. 8 din lege, actul constitutiv al societăţii pe acţiuni va
cuprinde:
a) datele de identificare ale fondatorilor; numărul minim de
acţionari prevăzut de lege este de cel puţin 2 (art. 10 alin. 3); dacă societatea
are un singur asociat pe o perioadă mai mare de 9 luni, orice persoană
interesată poate solicita instanţei judecătoreşti dizolvarea societăţii.
Societatea aflată în această situaţie mai poate fi salvată, dacă, până la
148
rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, numărul minim
de asociaţi este completat;
b) forma, denumirea şi sediul social.
Firma societăţii pe acţiuni se compune dintr-o denumirea proprie,
de natură a o deosebi de firma altor societăţi, şi va fi însoţită de menţiunea
scrisă în întregime „societate pe acţiuni” sau „S.A.” (art. 35 din Legea nr.
26/1990).
Actele care provin de la societate trebuie să cuprindă denumirea
şi forma societăţii, numărul de înmatriculare în Registrul Comerţului, sediul
social, capitalul social, inclusiv capitalul social vărsat;
c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a
activităţii principale;
d) capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care
societatea are un capital autorizat, cuantumul acestuia.
Capitalul social al societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de
90.000 de lei; Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea
minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât
acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 de euro.
Capitalul social al societăţii pe acţiuni constituită prin subscriere
integrală şi simultană se va vărsa în proporţie de cel puţin 30% în momentul
constituirii, diferenţa urmând a fi vărsată astfel:
- pentru acţiunile emise în schimbul unui aport în numerar, în
termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii;
- pentru acţiunile emise în schimbul aportului în natură, în termen
de cel mult 2 ani de la înmatriculare (art. 9);
e) natura şi valoarea bunurilor constituite ca aport în natură,
numărul de acţiuni acordate pentru acestea şi numele, sau, după caz,
denumirea persoanei care le-a adus ca aport.
Aporturile în creanţe nu sunt permise la societăţile pe acţiuni
constituite prin subscripţie publică, iar aporturile în muncă nu sunt permise
deloc la societăţile pe acţiuni;
f) numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă
sunt nominative sau la purtător.
Valoarea unei acţiuni trebuie să fie de cel puţin 0,1 lei (art. 93 din
lege).
f1) Dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, actul constitutiv
trebuie să arate numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei
categorii de acţiuni.
f2) Orice restricţii cu privire la transferul de acţiuni;
g) datele de identificare ale primilor membri ai consiliului de
administraţie, respectiv ale primilor membri ai consiliului de supraveghere.
g1) Puterile conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, şi
dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.
149
În contractul de societate pot fi desemnate ca administratori atât
persoane fizice, cât şi persoane juridice, cetăţeni români sau străini, asociaţi
sau neasociaţi, dar trebuie să se respecte prevederile legale cu privire la
numire şi la cumulul de calităţi;
h) datele de identificare ale primilor cenzori sau a primului auditor
financiar.
În cazul societăţii pe acţiuni constituită prin subscripţie publică,
cenzorii/auditorii sunt desemnaţi de către adunarea constitutivă;
i) clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi
controlul gestiunii societăţii de către organele statutare, numărul membrilor
consiliului de administraţie sau modul de stabilire a acestui număr.
Prin actul constitutiv, societăţile pe acţiuni nou înfiinţate vor opta
pentru unul din cele două sisteme de administrare prevăzute de lege.
i1) Puterile de reprezentare conferite administratorilor şi,
după caz, directorilor, respectiv membrilor directoratului, şi dacă ei urmează
să le exercite împreună sau separat;
j) durata societăţii.
Societăţile pe acţiuni se pot înfiinţa pentru o durată de timp
stabilită prin actul constitutiv sau pe timp nelimitat.
k) modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor.
l) sediile secundare – sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte
asemenea unităţi fără personalitate juridică -, atunci când se înfiinţează odată
cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în
vedere o atare înfiinţare;
m) orice avantaj special acordat, în timpul înfiinţării societăţii sau
până la momentul în care societatea este autorizată să îşi înceapă
activitatea, oricărei persoane care a participat la constituirea societăţii ori la
tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei în cauză, precum şi identitatea
beneficiarilor în cauză;
n) cuantumul total sau estimativ al cheltuielilor de constituire;
o) modul de dizolvare şi lichidare a societăţii.
Statutul societăţii pe acţiuni va fi actul care dezvoltă prevederile
contractului în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea societăţii pe
acţiuni, în special.
Societatea pe acţiuni se constituie potrivit regulilor generale
analizate, formalităţile fiind în esenţă aceleaşi pentru constituirea simultană,
ca şi pentru constituirea prin subscripţie publică.
Societatea pe acţiuni devine persoană juridică din momentul
înmatriculării la Registrul Comerţului (art. 41 alin. 1).
2. Funcţionarea societăţii pe acţiuni. Sisteme de

administrare
150
Organul de deliberare şi decizie al societăţii pe acţiuni este
adunarea generală a acţionarilor. Aducerea la îndeplinire a hotărârilor
adunării şi săvârşirea de fapte de comerţ în numele societăţii revin
administratorilor, iar controlul gestiunii societăţii pe acţiuni se realizează de
către cenzori/auditori financiari, dar şi de către consiliul de supraveghere (în
sistem dualist).
Deoarece aceste aspecte au fost analizate în cadrul regulilor
generale aplicabile fiecărei societăţi, vom insista cu precădere asupra
modalităţilor de administrare a societăţii pe acţiuni introduse prin Legea nr.
441/2006.
Societatea pe acţiuni este administrată, potrivit dispoziţiilor Legii
nr. 31/1990, de către unul sau mai mulţi administratori, persoane fizice sau
persoane juridice, care pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la
îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în
actul constitutiv (art. 70 din lege).
În cazul pluralităţii de administratori, prin actul constitutiv al
societăţii pe acţiuni acţionarii trebuie să aleagă unul din cele două sisteme de
administrare prevăzute de lege: sistemul unitar (art. 137 – 1521) sau sistemul
dualist (art. 153- 15311) .
Dacă societatea pe acţiuni este administrată de un singur
administrator, acestuia i se vor aplica dispoziţiile legale referitoare la consiliul
de administraţie care nu presupun pluralitatea de administratori (art. 137 alin.
3).
Sistemul unitar de administrare. În acest sistem administratorii
sunt desemnaţi prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a
acţionarilor, luată în condiţiile de cvorum şi majoritate cerute de lege pentru
adunarea ordinară. Dacă se desemnează mai mulţi administratori, numărul
acestora trebuie să fie întotdeauna impar. Nu este exclus să fie numit şi un
singur administrator, cu excepţia societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii
financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare care sunt
administrate de cel puţin 3 administratori.
Acţionarii şi membrii actuali ai consiliului de administraţie vor
nominaliza candidaţii pentru funcţia de administrator, în condiţiile legii.
Potrivit art. 1371 alin. 3, în cazul societăţilor pe acţiuni calitatea de
administrator este incompatibilă cu cea de salariat al societăţii. Dacă
administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii, contractul
individual de muncă se suspendă pe perioada mandatului de administrator.
Legea nr. 31/1990 prevede posibilitatea ca, prin actul constitutiv
sau prin hotărârea adunării generale, să fie desemnaţi unul sau mai mulţi
administratori independenţi (art. 1382). Administratorii nu sunt consideraţi
independenţi dacă:
a) sunt sau au fost în ultimii 5 ani directori ai societăţii sau ai unei
societăţi controlate de aceasta;
151
b) sunt sau au fost în ultimii 5 ani salariaţi ai societăţii sau ai unor
societăţi controlate de aceasta;
c) primesc sau au primit de la societate sau de la o societate
controlată de aceasta o remuneraţie suplimentară sau alte avantaje; pot primi
astfel de avantaje administratorii neexecutivi şi acestea nu afectează
independenţa administratorului în cauză;
d) administratorii nu sunt independenţi dacă sunt sau reprezintă
acţionari semnificativi ai societăţii ori au avut relaţii de afaceri cu societatea
ori cu o societate controlată de aceasta;
e) se află într-una din situaţiile prevăzute de lege (art.1382).
În caz de vacanţă a postului, consiliul de administraţie poate
desemna administratori provizorii, până la momentul când se va întruni
adunarea generală ordinară, dacă actul constitutiv nu prevede altfel.
Administratorii astfel desemnaţi vor lucra împreună, în cadrul
consiliului de administraţie, care se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni.
Consiliul de administraţie poate fi convocat de către preşedintele consiliului,
care stabileşte ordinea de zi. Convocarea poate fi făcută şi la solicitarea
motivată a doi dintre administratori sau a directorului general.
Consiliul de administraţie este însărcinat cu îndeplinirea actelor
necesare şi utile legate de realizarea obiectului de activitate şi are
următoarele competenţe de bază:
- stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare a
societăţii;
- stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi aprobarea
planificării financiare;
- numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
- supravegherea activităţii directorilor;
- pregătirea raportului anual, organizarea şedinţelor adunării
generale a acţionarilor şi aducerea la îndeplinire a hotărârilor acesteia;
- introducerea cererii pentru declanşarea procedurii insolvenţei,
potrivit Legii nr. 85/2006;
- alte atribuţii delegate de adunarea generală, în temeiul art. 114
(mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului secundar de activitate al
societăţii, înfiinţarea sau desfiinţarea sediilor secundare ale societăţii,
majorarea capitalului social).
Consiliul de administraţie poate delega o parte din aceste atribuţii
către directori, cu excepţia competenţelor de bază şi a atribuţiilor delegate
consiliului de către adunarea generală potrivit art. 114. Directorii sunt
desemnaţi dintre administratori sau din afara membrilor consiliului de
administraţie (art. 143 alin. 2).
De asemenea, conducerea societăţii poate fi delegată de către
consiliul de administraţie unuia sau mai multor directori, numind pe unul
dintre ei director general. Director general al societăţii poate fi şi preşedintele
consiliului de administraţie. Potrivit legii, dacă situaţia financiară a societăţii
152
pe acţiuni este supusă obligaţiei de auditare, delegarea conducerii societăţii
este obligatorie (art. 143 alin. 4). Directorii sunt responsabili cu luarea tuturor
măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de activitate.
Consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi
în justiţie prin preşedintele său (art. 1432 alin. 1).
Puterile de reprezentare a societăţii pot fi delegate unuia sau mai
multor administratori, care vor lucra împreună sau separat, conform
împuternicirii.
Membrii consiliului de administraţie trebuie să-şi îndeplinească
mandatul cu prudenţă şi diligenţă, precum şi cu loialitate şi să păstreze
informaţiile confidenţiale şi secretele de afaceri, inclusiv după încetarea
funcţiei, în condiţiile stabilite de contract (art. 1441 alin. 1 şi 4).189
Art. 1441 a fost introdus prin Legea nr. 441/2006 şi conţine o
dispoziţie cu totul nouă în materia răspunderii administratorilor. Astfel,
administratorul nu încalcă obligaţia de exercitare a mandatului cu loialitate
dacă, „în momentul luării unei decizii de afaceri, el este în mod rezonabil
îndreptăţit să considere că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor
informaţii adecvate” (art. 1441 alin. 2). În doctrină s-a arătat că această
prevedere este preluată din sistemul de common law, unde există o bogată
jurisprudenţă în materie, fiind cunoscută drept „teoria judecăţii de afaceri”
(businees judgement rule) 190. Membrii consiliului de administraţie nu vor
divulga informaţiile confidenţiale şi secretele comerciale ale societăţii, la care
au acces în calitatea lor de administratori. Această obligaţie le revine şi după
încetarea mandatului de administrator (art. 1441 alin. 5 din lege).
Conţinutul şi durata obligaţilor prevăzute la alin. 5 sunt stipulate în
contractul de administraţie. În esenţă, contractul de administraţie, ca şi
contractul de management, este un contract de mandat comercial.
Remuneraţia directorilor, obţinută în temeiul contractului de
mandat, este asimilată din punct de vedere fiscal veniturilor din salarii şi se
impozitează potrivit legislaţiei în materie.
Răspunderea administratorilor se angajează pentru modul de
îndeplinire a atribuţiilor prevăzute de art. 72 şi art. 73 din lege, în condiţiile
analizate. Administratorii mai sunt răspunzători în mod indirect pentru faptele
săvârşite de către salariaţii societăţii asupra cărora trebuie să exercite
supravegherea, precum şi pentru faptele săvârşite de către administratorii
imediat precedenţi (art. 1442). Aceste prevederi au fost de asemenea
analizate în capitolul consacrat regulilor generale aplicabile fiecărei forme de
societate comercială.
Administratorii sunt răspunzători faţă de creditorii societăţii în
cazul declanşării procedurii insolvenţei, în condiţiile Legii nr. 85/2006 aceşti
189
Prevederile art. 1441 din Legea nr. 31/1990 au fost modificate prin O.U.G. nr.82/2007. A se vedea în acest sens,
Maria Fodor, Sorana Popa, op. cit., 2008, p. 12.
190
A se vedea L. Bercea, „Regula judecăţii de afaceri : un transplant legal imposibil”, Pandectele Române, nr. 3/2006.
p.202 şi urm.
153
creditori având posibilitatea intentării unei acţiuni civile în răspundere
împotriva administratorilor.
Sistemul dualist de administrare. Dacă prin actul constitutiv, în
forma iniţială sau prin modificări ulterioare, se decide adoptarea acestui
sistem, administrarea societăţii pe acţiuni se va realiza de către un directorat
şi de către un consiliu de supraveghere (art. 153).
Societăţile pe acţiuni care optează pentru sistemul dualist de
administrare nu sunt supuse controlului gestiunii de către cenzori, ci de către
auditori financiari.
Consiliul de supraveghere este desemnat prin actul constitutiv
sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor la propunerea acţionarilor
sau dintre membrii existenţi ai consiliului.
Consiliul este format dintr-un număr impar de membri (3-11
membri), se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni, fiind convocat de către
preşedintele consiliului, inclusiv la iniţiativa a 2 dintre membrii săi ori ai
directoratului (art.15311). Deciziile vor fi consemnate în procesul-verbal al
şedinţei, semnat de către preşedintele de şedinţă şi de un membru al
consiliului.
Membrii consiliului de supraveghere nu pot fi concomitent şi
membri ai directoratului ori salariaţi ai societăţii.
Prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale se pot
prevedea condiţii de profesionalism şi independenţă a membrilor consiliului,
potrivit criteriilor administratorilor independenţi prevăzute în art. 1382 alin. 2
din lege.
În cazul vacanţei unui post de membru în consiliul de
supraveghere, consiliul poate proceda la numirea unui membru provizoriu,
până la întrunirea adunării generale.
Drepturile şi obligaţiile membrilor consiliului de supraveghere sunt
stabilite conform regulilor de la mandat şi ale dispoziţiilor Legii nr. 31/1990. În
privinţa acestora se vor aplica, aşadar, prevederile art. 1441, ale art. 1442 alin.
1 şi 5, ale art. 1443-4 şi ale art. 150.
Consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale:
- exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de
către directorat;
- numeşte şi revocă membrii directoratului;
- verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu
hotărârile adunării generale a operaţiunilor de conducere a societăţii;
- raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor
cu privire la activitatea de supraveghere desfăşurată;
- poate convoca, în situaţii excepţionale, justificate de interesul
societăţii, adunarea generală a acţionarilor.
Consiliul de supraveghere nu poate exercita atribuţii de
conducere a societăţii.
154
În exercitarea atribuţiilor sale, consiliul de supraveghere poate
crea comitete consultative, formate din cel puţin 2 membri ai consiliului,
pentru efectuarea de investigaţii şi elaborarea de recomandări pentru
consiliu. La societăţile pe acţiuni supuse obligaţiei legale de auditare, crearea
acestor comitete este obligatorie. Comitetele astfel înfiinţate vor înainta
consiliului, în mod regulat, rapoarte cu privire la activitatea lor (art. 15310 alin.
1 şi 4).
Directoratul este desemnat şi îşi exercită atribuţiile sub controlul
consiliului de supraveghere (art. 1531 alin. 2 şi art. 1532 alin. 1). Decizia de
revocare a membrilor acestuia din funcţie revine, potrivit legii, consiliului de
supraveghere şi adunării generale.
Membrii directoratului nu pot fi concomitent membrii ai consiliului
de supraveghere.
Directoratul exercită conducerea exclusivă a societăţii şi
îndeplineşte actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate
al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege consiliului de supraveghere şi
adunării generale a acţionarilor (art. 1531).
De asemenea, directoratul reprezintă societatea în raporturile cu
terţii şi în justiţie.
Membrii directoratului îşi vor exercita atribuţiile potrivit regulilor de
la mandat, dispoziţiile prevăzute de lege cu privire la consiliul de administraţie
fiindu-le aplicabile în mod corespunzător (art. 1532 alin. 6).
Administratorii, membrii directoratului şi ai consiliului de
supraveghere sunt desemnaţi pe o durată de cel mult 4 ani, în condiţiile
actului constitutiv, cu excepţia primilor membri ai consiliului de administraţie şi
ai consiliului de supraveghere, al căror mandat nu poate depăşi 2 ani.
Mandatul trebuie acceptat în mod expres. Deoarece, în cadrul
regulilor generale de funcţionare a societăţilor comerciale, am analizat
administrarea societăţilor comerciale, în acest capitol vom face doar scurte
referiri cu privire la regulile aplicabile atât sistemului unitar, cât şi sistemului
dualist.
Legea prevede o limitare în privinţa desemnării directorilor şi a
membrilor directoratului, aceştia trebuind să fie persoane fizice (art. 15313).
Persoanele care nu pot fi fondatori nu pot avea nici calitatea de
administratori, directori, membri ai directoratului sau ai consiliului de
supraveghere. Aceste condiţii legate de onorabilitatea administratorilor au
scopul de a proteja siguranţa circuitului comercial, nu numai interesele
particulare ale asociaţilor.191 Directorii şi membrii directoratului sunt obligaţi
inclusiv să nu facă concurenţă societăţii.
Cu privire la drepturile şi obligaţiile membrilor directoratului, se vor
aplica dispoziţiile art. 1371 alin. 3 (interdicţia încheierii contractului de muncă
cu societatea) , art. 1441 (decizia de afaceri) , art. 1442 alin. 1, 4 şi 5
191
A se vedea în acest sens, Curtea Supremă de Justiţie, Decizia nr. 255/1992, în Rev. de drept comercial nr. 5/1994, p.
73 şi urm.
155
(răspunderea administratorilor), art. 1443 (interesele contrare societăţii), art.
1444 (creditarea de către societate a administratorilor) , art. 150 (înstrăinarea,
închirierea şi leasing-ul ce au ca obiect bunuri în valoare de peste 10% din
activul net al societăţii) şi ale art. 15312 alin. 4 (asigurarea profesională
obligatorie) referitoare la administratori.
Legea nr. 31/1990 limitează cumulul calităţii de administrator sau
de membru al consiliului de supraveghere la cel mult 5 mandate la societăţi
cu sediul în România. Dacă se încalcă aceste prevederi ale legii,
administratorul sau acel membru al consiliului de supraveghere trebuie să
demisioneze din funcţiile care depăşesc cumulul admis, în termen de o lună
de la apariţia situaţiei de incompatibilitate, în caz contrar pierzând mandatele
care depăşesc maximul stabilit de lege, şi va răspunde pentru daune.
Remuneraţia membrilor consiliului de administraţie sau ai
consiliului de supraveghere este stabilită prin actul constitutiv sau prin
hotărârea adunării generale.
Deciziile în cadrul consiliului de administraţie, ale directoratului
sau ale consiliului de supraveghere se iau în prezenţa a cel puţin jumătate
dintre membri, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare
şi cu votul majorităţii membrilor prezenţi, cu excepţia deciziilor privind
numirea şi revocarea preşedinţilor acestor organe, când este nevoie de votul
majorităţii membrilor acestora (art. 15320 alin. 1 şi 2).
Actul constitutiv poate prevedea că, în cazuri excepţionale,
justificate prin urgenţa situaţiei şi prin interesul societăţii, deciziile consiliului
de administraţie sau ale directoratului pot fi luate prin votul unanim exprimat
în scris al membrilor, fără a fi necesară întrunirea organului respectiv (art.
15321 alin. 1). Sunt exceptate deciziile referitoare la situaţiile financiare anuale
şi la capitalul autorizat.
Pentru celelalte drepturi şi obligaţii ale persoanelor însărcinate cu
administrarea societăţii pe acţiuni, inclusiv acţiunea în răspundere, rămân
valabile regulile generale expuse deja în capitolul special destinat funcţionării
3. Acţiunile şi obligaţiunile emise de societatea pe acţiuni
Acţiunile societăţii. În schimbul efectuării aporturilor în numerar

sau în natură, acţionarii societăţilor comerciale pe acţiuni dobândesc calitatea
de asociat şi dreptul de a deţine o cotă-parte din capitalul acestora, exprimat
în acţiuni.
Acţiunile reprezintă, deci, titluri de valoare, care încorporează
dreptul proprietarului lor de a fi recunoscut ca acţionar şi ca titular al unei
fracţiuni din capitalului social.
156
Din reglementările cuprinse în Legea nr. 31/1990, se pot
desprinde următoarele caracteristici ale acţiunilor192:
1) acţiunile au o valoare nominală, al cărei minim este determinat
prin lege; astfel, potrivit art. 93 alin. 1, valoarea nominală a unei acţiuni nu va
putea fi mai mică de 0,1 lei;
2) acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social; ele trebuie să
fie de o valoare egală (art. 94 din lege);
3) acţiunile sunt indivizibile; când o acţiune nominativă devine
proprietatea mai multor persoane, aceste persoane sunt obligate să-şi
desemneze un reprezentant unic, în caz contrar societatea nefiind obligată să
înregistreze transmisiunea (art. 102);
4) acţiunile sunt titluri negociabile (titluri de valoare, din categoria
valorilor mobiliare)193.
Acţiunile nu au un caracter autonom, nefiind independente faţă de
raportul juridic iniţial din care derivă, respectiv contractul de societate, şi nici
literal, deoarece întinderea drepturilor conferite titularilor nu este menţionată
în titlu. Drept urmare nu sunt titluri de credit perfecte, dar au un caracter
special, sunt titluri speciale, denumite şi corporative ori societare.194
Acţiunile pot fi, în funcţie de categoriile de drepturi conferite,
ordinare sau preferenţiale.
La rândul lor, acţiunile ordinare, sunt nominative sau la purtător,
în funcţie de modul de transmitere.
Acţionarii stabilesc felul acţiunilor prin actul constitutiv; în caz
contrar, acţiunile vor fi nominative.
Acţiunile nominative au în cuprinsul lor înscris numele titularului şi
domiciliul acestuia. Pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în
formă dematerializată, prin înscriere în registrul acţionarilor societăţii. 195
Acţiunile preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot se
emit în condiţiile actului constitutiv şi conferă titularului dreptul la un dividend
prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil la exerciţiului financiar,
înaintea oricărei alte prelevări, precum şi drepturile recunoscute titularilor de
acţiuni ordinare, inclusiv dreptul de a participa la adunarea generală, cu
excepţia dreptului de vot. În schimb, titularii acestor acţiuni pot constitui
adunarea specială, pe probleme specifice.
Acţiunile preferenţiale nu pot fi emise pentru mai mult de ¼ din
capitalul social şi vor avea aceeaşi valoare nominală ca şi acţiunile ordinare
(art. 95 alin. 2).
192
A se vedea şi St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 308.
193
A se vedea în acest sens, St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 506 şi urm. Autorul defineşte titlul de valoare ce fiind un
înscris, denumit şi titlu, în temeiul căruia posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul
arătat în înscris.
194
Idem, p. 309.
195
Bursele de mărfuri pot emite doar acţiuni nominative (art. 5, Legea nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri). Legea a
fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 1115/09.12.2005 şi a intrat în vigoare la data de 12.12.2005.
157
Administratorii, directorii, membrii directoratului şi ai consiliului de
supraveghere, precum şi cenzorii nu pot fi titulari de acţiuni preferenţiale.
Acţiunile făcând parte din diferite categorii pot fin convertite între
ele, prin hotărârea acţionarilor luată în adunarea generală extraordinară, în
condiţiile art. 115.
Acţiunile vor cuprinde, în mod obligatoriu:
- denumirea şi durata societăţii;
- data actului constitutiv, numărul de înregistrare în Registrul
Comerţului sub care este înmatriculată societatea, codul unic de înregistrare
şi numărul Monitorului Oficial al României, Partea a IV- a, în care s-a făcut
publicarea;
- capitalul social, numărul acţiunilor şi numărul lor de ordine,
valoarea nominală a acţiunilor şi vărsămintele efectuate;
- avantajele acordate fondatorilor.
Acţiunile trebuie semnate de 2 membri ai consiliului de
administraţie, respectiv ai directoratului, sau de către administratorul
unic/directorul general unic.
Acţiunile pot fi emise cu respectarea următoarelor condiţii:
1) acţiunile se pot emite numai după înmatricularea societăţii (art.
93 alin. 2 lit. b);
2) societatea nu poate emite acţiuni mai mici decât valoarea
nominală stabilită de lege (art. 93 alin. 1);
3) nu pot fi emise noi acţiuni în vederea majorării capitalului social
mai înainte de a fi achitate complet cele din emisiunea precedentă (art. 92
alin. 3);
4) acţiunile neplătite sunt întotdeauna nominative (art. 92 alin. 2);
5) acţiunile emise de societăţile pe acţiuni, prin oferta publică de
valori mobiliare, sunt reglementate de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de
capital.196
Acţiunile emise de societăţile pe acţiuni conferă titularilor anumite
drepturi. Astfel, acţionarii au dreptul de a participa şi de a vota în adunarea
generală – cu restricţiile arătate în privinţa titularilor de acţiuni preferenţiale -,
dreptul de a fi informaţi de către administratori cu privire la activitatea
societăţii şi la gestiunea acesteia, dreptul de a primi dividende şi dreptul
asupra unei părţi corespunzătoare cu participarea la capital în cazul lichidării
societăţii (dacă se înregistrează un activ net distribuibil acţionarilor).
Acţiunile pot fi transmise între acţionari sau către persoane din
afara societăţii, în condiţiile legii şi ale actului constitutiv. Astfel, legea
limitează dobândirea de către societate a propriilor acţiuni, iar prin voinţa
196
Legea a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 571 din 29 iunie .2004 şi a fost modificată şi completată prin Legea nr.
208/2005, publ. în M. Of. nr.578 din 05 iulie 2005, şi prin O.G. nr. 41/2005 privind reglementarea unor măsuri
financiare, publ. în M. Of., Partea I nr. 687 din 28 iulie 2005 şi aprobată prin Legea nr. 97 din 25 aprilie 2006, publ. în
M. Of., Partea I nr. 375 din 02 mai 2006.
158
acţionarilor, pot fi prevăzute clauze de agrement sau clauze de
preemţiune.197
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative emise în
formă materială se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor şi
prin menţiunea făcută pe titlu, semnată de către cedent şi de cesionar,
personal sau prin mandatar.
Dacă acţiunile în formă dematerializată sunt tranzacţionate pe o
piaţă reglementată sau printr-un sistem alternativ de tranzacţionare, vor fi
aplicate prevederile referitoare la piaţa de capital.
Subscriitorii şi cesionarii ulteriori sunt răspunzători solidar de plata
acţiunilor timp de 3 ani, de la data când s-a menţionat transmiterea acţiunilor
(art. 98 alin. 3).
Dreptul de proprietate al acţiunilor la purtător se transmite prin
simpla tradiţiune.
Prin actul constitutiv, acţionarii pot prevedea şi alte modalităţi de
transmitere a dreptului de proprietate asupra acţiunilor (art. 98 alin. 1).
De asemenea, acţiunile pot face obiectul garanţiei reale mobiliare,
în condiţiile art. 991 şi art. 124 alin. 2 – în temeiul căruia dreptul de vot în
adunarea generală se exercită de către proprietar - şi ale Legii nr. 99/1999
sau pot fi grevate de un drept de uzufruct, situaţie în care uzufructuarul
exercită dreptul de vot în adunarea generală ordinară, iar nudul proprietar –
în adunarea generală extraordinară (art. 124 alin. 1).
Dobândirea propriilor acţiuni de către societate nu este permisă,
potrivit art. 103 din lege. Astfel, societatea nu poate subscrie propriile acţiuni,
iar dacă acţiunile societăţii sunt subscrise de o persoană acţionând în nume
propriu, dar în contul societăţii, se va considera că subscriitorul a subscris
acţiunile pentru sine, fiind obligat să achite contravaloarea acestora.
Societatea va putea dobândi, direct sau indirect, prin persoane
acţionând în nume propriu, dar în contul societăţii, propriile acţiuni, în
următoarele condiţii restrictive:
- să existe aprobarea prealabilă a adunării generale extraordinare
cu privire la condiţiile dobândirii (numărul maxim de acţiuni, contravaloarea
minimă şi maximă);
- aprobarea nu poate fi dată pentru mai mult de 18 luni de la
publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii;
- valoarea nominală a acţiunilor proprii deţinute de societate nu
poate depăşi 10% din capitalul social subscris;
- pot fi dobândite doar acţiuni integral liberate (achitate);
- plata acţiunilor se poate face numai din profitul distribuibil sau
din rezervele statutare ori convenţionale;
197
St. D. Cărpenaru, op. cit., p.314. Clauzele de agrement sunt cele prin care asociaţii condiţionează „transmiterea
acţiunilor de avizul consiliului de administraţie sau al adunării generale cu privire la persoana dobânditorului”, iar
clauzele de preemţiune consacră „dreptul acţionarilor sau al societăţii de a dobândi cu preferinţă acţiunile asociatului
cedent”.
159
- acţiunile dobândite în scopul repartizării către angajaţii societăţii
se vor distribui acestora în maximum 12 luni de la dobândirea acestora (art.
1031 din lege).
Acţiunile dobândite cu încălcarea prevederilor art. 1031 trebuie
înstrăinate în termen de un an de la dobândire. În schimb, dacă acţiunile
dobândite în condiţiile art. 104 lit. b-d, inclusiv valoarea acţiunilor aflate deja
în portofoliul societăţii, depăşesc 10% din capitalul social subscris, acţiunile
vor fi înstrăinate în termen de 3 ani de la dobândire.
Dacă acţiunile nu sunt înstrăinate în termenele prevăzute, trebuie
anulate, societatea fiind obligată să-şi reducă în mod corespunzător capitalul
social.
Aceste acţiuni nu dau dreptul la dividende, iar dreptul de vot este
suspendat pe durata deţinerii lor de către societate.
În privinţa acţiunilor, Legea nr. 31/1990 instituie anumite restricţii
în vederea preîntâmpinării riscului de reducere a capitalului social urmată de
scăderea gajului general al creditorilor (art. 106 din lege). În temeiul acestor
dispoziţii, o societate nu poate să acorde avansuri sau împrumuturi şi nici să
constituie garanţii în vederea subscrierii sau dobândirii propriilor acţiuni de
către un terţ, cu excepţia tranzacţiilor efectuate în cadrul operaţiunilor curente
ale instituţiilor de credit şi ale altor instituţii financiare, precum şi cu excepţia
dobândirii de acţiuni de către salariaţi sau pentru aceştia, cu condiţia ca
aceste dobândiri să nu diminueze activul net sub valoarea cumulată a
capitalului social subscris şi a rezervelor nedistribuibile.
Obligaţiunile emise de societate. În cazul în care societatea pe
acţiuni are nevoie de capital la un moment dat poate apela la o instituţie de
credit, poate decide majorarea capitalului social sau poate emite obligaţiuni.
Obligaţiunile sunt titluri de valoare, din categoria titlurilor de credit,
emise de către societate în schimbul sumelor de bani împrumutate, care
încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti
dobânzile aferente.198
Deoarece obligaţiunile, ca fracţiuni ale împrumutului efectuat de
către societate, dau dreptul la suma de bani menţionată în titlu, sunt, ca şi
acţiunile, valori mobiliare. Spre deosebire de acţiuni, obligaţiunile nu conferă
titularilor calitatea de asociaţi la societatea emitentă, obligatarii având
calitatea de creditor al societăţii.
Obligaţiunile pot fi nominative şi se transmit prin cesiune sau la
purtător, când se transmit prin simpla tradiţiune.199
Obligaţiunile pot fi emise ca urmare a hotărârii adunării generale
extraordinare, luată în condiţiile prevăzute de art. 115.
Valoarea nominală a unei obligaţiuni nu poate fi mai mică de 2,5
lei (art.167 din lege). Obligaţiunile din aceeaşi emisiune trebuie să fie de
valoare egală, acordând deţinătorilor drepturi egale.
198
St. D. Cărpenaru, op. cit., p.329.
199
Idem, p.330.
160
Obligaţiunile pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie,
sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont.
Dacă subscrierea obligaţiunilor este oferită publicului, este
necesară respectarea prevederilor Legii nr. 297/2004, Titlul V – „Operaţiuni
de piaţă”, Capitolul I – „Ofertele publice”.
Potrivit acestor reglementări, orice persoană care intenţionează
să facă o ofertă publică va înainta Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare o
cerere de aprobare a prospectului de emisiune. Prospectul de emisiune
trebuie să cuprindă informaţii referitoare la denumirea, obiectul de activitate,
sediul şi durata societăţii, capitalul social şi rezervele de care dispune
societatea, situaţia patrimoniului, modificările aduse actului constitutiv, suma
totală a obligaţiunilor emise anterior şi a celor ce vor fi emise, valoarea
nominală a acestora, dobânda, data adunării generale care a luat hotărârea
etc. Titlurile obligaţiunilor trebuie semnate, în condiţiile art. 93 alin. 4, de către
2 membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai directoratului, sau de
către administratorul unic ori directorul general unic.
Sancţiunea nedepunerii cererii este nulitatea ofertei.
După aprobare, prospectul trebuie să fie accesibil publicului, de
exemplu, prin publicare într-un cotidian de difuzare naţională, prin publicare
în format electronic sau dacă poate fi obţinut de orice potenţial investitor pe
suport de hârtie de la sediul ofertantului sau al intermediarului etc.
Odată publicată, oferta devine obligatorie.
La expirarea duratei stabilite, oferta devine caducă.
Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la realitatea,
exactitatea şi acurateţea informaţiilor conţinute în prospectul de ofertă
angajează răspunderea ofertantului, a membrilor consiliului de administraţie
sau a administratorului unic ori a fondatorilor, în cazul subscripţiei publice.
Acţiunea în despăgubire poate fi intentată în 6 luni de la
cunoaşterea deficienţei, dar nu mai târziu de 1 an de la închiderea ofertei
publice (art. 182).
Subscripţia obligaţiunilor se va face pe exemplarele prospectului
de emisiune, iar valoarea obligaţiunilor subscrise trebuie să fie integral
vărsată.
Deţinătorii de obligaţiuni pot constitui o adunare generală pentru a
delibera cu privire la problemele specifice. Adunarea se convoacă pe
cheltuiala societăţii emitente, la cererea unui număr de deţinători care
reprezintă ¼ din titlurile emise, în condiţiile stabilite de lege pentru adunarea
generală ordinară.
Societatea emitentă nu poate participa la deliberările acestei
adunări în baza obligaţiunilor deţinute.
Adunarea deţinătorilor de obligaţiuni are următoarele atribuţii:
- poate să numească un reprezentant şi unul sau mai mulţi
supleanţi pentru a-i reprezenta pe deţinătorii de obligaţiuni în raporturile cu
societatea şi în justiţie;
161
- supraveghează şi apără interesele comune, putând desemna un
reprezentant în acest scop;
- poate constitui un fond necesar apărării intereselor deţinătorilor,
prelevat din dobânzile aferente obligaţiunilor;
- se poate opune modificării actului constitutiv al societăţii
emitente sau a condiţiilor împrumutului, inclusiv emiterii de noi obligaţiuni.
Hotărârile acestei adunări se iau cu majoritatea reprezentând 1/3
din titlurile emise şi nerambursate, iar pentru exercitarea opoziţiei la
modificarea actului constitutiv şi la emiterea de noi obligaţiuni, este necesară
prezenţa a 2/3 din deţinători de titluri nerambursate şi votul reprezentând 4/5
din titlurile reprezentate în adunare.
Hotărârile sunt obligatorii şi pentru deţinătorii care nu au luat
parte sau au votat contra.
Deţinătorii de obligaţiuni nemulţumiţi de hotărâri pot ataca
hotărârea, în condiţiile art. 132 şi 133 din lege referitoare la anularea
hotărârilor adunării generale.
Deţinătorii de obligaţiuni se pot îndrepta cu o acţiune împotriva
societăţii, cu excepţia cazului în care o astfel de acţiune a fost deja intentată
de către reprezentantul deţinătorilor sau acţiunea este contrară hotărârilor
adunării deţinătorilor de obligaţiuni (art. 175).
Obligaţiunile se rambursează de către societatea emitentă, de
regulă, la scadenţă. În mod excepţional, rambursarea anticipată poate avea
loc prin tragere la sorţi, la o sumă superioară valorii lor nominale, stabilită de
societate şi anunţată public cu cel puţin 15 zile înainte de data tragerii la sorţi
(art. 176 alin. 1 şi 2).
Obligaţiunile convertibile pot fi preschimbate în acţiuni, în
condiţiile stabilite în prospectul de ofertă publică.
4. Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni
Cazurile generale de dizolvare sunt prevăzute de Legea nr.

31/1990 în art. 227 şi art. 237, asupra cărora nu mai insistăm.
În afara acestor cazuri de dizolvare prevăzute de lege pentru
toate formele de societate comercială, societatea pe acţiuni se dizolvă în trei
cazuri speciale:
1) în situaţia în care, datorită unor pierderi, activul net al societăţii
s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris,
consiliul de administraţie, respectiv directoratul, trebuie să convoace
adunarea generală extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie
dizolvată; adunarea poate decide, în loc de dizolvare, reducerea capitalului
social în limita pierderilor, cu respectarea prevederilor legate de capitalul
social minim.
Dacă adunarea nu s-a întrunit sau nu a deliberat valabil nici în a
doua convocare, orice persoană interesată va putea cere instanţei dizolvarea
162
societăţii, instanţa fiind obligată să acorde societăţii un termen de maximum 6
luni pentru remedierea situaţiei. Societatea nu va fi dizolvată dacă
reconstituirea activului net până la nivelul unei valori cel puţin egale cu
jumătate din capitalul social are loc până în momentul rămânerii irevocabile a
hotărârii judecătoreşti de dizolvare (art. 15324 alin. 5);
2) reducerea valorii activului patrimonial sub minimul legal de
90.000 lei, respectiv echivalentul a 25.000 euro (art. 10). Potrivit art. 10 alin.
2, cu excepţia cazului în care societatea este transformată într-o societatea
cu altă formă, capitalul social al societăţilor pe acţiuni nu poate fi redus sub
minimul legal decât dacă valoarea sa este adusă la un nivel cel puţin egal cu
minimul legal prin adoptarea unei hotărâri de majorare a capitalului social în
acelaşi timp cu hotărârea de reducere a capitalului.
Dacă se încalcă aceste prevederi, orice persoană interesată se
poate adresa instanţei cu o cerere de dizolvare. Societatea mai poate fi
salvată dacă, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de dizolvare, capitalul
social este reîntregit astfel încât să se respecte minimul legal;
3) reducerea numărului de acţionari sub limita legală de 2
acţionari (art. 10 alin. 3). În cazul în care societatea are mai puţin de 2
acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni, orice persoană interesată poate
solicita instanţei dizolvarea societăţii. Societatea nu va fi dizolvată dacă, până
la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, numărul minim
de acţionari prevăzut de lege este reconstituit.
Societatea pe acţiuni se lichidează în condiţiile generale
prevăzute de Legea nr. 31/1990, analizate anterior.

Bucureşti, 2008
2001
Bucureşti, 1994
163
Kluwer, 2008
2006
LGDJ, Paris, 2002
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 1998
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
1. Societăţile pe acţiuni se pot înfiinţa în următoarele moduri:

a) constituire simultană
b) constituirea continuată
c) constituirea instantanee.
2. La societăţile pe acţiuni nu sunt permise:

a) aporturile în muncă
b) aporturile în natură
164
c) aporturile în numerar.
3. În sistem dualist, societăţile pe acţiuni sunt administrate de către:

a) Consiliul de Supraveghere
b) Consiliul director
c) Directorat.
4. Consiliul de administraţie se întruneşte:

a) lunar
b) o dată la 3 luni
c) o dată la 5 luni.
5. În relaţiile cu terţii, societatea pe acţiuni administrată în sistem dualist este

reprezentată de:
b) Directorat
c) directorul general.
6. Administratorii şi membrii Consiliului de Supraveghere nu pot cumula decât cel

mult:
a) 2 mandate
b) 3 mandate
c) 5 mandate.
7. Societăţile pe acţiuni trebuie să aibă minimum:

a) 5 asociaţi
b) 3 asociaţi
c) 2 asociaţi.
8. Valoarea nominală a unei acţiuni este de:

a) 0,1 lei
b) 0,2 lei
c) 0,3 lei.
9. Dreptul de proprietate cu privire la acţiunile la purtător se transmite prin:

a) cesiune
b) tradiţiune
c) notificare.
10. Obligaţiunile emise de către societatea pe acţiuni sunt:

a) titluri de valoare
b) fracţiuni ale capitalului social
c) fracţiuni reprezentând un împrumut.
165
Cursul 13. Societatea în comandită pe acţiuni
• Reguli speciale aplicabile înfiinţării şi funcţionării societăţii în comandită pe acţiuni
Conţinut:
1. Constituirea societăţii în comandită pe acţiuni
2. Modalităţi de constituire
3. Funcţionarea societăţii în comandită pe acţiuni
4. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită pe acţiuni
1. Constituirea societăţii în comandită pe acţiuni
Societatea în comandită pe acţiuni are o structură asemănătoare

cu societatea în comandită simplă în privinţa asociaţilor, deoarece, şi la
această formă de societate întâlnim atât asociaţi comanditari, cât şi asociaţi
comanditaţi. Răspunderea asociaţilor este diferită, potrivit art. 3 alin. 2 din
Legea nr. 31/1990, astfel încât asociaţii comanditari răspund în limita
aportului, iar asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar.
Societatea în comandită pe acţiuni este o societate de capitaluri,
asemenea societăţii pe acţiuni, capitalul social fiind divizat în acţiuni.
Ca atare, societatea în comandită pe acţiuni poate fi definită ca
fiind acea formă de societate constituită de către două sau mai multe
persoane fizice sau juridice prin punerea în comun a unei valori patrimoniale,
în schimbul căreia dobândesc acţiuni, asocierea vizând săvârşirea de fapte
de comerţ în scopul repartizării profitului obţinut, pentru obligaţiile sociale
asociaţii răspunzând diferit – asociaţii comanditari, în limita aportului, iar
asociaţii comanditaţi, nelimitat şi solidar.
Constituirea societăţii în comandită se realizează conform
regulilor generale, cu unele aspecte specifice ale actului constitutiv.
Astfel, potrivit prevederilor art. 8, actul constitutiv trebuie să
prevadă datele de identificare a fondatorilor, cu menţionarea asociaţilor
comanditaţi. Asociaţii pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, cu
condiţia existenţei uni asociat comanditar şi a unui asociaţi comanditat. Prin
subscrierea capitalului, aceştia vor dobândi calitatea de acţionar.
Firma societăţii în comandită pe acţiuni se compune dintr-o
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, şi va fi
însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate în comandită pe acţiuni”
(art. 35, Legea nr. 26/1990). Dacă numele unui asociat comanditar figurează
în firma societăţii, răspunderea acestuia va fi nelimitată şi solidară (art. 34).
166
2. Modalităţi de constituire
Societatea în comandită pe acţiuni se înfiinţează în aceleaşi

condiţii ca şi societatea pe acţiuni şi în aceleaşi modalităţi, prin constituire
simultană sau prin subscripţie publică.
Formalităţile legate de constituire trebuie să respecte cerinţele
legate de publicitate şi de înmatricularea societăţii în Registrul Comerţului.
Din momentul înmatriculării, societatea dobândeşte personalitate juridică
deplină.200
Societatea în comandită pe acţiuni este reglementată de
dispoziţiile referitoare la societăţile pe acţiuni, cu excepţia art. 153 – 1551
referitoare la sistemul dualist de administrare.
3. Funcţionarea societăţii în comandită pe acţiuni
Adunările generale ale acţionarilor se întrunesc şi au atribuţiile

prevăzute de lege pentru societăţile pe acţiuni.
În calitate de administratori pot fi numiţi unul sau mai mulţi
asociaţi comanditaţi (art. 18 alin. 1). Dacă sunt desemnaţi mai mulţi
administratori, acestora li se vor aplica dispoziţiile legii referitoare la consiliul
de administraţie.
Asociaţii comanditaţi sunt ţinuţi să respecte prevederile art. 80-83,
referitoare la interdicţia de a folosi fondurile sau bunurile aparţinând societăţii,
fără consimţământul prealabil scris al celorlalţi asociaţi, în folosul propriu sau
al altei persoane, precum şi la obligaţia de a nu face concurenţă societăţii.
Dacă aportul la capitalul social aparţine mai multor persoane,
acestea sunt obligate solidar faţă de societate şi trebuie să-şi desemneze un
reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor decurgând din acest aport
(art. 83).
Potrivit art. 85 din lege, asociaţii comanditaţi sunt obligaţi nelimitat
şi solidar pentru operaţiunile îndeplinite în numele societăţii de persoanele
care o reprezintă.
Asociaţii comanditari pot încheia operaţiuni în contul societăţii
numai pe baza unei procuri speciale pentru operaţiuni determinate, dată de
reprezentanţii societăţii şi înscrisă în Registrul comerţului. În caz contrar,
comanditarul devine răspunzător faţă de terţi nelimitat şi solidar, pentru toate
obligaţiunile societăţii contractate de la data operaţiunii încheiate de el (art.
89).
Administratorii pot fi revocaţi de adunarea generală a acţionarilor,
în condiţiile de cvorum şi majoritate stabilite de lege pentru adunarea
generală extraordinară.
200
A se vedea şi St. D. Cărpenaru, op. cit., p.340.
167
Cu aceeaşi majoritate, adunarea generală poate alege altă
persoană în locul administratorului revocat, decedat sau care a încetat
exercitarea mandatului său. Numirea trebuie aprobată şi de ceilalţi
administratori, dacă sunt mai mulţi (art. 189 alin. 3).
Administratorul revocat rămâne răspunzător faţă de terţi în mod
nelimitat pentru obligaţiile pe care le-a contractat în timpul administraţiei sale,
putând exercita acţiunea în regres împotriva societăţii.
Administratorul desemnat în locul rămas vacant poate fi ales
dintre asociaţii comanditari, deoarece, în temeiul legii, din momentul alegerii,
devine asociat comanditat (art. 189 alin. 4).
Asociaţii comanditaţi, dacă au calitatea de administrator, nu pot
lua parte la deliberările adunărilor generale pentru alegerea cenzorilor sau,
după caz, a auditorului financiar, chiar dacă posedă acţiuni ale societăţii.
4. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită pe acţiuni
Cazurile generale de dizolvare prevăzute în art. 227 şi art. 237 se

aplică şi societăţii în comandită pe acţiuni. De asemenea, societatea mai
poate fi dizolvată, potrivit art. 229, în cazul în care, datorită falimentului,
incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociaţi, numărul
asociaţilor s-a redus la unul singur, în actul constitutiv nu există o clauză de
continuare cu moştenitorii sau nu există moştenitori acceptanţi, iar asociatul
rămas nu decide schimbarea formei de societate.

Bucureşti, 2008
2001
Bucureşti, 1994
Kluwer, 2008
168
2006
LGDJ, Paris, 2002
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 1998
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
1. Societatea în comandită pe acţiuni se înfiinţează:

a) prin subscripţie publică
b) prin constituire simultană
c) prin decizia instanţei judecătoreşti.
2. În cazul pluralităţii de administratori la societăţile în comandită pe acţiuni se

înfiinţează:
b) Directoratul
c) Consiliul de administraţie.
3. Dreptul de a reprezenta societatea în comandită pe acţiuni aparţine:

169
a) asociaţilor comanditaţi
b) asociaţilor comanditari
c) atât asociaţilor comanditaţi, cât şi asociaţilor comanditari.
4. Capitalul social minim pentru înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni este:

a) de 90.000 lei
b) de 200 lei
c) cel hotărât de asociaţi.
5. Asociaţii unei societăţi în comandită pe acţiuni pot fi:

a) numai persoane fizice
b) numai persoane juridice
c) atât persoane fizice, cât şi persoane juridice.
6. Numărul minim de acţionari la o societate în comandită pe acţiuni este de:

a) 1
b) 2
c) 5.
7. Administratorii societăţii în comandită pe acţiuni sunt desemnaţi:

a) prin actul constitutiv
b) prin hotărârea adunării generale a acţionarilor
c) prin votul unanim al asociaţilor.
8. În cazul înlocuirii unui administrator la societatea în comandită pe acţiuni numirea

de către adunarea generală a noului administrator trebuie aprobată şi de :
a) ceilalţi administratori
b) Consiliul de Supraveghere
c) asociaţii comanditari.
9. Societatea în comandită pe acţiuni se dizolvă dacă singurul asociat comanditar

este:
a) supus procedurii insolvenţei
b) condamnat penal
c) asociat la o altă societate în comandită pe acţiuni.
10. Verificarea gestiunii societăţii în comandită pe acţiuni este efectuată de către:

a) cenzori
b) auditori
c) asociaţii comanditaţi.
170
Cursul 14. Grupurile de interes economic
• Regulile specifice de înfiinţare şi funcţionare a grupurilor de interes economic
Conţinut
1. Grupul de interes economic
2. Grupul european de interes economic
1. Grupurile de interes economic
1. 1. Constituirea Grupului de interes economic (G.I.E.)
Grupul de interes economic este expresia cea mai elaborată a

libertăţii contractuale în materia instituţiilor dreptului comercial. Preluată din
dreptul francez201, instituţia Grupului de interes economic este reglementată
la noi prin Legea nr. 161/2003202.
Potrivit definiţiei legale, Grupul de interes economic – G.I.E. –
reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice,
constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării
activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii respective (art. 118 din lege).
Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop
patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant şi nu
poate fi compus din mai mult de 20 de membri.
Activitatea grupului se raportează la activitatea economică a
membrilor săi, fiind însă un accesoriu al acestei activităţi.
Potrivit legii, Grupul nu poate:
201
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p.359 – 360.
202
Legea privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi
în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003
şi modificată prin Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în Registrul Comerţului a
persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea
persoanelor juridice (M. Of., Partea I nr. 839 din 13 septembrie 2004), astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr.
75/2004 (M. Of., Partea I nr. 932 din 12 octombrie 2004), aprobată prin Legea nr. 569/2004 (M. Of., Partea I nr. 1196
din 14 decembrie 2004). Potrivit O.U.G. nr. 75/2004, Legea nr. 359/2004 a intrat în vigoare în 30 de zile de la
publicarea ordonanţei în Monitorul Oficial. Ultima modificare a Legii nr. 161/2003 a fost realizată prin O.U.G. nr.
119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la
Uniunea Europeană (M. Of., Partea I nr. 1036 din 28 decembrie 2006).
171
- exercita, în mod direct sau indirect, o activitate de administrare
ori de supraveghere a activităţii membrilor săi sau a unei alte persoane
juridice, în special în domeniile personalului, finanţelor şi investiţiilor;
- să deţină acţiuni, părţi sociale sau de interes, în mod direct sau
indirect, la una dintre societăţile comerciale membre; deţinerea de acţiuni,
părţi sociale sau de interes în altă societate comercială este permisă doar în
măsura în care aceasta este necesară pentru îndeplinirea obiectivelor
grupului şi dacă se face în numele membrilor;
- să angajeze mai mult de 500 de persoane;
- să fie folosit de către o societate comercială în scopul creditării,
în alte condiţii decât cele prevăzute expres de Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a
unui administrator ori director al societăţii comerciale sau a soţului, rudelor
sau afinilor până la gradul IV inclusiv ai administratorului sau ai directorului
respectiv; de asemenea, dacă operaţiunea de creditare priveşte o societate
civilă sau comercială la care una dintre persoanele anterior menţionate este
administrator sau director ori deţine, singură sau împreună cu una dintre
persoanele sus-menţionate, o cotă de cel puţin 20% din valoarea capitalului
social subscris;
- de asemenea, nu poate fi folosit de către o societate comercială
în scopul transmiterii de bunuri, în alte condiţii decât cele prevăzute expres
de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la
şi de la administratorul sau directorul societăţii comerciale ori soţul, rudele
sau afinii până la gradul IV inclusiv ai administratorului sau directorului
respectiv; de asemenea, dacă operaţiunea priveşte o societate civilă sau
comercială la care una dintre persoanele anterior menţionate este
administrator sau director ori deţine, singură sau împreună cu una dintre
persoanele sus-menţionate, o cotă de cel puţin 20% din valoarea capitalului
social subscris, cu excepţia cazului în care una dintre societăţile comerciale
respective este filiala celeilalte;
- G.I.E. nu poate să fie membru al altui grup de interes economic
sau grup european de interes economic;
- nu poate emite acţiuni, obligaţiuni sau alte titluri negociabile.
Membrii grupului răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
grupului, în lipsa unei stipulaţii contrare cu terţii co-contractanţi.
Răspunderea membrilor grupului, în afară de o stipulaţie contrară
în actele încheiate cu terţii, nu înlătură răspunderea grupului, ci are un
caracter subsidiar. Potrivit legii, creditorii grupului se vor îndrepta mai întâi
împotriva acestuia pentru obligaţiile lui şi, numai dacă acesta nu le plăteşte în
termen de 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta
împotriva membrilor grupului.
Grupul de interes economic se înfiinţează pe baza de contract
autentic, semnat de către toţi membrii săi, denumit act constitutiv. În afară de
172
forma autentică prevăzută de lege, considerăm, alături de alţi autori203, că
actul constitutiv al G.I.E. trebuie să respecte condiţiile de validitate ale actului
juridic, prevăzute de art. 948 C. civ.
Actul constitutiv trebuie să conţină următoarele clauze obligatorii:
- denumirea (precedată de menţiunea „grup de interes economic”
sau, prescurtat, „G.I.E.”), sediul, eventual, emblema;
- datele de identificare ale membrilor, C.N.P./C.U.I., domiciliul,
respectiv cetăţenia acestora;
- obiectul de activitate al grupului, cu precizarea domeniului şi a
activităţii principale, precum şi a naturii comerciale sau necomerciale a
activităţii;
- capitalul subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui
membru şi a modului de vărsare a acestuia, valoarea aportului în natură şi a
modului de evaluare, în cazul în care grupul se constituie cu capital;
- durata grupului;
- membrii grupului care reprezintă şi administrează grupul sau
administratorii nemembri, modul în care aceştia îşi exercită atribuţiile;
- clauze privind controlul gestiunii;
- sediile secundare sau condiţiile privind înfiinţarea lor ulterioară;
- modul de dizolvare şi lichidare a grupului.
Membrii fondatori ai grupului trebuie să îndeplinească condiţiile
de moralitate prevăzute de lege şi să nu mai fi fost condamnaţi penal, potrivit
Legii nr. 31/1990, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr.
241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi de către Legea
nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor.
Potrivit legii, Grupul de interes economic se poate constitui cu sau
fără capital. Deşi membrii grupului pot afecta scopului acestuia anumite valori
patrimoniale, drepturile lor nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile, orice
clauză fiind lovită de nulitate (art.121).
Grupul nu poate avea drept scop obţinerea de profituri pentru
sine, deoarece se constituie în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii
economice a membrilor săi, iar dacă se obţin profituri, acestea vor fi
distribuite între membrii săi cu titlu de dividende, potrivit actului constitutiv
sau, în lipsă de astfel de prevederi, în cote egale.
Modificările aduse actului constitutiv al grupului se vor realiza în
condiţiile cerute pentru încheierea sa, inclusiv menţionarea în Registrul
Comerţului ş publicitatea prin Monitorul Oficial.
Pot fi cooptaţi noi membri prin votul unanim al membrilor grupului.
La autentificarea actului constitutiv trebuie prezentată dovada
disponibilităţii firmei şi, eventual, a emblemei, precum şi dovada sediului.
Sediul grupului se va stabili:
a) fie la locul în care se află administraţia centrală a grupului;
203
St. D. Cărpenaru, op. cit., p.361.
173
b) fie la locul în care se află administraţia centrală a unuia dintre
membrii grupului sau, în cazul unei persoane fizice, activitatea principală a
acesteia, dacă grupul exercită o activitate la locul menţionat.
Grupul de interes economic se înmatriculează în termen de 15
zile de la data autentificării actului constitutiv, în registrul comerţului în a cărui
rază teritorială îşi va avea sediul grupul.
Din momentul înmatriculării, grupul dobândeşte personalitate
juridică. Grupul de interes economic va dobândi şi calitatea de comerciant
numai dacă va săvârşi fapte de comerţ.
În cazul încălcării cerinţelor legale de constituire a grupului de
interes economic, potrivit art. 133-135, trebuie făcută distincţia între cazurile
de nelegalitate. Astfel, în cazul nedepunerii cererii de înmatriculare în
termenul legal, membrii grupului pot efectua ei înşişi această formalitate,
după prealabila somare a reprezentantului sau a fondatorilor grupului. Dacă
actul constitutiv nu cuprinde menţiunile legale, poate fi evitată respingerea
cererii numai prin îndreptarea acestor nelegalităţi. În schimb, pentru
neregularităţile constatate după înmatriculare, există dreptul de a intenta o
acţiune în regularizare recunoscut oricărei persoane interesate. Acţiunea se
prescrie în 6 luni de la înmatriculare.
Fondatorii, reprezentanţii grupului şi primii membri ai organelor de
conducere, administrare şi control răspund nelimitat şi solidar pentru
prejudiciul cauzat datorită acestor neregularităţi.
Nulitatea grupului de interes economic poate fi declarată de
tribunal dacă:
1) lipseşte actul constitutiv sau acesta nu a fost încheiat în formă
autentică;
2) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii
grupului;
3) obiectul de activitate este ilicit sau contrar ordinii publice;
4) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a
grupului;
5) lipseşte autorizaţia legală administrativă de constituire a
grupului, atunci când aceasta este obligatorie;
6) actul constitutiv nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de
activitate.
Nulitatea nu va fi declarată dacă se înlătură cauza de nulitate mai
înainte de punerea concluziilor pe fond la tribunal, cu excepţia caracterului
ilicit ori contrar ordinii publice a obiectului de activitate.
Dacă se declară nulitatea grupului, prin aceeaşi hotărâre se vor
numi şi lichidatorii, iar nulitatea va produce efecte numai pentru viitor.
Hotărârea se va publica în Monitorul Oficial.
Astfel cum putem observa, Legea nr. 161/2003 preia în
integralitate dispoziţiile Legii nr. 31/1990 referitoare la constituirea societăţilor
comerciale.
174
1. 2. Funcţionarea Grupului de interes economic
Organele prin care Grupul de interes economic îşi desfăşoară

activitatea sunt adunarea generală a membrilor grupului şi administratorii
acestuia.
Adunarea generală este organul decizional al Grupului de interes
economic şi se întruneşte la iniţiativa oricărui administrator sau la solicitarea
oricărui membru, convocată fiind de către administratori.
Membrii grupului vor putea, de asemenea, dacă nici unul dintre ei
nu se opune, să ţină o adunarea generală şi să ia orice hotărâre de
competenţa adunării, fără respectarea formalităţilor cerute pentru convocarea
acesteia.
Hotărârile se iau, în lipsa unor prevederi în actul constitutiv, cu
unanimitate de voturi. Pentru modificarea actului constitutiv este necesar
votul unanim în timp ce, pentru aprobarea situaţiei financiare anuale şi
pentru angajarea răspunderii administratorilor este suficientă majoritatea
voturilor.
Administratorii grupului sunt persoane fizice, obligaţiile şi
răspunderea fiind stabilite potrivit regulilor de la mandat şi dispoziţiilor legii,
sau persoane juridice, iar drepturile şi obligaţiile acestora sunt stabilite pe
baza unui contract de administrare.
Administratorii pot face toate operaţiunile necesare îndeplinirii
obiectului de activitate, iar puterea de reprezentare trebuie să li se acorde în
mod expres, ca şi posibilitatea de a-şi substitui o altă persoană în exercitarea
acestor puteri.
Administratorii sunt răspunzători în mod solidar pentru:
- existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
- exacta îndeplinire a hotărârilor adunării generale;
- stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv
le impun.
Controlul gestiunii grupului se realizează de către membrii
acestuia datorită dreptului de a consulta documentele grupului. În urma
acestor consultări, îl pot sesiza pe administrator, acesta fiind obligat să
răspundă, în termen de 15 zile. Dacă administratorul nu răspunde la sesizare,
membrii grupului se pot adresa instanţei pentru stabilirea daunelor
cominatorii.204
Membrii grupului pot fi excluşi, în condiţiile art. 177 din lege, din
cauza neefectuării aportului, a incapacităţii, falimentului, amestecului fără
drept în administrarea grupului sau din cauza comiterii unei fraude împotriva
204
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p.363.
175
grupului ori în situaţia admiterii opoziţiei creditorilor personali ai unui membru
al grupului împotriva hotărârii de prelungire a duratei acestuia.
Legea reglementează posibilitatea retragerii membrilor grupului în
cazurile prevăzute de actul constitutiv sau prin acordul unanim al membrilor
grupului. Pentru motive temeinice, retragerea poate fi decisă şi de către
instanţa de judecată, în condiţiile art. 183.
1. 3. Dizolvarea şi lichidarea Grupului de interes economic
Grupul de interes economic se dizolvă în următoarele situaţii:

a) expirarea termenului stabilit pentru durata grupului;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al grupului sau
realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii grupului;
d) hotărârea adunării membrilor adoptată cu votul unanim al
acestora, cu excepţia situaţiei în care actul constitutiv dispune altfel;
e) hotărârea tribunalului, pentru motive temeinice, cum ar fi
neînţelegerile grave dintre membri, care împiedică funcţionarea grupului,
precum şi la cererea oricărei autorităţi publice competente;
f) declararea falimentului grupului;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv.
În cazul decesului unui membru, grupul va plăti partea ce se
cuvine moştenitorilor, dacă nu se decide continuarea activităţii cu moştenitorii
acceptanţi.
Dizolvarea grupului determină declanşarea lichidării, cu excepţia
fuziunii sau divizării.
Până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii îşi
continuă mandatul. Actul de numire a lichidatorilor, inclusiv sentinţa
pronunţată de instanţa de judecată, se menţionează la Registrul Comerţului şi
se publică în Monitorul Oficial.
Lichidatorii nu pot plăti membrilor grupului nici o sumă în contul
părţilor de interes deţinute înainte de a fi plătiţi creditorii grupului.
2. Grupul european de interes economic (G.E.I.E.)
Aşa cum s-a opinat în doctrină205, Grupul european de interes

economic este o primă etapă în reglementarea la nivel european a
societăţilor comerciale, proces care s-a definitivat prin reglementarea
societăţii europene206. Apariţia Grupului european de interes economic şi a
205
D. Şandru, op. cit., p.42. Sunt citaţi autori francezi, precum Ph. Merle, „Droit commercial. Sociétés commerciales”,
Dalloz, 2001, p. 699; D. Vidal, „Droit des sociétés”, LGDJ, Paris, 2001, p. 87.
206
Regulamentul Consiliului (C.E.) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societăţii europene şi Directiva
2001/86/C.E. din 8 octombrie 2001 pentru completarea statutului Societăţii europene în ceea ce priveşte implicarea
angajaţilor. Pentru amănunte, D. Şandru, op. cit., p. 47-56.
176
societăţii europene reprezintă încununarea unui efort de cooperare
transnaţională în materia societăţilor.207 S-a observat că nu poate fi vorba
despre un simplu proces de armonizare a legislaţiilor din statele membre ale
Uniunii, ci despre un veritabil proces de creaţie şi inovare legislativă.
În dreptul românesc, Legea nr. 161/2003 reglementează în art.
232 – 238 activitatea Grupurilor europene de interes economic.
Grupul european de interes economic208 a fost definit drept o
asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită
207
Idem, op. cit., p. 42.
208
Gruparea Europeană de Interes Economic este reglementată de Regulamentul Consiliului (C.E.E.) nr. 2137 din 25
iulie 1985. Potrivit regulamentului, gruparea se constituie pe baza unui contract şi se înregistrează, în statul în care îşi
are adresa oficială, la registrul desemnat potrivit legislaţiei statelor membre şi se publică în monitorul oficial
corespunzător statului membru (art. 1 coroborat pe art.6 şi art. 39 alin1 şi2).
Din momentul înregistrării, gruparea dispune, în nume propriu, de drepturi şi obligaţii de orice natură, poate să
încheie contracte sau alte acte juridice. Statele membre stabilesc dacă grupările înregistrate în registrele lor, în temeiul
art. 6, au sau nu personalitate juridică.
Legea aplicabilă contractului de constituire a unei grupări, cu excepţia chestiunilor referitoare la statutul şi calitatea
persoanelor fizice sau juridice membre şi la organizarea internă a grupării, este legislaţia naţională a statului în care se
găseşte adresa oficială a grupării (art. 2).
Scopul grupării este să faciliteze sau să dezvolte activităţile economice ale membrilor săi şi să îmbunătăţească sau să
sporească rezultatele acestor activităţi ; scopul său nu este de a obţine profit pentru sine. Profiturile rezultate din
activităţile grupării sunt considerate a fi profiturile membrilor săi şi sunt împărţite între aceştia în mod egal sau conform
actului constitutiv (art. 21 alin. 1).
Regulamentul interzice controlul grupării cu privire la activitatea membrilor săi, deţinerea de acţiuni la membri ai
grupării şi limitează numărul de angajaţi la maximum 500 de persoane. G.E.I.E. nu poate fi membră a unei alte Grupări
de Interes Economic.
Membrii ai grupării pot fi societăţile şi firmele, precum şi persoanele fizice care desfăşoară activităţi industriale,
comerciale, meşteşugăreşti sau agricole sau care oferă servicii profesionale sau de altă natură în Comunitate.
Potrivit Regulamentului, orice stat membru poate, în interesul public al acelui stat, să interzică sau să limiteze
participarea la grupări a unor anumite categorii de persoane fizice, societăţi, firme sau alte entităţi juridice.
Modificările aduse contractului de constituire, numirea organelor de conducere şi administrarea, precum şi a
lichidatorului, transferul adresei oficiale etc. sunt supuse publicităţii prin registrul special ţinut, potrivit art.6., precum şi
în monitorul oficial al statului respectiv. Scopul publicităţii este asigurarea opozabilităţii faţă de terţi, potrivit Directivei
Consiliului 68/151/C.E.E. .
Constituirea, dar şi lichidarea G.E.I.E. se publică şi în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.
Adresa oficială a grupării este acolo unde se află administraţia centrală sau, cel puţin, administraţia centrală a unuia
dintre membri sau locul unde persoana fizică îşi desfăşoară activitatea principală, cu condiţia ca gruparea să desfăşoare
o activitate acolo. Adresa oficială a unei grupări poate fi transferată în interiorul Comunităţii.
Nulitatea grupării trebuie constatată prin hotărâre judecătorească, după ce s-a dat posibilitatea ca afacerile grupării să
fie puse în ordine (art. 15 ).
Organele grupării sunt membrii care acţionează în mod colectiv şi administratorul, respectiv administratorii (art. 16).
Aşadar, regulamentul nu instituţionalizează o adunare generală. Potrivit art. 17, membrii grupării iau deciziile cu
unanimitate de voturi, dacă nu se prevede altfel prin contractul de constituire. Controlul gestiunii se realizează de
fiecare membru prin informaţiile pe care administratorii sunt obligaţi să le furnizeze şi prin dreptul de a consulta
registrele societăţii.
Gruparea este reprezentată în relaţiile cu terţii de către administratori.
Nici o grupare nu poate să lanseze o invitaţie publică (ofertă publică – n.n.) în scop de investiţii.
Răspunderea membrilor grupării este nelimitată şi solidară pentru toate datoriile şi obligaţiile, indiferent de natura lor,
în condiţiile stabilite de legislaţia naţională. Creditorii pot urmări membrii grupării mai înainte de lichidarea acesteia
numai în cazul în care, în urma notificării, plata nu a fost făcută de către grupare în cadrul unei perioade adecvate
(termen rezonabil- n.n.).
Regulamentul prevede condiţiile retragerii (conţinutul actului constitutiv, acordul unanim al membrilor) şi excluderii
membrilor grupării (motivele enumerate în actul constitutiv, nerespectarea obligaţiilor din contract, tulburarea
funcţionării grupării), precum şi încetarea calităţii de membru în caz de deces, dizolvare, lichidare, insolvabilitate sau
încetare de plăţi.
177
pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori
dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii
rezultatelor activităţii respective.209
Grupul european poate fi înfiinţat de către companii sau firme,
potrivit prevederilor art. 165 alin. 2 din Tratatul de instituire a Comunităţii
Economice Europene şi de persoane juridice de drept public sau privat,
înfiinţate în conformitate cu legislaţia statelor membre ale Uniunii Europene şi
îndeplineşte prevederile art. 232 şi urm. din Legea nr. 161/2003, precum şi
persoane fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale,
meşteşugăreşti sau agricole ori care furnizează servicii profesionale sau de
altă natură pe teritoriul uni stat din Uniunea europeană.
Aşadar, Grupul european de interes economic poate fi format din
cel puţin două companii sau firme ori alte persoane juridice, ale căror centre
principale de conducere şi de gestiune se află în state membre ale Uniunii
diferite; din două persoane fizice – care îşi desfăşoară activitatea principală în
state membre diferite; o companie, al cărui centru principal de conducere şi
de gestiune se află într-un stat membru, şi o persoană fizică, ce îşi
desfăşoară activitatea principală într-un alt stat membru (art. 233).
G.E.I.E. se constituie pe baza contractului de asociere, denumit
act constitutiv, care se înregistrează în registrul special ţinut de statul
membru pe teritoriul căruia grupul îşi stabileşte sediul.
Actul constitutiv trebuie să cuprindă următoarele menţiuni
obligatorii: denumirea grupului, precedată sau însoţită de menţiunea „Grup
European de Interes Economic” sau „G.E.I.E”, sediul, obiectul de activitate,
datele de identificare ale membrilor, perioada pe care va funcţiona grupul, cu
excepţia cazului în care aceasta este nedeterminată.
Grupurile europene de interes economic pot înfiinţa în România
sucursale sau filiale, care sunt supuse dispoziţiilor referitoare la
înmatricularea grupurilor de interes economic române (art. 235 alin. 1 şi 2).
Înmatricularea grupului european de interes economic în registrul
comerţului nu prezumă caracterul comercial al acesuia.
Dizolvarea grupării se produce prin decizia membrilor săi, dacă se constată expirarea termenului de funcţionare
stabilit, îndeplinirea scopului asocierii, reducerea numărului de membri sub limita legală de doi membri, alte cazuri
prevăzute de actul constitutiv sau prin hotărâre judecătorească pentru motive bine întemeiate.
Dizolvarea grupării determină lichidarea, care se va face în condiţiile legislaţiei naţionale.
De asemenea, grupările se supun legislaţiilor naţionale care reglementează insolvabilitatea şi încetarea plăţilor (art.
36). Declanşarea acestor proceduri nu este îndreptată şi împotriva membrilor grupării.
Autorităţile publice pot interzice activitatea grupărilor care afectează interesul public.
209
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 365.
178
Bucureşti, 2008
2001
Bucureşti, 1994
Kluwer, 2008
2006
LGDJ, Paris, 2002
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 1998
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro
179

răspunsuri :
1. Capitalul social minim al Grupului de interes economic (GIE) este:

a) 500 euro
b) 25.000 euro
c) nu este obligatoriu.
2. GIE poate avea ca asociaţi:

a) persoane fizice
b) persoane fizice
c) atât persoane fizice, cât şi persoane juridice.
3. Numărul maxim de membri ai GIE este de :

a) 500
b) 400
c) 20.
4. Unui GIE îi este interzis:

a) să emită acţiuni
b) să desfăşoare activităţi comerciale
c) să deţină bunuri în proprietate.
5. Răspunderea membrilor grupului în raporturile cu terţii este:

a) subsidiară
b) nelimitată şi solidară
c) conjunctă.
6. GIE se înfiinţează prin:

a) act autentic
b) înscris sub semnătură privată
c) hotărâre judecătorească.
7. Răspunderea administratorilor GIE este:

a) solidară
b) divizibilă
c) subsidiară.
180
8. Membrii GIE pot fi excluşi:
a) din cauza comiterii unei fraude împotriva grupului
b) din cauza insolvabilităţii
c) din cauza unor datorii mari.
9. Controlul gestiunii GIE se realizează de către:

a) membrii grupului
b) auditori financiari
c) cenzori.
10. GIE se dizolvă prin hotărârea membrilor adoptată:

a) cu majoritate simplă de voturi
b) cu 2/3 din voturi
c) în unanimitate.
181
Cursul 15. Obligaţiile comerciale
Autor: Lector univ.drd.Sorana Popa, Universitatea Ecologică din Bucureşti, Bucureşti,

• Izvoarele obligaţiilor comerciale

• Încheierea contractelor comerciale. Regulile cuprinse în Codul comercial
• Specificul obligaţiilor comerciale
Conţinut:
1. Reguli generale privind formarea şi executarea obligaţiilor comerciale.
2. Preţul în obligaţiile comerciale.
3. Solidaritatea codebitorilor.
4. Regimul juridic aplicabil dobânzilor în obligaţiile comerciale.
5. Termenul de graţie.
6. Retractul litigios.
Reguli generale privind formarea şi executarea obligaţiilor

comerciale
1. Izvoarele obligaţiilor comerciale:
a) Faptul juridic – izvor de obligaţii în dreptul comercial. Aşa cum
s-a arătat, în doctrina dreptului comercial210, faptul juridic (licit sau ilicit) poate
fi generator de obligaţii comerciale.
Faptele juridice au fost definite, în sens larg, ca fiind atât „acţiunile
omeneşti – săvârşite cu sau fără intenţie de a se produce efecte juridice – cât
şi evenimentele, faptele naturale.”211
Faptele juridice licite, care pot constitui izvoare ale obligaţiilor
comerciale, sunt cele desprinse din dreptul civil, ramură care reprezintă
dreptul comun şi în materia obligaţiilor comerciale, precum gestiunea de
afaceri (art. 987 – 991 C. civ.), plata lucrului nedatorat (art. 992 – 997) şi
îmbogăţirea fără just temei.
Fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii constituie izvor de
obligaţii şi în materie comercială în temeiul art. 998 C. civ. Potrivit art. 998 C.
civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela
din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Stabilirea răspunderii pentru săvârşirea acestor fapte, făcută în
scopul acoperirii prejudiciului creat, produce efecte nu numai faţă de
210
I L. Georgescu, „Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale. Probele. Contractul de vânzare-
cumpărare comercială”, Lucrare revăzută, completată şi adusă la zi de I. Băcanu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994.
211
Gh. Beleiu, „Dreptul civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, Casa de Editură şi Presă
„Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 102.
182
persoana care a săvârşit-o, ci şi faţă de patrimoniul acestuia. Astfel, în cazul
comercianţilor, stabilirea răspunderii pentru săvârşirea faptelor ilicite se va
face cu respectarea principiului autonomiei patrimoniale.
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
1) existenţa prejudiciului;
2) săvârşirea faptei ilicite;
3) dovada raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;
4) existenţa vinovăţiei persoanei care a cauzat prejudiciul;
vinovăţia poate consta atât în intenţie, cât şi într-o neglijenţă sau imprudenţă
art. 998 – 999 C. civ.).
În dreptul comercial, răspunderea pentru săvârşirea faptelor
juridice ilicite va fi angajată pentru cea mai uşoară culpă, iar aprecierea culpei
se face prin raportarea la un criteriu ideal, abstract, respectiv la
comportamentul model al unei persoane abstracte (bonus pater familias sau
bunul proprietar, bunul administrator etc.).212
b) Actul juridic unilateral – izvor al obligaţiilor comerciale

Actul juridic unilateral a fost definit în doctrină213 ca fiind o
manifestare de voinţă provenind de la o singură parte, făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori de a stinge un
raport juridic. Aşa cum s-a observat,214 „ceea ce este caracteristic pentru
actul unilateral de voinţă ca izvor de obligaţii este faptul că simpla şi unica
voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic, manifestată de către o
persoană, este suficientă pentru a da naştere unei obligaţii a acesteia, fără a
fi necesară o acceptare din partea creditorului (...) de îndată ce voinţa
unilaterală generatoare de obligaţii a fost manifestată, ea devine irevocabilă,
nemaiputând deci să fie retractată de către autor.”
Sunt considerate215 acte juridice unilaterale ce dau naştere unor
obligaţii în sarcina autorului lor: oferta de a contracta, promisiunea publică de
recompensă, titlurile de valoare şi operaţiunile de subscriere a acestora,
promisiunea de a stipula un contract unilateral (art. 38 C. com.), constituirea
unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic, în temeiul Legii nr.
31/1990.
c) Contractul – izvor de obligaţii comerciale
212
Idem, p. 187.
213
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 118 – 120.
214
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., 1994, p. 90.
215
I. L. Georgescu, op. cit., 1994, p. 21 – 22.
183
Contractul a fost definit în art. 942 C. civ. ca fiind „acordul între
două sau mai multe persoane pentru a constitui sau a stinge între dânşii
raporturi juridice.”
2. Încheierea contractelor comerciale. Regulile cuprinse în Codul

comercial
Activitatea comercială prezintă aspecte particulare şi în ceea ce
priveşte modul de realizare a acordului de voinţă între persoanele implicate în
schimbul de mărfuri şi servicii. Astfel, spre deosebire de dreptul civil, unde
acordul de voinţă se realizează între persoane ce se întâlnesc, în dreptul
comercial, de foarte multe ori, părţile nu sunt prezente la încheierea
contractelor. Acest lucru se datorează rapidităţii cu care se desfăşoară
activitatea comercială, precum şi multitudinii de acte comerciale pe care
comercianţii le încheie.
În această situaţie, problema care trebuie rezolvată cu privire la
contractele încheiate în asemenea condiţii este cea a determinării
momentului în care s-a obţinut acordul de voinţă al părţilor cu privire la o
anumită operaţiune.
Codul comercial stabileşte câteva reguli specifice în această
materie, reglementând modalitatea de încheiere a contractelor sinalagmatice
„între persoane depărtate” (art. 35 – 39 C. com.).
Încheierea contractelor se realizează, aşa cum s-a arătat în
216
doctrină , prin realizarea acordului de voinţă ca urmare a concordanţei între
oferta de a contracta şi acceptarea acestei oferte.
Oferta de a contracta reprezintă, aşadar, o manifestare de voinţă
în sensul efectuării de către o persoană a unei propuneri („policitaţiune”) de a
încheia o anumită operaţiune determinată, adresată altei persoane.
Acceptarea ofertei este manifestarea de voinţă provenită de la
destinatarul ofertei în sensul acceptării condiţiilor acesteia.
Deoarece atât oferta de a contracta, cât şi acceptarea ofertei fac
parte din categoria actelor juridice unilaterale, acestea produc efecte juridice
proprii, independent de încheierea sau nu a unor contracte comerciale.
Problema care se pune este aceea de a şti în ce perioadă de timp aceste
contracte îşi produc efectele şi când pot fi revocate.
Potrivit art. 35 C. com., contractul sinalagmatic (bilateral) între
absenţi va fi considerat încheiat dacă acceptarea ofertei a ajuns la cunoştinţa
ofertantului „în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar
schimbului propunerii şi acceptării după natura contractului”. În concluzie, în
contractele bilaterale acceptarea ofertei trebuie remisă destinatarului pe toată
durata prevăzută în propunerea de a contracta sau determinată, potrivit
naturii contractului, ca perioadă de timp necesară pentru ca acceptarea să
ajungă la cunoştinţa ofertantului.
216
I. L. Georgescu, op. cit., 1994, p. 23 şi urm.
184
Acceptarea ofertei poate rezulta şi din executarea imediată a
obligaţiilor conform art. 36 C. com.
În temeiul art. 37 C. com. , „până ce contractul nu este perfect,
propunerea şi acceptarea sunt revocabile.” Aşadar, dacă nu se realizează
acordul de voinţă prin ajungerea la cunoştinţa ofertantului a acceptării ofertei,
aceste acte juridice unilaterale (oferta şi acceptarea) pot fi revocate.
Revocarea ofertei sau a acceptării înainte de formarea acordului
de voinţă în sensul încheierii contractului bilateral, însă după ce una dintre
părţi a efectuat acte de executare a obligaţiilor în temeiul ofertei, dă dreptul
acesteia din urmă de a obţine despăgubiri (daune-interese).
În scopul de a determina momentul încheierii contractelor
comerciale între absenţi, doctrina a formulat o serie de teorii, între care putem
reţine:
1) teoria emisiunii
2) teoria expedierii acceptării
3) teoria recepţiunii
4) teoria informaţiunii
În prezent, datorită înmulţirii contractelor comerciale încheiate prin
mijloace moderne, electronice, au fost adoptate reglementări speciale în
această materie. Astfel, au fost adoptate Legea nr. 455/2001 privind
semnătura electronică217 şi Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic.218
3. Specificul obligaţiilor comerciale
§ 1. Preţul în obligaţiile comerciale
Potrivit regulilor dreptului comun, preţul trebuie să fie stabilit în

bani, să fie determinat sau determinabil şi să fie real (sincer şi serios).
Dacă preţul nu a fost stabilit în contract de către părţi, acesta
poate fi stabilit de către un terţ (art. 1303 – 1304 C. civ.).
În contractele comerciale, părţile pot face referire la „adevăratul
preţ” sau la „preţul curent” al mărfurilor, în conformitate cu prevederile art. 40
C.com. Adevăratul preţ (preţul curent) va fi determinat în funcţie de listele
bursei sau conform mercurialelor de la locul încheierii contractului sau de la
locul cel mai apropiat.
Dacă nici în acest mod nu se poate determina preţul mărfii sau al
serviciilor ce formează obiectul contractului, acest lucru se va realiza prin
orice mijloc de probă, în conformitate cu prevederile art. 46 C.com.
În unele situaţii, anumite mărfuri de importanţă deosebită au
preţul stabilit prin acte normative, statul intervenind în stabilirea preţurilor în
217
Publicată în M. Of. Partea I, nr. 429 din 31 iulie 2001.
218
Republicată în M. Of. Partea I, nr. 959 din 29 noiembrie 2006, Legea nr. 365/2002 transpune Directiva 2000/31/C.E.
referitoare la anumite aspecte juridice privind serviciile societăţii informatizate, în special comerţul electronic în piaţa
internă (J.O.C.E. nr. L178/2000).
185
unele domenii unde fie există monopol de stat, fie determinarea în acest mod
a preţurilor influenţează evoluţia economiei în ansamblu (de exemplu, preţul
energiei electrice, termice, al gazelor naturale etc.).
Evoluţia economiei şi rata inflaţiei reprezintă, aşa cum s-au
pronunţat instanţele judecătoreşti, un criteriu potrivit căruia se poate cere
recalcularea preţului.219
Preţul poate fi stabilit în moneda naţională („leu”) sau într-o
monedă străină, urmând ca plata să fie făcută în moneda naţională.
Potrivit art. 40 C.com., „când moneda arătată într-un contract nu
are curs legal sau comercial în ţară sau când cursul ei n-a fost determinat de
înseşi părţile, plata va putea fi făcută în moneda ţării, după cursul ce va avea
schimbul la vedere în ziua scadenţei şi la locul plăţii; iar când în acea
localitate n-ar fi un curs de schimb, după cursul pieţei celei mai apropiate
afară numai dacă contractele poartă clauza „efectiv” sau o alta asemenea.”
În privinţa reglementării finale din art. 40 C.com., trebuie luate în
considerare prevederile speciale cuprinse în regulamentul B.N.R. nr. 4/2005,
potrivit cărora, pe teritoriul României, plăţile, încasările şi transferurile se
efectuează în moneda naţională, cu excepţiile strict prevăzute în regulament.
§ 2. Solidaritatea codebitorilor
Art. 42 C.com. prevede faptul că „în obligaţiile comerciale

codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrară.” Aşadar, textul citat
instituie o prezumţie de solidaritate cu caracter relativ, în scopul de a-i proteja
pe necomercianţi, dar şi în vederea ocrotirii creditului. Astfel, spre deosebire
de dreptul comun, debitorii comerciali nu pot opune creditorului beneficiul de
diviziune şi nici beneficiul de discuţiune. În acest fel, creditorul are dreptul de
a urmări pe oricare dintre codebitori pentru întreaga datorie, la alegerea sa,
acesta neputându-se opune şi nici a obţine împărţirea debitului. Debitorul
care a plătit se va putea îndrepta cu o acţiune de regres împotriva celorlalţi
codebitori.
Prezumţia de solidaritate consacrată în art. 42 C.com. se extinde
şi asupra fidejusorului, chiar necomerciant, care garantează o obligaţie
comercială. Această prezumţie îşi păstrează caracterul relativ şi poate fi
aşadar înlăturată prin convenţia de fidejusiune.220
În schimb, prezumţia de solidaritate „nu se aplică şi la
necomercianţi pentru operaţiuni care, încât îi priveşte, nu sunt fapte de
comerţ”(art. 42 alin. 3 C.com.).
De asemenea, aşa cum s-a arătat221, în cazul în care sunt mai
mulţi codebitori cu privire la aceeaşi obligaţie, iar aceasta este comercială
219
C.S.J., S.com., Decizia nr. 21/1994, în revista „Dreptul” nr. 12/1994, p. 59 şi urm.
220
A se vedea în acelaşi sens, St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 423 şi urm.; C.S.J., S.com., Decizia nr. 1119/1997 în
„Revista de drept comercial” nr. 2/2001, p. 154.
221
I. L. Georgescu, op. cit., 1994, p. 49.
186
numai pentru unii dintre ei, aceştia vor răspunde în mod solidar, în timp ce
restul codebitorilor pentru care obligaţia ar un caracter civil vor răspunde în
mod divizibil (conjunct), conform art. 1662 şi art. 1667 C.civ.
§ 3. Regimul juridic aplicabil dobânzilor în obligaţiile comerciale
Obligaţiile asumate de către părţi printr-un contract, în general,

trebuie executate la termenul prevăzut în contract sau determinat în funcţie
de natura operaţiunii. Când obligaţiile au ca obiect plata unor sume de bani şi
nu sunt executate, prejudiciul cauzat poate fi acoperit prin plata unor dobânzi,
care reprezintă daune-interese moratorii, fiind destinate aşadar să acopere
prejudiciul cauzat de executarea cu întârziere a obligaţiei.
Potrivit art. 1088 C.civ., în obligaţiile care au ca obiect o sumă de
bani, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda
legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi
societate.
Codul comercial prevede în art. 43 că „datoriile comerciale lichide
şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile”.
Deoarece, în comerţ, banii sunt fructiferi, fiind destinaţi să circule
şi să producă profit, lipsa de folosinţă a acestora este sancţionată, iar
creditorul nu mai trebuie să facă dovada prejudiciului, acesta fiind
prezumat.222 Pentru ca regula curgerii de drept a dobânzilor – din momentul
scadenţei şi fără punere în întârziere – să fie aplicată, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii cumulative:
1) creanţa să fie lichidă şi exigibilă;
2) datoria să constea în plata unei sume de bani;
3) datoria să fie comercială pentru debitor.
În aceste condiţii, în cazul faptelor de comerţ unilaterale, de
exemplu, dacă obligaţia ce are ca obiect plata unei sume de bani este
comercială numai pentru creditor, nu se va aplica regula curgerii de drept a
dobânzilor prevăzută în art. 43 C.com., ci dispoziţiile art. 1088 C.civ.
referitoare la punerea în întârziere.
În raporturile comerciale este permis anatocismul (dobânda la
dobândă sau capitalizarea dobânzilor), în condiţiile stabilite de O.G. nr.
9/2000. Astfel, capitalizarea dobânzilor şi perceperea unei noi dobânzi este
222
O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale în obligaţii băneşti (publicată în M. Of. Partea I nr. 26 din 25
ianuarie 2000, a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, publicată în M. Of., Partea I nr. 425 din 18 iunie 2002) stabileşte
dreptul părţilor de a determina nivelul dobânzii. În caz contrar, se va plăti dobânda legală. Această dobândă se stabileşte
la nivelul dobânzii de referinţă comunicat de B.N.R., în conformitate cu Legea nr. 422/2002 privind stabilirea dobânzii
de referinţă de către B.N.R. (M. Of., Partea I nr. 497 din 10 iulie 2002). Conform Legii nr. 422/2002, dobânda de
referinţă pentru prima zi a anului va fi valabilă pentru primul semestru, iar dobânda din prima zi a lunii iulie, va fi
valabilă pentru semestrul II al anului în curs.
În materie civilă, nivelul dobânzii va fi determinat prin diminuarea cu 20% a dobânzii legale.
În raporturile comerciale cu element de extraneitate, dacă legea aplicabilă este cea română, iar plata se face într-o
monedă străină, dobânda va fi de 6% pe an.
187
permisă dacă există o condiţie specială în acest sens, iar plata anticipată a
dobânzilor se poate face pentru cel mult 6 luni.
De regulă, dobânzile sunt socotite a acoperi prejudiciul cauzat de
neexecutarea obligaţiilor băneşti, în temeiul art. 1088 C.civ. şi nu pot fi
cumulate cu daunele-interese decât în următoarele cazuri excepţionale:
1) când mandatarul schimbă destinaţia sumelor de bani cuvenite
mandantului (art. 383 C.com.);
2) în cazul fidejusiunii, fidejusorul are dreptul la cumulul
dobânzilor cu despăgubirile, în cazul acţiunii de regres împotriva debitorului
(art. 1669 C.civ.);
3) la societăţile comerciale, asociatul care întârzie efectuarea
aportului în numerar datorează în afară de dobânzi şi despăgubiri faţă de
societate (Legea nr. 31/1990).
În schimb, dacă în contractele comerciale încheiate, părţile au
prevăzut penalităţi pentru acoperirea prejudiciului, debitorul va plăti numai
aceste penalităţi, nu şi dobânzi, întrucât se consideră că părţile au anticipat
prin convenţia dintre ele nivelul prejudiciului.
Instituţia termenului de graţie este reglementată în art. 1021 C.civ.
Potrivit acestor prevederi, în contractele bilaterale (sinalagmatice) dacă una
dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţia, cealaltă parte are posibilitatea fie de
a cere rezoluţiunea contractului cu daune-interese, fie de a executa silit
partea în culpă.
Rezoluţiunea contractului se solicită instanţei prin cererea de
chemare în judecată. În cursul judecăţii, instanţa va putea aprecia, în funcţie
de împrejurările cauzei şi de probele administrate, asupra necesităţii acordării
rezoluţiunii sau a unui nou termen în favoarea debitorului pentru ca acesta
să-şi execute obligaţiile („termen de graţie”).
Potrivit art. 44 C. com., „în obligaţiile comerciale judecătorul nu
poate acorda termenul de graţie permis de art. 1021 C. civ.”.
Această prevedere este justificată de exigenţele activităţii
comerciale, al cărei scop – obţinerea de profit – nu poate fi realizat decât
dacă fiecare participant îşi îndeplineşte la termen obligaţiile.
Se consideră că, în obligaţiile care nu au un termen de executare,
acordarea de către judecător a unui termen în vederea executării obligaţiei nu
echivalează cu un termen de graţie, ci reprezintă o modalitate de stabilire a
termenului de executare a obligaţiilor pe cale judecătorească.223
În schimb, „în contractele comerciale în care termenul este însă
esenţial, el operează ca o clauză rezolutorie expresă”.224
Folosirea de către legiuitorul comercial a expresiei „în obligaţiile
comerciale” pentru interzicerea acordării termenului de graţie a generat opinii
divergente în doctrină. Într-o opinie, se consideră că prin această expresie
trebuie să înţelegem toate raporturile juridice de natură comercială, inclusiv
223
224
Idem.
188
fapte de comerţ unilaterale, în temeiul art. 56 C. com.225 Într-o altă opinie,
pentru a fi interzisă acordarea termenului de graţie, obligaţia debitorului
trebuie să aibă un caracter comercial.226
În ce ne priveşte, ne raliem primei opinii şi motivării acesteia; în
plus, putem considera că prevederea din art. 44 C. com. se aplică tuturor
obligaţiilor comerciale, inclusiv faptelor de comerţ unilaterale, întrucât acest
lucru rezultă din interpretarea sistematică a Codului comercial. Astfel, avem
în vedere faptul că întreg Titlu V al Codului comercial, intitulat „Despre
obligaţiunile comerciale în general”, conţine prevederi referitoare la obligaţiile
comerciale, în sensul de raporturi juridice, întemeiate pe un fundament
contractual.
Mai mult, aşa cum reiese din prevederile art. 42 alin. 3 C. com.,
ori de câte ori s-a vrut ca dispoziţiile Codului comercial să nu se aplice
necomercianţilor s-au introdus prevederi speciale în acest sens.
§ 5. Retractul litigios
Retractul litigios, reglementa de art. 1402 – 1404 C.civ., este

operaţiunea prin care debitorul poate răscumpăra creanţa litigioasă,
cesionată de către creditor unei terţe persoane, plătindu-i cesionarului preţul
real al cesiunii, cheltuielile aferente, precum şi dobânda calculată din
momentul în care cesionarul a plătit preţul.
Potrivit art. 1403 C. civ., dreptul se consideră litigios atunci când
există un proces sau o contestaţie asupra fondului dreptului, nu asupra
modului de executare a obligaţiei sau cu privire la modalităţile ale acesteia.
Retractul litigios are drept scop limitarea speculaţiilor cu privire la
drepturi litigioase, astfel încât această operaţiune contravine însuşi scopului
activităţii comerciale. De aceea, potrivit art. 45 C. com., retractul litigios
prevăzut de art. 1402 – 1404 C. civ. nu poate avea loc în caz de cesiune a
unui drept derivând dintr-un fapt comercial.
Deoarece legea nu distinge, în temeiul art. 45 şi al art. 56 C.
com., considerăm că interdicţia retractului litigios se referă la drepturi
litigioase îzvorând din fapte de comerţ obiective sau subiective, dar şi
unilaterale.
§ 6. Locul executării obligaţiilor comerciale
Potrivit art. 59 C. com., orice obligaţie comercială trebuie să fie

executată:
1) la locul arătat prin contract;
2) la locul care ar rezulta din natura operaţiunii sau din intenţia
părţilor contractante;
225
I L. Georgescu, op. cit., 1994, p. 57.
226
189
3) la domiciliul (sediul comercial) al debitorului, ori la reşedinţa
acestuia, din momentul încheierii contractului;
4) în cazul bunurilor determinate, predarea acestora se va face la
locul situării bunului în momentul încheierii contractului, acest loc fiind
cunoscut părţilor.

2. S. Angheni – „Mecanismul şi valenţele funcţiilor clauzei penale în
cadrul dispoziţiilor Legii nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru
întărirea disciplinei contractuale”, în „Revista română de drept privat”,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
Bucureşti, 2008
4. N. Chera – „Obligaţiile comerciale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă”,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
5. D. Chiriac – „Contractele civile şi comerciale”, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2005
6. Fl. Ciutacu – „Codul comercial comentat şi adnotat”, Ed. Sigma,
Bucureşti, 2000
7. D. Clocotici, Gh.Gheorghiu – „Operaţiunile de leasing”, Ed.Lumina Lex,
2000
Bucureşti, 2003
10. L Gazzaniga – „Introduction historique au droit des obligations”, PUF,
Paris, 1999
Bucureşti, 1994
13. D.D. Gerota – „Teoria generală a obligaţiilor comerciale”, Imprimeria
Naţională, Bucureşti, 1932
14. C. Gialdo – „La volonté des parties en droit international privé”,
Recueil de cours n. 137, Haga, 1972, p. 811
15. J.E. Gounot – „Le principe de l’autonomie de la volonté en droit privé”,
Dijon, 1912
16. Yves Guyon, „Droit des affaires”, Ed. Economica, Paris, tome 1-2
17. J.M. Jacquet – „Principe de l’autonomie et contrats internationaux”,
Economica, Paris, 1983
18. H. Kelsen – „La théorie juridique de la convention”, A.P.D., 1940
21. R. Petrescu – „Teoria generală a obligaţiilor comerciale”, Bucureşti,
1994
LGDJ, Paris, 2002
190
23. René Savatier – „La théorie des obligations. Vision juridique et
économique”, ed. a II. A, Dalloz, 1969
24. F. Terré, Ph. Simler, J. Lequintte – „Droit civil. Les obligations”, Paris,
1999
25. F. Terré, Ph. Simler, J. Lequintte – „Droit civil. Les obligations”, Paris,
1999
Bucureşti, 2008
28. I.Turcu – „Teoria şi practica dreptului comercial român”, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1998
29. I. Turcu, L. Pop – „Contractele comerciale”, ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997
30. Ion Turcu – „Operaţiuni şi contracte bancare”, Ed. Lumina Lex, 1994
Bucureşti, 1928
34. Directivele europene cu aplicabilitate în material obligaţiilor
comerciale.
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
1. În cazul pluralităţii de debitori, dacă nu există o clauză contractuală expresă,

răspunderea va fi:
a) divizibilă
b) conjunctă
c) solidară.
2. În raporturile comerciale, dobânzile curg:

a) de drept
191
b) din ziua punerii în întârziere
c) de la data cererii de chemare în judecată.
3. Dobânzile se cumulează cu daunele-interese:

a) cu privire la toate obligaţiile comerciale
b) în cazul fidejusiunii
c) când este prevăzută în contract o clauză penală.
4. În obligaţiile comerciale instanţa:

a) poate să acorde termen de graţie
b) este obligată să acorde un termen de graţie
c) nu poate să acorde un termen de graţie.
5. Locul executării obligaţiilor comerciale, în lipsa unor prevederi contractuale

speciale, este:
a) sediul comercial al debitorului de la momentul încheierii contractului
b) sediul comercial al debitorului de la momentul executării obligaţiilor
c) sediul comercial al creditorului.
6. În obligaţiile comerciale, anatocismul este:

a) permis
b) interzis
c) recomandat.
7. Dovedirea actelor juridice cu o valoare mai mare de 250 lei vechi se face cu:
a) înscrisuri
b) martori
c) prezumţii.
8. Forma scrisă este cerută ad validitatem pentru:

a) actul costitutiv al societăţilor comerciale
b) contractul de înrolare a echipajului
c) contractul de împrumut maritim.
9. Forma scrisă este cerută ad probationem în ceea ce priveşte:

a) contractul de asigurare
b) contractul de societate în participaţie
c) cambie.
10. Comunicarea registrelor comerciale poate fi admisă de instanţa de judecată în

litigiile privind:
a) insolvenţa
b) partajul bunurilor comune ale soţilor
c) orice litigiu comercial.
192
Cursul 16. Contractul de vânzare - cumpărare
• Aspectele specifice ale contractului de vânzare - cumpărare comercială în raport cu
dreptul comun în materie
Conţinut:
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare comercială.
2. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare.
3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare.
4. Obligaţiile părţilor în contractul de vânzare.-cumpărare.
5. Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale.
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de

vânzare-cumpărare comercială
Potrivit art. 1294 C.civ.227, contractul de vânzare-cumpărare a fost

definit drept „contractul prin care una dintre părţi – numită vânzător – se
obligă să transmită celeilalte părţi – numită cumpărător – proprietatea unui
bun, în schimbul unui preţ.”228
Alţi autori229, în virtutea caracterului translativ de proprietate din
momentul realizării acordului de voinţă în cadrul contractului de vânzare-
cumpărare, au definit această operaţiune drept „contractul prin care una
dintre părţi – vânzătorul – strămută proprietatea unui bun al său asupra
celeilalte părţi – cumpărătorul – care se obligă în schimb a plăti vânzătorului
preţul bunului vândut.”
Contractul de vânzare-cumpărare dobândeşte un caracter
comercial în momentul în care întruneşte caracteristicile unui act de comerţ,
în sensul de a se realiza prin intermediul său o operaţiune de interpunere în
schimbul şi circulaţia mărfurilor. Astfel, în temeiul art. 3 C.com., legea (Codul
comercial) prezumă absolut că sunt fapte de comerţ: „cumpărările de
producte sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi
lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea
spre a se revinde de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând
în comerţ”, precum şi vânzările unor asemenea bunuri (pct.1 şi 2).
227
Potrivit art. 1294 C.civ.: „Vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite
celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui.”
228
229
Prof. univ. dr. Fr. Deak, în Fr. Deak, St. D. Cărpenaru, „Contracte civile şi comerciale”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993, p. 11.
193
Aşadar, contractul comercial poate avea ca obiect materii prime,
materiale, mărfuri, obligaţiuni de stat, titluri de credit, acţiuni sau părţi sociale
la societăţile comerciale.230
Deoarece prevederile Codului comercial fac referire în privinţa
contractului de vânzare-cumpărare şi, în general, în privinţa faptelor de
comerţ, numai la bunuri mobile (producte, mărfuri, obligaţiuni, acţiuni, părţi
sociale, titluri de credit etc.), concepţia tradiţională este în sensul că obiect al
contractului de vânzare-cumpărare comercială îl pot forma exclusiv bunurile
mobile (corporale sau necorporale).
În spiritul reglementării Codului comercial şi al contribuţiei majore
a doctrinei în această materie, definim vânzarea-cumpărarea comercială ca
fiind contractul comercial prin care, una dintre părţi, în calitate de vânzător,
transmite celeilalte părţi (cumpărător) dreptul de proprietate asupra unui bun
mobil determinat sau determinabil pentru care cumpărătorul se obligă să
plătească un preţ.
Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare
comercială sunt următoarele231:
a) caracterul bilateral (sinalagmatic)
b) caracterul oneros
c) caracterul comutativ
d) caracterul consensual
e) caracterul translativ de proprietate
1.2. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-

cumpărare
Potrivit opiniilor exprimate în doctrină232, conform cărora „orice

contract se încheie în ideea validităţii sale”, condiţiile de validitate a
contractelor reprezintă elementul în lipsa căruia contractele nu sunt încheiate
în mod valabil şi pot determina anularea acestora.
Condiţiile esenţiale pentru validitatea oricărei convenţii sunt
reglementate în art. 948 C.civ. şi se referă la: capacitatea de a contracta,
consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o
cauză licită.
1. Capacitatea de a contracta este reglementată de dispoziţiile
generale referitoare la capacitatea de folosinţă şi la capacitatea de exerciţiu.
În plus, având în vedere caracterizarea contractului de vânzare-cumpărare
drept act de dispoziţie233, restricţiile existente în Codul civil cu privire la
încheierea acestui contract vor fi aplicabile, în temeiul art. 1 C.com., şi în
230
231
În vederea stabilirii caracterelor juridice, a se vedea clasificarea actelor juridice, în Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p.119-
125.
232
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1994, p. 41.
233
194
privinţa contractului comercial de vânzare-cumpărare. De asemenea, în
Codul comercial există condiţii speciale cu privire la încheierea contractului
de vânzare-cumpărare.
Astfel, potrivit art. 1306 C.civ., „pot cumpăra şi vinde toţi cei
cărora nu le este oprit prin lege”, ceea ce înseamnă că regula o reprezintă
capacitatea de a încheia contractul de vânzare, iar incapacitatea reprezintă
excepţia şi, ca atare, trebuie prevăzută expres de lege. Conform art. 950
C.civ., nu sunt capabili de a contracta minorii, persoanele puse sub interdicţie
şi persoanele în privinţa cărora există interdicţii stabilite prin lege. Mai mult, în
ceea ce priveşte persoanele juridice, capacitatea acestora de a contracta
este supusă principiului specialităţii capacităţii de folosinţă reglementat în art.
34 din Decretul nr. 31/1954.234
În conformitate cu prevederile art. 1307-1309 C.civ., contractul de
vânzare-cumpărare nu poate fi încheiat:
a) între soţi ( art. 1307 C.civ.), sub sancţiunea nulităţii relative;
b) între tutore şi minorul aflat sub tutela sa (art. 1308 pct. 1 C.civ.),
pe toată durata tutelei, sub sancţiunea nulităţii relative a contractului de
vânzare-cumpărare;
c) de către mandatari, cu privire la bunurile pe care au fost
împuterniciţi să le vândă (art. 1308 pct. 2 C.civ.);
d) de către persoanele care administrează bunuri ale unităţilor
administrativ- teritoriale, precum şi de către funcţionarii publici, cu privire la
bunurile pe care le administrează sau pe care le vând (art. 1308 pct. 3 şi 4
C.civ.);
e) de către judecători, procurori şi avocaţi, cu privire la drepturile
litigioase a căror judecată este dată în competenţa curţii de apel în a cărei
rază teritorială îşi exercită activitatea (art. 1309 C.civ.).
În afara acestor interdicţii care restrâng capacitatea de a încheia
contractul de vânzare-cumpărare comercială prevăzute în Codul civil, Codul
comercial şi Legea nr. 31/1990 cuprind interdicţii cu caracter special, astfel:
a) în temeiul art. 397 .com., prepuşii nu pot săvârşi, în nume
propriu sau al altei persoane, fără consimţământul expres al patronului lor,
operaţiuni comerciale similare cu cele efectuate în numele acestuia;
încălcarea acestei interdicţii este sancţionată cu plata de despăgubiri în
favoarea patronului, acesta putând reţine pentru sine profitul obţinut de
prepus din aceste operaţiuni. Deoarece nu este parte în contractul de
vânzare-cumpărare, iar interesul ocrotit nu este unul general, public, ci un
interes particular, patronul (comerciantul) nu poate solicita instanţei anularea
ori constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
b) În temeiul art. 82 din Legea nr. 31/1990, asociaţii unei societăţi
în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi de la societăţile în comandită nu pot
234
Potrivit art. 34 din decretul nr. 31/1954: „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund
scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării
acestui scop este nul.”
195
avea calitatea de asociaţi cu răspundere nelimitată la alte societăţi
comerciale concurente ori cu acelaşi obiect de activitate şi nici nu pot efectua,
în nume propriu sau al altei persoane, operaţiuni comerciale similare sau
identice, fără consimţământul celorlalţi asociaţi.
2. Consimţământul părţilor este o condiţie esenţială a încheierii
contractului de vânzare-cumpărare şi în dreptul comercial, în sensul realizării
acordului de voinţă cu privire la transmiterea dreptului de proprietate asupra
unui bun şi la plata unui preţ.
Consimţământul trebuie să fie liber-exprimat, în sensul de a nu fi
afectat de vicii de consimţământ (eroare, dol, violenţă şi leziune), să fie dat cu
intenţia de a produce efecte juridice (de a se angaja prin contract) şi de către
o persoană capabilă de a contracta.
În mod tradiţional235, în cadrul analizei efectuate asupra
consimţământului, sunt prezentate trei categorii de antecontracte, pe care le
vom prezenta şi noi succint în cele ce urmează.
Promisiunea de vânzare (unilaterală sau bilaterală) reprezintă un
antecontract, în temeiul căruia, una dintre părţi („promitent”) sau, în cazul
promisiunii bilaterale, ambele părţi („promitent” - „beneficiar”) se obligă să
vândă, respectiv să cumpere, un anumit bun, cu condiţia ca „beneficiarul” să-
şi exprime voinţa de a-l cumpăra într-un anumit termen stabilit de către părţi.
Aceste antecontracte dau naştere în sarcina promitentului,
respectiv în sarcina ambelor părţi, unei obligaţii de „a face”, care, în caz de
neexecutare, dă dreptul la despăgubiri, în temeiul art. 1075 C.civ.
În schimb, în cazul pactului de preferinţă, promitentul, în calitate
de proprietar al unui bun, se obligă faţă de beneficiarul promisiunii ca, în
cazul în care se va decide să vândă bunul, să îi acorde beneficiarului
preferinţă în faţa altor acceptanţi, la preţ egal.
Antecontractul este încheiat, aşa cum s-a stabilit236, sub condiţie
potestativă simplă (valabilă, spre deosebire de condiţia pur potestativă – si
voluero). În cazul nerespectării obligaţiei, beneficiarul va avea dreptul la
despăgubiri fiind vorba despre neexecutarea unei obligaţii de „a face”.
3. Obiectul contractului este, în temeiul art. 962 C.civ., „acela la
care părţile sau numai una din părţi se obligă”. Pentru a fi valabil din punct de
vedere juridic, este unanim acceptat faptul că obiectul actelor juridice, în
general, aşadar şi cel al contractului de vânzare-cumpărare, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să existe (art. 965 şi art. 1311 C.civ.), să
fie în circuitul civil (art. 963 şi art. 1310 C.civ.), să fie posibil, licit şi moral şi să
fie determinat ori determinabil (art. 948 pct. 3 şi art. 964 C.civ.).237
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială poate
consta numai în bunuri mobile, corporale sau necorporale. Însă, contractele
235
A se vedea în acest sens, I. L. Georgescu, op. cit., 1992, p. 144-149; St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 449-451.
236
Idem.
237
Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 143 şi urm.
196
încheiate între comercianţi cu privire la imobilele având destinaţia de a face
parte din fondul de comerţ sunt comerciale.
Bunul vândut trebuie să îndeplinească condiţiile generale
reglementate în Codul civil. Astfel, potrivit art. 963 C.civ., „numai lucrurile ce
sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”, iar potrivit art. 1310 C.civ., „toate
lucrurile care sunt în comerţ pot să fie vândute, afară dacă numai vreo lege a
oprit aceasta”.
Dacă, prin natura lui, şi prin dispoziţiile exprese ale legii, bunul se
află în circuitul comercial, atunci când se încheie un contract de vânzare-
cumpărare bunul trebuie să existe sau să poată exista în viitor.
Bunul ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare
comercială trebuie să fie determinat chiar în momentul realizării acordului de
voinţă sau să poată fi determinat ( să fie determinabil) în viitor pe baza
elementelor stabilite în contract.
O condiţie esenţială pentru realizarea efectului translativ de
proprietate al contractului de vânzare-cumpărare este aceea ca bunul vândut
să fie proprietatea vânzătorului, în virtutea principiului potrivit căruia nimeni
nu se poate obliga la cea ce nu are (nemo plus juris ad allium transfere potest
quam ipse habet).
Deoarece în raporturile comerciale de foarte multe ori nu se
încheie contracte scrise, iar bunurile sunt supuse unor vânzări succesive,
este posibilă confuzia cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului.
Valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare în acest caz
diferă în funcţie de natura bunurilor ce formează obiectul contractului.
Astfel, în cazul bunurilor determinate generic şi al bunurilor
viitoare, proprietatea se transmite de la vânzător la cumpărător în momentul
individualizării (prin măsurare, numărare ori cântărire) sau în momentul în
care aceste bunuri dobândesc existenţă. În aceste condiţii, vânzătorul trebuie
să aibă calitatea de proprietar la momentul individualizării sau în momentul în
care bunul a început să existe. Pieirea în caz fortuit a acestor bunuri nul
exonerează pe vânzător de obligaţia de predare (genera non pereunt).238
Dacă obiect al contractului de vânzare-cumpărare comercială îl
formează bunuri individual determinate (res certa), doctrina239 este în sprijinul
valabilităţii contractului, interpretând acordul de voinţă al părţilor în sensul că
obligaţia asumată de vânzător este, în subsidiar, o obligaţie de „a face” a
procura bunul şi a-l preda cumpărătorului), care, în caz de neexecutare, dă
dreptul la despăgubiri.
238
Potrivit art. 62 C.com.: „Când mărfurile vândute sunt arătate în contract numai prin câtime, fel şi calitate, fără nici o
altă indicaţie de natură a desemna un corp cert şi determinat, vânzătorul este obligat a preda, la locul şi timpul stipulat,
câtimea, felul şi calitatea cuvenită, chiar dacă mărfurile care ar fi fost la dispoziţia sa în momentul formării contractului
sau pe care el şi le-ar fi procurat în urmă în executarea lui, ar fi pierit, sau dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri ar
fi fost împiedicată de vreo cauză oarecare.”
239
C. Petrescu-Ercea, op. cit., p. 47; I. L. Georgescu, op. cit., 1992, p. 58. Autorul consideră că „operaţia reprezintă o
vânzare comportând o obligaţie de a da – transferarea proprietăţii bunului – pe care se grefează o a doua obligaţie de a
face – dobândirea prealabilă a proprietăţii bunului.” În acelaşi sens, St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 456-457.
197
Preţul reprezintă elementul ce caracterizează obligaţia specifică a
cumpărătorului în contractul de vânzare-cumpărare. Astfel, prin asumarea
obligaţiei de plată a preţului ca efect al transmiterii dreptului de proprietate
asupra unui bun, este caracterizat contractul de vânzare-cumpărare ca fiind
oneros, din punct de vedere al prestaţiei cumpărătorului. Însă, caracterul
oneros al contractului nu reprezintă o condiţie suficientă pentru a caracteriza
un contract ca fiind de vânzare-cumpărare. În acest scop, este necesar ca
preţul să constea într-o sumă de bani şi nu într-o altă prestaţie sau în alte
bunuri, deoarece, în acest din urmă caz, contractul ar putea fi caracterizat
drept schimb.
Potrivit art. 1303 C.civ., „preţul vânzării trebuie să fie serios şi
determinat de părţi”.
În privinţa condiţiei ca preţul să fie real, în doctrină, conţinutul
acestei noţiuni a fost stabilit în sensul că preţul este real în condiţiile în care a
fost prevăzut în contract cu intenţia de a fi plătit efectiv240, precum şi dacă
este sincer şi serios (nesimulat).241
O altă condiţie impusă preţului în cadrul contractului de vânzare-
cumpărare comercială este aceea de a fi determinat sau determinabil.
4. Cauza (scopul) contractului de vânzare-cumpărare constă,
potrivit doctrinei, în „obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act”.242
Potrivit art. 948 C.civ., pentru a fi valabil, contractul de vânzare-
cumpărare trebuie să aibă „o cauză licită”, iar în temeiul art. 968 C.civ.,
„cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor
moravuri sau ordinii publice”.
Cauza (scopul) contractului de vânzare-cumpărare comercială
constă, în primul rând, în „prefigurarea contraprestaţiei”243, ca şi în cazul
celorlalte contracte sinalagmatice. În al doilea rând, ceea ce este specific
cauzei contractului comercial de vânzare-cumpărare este tocmai caracterul
speculativ în vederea căruia se încheie contractul. Contractele comerciale nu
se încheie în prefigurarea unei singure contraprestaţii, ci, tocmai în ideea unei
repetabilităţi, a multiplicării profitului obţinut.
Având în vedere acest aspect, în temeiul art. 966 C.civ., cauza
contractului de vânzare-cumpărare trebuie, în primul rând, să existe. Astfel,
obligaţia vânzătorului este considerată fără cauză în lipsa preţului sau a
caracterului derizoriu al acestuia.244 Sancţiunea lipsei cauzei constă în
nulitatea convenţiei.245
240
I.L. Georgescu, op. cit., 1992, p. 167.
241
St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 459. Autorul arată faptul că „elementele noţiunii de preţ serios au caracterul unei
situaţii de fapt şi sunt lăsate la aprecierea instanţei judecătoreşti”.
242
243
Idem.
244
Fr. Deak, op. cit., p. 66-69.
245
În temeiul art. 966 C.civ.: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un
efect.”
198
În al doilea rând, cauza trebuie să fie reală (să nu fie falsă).
Cauza este considerată falsă când există o eroare cu privire la motivul
determinant pentru care s-a contractat şi este sancţionată cu nulitatea relativă
a contractului.
În al treilea rând, cauza trebuie să fie licită în sensul de a nu fi
contrară legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, condiţii prevăzute sub
sancţiunea nulităţii absolute, dedusă din folosirea sintagmei „obligaţia nelicită
nu poate avea nici un efect”.
Lipsa cauzei sau nevalabilitatea acesteia trebuie dovedită de
către partea care o invocă.246
1.3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială
Ca şi în dreptul civil, contractul de vânzare-cumpărare în dreptul

comercial determină, prin încheierea sa, transferul proprietăţii şi al riscurilor
de la vânzător la cumpărător (art. 1295 C.civ.). Acest efect, în privinţa
bunurilor individual determinate ce formează obiectul contractului, este de
esenţa contractului de vânzare-cumpărare.247
Acest efect al contractului de vânzare-cumpărare este expres
prevăzut în art. 971 C.civ., aplicabil şi în dreptul comercial în virtutea
prevederilor art. 1 C.com.: „În contractele ce au de obiect translaţia
proprietăţii, sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite
prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul
dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea (predarea – n.n.) lucrului.”
Aceste prevederi consacră, de asemenea, principiul
consensualismului cu privire la efectul translativ de proprietate al contractului
de vânzare-cumpărare. Proprietatea şi riscurile se transmit ca urmare a
manifestării de voinţă a părţilor în acest sens, fără nici o altă formalitate, din
momentul încheierii contractului. Pentru a opera transferul proprietăţii şi,
implicit, al riscurilor, nu este nevoie de clauze exprese în contract, acest efect
producându-se de drept.
De la regula transmiterii de drept a proprietăţii din momentul
realizării acordului de voinţă, s-au conturat anumite situaţii de excepţie, în
care transferul proprietăţii şi al riscurilor este amânat la o dată ulterioară, fie
prin acordul părţilor ori natura obiectului contractului de vânzare-cumpărare,
fie prin dispoziţiile exprese ale legii.
Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor la o altă dată
decât data încheierii contractului:
246
Potrivit art. 967 C.civ.: „Convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă”. Din textul citat, deducem
existenţa unei prezumţii legale, relative, de existenţă, în condiţiile cerute de lege, a cauzei, chiar neprevăzută expres în
contract.
247
A se vedea I.L.Georgescu, op. cit., 1992, p. 178.
199
a) bunuri determinate generic (res genera). Proprietatea şi
riscurile se transmit în momentul individualizării acestor bunuri prin numărare,
măsurare ori cântărire (art. 62 C. com.)248;
b) contracte încheiate cu termen249 sau condiţie250 . Transferul
dreptului de proprietate este amânat până la împlinirea termenului sau a
condiţiei suspensive ori va fi desfiinţat prin împlinirea condiţiei rezolutorii.
Numai neîndeplinirea condiţiei rezolutorii consolidează dreptul dobândit prin
contractul de vânzare-cumpărare.
În cazul contractului de vânzare-cumpărare afectat de o condiţie
suspensivă, în temeiul art. 1018 C. civ., pieirea lucrului mai înainte de
împlinirea condiţiei (pendente conditione), determină suportarea riscului în
mod diferit, astfel:
1) dacă bunul a pierit în totalitate, riscul va fi suportat de către
vânzător, ca debitor al obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori);
2) dimpotrivă, dacă bunul a pierit doar parţial, riscul va fi suportat
de către cumpărător, care va plăti totuşi preţul stabilit în contract, fiind obligat
să preia bunul în starea în care se află.
Dacă contractul de vânzare-cumpărare a fost afectat de o condiţie
rezolutorie, riscul se transmite odată cu dreptul de proprietate, la momentul
încheierii contractului (în cazul bunurilor individual determinate) sau ulterior,
în momentul individualizării bunurilor (în cazul bunurilor determinate generic).
Aşadar, riscul pieirii bunului mai înainte de împlinirea condiţiei rezolutorii va fi
suportat de către cumpărător.251 Dacă bunul piere ulterior îndeplinirii condiţiei
rezolutorii, contractul fiind desfiinţat cu efect retroactiv, părţile sunt socotite ca
248
Potrivit art. 62 C.com.: „Când mărfurile vândute sunt arătate în contract numai prin câtime, fel şi calitate, fără nici o
altă indicaţie de natură a desemna un corp cert şi determinat, vânzătorul este obligat a preda, la locul şi timpul stipulat,
câtimea, felul şi calitatea cuvenită, chiar dacă mărfurile, care ar fi fost la dispoziţiunea sa în momentul formării
contractului, sau pe care el şi le-ar fi procurat în urmă în executarea lui ar fi pierit, sau dacă expedierea sau sosirea
acelor mărfuri ar fi fost împiedicată de o cauză oarecare.”
249
Termenul este o modalitate a actelor juridice şi reprezintă „un eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este
amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi a executării obligaţiilor civile”. A se vedea
pentru detalii: Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 154 şi urm. Termenul este reglementat în art. 1022 – 1025 C. civ.
57
Condiţia, ca modalitate a actelor juridice, reprezintă „un eveniment, viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde
existenţa (naşterea ori desfiinţarea) actului juridic.” (Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 156). Condiţia este reglementată în
art. 1004 – 1021 C. civ.
Condiţia produce efecte retroactive din ziua încheierii contractului (ex tunc). Înainte de împlinirea condiţiei
suspensive (pendente conditione), contractul de vânzare-cumpărare nu-şi va produce efectele şi, ca urmare, creditorul
nu poate cere executarea obligaţiei (de exemplu, cumpărătorul nu poate cere predarea bunului, iar vânzătorul – plata
preţului), deoarece debitorul nu datorează nimic întrucât nu a operat transferul proprietăţii.
În schimb, în cazul realizării condiţiei suspensive (eveniente conditione), contractul de vânzare-cumpărare va fi
considerat retroactiv ca şi cum ar fi fost pur şi simplu: plata efectuată de către debitor, anterior, este valabilă, iar
transferul de drepturi reale se consolidează.
În cazul neîndeplinirii condiţiei suspensive, contractul de vânzare-cumpărare nu se va naşte, iar prestaţiile deja
efectuate trebuie restituite.
Condiţia rezolutorie este „acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea actului juridic.”(Gh. Beleiu, op.
cit., 1993, p. 158).
În cazul în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul este considerat ca fiind pur şi simplu (operează transferul
dreptului de proprietate); în schimb, îndeplinirea condiţiei determină desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare cu
efect retroactiv.
251
200
şi cum nu au încheiat nici un contract de vânzare-cumpărare şi, în
consecinţă, nu a operat transferul proprietăţii şi al riscurilor;
c) contracte având ca obiect bunuri viitoare. Transmiterea
dreptului de proprietate şi a riscurilor are loc în momentul în care bunurile au
dobândit existenţă materială sau, ulterior, după individualizarea acestora, în
cazul în care bunurile sunt determinate generic;
d) contracte de vânzare-cumpărare care implică şi operaţiuni de
transport al mărfii efectuate în temeiul unui contract de transport. În acest
caz, s-a observat în doctrină252 faptul că, în cazul bunurilor determinate
generic (de exemplu, o anumită cantitate de marfă), individualizarea mărfii
are loc în momentul predării acesteia în custodia transportatorului, deoarece
atunci are loc cântărirea, măsurarea, numărarea, iar nu în prezenţa
cumpărătorului care se află în locul de destinaţie. Se consideră, aşadar, că
acest transfer al proprietăţii şi al riscurilor operează din momentul
individualizării mărfii şi al predării ei către transportator.
În consecinţă, dacă bunurile au pierit fortuit în cursul transportului,
riscul va fi suportat de către cumpărător;
e) bunuri care sunt procurate de vânzător de la un terţ, în vederea
transmiterii lor către cumpărător (art. 62 C. com.).
În cazul în care, deşi au fost expediate de terţ, bunurile nu au
ajuns la destinaţie (la vânzător) şi au pierit fortuit înainte de a fi predate
cumpărătorului, riscul va fi suportat de către vânzător;
f) bunuri transportate pe apă (art. 63 – 66 C. com.). În temeiul art.
63 alin. 1 C. com., vânzarea mărfurilor care sunt transportate cu un anumit
vas este afectată de condiţia suspensivă a sosirii vasului la destinaţie în bună
stare.253
În cazul neîndeplinirii condiţiei suspensive, riscul contractului va fi
suportat de către vânzător, în temeiul art. 1018 C. civ. Aşadar, cum s-a
arătat254, vânzătorul nu va avea dreptul să ceară plata preţului, însă nici nu va
fi obligat să predea alte bunuri ori să plătească daune-interese. Contractul nu
se va considera încheiat şi, drept urmare, nu iau naştere nici drepturile şi
obligaţiile reciproce (art. 1018 alin. 2 C. civ.).
În schimb, în situaţia în care contractul sub condiţie a fost încheiat
şi cu obligaţia vânzătorului de a determina vasul într-un anumit termen şi
acest termen s-a scurs, cumpărătorul are dreptul de a cere fie executarea
contractului, fie daune-interese (art. 63 alin. 2 C. com.).
1.4. Obligaţiile părţilor în contractul de vânzare-cumpărare
252
Idem, p. 463; C. Petrescu, op. cit., p. 51.
253
Potrivit art. 63 alin. 1 C. com.: „Vânzarea mărfurilor care se află în călătorie cu arătarea vasului, care le transportă
sau care urmează a le transporta, este supusă condiţiei sosirii în bună stare a acelui vas.”
254
201
Potrivit art. 1313 C. civ., „vânzătorul are două obligaţii principale,
a preda lucrul şi a răspunde de dânsul.”
Folosirea sintagmei „obligaţii principale” de către legiuitor
determină concluzia că părţile pot prevedea, în contractele pe care le încheie,
şi alte obligaţii reciproce, după cum aceste obligaţii pot fi reţinute în sarcina
lor în temeiul unor legi speciale.
a) Obligaţia de a preda bunul vândut. Predarea bunului ce
formează obiectului contractului de vânzare-cumpărare reprezintă
operaţiunea prin care acest bun este pus la dispoziţia cumpărătorului sau îi
este înmânat efectiv astfel încât acesta să exercite asupra bunului atributele
specifice ale dreptului de proprietate – posesia, folosinţa şi dispoziţia (art.
1314 C. civ.).
Predarea bunurilor se face în mod diferit în funcţie de natura
acestora şi de intenţia părţilor contractante.
Bunurile imobile sunt predate prin remiterea cheilor sau a titlului
de proprietate (art. 1315 C. civ.).
Bunurile mobile vor fi predate fie prin tradiţiune reală (predare
reală), când bunurile sunt puse în mod efectiv la dispoziţia cumpărătorului,
prin remiterea cheilor depozitului, a recipisei de depozit, a titlurilor de
proprietate, a conosamentului – în cazul mărfurilor încărcate pe un vas de
transport etc. sau prin simplul consimţământ al părţilor dacă predarea nu se
poate face în momentul vânzării sau dacă cumpărătorul „le avea în puterea
sa” cu un alt titlu în momentul încheierii contractului (art. 1316 C. civ.). Acest
tip de predare, denumit în doctrină „predare consensuală”255, are loc în
situaţia în care bunul nu există la momentul contractului (bunuri viitoare – de
exemplu, recolta încă neculeasă) sau în situaţia în care vânzătorul exercită
cu privire la bun fie posesia, fie detenţiunea precară (cum este cazul, spre
exemplu, al depozitarului).
Predarea bunurilor mobile necorporale se face prin remiterea
titlurilor sau prin predare consensuală, determinată prin sintagma „uzul ce
face cumpărătorul de dânsele cu consimţământul vânzătorului”.
Obligaţia de a preda bunul se referă şi la accesoriile acestuia,
precum şi la „tot ce a fost destinat la uzul său perpetuu” (art. 1326 C.civ.). De
asemenea, există obligaţia de predare şi în privinţa fructelor civile (de
exemplu, chirii, dividende, dobânzi) şi a fructelor industriale ale bunului
vândut, care sunt ale cumpărătorului din momentul încheierii contractului (art.
1324 C.civ.).
Predarea bunului ce formează obiectul contractului de vânzare-
cumpărare se va face la data stabilită în contract, sub sancţiunea răspunderii
pentru prejudiciul cauzat de întârzierea în executare sau a rezoluţiunii
255
I.L. Georgescu, op. cit., 1992, p. 196.
202
contractului cu daune-interese la cererea cumpărătorului (art. 1320 – 1321
C.civ.).256
b) Obligaţia de garanţie
Potrivit art. 1336 C.civ., vânzătorul răspunde faţă de cumpărător
cu privire la „liniştita posesiune a lucrului” şi cu privire la „viciile aceluiaşi
lucru”.
Garanţia împotriva evicţiunii. În temeiul art. 1337 C.civ.,
vânzătorul va răspunde faţă de cumpărător în caz de evicţiune totală sau
parţială a bunului ce formează obiectul contractului, precum şi cu privire la
sarcinile care grevează bunul vândut şi care nu au fost declarate în momentul
încheierii contractului.
Evicţiunea a fost definită în doctrină ca fiind „pierderea dreptului
de proprietate asupra lucrului, total sau în parte, ori tulburarea cumpărătorului
în exercitarea dreptului de proprietate, rezultând din valorificarea de către un
terţ a unui drept asupra lucrului vândut, drept care exclude dreptul dobândit
de către cumpărător în temeiul contractului de vânzare-cumpărare”.257
Evicţiunea poate fi totală sau parţială (de exemplu, o acţiune în
revendicare ce are ca obiect o parte din bunuri), dar trebuie să fie efectivă.258
În mod special, vânzătorul răspunde faţă de cumpărător în caz de evicţiune
de drept, dar şi de fapt, dacă aceasta provine dintr-un fapt personal al său
(art. 1339 C.civ.).
Garanţia împotriva viciilor bunurilor ce fac obiectul contractului de
vânzare-cumpărare comercială. Dispoziţiile Codului comercial în această
materie sunt derogatorii de la dreptul comun259 având în vedere specificul
activităţii comerciale, precum şi modalităţile de încheiere a contractului de
vânzare-cumpărare.
256
Potrivit art. 1320 C.civ.: „Dacă vânzătorul nu face predarea în timpul determinat de ambele părţi, cumpărătorul va
avea facultatea de a alege între a cere rezoluţiunea vânzării sau punerea sa în posesie, dacă întârzierea nu provine decât
din faptul vânzătorului”, iar potrivit art. 1321 C.civ., „în toate cazurile, vânzătorul trebuie să fie condamnat la daune-
interese, dacă urmează vreo vătămare pentru cumpărător din nepredarea lucrului la timp.”
257
St. D. Cărpenaru, op.cit., 2007, p. 468. Pentru detalii cu privire la garanţia împotriva evicţiunii, a se vedea Camelia
Toader, „Evicţiunea în contractele civile”, Editura All Beck, Bucureşti, 1998
258
Idem, p. 202.
259
În dreptul civil, răspunderea vânzătorului pentru vicii este limitată numai la viciile ascunse ale bunului (care nu
puteau fi descoperite prin mijloacele specifice de verificare), care fie fac lucrul imposibil de întrebuinţat conform
destinaţiei sale, fie întrebuinţarea acestuia este într-atât diminuată încât, dacă ar fi ştiut, cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat
sau ar fi plătit un preţ mai mic (art. 1352 C.civ.). Pentru viciile aparente – pe care cumpărătorul le-ar fi putut descoperi
sau vedea şi singur – vânzătorul nu este obligat să garanteze (art. 1353 C.civ.).
Indiferent de buna- sau reaua-credinţă a vânzătorului cu privire la cunoaşterea viciilor ascunse ale lucrului (art. 1354
C.civ.), la cererea cumpărătorului, vânzătorul poate fi obligat să restituie preţul (acţiune în rezoluţiunea vânzării – actio
redhibitoria) sau numai o parte din preţ (actio estimatoria sau quanti minoris) stabilită de un expert (art. 1355 C.civ.).
Dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă, în sensul că a cunoscut viciile lucrului existente la momentul vânzării, în cazul
intentării unei acţiuni în rezoluţiune de către cumpărător va datora nu numai restituirea preţului, ci şi despăgubiri (art.
1356 C.civ.).
În temeiul art. 1358 C.civ., dacă bunul a pierit ca urmare a viciilor, vânzătorul va putea fi obligat la restituirea preţului
şi la plata de despăgubiri. Însă, dacă pieirea bunului nu se datorează viciilor, ci cazului fortuit, riscul va fi suportat de
către cumpărător (res perit domino).
Dreptul la acţiunea privind viciile ascunse se prescrie în termen de 6 luni de la data descoperirii lor, însă nu mai târziu
de 1 an de la predarea bunului, dacă viciile nu au fost ascunse cu viclenie (art. 5 din Decretul nr. 167 /1958 referitor la
prescripţia extinctivă, publicat în B.O. nr. 11 din 15 iulie 1960).
203
Astfel, potrivit art. 40 C.com. „cumpărătorul unor mărfuri sau
producte, provenind din o altă piaţă, este dator să denunţe vânzătorului viciile
aparente în timp de două zile de la primire, ori de câte ori un timp mai lung n-
ar fi fost necesar din cauza condiţiilor excepţionale în care se află bunul
vândut sau persoana cumpărătorului.
El este dator să denunţe viciile ascunse ale lucrului în cele dintâi
două zile de la descoperirea lor.
În temeiul art. 1 C.com., aceste dispoziţii se completează cu cele
prevăzute în art. 1352 – 1360 C.civ., referitoare la răspunderea vânzătorului
pentru viciile lucrului vândut, în măsura în care sunt compatibile.260
Articolul 70 C.com. reglementează răspunderea vânzătorului atât
pentru viciile aparente, cât şi pentru viciile ascunse cu privire la anumite
categorii speciale de vânzări, şi anume, contractele ce au ca obiect bunuri
care se transmit de pe o piaţă pe alta sau bunuri care, deşi circulă pe aceeaşi
piaţă, nu au fost preluate în mod direct de către cumpărător, din cauze
obiective.
Reglementări speciale referitoare la drepturile consumatorilor de
a reclama viciile produselor cumpărate sunt cuprinse într-o serie de legi
speciale, precum:
- O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor;261
- Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor;262
- Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile
asociate acestora;263
- Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru
pagubele generate de produsele defecte;264
- Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor;265
- Legea nr. 296/2004 - Codul Consumului.266
Având în vedere că reglementările referitoare la protecţia
drepturilor consumatorilor au fost deja analizate, nu mai revenim asupra
acestora.
Obligaţiile cumpărătorului. În lipsa unor prevederi speciale în
Codul comercial, vor fi aplicabile regulile generale din dreptul civil şi în
această materie, în temeiul art. 1 C.com.
260
Aşa cum s-a decis în speţă, având în vedere convenţia părţilor, din care decurge şi modul de transmitere a dreptului
de proprietate şi a riscurilor, şi, în temeiul art. 1336 pct.2 C.civ., răspunderea pentru viciile mărfurilor constatate la
destinaţie aparţine vânzătorului deoarece „vânzătorul s-a obligat să asigure mărfurile până la destinaţie, respectiv
depozitul cumpărătorului, transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor asupra mărfurilor operează în momentul
efectuării recepţiei în depozitul cumpărătorului.” Pentru aceste motive, răspunderea pentru viciile mărfurilor,
constatată la destinaţie, revine vânzătorului (T.B., S.com. Decizia nr. 586 din 11 octombrie 1994 în D. Lupaşcu, op.
cit., 1999, p. 344.
261
Publicată în M. Of., Partea I nr. 212 din 28 august 1992.
262
263
Publicată în M. Of., Partea I nr. 812 din 18 noiembrie 2003.
264
Publicată în M. Of., Partea I nr. 555 din 22 iunie 2004.
265
Publicată în M. Of., Partea I nr. 265 din 25 mai 2004.
266
Publicată în m. Of., Partea I nr. 593 din 1 iulie 2004.
204
Principala obligaţie a cumpărătorului este aceea de a plăti preţul,
în temeiul art. 1361 C.civ., raportat la art. 1294 C.civ.
Această obligaţie se execută, potrivit convenţiei părţilor, „la ziua şi
la locul determinat prin contract” (art. 1361 C.civ.).
În lipsa unor asemenea prevederi contractuale exprese,
„cumpărătorul este dator a plăti la locul şi la timpul în care se face predarea
lucrului” (art. 1362 C.civ.). După cum putem observa, dispoziţiile art. 1362
C.civ., în materie de vânzare, sunt derogatorii de la regula potrivit căreia, în
lipsa unui termen prevăzut special pentru executare, plata se poate cere
imediat.267
În lipsa unui loc determinat prin contract în care să se facă plata,
vor fi aplicabile prevederile art. 1362 C.civ., conform cărora plata se va face
la locul predării bunului, iar nu regulile generale ale executării obligaţiilor
comerciale la sediul (domiciliul) debitorului.
În cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată a preţului la termenul
prevăzut în contract sau determinat potrivit art. 1362 C. civ. (la momentul
predării bunului), cumpărătorul va plăti dobânzi (art. 1363 C.civ.).
Dobânda comercială este cea stabilită de către părţi sau, în lipsă,
dobânda legală reglementată prin O.G. nr. 9/2000.268
Modalitatea de plată a preţului va fi stabilită prin contractul de
vânzare-cumpărare şi poate consta într-o singură prestaţie sau din prestaţii
succesive, în acest ultim caz, dacă părţile au înţeles să atribuie acestor
termene un caracter esenţial, contractul de vânzare-cumpărare devine cu
executare succesivă. Prin urmare, în caz de neexecutare a obligaţiei prin
neplata ratelor scadenţă, pentru fiecare rată va curge un termen de
prescripţie separat, în temeiul art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Dovada efectuării plăţii se face prin orice mijloc de probă, în
condiţiile art. 46 C.com., fiind vorba despre dovedirea unei situaţii de fapt.
Cumpărătorul este obligat, în temeiul art. 1317 C.civ., să ia în
primire bunul cumpărat şi să suporte cheltuielile aferente, dacă nu se prevede
altfel în contractul de vânzare-cumpărare.
Preluarea bunului se face la locul şi în termenul stabilit în
contractul de vânzare-cumpărare sau, în lipsa acordului părţilor, în condiţiile
art. 59 C.com.269, imediat după încheierea contractului sau la cererea
cumpărătorului, conform regulilor generale.
267
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 477 şi C.S.J., S.com., Decizia nr. 717/1997, acolo citată, precum şi în
„Dreptul” nr. 10/1997, p. 117.
268
Publicată în M. Of., Partea I nr. 26 din 25 ianuarie 2000, O. G. nr. 9/2000 a fost modificată prin Legea nr. 356/2002
(M. Of., Partea I nr. 425 din 18 iunie 2002).
269
Potrivit art. 92 C.com.: „Orice obligaţie comercială trebuie să fie executată în locul arătat prin contract sau în locul
care ar rezulta din natura operaţiunii, ori din intenţia părţilor contractante.
În lipsă de o clauză expresă, contractul trebuie să fie executat în locul unde cel ce s-a obligat îşi avea stabilimentul său
comercial sau cel puţin domiciliul sau reşedinţa, la formarea contractului.
Dacă însă urmează a se preda un lucru determinat, care după cunoştinţa părţilor se găsea într-altă parte în momentul
formării contractului, atunci predarea se va face în acel loc.”
205
1.5. Consecinţele în caz de nerespectare a obligaţiilor
contractuale
În cazul neîndeplinirii obligaţiilor ce decurg dintr-un contract

sinalagmatic, reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor specifice acestor
contracte determină anumite consecinţe specifice270, şi anume: posibilitatea
părţii care şi-a executat sau este gata să-şi execute propria obligaţie de a
alege între excepţia de neexecutare, rezoluţiunea contractului şi executarea
în natură a obligaţiei rezultând din contract.
5.1. Excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus)
a fost definită în doctrină271 drept „un mijloc de apărare aflat la dispoziţia
uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde
executarea obligaţiei ce-i incumbă fără ca partea care pretinde această
executare să-şi execute propriile obligaţii”.
5.2. Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială
Potrivit doctrinei, rezoluţiunea contractului reprezintă o „sancţiune
a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea
retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii
contractului”.
În temeiul art. 1020 C.civ., condiţia rezolutorie este prezumată în
toate contractele sinalagmatice, deci şi în contractul de vânzare-cumpărare
comercială.272 Aşadar, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către una dintre
părţi, această neîndeplinire echivalează cu îndeplinirea condiţiei rezolutorii şi,
astfel, contractul se va desfiinţa, cu efect retroactiv, însă numai la cererea
părţii interesate (care şi-a executat sau este gata să-şi execute propria
obligaţie). Rezultă din prevederile art. 1020 C.civ., coroborate cu cele ale art.
1021 C.civ.273, faptul că temeiul juridic al rezoluţiunii constă în „reciprocitatea
şi interdependenţa obligaţiilor”, iar nu într-o condiţie rezolutorie subînţeleasă.
Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat, părţile pot
prevedea însă rezoluţiunea de drept a contractului (pact comisoriu expres).
Un astfel de caz este prevăzut în art. 1370 C.civ., în privinţa bunurilor
perisabile, dacă în contract s-a stabilit un termen pentru preluarea bunurilor şi
cumpărătorul nu a respectat acest termen, contractul considerându-se
desfiinţat de drept în favoarea vânzătorului.274 Aşadar, în acest caz,
rezoluţiunea de drept civil operează de plin drept şi fără punere în întârziere.
270
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1994, p. 79 şi urm.
271
Idem, p. 80.
272
Potrivit art. 1020 C.civ.: „Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când
una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său”.
273
Conform art. 1021 C.civ.: „Într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia
angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i
ceară desfiinţarea, cu daune-interese.”
274
Potrivit art. 1370 C.civ.: „La vânzări de denariate (producte – a se vedea nota nr. 2, Codul civil, ed. a II-a, Editura
All Beck, Bucureşti, 1993, n.n.) şi de lucruri mobile, vânzarea se va rezolvi de drept şi fără interpelare în folosul
vânzătorului, după expirarea termenului pentru ridicarea lor.”
206
În Codul comercial sunt reglementate două cazuri de rezoluţiune
de drept a contractului de vânzare-cumpărare comercială, şi anume:
1) Cazul prevăzut în art. 67 C.com: „Când, mai înainte de
expirarea termenului fixat pentru executarea convenţiei, una din părţi a oferit
celeilalte predarea lucrului vândut sau plata preţului, şi aceasta nu-şi
îndeplineşte la termenul fixat obligaţia sa, atunci condiţia rezolutorie se
împlineşte de drept în favoarea părţii care îşi executase obligaţia sa”.
Aşadar, în temeiul art. 67 C.com., rezoluţiunea operează de
drept, conform regulilor Codului civil referitoare la condiţia rezolutorie tacită
(art. 1020 C.civ.).
Pentru ca să opereze rezoluţiunea de drept a contractului de
vânzare-cumpărare în temeiul art. 67 C.com., se cer a fi întrunite următoarele
condiţii cumulative:
a) contractul de vânzare-cumpărare să prevadă un termen unic
de executare pentru ambele obligaţii principale (predarea bunului şi plata
preţului);
b) înainte de împlinirea termenului, una dintre părţi să execute
sau să ofere celeilalte părţi executarea obligaţiei;
c) la împlinirea termenului, cealaltă parte să nu-şi îndeplinească,
din culpă, propria obligaţie.
2) Rezoluţiunea pentru expirarea termenului esenţial. Termenul
esenţial poate fi stabilit de către părţi, prin contract, sau poate rezulta din
natura operaţiunii sau a bunului ce formează obiectul contractului.
Nerespectarea acestui termen, din culpă, de către una dintre părţi
dă dreptul celeilalte, în favoarea căreia s-a prevăzut acest termen, de a cere
rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare. În temeiul art. 69 C.com.275,
Aceasta poate renunţa la invocarea rezoluţiunii de drept şi să ceară
executarea în natură a obligaţiei, după înştiinţarea celeilalte părţi, în termen
de 24 de ore de la expirarea termenului.
În cazul în care a intervenit rezoluţiunea, fie de drept, fie în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti, contractul de vânzare-cumpărare va fi
desfiinţat cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară. Aşa cum s-a
arătat, părţile „trebuie să-şi restituie reciproc ceea ce fiecare a primit prin
executarea totală sau parţială a contractului”.
Partea a cărei culpă a fost reţinută în pronunţarea rezoluţiunii va
putea fi obligată şi la daune-interese.
5.3. Executarea contractului de vânzare-cumpărare se impune în
foarte multe situaţii, tocmai în ideea de a se asigura finalitatea încheierii unor
operaţiuni de vânzare-cumpărare: interpunerea în schimbul şi circulaţia
mărfurilor.
275
Potrivit art. 69 C.com.: ”Dacă termenul stipulat într-un contract de vânzare a unui lucru mobil este esenţial naturii
operaţiunii, partea care voieşte executarea convenţiei, fără să ţină seama de expirarea termenului stipulat în favoarea sa,
trebuie să încunoştiinţeze pe cealaltă parte, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului”.
207
Aşadar, în temeiul art. 1021 C.civ., partea în privinţa căreia nu s-a
executat obligaţia poate alege, în locul rezoluţiunii contractului, fie şi cu
daune-interese, executarea silită a debitorului, în condiţiile Codului de
procedură civilă, sau poate apela la executarea co-activă, reglementată de
Codul comercial.
Această formă de executare, efectuată cu participarea părţii
interesate, este mult mai eficientă în ceea ce priveşte asigurarea atât a
celerităţii, cât şi în vederea protejării intereselor creditorului.
Potrivit art. 68 C.com.:
a) cumpărătorul, căruia nu i s-a predat marfa la termenul prevăzut
în contract, poate cumpăra bunul prin intermediul unui „ofiţer public însărcinat
cu asemenea acte”, pe cheltuiala vânzătorului, diferenţa dintre preţul plătit şi
cel stipulat în contract, precum şi eventualele daune-interese urmând a fi
solicitate acestuia din urmă;
b) vânzătorul, căruia nu i s-a plătit preţul la termen sau faţă de
care cumpărătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a ridica bunul, poate să
vândă bunul la licitaţie publică sau la preţul curent al mărfii, dacă lucrul are un
preţ la bursă ori la târg, asista „de un ofiţer public însărcinat cu asemenea
acte”; diferenţa de preţ faţă de contractul iniţial, precum şi eventualele daune
vor fi suportate de către cumpărător.
1. S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica – „Dreptul comercial”, ediţia a IV-

a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
întărirea disciplinei contractuale”, în „Revista română de drept
privat”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
Bucureşti, 2008
4. N. Chera – „Obligaţiile comerciale. Studiu de doctrină şi
jurisprudenţă”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
5. D. Chiriac – „Contractele civile şi comerciale”, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2000
7. D. Clocotici, Gh.Gheorghiu – „Operaţiunile de leasing”, Ed.Lumina
Lex, 2000
Bucureşti, 2003
208
10. L Gazzaniga – „Introduction historique au droit des obligations”,
PUF, Paris, 1999
11. I.L. Georgescu – „Dreptul comercial român”, vol. I-II, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2000-2001
12. I.L. Georgescu – „Dreptul comercial român”, Vol. III, Ed. Lumina
15. J.E. Gounot – „Le principe de l’autonomie de la volonté en droit
privé”, Dijon, 1912
20. Radu I. Motica, Vasile Popa – „Drept comercial român şi drept
bancar”, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1999
1994
LGDJ, Paris, 2002
24. F. Terré, Ph. Simler, J. Lequintte – „Droit civil. Les obligations”,
Paris, 1999
Paris, 1999
26. I.Turcu - „Tratat teoretic şi practic de drept comercial”, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008
29. I.Turcu, L. Pop – „Contractele comerciale”, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997
30. I.Turcu – „Operaţiuni şi contracte bancare”, Ed. Lumina Lex, 1994
Bucureşti, 1928
34. Directivele europene cu aplicabilitate în materia obligaţiilor
comerciale.
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro
209

răspunsuri :
1. Pentru a caracteriza un contract de vânzare-cumpărare ca fiind comercial,

trebuie să existe:
a) intenţia de revânzare a bunului
b) intenţia de a plăti preţul
c) intenţia de a preda bunul.
2. Contractul de vânzare-cumpărare nu se poate încheia de către:

a) prepuşi, în nume propriu, în acelaşi domeniu de activitatea comercială cu cel al
patronului lor
b) soţi, între ei, în timpul căsătoriei
c) asociaţii societăţii în nume colectiv.
3. Obiect al contractului de vânzare-cumpărare îl pot constitui numai:

a) bunurile mobile
b) bunurile imobile
c) bunurile imobile prin destinaţie.
4. Dacă preţul nu a fost prevăzut în contract, acesta poate fi determinat apelând la:
a) “adevăratul preţ”
b) un arbitru
c) orice mijloc de probă.
5. Dreptul de proprietate se transmite la o dată ulterioară încheierii contactului de

vânzare-cumpărare în cazul:
a) bunurilor transportate pe apă
b) bunurilor determinate generic
c) bunurilor transportate cu avionul.
6. Dacă în contractul de vânzare-cumpărare nu s-a stabilit calitatea bunurilor

individual determinate, acestea trebuie predate:
a) în starea în care se găseau la momentul vânzării
b) în condiţii medii de calitate
c) în cea mai bună calitate.
7. Conţinutul obligaţiei de garanţie ce incumbă vânzătorului constă în:

a) garanţia pentru vicii ascunse
b) garanţia pentru vicii aparente
210
c) garanţia împotriva evicţiunii.
8. În lipsa unei prevederi contractuale exprese, plata preţului se face:

a) în momentul încheierii contractului
b) în momentul predării lucrului
c) în momentul transmiterii dreptului de proprietate.
9. Locul plăţii preţului, în lipsa unei clauze contractuale, este:

a) locul încheierii contractului
b) sediul comercial al debitorului
c) locul predării bunului.
10. Rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare intervine:

a) pentru expirarea termenului esenţial
b) în cazul pactului comisoriu expres de gradul IV
c) în cazul tuturor contractelor sinlagmatice.
211
Cursul 17. Contractul de mandat comercial
Autor: Lector univ. drd.Sorana Popa, Universitatea Ecologică din Bucureşti, Bucureşti, Sector 5, Bdul
Vasile Milea nr. 1G
• Formarea şi executarea contractului de mandat comercial. Efectele contractului
Conţinut:
1. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de mandat comercial.
2. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat.
3. Proba contractului de mandat
4. Efectele contractului de mandat comercial. Obligaţiile părţilor.
5. Privilegiul mandatarului.
6. Încetarea contractului de mandat.
2.1. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de

mandat
Deoarece şi în materia contractului de mandat Codul civil

reprezintă legea generală, în definirea mandatului comercial ne raportăm la
prevederile art. 1532 C.civ., potrivit cărora „mandatul este un contract în
puterea căruia o persoană se obligă (...) de a face ceva pe seama unei alte
persoane de la care a primit însărcinarea”.
Sediul materiei contractului de mandat comercial se află în art.
374-391 C.com. Astfel, potrivit art. 374 C.com., „mandatul comercial are de
obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala mandantului.
Mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit”.
După cum putem observa din aceste dispoziţii, Codul comercial
nu oferă o definiţie distinctă a contractului de mandat în materie comercială.
Aşadar, în temeiul art. 1 C.com., vom aplica dreptul comun (dreptul civil) şi în
această privinţă, cu particularităţile pe care le prezintă legea specială (Codul
comercial).
Vom reţine astfel ca o primă şi fundamentală particularitate a
mandatului comercial natura comercială a obiectului contractului – dedusă din
folosirea sintagmei „tratarea de afaceri comerciale” – şi caracterul oneros al
contractului. Spre deosebire de dreptul civil, unde mandatarul se obligă „fără
plată”, de regulă, să îndeplinească însărcinarea, în dreptul comercial,
mandatul nu se prezumă a fi gratuit, fiind dimpotrivă oneros. Astfel, în lipsă
de stipulaţie expresă în contract referitoare la remuneraţia cuvenită
mandatarului, suma cuvenită acestuia pentru executarea mandatului se va
determina de către instanţa de judecată, în funcţie de împrejurările cauzei
(art. 386 C.com.).
Deoarece în dreptul comercial mandatarul este împuternicit să
săvârşească operaţiuni comerciale „pe seama şi pe socoteala mandantului”,
212
deducem faptul că acesta poate fi atât cu reprezentare, cât şi fără
reprezentare, spre deosebire de mandatul civil care, în mod obişnuit implică
reprezentarea, fapt desprins din folosirea sintagmei „a face ceva pe seama
altei persoane”.
Aşadar, putem defini contractul de mandat comercial drept un
contract bilateral, în temeiul căruia, una dintre părţi (mandantul) dă
împuternicire celeilalte părţi (mandatarul) pentru ca aceasta din urmă, în
schimbul unei remuneraţii, să încheie în numele şi pe seama mandantului
anumite acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comerţ.
Contractul de mandat comercial prezintă următoarele caractere
juridice:
a) este un contract bilateral (sinalagmatic)
b) este un contract comutativ
c) este un contract cu titlu oneros
d) este un contract consensual.
2.2. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat

comercial
Potrivit art. 948 C.civ., pentru validitatea convenţiilor trebuie

întrunite următoarele condiţii:
a) capacitatea de a contracta
b) consimţământul valabil al părţii care se obligă
c) un obiect determinat
d) o cauză licită.
a. Capacitatea de a contracta reprezintă o condiţie esenţială la
încheierea contractelor. Conform art. 949 C.civ., „poate contracta orice
persoană ce nu este declarată necapabilă de lege.” Sunt declaraţi incapabili
de a contracta: minorii, persoanele puse sub interdicţie şi toţi cei cărora legea
le-a interzis anumite contracte (art. 950 C.civ.).
În ceea ce priveşte contractul de mandat, mandatarul trebuie să
aibă capacitatea de a încheia actele juridice care pentru mandant sunt fapte
de comerţ, aşadar este necesară capacitatea deplină de exerciţiu, deoarece,
fiind parte în contract, trebuie să exprime un consimţământ valabil.
Mandantul, având calitatea de comerciant, trebuie să aibă, la rândul său,
capacitate deplină de exerciţiu.
b. Consimţământul. Fiind vorba despre un contract bilateral,
consimţământul se analizează prin prisma ambelor părţi contractante. În
acest caz, consimţământul reprezintă „acordul voinţelor ce concurează la
formarea contractului”276, adică acordul realizat între voinţa mandantului şi
cea a mandatarului.
276
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., 1998, vol. II, p. 493.
213
Consimţământul se poate manifesta în mod expres sau tacit,
rezultând în acest ultim caz din însăşi executarea contractului (art. 1533
C.civ.). Mai mult, în temeiul art. 376 C.com., „comerciantul care nu vrea să
primească o însărcinare este dator, în cel mai scurt timp posibil, să facă
cunoscut mandantului neprimirea; în acest caz, este încă dator a face să se
păstreze în loc sigur lucrurile ce i s-au expediat şi să se îngrijească de
dânsele în socoteala mandantului, până ce acesta va putea lua măsurile
necesare”. Dacă mandantul întârzie să efectueze aceste măsuri, mandatarul
va putea solicita instanţei aplicarea sechestrului judiciar şi chiar executarea
silită prin vânzarea bunurilor (art. 376 alin. 2 C.com.).
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să fie liber exprimat şi
să nu fie afectat de vicii de consimţământ (eroare, dol, violenţă sau leziune).
Astfel, potrivit art. 953 C.civ., „consimţământul nu este valabil, când este dat
prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.
În doctrină277, s-a făcut distincţia între trei categorii de eroare, în
funcţie de gravitatea acesteia:
- eroarea distructivă de voinţă (care împiedică formarea
consimţământului şi, deci, a contractului) – de exemplu, când se referă la
obiectul contractului;
- eroarea ce determină nulitatea relativă a contractului (eroarea –
viciu de consimţământ) – când cade asupra substanţei obiectului contractului;
- eroarea asupra persoanei cu care s-a contractat - nu produce
nulitatea contractului decât atunci când calităţile persoanei reprezintă cauza
încheierii contractului.
Violenţa reprezintă o constrângere fizică sau psihică ce provoacă
persoanei o temere care o determină să încheie contractul. Simpla temere
reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula convenţia (art. 958 C.civ.).
Aşa cum s-a arătat278, violenţa trebuie să fie de natură a inspira o
temere unei persoane raţionale în legătură cu producerea unui rău
considerabil şi prezent pentru sine, pentru averea sa ori în legătură cu familia
acestei persoane. Totodată, violenţa trebuie să fie nelegitimă, în sensul că
temerea produsă co-contractantului să nu fie în legătură cu exercitarea unui
drept.
Dolul (vicleşugul) constă în manopere frauduloase sau mijloace
viclene folosite pentru a înşela cealaltă parte cu ocazia încheierii unui
contract. Pentru a determina anularea contractului, mijloacele viclene
întrebuinţate de către una dintre părţi trebuie să fie de o asemenea gravitate
încât, în lipsa acestora, cealaltă parte nu ar fi contractat.
Având în vedere faptul că nu este permisă încheierea contractului
de mandat comercial între minori sau între un major şi un minor, leziunea nu
poate fi în acest un viciu de consimţământ. Dezechilibrul patrimonial ca
277
Idem, p. 498.
278
Idem, p. 500 şi urm.
214
rezultat al producerii unui prejudiciu material nu reprezintă un viciu de
consimţământ între majori.
c. Obiectul contractului de mandat îl constituie, în temeiul art. 374
C.com., „tratarea de afaceri comerciale”, aşadar săvârşirea de fapte de
comerţ. Acest obiect constă, de regulă, în obligaţii de „a face” în ceea ce-l
priveşte pe mandatar. Fiind vorba despre un contract bilateral, în obiectul
contractului de mandat comercial intră şi obligaţia mandantului de a-i plăti
mandatarului remuneraţia, conform contractului.279
Obiectul contractului trebuie să fie determinat, posibil şi licit şi să
constea într-un fapt personal al debitorului.
Ca şi mandatul civil, mandatul comercial poate fi general sau
special.
d. Cauza contractului sau scopul constă în folosul material obţinut
din executarea prestaţiilor reciproce şi trebuie să fie licită.
2.3. Proba contractului de mandat
În ceea ce priveşte mandatul expres, acesta se dovedeşte potrivit

regulilor generale cu privire la probe, având în vedere însă şi prevederile
speciale cuprinse în art. 46 C.com.
De multe ori mandatul se dovedeşte printr-un înscris numit
„procură”.
Mandatul tacit se dovedeşte cu orice mijloc de probă, deoarece
urmează a se dovedi împrejurările de fapt care demonstrează fără putinţă de
tăgadă intenţia părţilor de a încheia un asemenea act juridic. Acceptarea
mandatului tacit rezultă din însăşi executarea acestuia.
2.4. Efectele contractului de mandat. Obligaţiile părţilor
Faţă de terţi, prin contractul de mandat se stabilesc raporturi

juridice directe între mandant şi terţ. Între părţi, contractul de mandat dă
naştere unor drepturi şi obligaţii specifice, reciproce, în sarcina ambelor părţi.
1. Obligaţiile mandatarului sunt următoarele:
a) Obligaţia de a executa mandatul, în condiţiile împuternicirii
primite (art. 1539 C.civ.). Actele făcute în lipsa împuternicirii sau cu depăşirea
limitelor acesteia nu-l vor obliga pe mandant decât în măsura în care acesta,
socotindu-le profitabile, le ratifică, potrivit principiului ratihabitio mandato
aequiparatur (ratificarea valorează mandat).
Mandatul se va executa personal de către mandatar, cu excepţia
cazului în care s-a prevăzut posibilitatea substituirii (art. 1542 C.civ.). Dacă
prin acelaşi mandat au fost desemnaţi mai mulţi mandatari, fiecare dintre
279
Potrivit art. 962 C.civ., „obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă”.
215
aceştia poate lucra şi separat, dacă nu se dispune că ei trebuie să lucreze
împreună (art. 389 C.com.).
În schimb, dacă prin act se declară că mandatarii trebuie să
lucreze împreună, aceştia sunt obligaţi să îndeplinească mandatul dacă
majoritatea celor numiţi au acceptat însărcinarea (art. 389 alin. 2 C.com.).
Răspunderea mandatarilor este solidară (art. 389 alin. 3 C.com.).
b) Obligaţia de a executa mandatul cu bună-credinţă şi cu
diligenţa unui bun proprietar, conform instrucţiunilor primite de la mandant,
sub sancţiunea răspunderii pentru prejudicii sub forma daunelor-interese (art.
381 C.com.).
Deoarece este vorba despre un mandat remunerat (cu titlu
oneros), conduita mandatarului în executarea împuternicirii va fi analizată prin
raportare la un model ideal, abstract, al bunului proprietar. Astfel, şi
răspunderea mandatarului va fi angajată pentru cea mai uşoară culpă (art.
1540 C.civ. raportat la art. 1599-1600 C.civ.). Totodată, dacă lucrurile primite
pentru mandant prezintă semne de stricăciuni suferite în timpul transportului,
mandatarul este obligat să ia măsurile necesare pentru conservarea
drepturilor mandantului faţă de transportator. În caz contrar, va răspunde cu
privire la aceste bunuri conform descrierii acestora făcute în documentul de
transport (art. 377 C.com.).
Mandatarul este răspunzător şi pentru deteriorarea bunurilor care
i-au fost încredinţate spre păstrare, cu excepţia pagubelor datorate cazului
fortuit, forţei majore, viciilor sau naturii bunului (art. 379 C.com.).
c) Obligaţia de a face cunoscut terţului împuternicirea în temeiul
căreia acţionează.
Potrivit art. 384 C.com., mandatarul este obligat să arate
persoanei cu care contractează împuternicirea în temeiul căreia acţionează,
„când i se cere”.
Faţă de terţi, mandatarul nu poate invoca instrucţiunile deosebite
ce i-au fost date de către mandant, cu excepţia cazului în care dovedeşte că
aceştia le cunoşteau la momentul încheierii contractului (art. 384 alin. 2
C.com.).
Datorită faptului că, în temeiul art. 384 C.com., mandatarul este
dator a face cunoscută persoanelor cu care tratează existenţa împuternicirii,
în practică s-a decis că nu pot fi invocate faţă de aceste persoane prevederile
unei convenţii de pret-nom, care este un mandat fără reprezentare, terţii
necunoscând faptul că mandatarul nu acţionează în nume propriu.
d) Obligaţia de a-l înştiinţa pe mandant cu privire la executarea
mandatului. Această obligaţie trebuie executată fără întârziere (art. 382 alin. 1
C.com.).
Dacă în urma primirii înştiinţării, mandantul nu trimite un răspuns,
în timpul necesar socotit după natura operaţiunii, legea prezumă că a
acceptat executarea mandatului, inclusiv în situaţia depăşirii limitelor acestuia
(art. 382 alin. 2 C.com.).
216
Totodată, mandatarul este obligat să aducă la cunoştinţa
mandantului toate faptele care l-ar putea determina să revoce împuternicirea
sau să modifice conţinutul mandatului (art. 378 C.com.).
În cazul nerespectării acestei obligaţii, dacă s-au încheiat acte
juridice în temeiul împuternicirii primite şi acestea i-au cauzat anumite
prejudicii, mandantul are dreptul de a obţine despăgubiri.
e) Obligaţia de a remite mandantului sumele de bani primite de la
terţ.
În dreptul civil, această obligaţie constă în a da socoteală
mandantului despre îndeplinirea mandatului şi a-i remite tot ceea ce s-a primit
în puterea mandatului, inclusiv plăţile nedatorate (art. 1541 C.civ.).
În dreptul comercial, mandatarul care nu îndeplineşte această
obligaţie va fi ţinut să plătească dobânzi la sumele de bani cuvenite
mandantului, din ziua în care era obligat a le trimite sau a le consemna (art.
380 C.com.).
Dacă mandatarul a schimbat destinaţia sumelor de bani cuvenite
mandantului, va plăti dobândă din ziua în care le-a primit (art. 383 c.com.).
Dobânzile vor fi datorate în acest caz separat de daunele –interese plătite din
cauza neîndeplinirii mandatului sau provenind din alte acţiuni civile sau
penale, întemeiate pe dol sau pe fraudă (art. 383 teza a II-a C.com.).280
2. Obligaţiile mandantului sunt:

a) Obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului mijloacele
necesare pentru îndeplinirea mandatului (art. 385 C.com.).
Deoarece Codul comercial nu cuprinde dispoziţii mai detaliate în
această privinţă, deducem faptul că întră în conţinutul acestei obligaţii atât
punerea la dispoziţie a documentelor de provenienţă a mărfurilor încredinţate
mandatarului spre vânzare, a unor cataloage, mostre, tarife, precum şi a altor
informaţii în funcţie de natura operaţiunii. Mai mult, poate fi vorba şi despre
sumele de bani necesare în vederea executării mandatului, dacă nu există în
contract o stipulaţie contrară (art. 385 C.com.).
b) Obligaţia de a plăti mandatarului remuneraţia stabilită prin
contractul de mandat (art. 386 C.com.).
În cazul în care nu s-a stabilit cuantumul remuneraţiei prin
contract, acesta va fi determinat de către instanţa de judecată, potrivit naturii
operaţiunii, fapt desprins din folosirea expresiei „după împrejurări”.
Potrivit dreptului comun, remuneraţia se cuvine mandatarului
chiar dacă afacerea nu a reuşit, cu condiţia de a nu i se putea imputa vreo
culpă (art. 1548 C.civ.).
c) Obligaţia de a restitui cheltuielile efectuate de mandatar cu
executarea mandatului (art. 1547 şi art. 1549 C.civ.). Potrivit dreptului comun,
această obligaţie constă în restituirea cheltuielilor ocazionate de mandat şi
280
Acţiunea penală se poate întemeia pe săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere (art. 213 C.pen.).
217
suportate de către mandatar, precum şi în plata despăgubirilor datorate
pentru acoperirea pierderilor suferite de mandatar cu ocazia îndeplinirii
însărcinării.
2.5. Privilegiul mandatarului

În temeiul art. 387 C.com., în scopul de a garanta dreptul la
remuneraţie al mandatarului, precum şi la restituirea cheltuielilor ocazionate
acestuia de îndeplinirea însărcinării, este instituit un privilegiu special,
denumit în doctrină „privilegiul mandatarului”.281
Acest privilegiu constă într-un drept de retenţie ce are ca obiect
lucrurile mandantului „pe care mandatarul le deţine pentru executarea
mandatului sau care se găsesc la dispoziţia sa, în magazinele sale sau în
depozite publice sau pentru care el poate proba prin posesia legitimă a poliţei
de încărcare sau a scrisorii de cărat (transport - n.n.) că i s-au expediat” (art.
387 alin. 1 C.com.). Dacă lucrurile au fost vândute, privilegiul poartă asupra
preţului.
Creanţele provenind din acest privilegiu se execută cu precădere
asupra altor creanţe împotriva mandantului, inclusiv împotriva vânzătorului
acestor bunuri ce ar revendica lucrul vândut, indiferent dacă plăţile au fost
înainte sau după intrarea bunurilor în posesia mandatarului (art. 387 alin. 2
C.com.).
Dacă mandantul a fost supus procedurii insolvenţei, privilegiul
mandatarului se exercită conform prevederilor Legii nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei, deoarece prevederile Codului comercial referitoare la
faliment la care face referire art. 387 alin. 3 C.com. au fost abrogate.
Aşa cum s-a arătat282, în vederea asigurării publicităţii privilegiului
faţă de terţi, acesta trebuie înscris în Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare, conform prevederilor Legii nr. 99/1999.
Privilegiul nu poate avea ca obiect sumele de bani care se cuvin
mandantului, în conformitate cu prevederile art. 383 C.com.
În scopul valorificării prejudiciului, mandatarul trebuie să notifice
mandantului sumele ce-i sunt datorate, somându-l să le plătească în termen
de 5 zile, în caz de neplată trecându-se la vânzarea lucrurilor supuse
privilegiului (art. 388 alin. 1 C.com.).
Primind notificarea, mandantul va putea face opoziţie la instanţa
de judecată, în termenul prevăzut de art. 388 alin. 4 C.com.283 Opoziţia se
judecă cu citarea părţilor.
Dacă termenul de efectuare a opoziţiei a trecut sau opoziţia a fost
respinsă, conform art. 388 alin. 4 C.com., mandatarul poate să treacă la
281
282
Idem.
283
Termenul de exercitare a opoziţiei este de 10 zile – dacă mandantul domiciliază în circumscripţia tribunalului
limitrof (competent să judece); de 20 de zile – dacă domiciliază în altă parte a ţării; de 2 luni – dacă domiciliază în afara
ţării (art. 388 alin. 3 C.com.).
218
vânzarea bunurilor, în condiţiile art. 68 C.com. (la preţul curent, prin
intermediul unui ofiţer public însărcinat cu asemenea acte – dacă bunurile au
un preţ stabilit la bursă sau la târg – ori prin licitaţie publică).
2.6. Încetarea contractului de mandat
Contractul de mandat încetează, potrivit art. 1552 C.civ., prin

revocarea mandatarului, prin renunţarea mandatarului la mandat, prin
moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul mandantului sau a
mandatarului.
Mandantul sau mandatarul care, fără o cauză justă, prin
revocarea sau renunţarea sa, întrerupe executarea mandatului, va răspunde
pentru prejudiciul cauzat, cu daune-interese (art. 391 alin. 1 C.com.). Dacă
mandatul încetează prin moartea uneia dintre părţi, retribuţia mandatarului va
fi stabilită în funcţie de ceea ce s-a executat, proporţional cu ce s-ar fi datorat
pentru completa executare a contractului (art. 391 alin. 2 C.com.).

Bucureşti, 2008
Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2000
Lex, 2000
Bucureşti, 2003
PUF, Paris, 1999
219
1994
LGDJ, Paris, 2002
Paris, 1999
Paris, 1999
Bucureşti, 1997
Bucureşti, 1928
comerciale.
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro
220

răspunsuri :
1. În contractul de mandat comercial afacerile comercial e se încheie:

a) în numele mandantului
b) în numele mandatarului
c) în numele şi pe seama mandantului.
2. Contractul de mandat comercial este un contract:

a) consensual
b) solemn
c) real.
3. Împuternicirea de a contracta poate fi dată:

a) scris
b) verbal
c) tacit.
4. Mandatul general poate avea ca obiect:

a) numai afaceri comerciale
b) numai afaceri civile
c) atât afaceri comerciale, cât şi civile.
5. Obiectul contractului de mandat trebuie să fie:

a) posibil şi licit
b) să constea într-un fapt personal al debitorului
c) să fie stabilit în bani.
6. Dacă prin acelaşi mandat au fost desemnaţi mai mulţi mandatari:

a) fiecare poate lucra separat
b) trebuie să lucreze împreună
c) se pot substitui unul celuilalt.
7. Proba contractului de mandat se face:

a) prin orice mijloc de probă
b) cu înscrisuri
c) cu martori.
8. Mandatarul răspunde în caz de neexecutare a obligaţiilor:

a) pentru cea mai uşoară culpă
b) în caz de culpă gravă
c) proporţional cu gravitatea faptei.
9. Privilegiul mandatarului constă în:

a) dreptul de retenţie asupra bunurilor mobile ale mandantului
221
b) dreptul de retenţie asupra documentelor de provenienţă a mărfurilor
c) dreptul de retenţie asupra preţului de vânzare a mărfurilor.
10. Faţă de terţi, mandatarul:

a) este angajat direct şi personal
b) răspunde indirect
c) nu răspunde în caz de neexecutare a obligaţiilor izvorâte din contractul încheiat
cu aceştia.
222
Cursul 18. Contractul de comision
Autor: Lector univ.drd. Sorana Popa, Universitatea Ecologică din Bucureşti, Bucureşti,
• Formare şi executarea contractului de comision. Efectele contractului.
Conţinut:
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de comision.
2. Condiţiile de validitate ale contractului de comision.
3. Efectele contractului de comision.
4. Încetarea contractului de comision.

comision
Contractul de comision este reglementat în Titlul XI, Capitolul II al

Codului comercial, intitulat „Despre comision” (art. 405-412 C. com.).
Potrivit art. 405 C.com., „comisionul are ca obiect tratarea de
afaceri comerciale de către comisionar în socoteala comitentului.
Între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca
între mandant şi mandatar”.
Putem defini astfel contractul de comision ca fiind acel contract
prin care una dintre părţi („comitent”) dă împuternicire celeilalte părţi
(„comisionar”) pentru ca aceasta, în schimbul unei remuneraţii („comision”) să
încheie afaceri comerciale în nume propriu, dar pe seama comitentului.
Deoarece afacerile comerciale se încheie de către comisionar „în
socoteala” comitentului, comisionarul fiind direct obligat către persoana cu
care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie (art. 406 alin. 1
C.com.), contractul de comision constituie în fapt un mandat fără
reprezentare sau, aşa cum se arată în doctrină284, un mandat cu reprezentare
indirectă.
Asemănarea cu contractul de mandat constă, pe de o parte, în
obiectul contractului – care este „tratarea de afaceri comerciale”, iar pe de
altă parte în faptul că, în ambele contracte, persoana împuternicită încheie
afacerile pe seama celui care dă împuternicirea.
În schimb, în cazul contractului de comision, particularitatea
constă în faptul încheierii contractelor în numele propriu al comisionarului, iar
nu în numele comitentului. Aşadar, parte în contractul comercial cu care a
284
223
fost împuternicit, este tot comisionarul, care acţionează ca un mandatar fără
reprezentare ori cu reprezentare indirectă.285
Contractul de comision prezintă următoarele caractere juridice:
a) este un contract bilateral (sinalagmatic),
b) este un contract cu titlu oneros,
c) are un caracter comutativ,
d) are un caracter consensual.
2. Condiţiile de validitate ale contractului de comision
Ca orice act juridic, contractul de comision trebuie să

îndeplinească toate condiţiile de valabilitate enumerate de art. 948 C.civ.,
respectiv: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
Întrucât ne-am referit deja la aceste condiţii în prezentarea făcută
contractului de mandat, nu le vom relua, decât pentru a sublinia specificitatea
lor în materia contractului de comision.
Astfel, în ceea ce priveşte capacitatea de a contracta, comitentul
trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerţ (capacitate de
exerciţiu deplină), deoarece acestea formează obiectul împuternicirii date
comisionarului; comisionarul, fiind parte în contractul încheiat în nume
propriu, dar pe seama comitentului, trebuie să aibă capacitate deplină de
exerciţiu pentru a putea exprima un consimţământ valabil.
Mai mult, având în vedere faptul că, de cele mai multe ori, faptele
de comerţ săvârşite în nume propriu au şi un caracter de profesiune obişnuită
şi se încheie în mod organizat, sub forma unei întreprinderi, comisionarul
dobândeşte calitatea de comerciant. Or, pentru a putea avea această calitate,
comisionarul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.
În acest sens sunt şi prevederile speciale din Codul comercial
care se referă la obligaţiile profesionale ale comisionarului. Astfel, în temeiul
art. 407 C.com., comisionarul trebuie să ţină registre contabile proprii, în care
să înregistreze fiecare operaţiune în mod distinct faţă de diferiţii comitenţi şi
chiar faţă de afacerile sale proprii. Dacă un comisionar are împotriva unei
persoane mai multe creanţe rezultate din diferite operaţiuni efectuate în
contul comitenţilor săi sau dintr-o operaţiune proprie şi a altuia, comisionarul
va fi obligat să păstreze înscrisuri distincte provenind de la debitori pentru
fiecare afacere; în lipsa unui asemenea înscris, plata va fi împărţită în mod
proporţional între creanţe (art. 407 alin. 2 şi 3 C.com.).
Deoarece este vorba despre un contract consensual,
consimţământul părţilor la încheierea contractului de comision nu trebuie să
îndeplinească vreo condiţie de formă.
Aşa cum se arată în doctrina dreptului comercial286, înscrisul care
constată existenţa împuternicirii este un act juridic unilateral, numit „procură”,
285
A se vedea în acest sens şi I. L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 625 şi urm.
286
224
ca şi în cazul contractului de mandat. În acest context, consimţământul
comitentului trebuie dat în scopul încheierii de către comisionar a actelor
juridice cu terţii în nume propriu, dar pe seama comitentului. Manifestarea de
voinţă a comitentului trebuie să fie expresă în acest sens, neechivocă, liberă
şi neviciată.
Se consideră287 că sunt aplicabile şi în această materie regulile de
la mandat referitoare la acceptarea tacită a contractului de comision de către
comisionar, iar în cazul în care comisionarul nu este de acord cu
însărcinarea, în temeiul art. 376 C.com., trebuie să îl înştiinţeze pe comitent
despre refuzul său şi să respecte toate obligaţiile ce decurg potrivit Codului
comercial din acest refuz (să păstreze la loc sigur lucrurile ce i s-au expediat
şi să ia toate măsurile pentru conservarea acestora pe socoteala comitentului
etc.).
Obiectul contractului de comision îl reprezintă „tratarea de afaceri
comerciale” (art. 405 C.com.). Cu toate că este parte în contractele pe care le
încheie pe seama comitentului, comisionarul are numai o obligaţie de „ a
face” (a presta un serviciu, a executa o lucrare), iar nu o obligaţie de „a da” (a
constitui sau a transmite un drept real). Comisionarul este considerat ca fiind
un „prestator de servicii”.288
Cauza contractului de comision constă în scopul încheierii unui
asemenea act. Ca o condiţie generală, cauza trebuie să fie licită şi posibilă.
Prin contractul de comision se realizează în fapt operaţiuni de intermediere în
afaceri (mijlocire), în scopuri profitabile, speculative pentru ambele părţi.
3.3. Efectele contractului de comision
Contractul de comision determină producerea unor efecte atât în

raporturile dintre părţi, cât şi faţă d terţi.
Astfel, în raporturile dintre părţi se aplică, în privinţa drepturilor şi
obligaţiilor reciproce, regulile de la contractul de mandat, cu unele deosebiri
(art. 405 alin. 2 C.com.).
Obligaţiile comisionarului sunt următoarele:
a) Obligaţia de a îndeplini împuternicirea conferită de către
comitent în limitele acesteia şi în conformitate cu instrucţiunile primite de la
comitent.
În cazul depăşirii limitelor împuternicirii, comisionarul va răspunde
personal pentru obligaţiile asumate în aceste condiţii (art. 408 C.com.):
- dacă a vândut bunurile aparţinând comitentului cu un preţ mai
mic decât cel stabilit în contractul de comision sau, în lipsă, la un preţ mai mic
decât preţul curent, va plăti comitentului diferenţa, cu excepţia cazului în care
face dovada că vânzarea nu se putea face la preţul stabilit şi că, prin aceasta,
a evitat prejudicierea comitentului;
287
Idem.
288
Idem, p. 514.
225
- dacă a cumpărat bunuri la un preţ mai mare decât cel hotărât de
comitent, comitentul poate refuza operaţiunea, iar comisionarul va fi obligat
personal dacă nu plăteşte comitentului diferenţa de preţ;
- dacă lucrul cumpărat nu corespunde din punct de vedere al
calităţii, comitentul va putea refuza operaţiunea.
Comisionarul care, fără a avea autorizaţia comitentului,
efectuează operaţiuni comerciale pe credit, va răspunde faţă de comitent, iar
comitentul îi va putea cere plata neîntârziată a creditului, cedându-i
comisionarului valorificarea drepturilor faţă de terţi ce decurg din această
operaţiune (art. 409 C.com.).
În cazul în care comisionarul a avut împuternicirea de a vinde pe
credit, este obligat să-l înştiinţeze pe comitent despre persoana
cumpărătorului şi despre termenul acordat acesteia, sub sancţiunea
prezumţiei absolute a efectuării operaţiunii pe bani gata, cu consecinţa
restituirii imediate a preţului către comitent (art. 410 C.com.).
Atunci când comisionarul a fost împuternicit să vândă sau să
cumpere titluri de credit (cambii, obligaţiuni de stat etc.) care circulă în comerţ
ori mărfuri cu un preţ stabilit la bursă sau în mercurialele din pieţe, dacă nu
există o dispoziţie contrară din partea comitentului, comisionarul însuşi poate
cumpăra sau vinde asemenea bunuri pentru sine (art. 411 alin. 1 C.com.).
De asemenea, dacă, în aceste cazuri, comisionarul nu face
cunoscut comitentului persoana cu care a contractat, acesta este îndreptăţit
să considere actul ca fiind făcut cu sine însuşi şi să pretindă plata de la
comisionar (art. 411 alin. 2 C.com.).
Aspectul reglementat în art. 411 C.com. se referă la posibilitatea
încheierii de către comisionar a actului cu sine însuşi. Deşi, în general, se
consideră că un asemenea act este susceptibil de dol prin reticenţă şi nu este
permis, în situaţiile în care bunurile au un preţ stabilit prin diferite mijloace
oficiale, se consideră că nu există riscul prejudicierii comitentului şi, astfel,
operaţiunea devine posibilă.
Şi în situaţia încheierii actului cu sine însuşi comisionarul va avea
dreptul de a primi remuneraţia, conform contractului de comision aceasta
datorându-se pentru o operaţiune executată.
În cazul depăşirii limitelor împuternicirii prin realizarea operaţiunii
în condiţii mai avantajoase pentru comitent, actul cu sine va fi perfect valabil,
iar diferenţa de valoare obţinută se cuvine comitentului, în calitate de stăpân
al afacerii.289
b) Obligaţia de a îndeplini împuternicirea cu bună-credinţă şi cu
diligenţa unui bun profesionist. Ca şi în cazul contractului de mandat,
comisionarul va răspunde pentru cea mai uşoară culpă pentru nerespectarea
obligaţiilor asumate prin contractul de comision.
289
A se vedea, St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 516.
226
c) Obligaţia de a-l informa pe comitent despre îndeplinirea
însărcinării, precum şi despre toate împrejurările de natură a determina
modificarea împuternicirii.
Contractul de comision are la bază instituţia reprezentării
indirecte, în temeiul căreia, deşi comisionarul este parte în contractul încheiat
în nume propriu, totuşi, drepturile şi obligaţiile din acest contract trec direct în
patrimoniul şi persoana comitentului. Instituţia reprezentării indirecte va
împiedica, în cazul contractului de comision, urmărirea bunurilor deţinute de
către comisionar pe seama comitentului de către creditorii personali ai
comisionarului, deoarece aceste bunuri nu sunt şi nu au fost niciodată în
patrimoniul acestuia.
Obligaţiile comitentului sunt următoarele:
a) Obligaţia de a plăti comisionarului comisionul stabilit prin
contract
Această obligaţie devine exigibilă în momentul în care a fost
încheiată operaţiunea avută în vedere, independent de executarea obligaţiilor
ce derivă din această operaţiune comercială.
Remuneraţia (comisionul) poate fi stabilită fie ca sumă fixă, fie
procentual – la valoarea contractului încheiat de către comisionar pe seama
comitentului.
b) Obligaţia de a-i restitui comisionarului cheltuielile ocazionate de
îndeplinirea împuternicirii
Aceste cheltuieli vor fi dovedite în condiţiile art. 407 C.com., cu
registrele special ţinute de comisionar pentru fiecare comitent sau prin alte
mijloace de probă, în condiţiile art. 46 C.com. Pentru asigurarea dreptului la
comision şi la restituirea cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea împuternicirii,
comisionarul beneficiază de privilegiul recunoscut mandatarului în art. 387
C.com.
Faţă de terţi, în temeiul contractului de comision, „comisionarul
este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar
fi fost a sa proprie” (art. 406 alin. 1 C.com.).
Prin urmare, în cazul neexecutării obligaţiilor, răspunderea va
aparţine părţii aflate în culpă (comisionarul ori terţul). Însă, răspunderea
terţului va fi angajată faţă de comisionar, nu faţă de comitent, pentru care
acest contract reprezintă un res inter allios acta. Nici comisionarul nu va
răspunde faţă de comitent pentru neexecutarea obligaţiilor din acest contract,
decât în calitate de „prestator de servicii”, în temeiul contractului de comision.
Pentru a proteja interesele comitentului, comisionarul are însă
obligaţia de a se îndrepta împotriva co-contractantului în temeiul contractului
încheiat cu acesta, în vederea angajării răspunderii sale pentru neexecutarea
obligaţiilor. În caz contrar, comisionarul va datora despăgubiri comitentului.
Acţiunile comisionarului împotriva celui cu care a contractat pot fi
cedate comitentului.
227
În cazul neîndeplinirii obligaţiilor, faţă de co-contractant,
răspunzător va fi comisionarul, iar nu comitentul, deoarece, în temeiul art.
406 alin. 2 C.com., persoanele cu care a contractat comisionarul „nu au vreo
acţiune în contra comitentului”. În temeiul art. 412 alin. 1 C.com.,
„comisionarul nu este răspunzător pentru îndeplinirea obligaţiilor luate de
către persoanele cu care a contractat, afară de convenţie contrarie”. După
cum putem observa, deşi nu răspunde pentru executarea obligaţiilor de către
persoana cu care a contractat, comisionarul va răspunde faţă de comitent
pentru încheierea contractului avut în vedere.
În mod special, comisionarul îşi poate asuma obligaţia de a
garanta executarea obligaţiilor de către cel cu care a contractat, printr-o
clauză numită „star del credere” sau „ducroire” ori „garanţia solvabilităţii”.290
Prin urmare, potrivit art. 412 alin. 2 C.com., atunci când
„comisionarul ia o asemenea răspundere, el este obligat personal, faţă cu
comitentul, pentru îndeplinirea obligaţiilor rezultând din contract”.
Această obligaţie suplimentară este remunerată suplimentar
printr-o „provizie specială”, denumită „pentru garanţie”, „pentru credit”,
stabilită de către părţi prin convenţia lor sau, în lipsă, determinată de către
instanţa de judecată (art. 412 alin. 3 C.com.).291
Se opinează în doctrină292 că natura juridică a clauzei „star del
credere” este aceea a unei garanţii asemănătoare din punct de vedere tehnic
cu fidejusiunea.
3.4. Încetarea contractului de comision nu este reglementată

expres în Codul comercial. Astfel, vor fi aplicabile dispoziţiile referitoare la
încetarea contractului de mandat, cuprinse în art. 1552 C.civ. Potrivit
acestora, contractul de comision va înceta prin revocarea împuternicirii, prin
renunţarea comisionarului la însărcinarea primită, prin moarte, punere sub
interdicţie, insolvabilitatea sau insolvenţa uneia dintre părţi.

Bucureşti, 2008
290
291
I. Bălan, „Efectele contractului de comision faţă de terţi. Clauza „star del credere”, în „Dreptul” nr. 572003, p. 56.
292
228
Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2000
Lex, 2000
Bucureşti, 2003
PUF, Paris, 1999
1994
LGDJ, Paris, 2002
Paris, 1999
Paris, 1999
Bucureşti, 1997
Bucureşti, 1928
229
comerciale.
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
1. Ca urmare a încheierii contractului de comision, afacerile comerciale cu terţul se

încheie:
a) în numele comisionarului, dar pe seama comitentului
b) în numele şi pe seama comitentului
c) în numele comitentului, dar pe seama comisionarului.
2. Contractul de comision are natura juridică a:

a) mandatului cu reprezentare
b) mandatului fără reprezentare
c) reprezentării indirecte.
3. În ceea ce priveşte capacitatea de a contracta:

a) comitentul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină
b) comisionarul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină
c) comitentul poate să aibă capacitate de exerciţiu limitată.
4. Contractul de comision se poate încheia:

a) în scris
b) verbal
c) tacit.
5. Comisionarul are, în temeiul contractului de comision, o obligaţie de:

a) „a face”
b) „a nu face”
c) „a da”.
230
6. Comisionarul răspunde personal faţă de terţi:
a) în orice contract încheiat cu terţii
b) dacă în contractul încheiat cu terţul a depăşit limitele împuternicirii
c) dacă nu a făcut cunoscută comitentulului persoana cu care a contractat.
7. În cazul neexecutării obligaţiilor din contractul încheiat de comisionar cu terţul,

răspunderea va aparţine:
a) comisionarului
b) comitentului
c) terţului.
8. Clauza „star del credere” se referă la:

a) garanţia solvabilităţii terţului
b) garanţia solvabilităţii comitentului
c) garanţia solvabilităţii comisionarului.
9. Clauza „star del credere” este o garanţie similară:

a) garanţiei reale mobiliare
b) privilegiilor
c) fidejusiunii.
10. În contractul încheiat cu terţul se stabilesc raporturi juridice directe între:

a) terţ - comisionar
b) terţ - comitent
c) comitent – comisionar.
231
Cursul 19. Contractul de cont curent
• Formarea şi executarea contractului de cont curent
Conţinut:
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de cont curent.
2. Condiţiile generale de validitate ale contractului de cont curent.
3. Efectele contractului de cont curent.
4. Încheierea contului curent.
5. Încetarea contractului de cont curent.
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de cont

curent
Sediul materiei în ceea ce priveşte contractul de cont curent îl

reprezintă Titlul X al Codului comercial, intitulat „Despre contul curent” (art.
370-373 ).
Contractul de cont curent a fost definit în doctrină293 ca fiind un
contract în temeiul căruia „părţile se înţeleg ca, în loc să achite separat şi
imediat creanţele lor reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute de una către
cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, de către partea care va fi
debitoare”.
Se mai arată294 că părţile din contractul de cont curent poartă
denumirea de „corentişi” (curentişti), iar prestaţiile lor reciproce se numesc
„remize” sau „rimese”.
Contractul de cont curent este o faptă de comerţ obiectivă – în
temeiul art. 6 alin. 2 C.com. -, făcând parte din categoria faptelor de comerţ
conexe, deoarece caracterul comercial al acestui contract este dat de cauza
comercială a încheierii sale.
Caracterele juridice ale contractului de cont curent sunt
următoarele:
a) contractul de cont curent este un contract bilateral
(sinalagmatic), în sensul că dă naştere unor obligaţii reciproce în sarcina
293
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 532; I. L. Georgescu, „Contul curent”, în „Revista de drept comercial”
nr. 2/1996, p. 12 şi urm; I. N. Finţescu, op. cit., vol. I, p. 159.
294
232
ambelor părţi (aşa cum s-a observat295, părţile se obligă să se crediteze
reciproc pentru prestaţiile efectuate);
b) contractul de cont curent este cu titlu oneros – părţile au
urmărit prin încheierea lui un folos patrimonial; datorită contractului de cont
curent, sumele înscrise în cont produc dobânzi din ziua înscrierii în cont, fiind
datorate de către debitor;
c) contractul de cont curent este un contract consensual,
încheindu-se prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără nici o altă
formalitate; înscrierea operaţiunilor în cont se face în scopul determinării părţii
debitoare la data încheierii contului.
2. Condiţiile generale de validitate ale contactului de cont

curent
În lipsa unor prevederi speciale, vor fi aplicabile şi în această

materie prevederile art. 948 C.civ., referitoare la capacitatea de a contracta,
consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o
cauză licită.
În ceea ce priveşte capacitatea de a contracta, atunci când părţile
contractului – corentiştii (curentiştii) - au calitatea de comercianţi, trebuie
îndeplinită condiţia deplinei capacităţi de exerciţiu. În acest caz, în temeiul art.
4 C.com., legea prezumă contractul de cont curent ca fiind de natură
comercială.
Consimţământul părţilor va fi exprimat în sensul de a nu lichida
fiecare operaţiune realizată de părţi, ci de a o trece în cont, alături de alte
operaţiuni comerciale efectuate, urmând ca la termenul stabilit în contract să
fie achitat soldul de către debitorul din contractul de cont curent. În acest
scop, consimţământul trebuie să fie liber exprimat, în sensul de a nu fi afectat
de vicii de consimţământ.
Obiectul contractului îl formează operaţiunile comerciale care sunt
supuse compensării şi prestaţiile reciproce pe care şi le fac părţile.
Cauza sau scopul contractului se regăsesc în compensarea
creanţelor reciproce.
3. Efectele contractului de cont curent
În doctrina dreptului comercial296, efectele contractului de cont

curent au fost clasificate în două categorii: efecte principale (transferul
dreptului de proprietate, novaţia, indivizibilitatea, compensaţia) şi efecte
secundare (curgerea dobânzilor, dreptul la comision şi la alte cheltuieli).
295
Idem, p. 533.
296
I. N. Finţescu, op. cit., vol. I, p. 429 şu urm.; C. Petrescu-Ercea, op. cit., p. 89 şi urm.; St. D. Cărpenaru, op. cit.,
2007, p. 533-534.
233
Transferul dreptului de proprietate are ca obiect valoarea înscrisă
în cont şi operează între transmiţător şi primitor, acesta din urmă devenind
titularul dreptului de proprietate privind valoarea respectivă. Astfel, în temeiul
art. 370 pct. 1 C.com., contractul de cont curent produce „strămutarea
proprietăţii valorilor înscrise în contul curent asupra primitorului lor, prin aceea
că el le trece în debitul său. Înscrierea în contul curent a unui efect de comerţ
sau a unui alt titlu de credit se presupune a fi făcută sub „rezerva încasării”
(art. 370 pct. 1 teza finală).
Doctrina297 a mai arătat că înscrierea creanţei în cont nu
afectează dreptul de a promova acţiuni şi de a formula excepţii în legătură cu
actul juridic din care rezultă prestaţia respectivă. În cazul anulării acestuia,
înregistrarea din cont va fi radiată.
Novaţia obligaţiei operează între transmiţător şi primitor (art. 370
pct. 1 C.com.). Prin novaţie ia naştere o nouă obligaţie în temeiul contractului
de cont curent. Potrivit art. 1128 C.civ., novaţia operează în trei modalităţi:
1) când debitorul contractează în privinţa creditorului său o
datorie nouă ce se substituie celei vechi;
2) când un nou debitor este substituit celui vechi, care este
descărcat de creditor;
3) când, prin efectul unui nou angajament, un nou creditor este
substituit celui vechi, , către care debitorul este descărcat.
În cazul novaţiei specifice contractului de cont curent, sunt
întrunite elementele prevăzute în art. 1128 pct. 1 C. civ.
Stingerea obligaţiei iniţiale determină încetarea accesoriilor
acesteia, cum ar fi garanţiile reale mobiliare, ipotecile etc. (art. 1134 C.civ.).
Ca efect al contractului de cont curent, se produce „compensaţia
reciprocă între părţi până la concurenţa debitului şi a creditului respectiv la
încheierea socotelii, cu rezerva plăţii diferenţei” (art. 370 pct. 2 C.com.).
Jurisprudenţa298 menţionează şi indivizibilitatea ca efect al
contractului curent, în sensul că sumele înscrise în cont ca efect al prestaţiilor
reciproce îşi pierd individualitatea până la data încheierii contului.
Un alt efect al contractului de cont curent constă în curgerea de
dobânzi pentru sumele trecute în cont în debitul primitorului de la data
înscrierii acestora (art. 370 pct. 3 C.com.). Dobânda aplicabilă este cea
comercială şi va fi calculată pentru fiecare zi de întârziere, dacă părţile nu au
stabilit altfel. În acest sens, dobânzile curg de drept din momentul înscrierii
operaţiunii în cont, iar nu de la data scadenţei (data scadenţei este, în acest
caz, data stabilită în contractul de cont curent la care se va face lichidarea
datoriilor reciproce).
Potrivit art. 371 C.com., existenţa contractului de cont curent nu
exclude drepturile la comision şi la plata cheltuielilor pentru afacerile înscrise
297
Idem.
298
Cas. II, Decizia nr. 612/1937, în „Practică judiciară în materie comercială”, vol. I, p. 160, citată şi în St. D.
Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 534.
234
în cont (de exemplu, cheltuieli legate de poştă, de vamă etc.). Pentru aceste
sume, dobânzile curg de drept de la data înscrierii în cont a operaţiunii.
4. Încheierea contului curent este reglementată în art. 372

C.com. şi va avea loc la scadenţa termenelor stabilite prin contract sau, în
lipsă, la data de 31 decembrie a fiecărui an.
În cazul în care părţile au stabilit prin contractul de cont curent
anumite termene la care să se încheie contul, soldul creditor al fiecărei
perioade va reprezenta primul post al perioadei următoare.
Dobânzile datorate vor fi capitalizate, în sensul că soldul, inclusiv
dobânzile aferente, va produce dobânzi în perioada următoare, conform
prevederilor art. 8 din O.G. nr. 9/2000.
Se mai arată în literatura de specialitate şi faptul că extrasul de
cont al fiecărei perioade trebuie supus aprobării părţilor.299
Potrivit Codului comercial, „dobânda diferenţei curge de la data
lichidării” (art. 372 alin. 2 C.com.).
Soldul rezultat din lichidarea (închiderea definitivă) a contului
reprezintă diferenţa dintre credit şi debit şi poate fi urmărit silit ori pus sub
poprire de către creditori (art. 372 alin. 3 C.com.).
Contestarea soldului de către una dintre părţi va fi soluţionată de
către instanţele de judecată. Soldul nu va produce dobânzi pe parcursul
procesului întrucât creanţa nu este certă şi lichidă.
5. Încetarea contractului de cont curent poate avea loc, în

condiţiile art. 373 C.com., de drept sau la cererea uneia dintre părţi.
Astfel, contractul de cont curent încetează de drept în
următoarele cazuri:
a) la scadenţa termenului convenit de părţi;
b) prin retragerea uneia dintre părţi, în lipsă de convenţie contrară
(denunţare unilaterală);
c) prin falimentul uneia dintre părţi (aplicarea procedurii
insolvenţei determină ridicarea dreptului debitorului de a administra şi de a
dispune de bunurile sale, în temeiul Legii nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei).
Contractul de cont curent încetează la cererea părţilor în caz de
moarte sau punere sub interdicţie a uneia dintre părţi (art. 373 alin. 2 C.com.).
299
235

Bucureşti, 2008
Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2000
Lex, 2000
Bucureşti, 2003
PUF, Paris, 1999
1994
LGDJ, Paris, 2002
Paris, 1999
236
Paris, 1999
Bucureşti, 1997
Bucureşti, 1928
comerciale.
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
1. Efectele principale ale contractului de cont curent sunt:

a) novaţia
b) compensaţia
c) remiterea de datorie.
2. Indivizibilitatea are semnificaţia faptului că:

a) sumele înscrise în cont îşi pierd individualitatea
b) sumele înscrise în cont nu sunt divizibile între curentişti
c) fiecare parte răspunde pentru întreaga datorie.
3. În cazul contractului de cont curent, achitarea soldului urmează să se facă de

către:
a) partea care va fi debitoare
b) partea care va fi creditoare
237
c) proporţional, de către ambele părţi.
4. Prin intermediul contractului de cont curent poate opera o novaţie:

a) prin schimbare de obiect
b) prin schimbare de debitor
c) prin schimbare de creditor.
5. Contractul de cont curent este un contract:

a) consensual
b) solemn
c) real.
6. În contractul de cont curent dobânzile curg:

a) de la data înscrierii sumelor în cont
b) de la data încetării contractului
c) de la data încheierii contului.
7. Contractul de cont curent se poate încheia:

a) la data stabilită de către părţi
b) la 31 decembrie, în fiecare an
c) la cererea uneia dintre părţi.
8. În urma încheierii contractului de cont curent, cu privire la sumele înscrise în

cont, între părţi are loc:
a) transferul dreptului de proprietate
b) transmiterea dreptului de folosinţă
c) transmiterea unui drept de creanţă.
9. Contractul de cont curent încetează:

a) la scadenţă
b) prin denunţare unilaterală
c) prin hotărâre judecătorească.
10. Dobânda soldului rezultat la încheierea contractului de cont curent curge:

a) de la data închiderii definitive a contului
b) de la data înscrierii sumei în cont
c) de la data extrasului de cont.
238
Cursul 20. Contractul de garanţie reală mobiliară
• Formarea şi executarea contractului de garanţie reală mobiliară
Conţinut:
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de garanţie reală mobiliară.
2. Condiţiile generale de validitate ale contractului de garanţie reală mobiliară.
3. Forma contractului de garanţie reală mobiliară.
4. Efectele contractului de garanţie reală mobiliară.
5. Executarea contractului de garanţie reală mobiliară.
6. Încetarea contractului de garanţie reală mobiliară

garanţie reală mobiliară
Contractul de garanţie reală mobiliară este reglementat de către

Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei
economice300, care a abrogat prevederile Titlului XIV din Codul comercial,
intitulat „Despre gaj” (art. 478 – 489).301
Scopul legii constă în reglementarea regimului juridic al garanţiilor
reale mobiliare, destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau
comerciale născute din orice contract încheiat între persoane fizice sau
juridice (art. 1 din Titlul VI „Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare”,
Legea nr. 99/1999).
Conform prevederilor legii, contractul de garanţie reală mobiliară
poate fi definit ca fiind contractul în temeiul căruia se constituie o garanţie
reală mobiliară în bunuri sau drepturi, în beneficiul unui anumit creditor (art.
14 alin. 1 din lege).302
Garanţia reală mobiliară constă în „afectarea specială a unui bun
(mobil – n.n.) pentru garantarea obligaţiei în instituirea unui drept real
300
Publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, legea a suferit mai multe modificări prin O.G. nr.
89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operaţiilor şi efectuarea înscrisurilor în Arhiva Electronică de Garanţii
Reale Mobiliare (M.Of., Partea I, nr. 423 din 1 septembrie 2000); O.U.G. nr. 296/2000 privind înfiinţarea Autorităţii
pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului (M.Of., Partea I, nr.707 din 30 decembrie 2000) – abrogată
de O.U.G. nr. 23/2004 (M.Of., Partea I, nr. 359 din 23 aprilie 2004); Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei (M.Of., Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
301
Livia Mocanu, „Garanţiile reale mobiliare”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
302
Folosim termenul „lege” pentru a indica dispoziţiile din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, referitoare la garanţiile reale
mobiliare.
239
accesoriu, de garanţie, cu privire la „acest bun”.303 În virtutea acestui drept,
creditorul va beneficia de dreptul de preferinţă şi de dreptul de urmărire cu
privire la bunul afectat de garanţie.
Aşadar, contractul de garanţie reală mobiliară reprezintă
contractul în temeiul căruia debitorul unei obligaţii civile sau comerciale
instituie în favoarea creditorului un drept real accesoriu de garanţie în scopul
de a asigura executarea obligaţiei asumate.
Contractul de garanţie reală mobiliară prezintă următoarele
caractere juridice:
a) este un contract bilateral (sinalagmatic) atunci când debitorul
nu este deposedat de bunul supus garanţiei şi contract unilateral, când
garanţia este cu deposedare;
b) este un contract accesoriu, având drept scop garantarea
obligaţiei asumate de către debitor prin contractul principal;
c) este un contract solemn deoarece, potrivit legii, contractul se
încheie în forma cerută de lege (act autentic sau înscris sub semnătură
privată);
d) contractul de garanţie reală mobiliară în care debitorul este
deposedat de bunul afectat garanţiei este un contract real în sensul că
încheierea acestuia este însoţită de predarea bunului;
e) contractul de garanţie reală mobiliară constituie titlu executoriu
(art. 17 din lege); aşadar, în cazul neexecutării obligaţiei garantate, debitorul
va putea fi executat silit în temeiul contractului de garanţie reală mobiliară,
învestit cu formulă executorie.
Acelaşi regim juridic cu cel al garanţiilor reale mobiliare îl vor
avea, în temeiul art. 2 din lege, următoarele acte juridice pe care doctrina304
le-a denumit „garanţii reale mobiliare asimilate”:
a) toate cesiunile drepturilor de creanţă;
b) vânzările condiţionate, precum şi alte acte juridice, indiferent
de forma sau de denumirea lor, destinate să garanteze îndeplinirea unei
obligaţii cu un bun, aşa cum este definit în art. 6 din lege;
c) toate formele de închiriere, inclusiv orice leasing, pe termen
mai mare de 1 an, având ca obiect bunurile prevăzute în art. 6;
d) contractele de consignaţie care au ca obiect bunuri prevăzute
în art. 6 din lege, dacă valoarea bunului care urmează a fi vândut, stabilită în
contractul de consignaţie, este mai mare decât echivalentul în lei al sumei de
1000 de euro;
e) warantele şi recipisele de depozit.
De asemenea, prevederile legii se vor aplica şi în ceea ce
priveşte amanetul (art. 1685 – 1696 C.civ.).
303
C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., 1994, p. 367.
304
A se vedea, St.D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 538 şi autorii acolo citaţi.
240
2. Condiţiile de validitate ale contractului de garanţie reală
mobiliară sunt cele reglementate de art. 948 C.civ. şi se referă la:
capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un
obiect determinat, o cauză licită.
Capacitatea de a contracta. Contractul de garanţie reală
mobiliară se încheie între persoane fizice şi/sau juridice române sau străine,
care trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea contractului
principal, ale cărui obligaţii se garantează; în virtutea caracterului accesoriu al
contractului de garanţie reală mobiliară, capacitatea de a contracta garanţia
reală mobiliară este aceeaşi cu aceea din contractul principal.
Consimţământul reprezintă acordul de voinţă al părţilor în sensul
garantării executării obligaţiei principale cu un anumit bun mobil aparţinând
debitorului.
Potrivit legii, părţile din contractul de garanţie reală mobiliară au
calitatea de „debitor” şi de „creditor” (art. 4 din lege). Astfel,
- debitorul este persoana obligată să aducă la îndeplinire obligaţia
garantată printr-o garanţie reală mobiliară (inclusiv locatarul din contractul de
închiriere sau utilizatorul unui bun în cadrul unui contract de leasing încheiat
pe o perioadă mai mare de 1 an, cedentul unui drept de creanţă,
consignatarul unor bunuri şi debitorul din cadrul vânzărilor condiţionate
prevăzute în art. 2 lit. b din lege, precum şi proprietarul bunului cu care s-a
garantat îndeplinirea unei obligaţii, atunci când proprietarul nu este ţinut să
aducă la îndeplinire obligaţia garantată);
- creditor este persoana în favoarea căreia s-a constituit garanţia
reală (inclusiv locatorul dintr-un contract de închiriere sau locatorul ori
finanţatorul dintr-un contract de leasing încheiat pe o perioadă mai mare de 1
an, cesionarul unui drept de creanţă, consignantul şi cel în favoarea căruia a
fost constituită o garanţie printr-un contract de vânzare-cumpărare de genul
celui menţionat în art. 2 lit.b din lege).
Obiectul contractului de garanţie reală mobiliară îl constituie
bunurile mobile, corporale sau necorporale, inclusiv bunurile mobile accesorii
ale unor bunuri imobile (imobile prin destinaţie, în temeiul art. 467 – 468
C.civ.).305
În temeiul art. 6 din lege, fac obiectul contractului de garanţie
reală mobiliară următoarele bunuri:
a) stocul de bunuri fungibile şi nefungibile;
b) soldurile creditoare ale conturilor de depozit, depunerile de
economii ori depozitele la termen deschise la instituţii bancare sau financiare;
c) certificatele de depozit, conosamentele şi altele similare;
305
Potrivit art. 467-468 C.civ., bunuri imobile prin destinaţie sunt: „animalele ce proprietarul fondului dă arendaşului
pentru cultură”, precum şi „obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond”,
precum: „animalele afectate la cultură”, „instrumentele arătoare”, „seminţele date arendaşilor sau colonilor parţiari”,
„porumbii din porumbărie”, „lapinii ţinuţi pe lângă casă”, „stupii cu roi”, „peştele din iaz (heleşteie)”, „teascurile,
căldările, alambicurile, căzile şi vasele”, „instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi
altor uzuri”, „paiele şi gunoaiele”, „efectele mobiliare ce proprietarul a aşezat pe fond în perpetuu”.
241
d) acţiunile şi părţile sociale din societăţile pe acţiuni şi cu
răspundere limitată;
e) drepturile de exploatare ale resurselor naturale şi de operare
de servicii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
f) drepturile rezultând din invenţii, mărci de fabrică şi alte drepturi
de proprietate intelectuală, industrială sau comercială;
g) drepturile de creanţă garantate;
h) instrumentele negociabile;
i) universalitatea bunurilor mobile ale debitorului, care poate
îngloba inventarul bunurilor circulante şi bunurile viitoare;
j) pădurea, recolta agricolă, mineralele şi hidrocarburile ce
urmează a fi extrase sau care au fost extrase;
k) poliţele de asigurare;
l) dreptul obţinut din închirierea sau arendarea bunurilor imobile;
m) echipamentele, instalaţiile, maşinile agricole şi alte asemenea;
n) orice drept, exclusiv sau nu, de a tranzacţiona cu bunuri mobile
sau de a asigura servicii, care poate fi cedat de către titular, indiferent dacă
cedarea este supusă unor restricţii sau dacă necesită consimţământul
constituitorului sau autorizarea altei persoane;
o) bunurile mobile închiriate sau care fac obiectul unei operaţiuni
de leasing, pe o durată mai mare de un an;
p) orice alte asemenea bunuri.
După cum putem observa, contractul de garanţie reală mobiliară
poate avea ca obiect bunuri mobile individual determinate sau determinate
generic, dar şi universalităţi de bunuri (art. 6 lit. i din lege – de exemplu, un
fond de comerţ).
Dacă în contractul de garanţie reală mobiliară bunul afectat
garanţiei este un bun viitor, drepturile creditorului vor putea fi valorificate
atunci când acestea vor dobândi existenţă.
Prin contractul de garanţie reală mobiliară, pot fi garantate
obligaţii de a da, a face sau a nu face, inclusiv obligaţiile viitoare, sub
condiţie, divizibile sau determinabile.
Garanţia reală acoperă, în lipsă de convenţie contrară, în toată
întinderea sa, obligaţia garantată, inclusiv dobânzile acumulate şi neplătite
ale obligaţiei principale, precum şi cheltuielile aferente luării în posesie şi
vânzării bunului afectat garanţiei făcute de către creditor în caz de
neîndeplinite a obligaţiilor de către debitor. Dacă bunul se află în posesia
creditorului şi contractul nu prevede altfel, acesta va suporta şi cheltuielile de
asigurare ale bunului ori alte taxe.
Prevederile legale referitoare la contractul de garanţie reală
mobiliară nu se vor aplica cesiunii drepturilor succesorale şi a drepturilor de
proprietate intelectuală şi industrială, privilegiilor, dreptului de retenţie, cu
excepţia gradului lor de prioritate faţă de garanţia reală mobiliară (art. 8 din
lege).
242
3. Forma contractului de garanţie reală mobiliară
Potrivit art. 14 alin. 2 din lege, contractul de garanţie reală

mobiliară se încheie în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată
şi trebuie semnat de către debitor.
Aşa cum s-a arătat306, semnătura debitorului şi necesitatea formei
scrise reprezintă condiţii de valabilitate a contractului de garanţie reală
mobiliară, prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii actului juridic (ad
validitatem). Considerăm că această condiţie este respectată şi în cazul
andosării titlurilor de valoare, conform regulilor specifice acestora.
În scopul asigurării opozabilităţii faţă de terţi (prin „terţi”
înţelegându-se, conform art. 28 din lege, inclusiv statul), garanţia reală
mobiliară este supusă publicităţii prin intermediul Arhivei de Garanţii Reale
Mobiliare.
Rolul publicităţii constă şi în stabilirea ordinii de preferinţă din
momentul înscrierii garanţiei în Arhivă.
Astfel, prin înscrierea garanţiei reale în Arhivă, creditorii care vor
înscrie ulterior o garanţie reală asupra aceluiaşi bun sunt prezumaţi în mod
absolut că au cunoştinţă despre existenţa garanţiei reale, proba contrarie
nefiind admisibilă.
Conform legii, garanţiile reale şi sarcinile constituite pe bunuri
mobile îndeplinesc condiţia de publicitate din momentul înscrierii avizului de
garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
Înscrierea avizului este valabilă pentru o perioadă de 5 ani, cu
posibilitatea reînnoirii.
Publicitatea anumitor garanţii reale mobiliare se poate realiza şi în
afara Arhivei. Astfel:
a) în cazul obligaţiilor al căror obiect nu depăşeşte 300 de euro,
garanţia reală devine publică şi prin luarea în posesie a bunului;
b) în cazul garanţiilor având ca obiect sume de bani, valori
mobiliare sau titluri de credit (inclusiv certificate de depozit, conosamente,
cecuri şi bilete la ordin), publicitatea va fi asigurată fie prin luarea în posesie,
fie prin andosare,
c) garanţia reală având ca obiect valori mobiliare, care se
transferă prin simpla înregistrare în registrele speciale ale pieţei pe care sunt
vândute, este făcută publică prin această înregistrare;
d) garanţia reală sau sarcina constituită asupra vapoarelor sau
avioanelor se face publică prin înscrierea avizului de garanţie în registrul de
proprietate al acestora.
306
A se vedea în acest sens, M. Nicolae, „Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare”, Editura Press Mihaela S.R.L.,
Bucureşti, 2000, p. 89; St. D. Cărpenaru, op.cit., 2007, p. 541.
243
În vederea asigurării publicităţii garanţiei, posesia bunului afectat
de garanţie trebuie să fie publică, adică să poată să fi uşor recunoscută de
către terţi (art. 30 alin.2 din lege).
4. Efectele contractului de garanţie reală mobiliară
Aşa cum s-a arătat307, contractul de garanţie reală mobiliară dă

naştere unor drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi, în legătură cu bunul
afectat garanţiei.
Astfel, debitorul are următoarele drepturi şi obligaţii:
a) pe durata contractului de garanţie, debitorul poate administra
sau dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei, precum şi de fructele
acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea altei garanţii, sau vânzare (art.
21 alin. 1 din lege); acest lucru este posibil întrucât creditorul beneficiază de
prerogativa de a urmări bunul în mâinile terţului dobânditor şi dreptul de a fi
îndestulat cu preferinţă din preţul rezultat din vânzarea acestuia;
b) dacă se află în posesia bunului afectat garanţiei, debitorul este
obligat să-l păstreze în bune condiţii, cu diligenţa unui bun proprietar, sub
sancţiunea plăţii de despăgubiri către creditor, în cuantum de cel puţin 500 de
euro (în echivalent în lei), dacă i s-a cauzat din aceste motive un prejudiciu
creditorului (art. 41 din lege);
c) obligaţia de a ţine evidenţa contabilă a bunului şi a produselor
sale (art. 42 din lege).
Drepturile şi obligaţiile creditorului sunt:
a) dreptul de a verifica starea bunului ce formează obiectul
garanţiei în cazul în care acesta se află la debitor.
În doctrină se mai arată faptul că308, în cazul în care debitorul nu
întreţine bunul în mod corespunzător, creditorul poate, cu condiţia să
dovedească „temeiuri comercial rezonabile”, să considere că obligaţia
garantată a devenit exigibilă şi să treacă la executarea silită în scopul de a
evita deteriorarea sau chiar distrugerea bunului;
b) în cazul neîndeplinirii obligaţiei principale, creditorul are dreptul
de a intra în posesia bunului sau de a-l reţine în scopul de a-l vinde spre a-şi
îndestula creanţa;
c) dacă are posesia bunului, creditorul este obligat să-l întreţină şi
să-l folosească ca un bun proprietar şi să ţină, dacă este cazul, evidenţa
contabilă a bunului afectat garanţiei şi a produselor acestuia, conform legii
(art. 42);
d) creditorul aflat în posesia bunului afectat de garanţie are
dreptul de a percepe fructele acestuia în contul debitorului, acestea urmând a
se imputa asupra cheltuielilor de conservare a bunului, asupra dobânzilor şi
307
G. Boroi, Dana Boroi, „Garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în „Juridica” nr.
4/2000, p. 133.
308
244
apoi asupra obligaţiei garantate, conform regulilor de la depozitul voluntar
(art. 39 din lege).
5. Executarea contractului de garanţie reală mobiliară
Potrivit legii, în cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, creditorul

va putea să aleagă între procedura de executare silită, reglementată de
Codul de procedură civilă şi executarea garanţiei reale mobiliare, în temeiul
art. 62 – 89 din lege.
Dispoziţiile Legii nr. 99/1999, referitoare la executarea garanţiei
reale mobiliare se aplică numai garanţiilor reale asupra bunurilor cu care se
garantează îndeplinirea unei obligaţii reglementate în Titlul VI al Legii nr.
99/1999. Aceste obligaţii trebuie să fie certe şi exigibile.
Garanţia reală mobiliară va putea fi executată în temeiul Legii nr.
99/1999 într-una dintre următoarele modalităţi:
1) prin luarea în posesie a bunului afectat garanţiei în mod paşnic
de către creditor, fără vreo autorizaţie ori notificare prealabilă (art. 63 din
lege);
Luarea în posesie se va face în mod paşnic, fără tulburarea
ordinii publice şi fără concursul forţei coercitive a statului sau prin funcţionari
publici. În mod corelativ, orice persoană care deţine bunul este obligată să îl
predea creditorului.
Intrând în posesia bunului şi a înscrisurilor care atestă dreptul de
proprietate al debitorului asupra bunului, creditorul îl poate vinde, în condiţiile
art. 69 din lege. Astfel, condiţiile vânzării pot fi stabilite prin contractul de
garanţie reală mobiliară sau, în caz contrar, bunul va fi vândut „într-o manieră
comercială rezonabilă” care să asigure obţinerea celui mai bun preţ (vânzare
directă, la licitaţie, în pieţe publice etc.).
Vânzarea bunului va putea avea loc însă numai după prealabila
notificare a debitorului, precum şi a celorlalţi creditori care şi-au înscris avize
de garanţie cu privire la acelaşi bun. Dacă o altă persoană decât debitorul
este proprietar al bunului afectat garanţiei, va fi notificată şi această
persoană.
Persoana notificată – debitorul, ceilalţi creditori, proprietarul
bunului – au dreptul de a face opoziţie, în termen de 5 zile de la primirea
notificării, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă.
Neefectuarea notificărilor se sancţionează cu nulitatea vânzării,
creditorul fiind răspunzător şi pentru prejudiciul cauzat (art. 71 din lege).
Fac excepţie de la aceste prevederi bunurile perisabile, care pot fi
vândute şi înainte de notificare (art. 71 alin. 4 din lege).
În urma vânzării, cumpărătorul bunului va primi proprietatea
acestuia liberă de orice garanţie reală şi de orice sarcini (art. 70).
Este posibilă adjudecarea bunului de către creditor, cu condiţia
participării terţilor la vânzare, dacă nu s-a prevăzut altfel prin contract. Bunul
245
adjudecat de către creditor va fi liber de orice sarcini, cu excepţia celor
înregistrate anterior garanţiei sale (art. 73 din lege).
2) Dacă nu se poate realiza intrarea în posesia bunului în mod
paşnic, creditorul garantat poate, prin intermediul executorului judecătoresc
sau al executorului bancar ori cu sprijinul altui organ de executare, să intre în
posesia bunului (art. 67-68 din lege).
Creditorul va avansa cheltuielile şi va suporta riscurile legate de
transportarea şi depozitarea bunului în cauză.
După intrarea în posesia bunului în acest mod, vânzarea se va
efectua în condiţiile prevăzute în art. 69-71 din lege, prezentate anterior.
Sumele obţinute din vânzarea bunului afectat garanţiei vor fi
distribuite în următoare ordine de preferinţă (art. 78 din lege):
- plata cheltuielilor rezultate din menţinerea, conservarea, luarea
în posesie şi vânzarea bunului;
- plata dobânzilor şi a creanţei garantate care are primul rang de
prioritate chiar dacă aceasta nu a devenit exigibilă;
- în limita sumei rămase, vor fi plătiţi ceilalţi creditori în ordinea de
prioritate a fiecăruia, chiar dacă creanţele nu au devenit exigibile;
- sumele rămase vor fi restituite debitorului sau vor fi depuse într-
un cont bancar, cu înştiinţarea debitorului.
Normele juridice referitoare la ordinea de preferinţă au un
caracter imperativ, deoarece, potrivit Legii nr. 99/1999, sunt sancţionate cu
nulitatea absolută înţelegerile dintre debitor şi creditor prin care s-ar stabili o
altă ordine de efectuare a plăţii (art. 79 din lege).
În cazul în care sumele obţinute din vânzarea bunului nu sunt
suficiente pentru acoperirea creanţei garantate, pentru restul sumei debitorul
va rămâne obligat faţă de creditor, acesta vând însă calitatea de creditor
chirografar.
3) Când obiectul garanţiei reale mobiliare îl formează sume de
bani depuse într-un cont în bancă, creditorul trebuie să notifice băncii intenţia
de a-şi recupera creanţa din aceste sume (art. 80 şi urm. din lege).
Banca, în ziua primirii notificării, va verifica dacă s-a efectuat
publicitatea contractului la Arhivă, rangul de prioritate al creanţei, precum şi
conformitatea semnăturii debitorului cu specimenul deţinut de bancă.
Constatând îndeplinirea condiţiilor, banca va trece la blocarea
contului debitorului (sunt acceptate numai depunerile, dar nu se fac plăţi) şi
va satisface creanţa creditorului din aceste sume.
Dacă există creditori cu un rang de prioritate superior faţă de cel
ce a efectuat cererea, vor fi plătiţi mai întâi aceştia.
4) Când garanţia reală este reprezentată prin titluri care atestă
drepturi reale asupra unor bunuri mobile, inclusiv recipise de depozit şi
warante, creditorul poate vinde bunurile şi poate să distribuie preţul, conform
regulilor prevăzute de Legea nr. 99/1999 ( art. 83 din lege).
246
5) În caz de neplată, creditorul garantat cu o garanţie asupra unor
titluri de valoare negociabile (cambii, bilete la ordin, cecuri), creditorul poate
să execute garanţia sa împotriva giranţilor şi a avaliştilor (art. 83 alin. 2 din
lege).
6) Creditorul care are creanţa garantată cu o garanţie reală
asupra unor drepturi de creanţă poate, la alegerea sa, să execute garanţia în
două moduri:
a) să intre în mod paşnic în posesia documentelor care
constată drepturile de creanţă şi să folosească mijloace paşnice pentru
încasarea sumelor din creanţele constituite ca garanţie;
b) să preia sau să cedeze altei persoane drepturile de
creanţă asupra cărora s-a constituit garanţia, până la concurenţa creanţei
garantate, restul sumelor urmând a fi distribuite între ceilalţi creditori, conform
legii.
6. Încetarea contractului de garanţie reală mobiliară
Potrivit art. 27 din lege, garanţia reală încetează:

a) în momentul îndeplinirii obligaţiei garantate, dacă părţile n-au
prevăzut în contract că ea acoperă şi obligaţii viitoare;
b) printr-un act liberator din partea creditorului, care să specifice
încetarea totală sau parţială a obligaţiei garantate;
În termen de 40 de zile de la stingerea garanţiei reale, creditorul
trebuie să înscrie la Arhivă o notificare în acest sens şi să restituie bunul
afectat garanţiei aflat în posesia sa.
Nerespectarea acestei obligaţii se sancţionează cu plata de către
creditor a unor despăgubiri în cuantum de 200 de euro (în echivalent în lei).

Bucureşti, 2008
247
Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2000
Lex, 2000
Bucureşti, 2003
PUF, Paris, 1999
1994
LGDJ, Paris, 2002
Paris, 1999
Paris, 1999
Bucureşti, 1997
Bucureşti, 1928
248
comerciale.
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
1. Contractul de garanţie reală mobiliară este un contract:

a) consensual
b) solemn
c) real.
2. Pot constitui obiect al contractului de garanţie reală mobiliară:

a) fondul de comerţ
b) bunurile mobile
c) titlurile de credit.
3. Garanţia reală mobiliară devine publică şi prin luarea în posesie a bunuluii:

a) în cazul obligaţiilor al căror obiect nu depăşeşte 300 euro
b) în cazul titlurilor de credit
c) în cazul obligaţiilor al căror obiect nu depăşeşte 500 euro.
4. În cazul neîndeplinirii obligaţiei principale, creditorul are dreptul:

a) de a intra în posesia bunului şi de a-l vinde
b) de a percepe fructele bunului afectat garanţiei, în numele debitorului
c) de a percepe fructele bunului afectat garanţiei, în nume propriu.
5. În cazul încheierii contractului de garanţie reală mobiliară, debitorul păstrează cu

privire la bunul afectat garanţiei:
a) dreptul de a folosi bunul
b) dreptul de a dispune de bun
c) dreptul de a-i culege fructele.
249
6. Prin “luarea în posesie a bunului afectat garanţiei în mod paşnic” de către
creditor se înţelege:
a) luarea bunului în posesie fără concursul forţei coercitive a statului
b) luarea bunului în posesie fără autorizaţie prealabilă
c) luarea bunului în posesie fără notificare.
7. Contractul de garanţie reală mobiliară încetează:

a) prin îndeplinirea obligaţiei garantate
b) prin pieirea bunului afectat garanţiei
8. Stingerea garanţiei reale trebuie notificată de creditor Arhivei de Garanţii Reale

Mobiliare în termen de :
a) 30 de zile
b) 40 de zile
c) 15 zile.
250
Cursul 21. Contractul de agenţie
• Formarea şi executarea contractului de agenţie
Conţinut:
1. Cadrul legislativ al contractului de agenţie.
2. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de agenţie.
3. Forma contractului de agenţie.
4. Obiectul contractului de agenţie.
5. Efectele contractului de agenţie.
6. Încetarea contractului de agenţie.
1. Cadrul legislativ al contractului de agenţie
Contractul de agenţie este reglementat în dreptul român prin

Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi.309 Adoptarea
acestei legi este expresia necesităţii armonizării legislaţiei interne cu cea
europeană, precum şi a nevoii de modernizare a instituţiilor de drept
comercial.
Regimul juridic al contractului de agenţie şi al agenţilor comerciali
a fost preluat din cuprinsul Directivei nr. 653 din 18 decembrie 1986 (Directiva
86/653/C.E.E.) privind coordonarea legislaţiei statelor membre referitoare la
agenţii comerciali independenţi.310 Această reglementare la nivel european a
fost adoptată în temeiul Tratatului de instituire a Comunităţii Economice
Europene şi a fost necesară datorită diferenţelor existente în legislaţiile
naţionale cu privire la instituţia reprezentării comerciale, diferenţe care
afectează în mod considerabil condiţiile concurenţei şi ale derulării activităţii
comerciale.
Necesitatea uniformizării regulilor de încheiere a contractelor de
reprezentanţă comercială a fost determinată şi de nevoia ca schimbul de
mărfuri dintre statele membre să aibă loc în condiţii similare celor de pe piaţa
unică, acest lucru necesitând apropierea sistemelor juridice din statele
membre într-o măsură în care să se asigure buna funcţionare a pieţei
comune ţinând seama de faptul că normele conflictuale nu înlătură, în
materie de reprezentare comercială, aceste incompatibilităţi.
Deoarece de foarte multe ori contractele comerciale se încheie
prin intermediul acestor reprezentanţi, conform art. 1 din Directiva
309
Publicată în M.Of., Partea I, nr. 581 din 6 august 2002, legea a intrat în vigoare după 60 de zile de la data publicării.
310
Publicată în J.O.C.E. nr. 382 din 31 decembrie 1986.
251
86/653/C.E.E., armonizarea măsurilor prevăzute în această directivă „se
aplică dispoziţiilor legislative regulamentare şi administrative din statele
membre, care reglementează relaţiile dintre agenţii comerciali şi comitenţii
lor.”311
În dreptul intern, prevederile Legii nr. 509/2002 se completează
cu dispoziţiile Codului comercial referitoare la mandat cu cele ale Codului
civil, în temeiul art. 1 C.com. pentru situaţiile în care reglementarea din Codul
comercial nu este acoperitoare.
Legea nr. 509/2002 nu se aplică persoanelor care au calitatea de
organ legal sau statutar al unei persoane juridice, exercitând în această
calitate atribuţii de reprezentare a acesteia sau celor care au calitatea de
asociat (acţionar) al unei societăţi comerciale, fiind împuterniciţi să îi
reprezinte pe ceilalţi asociaţi (acţionari) ori celor care au calitatea de
administrator judiciar, lichidator, tutore, curator, custode sau sechestru, în
raport cu comitentul (art. 2 alin. 2 din lege).
Aşa cum s-a arătat312, prevederile legii nu se vor aplica nici
activităţii persoanelor care au calitatea de intermediari în cadrul burselor de
valori şi al pieţelor reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate
şi nici activităţii persoanelor care au calitatea de agent sau broker de
asigurări şi reasigurări ori celor care, în calitate de agent, prestează un
serviciu neremunerat (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 509/2002).
2. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de agenţie
Pornind de la reglementarea cuprinsă în Legea nr. 509/2002,

putem defini contractul de agenţie ca fiind un contract între un agent
comercial permanent („agent”) şi un comerciant, persoană fizică sau juridică
(„comitent”), prin care comitentul îl împuterniceşte în mod statornic pe agent,
în schimbul unei remuneraţii, pentru ca acesta să negocieze ori să negocieze
şi să încheie afaceri comerciale în numele şi pe seama comitentului.
S-a opinat în doctrină313 că „natura juridică a contractului de
agenţie este aceea a unui mandat comercial fără reprezentare – atunci când
împuternicirea dată agentului este de a negocia afaceri comerciale pentru
comitent – şi de mandat comercial cu reprezentare – când împuternicirea dă
dreptul agentului de a negocia şi de a încheia contracte cu terţii, în numele şi
pe seama comitentului.”
Suntem de părere că natura juridică a contractului de agenţie este
aceea a unui mandat comercial cu reprezentare în toate cazurile prevăzute
311
A se vedea şi Marilena Ene, „Contractul de agenţie comercială în Uniunea Europeană”, în „Revista de drept
comercial” nr. 11/2004, p. 33.
312
St. D. Cărpenaru, „Contractul de agenţie în reglementarea Legii nr. 509/2002”, în „Curierul judiciar” nr. 11/2003, p.
84.
313
252
de art. 1 alin. 8 din lege. Ceea ce diferă în schimb, credem noi, este
conţinutul împuternicirii. Astfel:
a) în situaţia prevăzută în art. 1 alin. 2 lit. a din lege, agentul este
împuternicit „să negocieze afaceri pentru o altă persoană fizică sau juridică”,
denumită comitent; conţinutul împuternicirii conferă agentului dreptul de a
„negocia” în sensul de a prezenta şi a culege oferte, iar folosirea expresiei
„pentru o altă persoană” are semnificaţia puterii de a reprezenta: agentul se
prezintă la negocieri în numele comitentului şi în interesul acestuia, nu al său
propriu.
b) în situaţia reglementată de art. 1 alin. 2 lit. b din lege, conţinutul
mandatului cuprinde puterea de a negocia, dar şi de a încheia afaceri în
numele şi pe seama comitentului.
Considerăm că legiuitorul nu a folosit sintagma „în numele şi pe
seama comitentului” şi a înlocuit-o cu expresia „pentru comitent” din raţiuni de
tehnică legislativă, pentru evitarea repetiţiei.
În sprijinul determinării naturii juridice a contractului de agenţie ca
fiind cea a unui mandat comercial, ne întemeiem şi pe dispoziţiile art. 26 din
Legea nr. 509/2002, potrivit cărora dispoziţiile legii „se completează, în
măsura compatibilităţii lor, cu prevederile legale privind contractul de mandat
comercial.”
Spre deosebire însă de contractul de mandat, în temeiul
contractului de agenţie intermedierea se realizează cu caracter profesional şi,
mai ales, cu caracter statornic, permanent. De altfel, mandatarul din
contractul de agenţie poartă denumirea de „agent comercial permanent”.314
De asemenea, în timp ce mandatarul este subordonat
mandantului prin faptul că trebuie să se conformeze instrucţiunilor acestuia,
sub sancţiunea revocării şi a suportării daunelor, agentul are calitatea de
„intermediar independent”, nefiind „prepusul comitentului”. Agentul este, la
rândul său, un comerciant exercitând activităţi de intermediere de afaceri
comerciale cu caracter profesionist, fie cu caracter principal, fie accesoriu, în
schimbul unei remuneraţii.
Profitul este scopul pentru care agentul comercial permanent
intermediază afaceri pentru comercianţi (comitenţi) urmărind acelaşi scop
speculativ ca şi aceştia, spre deosebire de mandatar, al cărui scop, alături de
obţinerea remuneraţiei, este susţinerea intereselor mandantului.
Conform Legii nr. 509/2002, în baza contractului de agenţie,
activitatea de intermediere se realizează pe o durată de timp determinată sau
314
În Directiva 86/653/C.E.E. se foloseşte noţiunea de „agent comercial independent”, definit ca fiind „intermediarul
care desfăşoară o activitate independentă şi care este în permanenţă autorizat să negocieze vânzarea sau cumpărarea
produselor în numele altei persoane, denumite în continuare „comitent”, sau să negocieze şi să încheie astfel de
tranzacţii pentru şi în numele comitentului în cauză”. Putem observa din aceste prevederi două trăsături esenţiale ale
activităţii agentului: independenţa faţă de comitent şi permanenţa cu care se exercită intermedierea. Legea nr. 509/2002
nu a reţinut noţiunea de „agent comercial independent”, preferând-o pe cea de „agent comercial permanent”,
independenţa agentului reieşind însă din definiţia dată. Natura juridică de mandat cu reprezentare reiese, de asemenea,
fără îndoială, din reglementarea cuprinsă în Directiva 86/653/C.E.E., spre deosebire de reglementarea Legii nr.
509/2002.
253
nedeterminată şi are ca obiect o serie de acte juridice încheiate în una sau
mai multe zone geografice determinate, unde agentul beneficiază de
exclusivitate. Aşa cum s-a arătat315, exclusivitatea poate avea ca obiect
anumite zone geografice sau anumite categorii de comercianţi.
În contractul de mandat, intermedierea se realizează cu privire la
unul sau mai multe acte juridice determinate fie prin conţinutul lor, fie prin
natura comerţului exercitat de mandant, în cazul mandatului general, şi nu se
poate vorbi despre exclusivitate în nici un domeniu.
Spre deosebire de contractul de mandat – care poate înceta prin
revocare sau prin renunţarea la împuternicire – contractul de agenţie
încetează în cazurile prevăzute de lege (denunţare unilaterală – în cazul
contractului încheiat pe perioadă nedeterminată sau al contractului încheiat
pe o perioadă determinată, care cuprinde o clauză de denunţare unilaterală,
şi prin reziliere).
Contractul de agenţie prezintă următoarele caractere juridice:
a) caracterul bilateral (sinalagmatic)
b) caracterul oneros
c) caracterul comutativ
d) caracterul consensual
e) contractul este cu executare succesivă .
3. Forma contractului de agenţie
Potrivit art. 18 din Legea nr. 509/2002, contractul de agenţie,

încheiat pe o perioadă determinată sau nedeterminată, inclusiv modificările şi
adăugirile ulterioare, pot fi probate numai prin înscris, indiferent de valoarea
acestuia, atât în raporturile dintre părţi, cât şi faţă de terţi.
După cum putem observa, legea are forma scrisă a contractului
de agenţie ad probationem. Sancţiunea nerespectării acestei forme nu
afectează validitatea actului juridic în sensul de negotium, dar îl lipseşte de
posibilitatea unei dovezi irefutabile în sensul de instrumentum. Datorită
imposibilităţii dovedirii contractului, unii autori au calificat forma scrisă
prevăzută de art. 18 din lege ca fiind cerută ad validitatem.316
4. Obiectul contractului de agenţie
Contractul de agenţie poate avea ca obiect împuternicirea dată de

comitent agentului, în mod statornic, de a negocia afaceri pentru comitent sau
de a negocia şi încheia afaceri în numele şi pe seama comitentului. Este
315
St. D. Cărpenaru, op.cit., 2007, p. 502.
316
Claudia Roşu, „Reglementarea agenţilor comerciali potrivit Legii nr. 509/2002, în „Revista de drept comercial” nr.
12/2002, p. 199. În sensul că forma scrisă este cerută ad probationem, a se vedea şi St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p.
504 – 505; T. Prescure, R. Crişan, „Contractul de agenţie – un nou contract numit în dreptul comercial român”, în
„Dreptul” nr. 7/2003, p. 50.
254
vorba despre afaceri comerciale, iar nu de încheierea de acte juridice civile.
Având în vedere faptul că, potrivit art. 3 din lege, agentul nu poate încheia, pe
contul său, fără consimţământul expres al comitentului, în regiunea
determinată prin contract, operaţiuni de comerţ concurente privind bunuri şi /
sau servicii similare celor care fac obiectul contractului de agenţie, subliniem
faptul că, prin contract, aceste bunuri / servicii trebuie enumerate, descrise
astfel încât agentul să poată negocia în limitele împuternicirii (art. 3 alin. 1 din
lege).
Având în vedere statornicia raporturilor stabilite între agent şi
comitent, considerăm că agentul poate aprecia utilitatea anumitor acte
juridice pentru comitent, putând astfel negocia ţinând seama de interesele
comitentului.
În lipsa unei stipulaţii contrare, agentul poate reprezenta mai mulţi
comitenţi, iar comitentul poate folosi în acelaşi timp, în aceeaşi regiune şi
pentru acelaşi comerţ mai mulţi agenţi. De asemenea, agentul poate primi
împuternicirea de a negocia sau a încheia, în regiunea determinată prin
contract, operaţiuni pentru mai mulţi comitenţi concurenţi numai dacă prin
contractul de agenţie se stipulează în mod expres o asemenea permisiune
(art. 3 alin. 2 şi 3).
Contractul de agenţie poate cuprinde şi o clauză de
neconcurenţă, definită de Legea nr. 509/2002 ca fiind „acea prevedere
contractuală al cărei efect constă în restrângerea activităţii profesionale a
agentului pe perioada desfăşurării şi / sau ulterior încetării contractului de
agenţie” (art. 4 din lege).
Clauza de neconcurenţă trebuie redactată în scris, sub
sancţiunea nulităţii, şi se aplică doar pentru regiunea geografică sau pentru
grupul de persoane şi regiunea geografică la care se referă contractul de
agenţie şi doar pentru bunurile şi serviciile în legătură cu care agentul este
împuternicit să negocieze şi să încheie operaţiuni.
Aşadar, clauza de neconcurenţă are un caracter restrictiv şi
trebuie interpretată limitativ, potrivit legii, orice extensiune a sferei clauzei de
neconcurenţă fiind anulabilă, la cererea agentului.
Deoarece forma scrisă a clauzei de neconcurenţă este cerută ad
validitatem, sancţiunea nerespectării acestei forme va fi nulitatea clauzei,
care nu va afecta însă valabilitatea contractului de agenţie. Potrivit art. 25 din
lege, comitentul nu se poate prevala de clauza de neconcurenţă dacă
contractul de agenţie încetează într-una din următoarele situaţii:
a) când comitentul denunţă unilateral contractul de agenţie fără a
respecta, prin continuare, termenul de preaviz, legal sau convenţional, şi fără
a exista un motiv grav pe care comitentul să-l fi comunicat de îndată
agentului;
b) agentul reziliază contractul pentru un motiv grav imputabil
comitentului şi îl informează de îndată despre aceasta pe comitent;
255
c) contractul de agenţie este reziliat de către instanţa de judecată
ca urmare a culpei comitentului.
Mai mult, la cererea agentului, instanţa poate, ţinând seama de
interesele legitime ale comitentului, să înlăture sau să limiteze efectele
clauzei de neconcurenţă atunci când consecinţele prejudiciabile ale acesteia
pentru agentul comercial sunt contrare echităţii.
Instanţa, la cererea agentului, poate să reducă cuantumul clauzei
penale sau al indemnizaţiei stipulate pentru încălcarea de către agent a
clauzei de neconcurenţă, dacă o consideră excesivă în raport de împrejurările
cauzei.
Contractul de agenţie va cuprinde, de asemenea, remuneraţia
cuvenită agentului pentru activitatea de intermediere prestată. Potrivit legii,
remuneraţia poate consta într-o sumă fixă sau într-un comision (stabilit
procentual, credem noi) orin prin combinarea acestora, în sumă fixă şi în
comision; în toate cazurile, remuneraţia se stabileşte prin acordul părţilor (art.
10 din Legea nr. 509/2002).
Aşa cum am arătat, în sensul legii, prin „comision” se înţelege
„orice formă de remuneraţie al cărei cuantum se obţine prin raportare la
volumul sau la valoarea operaţiunilor” (art. 11 alin. 1 din lege).
5. Efectele contractului de agenţie
Contractul de agenţie, caracterizat ca operaţiune de intermediere,

produce efecte atât în relaţiile dintre părţi, în cazul cărora dă naştere la
drepturi şi obligaţii reciproce, cât şi faţă de terţi.
Între agent şi comitent, obligaţiile contractuale trebuie îndeplinite
cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun profesionist (art. 5 alin. 2 şi art. 6
alin. 1 din Legea nr. 509/2002), potrivit regulilor de la mandat.
Obligaţiile agentului sunt următoarele:
a) obligaţia de a îndeplini sarcina primită personal sau prin
prepuşii săi, în conformitate cu instrucţiunile primite şi în scopul realizării
intereselor comitentului (art. 5 alin. 1).
Posibilitatea substituirii agentului cu o altă persoană („subagent”),
în tot sau în parte, este supusă de către lege prevederilor Codului civil (art. 5
alin. 4 din Legea nr. 509/2002).
b) obligaţia de a-i procura şi de a-i comunica comitentului pentru
care acţionează informaţiile privitoare la regiunea sau regiunile stabilite în
contract, care l-ar putea interesa pe comitent, precum şi toate informaţiile
necesare de care dispune (art. 5 alin. 3 lit. a).
c) obligaţia de a depune diligenţa necesară pentru negocierea şi,
eventual, încheierea afacerilor cu care este împuternicit în condiţii cât mai
avantajoase pentru comitent (art. 5 alin. 3 lit. b).
256
d) obligaţia de a respecta în mod corespunzător instrucţiunile
rezonabile primite de la comitent, ţinând seama de caracterul imperativ,
indicativ sau facultativ al acestora (art. 5 alin. 3 lit. c).
e) obligaţia de a ţine evidenţa operaţiunilor efectuate pentru
fiecare comitent în registre separate (art. 5 alin. 3 lit. d). Această obligaţie va
fi îndeplinită dacă evidenţa se va ţine în registrele speciale ale agentului;
f) obligaţia de a depozita bunurile sau eşantioanele în aşa fel
încât acestea să poată fi uşor identificate ca aparţinând unui anume comitent
(art. 5 alin. 3 lit. e).
Obligaţiile comitentului sunt reglementate în art. 6 din Legea nr.
509/2002 şi sunt următoarele:
a) obligaţia de a pune la dispoziţia agentului în timp util şi într-o
cantitate corespunzătoare mostre, cataloage, tarife şi orice alte documente
necesare agentului pentru executarea împuternicirii sale, referitoare la
bunurile sau serviciile respective (art. 6 alin. 2 lit. a).
b) obligaţia de a furniza agentului informaţiile necesare executării
contractului de agenţie (art. 6 alin. 2 lit. b).
c) obligaţia de a înştiinţa pe agent în timp util atunci când va
prevedea că volumul operaţiunilor comerciale va fi sensibil inferior celui pe
care agentul l-ar fi putut anticipa în mod normal (art. 6 alin. 2 lit. c).
d) obligaţia de a plăti agentului remuneraţia în condiţiile şi la
termenele prevăzute în contract sau prin lege (art. 6 alin. 2 lit. d).
Dreptul la comision (remuneraţie) al agentului există dacă:
1) operaţiunea a fost încheiată ca urmare a intermedierii
agentului;
2) operaţiunea a fost încheiată fără intermedierea agentului,
cu o terţă persoană care a fost procurată anterior de acesta drept client, cu
condiţia ca această operaţiune să aibă o natură similară celei încheiate
anterior cu acel client;
3) operaţiunea a fost încheiată cu un client dintr-o regiune
determinată sau care face parte dintr-un grup de persoane determinat pentru
care agentul a primit împuternicire exclusivă prin contractul de agenţie (art.
12 din Legea nr. 509/2002).
De asemenea, agentul are dreptul la comision pentru o
operaţiune încheiată ulterior încetării contractului de agenţie dacă încheierea
acelei operaţiuni survine într-un termen rezonabil de la data încetării
contractului de agenţie, iar încheierea operaţiunii se datorează în principal
activităţii prestate de agent pe durata contractului de agenţie sau dacă s-a
primit comanda terţilor de către comitent sau de către agent anterior încetării
contractului de agenţie (art. 13 din lege).
În cazul înlocuirii agentului, noul agent nu va avea dreptul la
comision dacă acesta se cuvine agentului iniţial, în temeiul art. 13 din lege.
Potrivit art. 15 din Legea nr. 509/2002, dreptul la comision se
naşte la data la care se îndeplineşte una din următoarele condiţii:
257
1) comitentul îşi execută obligaţiile contractuale faţă de terţa
persoană;
2) comitentul ar fi trebuit să-şi execute obligaţiile faţă de terţa
persoană;
3) terţa persoană îşi execută obligaţiile contractuale.
Dreptul la comision se naşte potrivit legii cel mai târziu la data la
care terţa persoană şi-a executat obligaţiile sau ar fi trebuit să le execute cu
condiţia ca şi comitentul să-şi fi îndeplinit obligaţiile.
Acest drept al agentului de a fi remunerat nu se pierde în cazul în
care acesta şi-a îndeplinit obligaţiile, operaţiunea a fost încheiată, însă părţile
au renunţat la executarea ei. În cazul unei executări parţiale a obligaţiei din
partea terţului, agentul nu va avea dreptul decât la o parte din comision,
proporţional cu suma încasată de comitent.
Faţă de terţi, în virtutea regulilor de la mandat, prin încheierea

contractului între agent şi terţi se stabilesc raporturi juridice directe între
aceştia din urmă şi comitent. Astfel, obligaţiile născute din contractul încheiat
cu terţul vor fi executate de către comitent, respectiv de către terţ.
În schimb, contractul de agenţie în sine nu produce efecte juridice
faţă de terţi. În temeiul art. 8 din Legea nr. 509/2002, agentul nu poate, fără o
împuternicire specială, să primească plata şi nici să acorde reduceri sau
amânări pentru creanţele comitentului. Însă, agentul poate primi reclamaţii
referitoare la viciile bunurilor sau la calitatea serviciilor şi poate solicita orice
măsuri de asigurare în interesul comitentului, fiind obligat să-l înştiinţeze de
îndată pe comitent despre aceste lucruri.
După cum putem observa, în ceea ce priveşte imposibilitatea
primirii plăţii fără o împuternicire specială în acest scop, Legea nr. 509/2002
derogă de la dispoziţiile art. 1541C. civ., referitoare la mandat, conform
cărora mandatarul este obligat să remită mandantului tot ceea ce a primit în
puterea mandatului, chiar dacă nu s-ar fi cuvenit mandantului.
6. Încetarea contractului de agenţie
Contractul de agenţie încetează, conform Legii nr. 509/2002, în

a) la expirarea termenului, în cazul contractelor încheiate pe o
durată determinată;
b) prin denunţare unilaterală, în cazul contractelor încheiate pe o
perioadă nedeterminată sau al contractelor încheiate pe o perioadă
determinată, care prevăd o condiţie expresă privind posibilitatea denunţării
unilaterale (art. 20 alin. 1 şi 2 din lege).
În temeiul art. 21 alin. 2 din Legea nr. 509/2002, contractul de
agenţie poate fi denunţat imediat de fiecare dintre părţi, cu repararea
prejudiciilor astfel pricinuite, atunci când circumstanţe excepţionale, altele
258
decât forţa majoră sau cazul fortuit, fac imposibilă continuarea colaborării
dintre comitent şi agent. În acest caz, încetarea contractului se prezumă la
data primirii notificării scrise a intenţiei de denunţare unilaterală a contractului
şi a motivului denunţării.
c) o altă modalitate de încetare a contractului de agenţie este
reprezentată de rezilierea contractului, la cererea părţii interesate, fără
preaviz, înainte de expirarea termenului contractului, în cazul neîndeplinirii
din culpă gravă a obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte (art. 21 alin.
1 din Legea nr. 509/2002).

Bucureşti, 2008
Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2000
Lex, 2000
Bucureşti, 2003
PUF, Paris, 1999
259
1994
LGDJ, Paris, 2002
Paris, 1999
Paris, 1999
Bucureşti, 1997
Bucureşti, 1928
comerciale.
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
260
1. Contractul de agenţie se poate încheia:
a) în scris
b) verbal
c) tacit.
2. În contractul de agenţie, clauza de neconcurenţă nu poate fi invocată de comitent

în cazul:
a) rezilierii contractului de către instanţa de judecată ca urmare a culpei
comitentului
b) denunţării unilaterale a contractului
c) pactului comisoriu expres.
3. Remuneraţia cuvenită agentului se calculează în funcţie de:

a) salariul minim pe economie
b) uzanţele comerciale ale zonei
c) cifra de afaceri a comitentului.
4. Agentul răspunde pentru daune în cazul în care:

a) a ales ca subagent care să-l substituie o persoană insolvabilă
b) terţul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale
c) comitentul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.
5. În îndeplinirea atribuţiilor sale, agentul trebuie să acţioneze:

a) loial şi cu bună-credinţă
b) cu diligenţa unui bun proprietar
c) cu seriozitate.
6. Dreptul la comision al agentului se naşte, potrivit legii:

a) la data încheierii contractului cu terţul
b) la data la care comitentul şi-a executat sau ar fi trebuit să-şi îndeplinească
obligaţiile
c) la data la care terţul şi-a îndeplinit obligaţiile.
7. Agentul poate, fără împuternicire specială, să efectueze următoarele operaţiuni

în numele comitentului:
a) să primească o plată
b) să acorde amânări pentru creanţele comitentului
c) să primească reclamaţii cu privire la viciile bunurilor.
8. Contractul de agenţie încetează prin:

a) renunţare
b) denunţare unilaterală
c) expirarea termenului.
261
Cursul 22. Contractul de report
• Formarea şi executarea contractului de report
Conţinut:
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de report.
2. Condiţiile de validitate ale contractului de report.
3. Efectele contractului de report.
4. Încetarea contractului de report.
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de report
Contractul de report, reglementat de Codul comercial în art. 73 –

76, reprezintă o faptă de comerţ obiectivă, în temeiul art. 3 alin. 3 C. com.
Deşi contractul de report este faptă de comerţ, indiferent de intenţia părţilor
contractante, acest contract dobândeşte comercialitate datorită faptului că
obiectul său constă în vânzarea – cumpărarea titlurilor de credit. Aşadar,
contractul de report face parte din categoria faptelor de comerţ conexe
(accesorii).
Putem defini contractul de report, în conformitate cu prevederile
art. 74 C. com., ca fiind un contract complex ce constă, pe de o parte, în
cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit care circulă în comerţ şi în
revânzarea simultană cu termen şi la un preţ determinat către aceeaşi
persoană a unor titluri de aceeaşi specie.317
Contractul de report prezintă următoarele caractere juridice:
a) este un contract bilateral (sinalagmatic) deoarece dă naştere
unor obligaţii reciproce în sarcina ambelor părţi;
b) este un contract cu titlu oneros – părţile urmăresc, prin
încheierea contractului, obţinerea unui folos patrimonial;
c) este un contract comutativ – existenţa şi întinderea obligaţiilor
reciproce este cunoscută de părţi în momentul încheierii contractului; astfel,
spre exemplu, reportatul dă în report (vinde temporar) acţiuni aparţinând unei
anumite categorii, vânzarea făcându-se la valoarea nominală a acestora; la
termenul convenit, va cumpăra acţiuni de aceeaşi specie de la reportator
317
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 528.
262
(care, de obicei, este o instituţie bancară), însă la preţul determinat prin
contract, care va fi mai mare decât cel din vânzarea iniţială;
d) contractul are un caracter real, având în vedere faptul că,
pentru valabilitatea contractului, legea impune predarea reală a titlurilor date
în report (art. 74 alin. 2 C. com.).
2. Condiţiile de validitate ale contractului de report sunt cele

reglementate în art. 948 C. civ. şi se referă la capacitate, consimţământ,
obiect şi cauză.
În ceea ce priveşte capacitatea părţilor, observăm faptul că au
calitatea de părţi în contract reportatul (persoana care deţine titlurile de credit)
şi reportatorul (persoana care va cumpăra temporar aceste titluri, de regulă, o
bancă).
Reportatul, pentru a săvârşi fapte de comerţ, trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu.
Reportatorul este, de regulă, un comerciant (instituţie bancară) şi,
în calitate de persoană juridică, trebuie să aibă, prin lege, actul de înfiinţare
ori statut, dreptul de a efectua asemenea operaţiuni potrivit principiului
specialităţii capacităţii, reglementat prin Decretul nr. 31/1954.
Consimţământul trebuie să fie expres în sensul efectuării
operaţiunii reportului şi să fie însoţit de predarea reală a titlurilor de credit.
Manifestarea de voinţă trebuie să provină de la ambele părţi şi să
fie în sensul încheierii unei vânzări cu termen şi a unor vânzări a unor titluri
de credit care circulă în comerţ. Consimţământul trebuie să fie dat simultan
pentru ambele vânzări.
Obiectul contractului îl formează titlurile de credit care circulă în
comerţ (acţiuni, obligaţiuni). Cu privire la acestea se efectuează două vânzări:
una pe bani gata, între reportat şi reportator, şi alta, cu termen, între
reportator şi reportat. Diferenţa dintre preţul plătit şi cel încasat de către
reportator se numeşte „report” (profit). Deşi din dispoziţiile art. 74 C. com. ar
rezulta că în contractul de report există două preţuri – cel iniţial, plătit de
reportator, şi preţul plătit la scadenţă de către reportat, majoritatea doctrinei318
consideră că în contractul de report există de fapt un singur preţ stabilit de
părţi şi plătibil la scadenţă. Acest preţ este stabilit în momentul încheierii
contractului şi este plătit în scopul redobândirii titlurilor de credit.319
Cauza contractului este legată de intenţia reportatului de a obţine
un credit, o sumă de bani din vânzarea temporară a titlurilor de credit, în timp
ce reportatorul efectuează o operaţiune speculativă în sensul obţinerii unui
profit („report”) din revânzarea către reportat a unor titluri din aceeaşi specie.
318
A se vedea C. Petrescu-Ercea, „Curs de drept comercial”, vol. III, Cluj, 1946, p. 76 şi urm.
319
263
3. Efectele contractului de report
Aşa cum s-a arătat,320 în temeiul contratului de report are loc

transferul dreptului de proprietate cu privire la titlurile de credit de la vânzător
la cumpărător, în temeiul art. 74 alin. 3 C. com.
Acest transfer al dreptului de proprietate are loc în privinţa
ambelor vânzări, în dublu sens şi la termene diferite.
În privinţa transferului dreptului de proprietate, având în vedere
faptul că nu există prevederi speciale în Codul comercial, în temeiul art. 1 C.
com., vor fi aplicate regulile dreptului comun.
În calitate de proprietar, în temeiul primei vânzări, reportatorul are
dreptul să culeagă fructele civile ale titlurilor de credit (dividende, dobânzi),
dacă părţile nu au stabilit altfel prin contractul de report (art. 74 alin. 4 C.
com.).
4. Încetarea contractului de report se produce, de regulă, la

împlinirea termenului stabilit de părţi. La scadenţă, părţile pot conveni să
prelungească contractul de report pentru o altă durată determinată,
păstrându-se condiţiile din contractul iniţial. Această prelungire poate avea
loc pentru mai multe termene succesive (art. 75 C. com.).

Bucureşti, 2008
Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2000
320
Idem, p. 531.
264
Lex, 2000
Bucureşti, 2003
PUF, Paris, 1999
1994
LGDJ, Paris, 2002
Paris, 1999
Paris, 1999
Bucureşti, 1997
Bucureşti, 1928
comerciale.
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
265
- www.just.ro

răspunsuri :
1. Contractul de report face parte din categoria:

a) faptelor de comerţ unilaterale
b) faptelor de comerţ obiective
c) faptelor de comerţ conexe.
2. Obiectul contractului de report îl formează:

a) acţiunile
b) obligaţiunile
c) warantele.
3. Contractul de report încetează prin:

a) renunţare
b) împlinirea termenului
c) denunţare unilaterală.
4. Contractul de report este un contract:

a) consensual
b) solemn
c) real.
5. În temeiul contractului de report, între reportat şi reportator operează un dublu

transfer al dreptului de:
a) proprietate
b) uz
c) uzufruct.
6. Dividendele titlurilor de credit reportate aprţin, în temeiul primei vânzări:

a) reportatului
b) reportatorului
c) proporţional, ambelor părţi.
266
Cursul 23. Contractul de consignaţie
• Formarea şi executarea contractului de consignaţie
Conţinut:
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de consignaţie.
2. Condiţiile de validitate ale contractului de consignaţie.
3. Efectele contractului de consignaţie.
4. Încetarea contractului de consignaţie.

consignaţie
Contractul de consignaţie este reglementat prin Legea nr.

321
178/1934.
Potrivit legii, „contractul de consignaţie este convenţia prin care
una din părţi, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită
consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala
consignantului” (art. 1).
După cum putem observa din analiza acestei definiţii legale,
contractul de consignaţie are aceeaşi natură juridică cu cea a contractului de
comision. Astfel, contractele se încheie de către consignatar în nume propriu
(proprio nomine), „dar pe socoteala consignantului”.
Caracterul comercial al contractului de consignaţie rezidă în
obiectul acestuia, şi anume, vânzarea de mărfuri sau alte bunuri mobile. În
sens larg, putem spune că şi contractul de consignaţie, asemenea
contractului de comision, are ca obiect „tratarea de afaceri comerciale” pe
seama consignantului în sensul art. 405 C. com.
Putem defini, aşadar, contractul de consignaţie ca fiind contractul
încheiat de către consignant, pe de-o parte, şi consignatar, de cealaltă parte,
şi prin care consignantul încredinţează consignatarului anumite mărfuri sau
alte bunuri mobile spre a fi vândute de către acesta în nume propriu, dar pe
seama consignantului.
Contractul de consignaţie prezintă următoarele caractere juridice:
321
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 173 din 30 iulie 1934, legea a suferit o modificare prin Legea nr. 34/1936 (M. Of.,
Partea I, nr. 77/1936).
267
a) este un contract bilateral (sinalagmatic) deoarece dă naştere
unor obligaţii reciproce, în sarcina ambelor părţi;
b) este un contract cu titlu oneros, prin încheierea lui ambele părţi
urmărind obţinerea unui folos patrimonial;
c) este un contract comutativ – existenţa şi întinderea obligaţiilor
reciproce sunt cunoscute de către părţi din momentul încheierii contractului;
d) este un contract consensual, încheindu-se prin simplul acord
de voinţă al părţilor, fără nici o altă formalitate.
Forma scrisă prevăzută în art. 2 din Legea nr. 178/1934 este
necesară în scopul dovedirii actului juridic (ad probationem), iar nu pentru
valabilitatea acestuia (ad validitatem sau ad solemnitatem)322. Sancţiunea
lipsei formei scrise constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic, ceea ce
poate echivala cu inexistenţa acestuia (idem est non esse et non probari).
2. Condiţiile de validitate ale contractului de consignaţie
Potrivit art. 948 C. civ., condiţiile de validitate ale contractului de

consignaţie sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii
care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.
Capacitatea de a contracta. Această condiţie trebuie analizată din
perspectiva ambelor părţi contractante. Astfel, consignantul trebuie să aibă el
însuşi capacitatea de a săvârşi acte de comerţ, având în vedere faptul că
vânzarea bunurilor se face pe seama sa; aşadar, este necesară deplina
capacitate de exerciţiu.
În ceea ce-l priveşte pe consignatar, şi acesta trebuie să aibă
capacitate de exerciţiu deplină deoarece este parte în contractul încheiat pe
seama consignantului şi, de cele mai multe ori, este comerciant, săvârşind
asemenea acte cu caracter profesional.
Consimţământul părţilor. Fiind un contract bilateral, contractul de
consignaţie presupune acordul de voinţă liber exprimat al părţilor cu privire la
realizarea însărcinării date de către consignant consignatarului.
Împuternicirea trebuie să fie expresă, însă acceptarea însărcinării
se poate realiza şi tacit323, prin executarea acesteia de către consignatar.
Obiectul contractului de consignaţie constă în încheierea de
contracte de vânzare-cumpărare comercială de către consignatar, în nume
propriu, dar pe seama consignantului, având ca obiect mărfurile şi alte bunuri
mobile încredinţate acestuia de către consignant.
Cauza contractului constă în obţinerea de profit din vânzarea
bunurilor ce fac obiectul contractului. Consignantul are dreptul la a primi
preţul vânzării, iar consignatarul va fi remunerat pentru activitatea prestată.
322
Conform art. 2 din Legea nr. 178/1934: „Contractul de consignaţie, cum şi orice convenţiune privitoare la
modificarea, transformarea sau desfiinţarea lui, se pot dovedi numai prin proba scrisă.”
323
268
3. Efectele contractului de consignaţie
Între consignant şi consignatar, contractul dă naştere unor

drepturi şi obligaţii reciproce. Astfel, în temeiul art. 3 din Legea nr. 178/1934,
contractul de consignaţie nu are efect translativ de proprietate cu privire la
bunurile date în consignaţie de către consignant. În acest sens, legea
prevede dreptul consignantului de a revoca unilateral contractul în orice
moment, de a relua şi ridica bunurile fără preaviz şi de a dispune de acestea
în orice mod (art. 4 din lege).
Deoarece păstrează dreptul de proprietate cu privire la aceste
bunuri, consignantul are dreptul de a controla şi verifica oricând mărfurile
încredinţate consignatarului, procedând chiar la inventarierea acestora (art. 8
Obligaţiile consignatarului sunt:
1) obligaţia de a lua toate măsurile pentru conservarea în bună
stare a bunurilor ce i-au fost încredinţate (art. 5 alin. 1 din Legea nr.
178/1934). În acest scop, consignatarul este obligat să păstreze mărfurile
primite în ambalajele originale şi de a le conserva etichetele intacte, precum
şi mărcile ori alte semne exterioare aplicate de consignant pentru a se
asigura identificarea acestora.
Dacă prin contract s-a prevăzut un anumit loc pentru depozitarea
bunurilor, acestea trebuie depozitate în acel loc sau, în lipsă de convenţie
expresă, în depozite deţinute sau administrate de Administraţia Financiară,
făcând cunoscut consignantului acest loc.
În aceste condiţii, consignatarul va răspunde de orice lipsă,
pierdere sau deteriorare, provenită din culpa sa, a agenţilor sau a prepuşilor
săi (art. 5 alin. 2 din lege).
Potrivit legii, consignatarul este obligat să comunice în scris
consignantului viciile aparente sau ascunse ale bunurilor încredinţate, în
termen de 2 zile de la primire (pentru viciile aparente), dacă nu este nevoie
de un termen mai lung datorită condiţiilor în care se află bunurile trimise,
respectiv de 2 zile de la descoperire (pentru viciile ascunse). În cazul
nerespectării acestei obligaţii, se consideră că bunurile au fost trimise de
consignatar în bună stare.
Cheltuielile legate de conservarea bunurilor vor fi suportate de
către consignatar dacă, prin contract, nu s-a prevăzut contrariul;
2) obligaţia de a asigura bunurile la o societate de asigurare
agreată de către consignant (art. 6 alin. 1 din lege).
Asigurarea va fi efectuată de către consignatar la o valoare cel
puţin egală cu preţul bunurilor, prevăzut în contract sau în facturi şi care să
acopere toate riscurile. Consignatarul este obligat să plătească primele de
asigurare.
În cazul nerespectării acestei obligaţii – fie prin neîncheierea unui
contract de asigurare, fie prin neplata la termen a primelor, urmată de
269
anularea asigurării – consignatarul este considerat de drept în culpă şi va
răspunde de orice lipsuri sau pagube produse de caz fortuit sau forţă majoră.
Aşadar, culpa este prezumată ope legis, nemaifiind nevoie a se face dovada
acesteia.
Conform legii, asigurările de orice fel, contractate de către
cosignatar cu privire la bunurile predate în consignaţie, se consideră de plin
drept ca încheiate în favoarea consignantului, cu condiţia ca acesta să
notifice asiguratorului existenţa contractului de consignaţie înainte de plata
despăgubirilor (art. 6 alin. 5 din lege);
3) obligaţia de a îndeplini împuternicirea în limitele stabilite prin
contract (art. 11 din Legea nr. 178/1934). Potrivit legii, „consignatarul nu
poate vinde sau înstrăina bunurile ce i-au fost încredinţate în consignaţie
decât în condiţiile prevăzute în contract.” Una dintre condiţiile esenţiale ce
trebuie prevăzute în contract se referă la preţul vânzării. Dacă nu este
prevăzut în contract sau în notele, facturile ori dispoziţiile scrise, trimise de
către consignant, vânzarea se poate face numai în numerar, la preţul curent
al pieţei (art. 11 alin. 3 din lege).
Dacă, prin contract, consignatarul a fost autorizat să vândă
bunurile pe credit, creanţa pentru preţul datorat va aparţine consignantului.
Însă, faţă de debitori şi terţi, consignatarul va putea face orice acte pentru
conservarea creanţei, putând inclusiv să încaseze preţul (art. 13).
Dacă, prin contractul de consignaţie s-a acordat consignatarului
dreptul de a vinde bunurile pe credit, fără a se preciza condiţiile,
consignatarul poate acorda credite numai comercianţilor care activează în
domeniu şi numai pentru maximum 90 de zile, pe bază de cambii acceptate
sau bilete la ordin (art. 14 din lege). În lipsă de prevedere contrară,
consignatarul este solidar răspunzător faţă de consignant de plata la termen
a preţului mărfurilor vândute pe credit (art. 16).
Orice modificare unilaterală a condiţiilor vânzării provenind de la
consignant este obligatorie pentru consignatar din momentul în care îi va fi
comunicată în scris (art. 11 alin. 2 din lege);
4) obligaţia de a ţine evidenţa contabilă a operaţiunilor efectuate
pentru consignant (art. 17), astfel încât să permită verificarea situaţiei
acestora de către consignant.
În condiţiile prevăzute în contract, consignatarul poate fi obligat să
ţină această evidenţă în registre speciale, conform regulilor Codului
comercial;
5) obligaţia de a da socoteală despre operaţiunile efectuate şi de
a remite consignantului preţul vânzării bunurilor (art. 18 – 19 din Legea nr.
178/1934).
Conform prevederilor contractuale, consignatarul trebuie să
prezinte consignantului situaţia vânzărilor (în numerar şi pe credit), să-i remită
preţul vânzării sau să-i predea cambiile şi garanţiile primite, la termenele
prevăzute în contract sau, în lipsă, la finele fiecărei săptămâni.
270
Până la remiterea acestora, consignatarul nu poate face nici un
act de dispoziţie cu privire la sumele de bani sau la valorile deţinute în
consignaţie, fiind un simplu depozitar al acestora (art. 19 alin. 3 din lege).
Dacă bunurile ce au făcut obiectul contractului de consignaţie nu
au fost vândute în termenul prevăzut de părţi prin contract, consignatarul este
obligat să le restituie consignantului.324
Potrivit art. 21 din lege, în cazul insolvenţei consignatarului,
consignantul va putea revendica bunurile încredinţate sau preţul neachitat al
acestora.
Obligaţiile consignantului sunt:
1) obligaţia de a preda consignatarului bunurile mobile ce
urmează a fi vândute (art. 1 alin. 2 din Legea nr. 178/1934).
Conform legii, bunurile ce sunt încredinţate spre vânzare
consignatarului vor fi predate „toate deodată sau treptat”, prin note sau facturi
succesive emise în temeiul contractului.
Odată cu încredinţarea bunurilor spre vânzare, nu are loc şi
transferul dreptului de proprietate cu privire la aceste bunuri. Consignatarul
are numai calitatea de detentor precar al acestor bunuri, fiind obligat să le
depoziteze şi să le conserve pentru consignant.
Păstrând calitatea de proprietar, consignantul are dreptul de a
verifica oricând starea bunurilor şi de a le lua în primire de la consignatar în
orice moment, de bunăvoie sau pe calea ordonanţei preşedinţiale în cazul
opoziţiei consignatarului (art. 8 din lege);
2) obligaţia de a-i plăti consignatarului retribuţia stabilită prin
contractul de consignaţie fie ca sumă fixă, fie procentual în raport de preţul
bunului vândut.
Potrivit art. 12 din Legea nr. 178/1934, în cazul în care prin
contract nu s-a prevăzut retribuţia sau beneficiul consignatarului, acesta va
avea dreptul numai la suprapreţurile obţinute din vânzări, adică la diferenţa
dintre preţurile efectiv realizate şi facturile sau dispoziţiile consignantului.
În lipsa acestor elemente de determinare a retribuţiei cuvenite
consignatarului, aceasta va fi determinată de către instanţa de judecată, la
cererea consignatarului.
Pentru garantarea plăţii retribuţiei, consignatarul nu beneficiază
de privilegiul recunoscut mandatarului şi comisionarului în temeiul art. 405 C.
com. Astfel, conform art. 20 din lege, consignatarul nu poate exercita faţă de
consignant nici un drept de retenţie nici asupra bunurilor încredinţate lui în
consignaţie, nici asupra sumelor sau a valorilor rezultate din vânzarea
acestor bunuri;
3) obligaţia de a-i restitui consignatarului cheltuielile ocazionate
de depozitarea şi conservarea bunurilor primite în consignaţie (art. 10 din
lege). În temeiul legii, cheltuielile de conservare şi desfacere a bunurilor
324
A se vedea în acest sens, St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 526.
271
predate vor fi restituite de către consignant în cazul în care s-a stabilit astfel
prin contract, în caz contrar acestea revenind consignatarului.
În cazul nerespectării obligaţiilor izvorâte din contractul de
consignaţie, va putea fi angajată răspunderea civilă contractuală a părţii în
culpă conform regulilor de la mandat. Mai mult, potrivit art. 23 – 24 din lege,
poate fi angajată şi răspunderea penală în cazul săvârşirii uneia din
următoarele fapte:
a) însuşirea de către consignatar a bunurilor încredinţate în
consignaţie sau înstrăinarea acestora în alt mod decât cel prevăzut în
contract, precum şi refuzul de restituire a acestor bunuri;
b) fapta consignatarului de a nu remite consignantului sumele de
bani, cambiile sau valorile încasate ori primite de acesta drept preţ al
bunurilor vândute;
c) neefectuarea notificărilor prevăzute de art. 13 din lege
referitoare la vânzarea pe credit;
d) neefectuarea cu rea-credinţă a înştiinţărilor prevăzute în art. 18
din lege despre situaţia vânzărilor;
e) efectuarea, cu bună-ştiinţă, de comunicări inexacte referitoare
la situaţia vânzărilor;
f) fapta de a nu notifica de îndată consignantului actele de
urmărire îndreptate împotriva bunurilor date în consignaţie sau a valorilor
obţinute în urma vânzărilor acestora;
g) înlăturarea, distrugerea sau deteriorarea ambalajelor,
etichetelor, mărcilor şi a semnelor exterioare aplicate de consignant asupra
bunurilor;
h) depozitarea ori mutarea mărfurilor deţinute în consignaţie
contrar prevederilor art. 7 din lege;
i) fapta de a nu pune la dispoziţia consignantului registrele
speciale de consignaţie atunci când contractul de consignaţie prevede ţinerea
acestor registre.
Faţă de terţi, contractul de consignaţie nu produce efecte juridice;
astfel nu se stabilesc raporturi juridice directe între consignant şi terţ, însă,
deoarece consignatarul încheie contractele de vânzare-cumpărare cu terţul în
nume propriu, dar pe seama consignantului, transferul dreptului de
proprietate va opera direct între consignant şi terţ.
4. Încetarea contractului de consignaţie are loc potrivit regulilor

de la mandat, prin renunţarea consignatarului la însărcinare, prin moarte,
interdicţie, insolvabilitate sau insolvenţă a uneia dintre părţi.
Conform art. 3 alin. 2 din lege, contractul de consignaţie este
revocabil de către consignant în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe o
perioadă determinată, în afară de stipulaţie contrară în contract.
272

Bucureşti, 2008
Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2000
Lex, 2000
Bucureşti, 2003
PUF, Paris, 1999
1994
LGDJ, Paris, 2002
Paris, 1999
Paris, 1999
273
Bucureşti, 1997
Bucureşti, 1928
comerciale.
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
1. Contractul de consignaţie este un contract:

a) consensual
b) solemn
c) real.
2. Acceptarea însărcinării de către consignatar se poate realiza:

a) în scris
b) verbal
c) tacit.
3. Consignatarul este obligat să comunice consignantului viciile aparente ale

bunurilor încredinţate în termen de:
a) 2 zile de la primire
b) 2 zile de la descoperire
c) 2 zile de la încheierea contractului.
274
4. În temeiul contractului de consignaţie, consignatarul are, cu privire la bunul ce
formează obiectul contractului, calitatea de:
a) proprietar
b) posesor
c) detentor precar.
5. În lipsa unor instrucţiuni din partea consignantului cu privire la preţ, bunul dat în
consignaţie poate fi vândut de către consignatar:
a) la preţul curent al pieţei
b) la preţul stabilit de consignatar
c) la preţul stabilit cu ajutorul unui terţ.
6. Răspunderea civilă contractuală în temeiul contractului de consignaţie va fi

angajată potrivit regulilor de la:
a) contractul de mandat
b) contractul de vânzare-cumpărare
c) contractul de cont curent.
7. Dacă bunul piere fortuit, culpa consignatarului este prezumată, ope legis, în
cazul:
a) depăşirii limitelor împuternicirii
b) nerespectării obligaţiei de a asigura bunul
c) neluării măsurilor pentru conservarea în bună-stare a bunului.
8. Consignantul are, cu privire la bunul ce formează obiectul contractului de

consignaţie, dreptul de:
a) a prelua bunul, în orice moment
b) a prelua bunul, numai cu acordul consignatarului
c) a prelua bunul, numai după notificare prealabilă şi cu acordul consignatarului.
9. Răspunderea penală va putea fi angajată în temeiul contractului de consignaţie

pentru una din următoarele fapte:
a) efectuarea, cu bună-ştiinţă, de comunicări inexacte referitoare la situaţia
bunurilor
b) neplata la termen a retribuţiei datorate consignatarului
c) fapta consignatarului de a nu remite consignantului sumele de bani obţinute din
vânzarea bunului.
10. În temeiul contractului de consignaţie, între consignant şi terţ:

a) se stabilesc raporturi juridice directe
b) nu se stabilesc raporturi juridice directe
c) operează instituţia reprezentării indirecte.
275
Cursul 24. Contractul de leasing
• Formarea şi executarea contractului de leasing
Conţinut:
1. Aspecte generale, noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de leasing.
2. Principalele categorii de leasing.
3. Condiţiile de validitate ale contractului de leasing.
4. Publicitatea operaţiunii de leasing.
5. Efectele contractului de leasing.
1. Aspecte generale, noţiunea şi caracterele juridice ale

contractului de leasing
Ca instrument de credit şi de finanţare a afacerilor contractul de

leasing a fost cunoscut, într-o formă primară, şi în dreptul roman, unde
împrumutătorul (creditor) îşi asigura garantarea creanţei sale păstrând dreptul
de proprietate cu privire la bunul determinat prin convenţie.325
Operaţiunile de leasing, inclusiv în ceea ce priveşte leasing-ul
imobiliar, au fost dezvoltate în special în Statele Unite şi în Marea Britanie.326
La origine, în limba engleză, termenul „lease” desemna locaţiunea bunurilor
imobile, dar a fost extins ulterior la toate categoriile de locaţiune.327
În România, primele reglementări cu privire la leasing au fost
cuprinse în Legea nr. 72/1993 privind regimul vamal al bunurilor importate, ce
fac obiectul tranzacţiilor de leasing328 - care se aplica în domeniul raporturilor
juridice de drept al comerţului internaţional – şi O.G. nr. 12/1995 privind unele
măsuri referitoare la regimul vamal al maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor
importate în cadrul tranzacţiilor de leasing.329
325
Pentru evoluţia leasing-ului, a se vedea D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, „Operaţiunile de leasing”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p. 19 şi urm.
326
T. R. Popescu, „Dreptul comercial internaţional”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.
327
Explicaţiile etimologiei termenului sunt găsite în H. Hanga, R. Calciu, „Dicţionar juridic român-englez, englez-
român”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
328
Publicată în M.Of., Partea I, nr. 44 din 26 februarie 1993, a fost abrogată de Legea nr. 90/1998 pentru aprobarea
O.G. nr. 51 din 1997 privind operaţiunile de leasing.
329
Publicată în M.Of., Partea I, nr. 26 din 3 februarie 1995, a fost abrogată de Legea nr. 90/1998.
276
Însă, reglementarea cuprinzătoare a instituţiei leasing-ului s-a
realizat prin adoptarea O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi
societăţile de leasing.330
Literatura de specialitate a oferit, de-a lungul timpului, o serie de
definiţii ale leasing-ului. Astfel, într-o opinie, leasing-ul a fost definit drept „o
modalitate specifică de finanţare, căreia îi este proprie păstrarea de către
finanţator a nudei proprietăţi a bunului închiriat , care este transmis însă în
posesie şi folosinţă, pentru o perioadă determinată, beneficiarului utilizator,
perioadă caracterizată ca irevocabilă (deoarece părţile nu o pot schimba).” 331
Un alt autor332 caracterizează leasing-ul ca fiind „acea operaţiune
juridică prin care o persoană (de obicei, societate specializată în acest scop),
cumpără un bun spre a-l închiria unei alte persoane, numită utilizator (care, în
mod obişnuit, este tot o întreprindere) care, la sfârşitul contractului de locaţie,
are un drept de opţiune între trei posibilităţi, şi anume:
a) de a continua contractul de locaţie;
b) de a-l rezilia;
c) de a cumpăra bunul respectiv contra unui preţ, convenit în aşa
fel încât să se ţină seama, cel puţin în parte, de vărsămintele efectuate cu
titlu de chirie (adică de amortizarea bunurilor pe această cale şi, deci, de
valoarea reziduală).”
Locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului
înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă
părţile convin astfel şi dacă achită toate obligaţiile asumate prin contract (art.
1 alin. 1 din O.G. nr. 51/1997).
După cum putem observa din această reglementare, operaţiunile
de leasing includ şi o promisiune unilaterală de vânzare, care are natura
juridică a unei obligaţii de „a face” în sarcina locatorului/finanţatorului. De
asemenea, operaţiunile de leasing sunt fapte de comerţ obiective atunci când
bunul este cumpărat în scopul de a-l oferi în leasing, sau fapte de comerţ
unilaterale atunci când locatarul / utilizatorul este un necomerciant.
Potrivit legii, operaţiunile de leasing se realizează, aşa cum s-a
arătat în doctrină,333 în trei etape şi anume:
- etapa „prealabilă”, pre-contractuală, în care orice persoană fizică
sau juridică va formula o „cerere fermă”, în care să precizeze bunul ce va
constitui obiectul contractului de leasing; dacă s-a stabilit acordul de voinţă cu
privire la bunul astfel determinat între utilizator şi furnizor, operaţiunea a fost
330
Publicată în M.Of., Partea I, nr. 224 din 30 august 1997; O.G. nr. 51/1997 a fost modificată prin Legea nr. 90/1998
pentru aprobarea O.G. nr. 51/1997 (M.Of., Partea I, nr. 170 din 30 aprilie 1998), prin Legea nr. 99/1999 privind unele
măsuri pentru accelerarea reformei economice (M.Of., Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999). Ordonanţa a fost republicată
şi din nou modificată prin Codul fiscal din 2003, prin Legea nr. 533/2004 pentru modificarea şi completarea O.G. nr.
51/1997 (M.Of., Partea I, nr. 1135 din 1 decembrie 2004), prin Legea nr. 287/2006 (M.Of., Partea I, nr. 606 din 13 iulie
2006) şi prin Legea nr. 241/2007 pentru abrogarea unor reglementări prin care sunt acordate scutiri sau exonerări de la
plata taxelor vamale ale unor bunuri (M.Of., Partea I, nr. 496 din 24 iulie 2007).
331
D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, „Contractul de leasing”, în „Revista de drept comercial” nr. 1/1997, p. 24.
332
T. R. Popescu, op. cit., 1996, p. 363.
333
D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, op. cit., 2000, p. 57 şi urm.; Elena Turcu, op. cit., 2008, p. 70 şi urm.
277
calificată în practică334 drept antecontract de vânzare-cumpărare, prin care
furnizorul (promitentul) se obligă să încheie cu un terţ (finanţatorul) – care
este şi beneficiar al promisiunii -, în condiţiile determinate de utilizator,
contractul de vânzare-cumpărare cu privire la acel bun;
- etapa desfăşurării contractului de leasing („etapa locaţiunii” cum
a fost denumită) este caracterizată prin desfăşurarea unui raport juridic între
finanţator şi utilizator;
- etapa „opţiunii”, care intervine la expirarea contractului de
leasing şi se caracterizează prin dreptul de opţiune al utilizatorului de a
cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing sau de a înceta raporturile
contractuale; şi această etapă se caracterizează prin obligaţia finanţatorului
de a respecta dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la încheierea a
două contracte: contractul de vânzare-cumpărare sau un nou contract de
leasing, cu aceeaşi natură juridică.
Obiect al operaţiunilor de leasing şi al O.G. nr. 51/1997 îl
formează şi contractele de leasing încheiate cu un locatar/utilizator final de
către locatarul/utilizatorul unui bun ce face deja obiectul unui contract de
leasing (art. 1 alin. 11 din ordonanţă).
Pornind de la aceste elemente, vom defini contractul de leasing
ca fiind acel contract, în temeiul căruia una dintre părţi, în calitate de locator/
finanţator, transmite, pentru o durată determinată şi în schimbul unor plăţi
periodice (rate de leasing), dreptul de folosinţă asupra unui bun determinat
către cealaltă parte (locatar/utilizator), păstrând pentru sine dreptul de
proprietate şi respectând dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului,
exercitat la sfârşitul perioadei de leasing, de a cumpăra bunul, de a prelungi
contractul de leasing sau de a înceta raporturile contractuale.
Contractul de leasing prezintă următoarele caractere juridice:
a) este un contract consensual
b) contractul de leasing are un caracter bilateral (sinalagmatic)
c) contractul de leasing are un caracter oneros,
d) contractul de leasing are un caracter comutativ
e) contractul de leasing este un contract cu executare succesivă.
f) contractul de leasing are un caracter intuituu personae în
privinţa utilizatorului, fiind încheiat în considerarea persoanei acestuia din
punct de vedere al solvabilităţii.
g) contractul de leasing constituie titlu executoriu, în temeiul art. 8
din O.G. nr. 51/1997.
Datorită acestor caractere juridice putem concluziona faptul că
natura juridică a contractului de leasing este aceea a unui contract comercial
numit, de sine stătător şi complex, întrunind caracteristicile unei operaţiuni de
334
V. Pătulea, C. Turianu, „Dreptul comercial. Practică judiciară adnotată”, Editura All, Bucureşti, Hotărârea nr.
15/1972 a Comisiei de Arbitraj Bucureşti.
278
finanţare, dar şi pe cele ale unui împrumut de folosinţă, ale locaţiunii,
mandatului comercial şi al promisiunii unilaterale de vânzare.335
2. Principalele categorii de leasing pot fi determinate prin

analiza prevederilor O.G. nr. 51/1997. Aşadar, potrivit prevederilor
ordonanţei, distingem:
a) leasing-ul financiar (art. 2 lit. d din ordonanţă);
b) leasing-ul operaţional (art. 2 lit. d raportat la art. 6 alin. 1).
Leasing-ul financiar presupune recuperarea totală a valorii
bunului în perioada de leasing, precum şi obţinerea de profit şi are ca obiect,
aşa cum s-a arătat,336 în special echipamente industriale. În schimb, prin
leasing-ul operaţional se urmăreşte recuperarea parţială a valorii bunului
deoarece durata contractului de leasing este mai scurtă decât durata de
funcţionare a bunului ce formează obiectul contractului;
c) leasing mobiliar – când are ca obiect bunuri mobile aflate în
circuitul civil, inclusiv dreptul de utilizare a programului pentru calculator;
d) leasing imobiliar – care are ca obiect bunuri imobile prin natura
lor sau prin destinaţie, potrivit art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 51/1997;
e) contractul de lease-back, reglementat în art. 22 din O.G. nr.
337
51/1997 este o operaţiune prin care „beneficiarul vinde un bun societăţii de
leasing, bun pe care îl închiriază de la aceasta, rambursând astfel, prin ratele
de leasing, creditul acordat – de valoare egală cu preţul de vânzare al
bunului”338;
f) contractul de leasing time-sharing este reglementat în art. 23
din ordonanţă; conform acestuia „bunurile ce fac obiectul unui contract de
leasing pot fi utilizate în sistem de leasing de mai multe societăţi comerciale
dacă între acestea şi locator / finanţator s-a încheiat un contract în acest
sens” sau de către două sau mai multe societăţi de leasing.
3. Condiţiile de validitate ale contractului de leasing sunt cele

reglementate în art. 948 C. civ. drept condiţii de fond necesare pentru
validitatea actelor juridice, şi anume: capacitatea de a contracta,
consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat, o cauză
licită.
Capacitatea de a contracta trebuie analizată prin prisma părţilor
din contractul de leasing atât din punct de vedere al capacităţii de a încheia
acte juridice (condiţie supusă regulilor Codului civil), cât şi din punct de
335
Pentru detalii referitoare la natura juridică şi delimitarea contractului de leasing faţă de alte contracte, a se vedea
Elena Turcu, op. cit., 2008, p. 100 şi urm., precum şi bibliografia acolo citată.
336
Idem.
337
Conform art. 22 din O.G. nr. 51/1997, dispoziţiile ordonanţei se aplică şi în situaţiile în care „o persoană fizică sau
juridică vinde un bun unei societăţi de leasing pentru a-l utiliza în sistem de leasing, cu dreptul sau obligaţia de
răscumpărare la sfârşitul contractului de leasing”, precum şi în cazul răscumpărării bunului „de către furnizor de la
locator / finanţator”.
338
Elena Turcu, op. cit., 2008, p. 125.
279
vedere al aptitudinii şi condiţiilor legale necesare pentru a deveni comerciant
(vârsta de 18 ani şi îndeplinirea unor condiţii speciale atât pentru persoanele
fizice, cât şi pentru persoanele juridice).
Părţile în contractul de leasing poartă denumirea de:
- „locator / finanţator” – societatea de leasing, persoană juridică
română sau străină, înfiinţată în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, care are ca obiect principal de activitate desfăşurarea
operaţiunilor de leasing şi un capital social de minimum 200.000 de euro, în
echivalent în lei (art. 3 alin. 1 corob. cu art. 19 din O.G. nr. 51/1997)339;
societatea de leasing procură bunul de la producător (furnizor), capacitatea
acesteia de a contracta fiind supusă principiului specialităţii capacităţii, iar
actele juridice se încheie prin organele sale reprezentative (Decretul nr.
31/1954);
- „locatar / utilizator” este orice persoană fizică sau juridică,
română sau străină. Aşadar, legea nu cere, pentru a încheia contractul de
leasing în calitate de locatar / utilizator, calitatea de comerciant. În privinţa
persoanei fizice care încheie contractul de leasing în calitate de locatar /
utilizator, este necesară condiţia deplinei capacităţi de exerciţiu (vârsta de 18
ani) sau, pentru minorii între 11 şi 18 ani, încuviinţarea autorităţii tutelare (art.
19 din Decretul nr. 31/1954).
Capacitatea cerută persoanei juridice pentru a încheia contractul
de leasing în calitate de locatar / utilizator trebuie analizată în condiţiile actului
de înfiinţare a acesteia.
Consimţământul părţilor reprezintă voinţa de a încheia contractul
de leasing, manifestată în exterior (voinţa exteriorizată). Pentru a fi valabil
exprimat, consimţământul trebuie să provină de la o persoană capabilă ( cu
discernământ), să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice
(consimţământul dat din complezenţă sau jocandi causa nu este de natură de
a angaja persoana respectivă în mod valabil) şi să nu fie alterat de vicii de
consimţământ (eroare, dol, violenţă şi leziune).340
Obiectul contractului de leasing este reprezentat de conduita
părţilor sau bunurile ce formează obiectul contractului.341
Ca regulă generală, şi obiectul contractului de leasing trebuie să
existe, să fie în circuitul civil (comercial), să fie determinat, să fie posibil şi să
fie licit şi moral.
Potrivit O.G. nr. 51/1997, obiectul contractului de leasing constă
în bunuri imobile prin natura lor sau prin destinaţie şi bunuri mobile, aflate în
circuitul civil, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de
339
Pentru detalii privind înfiinţarea şi funcţionarea societăţilor comerciale, a se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007,
p. 146 şi urm.; Sorana Popa, „Societăţile comerciale”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
340
A se vedea, Gh. Beleiu, „Dreptul civil român”, Ediţia a V-a, Editura Şansa, Bucureşti, 1998, p. 143 şi urm.; G.
Boroi, „Dreptul civil. Teorie generală”, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 111 şi urm.
341
280
teatru, a manuscriselor, a brevetelor, a drepturilor de autor şi a bunurilor
necorporale (art. 1 alin. 2 din ordonanţă).
Mai poate constitui obiect al contractului de leasing, dreptul
patrimonial de autor asupra programelor pentru calculator, dacă titularul
dreptului de autor a autorizat această operaţiune (art. 1 alin. 3 din
ordonanţă).342
Pe de altă parte, având în vedere caracterul bilateral
(sinalagmatic) al contractului, obiect al contractului îl constituie şi preţul la
care face referire art. 2 din O.G. nr. 51/1997 prin definirea unor termeni.
Astfel, în înţelesul ordonanţei:
a) valoarea de intrare reprezintă valoarea la care a fost
achiziţionat bunul de către finanţator (costul de achiziţie);
b) valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing,
la care se adaugă valoarea reziduală;
c) valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, după achitarea
de către utilizator a tuturor ratelor de leasing, prevăzute în contract şi a
celorlalte sume datorate conform contractului, se face transferul dreptului de
proprietate asupra bunului către locatar / utilizator şi este stabilită de către
părţi;
d) rata de leasing reprezintă:
- în cazul leasing-ului financiar, cota-parte din valoarea de intrare
a bunului şi dobânda de leasing, care se stabileşte pe baza ratei dobânzii
convenite prin acordul părţilor;
- în cazul leasing-ului operaţional, chiria se stabileşte prin acordul
părţilor.
Cauza contractului de leasing trebuie să existe, să fie reală, licită
şi morală (art. 966 şi 968 C. civ.). În general, se consideră că reprezintă o
cauză a contractului de leasing garantarea utilizării unui bun în favoarea
locatarului ca şi cum ar avea calitatea de proprietar, plătind în schimb avansul
şi ratele de leasing; existenţa dreptului de opţiune la sfârşitul perioadei de
leasing, cu posibilitatea pentru locatar de a deveni proprietar etc.343
Sancţiunea lipsei cauzei constă în nulitatea relativă a contractului
de leasing. În situaţia în care cauza contractului de leasing este ilicită,
sancţiunea constă în nulitatea absolută a contractului.
Din punctul de vedere al formei contractului de leasing, O.G. nr.
51/1997 prevede necesitatea formei scrise ca instrument de probă a actului
juridic. Astfel, potrivit art. 7, „contractul de leasing se încheie în scris”, iar în
cazul încetării contractului de leasing din culpa utilizatorului sau prin dispariţia
totală a bunului prin furt, daună totală, distrugere totală, survenită înainte de
împlinirea unui an de la intrarea în vigoare a contractului, contractul de
leasing nu-şi va schimba natura juridică, iar bunul va constitui în continuare,
din punct de vedere fiscal şi contabil, obiect al contractului de leasing.
342
A se vedea pentru detalii, G. T. Nicolescu, „Regimul juridic al operaţiunilor de leasing”, Editura All Bucureşti, 2003.
343
Elena Turcu, op. cit., 2008, p. 185.
281
Sancţiunea nerespectării acestei condiţii constă în imposibilitatea dovedirii
contractului prin alte mijloace de probă.
În practică, părţile încheie contractul de leasing în formă scrisă.
În conformitate cu prevederile art. 6 din O.G. nr. 51/1997,
contractul de leasing trebuie să cuprindă următoarele elemente:
- date cu privire la părţi
- clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing
financiar sau operaţional
- denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing şi
caracteristicile de identificare ale acestuia
- valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată al acestora
- perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului344
- clauza privind obligaţia asigurării bunului
- valoarea totală a contractului de leasing.
În plus faţă de aceste elemente cu caracter general – obligatoriu,
contractul de leasing financiar trebuie să cuprindă şi următoarele clauze
referitoare la:
- valoarea de intrare a bunului
- valoarea reziduală a bunului, convenită de către părţi (când este
cazul)
- valoarea avansului
- rata de leasing.
Potrivit principiului libertăţii contractuale, părţile pot stabili şi alte
clauze.
4. Publicitatea operaţiei de leasing se realizează fie prin

înregistrarea acestora în contabilitatea utilizatorului (în cazul leasing-ului
financiar) sau a finanţatorului (în cazul leasing-ului operaţional), în
conformitate cu reglementările contabile în vigoare (art. 20 din ordonanţă).345
De asemenea, contractele de leasing care au ca obiect utilizarea
bunurilor imobile vor fi înscrise în cartea funciară (art. 21).
5. Efectele contractului de leasing
Ca orice contract bilateral, contractul de leasing dă naştere unor

drepturi şi obligaţii reciproce în sarcina ambelor părţi.
Potrivit O.G. nr. 51/1997, obligaţiile locatorului/finanţatorului sunt
următoarele (art. 9 din ordonanţă):
344
Se consideră că termenul stabilit în contractul de leasing este irevocabil, cu excepţia clauzei contrare prevăzute în
contract, în scopul rezilierii anticipate a contractului, utilizatorul având obligaţia de a cumpăra bunul folosit în leasing.
Pentru amănunte, Elena Turcu, op. cit., 2008, p. 201 şi urm.
345
A se vedea în acest sens, Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi
necorporale (republicată în M. Of., Partea I, nr. 242 din 31 mai 1999), Legea nr. 82/1991 a contabilităţii (republicată în
M. Of., Partea I, nr. 48 din 14 ianuarie 2005).
282
a) obligaţia de a respecta dreptul locatarului/utilizatorului de a
alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale;
b) obligaţia de a contracta bunul cu furnizorul desemnat de către
locatar/utilizator, în condiţiile expres formulate de către acesta sau, după caz,
de a dobândi dreptul definitiv de utilizare asupra programului pentru
calculator;
c) obligaţia de a încheia contractul de leasing cu
locatarul/utilizatorul şi de a transmite acestuia, în temeiul contractului de
leasing, drepturile ce derivă din contract, cu excepţia dreptului de dispoziţie,
iar în cazul programelor pentru calculator, să transmită dreptul de utilizare
asupra programelor de către locatar/utilizator, fără a-şi mai putea exercita
acest drept pe perioada derulării contractului de leasing.
d) Obligaţia de a respecta dreptul de opţiune al
locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de
leasing, fără a schimba natura leasingului, sau de a înceta raporturile
contractuale.
e) Obligaţia de a garanta locatarului/utilizatorului folosinţa liniştită
a bunului, în condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale.
f) Obligaţia de a asigura bunurile oferite în leasing la o societate
de asigurare, dacă prin contractul de leasing părţile nu au convenit altfel.
Obligaţiile locatarului/utilizatorului sunt următoarele:
a) obligaţia de a efectua recepţia şi de a lua în primire bunul la
termenul şi în condiţiile de livrare agreate cu furnizorul (art. 10 lit. a din O.G.
nr. 51/1997);
b) obligaţia de a exploata bunul conform instrucţiunilor elaborate
de către furnizor şi de a asigura instruirea personalului desemnat să-l
exploateze (art. 10 lit. b din ordonanţă);
c) obligaţia de a nu greva de sarcini bunul care face obiectul
contractului de leasing decât cu acordul finanţatorului (art. 10 lit. c din
ordonanţă);
d) obligaţia de a achita sumele datorate conform contractului de
leasing (ratele de leasing, asigurări, impozite, taxe), în cuantumul şi la
termenele prevăzute în contract (art. 10 lit. d din ordonanţă);
e) obligaţia de a suporta cheltuielile legate de întreţinerea bunului,
precum şi alte cheltuieli aferente contractului de leasing (art. 10 lit. e din
ordonanţă);
f) obligaţia de a-şi asuma, pe întreaga perioadă a contractului, în
lipsa unei stipulaţii contrare, toate obligaţiile care decurg din folosirea bunului
direct sau prin prepuşii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii, avarierii
bunului, din cauze fortuite, şi continuitatea plăţii ratelor de leasing până la
achitarea integrală a valorii contractului de leasing (art. 10 lit. f din lege);
g) obligaţia de a permite locatorului / finanţatorului de a verifica
periodic starea şi modul de exploatare a bunului care face obiectul
contractului de leasing (art. 10 lit. g din ordonanţă);
283
h) obligaţia de a-l informa pe locator/finanţator, în timp util, despre
orice tulburare a dreptului de proprietate venită din partea unui terţ (art. 10 lit.
h din ordonanţă);
i) obligaţia de a nu aduce modificări bunului şi de a nu schimba
locul situării bunului, declarat în contract, fără acordul
finanţatorului/locatorului (art. 10 lit. i din ordonanţă);
j) obligaţia de a restitui bunul conform prevederilor contractului de
leasing (art. 10 lit. f din ordonanţă).
Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, specifice

contractelor sinalagmatice, determină o serie de consecinţe în cazul
neexecutării obligaţiilor contractuale.
5.1. O primă consecinţă este posibilitatea invocării excepţiei de
nexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus), în cazul în care
una dintre părţi, deşi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi
celeilalte să şi-o execute pe a sa. Aşa cum s-a arătat în doctrină346, o condiţie
esenţială pentru invocarea excepţiei de neexecutare este aceea a
simultaneităţii de executare, astfel că, prin contractul încheiat, părţile să nu fi
convenit un termen de executare doar a uneia din obligaţiile reciproce.
Având în vedere faptul că, în contractul de leasing, sunt stabilite
termene pentru plata ratelor de leasing diferite de momentul predării bunului,
considerăm că nu este îndeplinită condiţia simultaneităţii de executare a
obligaţiilor şi, astfel, nu este posibilă invocarea excepţiei de neexecutare.
5.2. În cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una
dintre părţi în cadrul contractului de leasing, la cererea celeilalte părţi, se va
putea pronunţa de către instanţa de judecată rezilierea contractului.347
1) cazul în care locatarul/utilizatorul refuză să primească bunul la
termenul agreat cu furnizorul şi/sau în contractul de leasing (art. 14 alin. 1
teza I din ordonanţă)
Rezilierea va putea fi cerută în acest caz numai dacă bunul a fost
recepţionat de către utilizator fără obiecţiuni; în schimb, dacă bunul nu
corespunde cerinţelor formulate de către utilizator prin contractul de vânzare-
cumpărare sau prin contractul de leasing, utilizatorul nu poate fi obligat să-l ia
în primire.
Acest caz de reziliere consacră dreptul finanţatorului de a rezilia
unilateral contractul, cu daune-interese, în timp ce este exonerat de
răspundere în cazul nelivrării bunului sau al livrării acestuia în condiţii
necorespunzătoare (art. 14 alin. 2 din O.G. nr. 51/1997).348
346
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1994, p. 80-81.
347
Potrivit art. 1020 C.civ., „condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când
una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său.”
348
Potrivit art. 14 alin. 2 din O.G. nr. 51/1997 : „Locatorul/finanţatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul
contractului de leasing nu este livrat sau este livrat necorespunzător locatarului/utilizatorului de către furnizor”.
284
2) Dacă locatarul/utilizatorul se află în stare de reorganizare
judiciară şi/sau faliment (art. 14 alin. 1 teza a II-a din ordonanţă) se aplică
prevederile art. 90 din Legea nr. 85/2006 care reglementează procedura
insolvenţei referitoare la situaţia în care debitorul supus acestei proceduri
deţine un bun aparţinând altei persoane. Astfel, în condiţiile art. 86 alin. 1 şi 2
din legea sus-menţionată, finanţatorul are posibilitatea de a denunţa unilateral
contractul de leasing.
3) Situaţia prevăzută în art. 15 din O.G. nr. 51/1997, a
utilizatorului care nu plăteşte, timp de 2 luni consecutiv de la scadenţă, ratele
de leasing
În acest caz, în urma rezilierii contractului de leasing, utilizatorul
va fi obligat să restituie bunul şi să plătească ratele scadente până la
momentul restituirii.
Aşa cum am mai arătat, deşi legea nu prevede expres, şi
utilizatorul poate cere rezilierea contractului, după cum părţile pot prevedea
rezoluţiunea de drept a contractului de leasing prin formularea unor pacte
comisorii exprese.
5.3. În cazul în care locatorul/finanţatorul nu respectă dreptul de
opţiune al locatarului/utilizatorului cu privire la prelungirea contractului de
leasing, cumpărarea bunului sau, dimpotrivă, încetarea raporturilor juridice, în
temeiul art. 16 din O.G. nr. 51/1997, utilizatorul va putea formula o acţiune
civilă în pretenţii pentru a obţine daune-interese în vederea acoperirii
prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea acestei obligaţii. Instanţa astfel
sesizată va putea, la cererea utilizatorului, să pronunţe o hotărâre
judecătorească ce va ţine loc de contract de vânzare-cumpărare.
Această dispoziţie are caracterul unei sancţiuni aplicate
finanţatorului pentru nerespectarea tocmai a elementului ce constituie
finalitatea contractului de leasing: dreptul de opţiune al utilizatorului.
6. Încetarea contractului de leasing se poate produce fie la

expirarea termenului contractual (a perioadei de leasing), fără ca utilizatorul
să-şi exprime dreptul de opţiune sau fără ca acesta să opteze pentru
prelungire contractului, fie pe parcursul contractului de leasing într-unul din
a) pieirea totală a bunului ce formează obiectul contractului de
leasing (încetare de drept) sau pieirea parţială a acestuia (rezilierea operează
la cererea utilizatorului, fiind lăsată la aprecierea instanţei de judecată,
conform regulilor dreptului comun);349
b) desfiinţarea titlului utilizatorului, în temeiul căruia s-a încheiat
contractul de leasing cu utilizatorul final determină încetarea de drept a
contractului, conform art. 1 alin. 11 din .G. nr. 51/1997;350
349
Elena Turcu, op. cit., 2008, p. 296-297.
350
Potrivit art. 1 alin. 11 din O.G. nr. 51/1997: „Prezenta ordonanţă se aplică şi în situaţia în care utilizatorul/locatarul
unui bun care face obiectul unui contract de leasing încheie cu un alt locatar/utilizator, denumit locatar/utilizator final,
285
c) desfiinţarea titlului finanţatorului (de exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare a bunului de la furnizor este considerată în doctrină o
cauză de încetare a contractului de leasing, în virtutea principiului nemo dat
quod non habet sau quod nullum est nullum producit effectum);351
d) rezilierea contractului de leasing.

Bucureşti, 2008
Bucureşti, 2005
Bucureşti, 2000
Lex, 2000
Bucureşti, 2003
PUF, Paris, 1999
un contract de leasing având ca obiect acelaşi bun. (...) În aceste cazuri, desfiinţarea titlului locatarului/utilizatorului
iniţial din orice motive va conduce la încetarea de drept a contractului de leasing încheiat între acesta din urmă şi
locatarul/utilizatorul final”.
351
A se vedea şi Elena Turcu, op. cit., 2008.
286
1994
LGDJ, Paris, 2002
Paris, 1999
Paris, 1999
Bucureşti, 1997
Bucureşti, 1928
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
1. La sfârşitul perioadei de leasing, utilizatorul poate opta pentru:

a) cumpărarea bunului
b) prelungirea contractului de leasing
c) încetarea contractului.
287
2. Obligaţia locatorului de a respecta dreptul de opţiune al utilizatorului pentru
cumpărarea bunului este o obligaţie de:
a) “a face”
b) “a da”
c) “a nu face”.
3. Cumpărarea bunului în timpul perioadei de leasing poate avea loc:

a) cu cel puţin 6 luni înainte de sfârşitul perioadei de leasing
b) cu cel puţin 12 luni înainte de sfârşitul perioadei de leasing
c) cu cel puţin 18 luni înainte de sfârşitul perioadei de leasing.
4. Contractul de leasing este un contract:

a) consensual
b) solemn
c) real.
5. Riscul contractului de leasing va fi suportat de către:

a) finanţator
b) utilizator
c) furnizor.
6. În cazul neexecutării obligaţiilor de către una dintre părţile contractului de leasing,

cealaltă parte va putea să invoce:
a) excepţia de neexecutare
b) rezilierea contractului
c) nulitatea contractului.
7. Rezilierea contractului de leasing poate interveni dacă utilizatorul nu plăteşte

ratele de leasing în termen de:
a) 2 luni de la scadenţă
b) 3 luni de la scadenţă
c) 4 luni de la scadenţă.
8. Contractul de leasing se încheie:

a) în scris
b) verbal
c) tacit.
9. Prin intermediul contractului de leasing, utilizatorului i se transmit următoarele

prerogative:
a) posesia
b) folosinţa
c) dispoziţia.
10. Contractul de leasing încetează prin:

a) pieirea bunului
b) revocare
c) denunţare unilaterală.
288
Cursul 25. Titlurile de valoare
• Natura, caracterele juridice şi funcţiile titlurilor de valoare
Conţinut:
1. Natura, caracterele juridice şi clasificarea titlurilor de valoare.
2. Cambia. Aspecte generale, noţiune, caractere specifice şi funcţiile cambiei.
Condiţiile de valabilitate ale cambiei.
Transmiterea cambiei prin gir.
Acceptarea cambiei.
Plata cambiei.
3. Biletul la ordin. Noţiune şi caracteristici.
Condiţiile de valabilitate ale biletului la ordin.
Girul, avalul şi plata biletului la ordin.
4. Cecul. Aspecte generale, noţiune şi caractere juridice.
Tipuri de cecuri.
Condiţiile de valabilitate a cecului.
Transmiterea cecului.
Avalul cecului.
Plata cecului.
1. Natura, caracterele juridice şi clasificarea

titlurilor de valoare
Putem defini titlurile de valoare ca fiind acele înscrisuri sub

semnătură privată, în temeiul cărora posesorul lor legitim poate
exercita, la scadenţă, dreptul de creanţă menţionat în titlu.352
Titlurile comerciale de valoare prezintă, aşa cum s-a arătat,353
următoarele caractere juridice, denumite de unii autori354 şi trăsături:
a) caracterul constitutiv
352
Spre deosebire de înscrisurile care încorporează drepturi de creanţă în dreptul civil, titlurile comerciale de valoare
sunt negociabile şi circulă mult mai uşor. Operaţiunea cesiunii de creanţă necesară în dreptul civil pentru transmiterea
drepturilor de creanţă constatate prin înscris nu este necesară în dreptul comercial deoarece titlul de valoare este
constitutiv de drepturi prin el însuşi, iar dreptul este încorporat în titlu. A se vedea pentru detalii, Gh. Buta, op. cit.,
2003, p. 356: I. Turcu, „Operaţiuni şi contracte bancare. Introducere în teoria şi practica dreptului bancar”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 130.
353
St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 547 – 548; O. Căpăţînă, Brânduşa Ştefănescu, op. cit., 1987, p. 75; V. Luha, op.
cit., 1998, p. 5 şi urm.; I. Turcu, op. cit., 1997, p. 130 – 131.
354
V. Luha, „Trăsăturile generale ale titlurilor de credit”, în „Revista de drept comercial” nr. 7 – 8/1998, p. 160.
289
b) caracterul formal
c) caracterul literal
d) titlurile de valoare conferă drepturi autonome, independente.
În literatura juridică de specialitate355, titlurile de valoare au fost
clasificate în funcţie de conţinutul lor, de modul în care circulă şi în funcţie de
cauză.
Astfel, în funcţie de conţinut, doctrina a clasificat titlurile de
valoare în efecte de comerţ, valori mobiliare şi titluri reprezentative ale
mărfurilor.
Efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin, cecul, poliţele de
asigurare pe viaţă emise la ordin, titlurile emise de stat356), sunt înscrisuri ce
conferă posesorilor lor legitimi dreptul la plata unei sume de bani.
Valorile mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni emise de societăţile
comerciale) reprezintă unele înscrisuri ce conferă titularilor drepturi complexe,
patrimoniale şi personal-nepatrimoniale.357
Titlurile reprezentative ale mărfurilor (conosamentul, recipisa de
depozit, warantul) sunt înscrisuri ce conferă un drept real asupra unei cantităţi
de mărfuri aflate în depozite, magazii, docuri sau care au fost încărcate pe
nave pentru a fi transportate. Posesorul titlului este considerat una şi aceeaşi
persoană cu titularul dreptului real şi poate dispune de aceste mărfuri.
În funcţie de modul în care circulă, titlurile de valoare sunt
clasificate în trei categorii358:
- titluri nominative
- titluri la purtător
- titluri la ordin
În funcţie de cauza lor, titlurile de valoare pot fi:
- titluri cauzale
- titluri abstracte
2. Cambia
2.1. Aspecte generale.În urma adoptării, în anul 1930, a

Convenţiei de la Geneva privind legea uniformă asupra cambiei şi biletului la
ordin, prevederile acesteia au fost utilizate drept izvor de reglementare pentru
adoptarea Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.359
355
D. Gălăşescu – Pyk, op. cit., vol. I, 1939, p. 14 – 40; T. R. Popescu, op. cit., 1976, p. 415 – 418; I. Turcu, op. cit.,
1997, p. 132 – 133; V. Luha, op. cit., 1998, p. 23 – 24; St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 548 – 550.
356
St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 548; T. R. Popescu, op. cit., 1976, p. 415; I. Turcu, op. cit., 1997, p. 132.
357
358
C. Vivante, “Instituţiuni de drept comercial”, Editura Casei Şcoalelor, 1927, p. 155. Autorul face această clasificare
după forma titlurilor de credit. A se vedea şi V. Luha, op. cit., 1998, p. 23 – 24 ; St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 549
– 550.
359
Legea nr. 58/1934 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 100 din 1 mai 1934 şi a cunoscut mai multe modificări
succesive prin: Legea nr. 1/1935 cu privire la unele dispoziţiuni pentru înlesnirea şi reforma creditului (M. Of., Partea I,
nr. 94 din 20 aprilie 1935); Legea nr. 394/1943 pentru accelerarea judecăţilor în materie civilă şi comercială (M. Of.,
Partea I, nr. 143 din 23 iunie 1943); Legea nr. 515/1946 pentru competenţa civilă şi comercială a judecătorilor (M. Of.,
290
După anul 1990, cambia a redevenit unul din cele mai folosite
instrumente de credit în activitatea comercială şi pe plan intern întrucât în
relaţiile de comerţ exterior a fost folosit neîntrerupt.
În baza acestor reglementări, Banca Naţională a României a emis
norme speciale aplicabile în activitatea bancară, în legătură cu regimul juridic
al titlurilor de valoare. Astfel, au fost elaborate şi au intrat în vigoare de la 1
aprilie 1995 Normele - cadru nr. 6/8.03.1994 privind comerţul făcut de
societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit cu cambii şi bilete la ordin,
în temeiul Legii nr. 58/1934360; Normele – cadru nr. 7/8.03.1994 privind
comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit cu cecuri
în temeiul Legii nr. 59/1934361; Normele tehnice nr. 9/20.04.1994 privind
cecul362; Normele tehnice nr. 10/20.04.1994 privind cambia şi biletul la
ordin363; Regulamentul B.N.R. nr. 1/2001 privind organizarea şi funcţionarea
la B.N.R. a Centralei Incidentelor de Plăţi364, modificat prin Regulamentul
B.N.R. nr. 7/2005365; Regulamentul B.N.R. nr. 11/2006 privind circuitul
instrumentelor de plată de debit.366
2.2. Noţiunea, caracterele specifice şi funcţiile cambiei
Întrucât Legea nr. 58/1934 defineşte cambia, în doctrina dreptului

comercial au fost formulate mai multe definiţii.
Cambia a fost definită drept un înscris prin care o persoană,
denumită „trăgător” sau „emitent” dă dispoziţie alte persoane, numită „tras”,
să plătească o sumă de bani la scadenţă sau la ordinul unei a treia persoane,
numită „beneficiar”.
Cambia, aşa cum s-a precizat,367 prezintă următoarele caractere
specifice:
a) cambia este un titlu de credit
b) cambia are ca obiect plata unei sume de bani
c) cambia este un titlu complet
d) cambia este un titlu la ordin
e) cambia este un titlu formal
f) cambia este un titlu abstract
Partea I, nr. 153 din 5 iulie 1946); O.G. nr. 11/1993 pentru modificarea Legii nr. 59/1934 asupra cecului (M. Of., Partea
I, nr. 20 din 23 august 1993); Legea nr. 83/1994 pentru aprobarea O.G. nr. 11/1993 (M. Of., Partea I, nr. 292 din 14
octombrie 1994); O.U.G. nr. 39/2008 (M. Of., Partea I, nr. 284 din 11 aprilie 2008).
360
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 119 bis din 14 iunie 1995.
361
Publicate în M. Of., Partea I, nr. 119 bis din 14 iunie 1995.
362
Publicate în M. Of., Partea I, nr. 119 bis din 14 inie 1995.
363
Publicate în M. Of., Partea I, nr. 119 bis din 14 iunie 1995.
364
Publicat în M. Of., Partea I, nr. 120 din 9 martie 2001.
365
Publicat în M. Of., Partea I, nr. 683 din 29 iulie 2005.
366
Publicat în M. Of., Partea I, nr. 1032 din 27 decembrie 2006, Regulamentul defineşte instrumentele de plată de debit
ca fiind „instrumente de plată de tipul cecului, cambiei şi biletului la ordin, care permit beneficiarului să încaseze suma
înscrisă direct de la tras / emitent sau prin transfer de fonduri în contul acestuia prin intermediul unei case de
compensare” (art. 1 din Regulamentul B.N.R.).
367
St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 554 – 555; O. Căpăţînă, Brânduşa Ştefănescu, op. cit., 1987, vol. II, p. 80 – 81.
291
g) cambia creează obligaţii autonome
h) cambia creează obligaţii necondiţionale
i) cambia creează obligaţii solidare
j) cambia constituie o faptă de comerţ obiectivă, şi ca urmare
creează obligaţii comerciale.
k) cambia constituie titlul executoriu
Funcţiile cambiei. Opiniile exprimate în doctrină368 converg în a
delimita trei funcţii specifice ale cambiei:
1) funcţia de instrument de schimb valutar,
2) funcţia de instrument de credit,
3) funcţia de instrument de plată.
2.3. Condiţiile de valabilitate ale cambiei
În privinţa condiţiilor de fond, deoarece Legea nr. 58/1934 nu

cuprinde reglementări speciale, sunt aplicabile prevederile art. 948 C. civ.
referitoare la condiţiile de validitate a actelor juridice. Aceste condiţii se referă
la: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al celui care se obligă,
un obiect determinat, o cauză licită.
Condiţiile de formă ale cambiei. Cambia trebuie să îmbrace forma
scrisă şi să cuprindă anumite menţiuni obligatorii.
Menţiunile obligatorii ale cambiei sunt cele prevăzute în art. 1 pct.
1-8 din lege şi se referă la:
a) denumirea de cambie
b) ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată
c) numele trasului
d) indicarea scadenţei.
e) arătarea locului unde trebuie făcută plata.
f) numele aceluia căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata
(numele beneficiarului).
g) data şi locul emiterii cambiei.
h) semnătura celui care emite cambia (trăgător).
2.4. Transmiterea cambiei prin gir
Drepturile rezultate din cambie pot fi transmise, ca orice drepturi

de creanţă, prin cesiune de creanţă sau printr-un mod specific cambiei, şi
anume prin gir.
Aşa cum s-a arătat,369 girul reprezintă actul juridic prin care
posesorul cambiei („girant”) transmite altei persoane („giratar”), printr-o
368
Pentru detalii, a se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit, 2007, p. 555 – 557; T. R. Popescu, op. cit., 1976, p. 421; I. Turcu,
op. cit., 1998, p. 142 – 143.
369
D. Gălăşescu-Pyk, op. cit., 1939, vol. I, p. 617; St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 568.
292
declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile
izvorând din înscrisul cambial respectiv.
Spre deosebire de cesiunea de creanţă, girul prezintă avantajul
unei garantări de către girant a executării obligaţiei trasului faţă de giratar,
acestuia din urmă neputându-i-se opune excepţiile ce puteau fi opuse
girantului. Giratarul dobândeşte un drept propriu şi autonom.370
Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească condiţiile de fond
necesare pentru validitatea actelor juridice (art. 948 C. com.), cât şi unele
condiţii, de fond şi de formă, specifice înscrisurilor cambiale.
În primul rând, girul trebuie să fie necondiţionat şi să aibă ca
obiect întreaga creanţă prevăzută în titlu (art. 14 din Legea nr. 58/1934).
În al doilea rând, girul trebuie să fie scris pe cambie sau pe adaos
(allonge), acesta fiind o foaie lipită de înscris, iar nu o foaie separată, şi
trebuie însoţit de semnătura girantului. Formula girului constă în expresii de
genul „girat către ...”, „plătiţi lui ...” sau „plăţile la ordinul lui ...”.
Girul în care nu se menţionează data este prezumat de lege ca
fiind făcut înainte de expirarea termenului stabilit pentru efectuarea
protestului de neplată (art. 22 alin. 2 din lege). Girul făcut posterior protestului
de neplată sau după expirarea termenului pentru protest produce numai
efectele unei cesiuni ordinare (art. 22 alin. 1 din lege).
Data efectuării girului poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, în
condiţiile art. 46 C. com.
Legea mai prevede că girul „la purtător” este echivalentul unui gir
în alb (art. 14 alin. 3), dar, spre deosebire de girul în alb, girul la purtător
desemnează giratarul în persoana posesorului titlului (prin menţiuni de genul
„către prezentator” sau „plătiţi purtătorului” etc.).371
În temeiul art. 16 alin. 1 din lege, girul transmite toate drepturile
izvorâte din cambie (efectul translativ), atât în ceea ce priveşte drepturile
principale, cât şi cele accesorii.
2. 5. Acceptarea cambiei
Deoarece, aşa cum am arătat, prin emiterea cambiei, trăgătorul

dă ordin trasului de a plăti la scadenţă sau la ordinul beneficiarului o anumită
sumă de bani menţionată în titlu, pentru a se naşte în mod valabil obligaţia
trasului în temeiul cambiei este necesară acceptarea din partea acestuia.
Numai prin acceptarea cambiei trasul devine debitor cambial, fiind obligat în
mod solidar alături de ceilalţi semnatari ai înscrisului (trăgător, giranţi,
avalişti).
370
St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 569. Autorul mai arată şi faptul că, girul fiind trecut pe titlu, nu este nevoie de
notificarea trasului cambiei, aşa cum este cazul cesiunii.
371
St. D. Cărpenaru, op. cit, 2007, p. 571.
293
Potrivit art. 24 din Legea nr. 58/1934, posesorul cambiei sau un
detentor al acesteia poate prezenta trasului, la domiciliul acestuia, până la
scadenţă, cambia spre acceptare.
Din folosirea sintagmei „poate prezenta” deducem caracterul
facultativ al prezentării cambiei spre acceptare.
Există însă situaţii, prevăzute expres de lege, în care prezentarea
cambiei spre acceptare este obligatorie. Astfel, potrivit art. 26 din lege,
cambia plătibilă la un anumit timp de la vedere trebuie prezentată spre
acceptare în termen de 1 an de la data emiterii titlului, iar acest termen poate
fi prelungit sau redus de către trăgător ori numai redus de către giranţi. De
asemenea, dacă trăgătorul a prevăzut în înscrisul cambial clauza prezentării
cambiei spre acceptare, această operaţiune este obligatorie (art. 25 din lege).
Acceptarea cambiei se face prin folosirea unei expresii de genul:
„acceptat”, „voi plăti”, „voi onora” etc., semnată de către tras (art. 28 din lege).
În virtutea legii, simpla semnătură a trasului pusă pe faţa cambiei este
socotită acceptare.
Ca efect al acceptării cambiei, acceptantul (trasul) devine obligat
cambial principal şi va răspunde pentru plata cambiei către posesorul titlului,
în mod solidar cu trăgătorul, giranţii şi avaliştii (art. 52 din lege). Aşa cum s-a
opinat372, trasul acceptant este debitor cambial principal şi direct, iar
trăgătorul, giranţii şi avaliştii sunt debitori de regres, obligaţi să plătească
numai dacă trasul acceptant nu a plătit.
Acceptarea cambiei poate fi revocată prin ştergerea acceptării
mai înainte de înapoierea titlului, fapt care echivalează cu un refuz al
acceptării (art. 32 din lege).
În cazul în care trasul refuză acceptarea, acest refuz trebuie
constatat, în termenele stabilite pentru acceptare, printr-un act autentic
(„protest de neacceptare”), întocmit de executorul judecătoresc în condiţiile
art. 66-73 din Legea nr. 58/1934.
Refuzul de acceptare dă dreptul posesorului cambiei de a
exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi
obligaţi chiar înainte de scadenţa fixată prin cambie (art. 48 alin. 1 pct. b) din
lege).
2.6. Plata cambiei
În vederea plăţii sumei de bani înscrise în titlu, cambia trebuie

prezentată spre plată. În acest scop, posesorul cambiei cu scadenţa la o zi
fixă sau la un anumit termen de la vedere trebuie să prezinte cambia la plată
în ziua în care aceasta ar trebui plătită sau într-una din următoarele două zile
lucrătoare (art. 41 alin. 1 din Legea nr. 58/1934).
372
294
Plata cambiei trebuie cerută în primul rând trasului, în calitate de
debitor principal, indiferent dacă a acceptat sau nu cambia (art. 42 alin. 2 pct.
1 din lege), domiciliatarului, dacă a fost indicat în titlu (art. 4 alin. 2),
avalistului trasului, iar, în subsidiar, debitorilor de regres.
Cambia trebuie plătită la scadenţă (art. 44 din lege) sau la
momentul prezentării, dacă scadenţa este „la vedere”, însă în cel mult 1 an
de la data emiterii titlului sau în termenul stabilit de trăgător sau giranţi (art.
37 din lege).
Prezentarea cambiei spre plată se face la locul şi adresa indicate
în cambie, iar în lipsa acestora, la unul din următoarele locuri (art. 42 din
lege):
- la domiciliul trasului sau al persoanei desemnate să plătească
pentru el;
- la domiciliul acceptantului prin intervenţie sau al persoanei
desemnate să plătească pentru acesta;
- la domiciliul indicatului, la nevoie.
Potrivit art. 46 din Legea nr. 58/1934, astfel cum a fost introdus
prin O.U.G. nr. 39/2008, prezentarea unei cambii la plată se poate face în
original sau prin trunchiere, în format electronic. Trunchierea reprezintă un
procedeu informatic, la care pot recurge instituţiile de credit între care există
convenţii în contextul unor aranjamente de plată sau care au aderat la un
sistem de plăţi similar. Acest procedeu presupune următoarele operaţiuni
succesive: transpunerea în format electronic a informaţiilor relevante de pe
cambia originală, reproducerea imaginii cambiei originale în format electronic
şi transmiterea informaţiei electronice obţinute către instituţia de credit
plătitoare.
Primind aceste informaţii, instituţia de credit are obligaţia de a
verifica legalitatea cambiei în original, inclusiv din punct de vedere al
succesiunii girurilor şi de a garanta acurateţea şi conformitatea informaţiilor
relevante şi a imaginii cambiei cu cambia în original, sub sancţiunea
răspunderii pentru daune (art. 462 din lege).
Plata cambiei se face în mod valabil doar la scadenţă, orice plată
anticipată făcându-se pe riscul trasului (art. 44 alin. 1 şi 2 din lege).
Dovada efectuării plăţii se face prin menţiunea făcută pe titlu,
însoţită de predarea acestuia către tras (art. 43 din lege). Deşi legea
foloseşte numai noţiunea de „tras”, ne alăturăm opiniei potrivit căreia aceeaşi
soluţie se aplică şi în cazul plăţii efectuate de un alt debitor cambial.373
3. Biletul la ordin
3.1. Noţiunea şi caracteristicile biletului la ordin
373
295
Deoarece legea nu defineşte biletul la ordin, în doctrină374 acesta
a fost definit ca fiind „un înscris prin care o persoană, numită emitent ori
subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte
persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia”.
Biletul la ordin prezintă următoarele caractere juridice:
a) este un titlu de credit;
b) este un titlu la ordin;
c) este un titlu formal şi complet;
d) obligaţia încorporată în titlu este abstractă, autonomă şi
necondiţionată;
e) are ca obiect plata unei sume de bani;
f) este un titlu executoriu, în temeiul art. 61 coroborat cu art. 106
din lege.
3.2. Condiţiile de valabilitate ale biletului la ordin
În privinţa condiţiilor de fond, având în vedere faptul că şi biletul la

ordin face parte din categoria actelor juridice, trebuie îndeplinite condiţiile
generale de validitate prevăzute în art. 948 C. civ.
Legea nr. 58/1934 nu prevede în mod expres forma scrisă a
biletului la ordin. Însă, la fel ca şi în situaţia cambiei, făcând referire la „textul
titlului” (art. 104 din lege), la necesitatea semnăturii emitentului pe titlu,
deducem, ca o condiţie de formă, necesitatea formei scrise. De asemenea, în
temeiul art. 104 din Legea nr. 58/1934, biletul la ordin trebuie să cuprindă
următoarele menţiuni obligatorii:
1) denumirea de bilet la ordin,
2) promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani
determinată,
3) arătarea scadenţei,
4) arătarea locului unde trebuie făcută plata,
5) numele aceluia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata,
6) arătarea datei şi a locului emiterii,
7) semnătura emitentului.
3.3. Girul, avalul şi plata biletului la ordin
Având în vedere dispoziţiile art. 106 din Legea nr. 58/1934, în

privinţa biletului la ordin sunt aplicabile regulile prevăzute de lege în materia
cambiei, inclusiv în ceea ce priveşte girul, avalul şi plata acestui titlu de
valoare.
Asupra acestor reguli generale, prezentate anterior, nu vom mai
reveni.
374
St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 598. a se vedea şi T.R. Popescu, op. cit., 1976, p. 448. Acest autor consideră că
biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaştere de datorie făcută de către debitor creditorului său.
296
U privire la avalul biletului la ordin, putem observa că, în temeiul
art. 106 alin. 3 din lege, dacă avalul nu arată pentru cine a fost dat, se
prezumă a fi dat pentru emitent.
4. Cecul
4.1. Aspecte generale privind cecul, noţiunea şi caracterele

juridice ale cecului
Legea nr. 59/1934 nu cuprinde o definiţie a acestui titlu de

valoare, însă doctrina, pe baza principiilor legale, a formulat o serie de
definiţii ale cecului. Astfel se consideră că cecul reprezintă un titlu de credit375
sau un înscris376, prin care o persoană, numită „trăgător” dă ordin unei bănci,
la care are un disponibil bănesc, numită „tras”, să plătească, la prezentarea
titlului, o sumă de bani unei alte persoane, numită „beneficiar”.
Cecul prezintă următoarele caractere juridice:
a) este un titlu la ordin (art. 1 pct. 2 din lege);
b) este un titlul complet şi formal (art. 1 şi 2 din lege);
c) încorporează obligaţia abstractă, necondiţionată şi autonomă,
de plată a unei sume de bani „la vedere” sau „la prezentare”;
d) constituie titlu executoriu, în vederea executării fiind necesar să
se procedeze la învestirea acestuia cu formula executorie (art. 53 din lege).
4.2. Tipuri de cecuri. Cecul barat, cecul plătibil în cont, cecul

netransmisibil, cecul de călătorie şi cecul circular377
Cecul barat (art. 38 – 39 din Legea nr. 59/1934). Potrivit legii,

cecul barat prezintă două linii paralele puse pe faţa înscrisului de către
trăgător sau de către posesorul acestuia (art. 38 alin. 1 şi 2 din lege).
Cecul plătibil în cont constă în înscrierea pe titlu de către
trăgător sau de către posesorul acestuia a cuvintelor „plătibil în cont”, „numai
prin virament” sau a unei alte expresii echivalente, prin care se interzice plata
în numerar (art. 40 din lege).
Cecul netransmisibil nu poate fi plătit decât primitorului sau, la
cerea acestuia, să fie acreditat în contul său curent (art. 41 din lege).
Cecul de călătorie. În acest caz, trăgătorul subordonează plata
cecului existenţei pe titlu, în momentul prezentării, a unei a doua semnături la
fel cu cea a primitorului (art. 42 din lege).
Cecul circular este un titlu de credit la ordin, emis de o societate
de credit, anume autorizată, pentru sume pe care le are disponibile de la
375
T. R. Popescu, op. cit., 1976, p. 449.
376
O. Căpăţînă, Brânduşa Ştefănescu, op. cit., 1987, vol. II, p. 93; St. D. Cărpenaru, op. cit, 2007, p. 601.
377
Pentru detalii şi alte specii de cecuri, a se vedea I. Turcu, „Cecul” în „Revista de drept comercial” nr. 2/1993, p. 71.
297
primitorii cecurilor în momentul emisiunii, plătibil la vedere în oricare din
locurile arătate de către emitent (art. 79 alin. 1 din lege).
4.3. Condiţiile de valabilitate a cecului
Condiţiile de fond sunt cele prevăzute în dreptul comun pentru

validitatea actelor juridice (art. 948 C. civ.).
Condiţiile de formă. Deşi nu este prevăzută expres în Legea nr.
59/1934, forma scrisă a cecului reprezintă o cerinţă obligatorie, rezultată din
interpretarea expresiei „textul înscrisului” folosită în art. 1 din lege. În practică,
se foloseşte un înscris tipizat al cărui formular a fost aprobat conform
Normelor tehnice nr. 9/1994 emise de către B.N.R.378
Pentru validitatea cecului legea prevede următoarele menţiuni
obligatorii (art. 1 din lege):
1) denumirea de „cec” trecută în însuşi textul titlului,
2) ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate
în titlu.
3) numele celui care trebuie să plătească (trasul).
4) arătarea locului unde trebuie făcută plata.
5) arătarea datei şi a locului emiterii.
6) semnătura celui care emite cecul (trăgătorul).
4.4. Transmiterea cecului
În funcţie de categoria din care face parte, cecul se transmite în

379
mod diferit , astfel:
a) cecul la ordin este transmisibil, potrivit art. 15 alin. 1 din lege,
prin gir. Această transmisiune se va face prin gir indiferent dacă titlul poartă
sau nu menţiunea „la ordin”. Girul poate fi făcut şi în folosul trăgătorului sau al
unui alt obligat, aceştia putând la rândul lor să gireze din nou cecul (art. 15
alin. 3 din lege).
Girul trebuie să fie necondiţionat şi total, sub sancţiunea nulităţii
girului parţial (art. 16 din lege).
Sancţiunea nulităţii se aplică şi în cazul girului făcut trasului.
Acesta va avea însă valoarea unei chitanţe (art. 16 alin. 5);
b) cecul la purtător. În cazul în care cecul cuprinde menţiunea
plătibil „la purtător” ori pe cea „sau la purtător” este considerat de lege la
purtător. Transmiterea unui astfel de cec se face prin simpla tradiţiune
(remitere materială) a titlului;
c) cecul nominativ cuprinde numele beneficiarului sau clauza „nu
la ordin” ori o altă expresie echivalentă (art. 5 alin. 2 şi 3 din lege) şi se va
transmite prin cesiunea de drept comun.
378
Publicate în M.Of., Partea I nr. 119 bis din 14 iunie 1995.
379
A se vedea O. Căpăţînă, Brânduşa Ştefănescu, op. cit., 1987, p. 95 şi urm.; T. R. Popescu, op. cit., 1976, p. 451; I.
Turcu, op. cit., 1997, p. 202; St. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 604.
298
4.5. Avalul cecului
Potrivit Legii nr. 59/1934, plata unui cec poate fi garantată printr-
un aval dat pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte a acesteia (art. 26
din lege).
Avalul poate fi dat de un terţ sau chiar de un semnatar al cecului,
cu excepţia trasului. Se consideră380 că un aval din partea trasului – a băncii
care trebuie să facă plata – echivalează cu o acceptare a cecului, interzisă în
art. 4 din lege în mod expres.
Avalul se dă pe cec şi trebuie exprimat în cuvintele „pentru aval”
sau o altă expresie echivalentă şi trebuie semnat de avalist (art. 27 din lege).
Legea prevede că în menţiunea făcută pe titlu despre aval trebuie
să se indice pentru cine a fost dat, în caz contrar fiind socotit dat pentru
trăgător.
Avalistul va fi ţinut în acelaşi mod ca şi persoana pentru care a
garantat (art. 28 alin. 1 din lege). Mai mult, obligaţia avalistului este valabilă
chiar şi în situaţia în care obligaţia celui avalizat ar fi nulă pentru orice alt
motiv decât pentru un viciu de formă.
Dacă avalistul a plătit cecul, va dobândi toate drepturile rezultând
din acest titlu împotriva persoanei pentru care a garantat şi a acelora care
sunt obligaţi faţă de aceasta în temeiul cecului (art. 28 alin. 3 din lege).
4.6. Plata cecului
Cecul este plătibil la vedere, orice menţiune contrară fiind

considerată nescrisă (art. 29 din lege). Aşadar, în baza acestor prevederi
legale, precum şi în temeiul art. 4 din aceeaşi lege, prezentarea cecului spre
acceptare este interzisă. În consecinţă, trasul, în lipsa acceptării, nu este
debitor de drept cambial faţă de posesorul cecului şi nu va răspunde în caz
de neplată. În temeiul art. 13 din lege, trăgătorul răspunde pentru plată, iar
clauza prin care acesta s-ar descărca de răspundere va fi considerată
nescrisă.
Se opinează381 că poziţia juridică a trasului este aceea a unei
persoane care plăteşte pentru trăgător (solvens).
Prezentarea cecului la bancă în vederea plăţii trebuie făcută în
termenele prevăzute de lege (art. 30).
Nerespectarea acestor termene este sancţionată de lege cu
pierderea dreptului de regres împotriva giranţilor şi a garanţilor, în situaţia în
care trasul nu efectuează plata (art. 30 alin. 1 din lege).
Prezentarea cecului la plată se poate face în original sau prin
trunchiere (art. 321 din lege).382
380
381
382
Articolul a fost introdus prin art. I pct. 7 din O.U.G. nr. 38/2008.
299
Această obligaţie revine trasului şi în situaţia în care se prezintă
trasului spre plată un cec original care poate fi girat (art. 36 din lege).
Potrivit legii, prezentarea unui cec la o casă de compensaţii
echivalează cu o prezentare la plată (art. 32 din lege).
Dovada plăţii se face prin menţiunea „achitat” înscrisă pe titlu şi
prin predarea acestuia, la cererea trasului. Legea permite efectuarea unor
plăţi parţiale, situaţie în care, la cererea trasului, plata parţială se
menţionează pe titlu, beneficiarul dând trasului o chitanţă cu privire la sumă
(art. 35 din lege).
Plata cecului determină liberaţiunea în ceea ce priveşte pe toţi
semnatarii acestuia în calitate de obligaţi, mai puţin trasul, în cazul
nerespectării termenelor legale de prezentare a cecului la plată. În această
situaţie, deşi decăzut din dreptul de a exercita regresul împotriva giranţilor şi
a garanţilor, beneficiarul cecului se va putea îndrepta împotriva trasului în
cadrul termenului de prescripţie.
Fiind titlu executoriu, asemenea cambiei, cecul poate fi învestit cu
formula executorie de către judecătorie, iar încheierea de învestire poate fi
atacată doar cu recurs (art. 53 din lege).
Debitorul poate face opoziţie la somaţia de executare a cecului în
termen de 5 zile de la primirea acesteia. Competenţa materială şi teritorială
aparţine judecătoriei care a învestit titlul cu formula executorie, iar opoziţia va
fi judecată de urgenţă şi cu precădere potrivit Codului de procedură civilă
(art.54 din lege).

Bucureşti, 2008
3. Silvia Cristea – „Cambia în dreptul comparat”, Ed. Lumina Lex, 2001
4. Fl. Ciutacu – „Codul comercial comentat şi adnotat”, Ed. Sigma, Bucureşti,
2000
5. R. Economu – „Manual practic de drept cambial”, Ed.Lumina Lex,
Bucureşti, 1996.
Bucureşti, 1994
Paris, 2002
300
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 1998
36. Directivele europene în materie
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
1. Fac parte din categoria valorilor mobiliare:

a) acţiunile şi obligaţiunile
b) recipisa de depozit
c) cambia.
2. Cambia este un titlu:

a) concret
b) abstract
c) formal.
3. În cazul girului în alb lipseşte menţiunea:

a) persoanei beneficiarului
b) numelui girantului
c) numelui trăgătorului.
4. Avalul care nu îndeplineşte condiţiile de fond prevăzute de lege are valoarea:

a) unei fidejusiuni
b) unei obligaţii cambiale
c) unei garanţii reale.
5. Acceptarea cambiei se face de către:

a) tras
b) intervenientul pentru onoare
301
c) avalist.
6. Prezentarea cambiei spre plată se face:

a) la domiciliul trăgătorului
b) la domiciliul trasului
c) la domiciliul girantului.
7. Acţiunile de regres pot fi exercitate împotriva:

a) trasului
b) giranţilor
c) avalistului trăgătorului.
8. Mijloacele extracambiale ce pot fi folosite de posesorul cambiei pentru

valorificarea drepturilor sale sunt:
a) acţiunea cauzală
b) acţiunea de îmbogăţire fără just temei
c) acţiunea pauliană.
9. Constituie titlu executoriu:

a) cambia
b) biletul la ordin
c) cecul.
10. Cecul „la ordin” se transmite prin:

a) gir
b) tradiţiune
c) cesiune.
302
Cursul 26. Procedura insolvenţei (I)
• Aspecte generale. Noţiunea, formele şi caracterele juridice ale procedurii
insolvenţei
Conţinut:
1. Noţiuni generale. Noţiunea, formele şi caracterele juridice ale procedurii insolvenţei.
2. Condiţiile necesare aplicării procedurii insolvenţei.
3. Participanţii la procedura insolvenţei.
4. Cererile introductive. Deschiderea procedurii şi efectele acesteia.
1. Noţiunea, formele şi caracterele juridice ale

procedurii insolvenţei
§ 1. Noţiunea de „insolvenţă” şi de „procedură a insolvenţei”
Potrivit prevederilor Legii nr. 85/2006, insolvenţa reprezintă acea

stare a patriomoniului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor
băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile (art. 3 alin. 1 din lege).
Reintroducerea termenului de „insolvenţă” este în concordanţă cu
terminologia europeană actuală, dar şi cu tradiţia dreptului românesc din sec.
al XIX-lea. Aşa cum se arată în doctrină383, termenul era uzual pe la mijlocul
secolului al XIX-lea în practica relaţiilor comerciale din Principatele Române,
fiind împrumutat din dreptul comercial italian (lo stato d’ insolvenza).
Din ansamblul prevederilor legale putem desprinde o posibilă
definiţie a procedurii insolvenţei. Astfel, putem defini procedura insolvenţei ca
fiind un ansamblu de norme juridice care reglementează modul prin care se
poate realiza acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă vădită sau
iminentă, fie prin reorganizare judiciară, fie prin faliment.
§ 2. Formele procedurii insolvenţei

383
I. Turcu, „Legea procedurii insolvenţei. Comentariu pe articole.”, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 28.
303
Formele în care se realizează procedura insolvenţei potrivit Legii
nr. 85/2006 sunt următoarele:
- procedura generală şi
- procedura simplificată.
Procedura generală reprezintă procedura legală prin care
debitorul, care îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 1 alin. 1, fără a le
îndeplini simultan pe cele prevăzute în art. 1 alin. 2 din lege, intră, după
perioada de observaţie, succesiv, în procedura de reorganizare judiciară şi în
procedura falimentului sau, separat, numai în reorganizare judiciară ori doar
în procedura falimentului.
Procedura reorganizării judiciare este procedura care se aplică
debitorului, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia conform
programului de plată a creanţelor, stabilit în planul de reorganizare. Acest
plan poate să prevadă restructurarea operaţională şi /sau financiară a
debitorului, restructurarea corporativă prin modificarea structurii capitalului
social, restrângerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din averea
debitorului (art. 3 pct. 20 din lege).
Potrivit legii, prin procedura falimentului se înţelege procedura de
insolvenţă concursuală, colectivă şi egalitară, care se aplică debitorului în
vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului (art. 3 pct. 23 din
lege).
Perioada de observaţie este cuprinsă între data declanşării
procedurii şi data confirmării planului de reorganizare, respectiv data intrării în
faliment.
Procedura simplificată reprezintă procedura reglementată prin
Legea nr. 85/2006, prin care debitorul care îndeplineşte condiţiile prevăzute
de art. 1 alin. 2 din lege intră direct în procedura falimentului fie odată cu
deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioadă de observaţie de
maximum 60 de zile, perioadă în care vor fi analizate elementele arătate în
art. 1 alin. 2 lit. c şi d din lege.
§ 3. Caracterele juridice ale procedurii insolvenţei
Procedura insolvenţei, aşa cum este reglementată prin Legea nr.

85/2006, prezintă următoarele caractere juridice:
1) caracterul judiciar
2) caracterul colectiv (concursual)
3) caracterul reformator sau de lichidare judiciară
2. Condiţiile legale necesare în vederea aplicării procedurii

reglementate de Legea nr. 85/2006
§ 1. Insolvenţa debitorului
304
Aşa cum am arătat anterior, insolvenţa reprezintă o stare a
patrimoniului debitorului, caracterizată de insuficienţa lichidităţilor disponibile
pentru plata datoriilor exigibile (art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006). Lipsa de
lichidităţi poate fi totală sau parţială.
Pentru a caracteriza starea de insolvenţă esenţială este, totodată,
neplata datoriilor scadente.
Datoriile trebuie să fie însă certe, lichide şi exigibile.
Legea nr. 85/2006 reglementează două tipuri de insolvenţă, şi
anume:
- insolvenţa vădită – atunci când debitorul, după 30 de zile de la
scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori;
- insolvenţa iminentă – atunci când se dovedeşte că debitorul nu
va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti
disponibile la data scadenţei.
§ 2. Categoriile de persoane cărora li se aplică procedura

insolvenţei
Procedura generală, reglementată de Legea nr. 85/2006, se va

aplica următoarelor categorii de debitori, enumeraţi în art. 1 alin. 1 din lege:
1) societăţi comerciale, a căror activitate este reglementată de
Legea nr. 31/1990;
2) societăţi cooperative, care funcţionează în temeiul Legii nr.
1/2005 privind organizarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit,
precum şi societăţi cooperative384;
3) organizaţii cooperatiste ca forme asociative, organizate în
domeniul agriculturii385; Legea nr. 566/2004386 reglementează regimul juridic
al cooperativelor agricole într-un mod care este asemănător cu cel al
societăţilor cooperative;
4) societăţi agricole, a căror activitate este reglementată de Legea
nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în
agricultură387;
384
Publicată în M. Of., Partea I nr. 172 din 28 februarie 2005. Potrivit acestei legi, există următoarele forme de societăţi
cooperative: societăţi cooperative meşteşugăreşti, societăţi cooperative de consum, societăţi cooperative de valorificare,
societăţi cooperative agricole, societăţi cooperative de locuinţe, societăţi cooperative pescăreşti, societăţi cooperative de
transporturi, societăţii cooperative forestiere, alte societăţi cooperative, precum şi asocierile între aceste societăţi
cooperative şi persoane fizice ori juridice, beneficiind de personalitate juridică şi înregistrate în condiţiile legii.
385
Din această categorie au făcut parte şi cooperativele de consum şi cooperativele meşteşugăreşti, care au devenit
ulterior societăţi cooperative în temeiul art. 6 lit. h) şi al art. 117 din Legea nr. 1/2005.
386
M. Of., Partea I nr. 1236 din 22 decembrie 2004. Potrivit acestei legi, cooperativa agricolă de gr. I este o asociaţie de
persoane fizice, iar cooperativa agricolă de gr. II este o persoană juridică înfiinţată de către cooperativa agricolă de gr. I
şi persoane fizice ori juridice.
387
Publicată în M.Of., Partea I nr. 97 din 6 mai 1991. Potrivit acestei legi, formele de asociere în agricultură sunt
asociaţiile simple, fără personalitate juridică şi societăţile agricole cu personalitate juridică. Alte forme în care se poate
organiza activitatea agricolă sunt societăţile civile, constituite în temeiul art. 1491 şi urm. C. civ., care nu au
personalitate juridică, precum şi societăţile comerciale constituite conform Legii nr. 31/1990.
305
5) grupuri de interes economic, care sunt entităţi juridice
reglementate prin Legea nr. 161/2003, modificată prin O.U.G. nr.
119/2006388;
6) orice altă persoană juridică de drept privat, care desfăşoară şi
activitate economică; fac parte din această categorie asociaţiile şi fundaţiile
reglementate de O.G. nr. 26/2000389, atunci când acestea desfăşoară
activităţi comerciale în vederea realizării scopului pentru care au fost create.
Procedura simplificată se aplică, potrivit legii, debitorilor aflaţi în
stare de insolvenţă, care se încadrează în una din următoarele categorii:
1) comercianţi persoane fizice autorizate sau întreprinzători
titulari ai unei întreprinderi individuale care acţionează în condiţiile O.U.G. nr.
44/2008390 şi sunt autorizate şi înregistrate în condiţiile legii;
2) întreprinderi familiale, care funcţionează în temeiul O.U.G. nr.
44/2008;
3) comercianţi care fac parte din categoriile prevăzute la alin. 1 şi
care îndeplinesc una din următoarele condiţii:
1. nu deţin nici un bun în patrimoniul lor;
2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi
găsite;
3. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din
registrul comerţului;
4) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. 1, care
nu au prezentat documentele prevăzute la art. 28 alin. 1 lit. b), c), e) şi h) în
termenul prevăzut de lege;
5) societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii
introductive;
6) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de
intrare în faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura
de reorganizare judiciară prevăzută de prezenta lege. Nu pot beneficia de
procedura de reorganizare juridică debitorii, persoane juridice, care în ultimii
5 ani precedenţi hotărârii de deschidere a procedurii au mai fost supuşi unei
astfel de proceduri (art. 30 din lege).
3. Participanţii la procedura insolvenţei
Potrivit art. 5 din lege, organele care aplică procedura sunt:

instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi
lichidatorul.
§ 1. Instanţele judecătoreşti
388
M. Of., Partea I nr. 1036 din 28 decembrie 2006
389
M. Of., Partea I nr. 39 din 31 ianuarie 2000
390
306
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei reglementează
desfăşurarea procedurilor colective sub controlul şi participarea instanţelor
judecătoreşti. Caracterul judiciar al procedurii insolvenţei este dat de această
participare a instanţei de judecată în scopul ocrotirii interesului public, dar şi
în vederea soluţionării eventualelor litigii ce se pot ivi între părţi în legătură cu
aplicarea legii.
Potrivit reglementării actuale a insolvenţei, instanţele judecătoreşti
chemate să supravegheze modul de aplicare a legii şi să soluţioneze litigiile
dintre părţi în această materie sunt tribunalul şi curtea de apel.
A. Tribunalul
Legea nr. 85/2006 consacră regula potrivit căreia „toate
procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia recursului prevăzut la
art. 8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul
debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în
registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, şi sunt
exercitate de un judecător-sindic.” (art. 6 din lege).
Competenţa materială a tribunalului. Potrivit textului de lege
precizat, competenţa ratione materiae în aplicarea procedurii insolvenţei
aparţine tribunalului, în primă instanţă.
Competenţa teritorială a tribunalului se determină în funcţie de
sediul debitorului, astfel cum a fost înregistrat acesta în registrul comerţului,
în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, după
caz.
Absenţa litigiului şi, prin urmare, a conflictului de interese poate fi
observată şi în cazul următoarelor operaţiuni din procedura insolvenţei:
- desemnarea provizorie a practicianului în insolvenţă (art. 11 lit.
c) din Legea nr. 85/2006);
- admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau de
lichidare (art. 11 lit. j) din lege);
- pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii (art. 11 lit. u) din
lege);
- notificările către alte tribunale (art. 113 alin. 4);
- autorizarea comitetului creditorilor (art. 138 alin. 3);
- luarea măsurilor asiguratorii (art. 141 din lege).
Publicarea actelor de procedură şi a hotărârilor judecătoreşti în
Buletinul procedurilor de insolvenţă înlocuieşte citarea, convocarea şi
notificarea actelor de procedură efectuate individual. Toate acestea sunt
prezumate a fi efectuate de la data publicării.
B. Curtea de apel
În temeiul art. 8 din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei, Curtea de apel este competentă să soluţioneze recursurile
307
declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul-sindic în temeiul art.
11 din lege.
Această prevedere este în strânsă concordanţă cu reglementările
Codului de procedură civilă, care, în art. 3 pct. 4, conferă curţilor de apel
„atribuţii în a judeca în orice alte materii date prin lege în competenţa lor, în
primă instanţă; în primă şi ultimă instanţă sau, după caz, într-o cale de
atac.”391
§ 2. Judecătorul-sindic
Ca şi reglementarea anterioară, Legea nr. 85/2006 a menţinut

concepţia Codului comercial referitoare la desfăşurarea procedurilor de
insolvenţă cu participarea unui judecător special desemnat în acest scop de
către tribunal: judecătorul-sindic.392
Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic sunt următoarele (art.
11 din lege):
1) pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi,
după caz, de intrare în faliment atât prin procedura generală, cât şi prin
procedura simplificată;
2) judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive
a creditorilor pentru începerea procedurii; judecarea opoziţiei creditorilor la
deschiderea procedurii;
3) desemnarea, motivată prin sentinţa de deschidere a procedurii,
dintre practicienii cu insolvenţă care au depus ofertă de servicii în acest sens
la dosarul cauzei, a administratorului judiciar provizoriu sau, după caz, a
lichidatorului care va administra procedura până la confirmarea ori, după caz,
înlocuirea sa de către adunarea creditorilor, stabilirea remuneraţiei în
conformitate cu criteriile stabilite prin legea de organizare a profesiei de
practician în insolvenţă, precum şi a atribuţiilor acestuia pentru această
perioadă. În vederea desemnării provizorii a administratorului judiciar,
judecătorul-sindic va ţine cont de toate ofertele de servicii depuse de
practicieni, de cererile în acest sens depuse de creditori şi, după caz, de
debitor, dacă cererea introductivă îi aparţine;
4) confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a
lichidatorului desemnat de adunarea creditorilor, confirmarea onorariului
negociat cu adunarea creditorilor;
5)înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a
administratorului judiciar sau a lichidatorului;
391
I. Deleanu, „Tratat de procedură civilă”, vol. I, Ediţia a IV-a, Editura Servo-Sat, Arad, 2004, p. 425 – 426; M.
Tăbârcă, „Drept procesual – civil”, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 260 – 261; M. Fodor, „Drept
procesual civil”, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 326.
392
Art. 730 din Codul comercial (abrogat prin Legea nr. 64/1995) prevedea următoarele: „Administraţia falimentelor se
va exercita de un judecător-sindic, aşezat pe lângă fiecare tribunal, sub supravegherea tribunalului. El are de scop
conservarea şi lichidarea bunurilor falitului şi repartiţia lor între creditori.”
308
6) judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi
mai conduce activitatea;
7) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor
organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în
insolvenţă, potrivit art. 138, sesizarea organelor de cercetare penală în
legătură cu săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art. 143 – 147;
8) judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de
lichidator pentru anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri ori
transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;
9) judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor
ori ale oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de
administratorului judiciar sau de lichidator;
10) admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau, după
caz, de lichidare, după votarea lui de către creditor;
11) soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a comitetului
creditorilor de întrerupere a procedurii de reorganizare judiciară şi de intrare
în faliment;
12) soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele
administratorului judiciar sau ale lichidatorului;
13) judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
14) pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.
§ 3. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor
A. Adunarea creditorilor
Adunarea creditorilor este alcătuită din toţi creditorii cunoscuţi ai
aceluiaşi debitor şi este convocată de către administratorul/lichidatorul
judiciar în cazurile prevăzute expres de lege sau ori de câte ori este necesar
(art. 13 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2006).
De asemenea, adunarea creditorilor mai poate fi convocată,
potrivit legii, şi de către comitetul creditorilor sau de către creditorii care deţin
cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor (art. 13 alin. 3 din lege).
Deşi legea nu consacră o prevedere specială în acest sens, din
ansamblul reglementărilor cuprinse în Legea nr. 85/2006 putem desprinde
următoarele atribuţii ale adunării creditorilor:
- votarea planului de reorganizare (art. 15 alin. 3);
- propunerea unui preşedinte pentru comitetul creditorilor, acesta
urmând a fi desemnat de către judecătorul-sindic (art. 16 alin. 3);
- alegerea comitetului creditorilor, la prima şedinţă a adunării (art.
16 alin. 4);
- analizarea rapoartelor prezentate de către comitetul creditorilor
(art. 17 alin. 1 lit. d) );
- soluţionarea contestaţiilor împotriva acţiunilor membrilor şi
deciziilor comitetului creditorilor (art. 17 alin. 6).
309
B. Comitetul creditorilor
Primul comitet al creditorilor este desemnat, potrivit Legii nr.
85/2006, de către judecătorul-sindic printr-o încheiere, după întocmirea
tabelului preliminar al creanţelor, dintre creditorii cu cele mai mari creanţe
garantate, bugetare ori chirografare (art. 16 din lege). Acest comitet va fi
format din 3 – 7 creditori şi va beneficia de calitate procesuală deoarece,
potrivit legii, comitetul creditorilor se citează în persoana preşedintelui, iar în
lipsă, prin oricare dintre membrii săi (art. 16 alin. 3).
Comitetul creditorilor, desemnat fie prin încheiere de către
judecătorul-sindic, fie prin hotărârea adunării creditorilor, are următoarele
atribuţii (art. 17 din lege):
1) să analizeze situaţia debitorului şi să facă recomandări adunării
creditorilor cu privire la continuarea activităţii debitorului şi cu privire la
planurile de reorganizare propuse;
2) să negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul,
care doreşte să fie desemnat de către creditori în dosar, condiţiile numirii şi
să recomande adunării creditorilor astfel de numiri;
3) să ia cunoştinţă despre rapoartele întocmite de către
administratorul judiciar sau de lichidator, să le analizeze şi, dacă este cazul,
să facă contestaţii la acestea;
4) să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării
creditorilor, privind măsurile luate de către administratorul judiciar sau de
lichidator şi efectele acestora şi să propună, motivat, alte măsuri;
5) să solicite, în temeiul art. 47 alin. 5, ridicarea dreptului de
administrare al debitorului;
6) să introducă acţiuni pentru anularea unor transferuri cu
caracter patrimonial, făcute de debitor în dauna creditorilor, atunci când astfel
de acţiuni nu au fost introduse de administratorul judiciar sau de lichidator.
§ 4. Administratorul special
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a introdus

noţiunea de „administrator special”, prin care este desemnat reprezentantul
asociaţilor/acţionarilor din vechea reglementare cuprinsă în art. 19 – 22 din
Legea nr. 64/1995.
Administratorul special poate fi persoană fizică sau persoană
juridică şi este desemnat de către adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor
debitorului – persoană juridică în scopul de a reprezenta interesele societăţii
şi ale asociaţilor şi de a participa la procedură pe seama debitorului.
Raporturile din adunarea generală a asociaţilor/acţionarilor din
societatea comercială debitoare şi administratorul special au natura juridică a
contractului de mandat, al cărui conţinut variază în funcţie de etapele
procedurii de insolvenţă.
310
Atribuţiile administratorului special, în temeiul art. 18 alin. 2 din
Legea nr. 85/2006, sunt următoarele:
1) exprimă intenţia debitorului de a propune un plan, potrivit art.
28 alin. 1 lit. h), coroborat cu art. 33 alin. 2 (ca urmare a recunoaşterii stării de
insolvenţă sau a admiterii contestaţiei, debitorul propune un plan de
reorganizare);
2) participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea
acţiunilor prevăzute la art. 79 şi 80 (acţiuni introduse în vederea anulării
actelor frauduloase încheiate de debitor şi a constituirilor ori transferurilor de
drepturi patrimoniale către terţi);
3) formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate de
Legea nr. 85/2006;
4) propune un plan de reorganizare;
5) administrează activitatea debitorului, sub supravegherea
administratorului judiciar, după confirmarea planului;
6) după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul,
primeşte raportul final şi bilanţul de închidere şi participă la şedinţa convocată
pentru soluţionarea obiecţiunilor şi aprobarea raportului;
7) primeşte notificarea includerii procedurii.
§ 5. Administratorul judiciar
Administratorul judiciar poate fi o persoană fizică sau o persoană

juridică şi este desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de Legea nr.
85/2006 atât pe durata perioadei de observaţie, cât şi în perioada de
reorganizare a debitorului.
Administratorul judiciar are, potrivit articolului 20 din Legea nr.
85&2006, următoarele atribuţii principale:
1) examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor
depuse conform prevederilor art. 28 şi 35 şi întocmirea unui raport prin care
să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de
observaţie în cadrul procedurii generale şi supunerea acelui raport aprobării
judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea
depăşi 30 de zile de la desemnarea administratorului judiciar;
2) examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport
amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de
insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi asupra
existenţei premiselor angajării răspunderii acestora, în condiţiile art. 138,
precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare efectivă a activităţii
debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi supunerea acelui
raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va
putea depăşi 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar;
311
3) întocmirea actelor prevăzute la art. 28 alin. 1, în cazul în care
debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia respectivă înăuntrul termenelor legale,
precum şi verificarea, corectarea şi completarea informaţiilor cuprinse în
actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor;
4) elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în
funcţie de cuprinsul raportului prevăzut la pct.1 şi în condiţiile şi termenele
prevăzute la art. 94;
5) supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului
debitorului;
6) conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului,
în acest ultim caz cu respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic
cu privire la atribuţiile sale şi la condiţiile de efectuare a plăţilor din contul
averii debitorului;
7) convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor
adunării creditorilor sau ale acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului
persoană juridică etc.
§ 6. Lichidatorul
Ca şi administratorul judiciar, lichidatorul poate fi o persoană

fizică sau juridică, practician în insolvenţă şi împuternicit să conducă
activitatea debitorului în cadrul procedurii insolvenţei.
Lichidatorul va fi desemnat cu respectarea regulilor prevăzute de
lege pentru administratorul judiciar (art. 19). Poate fi desemnat în calitate de
lichidator inclusiv administratorul judiciar desemnat în procedura anterioară.
Lichidatorul va fi desemnat în momentul în care s-a dispus
trecerea la faliment a debitorului, iar din momentul stabilirii atribuţiilor
lichidatorului încetează atribuţiile administratorului judiciar (art. 24 din lege).
Atribuţiile lichidatorului sunt, în conformitate cu prevederile art. 25
din Legea nr. 85/2006, următoarele:
1) examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază
procedura simplificată în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport
amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la insolvenţă, cu
menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi a existenţei premiselor
angajării răspunderii acestora în condiţiile art. 138, şi supunerea acelui raport
judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea
depăşi 60 de zile de la desemnarea lichidatorului, dacă un raport cu acest
obiect nu fusese întocmit anterior de administratorul judiciar;
2) conducerea activităţii debitorului;
3) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase
încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor
transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de
debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a
312
prejudicia drepturile creditorilor etc.
4. 1. Cererile introductive
Potrivit prevederilor legii nr. 85/2006, procedura insolvenţei se

declanşează la cererea persoanelor special desemnate şi anume debitorul,
creditorii, Comisia Naţională de Valori Mobiliare, precum şi alte persoane ori
instituţii prevăzute expres de lege (art. 26 din lege).
§ 1. Cererea debitorului
Potrivit prevederilor art. 27 din Legea nr. 85/2006, debitorul aflat

în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi
supus dispoziţiilor legii în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării
de insolvenţă sau în situaţia în care apariţia stării de insolvenţă este iminentă.
În cazul debitorul persoană juridică, cererea se va introduce prin
reprezentanţii legali ai acestuia, care vor semna cererea în numele persoanei
juridice.
§ 2. Cererea creditorilor
Dreptul creditorilor de a formula o cerere pentru deschiderea

procedurii insolvenţei faţă de un debitor prezumat a fi în insolvenţă este
reglementat în art. 30 din Legea nr. 85/2006.
În înţelesul legii, prin noţiunea de „creditor îndreptăţit” se înţelege
orice creditor care deţine o creanţă certă şi lichidă, care a devenit exigibilă de
mai mult de 30 de zile (art. 3 pct. 6 din lege) şi al cărei cuantum depăşeşte
valoarea-prag de 10.000 lei, respectiv de 6 salarii medii pe economie,
prevăzută de lege (art. 3 pct. 12 din lege).
În acest caz, insolvenţa debitorului este prezumată, iar creditorii
nu mai trebuie să aducă alte dovezi în acest sens.
4. 2. Deschiderea procedurii insolvenţei şi efectele acesteia
Judecătorul-sindic, desemnat în cauză potrivit prevederilor Legii

nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în urma sesizării tribunalului cu
judecarea unei cereri introductive în materie de insolvenţă, va analiza
această cerere în condiţii diferite în funcţie de calitatea procesuală a celui
care a formulat-o.
Astfel, dacă cererea este formulată de către debitor, judecătorul-
sindic o va analiza sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 27 din
Legea nr. 85/2006 (art. 31 din lege). Dacă aceste condiţii – respectiv
313
existenţa uneia sau a mai multor datorii certe, lichide şi exigibile neplătite în
termen de 30 de zile de la scadenţă din cauza lipsei de lichidităţi a debitorului
– sunt îndeplinite, judecătorul-sindic va pronunţa o încheiere, prin care se va
deschide procedura generală de insolvenţă. În schimb, dacă prin declaraţia
ce însoţeşte cererea introductivă, fie debitorul şi-a manifestat intenţia de a
intra în procedura simplificată, fie nu depune documentele cerute în art. 28
alin. 1 lit. a), f) şi h) odată cu cererea sau în termen de 10 zile ori face parte
din categoriile prevăzute de art. 1 alin. 2 din lege, judecătorul-sindic va
pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii simplificate.
Prin încheierea de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic va
desemna un administrator judiciar (în cazul procedurii generale), respectiv un
lichidator (în cadrul procedurii simplificate), cărora le va dispune totodată să
efectueze notificările conform art. 61 din Legea nr. 85/2006.
Cererea introductivă aparţinând creditorilor va fi comunicată
debitorului în termen de 48 de ore de la înregistrare (art. 33 alin. 1 din lege).
În termen de 10 zile de la comunicarea cererii introductive a
creditorilor, debitorul trebuie să conteste sau să recunoască starea de
insolvenţă.
La cererea debitorului, judecătorul-sindic îi poate obliga pe
creditorii care au introdus cererea să depună o cauţiune de cel mult 10% din
valoarea creanţelor, care va fi depusă la o bancă, în termen de 15 zile.
Sancţiunea nedepunerii cauţiunii în termenul prevăzut constă în respingerea
cererii introductive. Dacă cererea creditorilor va fi admisă, cauţiunea se va
restitui creditorilor.
Dacă cererea este respinsă, cauţiunea va fi folosită pentru
acoperirea pagubelor suferite de către debitori prin introducerea unor cereri
neîntemeiate.
În situaţia în care judecătorul-sindic stabileşte că debitorul se află
în stare de insolvenţă, va respinge contestaţia formulată de acesta şi va
pronunţa o sentinţă de deschidere a procedurii generale, în cadrul căreia
dreptul de a propune un plan de reorganizare va aparţine numai
administratorului judiciar şi creditorilor care deţin, împreună sau separat,
minimum 20% din masa credală şi care îşi exprimă intenţia de a propune un
plan de reorganizare în termenul prevăzut de art. 59 alin. 1, respectiv art. 60
alin. 2 din lege.
Ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei se produc
următoarele efecte cu privire la patrimoniul debitorului:
1) suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare şi
extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau a bunurilor
sale (art. 36 din lege);
2) suspendarea cursului prescripţiei acţiunilor judiciare şi
extrajudiciare împotriva debitorului (art. 40 din lege);
314
3) suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor sau penalităţilor şi
a oricăror cheltuieli, numite generic accesorii, ce ar putea fi adăugate
creanţelor anterioare deschiderii procedurii (art. 41 din lege);
4) interdicţia de a înstrăina acţiunile şi părţile sociale deţinute la
societatea debitoare de către administratorii acesteia (art. 42);
5) suspendarea de la tranzacţionare a acţiunilor emise de către
societatea comercială debitoare (art. 43);
6) ridicarea dreptului debitorului de a-şi mai conduce activitatea,
de a-şi administra bunurile şi de a dispune de acestea (art. 47 din lege).

Bucureşti, 2008
3. St. D. Cărpenaru, Vasile Nemeş, Mihai Adrian Hotca – „Noua lege a
insolvenţei. Legea nr. 85/2006. Comentarii pe articole”, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2006
Bucureşti, 1994
Paris, 2002
Bucureşti, 2008
11. I.Turcu – „Legea procedurii insolvenţei. Comentariu pe articole”, Ed. C. H.
Bucureşti, 1998
14. Directivele europene cu aplicabilitate în materie.
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro
315
Cursul 27. Procedura insolvenţei (II)
• Desfăşurarea procedurii insolvenţei.
Conţinut:
1. Planul de reorganizare.
2. Falimentul.
3. Închiderea procedurii.
1. Planul de reorganizare
În scopul de a-l proteja pe debitorul aflat în stare de insolvenţă,

Legea nr. 85/2006 reglementează posibilitatea redresării activităţii acestuia
prin intermediul unor măsuri economico-financiare, cuprinse într-un plan de
reorganizare (art. 94 – 102 din lege).
Planul de reorganizare va putea fi propus de către următoarele
categorii de persoane:
1) debitorul
2) administratorul judiciar
3) unul sau mai mulţi creditori.
Potrivit prevederilor art. 31 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006, în
cererea introductivă pentru deschiderea procedurii insolvenţei, creditorii vor
preciza eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului, caz în
care vor preciza şi modalitatea în care înţeleg să participe. Deoarece legea
nu prevede nici o sancţiune în cazul nedeclarării intenţiei de a participa la
reorganizare, planul poate fi propus şi de către creditori în termenul prevăzut
de art. 94 din lege, mai înainte de votarea raportului administratorului judiciar.
Termenele prevăzute de lege pentru propunerea planului, în toate
cele trei cazuri, vor putea fi reduse, pentru motive temeinice, de către
judecătorul-sindic, la cererea oricărei părţi interesate (art. 94 alin. 2 din lege).
316
Sancţiunea nerespectării termenelor stabilite în alin. 1 constă în decăderea
din dreptul de a mai propune un plan de reorganizare şi trecerea la faliment.
Nu va putea propune un plan de reorganizare debitorul care, în
cei 5 ani anteriori deschiderii procedurii, a mai fost supus unei proceduri de
insolvenţă sau a fost condamnat definitiv pentru fals ori infracţiuni prevăzute
de Legea nr. 21/1996, precum şi în situaţia în care administratorii, directorii
şi/sau asociaţii debitorului persoană juridică au fost condamnaţi pentru
bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă, abuz de încredere, înşelăciune,
delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals ori cele prevăzute de
Legea nr. 21/1996, în ultimii 5 ani înainte de deschiderea procedurii.
Planul propus cu respectarea condiţiilor legale va putea să
prevadă restructurarea şi continuarea în aceste condiţii noi a activităţii
debitorului sau lichidarea unor bunuri din averea debitorului, precum şi
combinarea celor două variante de reorganizare (art. 94 alin. 3 din lege).
Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani de
la data confirmării planului (art. 95 alin. 3 din lege). La recomandarea
administratorului judiciar, după trecerea unui termen de 18 luni de la
confirmarea planului, perioada de reorganizare va putea fi prelungită cu cel
mult 1 an, cu condiţia ca această propunere să fie votată de cel puţin 2/3 din
creditorii aflaţi în sold la acea dată.
Etapa reorganizării activităţii debitorului este subsecventă
elaborării şi confirmării unui plan de reorganizare votat de adunarea
creditorilor.
Potrivit legii, în această perioadă debitorul îşi va conduce
activitatea sub supravegherea administratorului judiciar în scopul aducerii la
îndeplinire a măsurilor de redresare economico-financiară prevăzute în plan.
Creanţele şi celelalte drepturi aparţinând creditorilor şi celorlalte părţi
interesate vor fi modificate în condiţiile planului (art. 102 din Legea nr.
85/2006).
În ceea ce priveşte debitorul persoană juridică, pe parcursul
reorganizării, activitatea sa va fi condusă de către administratorul special, sub
supravegherea administratorului judiciar (art. 103 alin. 2 din lege). Asociaţii,
acţionarii şi membrii cu răspundere limitată nu au dreptul de a interveni în
conducerea activităţii sau în administrarea averii debitorului, cu excepţia şi în
limita cazurilor expres şi limitativ prevăzute în lege şi în planul de
reorganizare.
Debitorul este obligat, potrivit legii, să îndeplinească neîntârziat
schimbările de structură prevăzute în plan (art. 103 alin. 3 din lege).
Aceste măsuri vor fi îndeplinite până în momentul în care
judecătorul-sindic va dispune, motivat, fie încheierea procedurii insolvenţei şi
luarea tuturor măsurilor pentru reinserţia debitorului în activitatea comercială,
fie încetarea reorganizării şi trecerea la faliment, în condiţiile art. 107 din lege.
În perioada de reorganizare, potrivit art. 38 din Legea nr. 85/2006,
furnizorii de servicii de orice natură (electricitate, gaze naturale, apă, servicii
317
telefonice şi altele) nu vor putea să modifice sau să întrerupă furnizarea
acestor servicii în cazul în care debitorul are calitatea de consumator
captiv.393
Totuşi, pentru ocrotirea intereselor acestor furnizori, judecătorul-
sindic poate, la cererea furnizorului, să dispună ca debitorul să depună o
cauţiune la bancă de cel mult 30% din costul serviciilor prestate debitorului şi
neachitate ulterior deschiderii procedurii (art. 104 din lege).
Pe toată durata reorganizării, debitorul – prin administratorul
special – sau administratorul judiciar, după caz, va prezenta trimestrial
comitetului creditorilor rapoarte cu privire la situaţia financiară a debitorului
(art. 106 alin. 1 din lege), precum şi situaţia cheltuielilor efectuate pentru
bunul mers al activităţii, în vederea avizării lor de către comitetul creditorilor şi
a recuperării acestor cheltuieli în condiţiile art. 102 alin. 4 din lege.
2. Falimentul
Legea nr. 85/2006 reglementează instituţia falimentului atât sub

forma procedurii generale, cât şi în procedura simplificată.
Falimentul debitorului intervine atât în situaţia inexistenţei
şanselor de redresare, ori a intenţiei de reorganizare a activităţii debitorului,
cât şi în situaţia în care măsurile de redresare economico-financiară a
activităţii debitorului supus procedurii insolvenţei nu au avut rezultatul scontat.
Falimentul este o procedură ce se desfăşoară în interesul
creditorilor, în scopul satisfacerii creanţelor acestora din sumele de bani
obţinute ca urmare a lichidării averii debitorului.
Legea nr. 85/2006 cuprinde o definiţie legală a procedurii
falimentului, cu ajutorul căreia putem considera această instituţie ca fiind
„procedura de insolvenţă concursuală colectivă şi egalitară care se aplică
debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului,
fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat” (art.
3 pct. 23 din lege).
Premisele intrării în procedura falimentului pot fi, aşadar,
următoarele ipoteze:
1) aprobarea raportului depus de către administratorul judiciar în
condiţiile art. 54 din lege, care cuprinde propunerea de intrare în faliment în
procedură simplificată (art. 54 alin. 5);
2) situaţia în care debitorul nu se încadrează în prevederile art. 1
alin. 2 din Legea nr. 85/2006, iar raportul administratorului judiciar întocmit în
condiţiile art. 59 va arăta motivele care nu permit reorganizarea activităţii
debitorului şi va propune intrarea acestuia în faliment;
393
Potrivit legii, prin sintagma „consumator captiv” se înţelege „consumatorul care, din considerente tehnice,
economice sau de reglementare, nu poate alege furnizorul” (art. 3 pct. 32 din lege).
318
3) aprobarea de către adunarea creditorilor a propunerii
administratorului judiciar cuprinsă în raportul întocmit de către acesta în
condiţiile art. 59 alin. 2 din lege şi pronunţarea de către judecătorul-sindic a
sentinţei de intrare în faliment potrivit art. 107 alin. 1 lit. d din lege.
Potrivit art. 107 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, cazurile care
determină aplicarea procedurii falimentului sunt următoarele:
1) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura
simplificată;
2) debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la
cererea creditorului de deschidere a procedurii, a contestat că ar fi în stare de
insolvenţă, iar contestaţia a fost respinsă de către judecătorul-sindic;
3) nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a
propus un plan de reorganizare, în condiţiile prevăzute de art. 94, sau nici
unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
4) debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus
un plan de reorganizare, ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi
confirmat;
5) obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt
îndeplinite în condiţiile stipulate prin planul confirmat sau desfăşurarea
activităţii debitorului în decursul reorganizării aduce pierderii averii sale ;
6) a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se
propune, după caz, intrarea în faliment, potrivit art. 54 alin. 5 sau art. 60 alin.
3.
Intrarea debitorului în procedura falimentului se decide de către
judecătorul-sindic, care va pronunţa o hotărâre judecătorească ce va fi, după
caz, o încheiere (în condiţiile art. 32 din lege) sau o sentinţă.
Prin hotărârea prin care s-a decis intrarea debitorului în faliment,
judecătorul-sindic va dispune şi luarea următoarelor măsuri (art. 107 alin. 2
din lege):
a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
b) în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator
provizoriu, precum şi stabilirea atribuţiilor şi a remuneraţiei acestuia, în
conformitate cu criteriile aprobate prin hotărârea Guvernului;
c) în cazul procedurii simplificate, confirmarea, în calitatea de
lichidator, a administratorului judiciar desemnat în condiţiile art. 19 alin. 2 sau
ale art. 34, după caz ;
d) termenul maxim de la intrare în faliment în cadrul procedurii
generale, de predare a gestiunii averii , de la debitor sau administrator
judiciar către lichidator, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate
după deschiderea procedurii menţionate la art. 46 alin. 2;
e) întocmirea de către administratorul judiciar şi predarea către
lichidator, în termen de maximum 10 zile de la intrarea în faliment, în cadrul
procedurii generale, a unei liste cuprinzând numele şi adresele creditorilor şi
319
toate creanţele acestora la data intrării în faliment, cu indicarea celor născute
după deschiderea procedurii;
f) notificarea intrării în faliment.
Sentinţa, respectiv încheierea prin care judecătorul-sindic dispune
intrarea în faliment trebuie să cuprindă şi termenele prevăzute de art. 108
alin. 2 şi art. 109 alin. 2 din lege.
Intrarea debitorului în faliment trebuie notificată, conform
dispoziţiei judecătorului-sindic (art. 107, alin. 2, lit. f) din lege). Notificarea se
va face în mod diferit, în funcţie de procedura căreia a fost supus debitorul:
procedura generală (art. 108 din lege) sau procedura simplificată (art. 109).
În cazul intrării în faliment în procedura generală, lichidatorul va
trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de către
debitor/administratorul judiciar în conformitate cu prevederile art. 107, alin. 2,
lit. e), precum şi debitorului şi oficiului registrului comerţului/registrului
societăţilor agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea
menţiunii394. Dacă unii dintre creditori au sediul /domiciliul în străinătate,
notificarea va fi trimisă reprezentanţelor acestora din ţară (art. 61, alin. 2).
Notificările se efectuează cu respectarea prevederilor Codului de
procedură civilă, publicându-se în Buletinul procedurilor de insolvenţă,
precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala averii debitorului (art.
61 alin. 3 din lege).
Notificarea intrării în faliment în procedură simplificată se

realizează în condiţiile prevăzute de art. 109 din lege, potrivit căruia
lichidatorul va trimite această notificare privind intrarea în procedura
falimentului şi, în cazul debitorului persoană juridică, ridicarea dreptului de
administrare, precum şi dizolvarea acestuia, tuturor creditorilor notificaţi
conform art. 61, debitorului şi registrului comerţului sau, după caz, registrului
societăţilor agricole ori registrului asociaţiilor şi fundaţiilor în care debitorul
este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.
Intrarea în faliment în procedura simplificată poate avea loc într-
una din următoarele situaţii:
1) debitorii aflaţi în stare de insolvenţă se încadrează într-una din
situaţiile prevăzute în art. 1 alin. 2 lit. a) – f) din lege;
2) ca urmare a aprobării raportului administratorului judiciar,
întocmit conform prevederilor art. 54 din Legea nr. 85/2006, prin care acesta
a propus intrarea debitorului în procedura simplificată.
În cazul în care, până la aprobarea propunerii administratorului
judiciar de deschidere a procedurii simplificate, debitorul şi-a continuat
activitatea, lichidatorul are obligaţia să notifice, în termen de 5 zile de la data
intrării în faliment, creditorii care deţin creanţe asupra debitorului, având
394
În afara menţiunii din registrele în care este înmatriculat debitorul, acesta mai este obligat ca, după intrarea în
faliment, să menţioneze în toate actele şi corespondenţa sa – „în faliment”, „in bankruptcy”, „en faillite”, potrivit art. 45
din lege.
320
prioritate conform dispoziţiilor art. 123 pct. 2 (creanţe izvorâte din raporturile
de muncă), născute în perioada de observaţie. Prin notificare lichidatorul va
solicita creditorilor să înregistreze, în termen de 10 zile de la primirea
notificării, cererile de creanţă însoţite de documente justificative.
Notificarea va cuprinde şi termenul pentru afişarea tabelului
preliminar de creanţe (art. 62 alin. 1 lit. c din lege), precum şi cel pentru
definitivarea tabelului de creanţe (art. 62 alin. 1 lit. d din lege). Dispoziţiile art.
61 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 85/2006 se vor aplica în mod corespunzător.
În cazul în care consideră că este justificat, judecătorul-sindic
poate majora, în condiţiile art. 62 alin. 2 din lege, termenele privind afişarea
tabelului preliminar al creanţelor, precum şi tabelul definitiv, noile termene
urmând a fi notificate creditorilor.
§ 1. Măsuri premergătoare lichidării
În scopul asigurării succesului lichidării, art. 113 din Legea nr.

85/2006 prevede un ansamblu de măsuri care se vor lua în această etapă cu
privire la averea debitorului.
Astfel, potrivit legii, se va proceda la sigilarea magazinelor,
magaziilor, depozitelor, a birourilor, a corespondenţei comerciale, arhivei, a
dispozitivelor de stocare şi prelucrare a informaţiilor, a contractelor,
mărfurilor, precum şi a oricăror bunuri mobile aparţinând averii debitorului
(art. 113 alin. 1 din lege).
Sigilarea bunurilor aparţinând debitorului va fi însoţită de
inventarierea acestora, inclusiv prin obţinerea relaţiilor scrise de la autorităţi
cu privire la asemenea bunuri, în temeiul art. 55 din lege. Dacă, în urma
demersurilor efectuate în condiţiile art. 56 – 58 din lege, administratorul
judiciar nu identifică nici un bun ca aparţinând debitorului, inventarul se va
încheia pe baza informaţiilor comunicate de autorităţi, în scris, conform art. 55
din lege.
Nu vor fi sigilate următoarele categorii de bunuri:
a) obiectele care vor trebui valorificate de urgenţă pentru a se
evita deteriorarea lor materială sau pierderea din valoare;
b) registrele contabile;
c) cambiile şi alte titluri de valoare scadente sau care urmează să
fie scadente în scurt timp, precum şi acţiunile ori alte titluri de participaţie ale
debitorului, care vor fi luate de lichidator pentru a fi încasate sau pentru a
efectua activităţile de conservare cerute;
d) numerarul pe care lichidatorul îl va depune la bancă în contul
averii debitorului.
Odată cu sigilarea şi inventarierea bunurilor care fac parte din
averea debitorului, lichidatorul va lua toate măsurile ce se impun în funcţie
de natura bunurilor pentru conservarea acestora. De asemenea, cu privire la
prevederea legii conform căreia nu vor fi sigilate „obiectele care vor trebui
321
valorificate de urgenţă, spre a se evita deteriorarea lor materială sau
pierderea din valoare” s-au formulat opinii395 potrivit cărora ar fi permisă
vânzarea acestor bunuri de către lichidator, fără a se mai aştepta afişarea
tabelului definitiv consolidat al creanţelor.
Când debitorul are bunuri şi în alte judeţe, judecătorul-sindic va
trimite notificări tribunalelor din acele judeţe, în vederea sigilării de urgenţă a
bunurilor (art. 113 alin. 4 din lege).
Rezultatul inventarierii va fi consemnat în actul de inventar, care
va descrie bunurile aparţinând debitorului şi va indica valoarea aproximativă a
acestora de la data inventarierii. Pentru determinarea acestei valori, cu
aprobarea comitetului creditorilor, lichidatorul va putea angaja un expert
evaluator, pe cheltuiala averii debitorului (art. 115 din lege).
Actul de inventar va fi semnat de către lichidatorul judiciar, de
către debitor – prin administratorul special – sau numai de către lichidator,
dacă debitorul nu participă la inventariere.
§ 2. Efectuarea lichidării
Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată, potrivit

legii, de către lichidator, sub controlul judecătorului-sindic, îndată după
finalizarea inventarierii acestora (art. 116 alin. 1 din lege).
În vederea obţinerii unei valori cât mai mari din vânzare,
lichidatorul va efectua toate demersurile pentru expunerea bunurilor ce
urmează a fi vândute, inclusiv va lua măsuri în vederea asigurării publicităţii,
pe cheltuiala debitorului.
Bunurile vor putea fi vândute individual sau în bloc, iar metoda de
vânzare (licitaţie publică, negociere directă sau ambele) va fi aprobată de
adunarea generală a creditorilor la propunerea lichidatorului şi cu
recomandarea comitetului creditorilor.
În scopul stabilirii preţului de vânzare a bunurilor (sau, cel puţin a
preţului de pornire a licitaţiei), lichidatorul are obligaţia să angajeze un
evaluator sau, cu acordul comitetului creditorilor, va utiliza un evaluator
propriu pentru a efectua evaluarea, în conformitate cu standardele
internaţionale de evaluare (art. 116 alin. 3 din lege). În funcţie de
circumstanţele cauzei, legea cere ca bunurile să fie evaluate atât individual,
cât şi în bloc, ca ansamblu funcţional.
În cazul în care se face o propunere de vânzare în bloc,
lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport în care vor fi descrise
bunurile, vor fi evaluate, precizându-se şi eventualele sarcini de care acestea
sunt grevate, precum şi propunerile privind modalităţile de vânzare a
395
I. Turcu, op.cit., 2007, p. 422.
322
acestora. O copie a acestuia se depune la grefa tribunalului pentru a da
posibilitatea oricărei părţi interesate de a-l studia (art. 117 alin. 1 din lege).
Raportul va cuprinde şi propuneri referitoare la modalitatea de
vânzare în bloc, cum ar fi:
1) vânzarea prin negociere directă către un cumpărător identificat,
cu precizarea condiţiilor minime ale contractului (preţul şi modalităţile de
plată);
2) vânzarea prin negociere directă, fără cumpărător identificat, cu
precizarea preţului minim propus; dacă acest preţ nu poate fi obţinut,
adunarea generală a creditorilor va hotărî dacă se va scădea din preţ sau se
va trece la vânzarea individuală;
3) vânzarea la licitaţie.
În ceea ce priveşte vânzarea bunurilor imobile aparţinând
debitorului, aceasta se va efectua în condiţiile art. 118 din Legea nr. 85/2006.
Potrivit acestuia, imobilele vor putea fi vândute direct, la propunerea
lichidatorului, aprobat de adunarea generală a creditorilor.
Propunerea lichidatorului va conţine identificarea imobilului atât
cu privire la situaţia acestuia de pe teren, cât şi prin datele cuprinse în
registrele de publicitate imobiliară şi să arate sarcinile de care este grevat. De
asemenea, lichidatorul trebuie să indice în propunere pasul de supraofertare
şi data până la care, în caz de aprobare a vânzării, sunt acceptate
supraofertele.
Lichidatorul va convoca adunarea generală a creditorilor în
termen de maximum 20 de zile de la data propunerii, notificând propunerea
administratorului special, creditorilor cu garanţii reale asupra bunului,
titularilor unor drepturi de retenţie de orice fel şi comitetului creditorilor (art.
118 alin. 3 din lege).
Adunarea creditorilor are competenţa de a se pronunţa cu privire
la această propunere. În cazul aprobării propunerii, vânzarea imobilului va fi
efectuată, sub sancţiunea nulităţii, în termen de 30 de zile de la data ultimei
publicări făcute de lichidator în ziar a anunţului privind condiţiile de
supraofertare (art. 118 alin. 4 din lege).
Vânzarea valorilor mobiliare (acţiuni, obligaţiuni etc.) se va realiza
în condiţiile Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital.
Sursele obţinute din vânzarea bunurilor ce formează averea
debitorului vor fi depuse în contul special deschis în condiţiile art. 4 alin. 2 din
Legea nr. 85/2006, iar recipisele vor fi predate judecătorului-sindic (art. 120
din lege).
§ 3. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării
Potrivit legii, fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea

debitorului grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii
323
reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în
următoarea ordine (art. 121):
1) taxe, timbre şi orice alte cheltuieli, aferente vânzării bunurilor
respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi adminstrarea
acestora şi plata remuneraţiei persoanelor angajate conform art. 10, art. 19,
alin. 2, art. 23 – 24 din lege (persoanele de specialitate angajate de
judecătorul-sindic, administratorul judiciar, persoanele de specialitate
angajate de administratorul judiciar, lichidatorul);
2) creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând capitalul, dobânzile,
majorările şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile aferente.
Dacă sumele arătate nu sunt suficiente pentru plata acestor
creanţe, în întregime, pentru diferenţă creditorii vor avea creanţe chirografare
şi vor veni în concurs cu celelalte creanţe din această categorie.
Însă, dacă după plata acestor sume rezultă o diferenţă în plus,
aceasta va fi depusă în contul averii debitorului.
Creditorii cu creanţe garantate au dreptul să participe la
distribuirea de sume obţinute din alte surse decât vânzarea bunului afectat de
garanţie. Sumele astfel obţinute vor fi scăzute din ceea ce i se cuvine ca
urmare a vânzării bunului afectat de garanţie în favoarea sa.
Potrivit art. 123 din Legea nr. 85/2006, creanţele vor fi plătite, în
cazul falimentului, în următoarea ordine:
1) taxele, timbrele şi alte cheltuieli aferente procedurii;
2) creanţele izvorâte din raporturile de muncă;
3) creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile
aferente acordate de instituţii de credit după deschiderea procedurii, precum
şi creanţele rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea
procedurii;
4) creanţele bugetare;
5) creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor
terţi, în baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a
unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
6) creanţele reprezentând sumele stabilite de către judecătorul-
sindic pentru întreţinerea debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este
persoană fizică;
7) creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi
dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii
sau alte lucrări, precum şi din chirii;
8) alte creanţe chirografare;
9) creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă:
a) creditele acordate persoanei juridice debitoare de către
un asociat/acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din
drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor ori, după caz, de către un
membru al grupului de interes economic;
b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit.
324
Potrivit legii, sumele obţinute din lichidare vor fi distribuite
creditorilor în funcţie de rangul de prioritate, proporţional cu suma alocată
pentru fiecare creanţă în tabelul definitiv consolidat.
Dacă sumele sunt insuficiente pentru acoperirea valorii integrale a
creanţelor, cu acelaşi rang de prioritate, titularii acestora vor primi o cotă
falimentară, calculată proporţional cu procentul pe care creanţa lor îl deţine în
categoria creanţelor respective (art. 125 din lege).
În situaţia în care bunurile care alcătuiesc averea debitorului –
grupului de interes economic, societăţii în nume colectiv sau în comandită –
nu sunt suficiente pentru acoperirea creanţelor înregistrate în tabelul definitiv
consolidat, judecătorul-sindic va autoriza executarea silită împotriva
asociaţilor cu răspundere nelimitată sau a membrilor grupului. Judecătorul-
sindic va pronunţa în acest scop o sentinţă definitivă şi executorie, care va fi
pusă în executare de către lichidator prin executorul judecătoresc.
După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate,
lichidatorul va întocmi un raport supus aprobării judecătorului-sindic,
împreună cu situaţiile financiare finale. Acestea se vor comunica în copie
creditorilor, debitorului şi vor fi afişate la uşa instanţei. Creditorii pot formula
obiecţii cu privire la raportul final, cu cel puţin 5 zile înainte de data convocării
adunării creditorilor, ce se va ţine în termen de maximum 30 de zile de la
afişarea raportului final.
La data stabilită pentru şedinţă, judecătorul-sindic va soluţiona,
printr-o încheiere, toate obiecţiunile, va aproba raportul sau va dispune
modificarea acestuia (art. 129 alin. 2 din lege).
După aprobarea raportului final al lichidatorului de către
judecătorul-sindic, acesta va efectua distribuirea finală a tuturor fondurilor din
averea debitorului (art. 130 din lege). În cazul în care, în urma acestei ultime
distribuiri, au rămas fonduri nereclamate în termen de 90 de zile de către cei
îndreptăţiţi, acestea vor fi depuse de lichidator în contul averii debitorului, la
bancă, iar extrasul de cont – la tribunal. Aceste fonduri vor putea fi utilizate, în
condiţiile art. 4 alin. 4 din lege, pentru acoperirea cheltuielilor aferente
procedurii.
În determinarea naturii juridice a termenului ce 90 de zile,
prevăzut în art. 130 din lege, doctrina396 a considerat acest termen ca fiind un
termen special de prescripţie.
3. Închiderea procedurii
Procedura insolvenţei se închide în condiţiile şi în cazurile

prevăzute de Legea nr. 85/2006, în următoarele situaţii:
396
St.D. Cărpenaru, op.cit., 2006, p. 316 – 317.
325
1) în cazul în care averea debitorului nu există bunuri ori acestea
sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative ale procedurii
(art. 131 din lege);
2) în cazul îndeplinirii obligaţiilor asumate în planul de
reorganizare sau în planul de lichidare confirmat (art. 132 alin. 1);
3) când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, toate fondurile
fiind distribuite, iar fondurile nereclamate au fost depuse la bancă (art. 132
alin. 2);
4) în cazul satisfacerii în întregime a tuturor creanţelor, urmată,
eventual, de consemnarea sumelor reziduale la bancă (art. 133);
5) în lipsa înregistrării în termen a creanţelor, când procedura a
fost deschisă din iniţiativa debitorului (art. 134 alin. 1).
1. În orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic va
pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii în cazul în care se constată că
nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru
acoperirea cheltuielilor administrative. Această situaţie ar putea fi evitată
dacă ar exista creditori dispuşi să avanseze sumele necesare, înscriindu-şi
noua creanţă în tabelul creanţelor împotriva debitorului.
Suntem de părere şi ne raliem opiniei potrivit căreia judecătorul-
sindic ar trebui să verifice toate posibilităţile oferite de lege pentru a obţine
resursele necesare, înainte de a pronunţa sentinţa de închidere. Ne referim
atât la anularea transferurilor efectuate de debitor în dauna creditorilor, în
temeiul art. 79 – 80 din lege, cât şi la posibilitatea angajării răspunderii
patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale debitorului persoană
juridică (art. 138 – 141) sau a executării silite a asociaţilor cu răspundere
nelimitată, în temeiul art. 126 din lege. Nu excludem nici posibilitatea folosirii
unor sume din fondul de lichidare, potrivit art. 4 din Legea nr. 85/2006.397
Prin aceeaşi sentinţă, judecătorul-sindic va dispune şi radierea
debitorului din registrul în care este înmatriculat (art. 131 din lege).
2. Închiderea procedurii în caz de reorganizare sau de
faliment va fi dispusă de către judecătorul-sindic prin sentinţă, atât în cazul
îndeplinirii obligaţiilor de plată asumate în planul confirmat, cât şi în cazul
aprobării raportului final al lichidatorului, prin care se arată distribuirea
fondurilor din averea debitorului şi depunerea la bancă a sumelor
nereclamate (art. 132 alin. 1 şi 2 din lege).
3. Dacă toate creanţele au fost în întregime acoperite,
judecătorul-sindic va pronunţa sentinţa de închidere a procedurii şi de radiere
a debitorului din registrul în care este înmatriculat (art. 133 din lege).
Această sentinţă poate fi pronunţată în două situaţii:
a) înainte ca bunurile din averea debitorului să fie lichidate
în întregime, dacă asociaţii persoane juridice sau debitorul persoană fizică
solicită acest lucru, în termen de 30 de zile de la notificarea lichidatorului,
397
Pentru detalii a se vedea I. Turcu, op.cit., 2007, p. 501.
326
făcută administratorului special, urmând ca bunurile să treacă în proprietatea
indiviză a asociaţilor/acţionarilor, corespunzător cotelor de participare la
capitalul social;
b) în toate celelalte cazuri procedura se va închide numai
după lichidarea completă a activului, eventualele sume reziduale ale ultimei
distribuiri urmând a fi depuse într-un cont la dispoziţia asociaţilor sau a
persoanei fizice, după caz.
4. În cazul în care nici un creditor nu a depus, în termenul
legal, o cerere de admitere a creanţelor, judecătorul-sindic va pronunţa o
sentinţă de închidere a procedurii şi de revocare a hotărârii de deschidere a
procedurii (art. 134 alin. 1 din lege). Totuşi, în acest caz, închiderea
procedurii nu va produce efectele reglementate de art. 137 din lege, iar
debitorul nu va fi descărcat de obligaţiile asumate înainte de intrarea în
faliment. Mai mult, operaţiunile de administrare, legal făcute asupra averii
debitorului, îşi vor produce efectele, iar drepturile dobândite până la
revocarea hotărârii de deschidere a procedurii rămân neatinse (art. 134 alin.
2 din lege).
Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de
judecătorul-sindic direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi oficiului registrului
comerţului sau registrului societăţilor agricole unde debitorul este înregistrat,
pentru efectuarea menţiunii.
Închiderea procedurii insolvenţei are ca urmări:
1) descărcarea judecătorului-sindic, respectiv a administratorului
sau lichidatorului şi a persoanelor care i-au asistat de îndatoririle şi
responsabilităţile ce le revin cu privire la procedură, debitor şi averea lui,
creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi (art. 136 din lege);
2) descărcarea debitorului persoană fizică de obligaţiile pe care le
avea înainte de intrarea în faliment sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de
bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase.
În această din urmă situaţie, debitorul va fi descărcat de obligaţii
în măsura în care acestea au fost plătite în cursul procedurii, cu excepţia
cazului prevăzut la art. 76 alin. 1 pct. 3 din Legea nr. 85/2006. Acesta se
referă la decăderea din drepturi a creditorului titular de creanţe anterioare
deschiderii procedurii care nu a depus cererea în vederea admiterii creanţei
sale în termenul legal stabilit conform prevederilor art. 62 alin. 1 lit. b din lege.
Prin urmare, aşa cum s-a observat, „fiecare creditor îţi va păstra faţă de
debitor dreptul de a urmări direct şi individual averea acestuia, potrivit
procedurii de executare silită de drept comun.”398
În cazul reorganizării, debitorul va fi descărcat de diferenţa dintre
valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea
prevăzută în plan (art. 137 alin. 2 din Legea nr. 85/2006).
398
Idem, op.cit., 2007, p. 506.
327
În toate cazurile, însă, descărcarea de obligaţii a debitorului nu
atrage descărcarea de obligaţii a fidejusorilor sau a codebitorului principal.
Creditorii care nu şi-au recuperat creanţele în cadrul aplicării
procedurii insolvenţei asupra debitorului – societate comercială, pot apela la
executarea silită conform Legii nr. 85/2006 sau conform dreptului comun.
Urmărirea silită poate avea ca obiect averea asociaţilor societăţii în nume
colectiv şi a asociaţilor comanditaţi la societăţile în comandită (art. 126 din
Legea nr. 85/2006), precum şi averea asociatului unic din societatea cu
răspundere limitată cu asociat unic, în condiţiile art. 2521 din Legea nr.
31/1990. Există, de asemenea, posibilitatea de a se urmări averea membrilor
organelor de conducere ai societăţii comerciale în condiţiile angajării
răspunderii pentru situaţia de insolvenţă în care se află societatea (art. 138
Potrivit dreptului comun, creditorii pot urmări averea fidejusorilor
şi a codebitorilor, în temeiul art. 42 C.com., care consacră solidaritatea
codebitorilor.

Bucureşti, 2008
Bucureşti, 2006
Bucureşti, 1994
Paris, 2002
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 1998
328
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro
329
Cursul 28. Procedura insolvenţei (III)
• Angajarea şi felurile răspunderii membrilor organelor de conducere ale persoanei
juridice aflate în insolvenţă
Conţinut:
1. Răspunderea membrilor organelor de conducere ale persoanei juridice.
2. Infracţiuni şi pedepse în legătură cu aplicarea procedurii insolvenţei.
1. Răspunderea membrilor organelor de conducere
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale debitorului –

persoană juridică va fi antrenată, în condiţiile art. 138 – 140 din Legea nr.
85/2006, dacă aceste persoane, prin faptele lor, au cauzat starea de
insolvenţă a debitorului.
Deoarece, potrivit legii, judecătorul-sindic poate dispune ca
aceste persoane să suporte o parte din pasivul debitorului, răspunderea va
avea un caracter patrimonial, iar natura juridică a acesteia va fi contractuală
sau delictuală, în funcţie de izvorul obligaţiei încălcate.399
Angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de
supraveghere din cadrul societăţii se va putea face la cererea
administratorului judiciar sau a lichidatorului ori a comitetului creditorilor,
autorizat în acest scop de către judecătorul-sindic (art. 138 alin. 1 şi 3 din
lege). Această autorizaţie se acordă numai dacă administratorul judiciar,
respectiv lichidatorul, a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor
insolvenţei, persoanele vinovate ori dacă administratorul judiciar sau
399
St.D. Cărpenaru, op.cit., 2007, p. 697.
330
lichidatorul a omis să formuleze acţiunea în răspundere în temeiul alin. 1 al
art. 138 din Legea nr. 85/2006, iar acţiunea este aproape de prescriere.
Cererea (acţiunea în răspundere) va fi soluţionată de judecătorul-
sindic, care va putea dispune ca o parte a pasivului debitorului să fie
suportată de către membrii organelor de conducere sau de supraveghere.
Acţiunea în răspundere prevăzută în art. 138 din lege se prescrie
în termen de 3 ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută
persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai devreme de 2
ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii (art. 139 din Legea nr.
85/2006).
Potrivit legii, răspunderea va aparţine membrilor organelor de
supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi oricărei
persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului (art. 138 alin. 1).
Deşi legea foloseşte sintagma „organe ale societăţii”, considerăm
că răspunderea patrimonială în situaţiile prevăzute de art. 138 va aparţine şi
organelor de conducere şi supraveghere a activităţii aparţinând şi altor
categorii de persoane juridice.
Pentru angajarea răspunderii în temeiul art. 138 din Legea nr.
85/2006, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
1) existenţa prejudiciului – dovedit prin dispoziţia de stabilire a
pasivului debitorului supus procedurii insolvenţei;
2) săvârşirea următoarelor fapte prevăzute expres de lege;
angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere va avea loc dacă:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în
interes propriu sau în folosul altei persoane;
b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub
acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi
care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele
documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei
juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei
juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi;
g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au
dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori;
3) stabilirea legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu,
precum şi stabilirea vinovăţiei persoanelor împotriva cărora a fost declanşată
acţiunea în răspundere.
Angajarea răspunderii, potrivit art. 138, nu înlătură răspunderea
penală dacă faptele săvârşite constituie infracţiuni.
Acţiunea în răspundere va fi soluţionată, în temeiul art. 140 din
lege, pe parcursul desfăşurării procedurii, iar nu după închiderea acesteia,
331
având în vedere că sumele obţinute sunt destinate să completeze fondurile
necesare continuării activităţii debitorului sau să acopere pasivul acestuia, în
caz de faliment.
Odată cu cererea sau ulterior introducerii acesteia debitorul,
precum şi comitetul creditorilor vor putea cere judecătorului-sindic instituirea
unor măsuri asiguratorii asupra bunurilor aparţinând persoanelor urmărite cu
plata unei cauţiuni de 10% din valoarea pretenţiilor (art. 141 din lege).
În cazul în care se stabileşte că răspunderea pentru starea de
insolvenţă a debitorului aparţine mai multor persoane, răspunderea acestora
va fi solidară (art. 138 alin. 4 din lege), cu excepţia cazului în care unele
dintre aceste persoane s-au opus la actele şi faptele ce au cauzat insolvenţa
ori au lipsit la data la care a fost luată decizia, aceste situaţii fiind consemnate
în procesele-verbale.
În vederea recuperării prejudiciului stabilit prin hotărârea
judecătorului-sindic în temeiul art. 138 – 140 din Legea nr. 85/2006,
persoanele vinovate vor putea fi executate silit, în condiţiile Codului de
procedură civilă (art. 142 din lege).
După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din
executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc în
conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 85/2006, în temeiul tabelului definitiv
consolidat al creanţelor pus la dispoziţia sa de către lichidator.
2. Infracţiuni şi pedepse în legătură cu aplicarea

procedurii insolvenţei
Infracţiunile prevăzute în cap. V al Legii nr. 85/2006, săvârşite în

cadrul procedurii insolvenţei sau în legătură cu aceasta, sunt următoarele.
1) Infracţiunea de bancrută simplă (art. 143 alin. 1) constă în
neintroducerea sau introducerea tardivă de către debitorul persoană fizică
sau de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare a cererii de
deschidere a procedurii, în termenul prevăzut de lege, care depăşeşte cu mai
mult de 6 luni termenul prevăzut la art. 27; se pedepseşte cu închisoare de la
3 luni la 1 an sau cu amendă.
2) Infracţiunea de bancrută frauduloasă (art. 143 alin. 2)
reprezintă fapta persoanei care:
a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori
ascunde o parte din activul averii acestuia;
b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele
debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate, fiecare din
aceste fapte fiind săvârşite în frauda creditorilor;
c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvenţă a
debitorului, o parte din active.
Săvârşirea acestei infracţiuni este sancţionată cu închisoare de la
6 luni la 5 ani.
332
3) Infracţiunea de gestiune frauduloasă săvârşită în condiţiile art.
214 alin. 1 C. pen.400 se sancţionează cu închisoare de la 3 ani la 8 ani, când
fapta este săvârşită de administratorul judiciar sau de lichidatorul averii
debitorului, precum şi de orice reprezentant ori prepus al acestuia.
Dacă fapta este săvârşită în condiţiile art. 214, alin. 2 C. pen.401
se pedepseşte cu închisoare de la 5 ani la 12 ani, atunci când subiectul activ
este administratorul judiciar sau lichidatorul averii debitorului, precum şi orice
reprezentant ori prepus al acestuia, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai
gravă.
Tentativa se pedepseşte.
4) Infracţiunea de delapidare (art. 145 alin. 1) constă în însuşirea,
folosirea şi traficarea de către administratorul judiciar sau lichidatorul averii
debitorului, precum şi de orice reprezentant sau prepus al acestuia de bani,
valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează şi se
pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Dacă fapta a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este
închisoarea de la 10 ani la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Tentativa se pedepseşte.
5) Constituie, de asemenea, infracţiune, în temeiul art. 146 din
lege, fapta persoanei care, în nume propriu sau prin persoane interpuse,
solicită înregistrarea unei cereri de admitere a unei creanţe inexistente
asupra averii debitorului şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an
sau cu amendă.
6) Refuzul debitorului persoană fizică sau al administratorului,
directorului executiv ori al reprezentantului legal al debitorului persoană
juridică, de a pune la dispoziţia judecătorului-sindic, administratorului judiciar
sau a lichidatorului, în condiţiile prevăzute la art. 35, documentele şi
informaţiile prevăzute la art. 28 alin. 1 lit. a – f din lege ori împiedicarea
acestora, cu rea-credinţă, de a întocmi documentaţia respectivă constituie
infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 3 ani sau cu amendă.
Infracţiunile prevăzute în această lege se judecă în primă instanţă
de către tribunal şi se soluţionează cu celeritate.

400
„Pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării ori conservării bunurilor acesteia, de
către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 5 ani.” (art. 214 alin. 1 C. pen.).
401
“Gestiunea frauduloasă săvârşită în scopul de a dobândi un folos material se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10
ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.” (art. 214 alin. 2 C. pen.).
333
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 2006
Bucureşti, 1994
Paris, 2002
Bucureşti, 2008
Bucureşti, 1998
Resurse Internet :
- www.ueb.ro
- www.just.ro

răspunsuri :
1. Insolvenţa reprezintă:
334
a) un dezechilibru patrimonial, situaţie în care valoarea pasivului este mai mare
decât a activului
b) lipsa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile
c) caracterul disproporţionat al creanţelor faţă de datorii.
2. Valoarea – prag a cărei depăşire îndreptăţeşte creditorii să ceară deschiderea

prodedurii insolvenţei este de:
a) 5.000 lei
b) 10.000 lei
c) 15.000 lei.
3. Cererile introductive pot fi formulate în procedura insolvenţei de către:

a) debitor
b) creditori
c) salariaţi.
4. Ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei, se produc următoarele efecte cu

privire la patrimoniul debitorului:
a) suspendarea de la tranzacţionare a acţiunilor societăţilor comerciale
b) interdicţia operaţiunilor comerciale noi
c) modificarea obiectului şi a scopului societăţii.
5. Acţiunea în anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în frauda drepturilor

creditorilor poate fi intentată de următorii participanţi la procedura insolvenţei:
a) administratorul judiciar
b) lichidatorul
c) creditorul prejudiciat.
6. Planul de reorganizare poate fi propus de către:

a) debitor
b) administratorul special
c) asociaţi.
7. Termenul pentru îndeplinirea planului de reorganizare se calculează de la data

confirmării planului şi este de:
a) 3 ani
b) 5 ani
c) 7 ani.
8. Sunt sancţionate cu nulitatea absolută următoarele acte efectuate între data

confirmării planului de reorganizare şi intrarea în faliment:
a) actele cu titlu oneros
b) actele cu titlu gratuit
c) toate actele juridice.
9. Procedura insolvenţei se închide într-unul din următoarele cazuri:

a) în cazul în care nu există bunuri suficiente pentru acoperirea cheltuielilor
administrative ale procedurii
b) la cererea creditorilor
c) la cererea debitorului, când acesta a depus o garanţie.
335
10. Falsificarea, distrugerea sau sustragerea evidenţelor contabile ale debitorului
constituie infracţiunea de:
a) fals material în înscrisuri
b) bancrută simplă
c) bancrută frauduloasă.
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE
CURSUL 1:
1. a,b ; 2. a,b,c ; 3. c ; 4. a,b ; 5. a,c ; 6. a,b ; 7. a; 8. a; 9. a,c; 10. a.
CURSUL 2:
1. a; 2. a; 3. a; 4. c; 5. a; 6. a; 7. a; 8. a, b; 9. c; 10. a.
CURSUL 3:
1. a, b; 2. a; 3. b; 4. a,b; 5. c; 6.a; 7. b; 8.b; 9.b; 10.a.
CURSUL 4:
1. b; 2. a, b, c; 3. a,b; 4. b; 5. a,b; 6. a,b,c; 7. b; 8. b; 9. a; 10.- .
CURSUL 5:
1. c; 2. c; 3. b; 4. c; 5. a,b; 6. a; 7. a; 8. a; 9. a,b,c; 10. a.
CURSUL 6:
1. a; 2. b; 3. a; 4. c; 5. b; 6. a; 7. a; 8. a,b,c; 9. a, 10. a,b.
CURSUL 7:
1. b; 2. c: 3. a,c; 4.a; 5. b; 6. b; 7. b; 8. a,b; 9. c; 10. b,c.
CURSUL 8:
1. a; 2. a; 3. a; 4. a,c; 5. a; 6. c; 7. a,b; 8. a; 9. a; 10. b.
CURSUL 9:
1. a; 2. b,c; 3. a; 4. a,b; 5. a, 6. b,c; 7. a; 8. c; 9. a,b; 10. a.
CURSUL 10:
1. a; 2. b; 3. c; 4. a; 5. b; 6. a,b,c; 7. a; 8. a; 9. a; 10. a,b.
CURSUL 11:
1. a; 2. b; 3. b; 4. a; 5. c; 6. a,b; 7. b; 8. a; 9. c; 10. c.
CURSUL 12:
1. a,b; 2. a; 3. a,c; 4. b; 5. b; 6. c; 7. c; 8. a; 9. b; 10. a,c.
CURSUL 13:
1. a,b; 2. c; 3. a, 4. b; 5. c; 6. b; 7. a,b; 8. a; 9. a; 10. a.
CURSUL 14:
1. c; 2. c, 3. c; 4. a, 5. a,b; 6. a; 7. a; 8. a; 9. a; 10. c.
CURSUL 15:
1. c; 2. a; 3. b; 4. c; 5. a; 6. a; 7. a,b; 8. a,b,c; 9. a,b; 10. a,b.
CURSUL 16:
1. a; 2. a,b; 3. a; 4. b,c; 5. a,b,c; 6. a; 7. a,b,c; 8. b; 9. c; 10. a,b.
CURSUL 17:
1. c; 2. a; 3. a,b,c; 4. a; 5. a,b; 6. a; 7. a; 8. a; 9. a,b; 10. c.
CURSUL 18:
1. a; 2. b; 3. a,b; 4. a,b,c; 5. a; 6. b,c; 7. a,c; 8. a; 9. c; 10. a.
CURSUL 19:
1. a,b; 2. a; 3. a; 4. a,b,c; 5. a; 6. a; 7. a,b; 8. a; 9. a,b; 10. a.
CURSUL 20:
1. b,c; 2. a,b,c; 3. a,b; 4. a,b; 5. a,b,c; 6. a,b,c; 7. a,c; 8. b.
CURSUL 21:
1. a; 2. a; 3. b; 4. a; 5. a; 6. b,c; 7. c; 8. b,c.
336
CURSUL 22:
1. c; 2. a,b; 3. b; 4. c; 5. a; 6. b.
CURSUL 23:
1. a; 2. a,b,c; 3. a; 4. c; 5. a; 6. a; 7. b; 8. a; 9. a,c; 10. b.
CURSUL 24:
1. a,b,c; 2. a; 3. b; 4. a; 5. b; 6. b; 7. a; 8. a; 9. a,b; 10. a.
CURSUL 25:
1. a; 2. b,c; 3. a; 4. a; 5. a,b; 6. b; 7. b,c; 8. a,b; 9. a,b,c; 10. a.
CURSUL 26,27,28:
1. b; 2. b; 3. a,b,c; 4. a; 5. a,b; 6. a; 7. a; 8. b; 9. a; 10. c.
337

Drept Comercial-Sorana Popa

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Comercial-Sorana Popa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lector univ. drd.

Ghid de studiere a cursului................................................................................................3

Cursul 1. Noţiuni introductive privind dreptul comercial................................................6

Răspunsuri la testele de autoevaluare.........................................................................336

Cursul este destinat studenţilor Facultăţii de Drept, Universitatea

Obiectivele cursului sunt următoarele:

Explicarea termenilor din dreptul comercial se face gradual, în

Cursul este astfel structurat în scopul de a fi util atât

Cursul de drept comercial alcătuit special pentru studenţii înscrişi

Durata medie de învăţare estimăm a fi de aproximativ 56 de ore,

La sfârşitul fiecărui curs beneficiaţi de modele de teste de

Toate cele 28 de cursuri pot fi studiate direct de pe calculator sau

Fiecare curs debutează cu prezentarea obiectivelor pe care

Testele de autoevaluare prezente la sfârşitul fiecărui curs vă vor

La fiecare curs există indicată o bibliografie selectivă pe care vă

Examinarea finală constă într-un test tip grilă cu răspunsuri

Parcurgerea acestui curs pe Internet vă va ajuta să dobândiţi

1.1. Definirea dreptului comercial. Din punct de vedere

3.1. Aplicarea normelor juridice de drept comercial

Aplicarea în timp a normelor juridice de drept comercial

3.2. Interpretarea normelor juridice de drept comercial

Aplicarea legilor comerciale, ca şi a altor norme de drept

Bibliografie recomandată (referinţe) :

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare) şi

1. Raporturile juridice de drept comercial sunt:

2. Subiect al raporturilor juridice de drept comercial poate fi:

3. Dreptul comun în reglementarea relaţiilor comerciale este:

4. Constituie izvor de drept în materie comercială:

5. Aplicarea legii comerciale are loc:

6. Interpretarea normelor juridice de drept comercial în funcţie de rezultatul

7. Principiul aplicării imediate a legii noi înseamnă:

8. Conţinutul raportului juridic de drept comercial este format din:

9. Uzurile comerciale sunt:

10. Interpretarea contractelor comerciale se face potrivit:

1. Definirea faptelor de comerţ.

Din ansamblul reglementărilor legale, putem defini faptele de

Clasificarea faptelor de comerţ

Potrivit reglementării din codul comercial, putem clasifica faptele

2. Faptele de comerţ obiective.

Faptele de comerţ obiective sunt enumerate, în mod

3. Faptele de comerţ subiective.

Conform prevederilor art. 4 C. com., „se socotesc afară de

4. Faptele de comerţ unilaterale.

Având în vedere faptul că scopul faptelor de comerţ îl reprezintă

Bibliografie recomandată (referinţe) :

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare) şi

1.Agenţiile de afaceri sunt considerate:

2. Depozitele pentru cauză de comerţ fac parte din categoria:

5. Codul comercial adoptă în aplicarea legii comerciale:

6. Faptele de comerţ conexe fac parte din categoria faptelor de comerţ:

7. Întreprinderea de furnituri face parte din categoria faptelor de comerţ:

8. Constituie o excepţie de la prezumţia de comercialitate:

9. Prezumţia de comercialitate are un caracter:

10. Legea comercială nu se aplică:

1. Dobândirea, dovada şi încetarea calităţii de comerciant.

Noţiunea de comerciant. Potrivit Codului comercial, „sunt

§ 1. Dobândirea calităţii de comerciant

A. Persoanele fizice dobândesc calitatea de comerciant dacă

§ 2. Dovada calităţii de comerciant

În cazul persoanelor fizice, dovada calităţii de comerciant se

§ 3. Încetarea calităţii de comerciant are loc în cazul persoanelor

2. Obligaţia de a se înregistra în registrul comerţului

Comercianţii, atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, au