Sunteți pe pagina 1din 44

RECONSTRUCŢIE ECOLOGICĂ

Motto: „Problemele pe care omul le-a creat,


tot omul le poate rezolva.”(John Fitzgerald Kennedy)

Introducere

Omul, inclus de către sistematicieni în rândul mamiferelor primate sub numele Homo sapiens sapiens,
a apărut şi a evoluat în ultimul moment, dacă raportăm durata existenţei omului şi istoria societăţii
umane la vârsta planetei şi a celorlalte grupe de vieţuitoare cu care omul convieţuieşte pe Terra.
Omenirea are dreptul de a se mândri cu progresele sale realizate pe seama geniului unor
reprezentanţi ai săi şi prin exploatarea fără economie a resurselor naturale planetare. Astăzi, când
omul a înţeles că există şi un revers al medaliei, devenind evident faptul că încălzirea globală nu
este doar o poveste, iar resursele naturale regenerabile nu reuşesc să susţină ritmul actual de
exploatare, omenirea este constrînsă – mai mult decât oricând – să mediteze asupra câtorva fraze
rostite de către preşedintele S.U.A., Theodore Roosevelt, la Conferinţa asupra conservării resurselor
naturale, în anul 1908: „A sosit însă vremea să ne gândim cu seriozitate la ceea ce se va întîmpla
atunci când pădurile noastre nu vor mai fi, când cărbunele, fierul şi petrolul se vor fi epuizat şi
când solul se va fi sărăcit şi aluvionat în fluvii, impurificându-le apele, dezgolind câmpurile şi
barând calea navigaţiei”.
Societatea umană a fost legată de vecinătatea apei, dar omul a schimbat întreg peisajul planetar,
acţiunile sale vizând, în egală măsură, ecosistemele terestre şi pe cele acvatice. Unele categorii de
ecosisteme se află, pretutindeni în lume, sub o presiune umană uriaşă ca urmare a creşterii demografice
a populaţiei umane, a nevoii tot mai mari de apă şi teren. Pădurea dispare pentru a face loc păşunilor şi
infrastructurii care permite o exploatare mai eficientă, stepele, pampasul şi preeria dispar în
faţa expansiunii culturilor agricole, în timp ce, în numeroase locuri din lume, deşertul câştigă,
anual, kilometri întregi din terenuri folosite ca păşuni sau pentru culturile agricole. Calitatea apelor
curgătoare, dar şi a pânzei freatice s-a deteriorat constant, mai ales din cauza aportului de
substanţe chimice provenite din agricultură şi transportul fluvial, dar şi ca urmare a eroziunii
malurilor sau a gestionării defectuoase a sistemelor de canalizare. Unele activităţi umane au consecinţe
directe sau indirecte asupra tuturor categoriilor de ecosisteme. Spre exemplu, vînătoarea a fost şi
continuă să fie unul dintre factorii- cheie în dispariţia sau diminuarea severă a populaţiilor unor
specii de păsări şi mamifere, din toate tipurile de ecosisteme. Astăzi, constituie o activitate sportivă,
dar şi o importantă sursă de venit pentru gestionarea unor ecosisteme. Chiar practicată în mod raţional
şi controlat, conform legii şi principiilor etice, vînătoarea rămâne o activitate ce deranjează păsările şi
mamiferele, obligându-le să se deplaseze spre teritorii mai liniştite.
Acţiunea de modificare şi modelare a ecosistemelor terestre este cea mai veche intervenţie asupra
naturii în istoria omenirii; după descoperirea focului, omul a incendiat pădurea pentru a mări suprafeţele
de păşunat pentru animalele ce reprezentau vînat preferenţial, dar şi pentru animalele pe care începuse
să le domesticească. Unii specialişti susţin că extinderea preeriei nord-americane s-a realizat cu sprijinul
conştient al indienilor amerindieni care, nu au domesticit bizonul american (Bison bison) - prin vînarea
căruia îşi procurau hrana şi pieile necesare, dar au mărit suprafeţele deschise preferate de aceste
mamifere erbivore, incendiind pădurile vecine.
După ce a devenit crescător de animale domestice şi agricultor, omul a trecut printr-o etapă a
agriculturii itinerante: la începutul sezonului ploios, pădurea era defrişată şi incendiată, terenul fiind
însămânţat sau, pe anumite suprafeţe, folosit ca păşune. Astfel de terenuri erau fertile doar pe
parcursul
a câţiva ani, după care oamenii le abandonau şi reluau ciclul în alt teritoriu. Ulterior, omul devine
sedentar şi ridică primele aşezări umane. Putem presupune că sedentarismul este rezultatul corelării mai
multor factori: ocuparea unor teritorii cu condiţii optime de existenţă pentru specia umană,
îmbunătăţirea calităţilor animalelor domesticite şi ale plantelor cultivate în sensul valorificării mai
bune a resurselor solurilor şi a creşterii rezistenţei la unii factori nefavorabili, descoperirea
fertilizării cu ajutorul îngrăşămintelor naturale. Agricultura devine extensivă, ecosistemul forestier
fiind defrişat şi
incendiat pentru a mări suprafeţele ocupate de culturile agricole, însă şi pentru a permite expansiunea
aşezărilor umane. Dezechilibrarea relaţiei om – natură nu s-a manifestat pregnant atât timp cât cultura
plantelor şi creşterea animalelor au constituit surse de hrană. Primele probleme de mediu au fost
eroziunea şi modificarea climatului, declanşate ca o consecinţă a distrugerii pădurii şi înlocuirii acesteia
cu păşuni şi suprafeţe agricole. Aceste probleme au apărut atunci când turmele de animale şi hambarele
au încetat să reprezinte doar surse de hrană, devenind simbol al bogăţiei şi puterii, criteriu de ierarhizare
a societăţii umane în evoluţie.
Agricultura extensivă nu a avut un impact imediat şi atât de radical precum păşunatul excesiv. Desigur,
ecosistemele antropice – agro-ecosisteme – sunt mult mai simple decât cele naturale, fundamentate
pe
lanţuri trofice complexe şi aflate în echilibru aproape stabil cu condiţiile de mediu. Transformarea
unui
ecosistem natural în teren cultivat înseamnă, întotdeauna, reducerea masivă a lanţurilor trofice, ceea ce
le face evident mai sensibile şi mai vulnerabile în faţa modificărilor mai mult sau mai puţin bruşte
ale condiţii lor de mediu. Păşunatul excesiv apare atunci când păşunarea ierburilor de către turmele
de animale erbivore depăşeşte capacitatea de regenerare a vegetaţiei de pe acel teren şi
determină aridizarea lui. Probabil, nu este întîmplător faptul că în regiunile care au adăpostit cele
mai mari civilizaţii antice din Lumea Veche – regiunea mediteraneană, Orientul Apropiat – peisajul
actual este dominat de semideşerturi şi vegetaţie sărăcăcioasă. Solurile câmpiilor au fost secătuite
prin păşunat excesiv şi practicarea monoculturilor (cultivarea îndelungată a aceleiaşi specii vegetale
pe un teren agricol), iar pantele reliefului colinar au avut aceeaşi soartă datorită defrişării
pădurilor în scopul folosirii lemnului pentru construirea flotelor maritime ale imperiilor antice.
Pădurile mediteraneene au fost înlocuite de vegetaţia de gariga (arbori pitici şi plante ierboase între
care predomină stejarul pitic – Quercus garrus – rozmarinul, levănţica, speciile genului Euphorbia) şi
maquis (tufişuri dense, aproape de nepătruns). Fără a minimaliza rolul hotărâtor al altor factori,
putem spune că epuizarea resurselor naturale şi mijloacele tehnice limitate au contribuit la agonia şi
dispariţia civilizaţiilor antice din spaţiul mediteranean şi din Orientul Apropiat.
Spaţiul Europei continentale suferă primele modificări majore abia după prăbuşirea imperiilor antice şi
formarea principalelor state europene. Pădurile continentale au o putere de regenerare mai mare decât
cele mediteraneene astfel încât evoluţia lor sub presiunea antropică s-a realizat mult mai lent.
Defrişarea
pădurii europene a înaintat dinspre sud spre nord şi dinspre vest spre est, urmând sensul de dezvoltare a
civilizaţiilor europene. Pădurile pot fi degradate şi progresiv, ca urmare a păşunatului practicat în
interiorul pădurii, fără practicarea defrişării pentru extinderea păşunilor şi care determină ruderalizarea
pădurii.
Trecerea la agricultura intensivă şi folosirea pe scară a substanţelor chimice (îngrăşăminte şi
pesticide) a avut consecinţe nebănuite, contribuind în mod decisiv la degradarea solurilor şi a apelor,
a naturii în general. Folosirea raţională a îngrăşămintelor, insecticidelor şi erbicidelor aduce
avantaje uriaşe omenirii permiţând exploatarea solurilor sărăcite, obţinerea unor producţii agricole
mari, precum şi controlul insectelor şi buruienilor care produc pagube nu numai în culturile agricole ci
şi în păduri. Din păcate, folosirea abuzivă a substanţelor chimice a provocat dezastre ecologice şi chiar
economice.
În primul rând, majoritatea pesticidelor nu sunt selective, provocând moartea unui mare număr de
insecte care nu numai că nu sunt implicate în daunele produse agriculturii şi silviculturii ci sunt specii
indiferente sau chiar verigi importante de control natural al insectelor fitofage, iar unele realizează
polenizarea multor plante. Totodată, pesticidele sunt greu solubile în apă şi foarte solubile în grăsimi
ceea ce favorizează concentrarea în corpul organismelor vii a acestor substanţe chimice şi acumularea
lor de-a lungul lanţurilor trofice. Prezenţa pesticidelor induce modificări fiziologice grave în
organismele vegetale şi animale.
Industria a schimbat radical viaţa omenirii, dar şi a planetei. Industria a desprins din natură resursele
naturale şi le-a transformat în bunuri de consum. Industria a stimulat capacităţile creatoare ale omului
şi
dezvoltarea uimitoare a ştiinţelor în ultimele două secole, aducând omului confort şi bunăstare prin
bunuri de calitate superioară, obţinute mai repede şi mai uşor. Industria înseamnă progres tehnic şi a
permis omului exploatarea resurselor naturale care păreau inaccesibile, cultivarea unor
terenuri abandonate şi obţinerea apei dulci pentru consum din apa marină; i-a dăruit omului
nenumărate aparate şi maşini care i-au făcut viaţa mai uşoară; a permis construirea unor clădiri
uriaşe, cucerirea întregii planete şi deplasarea în Cosmos. Industria este, totodată, responsabilă de
amploarea fenomenului de poluare ce caracterizează civilizaţia umană actuală. În acelaşi timp,
industria a însemnat şi înseamnă o continuă transformare a naturii.
Probabil, cea mai decisivă contribuţie la modelarea radicală a peisajului multor regiuni de pe Terra au
avut-o industria extractivă şi cea energetică; prima asigură extragerea din subsol a zăcămintelor naturale
folosite ca materii prime în numeroase ramuri industriale, iar cea de-a doua furnizează energia
electrică indispensabilă, astăzi, consumului casnic şi industrial. Ambele modifică, de o
manieră brutală, echilibrul ecosistemelor naturale iniţiale. Exploatările miniere înseamnă galerii
subterane de exploatare, excavaţii şi halde de steril, care acoperă sute, chiar mii de hectare de
suprafeţe fertile şi selenizează peisajul. Oriunde în lume, imaginea lor este dezolantă.
Industria energetică reprezintă una dintre cele mai poluante industrii, aproape indiferent de sursa
generatoare de energie – cărbune, gaz natural, substanţe radioactive (folosirea apei nu este generatoare
de poluare, dar necesită crearea unor acumulări întinse despre al căror impact am amintit anterior). Şi
valorificarea unor surse neconvenţionale de energie – solară, eoliană – deşi nu are efect poluant,
prezintă o serie de dezavantaje pentru ecosistemele unde se dezvoltă (infrastructura necesară poate
constitui o sursă de pericole pentru fauna din regiune, fragmentează habitatele şi poate influenţa
ritmurile biocenozelor respective – migraţia animalelor, ciclurile biologice, etc.).
După apariţia şi dezvoltarea industriei, poluarea a devenit cea mai gravă manifestare agresivă a omului
împotriva naturii şi a calităţii vieţii. Dacă până la dezvoltarea industriei, deşeurile rezultate în urma
activităţilor umane erau predominant organice şi puteau fi neutralizate relativ uşor prin intervenţia
organismelor descompunătoare din natură care acţionau asupra lor reintegrându-le în circuitele naturale,
odată cu apariţia industriei, deşeurile s-au diversificat şi au început să se adune cantităţi tot mai mari de
deşeuri greu degradabile. Viteza de deversare a reziduurilor a depăşit viteza de degradare naturală, aşa
încât acumularea lor în aer, apă şi pe pământ a dus, practic, la otrăvirea naturii.
Ecosistemele acvatice şi palustre prezintă o valoare biologică şi ecologică deosebită, prin
biodiversitatea pe care o adăpostesc, prin rolul hidrologic şi bio-geochimic major în „economia” naturii,
fiind, totodată, deosebit de vulnerabile în faţa unor intervenţii umane dintre cele mai diverse. Pot
suferi
modificări bruşte şi profunde prin ridicarea unor construcţii, diguri şi baraje, prin crearea unor
acumulări acvatice de dimensiuni variate ori prin realizarea unor lucrări de asanare, îndiguire şi
desecare, dar şi modificări progresive ale habitatelor ca urmare a eutrofizării prin contaminare
chimică, a supra-păşunatului sau a pescuitului intensiv.
Ridicarea barajelor şi crearea lacurilor de acumulare constituie cea mai radicală intervenţie a omului
asupra cursurilor de apă şi urmăresc producerea de energie electrică, reducerea riscului de inundaţii prin
controlul viiturilor, crearea unor surse de apă pentru localităţi şi irigaţii sau pentru piscicultură.
Construirea barajelor este foarte veche – pe unele rîuri din Iran s-au ridicat baraje încă din secolul al VI-
lea î.Hr. În prezent, pe glob există peste 1000 de baraje cu lacuri de acumulare, volumul total de apă din
acestea atingând 4000 km3. Cel mai mari baraj din România este cel ridicat pe Rîul Mare, la
hidrocentrala Brazi (174m), iar cele mai întinse lacuri de acumulare sunt cele de la Porţile de Fier I pe
Dunăre (10000 ha/2,3 km3) şi Stânca-Ştefăneşti, pe rîul Prut (14000 ha/1,4 km3).
Realizarea acestor lucrări hidrotehnice ar trebui să fie precedată de efectuarea unor studii serioase de
impact ecologic, care să evalueze cât mai exact avantajele şi dezavantajele pe care le implică ridicarea
unor baraje şi crearea unor lacuri de acumulare într-o anumită regiune. În primul rând, localităţile aflate
pe malurile cursurilor iniţiale de ape sunt inundate şi acoperite de apă, ceea ce presupune mutarea
populaţiei de pe vechile vetre. Pe de altă parte, se ştie că scoarţa terestră este formată din falii
tectonice care nu se află într-un echilibru stabil, iar volumul mare de ape adunate în amonte de baraj
exercită o presiune foarte puternică asupra substratului prin schimbarea raportului de greutate ceea
ce, în unele zone, poate creşte riscurile de cutremure de pământ şi alunecări de teren. Aceste întinse
suprafeţe de luciu de apă sunt utilizate pentru amenajarea unor hidrocentrale, pentru piscicultură sau ca
sursă de apă; pe de altă parte, se pierd importante suprafeţe destinate agriculturii, adeseori fiind vorba
de terenuri cu fertilitate ridicată datorită aluviunilor pe care le transportă apele curgătoare.
Peisajul se modifică profund, de o manieră rapidă şi dramatică: apar arii acoperite permanent de ape
adînci; de obicei, braţele secundare, alimentate cu ape doar în timpul inundaţiilor, se închid şi sunt
supuse colmatării treptate; se reduc şi chiar dispar zonele umede învecinate, terenurile ocupate de
pajişti, fîneţe şi păduri inundabile, precum şi stufărişuri care constituie habitate obişnuite în lungul sau
în apropierea albiilor minore ale apelor curgătoare. Nu numai peisajul este agresat; transformarea
severă a habitatelor antrenează bulversarea întregii faune. Speciile caracteristice zonelor umede cu
ape puţin adînci şi fluctuante dispar, iar altele se instalează în mod natural sau sunt introduse de către
om, astfel încât, încet, fauna se modelează conform noilor condiţii de mediu.
Deşi pe parcursul ultimului secol, în toată lumea s-au realizat ample lucrări de ameliorare hidrologică a
terenurilor prin îndiguirea, desecarea şi asanarea zonelor umede, evoluţia ulterioară a acestor terenuri
constituie, în cele mai multe cazuri, o dovadă a erorilor de prognoză economică. Acest tip de intervenţie
umană asupra mediului s-a realizat în primul rând în vederea măririi suprafeţelor agricole, interes
justificat de explozia demografică din secolul al XX-lea, dar şi pentru reducerea riscului de inundaţii şi
pentru crearea unor acumulări de apă folosite pentru piscicultură sau ca sursă de apă pentru irigaţii.
Rareori, astfel de măsuri au vizat distrugerea unor focare de dezvoltare a unor agenţi patogeni pentru
eradicarea unor boli – spre exemplu, malaria provocată de un sporozoar (Plasmodium malariae),
transmis prin intermediul femelei ţânţarului anofel (Anopheles maculipenis), al cărui ciclu de dezvoltare
se derulează în zone umede. Din păcate, câştigurile economice rezultate din exploatarea agricolă
sau prin păşunat a unor astfel de terenuri sunt, de cele mai multe ori, de scurtă durată; solurile
fertile în primii ani se transformă foarte repede în soloneţuri şi soluri sărăturate.
Contaminarea chimică a apelor este rezultatul deversării apelor menajere sau uzate (industrial sau în
complexele zootehnice), al pesticidelor şi îngrăşămintelor „spălate” de precipitaţii sau preluate de apele
freatice. Excesul de nutrienţi stimulează procesul de eutrofizare şi înmulţirea excesivă a asociaţiilor
vegetale, alterând calitatea apei şi reducând cantitatea de oxigen dizolvat, determinând mortalităţi
ridicate în rândul diferitelor grupe faunistice şi, implicit, reducerea surselor trofice. Supra-păşunatul
produce deteriorarea covorului vegetal, iar folosirea ca păşuni a pajiştilor din zonele umede poate
compromite succesul reproductiv al păsărilor ce cuibăresc pe sol sau în ierburi dese. Pescuitul intensiv,
cu supraexploatarea unor specii de peşti, poate modifica lanţurile trofice din ecosistemele zonelor
umede.
Practicarea pisciculturii poate influenţa, pe căi multiple, fauna unui ecosistem acvatic. Operaţiunile de
golire-umplere temporară a eleşteielor piscicole generează condiţii favorabile unui grup foarte larg de
specii care populează teritoriile cu ape puţin adînci. Administrarea unor substanţe chimice care
stimulează dezvoltarea sursei trofice pentru peşti, determină creşterea gradului de eutrofizare al apei
şi devine un factor favorizant pentru anumite specii, determinând, în acelaşi timp, dispariţia unor
specii din aceste ecosisteme. Exploatarea tradiţională a stufului şi papurii are efecte mai lente şi mai
puţin vizibile asupra ecosistemelor acvatice şi palustre. Incendierea vegetaţiei palustre (stuf, papură,
etc.) poate avea şi efecte pozitive, stimulând dezvoltarea stufărişurilor, dar se recomandă efectuarea
acestei practici în afara sezonului de cuibărit al păsărilor, dar şi a perioadei de iernat (spre
exemplu, multe păsărele consumă seminţele acestor plante).
Deşi cuvântul „ecologie” are o vechime de aproape 150 de ani, la nivelul publicului larg, abia acum îşi
croieşte loc, încă ezitant, conceptul ecologic fundamental al inter-relaţiilor complexe care asigură
existenţa fiecărei comunităţi biologice de pe Terra. Biosfera, în ansamblul ei şi în strînsă
interdependenţă cu factorii abiotici, este privită ca o comunitate de circa jumătate de secol, după ce
ecologii au trecut de perioada studiilor descriptive, prin etapa cercetărilor de anvergură sintetică şi
generatoare de teorii sau ipoteze, păşind în etapa ecologiei aplicative, a verificării ideilor teoretice prin
„exerciţii” practice în cadrul programelor de reconstrucţie sau reabilitare ecologică.

I. Reconstrucţia ecologică – un nou concept de conservare a naturii sau un model vechi de


amenajare teritorială

Reconstrucţia ecologică este ansamblul de măsuri de modelare intenţionată, iniţiate şi derulate de câtre
om, prin care se asigură restabilirea structurii, funcţiilor naturale hidrologice, biogeochimice şi
ecologice, diversităţii şi dinamicii naturale în vederea refacerii unui ecosistem degradat în urma
intervenţiei umane. Prin reconstrucţia ecologică se urmăreşte reluarea funcţiilor naturale ale unui
ecosistem şi repunerea acestuia în condiţii de evoluţie naturală, astfel încât să se regenereze habitatele şi
ansamblul biodiversităţii iniţiale ale ecosistemului respectiv. Regenerarea resurselor naturale permite
şi exploatarea durabilă a acestora de către comunitatea locală, astfel încât, programele de
reconstrucţie ecologică pot contribui, în egală măsură, atât la îmbunătăţirea calităţii mediului, cât
şi la creşterea calităţii vieţii populaţiei umane.
Reconstrucţia ecologică ar presupune îndepărtarea completă a consecinţelor intervenţiei umane asupra
unui ecosistem. De cele mai multe ori, aceasta presupune costuri şi eforturi tehnice deosebite sau,
chiar, este imposibilă. Uneori, este suficientă crearea unor condiţii noi care să permită reluarea
funcţionării naturale a ecosistemului, intervenţia realizată de om fiind numită reabilitare ecologică.
Spre exemplu,
reintroducerea unei incinte îndiguite în circuitul natural al apei în cadrul unui bazin hidrografic se poate
realiza fie prin îndepărtarea totală a digurilor şi a celorlalte lucrări de ameliorare hidrotehnică
(reconstrucţie ecologică), fie prin realizarea unor breşe în diguri şi închiderea unor canale de drenare
sau a unor staţii de pompare, permiţând inundarea incintei şi menţinerea unui nivel corespunzător al
apei (reabilitare ecologică), creând condiţiile favorabile refacerii ecosistemului şi a habitatelor iniţiale.
Din punct de vedere conceptual, reconstrucţia ecologică a fost definită şi a devenit o temă de actualitate
în ultimele două decenii, în contextul preocupărilor pentru conservarea biodiversităţii şi dezvoltării unor
strategii de mediu care urmăresc stoparea fenomenelor de dispariţie a speciilor şi degradare continuă a
comunităţilor biologice, precum şi îmbunătăţirea calităţii mediului ambiant la nivel regional şi global.
Elementul central al reconstrucţiei ecologice este reprezentat de identificarea căilor ce permit repararea,
reasamblarea şi ajustarea componentelor unei ecosistem pentru a asigura buna sa funcţionare ca sistem
biologic. Dar aceasta presupune nu numai o tehnologie complexă de inginerie a mediului ci şi o bază
foarte solidă de cunoştinţe de ecologie, care asigură înţelegerea corectă a mecanismelor care guvernează
însăşi existenţa ecosistemelor, permiţând, totodată, prognozarea unor direcţii de evoluţie ale acestora
sub influenţa diverşilor factori externi şi interni.
Derularea unor programe de reconstrucţie ecologică permite testarea unor ipoteze din domeniul
ecologiei, pentru care nu ar fi existat premise reale de fundamentare şi verificare în condiţiile unor
ecosisteme naturale. Rezultatele obţinute pot fi valorificate şi în cadrul unor acţiuni de gestionare
durabilă şi management ecologic în ariile protejate. Chiar şi eşecul unor programe de reabilitare
ecologică are valoare ştiinţifică şi practică deoarece permite aprofundarea unor cercetări pentru a
elucida cauzele determinante ale eşecului şi identificarea unor soluţii adecvate atingerii scopului iniţial.
În faţa acestei noi direcţii de ecologie aplicată, se află numeroase întrebări, unele cu răspuns incert după
cum admite şi majoritatea specialiştilor implicaţi în fundamentarea şi implementarea unor programe
de reconstrucţie sau reabilitare ecologică:
 Poate fi reconstrucţia ecologică o soluţie pentru soluţionarea numeroaselor probleme de mediu
cu care se confruntă, în prezent, omenirea?
 Ce rol poate avea reabilitarea ecologică a unor ecosisteme puternic degradate în acţiunile de
conservare a biodiversităţii, în general, de salvare de la dispariţie a unor specii de plante şi animale rare
sau critic periclitate?
 Pot fi refăcute, în întreaga lor complexitate structurală şi funcţională, ecosistemele degradate de
către om?
 Din punct de vedere economic, este eficientă derularea unor programe de reconstrucţie sau
reabilitare ecologică a ecosistemelor?
 Comunităţile umane încurajează sau manifestă disponibilitate pentru astfel de acţiuni?
 Poate fi aşezată pe un fundament nou relaţia societăţii umane cu natura în mijlocul căreia
trăieşte şi din care extrage resursele utile dezvoltării sale?
Prin succesiunea ecologică, orice ecosistem degradat poate evolua către un ecosistem stabil pe baza
capacităţii sale de auto-reparare (şi nu, în mod obligatoriu, de regenerare), dacă omul nu intervine din
nou. În aceste condiţii, este necesară reconstrucţia sau reabilitarea ecologică? Da, deoarece succesiunea
ecologică este, de regulă, un proces foarte lent; mai mult decât atât, în unele cazuri degradarea indusă
prin acţiunile omului se poate extinde, pe cale naturală, în ecosistemele vecine (spre exemplu,
înaintarea deşertului). De altfel, reconstrucţia sau reabilitarea ecologică se bazează pe principiile
succesiunii ecologice, dar scurtează timpul necesar refacerii ecosistemului din punct de vedere
structural şi funcţional, chiar dacă speciile care vor compune comunităţile vegetale şi animale nu vor
mai fi identice cu cele native în acel ecosistem.

În ţările industrializate, programele de reconstrucţie ecologică au fost prefigurate de anumite practici de


management ecologic impuse prin legislaţia de mediu care prevede obligaţia agenţilor economici de a
reabilita habitatele degradate prin exploatarea resurselor naturale. Structura iniţială a acestor ecosisteme
este, practic, complet distrusă, iar unele specii dispar din regiunea respectivă, astfel încât refacerea
ecosistemului pe baza proceselor de succesiune ecologică ar fi deosebit de lentă şi, probabil, nu ar
asigura refacerea totală a ecosistemului existent înaintea intervenţiei umane.
Este binecunoscut faptul că exploatarea resurselor naturale este asociată, de cele mai multe ori, nu
numai cu dispariţia unor verigi întregi din lanţurile trofice care asigurau buna funcţionare şi
dinamica
ecosistemului ci şi cu modificarea radicală a condiţiilor abiotice din acel ecosistem şi chiar cu
„introducerea” unor factori abiotici noi (spre exemplu, exploatările miniere determină distrugerea
stratului biologic activ, fertil al solului şi apariţia unor substanţe chimice care nu existau în zonă,
utilizate în procesul de extracţie şi prelucrare primară a resurselor exploatate).
În numeroase zone din vestul Europei, zonele umede au fost reabilitate şi chiar extinse pe teritorii
învecinate, cu importanţă economică redusă, pentru a permite o reducere eficientă a riscului de
inundaţii, dar şi o valorificare eficientă a unor teritorii care, supuse lucrărilor de îndiguire şi desecare,
şi-au pierdut, rapid, valoarea economică, fertilitatea solurilor fiind epuizată după numai câţiva ani de
folosinţă agricolă. În Germania, deşi par naturale ca urmare a unei gestionări silvice judicioase,
pădurile sunt, pe cea mai mare parte a suprafeţelor, păduri secundare, rezultate în urma unor ample
programe de reîmpădurire a versanţilor realizate în a doua jumătate a secolului 19, după defrişările
masive ce au urmat apariţiei şi dezvoltării industriei în această ţară.
La scară mai mică atât în ceea ce priveşte suprafaţa, cât şi obiectivele urmărite, astfel de practici
ecologice au existat şi în ţara noastră – administrarea fondului forestier şi programele de reîmpădurire
a
unor versanţi, plantarea unor perdele de protecţie în vederea reducerii fenomenelor de eroziune a
solului, diversificarea şi rotirea unor culturi agricole pentru asigurarea unor recolte mari.

Derularea unui program de reconstrucţie sau reabilitare ecologică este precedată de realizarea unui
studiu ştiinţific detaliat, urmărind o documentare amănunţită privind situaţia iniţială a ecosistemului şi
evoluţia acestuia ca urmare a intervenţiei umane, precum şi o evaluare cât mai precisă a stării actuale
a ecosistemului respectiv şi a tuturor componentelor sale, abiotice şi biotice. Totodată, specialiştii
trebuie să realizeze o proiectare a tuturor măsurilor necesare pentru reconstrucţia ecologică a
ecosistemului respectiv şi a diferitelor direcţii de evoluţie pe care implementarea acestor măsuri
le va imprima ecosistemului, precum şi o estimare a costurilor, vitezei şi duratei procesului de
reabilitare ecologică. De asemenea, în desfăşurarea acestui gen de programe, nu trebuie neglijată nici
evaluarea impactului economic pentru viaţa comunităţii locale şi a posibilităţilor de valorificare
economică a teritoriului şi de dezvoltare durabilă a regiunii după finalizarea fazei de implementare
a măsurilor de reconstrucţie ecologică, în vederea asigurării stabilităţii pe termen mediu şi lung a
ecosistemului respectiv.
După finalizarea acestei etape, specialiştii implicaţi propun soluţia cea mai adecvată obiectivelor
urmărite şi conformă cu posibilităţile reale de obţinere a rezultatelor propuse, ţinând cont de eforturile
economice şi de eficacitatea potenţială a programului respectiv. Anumite programe de reconstrucţie
ecologică pot fi deosebit de costisitoare, iar în unele cazuri chiar pot eşua, posibilităţile tehnice actuale
fiind insuficiente pentru îmbunătăţirea situaţiei unor ecosisteme complet degradate ca urmare a
intervenţiei umane. În astfel de situaţii, specialiştii pot recomanda abandonarea proiectului de reabilitare
ecologică, în ciuda eforturilor financiare realizate deja. O recomandare similară poate fi făcută şi în
cazul unor ecosisteme care au posibilitatea de a se reface singure după abandonarea utilizării lor de
către om – spre exemplu, în estul Americii de Nord, suprafeţe folosite ca terenuri agricole şi epuizate ca
urmare a practicilor agricole eronate au fost abandonate şi au revenit la stadiul de pădure în câteva zeci
de ani.
Uneori, concluziile specialiştilor pot modifica planurile iniţiale ale proiectului, recomandând nu
refacerea ecosistemului iniţial ci înlocuirea acestuia cu un ecosistem nou, care să asigure o stabilitate a
teritoriului şi prevenirea unor fenomene care ar accentua efectele de degradare a habitatelor şi alterare a
comunităţilor biologice din vecinătatea ecosistemului degradat. Ecosistemul nou creat permite o
îmbunătăţire a peisajului şi chiar o valorificare productivă a terenurilor; eventual, ar putea evolua lent
către un ecosistem mai complex, cu o biodiversitate mai ridicată prin procesul de succesiune ecologică.
Proiectul va fi unul de tip reabilitare ecologică – spre exemplu, înlocuirea unei păduri puternic
degradate prin exploatarea masei lemnoase cu o păşune, nu reprezintă cea mai optimă soluţie din punct
de vedere al refacerii biodiversităţii ecosistemului iniţial, dar asigură o îmbunătăţire a funcţiei de
stabilizare a solurilor, reducere a riscului de eroziune şi alunecări de teren, precum şi o creştere a
capacităţii de retenţie a apei provenite din precipitaţii. În acelaşi timp, păşunea prezintă şi un potenţial
de valorificare economică.
De cele mai multe ori, specialiştii recomandă implementarea unui set de măsuri ce permit
reabilitarea ecologică parţială a ecosistemului degradat, astfel încât, prin eliminarea factorilor
perturbatori şi prin refacerea unor componente structurale, respectiv, a unor funcţii ale
ecosistemului iniţial, evoluţia ulterioară a ecosistemului să permită o dinamică pozitivă a
comunităţilor biologice în acel teritoriu. Proiecte de reabilitare ecologică parţială pot fi: realizarea
unei plantaţii de arbori pe locul unei păduri
defrişate, fără a selecta doar speciile de arbori care formau pădurea iniţială sau deschiderea unor breşe
în digurile ce separă o zonă umedă de rîul sau fluviul cu care comunica iniţial.
Reconstrucţia ecologică, în adevăratul sens al expresiei, este, rareori, recomandată de către specialişti
deoarece presupune o intervenţie activă şi radicală a omului, de la îndepărtarea tuturor factorilor care au
dus la modificarea ecosistemului, până la refacerea tuturor componentelor abiotice şi biotice ale
acestuia pentru a asigura toate funcţiile ecologice naturale, cu eforturi ştiinţifice, tehnice şi financiare
deosebit de mari, fără a exclude posibilitatea unui eşec al demersurilor
iniţiate.
Orice program de reconstrucţie sau reabilitare ecologică presupune eforturi umane, tehnologice şi
economice. De aceea, legislaţia de mediu, la nivel naţional şi internaţional, cuprinde prevederi ce
permit
includerea rapidă în reţelele de arii protejate a teritoriilor ce au făcut obiectul unor astfel de programe.
În acest mod, deşi reconstrucţia/reabilitarea ecologică nu este o formă de conservare a biodiversităţii,
poate constitui premiza unor acţiuni de conservare şi management durabil al biodiversităţii în
interiorul unor arii protejate.
Pe de altă parte, degradarea fără precedent a ecosistemelor, habitatelor şi comunităţilor biologice,
asociată cu modificarea micro-climatului şi încălzirea globală, va impune, ca pe o necesitate de
mare
urgenţă şi actualitate, derularea unor programe de reconstrucţie/reabilitare ecologică a unor teritorii
devenite inutilizabile. În aceste condiţii, specialiştii din domeniul ecologiei pot valorifica, în cadrul unor
programe experimentale ce urmăresc refacerea completă a comunităţilor biologice, informaţiile
adunate în urma cercetării ecologice fundamentale în ecosisteme intacte sau puţin alterate de intervenţia
omului. Posibilitatea reabilitării ecologice a unor ecosisteme nu reprezintă un argument pentru
extinderea sau dezvoltarea spaţiilor locuite de om şi a celor economice prin degradarea unor
ecosisteme naturale pe principiul poate fi refăcut alături. De fapt, strămutarea unui ecosistem
este o acţiune, practic, imposibilă, iar refacerea completă a unui ecosistem, atunci când este posibilă,
poate dura câteva secole.

II. Reconstrucţie ecologică aplicată

Fundamentarea şi implementarea unui program de reconstrucţie sau reabilitare ecologică a unui


ecosistem reprezintă, prin succesul sau eşecul final, cea mai bună cale de evaluare a nivelului de
înţelegere pe care l-am atins în ceea ce priveşte cunoaşterea mecanismelor care guvernează structura şi
buna funcţionare, de fapt, chiar existenţa ecosistemului respectiv. A reface un ecosistem înseamnă să
cunoşti toate părţile sale componente (ignorarea unei singure componente duce la eşec), să le aduci
împreună şi să ştii să le asamblezi pentru a funcţiona împreună. A reface un ecosistem înseamnă
cunoştinţe despre relaţiile intraspecifice şi inter-specifice, despre rolul unor boli în evoluţia populaţiilor,
despre influenţa variaţiilor genetice asupra structurii şi stabilităţii comunităţilor vegetale şi animale.
Reconstrucţia sau reabilitarea ecologică a unui ecosistem degradat prin intervenţia umană trebuie să
asigure suportul pentru regenerarea ecosistemului iniţial, cu toate componentele sale abiotice şi
comunităţile biologice. Deosebit de importantă este crearea condiţiilor de viaţă pentru primele verigi ale
lanţurilor trofice care reprezintă suportul verigilor superioare şi baza piramidelor trofice din ecosistem.
Comunităţile vegetale reprezintă principalul producător de biomasă şi suportul fundamental al celorlalte
comunităţi biologice din ecosistem. Însă nu trebuie neglijată nici comunitatea formată din bacterii şi
fungi care joacă un rol major în ciclul nutrienţilor şi formarea stratului fertil superior al solului.
„Implantul” acestor organisme într-un ecosistem ce urmează a fi reabilitat se poate realiza prin
intermediul unor fragmente de sol înierbat aduse din ecosisteme similare celui care este supus
operaţiunilor de reabilitare.
Refacerea celorlalte comunităţi biologice, animale, poate să se desfăşoare lent, prin recolonizarea
naturală a ecosistemului reabilitat pe seama populaţiilor animale din ecosistemele învecinate sau
poate fi accelerată prin introducerea unor nuclee populaţionale aduse din ecosisteme asemănătoare.
Succesul unui program de reconstrucţie sau reabilitare ecologică poate fi evaluat pe baza a cinci criterii:
a. durabilitatea ecosistemului rezultat, exprimată prin capacitatea de auto-susţinere şi perpetuare a
comunităţilor componente, în timp, fără intervenţia omului;
b. rezistenţa în faţa speciilor invazive – comunităţile biologice naturale sunt mai stabile în faţa
speciilor invazive decât cele degradate şi din care unele specii-cheie sau grupuri de specii-cheie au
dispărut; sensibilitatea ecosistemului la pătrunderea speciilor invazive este o dovadă a fragilităţii
comunităţilor biologice;
c. productivitatea reprezintă criteriul de evaluare a capacităţii comunităţilor vegetale şi animale
din ecosistem de a utiliza resursele disponibile prin funcţiile de fotosinteză, chemosinteză, respiraţie,
metabolism, etc.; un ecosistem reabilitat trebuie să realizeze aceeaşi productivitate ca şi ecosistemul
iniţial, înaintea degradării sale.
d. reţinerea nutrienţilor este o particularitate a oricărui ecosistem aflat într-un flux continuu al
materiei şi energiei; buna funcţionare şi durabilitatea unui ecosistem reconstruit sunt corelate cu
pierderi de nutrienţi similare ecosistemului iniţial; în cazul unor pierderi mai mari, pe termen lung,
ecosistemul se va dovedi deosebit de fragil la invazia unor specii ce pot valorifica nutrienţii pierduţi,
afectând productivitatea şi durabilitatea ecosistemul creat prin reconstrucţie ecologică;
e. restabilirea relaţiilor interspecifice constituie cheia integrităţii funcţionale a ecosistemului
reabilitat; de regulă, refacerea comunităţilor vegetale antrenează instalarea comunităţilor animale, mult
mai mobile, dar existenţa ecosistemului este condiţionată de prezenţa unor specii-cheie (polenizatori,
bacterii fixatoare de azot sau alţi nutrienţi, etc.) cu poziţie esenţială în lanţurile
trofice.

1. Reconstrucţia ecologică în ecosistemele marine


Degradarea continuă a calităţii şi biodiversităţii oceanului planetar este o realitate. Omenirea este încă
departe de exploatarea eficientă a resurselor marine, dar urmele activităţilor umane în mediul marin
sunt dintre cele mai diverse, provocând dezechilibre grave, cel puţin, în unele sectoare ale oceanului
planetar, chiar dacă activităţile cu impact sunt desfăşurate de către om la distanţe de sute sau mii de
kilometri. Îmbunătăţirea calităţii mediului marin şi conservarea biodiversităţii oceanului planetar se pot
realiza doar printr-un management durabil, mai ales, în zonele costiere, dezvoltând sisteme de control,
reducere şi monitorizare a deversărilor de substanţe chimice, dezvoltând tehnologii nepoluante pentru
exploatarea unor resurse petroliere şi de gaze naturale, coordonând activităţile de pescuit industrial şi
exploatare comercială a altor resurse marine (fructe de mare, perle, corali, etc.), asigurând o dezvoltare
durabilă a sectorului turistic şi un echilibru între conservarea unor sectoare sălbatice de litoral şi
expansiunea activităţilor economice costiere.
Dată fiind vastitatea mediului marin, reconstrucţia ecologică a unui ecosistem marin, în termeni reali,
este, practic, imposibilă. Programele de reabilitare ecologică în mediul marin sunt
fragmentare,
urmărind refacerea unor habitate. Cele mai multe programe de reconstrucţie ecologică în mediul
marin
au fost şi sunt implementate în perimetrul recifelor coraliere, mangrovelor şi în zonele costiere.
Strategiile de reconstrucţie ecologică vizează beneficiile ecologice şi economice pe care conservarea
recifelor coraliere şi a mangrovelor le asigură comunităţii locale (protecţia zonelor costiere de riscurile
generate de eroziune, creşterea nivelului mării ca urmare a încălzirii globale sau ale impactului unor
tsunami, dezvoltarea activităţilor de pescuit şi valorificare a fructelor de mare, dar şi a turismului
ecologic, etc.).
Recifele coraliere reprezintă cele mai sensibile ecosisteme marine la presiunea diverselor activităţi
umane (mijloacele distructive de pescuit, respectiv, supra-exploatarea peştelui şi a fructelor de mare,
modificarea calităţii chimice, dar şi a temperaturii apei, creşterea nivelului sedimentelor de origine
costieră, invazia unor specii exotice, cabluri subacvatice, turism, etc.). Deşi, în mod natural, recifele
coraliere se pot regenera pe seama fragmentelor rămase intacte, în prezent, aceste ecosisteme marine
se află sub o presiune constantă a unor factori perturbatori generaţi de activităţile umane, astfel
încât procesul de degradare este mult mai rapid decât capacitatea naturală de refacere a recifelor
coraliere. Degradarea recifelor coraliere este agravată şi de efectul cumulat generat de o serie de
factori naturali care acţionează asupra recifelor coraliere din unele zone ale oceanului planetar
(uragane, tsunami, naufragiul unor nave maritime), în faţa cărora, un recif bine structurat ar
reacţiona printr-o redresare rapidă, regenerându-se, în câteva zile sau săptămâni, pe seama părţilor
componente intacte – în condiţii normale, acţiunea acestor factori perturbatori este locală, fiind
limitată la o suprafaţă care, rareori, depăşeşte câteva mile în jurul recifului coralier.
Instituirea unui statut de arie protejată în mediul marin nu este eficientă dacă nu se asigură o
îmbunătăţire a calităţii habitatelor în vederea susţinerii biodiversităţii – speciile de corali sunt foarte
sensibile la prezenţa nutrienţilor, a sedimentelor şi la creşterea temperaturii apei marine, zone întinse
de
recif coralier intrând în colaps în perimetrul unor arii protejate unde nu au fost iniţiate măsuri de
gestionare durabilă şi reabilitare ecologică a ecosistemului.
În cazul recifelor coraliere din Florida, care sunt supuse unor frecvente uragane, apare fenomenul de
degradare a structurii recifului prin desprinderea unor fragmente ca urmare a valurilor puternice, iar
bucăţile rezultate pot fi proiectate de valuri în recif, transformându-se în adevărate proiectile
subacvatice. Pentru a reduce acest risc, fragmentele rupte sunt îndepărtate şi au fost proiectate
tehnologii ce vizează protejarea recifului prin ridicarea unui recif artificial, sub formă circulară, în jurul
recifelor degradate ca urmare a catastrofelor naturale, dar şi întărirea artificială a structurii naturale a
recifului, în punctele cu risc accentuat de fragmentare în cazul unor intemperii. La baza recifelor
formate în Marea Caraibelor se află specia Acropora palmata, inclusă în lista speciilor periclitate, dar
manifestarea ciclică a unor uragane puternice nu creează condiţii favorabile pentru valorificarea
fragmentelor, desprinse în timpul furtunilor, ca bază pentru transplantare în vederea reabilitării recifelor
degradate. Pentru a putea forma un recif, fragmentele izolate recoltate trebuie fixate pe un substrat
suficient de solid; în caz contrar, polipii vor fi purtaţi de valuri şi acoperiţi cu sedimente. Transplantarea
şi fixarea corespunzătoare a polipilor nu sunt suficiente pentru a asigura reconstrucţia ecologică a unui
recif, calitatea apei constituind un alt factor important pentru supravieţuirea fragmentelor de coral
transplantate – numeroase eşecuri au fost înregistrate în diferite zone ale oceanului planetar deoarece
proiectul de reabilitare ecologică nu a inclus o etapă de „curăţare” a apei pentru a asigura temperatura,
transparenţa şi calitatea chimică a apei la valori conforme cu cerinţele ecologice ale speciilor de corali
transplantate. Spre exemplu, aceasta a fost cauza eşecului a 89 % dintre proiectele americane de
reconstrucţie ecologică a unor recife coraliere realizate în apele oceanului Pacific.
În mările Japoniei, în regiunea Okinawa, în perimetrul recifelor coraliere degradate ca urmare a
pescuitului intensiv, cu mijloace distructive şi a „spălării” recifului, a fost iniţiată o tehnică specială de
reabilitare a structurii recifului prin colectarea larvelor de corali (planule) în tuburi ceramice, care
asigură o rată de supravieţuire crescută în stadiul larvar, urmată de transplantarea lor în zonele
degradate, rezultate remarcabile obţinându-se în cazul substratului solid.
Şi în golful Manar din sud-estul Indiei, recifele coraliere sunt afectate de supra-pescuit şi folosirea unor
mijloace distructive de pescuit (aparate electrice, mini-bombe subacvatice, etc.), recoltarea fructelor de
mare prin traulare, dar şi a unor fragmente de corali în scopuri comerciale, depozitarea deşeurilor şi
dezvoltarea industrială din regiunea de coastă. Ca urmare a informării publicului asupra rolului
protector jucat de recifele coraliere bine structurate în cazul unor tsunami, după tragedia provocată de
tsunami în urma seismului din decembrie 2004, comunitatea locală s-a implicat în dezvoltarea unor
activităţi economice durabile (creşterea crabilor şi a altor specii de crustacee, respectarea unor restricţii
în activitatea de pescuit, turismul ecologic) şi au fost iniţiate programe de reabilitare ecologică a
recifelor coraliere prin valorificarea colectării/transplantului de planule şi fragmente mici de recif
coralier, rezultatele fiind mai bune în cazul folosirii unor asocieri de specii de corali.
În laborator, rezultate remarcabile s-au obţinut utilizând tehnologia Biorock (Hilbertz & Goreau, 1996),
care foloseşte curentul electric cu intensităţi reduse ce provoacă electroliza apei marine, asociată cu
precipitarea CaCO3 şi a Mg(OH)2, determinând creşterea pH-ului la nivelul cristalelor de CaCO3, cu
efect de stimulare a creşterii scheletului polipilor coralieri şi a moluştelor. În condiţii naturale,
folosirea
acestei tehnologii a permis supravieţuirea şi dezvoltarea recifelor coraliere în ape puternic poluate şi
cu temperaturi ridicate, ramificarea polipilor fiind mai mare decât în condiţii normale, ceea ce
favorizează
fixarea unui număr mai mare de alge simbionte. Spre exemplu, în apele jamaicane, coralii au avut o
rată de creştere de 3 - 5 ori mai mare decât cea naturală, în teritorii unde recifele native au fost
sufocate de
„înflorirea” algelor, iar în apele din jurul insulelor Maldive, s-a înregistrat o rată de supravieţuire şi
dezvoltare a polipilor coralieri cuprinsă între 50 – 80 %, faţă de 1 - 5 % în zonele adiacente, folosite ca
martor. De asemenea, peştii manifestă o preferinţă accentuată pentru recifele coraliere rezultate prin
utilizarea tehnologiei Biorock, realizând diversităţi şi densităţi impresionante. Totodată, creşteri rapide
au înregistrat şi alte grupe de nevertebrate, cum sunt moluştele şi crustaceele, realizând o biodiversitate
remarcabilă a recifelor coraliere.
Tehnologia Biorock poate reprezenta nu numai o soluţie pentru salvarea de la dispariţie a numeroase
specii de animale marine aflate în pericol de extincţie ci şi un suport fundamental pentru
managementul
durabil al regiunilor costiere din zona tropicală şi subtropicală, ce reprezintă cele mai importante centre
turistice din lume. În apele Indoneziei, comunitatea locală a iniţiat proiecte ce valorifică
această
tehnologie, amenajând recife coraliere artificiale în vederea atragerii şi dezvoltării unor stocuri de peşti
şi alte organisme marine, asigurând, astfel, un suport nou pentru pescuit şi exploatarea fructelor de
mare, transformând tehnologia Biorock într-o nouă formă de acvacultură. În acelaşi timp,
agenţii
economici din domeniul hotelier amenajează recife coraliere sub formă de arcuri submarine în apele
din vecinătatea plajelor pentru a atrage turişti interesaţi de scufundări, dar şi pentru a proteja plajele
de impactul eroziunii. Dezvoltarea artificială a unor recife coraliere, sub formă de insule în
largul oceanului planetar, poate susţine şi exploatarea unor resurse naturale obţinute, până în
prezent, prin distrugerea recifelor coraliere naturale.
Mangrovele prezintă o diversitate specifică invers proporţională cu latitudinea – cu cât latitudinea este
mai mică, biodiversitatea ecosistemului de mangrove este mai mare. Spre exemplu, în Florida, sunt
formate din trei specii – Rhizophora mangle, Avicennia germinans şi Laguncularia racemosa,
acoperind o suprafaţă totală de aproape 200000 ha. Din punct de vedere ecologic, mangrovele
adăpostesc o diversitate faunistică deosebită, servind ca habitat favorabil hrănirii şi reproducerii unui
mare număr de specii de peşti. Totodată, reprezintă un factor de atenuare a impactului furtunilor de tip
uragan sau taifun asupra zonelor costiere, iar în zonele de estuar, joacă şi o importantă funcţie de
epurare naturală a apei, asigurând reţinerea unor nutrienţi din apă prin procesul de fotosinteză.
În cele mai multe zone ale lumii, mangrovele au fost degradate sau chiar au dispărut ca urmare
exploatării masei lemnoase, a blocării sau modificării derulării naturale a mareelor prin ridicarea unor
diguri, sedimentare, etc., ecosistemul intrând în succesiune ecologică secundară. Insulele din sudul şi
sud-estul Asiei ocupă primele poziţii în ceea ce priveşte pierderea unor suprafeţe acoperite de mangrove
– se estimează că în Filipine, mangrovele au dispărut de pe circa 60 % din suprafaţa iniţială, iar în
Thailanda, pierderile în rândul pădurilor de mangrove sunt evaluate la aproximativ 55 %.
Programele de reconstrucţie ecologică a mangrovelor au scopuri dintre cele mai diverse – crearea unor
păduri cu creştere rapidă în scopul exploatării masei lemnoase, refacerea unor habitate favorabile
dezvoltării ihtiofaunei în scopul exploatării sale de către comunitatea locală, consolidarea zonelor
costiere supuse fenomenelor de eroziune, etc. Ca şi recifele coraliere, mangrovele se pot regenera în
mod natural (într-un interval de 15 – 30 de ani), dacă regimul hidrologic flux-reflux se desfăşoară în
condiţii normale, iar în teritoriile învecinate s-au conservat seminţe sau alte forme de rezistenţă ale
speciilor ce formează mangrovele, existând posibilitatea expansiunii lor naturale spre zona supusă
mareelor. De aceea, reconstrucţia ecologică a mangrovelor este iniţiată prin crearea sau recrearea
condiţiilor normale de derulare a mareelor, asigurându-se adîncimea, frecvenţa şi durata perioadei de
acoperire cu ape necesare dezvoltării vegetaţiei tipice. Numeroase programe de reconstrucţie ecologică
a acestui tip de ecosistem au eşuat datorită ignorării importanţei regimului hidrologic în dezvoltarea
mangrovelor – spre exemplu, în India, au fost plantate mangrove pe o suprafaţă de peste 9000 de ha
(1989 - 1995), dar pădurea s-a dezvoltat numai pe 1,52 % din această suprafaţă.
După restabilirea regimului flux-reflux, dacă vegetaţia nu se instalează în mod natural, pe seama
resurselor native ale teritoriului, pot fi însămânţate sau plantate speciile vegetale caracteristice
mangrovelor din regiunea respectivă. Acolo unde regimul valurilor poate constitui un factor limitativ
pentru supravieţuirea puieţilor, se recomandă utilizarea plantelor ce favorizează, în cursul succesiunii
ecologice naturale, dezvoltarea mangrovelor (revenind la exemplul mangrovelor din Florida, aceste
specii sunt Spartina alterniflora şi Batis maritima). De regulă, un astfel de proiect permite refacerea
vegetaţiei, a funcţiilor şi a diversităţii/densităţii piscicole caracteristice mangrovelor într-un interval de
aproximativ 5 ani.
Refacerea şi conservarea durabilă a biodiversităţii apelor marine poate fi realizată şi prin reducerea
presiunii exercitate prin pescuit, dar implementarea utilizării pe scară largă a unor mijloace de pescuit
durabil este dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Pescuitul industrial se bazează pe tehnici şi mijloace de
pescuit care asigură o eficienţă maximă exprimată prin cantitatea de peşte/unitatea de
suprafaţă/unitatea de timp şi care se asociază cu un pescuit neselectiv atât în ceea ce priveşte
speciile, cât şi clasele de vârstă ale indivizilor recoltaţi. În insulele Maldive, se înregistrează cel mai
ridicat consum al cărnii de peşte (în special, ton – Thunnus sp.), iar locuitorii folosesc, de mii de ani,
mijloace de pescuit manual, ceea ce a asigurat exploatarea durabilă a tonului; totuşi, în prezent,
populaţiile de ton înregistrează o tendinţă negativă şi în apele teritoriale malvine ca urmare a
pescuitului industrial realizat în apele marine învecinate.
În arhipelagul caraibean, în apele insulelor Turks şi Caicos, recoltarea homarilor şi a melcilor marini se
realizează exclusiv manual sau cu unelte ce permit capturarea unui singur exemplar, astfel încât
populaţiile acestor nevertebrate cu valoare economică ridicată au o evoluţie stabilă, chiar uşor pozitivă;
mai mult decât atât, exploatarea resurselor marine este permisă, anual, numai în anumite regiuni din
jurul insulelor. Comunitatea locală sprijină această metodă tradiţională de pescuit, veche de peste 300
de ani şi respectă regimul activităţilor de pescuit, protejând astfel o resursă care le poate furniza
mijloace de subzistenţă chiar şi în condiţiile în care activitatea turistică şi financiară a regiunii ar putea
intra în colaps.
2. Reconstrucţia ecologică a zonelor umede
Zonele umede – mlaştini, lunci inundabile, bălţi şi gârle cu regim temporar, delte şi estuare – sunt legate
de bazinele hidrografice şi ocupă suprafeţe restrânse pe glob, iar distrugerea lor antrenează dispariţia
irevocabilă a unui adevărat tezaur floristic şi faunistic, format din specii de plante şi animale care nu pot
trăi în afara acestui tip de ecosistem. Dincolo de valoarea lor patrimonială deosebită conferită de
biodiversitatea uriaşă pe care o adăpostesc, aceste ecosisteme au şi roluri ecologice deosebite,
funcţionând ca filtre naturale de epurare a apelor prin capacitatea naturală de retenţie şi reintroducere în
circuitul geo-chimic a unor compuşi chimici şi a sedimentelor. Terenurile învecinate, acoperite
temporar de ape, sunt îmbogăţite pe seama aluviunilor aduse de apele curgătoare, ceea ce determină
obţinerea unor productivităţi deosebite. Totodată, existenţa acestor ecosisteme reprezintă şi o cale
naturală de reducere a efectelor viiturilor în timpul perioadelor cu precipitaţii abundente, având
capacitatea de a înmagazina temporar volume mari de apă.
În ciuda importanţei majore a acestor ecosisteme, explozia demografică şi extinderea spaţiilor locuite
de om au afectat, în foarte multe regiuni ale lumii, întinse suprafeţe ocupate de zonele umede care, de
cele
mai multe ori, au fost îndiguite, desecate şi asanate fiind transformate în terenuri agricole
sau,
modificând regimul hidrologic prin amenajarea unor reţele de canale, diguri şi folosirea unor staţii de
pompare a apei, în incinte cu destinaţie piscicolă. Spre exemplu, pe parcursul ultimei jumătăţi de secol,
în România au fost îndiguite, desecate şi asanate circa 450000 ha de zone umede, cel mai puternic
modificată fiind lunca Dunării, unde numeroase ostroave, gârle şi bălţi riverane au dispărut, iar în
perimetrul Deltei Dunării, intervenţiile umane în această direcţie au provocat perturbări majore ale
circuitului apei, modificând calitatea apei şi evoluţia biodiversităţii în numeroase sectoare deltaice.
Deşi aceste intervenţii umane asupra zonelor umede au fost proiectate urmărind valorificarea
economică a teritoriilor, evoluţia ulterioară a majorităţii amenajărilor de acest tip nu a asigurat eficienţa
economică estimată în momentul proiectării. În unele situaţii, terenurile cultivate au permis
obţinerea unor recolte semnificative în primii ani de folosinţă; ulterior, stratul fertil al solurilor
scoase din circuitul natural al aluviunilor transportate de rîurile sau fluviile de care aparţineau zonele
umede a fost epuizat, iar solurile s-au degradat rapid, evoluând spre soluri gleice, soloneţuri sau soluri
sărăturate. În general, vegetaţia care creşte pe astfel de soluri este foarte dependentă de nivelul şi
regularitatea precipitaţiilor atmosferice, fiind formată din ierburi cu importanţă economică redusă,
astfel încât, în cele mai multe cazuri, aceste terenuri nu au mai putut fi valorificate decât temporar, ca
păşuni.
Cât priveşte amenajările piscicole, în numeroase cazuri, costurile ridicate ale alimentării cu apă şi cele
necesare combaterii unor fenomene de eutrofizare au influenţat, în mod decisiv, rentabilitatea
economică a fermelor de piscicultură intensivă.
Pot fi date zeci, chiar sute de exemple în care rezultatele obţinute prin asanarea suprafeţelor mlăştinoase
nu numai că nu justifică fondurile uriaşe alocate şi eforturile tehnico-umane investite ci le transformă
într-o risipă zadarnică. În Suedia, lacul Hornborga avea o suprafaţă de aproape 30 km2 şi o
adîncime maximă mai mică de 3 m, fiind înconjurat de 20 km2 de mlaştini; comunitatea locală
exploata stuful, stratul de turbă, fîneţele, peştele şi speciile de vînat. Pe parcursul secolului 19
până la sfârşitul deceniului 5 al secolului 20, fiind realizate cinci acţiuni de drenare şi asanare a
acestui teritoriu, prin amenajarea unor canale de scurgere a apei pentru transformarea întregii
suprafeţe în teren destinat culturilor de cereale; numai în secolul 20, pentru realizarea acestor lucrări
hidrotehnice, s-au cheltuit circa 4000000$. Planul a eşuat (un raport oficial din 1949 preciza faptul că,
deşi costurile au fost de cel puţin zece ori mai mari decât profiturile, „drenarea apelor are un impact
nesemnificativ pentru creşterea valorii agricole a terenurilor”) şi proiectul a fost abandonat fără a se
obţine măcar o singură recoltă. În schimb, suprafaţa luciului de apă s-a redus mult, iar lacul a intrat
intr-un proces accelerat de dispariţie prin colmatare, căpătând aspect de mlaştină pe durata verii,
întregul perimetru fiind supus invadării de către tufişuri, vegetaţie palustră şi forestieră.
În acest mod, unul dintre cele mai bogate refugii ornitologice din nordul Europei a dispărut, devenind
doar o „situaţie” istorică în publicaţiile de specialitate şi o poveste de demult în rândul comunităţii
locale, care a pierdut, totodată, şi resursele piscicole, cândva, deosebit de abundente.
La mijlocul anilor ’50, specialiştii au propus identificarea unor soluţii pentru refacerea ecosistemului
lacustru. La sfârşitul anilor ’80, după aprobarea prealabilă de către parlament, guvernul suedez a iniţiat
un amplu program de reconstrucţie ecologică a lacului Hornborga, ce avea să devină un model de
succes, aplicat, ulterior, pentru reabilitarea mai multor zone umede din Suedia. Au fost închise şi
acoperite canale de drenare a apei cu o lungime totală de aproximativ 7 km. Stufărişurile şi păpurişurile
au fost îndepărtate de pe o suprafaţă de aproape 1200 ha, iar circa 700 ha ocupate de tufişuri şi vegetaţie
forestieră au fost defrişate. În vederea creşterii nivelului apei, au fost amenajat un baraj şi un dig pe o
lungime de 3 km, pe latura vestică a lacului; în 1995, după finalizarea tuturor lucrărilor, adâncimea
medie a lacului Hornborga a atins valoarea de 90 cm, adâncimea maximă variind între 1,5 – 2 m, în
funcţie de regimul anual al precipitaţiilor, iar suprafaţa luciului de apă are aproximativ 35 ha. Prin
păşunat extensiv controlat, vegetaţia de pajişte şi fîneaţă umedă este menţinută în jurul lacului,
împiedicând expansiunea tufişurilor şi a pădurii.
În prezent, lacul şi împrejurimile sale au statut de arie protejată (4000 ha), fiind declarat şi sit Ramsar,
în vederea protejării biodiversităţii şi a patrimoniului cultural local, incluzând în teritoriul protejat şi un
sanctuar ornitologic. Lista avifaunistică include peste 270 de specii, dintre care 50 de specii clocitoare
sunt caracteristice zonelor umede din peninsula Scandinavă. Accesul în rezervaţie este strict interzis în
perioada 20 martie – 30 aprilie, iar în perimetrul zonelor de reproducere a păsărilor, accesul este interzis
până la data de 15 iulie. Pescuitul sportiv nu este permis în perioada 20 martie – 15 iulie, iar vînătoarea
este permisă doar pe o suprafaţă de circa 30 % din perimetrul lacului (cu statut de proprietate privat),
numai în sezonul de vînătoare. Profiturile rezultate din activităţile turistice sunt semnificative –
aproximativ 150000 de vizitatori sunt înregistraţi numai în perioada dansului nupţial al celor câteva mii
de perechi de cocor (Grus grus) care cuibăresc în perimetrul zonei umede Hornborga.
Coridorul verde al Dunării de Jos
În secolul 19, între Porţile de Fier şi punctul de formare a deltei, Dunărea forma cea mai întinsă zonă
umedă din Europa (553400 ha), ostroavele şi bălţile riverane cu regim de inundare temporară
întinzându-se şi pe lăţimi mai mari de 5 km. Încă de la sfârşitul secolului 19, amenajările
hidrotehnice
ale luncii Dunării au făcut obiectul unor dispute aprinse între specialişti. Inginerul Anghel Saligny a
susţinut ideea îndiguirii complete a luncii Dunării, în timp ce hidrobiologul Grigore Antipa a pledat
pentru o combinare judicioasă a lucrărilor de îndiguire cu menţinerea unor suprafeţe de zone umede
care să asigure nu numai menţinerea biodiversităţii deosebite a luncii dunărene ci să servească şi ca
„supape de siguranţă ale fluviului contra inundaţiilor”. La vremea respectivă, dar şi în deceniile care au
urmat, la nivel european, exista o adevărată politică a îndiguirilor şi desecărilor ca posibilităţi de
apărare eficientă faţă de riscul de inundaţii şi de extindere a suprafeţelor destinate agriculturii (care se
practica în sistem extensiv, productivitatea culturilor agricole fiind foarte scăzută în raport cu recoltele
care se obţin în prezent). De aceea, propunerile inginerului A. Saligny au avut câştig de cauză şi o
suprafaţă totală de 447700 ha a făcut obiectul unor ample lucrări de îndiguire, desecare şi asanare,
realizate pe parcursul a aproape 100 de ani.
Evoluţia acestor ecosisteme, dar şi inundaţiile înregistrate în ultima vreme, par să dea dreptate
opiniilor formulate de către hidrobiologul G. Antipa.
De altfel, politica europeană actuală în domeniul managementului hidrologic este circumscrisă
conceptului „mai mult loc pentru apă”, astfel încât omul să poată valorifica bazinele hidrografice
sub toate valenţele economice şi ecologice ale acestora:
- sursă de apă pentru uzul casnic, agricol şi industrial,
- amenajarea unor zone umede pentru epurarea naturală a apei şi menţinerea unei calităţi
superioare a apei,
- amenajarea strategică a unor lacuri de acumulare în bazinul superior şi mijlociu al rîurilor/
fluviilor, în vederea regularizării debitelor din aval şi controlării unor unde de viitură în cazul unor
precipitaţii abundente sau cu caracter torenţial,
- menţinerea şi consolidarea digurilor pe sectoare limitate la vecinătatea unor localităţi şi a unor
obiective economice,
- amenajarea de poldere, lateral în lunca rîurilor/fluviilor, pentru înmagazinarea temporară a unor
mari volume de apă pentru prevenirea inundaţiilor catastrofale,
- reconstruirea ecologică a unor zone umede pentru refacerea biodiversităţii ecosistemelor.
În anul 2000, în cadrul unei cooperări internaţionale ce antrenează toate statele riverane sectorului
inferior al bazinului Dunării – România, Bulgaria, R. Moldova şi Ucraina, a fost iniţiat programul
Coridorul verde al Dunării de Jos, care urmăreşte restaurarea ecologică a aproape 900000 ha de zone
umede, în vederea prevenirii inundaţiilor catastrofale, ameliorarea calităţii apei fluviului şi refacerea
biodiversităţii bazinului inferior al Dunării.
În cadrul acestui program, în sectorul românesc al Dunării, ar urma să se realizeze mai multe
programe de reconstrucţie şi reabilitare ecologică:
 pe o lungime de 600 km, Dunărea formează o graniţă naturală cu Bulgaria, în sudul României;
în acest sector, se preconizează reabilitarea ecologică a unei suprafeţe totale de peste 70000 ha (bălţile
Potelu – 18000 ha, Suhaia – 15000 ha şi Greaca – 40000 ha). Terenurile obţinute au fost utilizate pentru
agricultură, dar regimul hidric negativ şi costurile ridicate ale construirii şi utilizării unui sistem de
irigaţii au dus la falimentul fermelor agricole şi abandonarea terenurilor. Studiile preliminare elaborării
proiectului de reabilitare ecologică au permis identificarea unor posibilităţi foarte bune de reconectare a
acestor suprafeţe la circuitul natural al fluviului şi estimarea unor beneficii economice pentru
comunităţile locale, mult mai mari decât cele actuale.
 Balta Călăraşi – Răul, cu o suprafaţă de circa 10000 ha, este înconjurată de braţe ale Dunării şi,
înainte de îndiguirile realizate în anii ’60 în vederea exploatării agricole, avea aspectul unei întinse zone
umede, cu nivel oscilant, în funcţie de debitul şi nivelul apelor fluviului. În urma realizării lucrărilor de
îndiguire, teritoriul a căpătat aspectul unei insule, cu întinse suprafeţe cultivate şi câteva construcţii ale
companiei Agromixt Roseti. În vecinătatea acestui perimetru, se află mai multe insule mici care
adăpostesc o mare biodiversitate, fiind încă sub regimul inundaţiilor fluviale periodice, ceea ce ar
asigura un transfer natural rapid de specii spre ecosistemele reabilitate ecologic. Proiectul urmăreşte
crearea unui mozaic de ecosisteme tipice pentru zonele umede: păduri de luncă inundabile, pajişti
umede şi fîneţe destinate păşunatului, zone pentru reproducerea naturală a peştelui, ceea ce ar permite,
în egală măsură, refacerea biodiversităţii şi asigurarea unei valorificări economice a regiunii.
 Bălţile Cotu Pisicii – Crapina – Jijila formau o întinsă zonă umedă (aproximativ, 15000 ha) în
zona pre-deltaică, între Galaţi şi Isaccea, fiind izolate de fluviu prin ridicarea unui dig în lungul Dunării.
În partea sud-estică a acestui teritoriu, se află bălţile dintre localităţile Rahelu şi Isaccea, unde sunt
amenajate ferme piscicole, astfel încât implementarea unor măsuri care să asigure reabilitarea ecologică
a bălţilor ar fi favorizată din punct de vedere al potenţialului refacerii biodiversităţii. Proiectul prevede
deschiderea unor breşe în digul din lungul fluviului şi amenajarea unor diguri de protecţie a aşezărilor
rurale din vecinătate.
 una dintre cele mai mari provocări în faţa specialiştilor, este reprezentată de proiectarea unui
program de reabilitare ecologică a polderului Pardina (27052 ha); situat în partea nord-estică, iniţială a
Deltei Dunării, între localităţile Pardina şi Chilia Veche, a fost transformat în totalitate, începând din
anul 1970. Iniţial, această întinsă zonă umedă se prezenta ca un mozaic de stufărişuri compacte şi
plauri, lacuri cu valori foarte ridicate ale biodiversităţii şi numeroase gârle de dimensiuni variabile,
cu debite influenţate de regimul hidrologic al fluviului, adăpostind numeroase specii de peşti
care foloseau acest perimetru pentru reproducere, dar şi populaţii însemnate de păsări care
cuibăreau aici sau foloseau acest teritoriu ca loc de hrănire (Egretta garzetta, Ardea alba,
Platalea leucorodia, Plegadis falcinellus, Pelecanus onocrotalus, Pelecanus crispus, etc.). Din
1970, a fost demarat un program care urmărea exploatarea intensivă a stufului, dar rezultatele
obţinute nu au fost pe măsura prognozelor, astfel încât s-a trecut la amenajarea întregului perimetru
în vederea valorificării agricole. Până în 1989, suprafaţa a fost complet scoasă din circuitul natural al
apelor fluviului prin construirea unei reţele de canale de drenare a apelor şi de irigaţii, diguri şi staţii
de pompare, nivelarea reliefului şi amenajarea unor drumuri interioare. Toate habitatele iniţiale au
dispărut, antrenând dispariţia faunei care popula acest teritoriu. Totodată, dispariţia acestei întinse
zone umede a determinat modificarea micro-climatului, stepizarea şi sărăturarea unor suprafeţe
întinse, favorizând instalarea unor specii de plante halofile şi invazia unor specii ruderale. Partea
sudică a polderului Pardina şi-a pierdut, rapid, fertilitatea, iar productivitatea foarte scăzută a
determinat abandonarea terenurilor. Implementarea realistă a unui program de reabilitare ecologică
pe o suprafaţă de peste 27000 ha, presupune elaborarea unei strategii de fragmentare în teritorii mai
mici pentru a derula o succesiune de proiecte care să permită crearea unui mozaic de zone umede
mici şi, în final, interconectarea acestora şi reintegrarea acestui întins sector deltaic în dinamica
naturală a fluviului.
 Lunca inferioară a Prutului, între Cahul (R. Moldova) şi Giurgiuleşti (România), adăposteşte o
biodiversitate deosebită în interiorul celor 6114 ha de zone umede care nu au fost incluse în programele
de îndiguire, desecare şi asanare, reprezentând o importantă zonă de migraţie, reproducere şi iernat
pentru numeroase păsări acvatice şi semi-acvatice. În acest sector al bazinului Prut, se află şi cele mai
întinse lacuri naturale din întreg bazinul hidrografic Prut: Manta – 1100 ha şi Beleu – 1700 ha, ultimul
având şi statut de zonă protejată („Prutul de Jos”), fiind, în acelaşi timp, sit Ramsar şi Rezervaţie a
Biosferei în R. Moldova. În lunca inferioară a Prutului, au fost realizate ample lucrări hidrotehnice în
vederea extinderii culturilor agricole şi amenajării unui sistem de irigaţii (din care, doar 40% este
funcţional în prezent). Suprafeţele destinate păşunatului s-au degradat treptat prin salinizare şi
ruderalizare, ca urmare a izolării pajiştilor şi fîneţelor umede prin ridicarea digului de apărare în lungul
rîului, care a blocat circulaţia apei spre vechile bălţi şi pruteţe, în timpul debitelor mari.
De altfel, programele de reconstrucţie şi reabilitare ecologică realizate pe parcursul ultimilor
aproximativ 15 ani în Delta Dunării pot fi considerate ca verigi ale Coridorului Verde al Dunării
Inferioare, actualul program fiind promovat şi ca urmare a succesului înregistrat în implementarea
acelor proiecte (ostroavele Babina şi Cernovca, polderele Popina, complexul Fortuna, meandrele
braţului Sf. Gheorghe şi perimetrul Dunavăţ – Holbina, aflat în curs de reabilitare ecologică).
Pe teritoriul Bulgariei, bălţile Dunării sunt mai bine conservate, dar au fost sau urmează să fie
implementate o serie de măsuri de reabilitare ecologică în câteva puncte din lungul fluviului, în zone
izolate din circuitul natural al Dunării ca urmare a realizării unor lucrări de
îndiguire:
 Insula Belene, din apropierea localităţii Svishtov, formează un teritoriu care adăposteşte o
biodiversitate impresionantă, servind ca loc de reproducere, iernat şi popas pe durata migraţiei pentru
numeroase specii de păsări, unele având statut de protecţie pe plan global, dar şi pentru peşti, amfibieni
şi mamifere, fiind inclusă în Parcul Natural Persina. Jumătatea estică a insulei a fost drenată la
mijlocul secolului trecut, fiind transformată în terenuri agricole; suprafeţe, relativ, întinse sunt
puternic afectate de sărăturare, iar programul de reconstrucţie ecologică prevede transformarea
acestor suprafeţe în păşuni, refacerea unor zone umede şi îmbunătăţirea calităţii solurilor cultivate.
Comunitatea locală este încurajată pentru producţia unor produse ecologice şi exploatarea raţională a
resurselor naturale (stuf, peşte, specii de vînat). De asemenea, au fost iniţiate amenajări, inclusiv de
infrastructură, în vederea dezvoltării turismului ecologic în parcul natural.
 Mlaştinile Kalimok, din apropierea oraşului Tutrakan, reprezintă Arie de Importanţă
Avifaunistică, iar înainte de îndiguirea fluviului în anii ’50, constituiau şi un important teritoriu de
reproducere naturală a peştilor. O parte a teritoriului a fost folosit, iniţial, pentru agricultură, iar când
cultivarea terenurilor şi-a pierdut rentabilitatea, a fost reamenajat pentru piscicultură. În 1997, aici a fost
iniţiat un prim-program de reconstrucţie ecologică, urmărind reconectarea mlaştinilor la apele
fluviului şi asigurarea refacerii habitatelor favorabile reproducerii peştilor, dar şi pentru cuibăritul,
popasul şi refugiul unor specii de păsări. Prin acordarea statutului de parc natural, s-a urmărit
promovarea principiilor dezvoltării durabile prin dezvoltarea turismului ecologic, încurajarea
exploatării raţionale a resurselor naturale (peşte şi stuf) în cadrul unor întreprinderi mici de
prelucrare a peştelui şi stufului, precum şi practicarea unei agriculturi ecologice, refacerea pajiştilor
şi fîneţelor pe terenurile agricole puternic degradate şi valorificarea noilor habitate prin păşunat
controlat.
În Ucraina, lucrările de îndiguire în lunca Dunării au fost iniţiate încă din 1950, prin ridicarea unor
diguri de apărare împotriva inundaţiilor. O suprafaţă de peste 28000 ha – importantă arie de reproducere
naturală a peştelui - a fost îndiguită, drenată şi amenajată pentru agricultură şi piscicultură intensivă.
La
sfârşitul anilor ’50, crapul (Cyprinus carpio) dispăruse complet din capturile realizate în perimetrul
lacurilor şi bălţilor transformate în ferme piscicole astfel încât, nivelul apei a fost ridicat artificial şi au
fost introduse rase ale crapului domestic şi specii de crap chinezesc. De-a lungul anilor ’70, ca urmare a
creşterii concentraţiei de nutrienţi, lacurile au devenit eutrofe, iar speciile de peşti care preferă ape
mezotrofe au dispărut; treptat, ihtiofauna acestor suprafeţe acvatice s-a modificat complet, speciile de
crap chinezesc devenind dominante. Valoarea economică scăzută a acestor specii a determinat
falimentarea fermelor piscicole după suspendarea susţinerii financiare din partea statului.
În cadrul programului Coridorul Verde al Dunării Inferioare, în sectorul ucrainean sunt proiectate
măsuri de reconstrucţie şi reabilitare ecologică în câteva regiuni:
 Eleşteiele piscicole din sudul lacului Kartal au constituit obiectul unii proiect-pilot de
reconstrucţie ecologică pe o suprafaţă de 100 ha, cu scopul refacerii comunităţilor piscicole iniţiale în
vederea desfăşurării unor activităţi de pescuit sportiv. Pornind de la acest obiectiv, managementul
eleşteielor prevede reconectarea acestora la circuitul Dunării, îmbunătăţirea calităţii apei, repopularea
artificială cu specii de peşti valoroase din punct de vedere economic, dar şi amenajări pentru practicarea
turismului în regiune.
 Insula Tătaru, se află la circa 25 km în aval de oraşul Izmail, având o lungime de 6 km şi o
suprafaţă de 738 ha. Pe teritoriul său, există câteva lacuri naturale, cu o floră şi faună foarte diverse.
Între anii 1990 – 1994, au fost ridicate o serie de diguri circulare şi transversale, pentru transformarea a
circa jumătate din teritoriul insulei în terenuri destinate exploatării silvice intensive şi horticulturii.
Alterarea ecosistemelor iniţiale nu a fost profundă deoarece, în 1999, unul dintre digurile circulare
a fost deschis în vederea reabilitării ecologice a unei suprafeţe de circa 250 ha. Pentru
reducerea fenomenelor de eutrofizare a zonelor umede de pe insulă, este necesară deschiderea
tuturor digurilor circulare, asigurându-se circulaţia naturală a apei şi realizarea funcţiei naturale de
epurare a apei prin traversarea stufărişurilor compacte şi suprafeţelor mlăştinoase. De asemenea,
ecosistemele create în mod artificial vor fi îndepărtate şi va fi promovată valorificarea tradiţională
a unor resurse naturale (stuf, peşte, plante medicinale şi plante melifere).
În primăvara anului 2006 (aprilie - mai), Dunărea a înregistrat debite istorice (15800 m3/s la intrarea în
România), provocând inundaţii pe teritorii întinse din sectorul românesc al Dunării, care au afectat, în
special, zonele unde se realizaseră cele mai ample lucrări de îndiguire şi extindere a terenurilor agricole
în lunca Dunării: sectorul Ghidici – Măceşu de Jos, cea mai afectată fiind localitatea Rast, sectorul
Bechet – Corabia, sectorul Olteniţa – Călăraşi, sectorul Balta Ialomiţei, sectorul Insula Mare a Brăilei şi
în Delta Dunării, mai ales de o parte şi de alta a braţului Sulina.

Harta inundaţiilor din lunca Dunării în perioada aprilie – mai 2006 (www.Inundatii Lunca Dunarii 2006)

Aceste evenimente au readus în actualitate necesitatea asigurării suportului financiar pentru derularea
unui amplu program de reabilitare a vechilor ostroave, bălţi şi gârle din lungul luncii Dunării,
concomitent consolidării unor sectoare ale digurilor de apărare împotriva inundaţiilor.

3. Reconstrucţia ecologică a ecosistemelor lacustre


În a doua jumătate a secolului 20, una dintre marile probleme cu care s-au confruntat ecologii, dar şi
alte categorii de specialişti care îşi desfăşoară activitatea în perimetrul lacurilor (ingineri
piscicultori, hidrobiologi, hidrotehnicieni, agronomi, etc.) a fost eutrofizarea lacurilor ca urmare a
„importului” de substanţe chimice din ecosistemele învecinate sau aduse de apele curgătoare care se
varsă în lacuri. Aceasta reprezintă şi principala formă de degradare a ecosistemelor lacustre, fiind
asociată cu o serie de modificări majore a calităţilor fizico-chimice ale apei (reducerea transparenţei,
diminuarea conţinutului de oxigen dizolvat, etc.), dar şi în comunităţile de plante (creşterea
populaţiilor algale şi dominanţa algelor albastre-verzi, în locul celor verzi si diatomee, iar în stadii
mai avansate, dezvoltarea excesivă a macrofitelor) şi animale (modificări diverse, în special, de ordin
calitativ, în rândul ihtiofaunei). Chiar dacă eforturile de reconstrucţie ecologică în ecosistemele
lacustre pot privi şi soluţionarea unor probleme ce afectează dimensiunea şi adâncimea unui lac
sau eliminarea unor specii exotice care produc perturbări grave în lanţurile trofice şi, în final, în
structura biocenozei unui lac, majoritatea
programelor de reabilitare ecologică a unui lac sunt concentrate pe controlul fenomenului de eutrofizare
şi identificarea unor soluţii care să permită reducerea acestuia şi eliminarea factorilor responsabili de
producerea sa.
Spre deosebire de zonele umede, care au o mare capacitate de regenerare în condiţiile reconectării lor la
circuitul natural al apei în cadrul bazinului hidrografic de care aparţin, reconstrucţia ecologică a unui
lac
puternic poluat şi, în consecinţă, afectat de fenomenul eutrofizării, implică eforturi financiare mult
mai
mari şi mijloace tehnice mult mai complexe.
Programe de reabilitare ecologică a lacurilor s-au desfăşurat, mai ales, în Europa şi, începând de la
mijlocul anilor ’70 din secolul trecut, în S.U.A. Aceste programe au permis elucidarea unor aspecte
privind fenomenele de eutrofizare, evaluarea rolului macrofitelor şi algelor în circuitul nutrienţilor
(în
special, al compuşilor fosforului şi azotului), dar şi în modelarea comunităţilor piscicole din lacuri. Unii
specialişti au corelat eutrofizarea cu concentraţii mari ale CO 2, în condiţii de pH ridicat şi cu niveluri
ridicate ale compuşilor azotului.
Informaţiile din teren sugerează existenţa mai multor „modele” de evoluţie spre statutul de lac eutrof,
precum şi elemente de diferenţiere în evoluţia lacurilor adânci şi a celor întinse, puţin adînci, cu
suprafeţe mlăştinoase spre acest statut.
Pătrunderea compuşilor fosforului în unele ecosisteme lacustre reprezintă stimulul-cheie pentru
dezvoltarea explozivă a populaţiilor algale; reducerea experimentală a „importului” de compuşi ai
fosforului în lacul Washington (S.U.A.), prin modificarea temporară (1963) a deversărilor de ape uzate
provenite din oraşul Seattle din circuitul lor iniţial spre apele lacului înspre Puget Sound, a determinat
reducerea vizibilă a biomasei algale. Acest model de evoluţie lacustră a fost identificat şi în alte lacuri.
În acelaşi timp, în unele lacuri, aportul extern de compuşi ai fosforului nu stimulează ci inhibă
productivitatea populaţiilor algale. Mai mult decât atât, studiile de monitoring ecologic integrat au
relevat faptul că, în unele lacuri, eliminarea importului de compuşi ai fosforului nu conduce la
reducerea nivelului acestora în apa lacului. În 1974, prin aplicarea unor tratamente stricte de epurare a
apelor uzate deversate în lacul Shagawa (S.U.A.), a fost redus cu 85% importul de fosfor în apa lacului,
dar fenomenul de „înflorire” a algelor s-a menţinut la valori foarte ridicate; analize detaliate privind
conţinutul de fosfor şi dinamica acestuia de-a lungul anului, au identificat sedimentele lacustre ca sursă
de fosfor pentru populaţiile algale, prin eliberarea acestuia în condiţii anaerobe. Tratamentele chimice
cu săruri sulfatice de aluminiu au avut rezultate remarcabile în reducerea eliberării de fosfor din
sedimente şi îmbunătăţirea calităţii apei, dar nu sunt cunoscute efectele potenţiale ale toxicităţii
aluminiului asupra organismelor vegetale şi animale. Studii pe termen mediu realizate în perimetrul
lacului Norrviken (Suedia) sugerează că sedimentele încetează procesul de eliberare a fosforului, în
câţiva ani după eliminarea importurilor de fosfor în lac.
Dacă în lacurile adînci, importul de nutrienţi anorganici constituie factorul perturbator care determină
accelerarea eutrofizării, în lacurile puţin adânci şi cu suprafeţe mlăştinoase, sedimentele şi acumularea
detritusului organic stimulează procesul de eutrofizare şi extinderea vegetaţiei macrofite. Unii
componenţi organici rezultaţi prin descompunerea detritusului organic favorizează creşterea
populaţiilor algale. Totodată, în timpul proceselor de descompunere a materiei organice, sunt eliberaţi
în apă şi o serie de compuşi anorganici care sunt utilizaţi de populaţiile algale. În lacurile puţin adînci,
eliminarea vegetaţiei macrofite în timpul verii – atât prin recoltare, cât şi prin introducerea unor specii
de peşti fitofagi (Ctenopharyngodon idella) - poate determina mărirea nivelului unor compuşi organici
şi anorganici, pe care aceste plante le utilizează în procesul de fotosinteză, extrăgându-le din apă şi
sedimente. În aceste condiţii, se produc înmulţiri explozive ale populaţiilor algale („înflorirea” algelor).
De aceea, exploatarea stufărişurilor este recomandată toamna, după încheierea perioadei de vegetaţie.
Nu trebuie neglijat nici rolul pe care comunităţile piscicole îl joacă în evoluţia biocenozelor lacustre.
Experimente realizate în porţiuni restrînse ale unor lacuri, au relevat faptul că unele specii de peşti
(Cyprinus carpio, Ictalurus nebulosus) elimină mari cantităţi de fosfor solubil, în urma proceselor
metabolice. Se pare că unii peşti, care se hrănesc în timpul zilei în zona malurilor, intervin în circuitul
fierului, preluându-l din coloana de apă, prin fixare la nivelul mucusului de la suprafaţa corpului şi
transportându-l în epilimnos, ceea ce reduce conţinutul de fier din apă şi favorizează dezvoltarea algelor
verzi. Pe de altă parte, proliferarea peştilor răpitori care se hrănesc cu peşti planctonofagi, poate
conduce la creşterea transparenţei apei: majoritatea speciilor de peşti planctonofagi preferă
zooplanctonul erbivor de talie mare (Daphnia sp.), ceea ce permite creşterea populaţiilor de specii mici
din zooplanctonul fitoplanctonofag (Bosmina sp.), controlând exploziile algale.
Pe parcursul a două decenii (1950 - 1970), lacul Erie (Marile Lacuri din nordul S.U.A.) a devenit unul
dintre cele mai poluate lacuri de pe continentul nord-american, cantitatea de fosfor deversată în lac
ajungând la peste 15000 de tone anual. Calitatea apei a scăzut, fenomenul de înflorire a algelor a
devenit o constanţă în viaţa ecosistemului lacustru, determinând o reducere a cantităţii de oxigen
dizolvat şi chiar dispariţia sa din straturile profunde ale lacului, ihtiofauna a intrat într-un declin
calitativ şi cantitativ, iar piscicultura a intrat în stare de colaps. Începând din anul 1972, guvernul
S.U.A. şi al Canadei au investit peste 7,5 miliarde $ pentru amenajarea şi funcţionarea unor staţii de
epurare astfel încât, în 1985, cantitatea de fosfor ce intra în lac scăzuse la mai puţin de 2500 t/an. În
aceste condiţii, pe măsură ce calitatea apei s-a ameliorat, spectrul floristic şi faunistic ale lacului s-a
diversificat, reapărând şi primele specii de peşti răpitori. Dezvoltarea speciilor de peşti planctonofagi a
fost controlată prin introducerea unor specii exotice de peşti răpitori. Invazia midiilor consumatoare de
alge a contribuit semnificativ la ameliorarea calităţii apei, fapt dovedit şi de reapariţia oxigenului
dizolvat în straturile profunde ale lacului. Deşi ecosistemul iniţial al lacului nu poate fi refăcut, în
prezent, comunităţile biologice sunt stabile.
Planul de protecţie şi reabilitare ecologică a lacului Erie adoptat în 2000 este structurat în jurul a zece
direcţii evaluate pe baza monitorizării unor indicatori specifici:
1. calitatea apei – diversitatea şi cantitatea ihtiofaunei, analiza sedimentelor, gestionarea
deşeurilor şi a apelor uzate, transparenţa apei, posibilitatea utilizării apei pentru consumul casnic şi
agricol, plajele;
2. sursele de poluare – importul de substanţe poluante, de sedimente, nutrienţi şi pesticide
provenite din culturile agricole, material organic de origine animală, ape uzate casnic, agricol şi
industrial, poluarea atmosferică;
3. habitate – regimul afluenţilor, protejarea terenurilor agricole, reabilitarea zonelor
umede, menţinerea unor coridoare riverane, protejarea habitatelor costiere;
4. comunităţile biologice – specii invazive, specii periclitate, bio-indicatorii, monitoring
biologic integrat;
5. activitatea de agrement – accesul la zona de coastă, posibilităţile pentru scufundări,
pistele pentru ciclism;
6. canotaj şi plimbări cu barca – stocul de bărci, posibilităţile de acostare, siguranţa
participanţilor la traficul naval;
7. pescuit comercial şi sportiv - specii, cantitatea de peşte, pescuitul de ţărm, numărul şi
nivelul prezenţei pescarilor;
8. plajele – calitatea şi accesibilitatea plajelor;
9. turism – creşterea durabilă a activităţii;
10. transport naval – creşterea durabilă a activităţii.
Marea de Aral a devenit unul dintre cele mai cunoscute exemple de degradare completă a unui
ecosistem prin intervenţia omului. În 1918, pornind de la aprecierea că apele fluviilor Amu Darya şi Syr
Darya ar putea asigura irigarea suprafeţelor deşertice din centrul Asiei, transformând această zonă în
una dintre cele mai mari producătoare de bumbac (privit ca „aur alb”) şi orez din lume, guvernul rus a
decis amenajarea unui întins şi complex sistem de canale de irigaţii. Specialiştii sovietici au privit
Marea de Aral ca pe „eroare a naturii”.
Amenajările hidrotehnice au fost iniţiate în anii ’30, dar modul defectuos de amenajare a canalelor a
favorizat procesele de pierdere a apei prin dispersare şi evaporare (specialiştii apreciază că pentru 30 –
70% din pierderile de apă din Marea de Aral este „responsabil” numai canalul Qaraqum, cel mai întins
şi larg din centrul Asiei). Se estimează că până în anii ’60, între 20 – 50 km 3 de apă au fost dispersate
pe
terenurile riverane celor două fluvii în loc să ajungă în Marea de Aral. Începând din anii ’60, nivelul
mării a început să scadă, cu o viteză de circa 20 cm/an, în perioada 1961 – 1970, viteză care a atins 80 –
90 cm/an, la sfârşitul anilor ’80, când marea s-a separat într-un sector nordic (Marea Mare de Aral) şi
unul sudic (Mica Mare de Aral), salinitatea apei triplându-se faţă de nivelul din 1950. În ciuda acestui
fenomen, de altfel, aşteptat de către hidrotehnicienii sovietici („este evident pentru oricine că
evaporarea Mării de Aral este inevitabilă”, 1968, citat din Bissell, 2002, Eternat Winter: Lessons from
Aral Sea Disaster), între 1960 – 1980, volumul de apă folosit pentru irigaţii s-a dublat, ceea ce a permis
şi dublarea producţiei de bumbac.
În ciuda amenajării unui canal de legătură între sectorul nordic şi cel sudic al mării în anii ’80,
fenomenul de evaporare şi reducere a suprafeţei luciului de apă a continuat. Astfel, unul dintre cele mai
mari lacuri de apă dulce din lume a pierdut mai mult de jumătate din suprafaţa şi a devenit la fel de
sărat ca orice mare sau ocean de pe glob. Modificarea salinităţii şi compoziţiei minerale a apei a
determinat distrugerea faunistică a Mării de Aral, deosebit de afectată fiind ihtiofauna.

Marea de Aral privită ca o „eroare a naturii” de către om (Yann Arthus-Bertrand, La terrevue du ciel)

La sfârşitul secolului 20, în perimetrul Mării de Aral, dar, în special, în regiunea sudică a acestui
teritoriu, s-a înregistrat cea mai ridicată rată din lume a îmbolnăvirilor de cancer al laringelui, anemie
şi boli ale rinichilor; specialiştii pun acest fenomen pe seama expunerii populaţiei la praful
toxic, contaminat cu sare, pesticide şi fertilizanţi chimici, purtat de furtunile de nisip devenite
extrem de frecvente în această zonă din Asia.
În 1994, ţările riverane – Kazakhstan, Uzbekistan, Tajikistan şi Kyrgystan – au convenit să aloce, 1%
din bugetul anual pentru reconstrucţia ecologică a Mării de Aral. Lucrările de reconstrucţie ecologică au
fost iniţiate în sectorul nordic, unde, după finalizarea amenajărilor hidrotehnice ce au vizat repararea şi
extinderea sistemului de irigaţii Syr Darya, nivelul apei a început să crească. În octombrie 2003,
guvernul Kazakhstanului a decis amenajarea unui dig pentru separarea completă a celor două sectoare
ale Mării de Aral, finalizat în august 2005; în sectorul nordic, nivelul apei a continuat să crească, iar
salinitatea apei să se reducă. În 2006, Banca Mondială a iniţiat un program de reconstrucţie ecologică în
sectorul nordic al mării, cu rezultate remarcabile – populaţia piscicolă a cunoscut un reviriment
neaşteptat, permiţând chiar iniţierea activităţii de pescuit industrial, iar marea, care se retrăsese la
aproape 100 km de portul Aralsk, se află acum la circa 25 km distanţă. În 2009, este proiectată iniţierea
amenajării unui nou canal de legătură între cele două sectoare, dar şi a unui dig nou, pentru a permite
revenirea apelor până în porturile Aralsk şi Heralsk. Guvernul uzbekistanian nu manifestă interes pentru
reconstrucţia ecologică a Mării de Aral: nu a abandonat utilizarea fluviului Amu Darya ca sursă de
irigaţie pentru plantaţiile de bumbac şi extinde explorările pentru exploatarea petrolului şi a gazelor
naturale pe teritoriul secat din sectorul sudic al mării.

4. Reconstrucţia ecologică a unor ecosisteme terestre


4.1. Pădurile
Defrişarea unei păduri de câteva sute sau mii de hectare se poate realiza în câteva zile, cel mult
săptămâni, graţie mijloacelor tehnice moderne disponibile. Plantarea arborilor este o activitatea veche,
practicată în mod curent în silvicultură, dar şi pentru combaterea procesului de eroziune a solului şi
alunecărilor de teren; însă, ca regulă generală, practicile silvice au urmărit realizarea unor monoculturi
silvice. Reconstruirea ecologică a unei păduri implică refacerea tuturor comunităţilor biologice tipice
pentru acel tip de ecosistem forestier. Refacerea unei păduri presupune nu numai eforturi financiare
semnificative (numai plantarea arborilor, arbuştilor şi tufişurilor înseamnă pregătirea
materialului săditor şi personal uman implicat în operaţiunile de plantare), dar şi un timp de
„aşteptare” foarte lung, ceea ce implică şi necesitatea asigurării continuităţii programului de
reconstrucţie ecologică şi management durabil a ecosistemului respectiv. Generaţia care a iniţiat
programul poate aprecia succesul acestuia prin apariţia pădurii tinere, dar refacerea completă a
ecosistemului forestier se realizează în câteva zeci până la sute de ani, în funcţie de tipul de pădure.
Orice ecosistem forestier este caracterizat de aspectul său general, diversitatea speciilor vegetale care
intră în compoziţia sa, stratificarea şi structura ecologică a pădurii, precum şi de relaţiile dintre
habitatele sale. Reconstrucţia ecologică a unei păduri porneşte de la două elemente cheie: evoluţia
comunităţilor vegetale pe termen lung, respectiv, evoluţia solului, ambele fiind puternic influenţate de
climat, structura iniţială a solului, relief şi expoziţia versanţilor (când este cazul), compoziţia specifică
şi relaţiile inter-specifice stabilite de comunităţile biologice existente. Ca regulă generală, un program
de reconstrucţie ecologică a unei păduri se bazează pe speciile indigene, care sunt mai bine adaptate la
condiţiile locale de pe teritoriile unde s-au realizat defrişări şi asigură premisele pentru refacerea
structurii, dinamicii şi funcţionării pădurii originale, antrenând popularea ecosistemului forestier cu
numeroase comunităţi animale. Totuşi, practica a demonstrat că numeroase specii de arbori cresc şi se
dezvoltă mai bine în teritorii aflate, uneori, la mii de kilometri distanţă de arealul lor nativ; spre
exemplu, pinul californian (Pinus radiata) atinge dimensiuni mai mari în Noua Zeelandă şi Australia
decât în California „natală”. Dar cele mai multe specii „exotice” necesită crearea unor condiţii speciale
şi un management de întreţinere constant pentru a supravieţui în locurile unde au fost „transferate”.
Reconstrucţia ecologică a unei păduri poate fi privită şi ca un proces de succesiune ecologică accelerat
prin intervenţia omului, pe baza unei bune cunoaşteri a factorilor-cheie determinanţi. Succesiunea
ecologică este un proces natural, comunităţile biologice existente fiind înlocuite de alte noi, pe măsură
ce condiţiile de viaţă din acel ecosistem se modifică; mecanismul prin care se produce succesiunea
ecologică este încă neelucidat, mai ales că, în ecosistemele stabile, succesiunea ecologică devine foarte
lentă şi este greu de cuantificat. De aceea, reconstrucţia ecologică în cazul ecosistemelor forestiere
reprezintă nu numai o posibilitate de valorificare practică a unor cunoştinţe de fitosociologie şi ecologie
fundamentală ci şi un proces de testare a unor ipoteze privind succesiunea ecologică, structura,
dinamica şi funcţionarea pădurilor, importanţa diversităţii specifice şi a suprafeţei ocupate de pădure
pentru stabilitatea pe termen lung a ecosistemului.
Pădurile temperate de foioase - observaţiile realizate în ecosisteme forestiere de diferite vârste au
permis postularea ideii existenţei unor specii pioniere, care se pot instala pe terenuri degradate, cu
biodiversitate foarte redusă, creând condiţiile instalării unor noi specii de plante şi animale. Spre
exemplu, în pădurile de foioase din Vestul Mijlociu al S.U.A., speciile Sassafras albidum şi Diospyros
virginiana au fost considerate specii pioniere în evoluţia pădurii de stejar (Quercus sp.), trecând printr-
un prim stadiu de pădure formată din Acer saccharum şi Liriodendron tulipifera, instalat după
îmbunătăţirea calităţii solurilor. Dar importanţa economică redusă şi dificultăţile de creare a unui stoc
suficient de material săditor aparţinând celor două specii pioniere, au determinat silvicultorii să prefere
plantarea, pe terenurile degradate, a unor specii sudice de pin (Pinus radiata, Pinus echinata sau Pinus
taeda) ca plante-pioniere, iar rezultatele obţinute au fost foarte bune, pinul fiind, rapid, înlocuit de
speciile lemnoase de esenţă tare. Practica plantaţiilor silvice a relevat faptul că natura comunităţii
vegetale pioniere influenţează comunităţile forestiere mature care se vor instala prin succesiune
ecologică. Atunci când speciile sudice de pin au fost plantate în zone unde, în mod natural, asociaţia
formată de Sassafras albidum şi Diospyros virginiana este invadată de stejari, pinii au fost înlocuiţi de
Sassafras albidum şi Diospyros virginiana, iar ulterior, de specii ale genului Quercus. Plantaţiile de
salcâm (Robinia pesudacacia) sunt invadate, treptat, de specii ca Ulmus americana, Acer negundo,
Prunus serotina şi Celtis occidentalis. Plantaţiile de stejar roşu (Quercus rubra), realizate în acelaşi
timp, au crescut mai bine în teritoriile obţinute prin tăierea unor plantaţii de salcâm şi pin decât pe
suprafeţele unde creşteau Sassafras albidum, Diospyros virginiana şi Ulmus americana, iar pe terenuri
înierbate cu Andropogon virginicus, Danthonia spicata şi Solidago sp., nu au rezistat mai mult de zece
ani.
Aceste rezultate obţinute prin practici silvice experimentale au permis nu numai confirmarea ideii
importanţei comunităţii vegetale pioniere asupra succesiunii ecologice ci şi obţinerea unor informaţii
despre factorii potenţiali care determină acest proces şi compoziţia specifică a pădurii mature ce se
instalează, treptat, pe un teritoriu. Un proiect de reconstrucţie ecologică a unei păduri trebuie să plece
de la faptul că numeroase specii de arbori nu se pot instala pe terenuri înierbate deschise sau degradate;
chiar dacă materialul săditor este plantat când a atins deja o talie mai viguroasă, deoarece, în absenţa
unor specii lemnoase pioniere, arborii plantaţi mor în câţiva ani. Pe măsură ce cresc, pinii generează
umbră constantă tot timpul anului şi sunt responsabili de modificarea rezervelor de apă din sol,
creşterea porozităţii şi fertilităţii solurilor; salcâmul influenţează nivelul compuşilor azotului din soluri
prin favorizarea formării micorizelor şi, fiind o esenţă de foioase, nu asigură o umbrire permanentă a
straturilor inferioare ale vegetaţiei, iar specia Sassafras albidum generează o serie de compuşi
alelopatici în sol. Umbrirea determină reducerea densităţii ierburilor ceea ce, pe de o parte, reduce
competiţia directă cu arborii, iar pe de altă parte, induce o reducere a populaţiilor de micro-mamifere
rozătoare care ar putea consuma materialul arbustiv şi arborescent tânăr, în curs de instalare; totodată,
dezvoltarea pădurii de specii pioniere favorizează şi apariţia unor prădători ai rozătoarelor.
Numărul de specii de plante şi a straturilor de vegetaţie care formează pădurea au o influenţă majoră
în stabilitatea ecosistemului. Chiar dacă numărul de specii este stabilit corect în cadrul programului
de
reconstrucţie ecologică, plantarea şi însămânţarea lor trebuie realizată succesiv, dar la momentul
oportun. Stratul ierbos şi cel format din alge, ciuperci, muşchi şi ferigi nu pot supravieţui în absenţa
arborilor care le umbresc. Dacă speciile de tufişuri ar fi plantate concomitent cu arborii, cei din urmă ar
fi eliminaţi rapid deoarece tufişurile cresc mai repede. Dezvoltarea arborilor şi umbrirea solului poate
întârzia instalarea speciilor ce formează straturile inferioare ale pădurii; mai mult decât atât, o serie de
plante invazive se pot instala, iar eliminarea lor, pentru a face loc speciilor caracteristice pădurii, poate
constitui o problemă dificilă în proiectul de reconstrucţie ecologică iniţial. Pe de altă parte, compoziţia
speciilor de arbori şi vârsta acestora condiţionează instalarea şi evoluţia comunităţilor animale dintr-o
pădure, de la cele de nevertebrate până la populaţiile de păsări şi mamifere. Absenţa unor specii de
animale poate împiedica instalarea unor specii de plante, animalele asigurând dispersia acestora.
Suprafaţa reprezintă una dintre problemele majore ale unui proiect de reconstrucţie ecologică a unui
ecosistem forestier – o pădure trebuie să fie proiectată suficient de întinsă şi de compactă pentru a
elimina riscul influenţelor de tip lizieră, respectiv, de tip izolare insulară. În acelaşi timp, nu trebuie
neglijată crearea unor poieni şi luminişuri în interiorul pădurii, combinarea speciilor de arbori şi arbuşti,
în proporţii optime pentru supravieţuirea lor (speciile care sunt plantate în număr mic şi pe suprafeţe
restrânse pot sucomba foarte repede ca urmare a unor deficienţe în procesul de polenizare şi răspândire
a seminţelor).
Cercetările realizate în cadrul programelor de reconstrucţie ecologică a ecosistemelor forestiere ar putea
furniza şi informaţii valoroase privind mecanismele succesiunii ecologice în ecosistemele naturale,
permiţând intervenţia umană pentru a împiedica pierderea unor păduri native. În S.U.A., pădurile
native de foioase au fost formate din asociaţii în care speciile de stejar se asociau cu castan
(Castanea dentata), cu specii de pin (Pinus sp.) şi cu specii de nuc american (Carya sp.); în ultimii
50 de ani, pădurile dominate de castan au dispărut, iar pădurile de stejar sunt într-un regres evident,
fiind invadate de Acer saccharum. Salvarea pădurilor de stejar ar putea veni din programele de
reconstrucţie ecologică, după cum sugera unul dintre specialiştii nord-americani în domeniul
reconstrucţiei ecologice (W. C. Ashby, în Jordan III, Gilpin & Aber, 2003): „ar putea fi comparabile
eforturile de reconstrucţie ecologică a pădurilor de stejar cu ceea ce reprezentat Linia Maginot în
Europa dinaintea celui de al doilea război mondial – un ultim război?”.
În Costa Rica, după o jumătate de secol de-a lungul căreia pădurea tropicală umedă a fost defrişată
fără control, supravieţuind sub forma unor păduri insulare, la începutul anilor ’90, a fost iniţiat un
program de reconstrucţie ecologică a pădurii tropicale umede. În 1993, au fost realizate plantaţii
mixte
de specii de arbori caracteristici pădurii tropicale umede pe terenuri ocupate de păşuni degradate, cu
soluri ce şi-au pierdut fertilitatea prin spălare repetată determinată de ploi. Au fost folosite seminţe ale
arborilor nativi, colectate din arbori izolaţi, care supravieţuiesc în perimetrul unor ferme. Stratul ierbos
a fost ajustat continuu pentru a permite supravieţuirea arborilor tineri şi a celorlalte plante indigene
însămânţate pe parcurs. Creşterea unor specii de arbori a fost spectaculoasă, înregistrând un spor în
înălţime de aproape 2 m/an. După cinci ani de la iniţierea proiectului, arborii aparţinând unor specii
heliofile erau deja bine dezvoltaţi, asigurând o umbrire completă a solului. Deoarece multe specii de
arbori din pădurea tropicală umedă nu pot supravieţui şi nu se pot dezvolta în absenţa micorizelor,
aceste rezultate au dus la formularea ipotezei conform căreia speciile de fungi şi bacterii micorizante
pot supravieţui perioade extrem de lungi în sol.
Deşi refacerea acestui tip de pădure este un proces foarte lent, necesitând câteva sute de ani, un studiu
de evaluare a evoluţiei ecosistemului realizat după zece ani de la plantarea primelor suprafeţe
(Leopold
& Salazar, 2008) a permis recenzarea a peste 100 de specii de plante nou instalate, atestând o tendinţă
pozitivă a ecosistemului supus reconstrucţiei ecologice. Refacerea pădurii tropicale umede reprezintă
nu
numai o premisă a creşterii biodiversităţii şi salvării pădurilor native de la dispariţie ci „furnizează” şi o
serie de avantaje majore pentru comunitatea locală: controlarea şi reducerea fenomenelor de eroziune,
reţinerea apei şi reducerea riscului de inundaţii catastrofale, regenerarea unor resurse naturale ce pot fi
utilizate, dezvoltarea turismului local, etc.
Un program similar a fost iniţiat şi în Borneo, în apropierea localităţii Samboja, unde pe o suprafaţă de
circa 2000 ha de terenuri degradate prin defrişarea pădurii tropicale umede şi incendierea repetată,
acoperite de ierburi scunde instalate pe soluri cu fertilitate foarte scăzută, au fost însămânţate peste
1300 de specii de plante indigene, folosindu-se ca fertilizant un amestec de zahăr, resturi alimentare,
excremente şi urină de vite. În numai şase ani, arborii au atins înălţimi de aproape 35 m, în pădure s-au
reinstalat 9 specii de primate, inclusiv, urangutanii (Pongo pygmaeus) şi au fost inventariate 116 specii
de păsări. Dintr-una dintre cele mai sărace zone ale ţării, în prezent, nivelul de trai al comunităţii locale
este deasupra mediei naţionale.
Pădurea tropicală uscată a suferit degradări la fel de importante ca şi cele căreia a fost supusă pădurea
tropicală umedă, situaţia fiind la fel de gravă, dar distrugerea ei nu a mobilizat aceeaşi atenţie a
specialiştilor.
Unul dintre cele mai remarcabile programe de reconstrucţie ecologică a unui ecosistem forestier s-a
desfăşurat în Costa Rica, asigurând reabilitarea pădurii tropicale uscate şi umede pe o suprafaţă de
aproximativ 110000 ha, în regiunea Guanacaste din nord-vestul ţării. Suprafeţele forestiere costaricane
au fost masiv fragmentate ca urmare a defrişărilor şi dezvoltării extensive a fermelor de animale, o
presiune foarte mare fiind generată şi de practicarea vînătorii preferenţiale a unor specii cinegetice.
Programul de reconstrucţie ecologică a parcurs mai multe etape şi a inclus măsuri dintre cele mai
diverse, derulându-se prin participarea membrilor comunităţilor locale:
- interzicerea incendierilor şi a defrişărilor;
- interzicerea completă a vînătorii;
- plantarea unor specii native şi exotice de arbori;
- o etapă iniţială de păşunare a ierburilor, în vederea diminuării abundenţei stratului ierbos;
ulterior, după extinderea naturală a pădurii prin dispersie anemochoră şi zoochoră, păşunatul a fost
interzis;
- activităţi de instruire a voluntarilor;
- valorificarea tradiţională a resurselor forestiere şi dezvoltarea turismului;
- activităţi educaţionale pentru copii şi predarea unor cunoştinţe despre mediu în vecinătatea şi
interiorul ecosistemului refăcut (în prezent, având statut de protecţie – Parcul Naţional „Guanacaste
Conservation Area”).
Dup 15 ani de la implementarea programului, o suprafaţă de circa 60000 ha de păşune s-a transformat
în pădure tropicală tânără, cu o biodiversitate în continuă creştere, servind şi ca loc refugiu pentru unele
specii de animale care populează pădurea tropicală umedă din apropiere şi care execută migraţii
sezoniere în ecosistemul reabilitat de către om. Specialiştii estimează că refacerea completă
a ecosistemului forestier iniţial va dura 200 – 500 ani, fiind influenţată şi de evoluţia climatului
regional şi global.
În India, în provincia Tamilnadu, începând din 1997, se derulează un amplu program de reconstrucţie
ecologică a pădurilor tropicale uscate degradate ca urmare a supraexploatării resurselor forestiere de
către populaţia din satele limitrofe (exploatarea masei lemnoase, păşunat, incendieri repetate, etc.). Prin
rărire excesivă, densitatea arborilor a ajuns la valori de 0,4 – 0,6 arbori/ha, teritoriul fiind expus
eroziunii accelerate, spălării solurilor şi alunecărilor de teren.
Prima etapă s-a derulat între 1998 – 2005, programul având ca obiective iniţiale refacerea pădurii,
îmbunătăţirea regimului hidrologic al teritoriului şi creşterea nivelului de trai al comunităţii locale,
fiind
susţinut financiar şi din surse externe (Banca Japoniei). Într-un interval de 8 ani, a fost reîmpădurită
sau reabilitată ecologic pădurea degradată de pe o suprafaţă totală de aproximativ 4800 km 2,
folosindu-se
peste 50 de specii de arbori nativi. Totodată, au fost amenajate o serie de canale şi poldere pentru
reţinerea şi acumularea apei din precipitaţii, în vederea valorificării sale atât pentru necesarul ecologic
al pădurii, cât şi pentru irigaţii şi alte nevoi ale comunităţii locale. În ciuda perioadelor îndelungate de
secetă, resursele de apă accesibile populaţiei au înregistrat creşteri de 5 – 10 %. Comunitatea locală a
fost implicată activ în diferite etape ale programului, fiind realizate şi ample campanii de educare
pentru exploatarea durabilă a resurselor forestiere.
Monitorizarea permanentă a rezultatelor programului a relevat o creştere cu 35 % a suprafeţelor
forestiere în zona respectivă, încurajând guvernul să extindă această experienţă şi în alte regiuni ,
fiind
lansată o a doua etapă, pentru intervalul 2006 – 2013, pe parcursul căreia urmează să fie reabilitate sau
reconstruite păduri pe o suprafaţă de circa 162500 ha, susţinând comunităţile locale din aproximativ
650 de sate din vecinătatea acestor păduri. La această suprafaţă, se adaugă şi terenuri de circa 15000 de
ha, în zonele locuite de populaţii tribale dependente de resursele forestiere; pe acestea, vor fi plantate
specii de arbori şi arbuşti exploataţi în mod tradiţional de către aceste populaţii pentru nevoile
cotidiene
şi producţia artizanală locală.

4.2. Pajiştile
Aparent paradoxal, timp de mii de ani, oamenii au extins suprafeţele ocupate de pajişti prin
incendierea pădurilor şi au desţelenit pajiştile transformându-le în terenuri agricole. Epuizarea solurilor
ca urmare a
sistemului monoculturilor agricole, dar şi prin cultivarea unor terenuri obţinute prin drenarea şi asanarea
zonelor umede, au generat suprafeţe, mai mari sau mai mici, cu soluri degradate, improprii cultivării
agricole şi care, treptat au fost abandonate. Prin programe de reconstrucţie ecologică, astfel de
terenuri pot fi transformate în pajişti, cu eforturi financiare reduse, tehnicile folosite fiind
asemănătoare celor din domeniul grădinăritului. Durata necesară reabilitării ecologice a acestor
terenuri este de cel mult câţiva ani, plantele sălbatice care supravieţuiesc la marginile sau, răzleţ, pe
suprafaţa lor, reprezentând un punct de plecare favorabil recreării comunităţilor vegetale caracteristice
pajiştilor.
În regiunea Wiscosin din S.U.A., la iniţiativa Universităţii Wiscosin, în 1935, în plină perioadă de
recesiune economică, a fost demarat un program de refacere a preeriei, pe o suprafaţă de 24 ha,
proprietate a universităţii, în regiunea Madison. Programul a fost coordonat de Aldo Leopold,
considerat părintele mişcării de Etica respectului pentru natură, promotor al ideii de reconstrucţie
ecologică şi de armonizare a intereselor economice imediate ale omului cu cele ale conservării
resurselor naturale pe termen mediu şi lung. De altfel, profesorul A. Leopold a realizat, concomitent, un
program similar şi pe un teren agricol abandonat, aflat în proprietatea sa, pe malurile nisipoase ale rîului
Wisconsin.
Programul a fost realizat cu o amplă participare a voluntarilor din organizaţia Civilian Conservation
Corp, care aveau o experienţă remarcabilă în derularea unor acţiuni de stabilizare a solurilor supuse
eroziunii şi de recuperare economică a unor terenuri puternic degradate ca urmare a practicilor agricole
iraţionale prin crearea unor plantaţii forestiere. Tehnica folosită a fost o combinaţie între principiile
agriculturii şi ale ecologiei, urmărind refacerea unei comunităţi vegetale native pe terenurile incluse în
proiect. Acolo unde speciile sălbatice de plante de prerie ocupau suprafeţe mai mult sau mai puţin
compacte, s-a realizat o arătură superficială, cu incendierea şi greblarea perimetrelor acoperite de plante
ruderale sau alte specii care nu sunt caracteristice preeriei. Dacă ecosistemul nativ era puternic
degradat, s-a practicat ierbicidarea şi arătura profundă, urmată de însămânţarea pasivă (recoltarea
ierburilor din prerii bine conservate şi împrăştierea fînului peste suprafaţa ce făcea obiectul programului
de reconstrucţie ecologică) sau activă (cu seminţe recoltate din prerii bine conservate sau mai puţin
afectate de intervenţia omului). Ecosistemul de prerie s-a refăcut în totalitate, reprezentând un model de
succes al unui program de reconstrucţie ecologică, iar astăzi, acest fragment de prerie constituie nucleul
central al terenului de cercetare ştiinţifică Arboretum deţinut de Universitatea Wisconsin. De-a lungul
anilor, în acest perimetru au fost realizate numeroase studii privind impactul focului asupra unor
ecosisteme, evoluţia solurilor sub influenţa comunităţilor vegetale, dinamica şi funcţionarea
comunităţilor vegetale în diferite tipuri de ecosisteme, etc.
În prezent, proiecte similare pentru refacerea preeriei iniţiale urmează să fie realizate pe o suprafaţă
totală de circa 380000 km2, în regiunea Dakota (Texas) şi Wyoming (Nebraska), sub titlul „Câmpiile
americane”. Aceste zone sunt foarte afectate de declinul agriculturii, prezentând o rată deosebit de
ridicată a şomajului şi o migrare masivă a tinerelor generaţii. Reabilitarea preeriei, asociată cu iniţierea
şi dezvoltarea unor sectoare economice cum sunt turismul, creşterea animalelor prin păşunatul extensiv
tradiţional, administrarea şi gestionarea vieţii sălbatice şi cultivarea terenurilor care păstrează proprietăţi
fertile sau ar putea fi ameliorate cu eforturi reduse, ar putea reprezenta o soluţie ce ar îmbina beneficiile
ecologice, economice şi sociologice pentru aceste regiuni din S.U.A. La scară mai mică, prin refacerea
preeriei pe suprafeţe mici se urmăreşte crearea unui peisaj estetic în unele zone rezidenţiale, iar în
parcuri şi în lungul unor drumuri, se creează zone de ecosistem deschis, ce permite o bună vizibilitate,
asigurându-se o diversitate specifică relativ ridicată a florei şi faunei; din punct de vedere al costurilor
de întreţinere, preria este mai puţin costisitoare decât alte tipuri de ecosisteme.
În preria reconstruită ecologic, sunt prezente şi specii care nu sunt caracteristice acestui ecosistem şi a
căror capacitate de supravieţuire este variabilă în condiţiile dezvoltării preeriei şi managementului prin
incendiere controlată. Unele dintre ele sunt eliminate de competiţia cu plantele de prerie, dispărând pe
parcursul câtorva ani (Agropyron repens, Rumex crispus şi majoritatea speciilor de ierburi anuale sau
bianuale), în timp ce altele nu dispar nici după ce preria atinge stadiul complet de refacere (Poa
pratensis, Phalaris arundinacea, Euphorbia esula, Melilothus alba, Pastinaca sativa). Ultimele două
specii reuşesc să menţină la o frecvenţă net inferioară chiar şi specii native pentru prerie, cu care se află
în competiţie directă (Cirsium discolor, Lactuca canadensis, Lactuca ludoviciana).
Pe de altă parte, solurile şi condiţiile climatice din regiunile unde, în S.U.A., se află preria reconstruită
ecologic, sunt deosebit de favorabile pădurilor de foioase. Ecosistemul reconstruit ecologic acoperă
suprafeţe restrînse; având caracter fragmentar şi fiind situată la marginea pădurii, preria este deosebit de
vulnerabilă la invazia speciilor de foioase, mai ales, în condiţiile gestionării eronate a managementul
prin incendiere controlată. Cele mai invazive sunt speciile de arbuşti (Prunus serotina, Prunus
virginiana, Cornus racemosa, Acer negundo şi Robinia pseudoacacia, introdus din regiunile mai
sudice), unele fiind dispersate prin intermediul păsărilor consumatoare de fructe.
Suprafeţele mici ale preeriei reconstruite ecologic pot constitui un factor limitant decisiv în
instalarea anumitor specii de animale. Monitorizarea preeriei refăcute a permis observarea instalării
treptate a
unor specii de insecte, păsări şi mamifere mici. Dar unele specii s-au instalat abia după colonizarea lor
de către om, cu efective reduse (Formica rufa), iar prezenţa unor specii de păsări tipice pentru prerie
este condiţionată şi de vegetaţia ecosistemelor învecinate – specii ca Passerina cyanea şi Dumetella
carolinensis, sunt favorizate de prezenţa tufişurilor şi a arborilor la marginile preeriei, în timp ce specii
ca Dolichonyx oryzivorus şi Ammodramus henslowii, nu devin specii clocitoare nici în cazul unor
suprafeţe de prerie relativ întinsă, dar mărginită de pădure şi tufişuri.
În Eurasia, stepa acoperea suprafeţe foarte întinse, din Ungaria până în Mongolia; circa 90% din aceste
stepe au fost desţelenite şi transformate în terenuri agricole sau degradate prin supra-păşunat. Flora şi
fauna de stepă au intrat în declin, numeroase specii dispărând complet sau supravieţuind pe teritorii
extrem de restrînse. Totodată, pe suprafeţe întinse, solurile s-au degradat ireversibil, reducându-şi
valoarea economică prin pierderea fertilităţii şi deşertificare, ceea ce a antrenat şi declinul economic al
comunităţilor umane din aceste regiuni.
În prezent, sunt fundamentate două proiecte pilot de reconstrucţie ecologică a stepei, la graniţa dintre
Moldova şi sud-vestul Ucrainei (Cahul - Odessa), respectiv, în estul Ucrainei – sud-vestul Rusiei
Centrale (Lugansk - Rostov), urmărind îmbunătăţirea calităţii solurilor, reabilitarea ecologică
a terenurilor abandonate şi exploatarea durabilă a acestora, refacerea stepei, managementul ecologic
al pajiştilor stepice şi controlul păşunatului, promovarea agriculturii durabile şi a planificării
exploatării terenurilor, managementul biodiversităţii. De asemenea, pe o suprafaţă de aproximativ
160 km2, este proiectată refacerea stepei ruseşti din Câmpia Turanului, în vederea recolonizării
acestui teritoriu cu ungulate ierbivore, în special, cu cai sălbatici.
În perioada 2002 – 2005, în Parcul Naţional Hortobágy (Ungaria) a fost implementat un amplu program
de reconstrucţie ecologică a stepei panonice şi a mlaştinilor sărăturate pe o suprafaţă de circa 10000 ha,
din zona, cândva, inundabilă a rîului Hortobágy, care străbate parcul pe o distanţă de 55 km.
Programul
a avut ca obiective prioritare refacerea unor ecosisteme deosebit de valoroase prin asociaţiile floristice
şi bogăţia faunistică (stepa reprezintă teritoriul de hrănire pentru numeroase specii de păsări răpitoare,
iar mlaştinile se află pe traseul unor importante drumuri de migraţie a păsărilor acvatice şi limicole din
centrul Europei, pe teritoriul parcului fiind inventariate 337 de specii de păsări), dar şi exploatarea
tradiţională a resurselor naturale prin păşunat controlat, agricultură ecologică, etc.
După regularizarea cursului rîului Hortobágy în vederea reducerii riscului de inundaţii, în perioada 1950
- 1960, stepa a fost fragmentată prin realizarea unui amplu sistem de irigaţii în scopul creării de orezării
şi îmbunătăţirii calităţii păşunilor, ceea ce a determinat alterarea radicală a regimului hidrologic şi al
tuturor factorilor abiotici din ecosistemele iniţiale, antrenând modificarea profundă a comunităţilor
vegetale şi animale. A fost creată o reţea de canale secundare cu adîncimi cuprinse între 0,5 – 2 m şi
canale principale cu adîncimi de 2 – 5 m, fiind amenajat şi un canal navigabil cu o lungime de 6 km,
prin care urma să fie pompată apa direct din rîu (canalul fiind situat deasupra nivelului rîului
Hortobágy). Acest canal nu a funcţionat niciodată, iar producţii de orez au fost obţinute doar în primii 5
ani; practic, ecosisteme cu o biodiversitate deosebită au fost pierdute fără a se obţine beneficii
economice care să fi permis amortizarea investiţiei.
Programul de reconstrucţie ecologică s-a realizat în mai multe etape:
- acoperirea a 500 km de canale (folosind pământul din digurile adiacente),
- nivelarea teritoriului conform topografiei istorice a teritoriului pentru a permite circulaţia
naturală a apei,
- însămânţarea unor sectoare ale canalelor acoperite cu seminţe de Festuca pseudovina, pentru a
favoriza refacerea stepei, contracarând extinderea unor buruieni care nu sunt caracteristice stepei
panonice,
- înlăturarea instalaţiilor de pompare, concomitent realizării unei serii de amenajări hidrologice
care au fost folosite pentru refacerea circuitului natural al apei în perimetrul parcului, menţinerea apei
din precipitaţii în vederea aprovizionării cu apă a mlaştinilor şi menţinerii apei la un nivel optim acestui
habitat.
Succesul proiectului a fost dovedit, încă din perioada de implementare, prin:
1. refacerea unor comunităţi vegetale (în 2004 - primele asociaţii de stepă, iar în 2005, primele
asociaţii de plante halofile, inclusiv prin reapariţia unor specii foarte rare – Plantago
schwarzenbergiana),
2. creşterea efectivelor unor specii de animale (în special din rândul păsărilor – Grus grus, Otis tarda,
Botaurus stellaris, Acrocephalus paludicola),
3. reapariţia unor specii dispărute din regiune (Misgurnus fossilis, Emys orbicularis, Lutra lutra, etc.).
Comunitatea locală a întâmpinat cu entuziasm iniţierea proiectului, utilizând, din nou, terenurile pentru
păşunat.

4.3. Ecosistemele din care s-au exploatat diverse resurse naturale


Omenirea are o cultură milenară în a privi natura ca pe o resursă ce poate şi trebuie să fie exploatată
pentru asigurarea propriei existenţe confortabile. Pe parcursul ultimelor circa două secole şi
jumătate,
când omenirea a intrat în epoca industrială şi a exploziei demografice, exploatarea iraţională a
resurselor naturale de orice tip şi trecerea de la agricultura extensivă la cea intensivă, bazată pe o
chimizare excesivă, au reprezentat căile principale prin care societatea umană contemporană a
devenit moştenitoarea unor suprafeţe uriaşe de terenuri degradate şi abandonate.
Economia mondială este puternic dependentă de exploatarea resurselor naturale, în special, de
industria extractivă, care a cunoscut o dezvoltare explozivă pe parcursul ultimilor circa 60 de
ani, graţie
progreselor tehnice remarcabile, dar şi ca urmare a presiunii constante exercitată de explozia
demografică a populaţiei umane, concomitent creşterii standardelor de viaţă. Spre exemplu, cantitatea
de aluminiu extrasă anual la nivel mondial a înregistrat o creştere de circa 30 de ori în intervalul 1945 –
1995. Industria extractivă este generatoare de impact major asupra mediului indiferent dacă procesul de
extracţie este subteran sau de suprafaţă – ecosisteme întregi sunt distruse, cantităţi uriaşe de sol sunt
dislocate prin excavare şi transferare în halde steril, sunt amenajate elemente de infrastructură pentru
prelucrarea primară a minereurilor după extracţie, iar în unele cazuri, procesul de extracţie presupune şi
introducerea unor substanţe chimice care nu existau în mod natural în regiunea respectivă (spre
exemplu, extracţia aurului folosind cianurile), cu risc de poluare a unor zone mult mai întinse şi,
uneori,
situate la distanţe foarte mari.
Mai devreme sau mai târziu, filoanele de resurse naturale extrase – cărbune, metale, minereuri
neferoase, uraniu, sulf, pietre şi metale preţioase, etc. – sunt epuizate ca urmare a exploatării, iar
minele
sunt închise, lăsând „în urma lor” un peisaj devastat, din care stratul biologic activ şi fertil al solului
a
fost complet distrus şi înlăturat, vegetaţia şi fauna iniţiale au dispărut, unde există halde de steril care au
nu numai un impact estetic foarte puternic ci constituie şi o sursă de poluare importantă, ca şi
unele rezervoare de ape uzate industrial, deosebit de periculoase, precum şi o comunitate locală
săracă, obligată să migreze spre regiuni unde există industrie extractivă activă sau să se reorienteze
din punct de vedere profesional, pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă. De aceea, iniţierea şi
derularea unor programe de reconstrucţie ecologică în astfel de teritorii devine, în egală măsură, o
prioritate de mediu şi o urgenţă socială. Spre exemplu, conform datelor statistice oficiale, în 1974,
în S.U.A., existau aproape 1800000 ha de terenuri degradate prin activitatea de minerit, iar în Marea
Britanie, în 1984, se
admitea existenţa a peste 45000 ha de terenuri abandonate, fiind iniţiate programe de reabilitare pentru
circa 17000 ha.
Trebuie subliniat faptul că în astfel de teritorii, reconstrucţia ecologică este, practic, imposibilă,
componentele fundamentale ale ecosistemelor existente anterior deschiderii zonelor de extracţie
minieră
fiind complet distruse. În cadrul programelor de reabilitare ecologică în zonele de extracţie a resurselor
naturale, după stabilirea tipului de ecosistem ce urmează a fi „construit” de către om, ţinând cont de
condiţiile de mediu existente, posibilităţile viitoare de auto-susţinere a ecosistemului şi necesităţile
comunităţii locale, prima etapă, obligatorie, este pregătirea suportului viitorului ecosistem:
remodelarea
reliefului şi îmbunătăţirea calităţii solului pentru a susţine procesul de instalare a
vegetaţiei.
Haldele de steril sunt formate din material provenit din straturile profunde ale solului, dislocate ă,
timpul proceselor extractive, dar şi din deşeuri rezultate în urma procedeelor extractive, a căror
compoziţie variază în funcţie de resursele naturale extrase şi tehnologia de extracţie folosită. Chiar
textura haldelor de steril variază foarte mult, constituind un element important în fundamentarea
programelor de reabilitare ecologică. Conţinutul în nutrienţi necesari dezvoltării plantelor (compuşi ai
azotului, fosforului, potasiu, calciu, etc.) este extrem de scăzut, dar şi alte caracteristici chimice ale
substratului sunt deosebit de importante: pH-ul, de regulă, acid, prezenţa unor metale grele şi a unor
compuşi chimici cu toxicitate ridicată (aluminiu, zinc, plumb, etc.), salinitatea ce poate fi accentuată de
prezenţa unor compuşi chimici şi de procesele de evaporaţie. Toate aceste elemente transformă haldele
de steril într-un substrat complet nefavorabil instalării naturale a vegetaţiei, un număr cvasi-
insignifiant de specii ierboase sau de arbuşti având posibilitatea de a se fixa şi dezvolta, într-un
interval îndelungat de timp, pe astfel soluri extrem de degradate. Spre exemplu, în statul Wisconsin
(S.U.A.), la 20 de ani după închiderea exploatărilor de zinc din regiunile cu substrat calcaros, haldele
de steril erau complet nude, iar după 50 de ani, mai puţin de 40 % din suprafaţa haldelor de steril era
acoperită de vegetaţie dezvoltată în mod natural, reprezentată de ierburi anuale şi perene.
De aceea, chiar şi pentru a grăbi procesul natural de succesiune ecologică fără a dezvolta un program de
reabilitare ecologică, se impune procurarea şi împrăştierea unui strat superficial de sol biologic activ pe
întreaga suprafaţă a haldei de steril şi, eventual, fertilizarea artificială prin adăugarea unor substanţe
chimice sau depunerea unui strat de materie organică în descompunere. Dacă până în prezent,
exploatarea minieră nu a fost precedată de adoptarea unor astfel de măsuri, în politicile de mediu
actuale şi viitoare ar trebui precizate o serie de principii care să asigure evacuarea şi depozitarea
corespunzătoare a stratului fertil de sol conţinând seminţe şi forme de rezistenţă ale unor
microorganisme, fungi şi nevertebrate, înainte de iniţierea extinderii sau deschiderii unor noi suprafeţe
de exploatare minieră, astfel încât operaţiunile de reabilitare ecologică să fie facilitate la încheierea
ciclului de exploatare economică a acestor teritorii.
Ca regulă generală, în cazul exploatărilor miniere închise, programele de reabilitare ecologică vizează
dezvoltarea unor ecosisteme forestiere, eventual, combinate cu zone de ecoton şi pajişti, care pot
asigura o fixare mai bună a solurilor degradate şi un suport pentru dezvoltarea unor comunităţi
biologice cu biodiversitate ridicată, dar şi posibilităţi pentru valorificare economică a noilor resurse în
beneficiul comunităţii locale. După crearea condiţiilor abiotice primare prin îmbunătăţirea calităţilor
de fertilitate a stratului superficial al solului, principiile de reabilitare ecologică a sitului sunt
cele caracteristice programelor de reabilitare sau reconstruire ecologică a pădurilor: însămânţarea
sau plantarea unor specii pioniere, dezvoltarea treptată a comunităţilor vegetale, cu eventuala
„ajustare” a diversităţii acestora prin însămânţarea sau plantarea unor specii, preferabil, indigene,
pentru a permite refacerea ecosistemelor existente înainte de iniţierea activităţii extractive, instalarea
primelor comunităţi animale, refacerea circuitelor naturale ale nutrienţilor, evoluţia
ecosistemului prin procesul de succesiune ecologică.
Spre exemplu, haldele de steril de lângă localitatea Moldova Nouă (în regiune se exploatează zăcăminte
de metale neferoase, în principal, de cupru), aflate pe teritoriul Parcului Natural Porţile de Fier, au fost
incluse într-un program de reabilitare ecologică. Iniţial, haldele au fost acoperite de un strat de pământ
vegetal, după care au fost plantaţi arbuşti aparţinând unor specii pioniere care rezistă pe soluri
degradate, cele mai bune rezultate fiind obţinute în cazul unor specii indigene (salcia mirositoare –
Eleagnus angustifolia, cătina albă – Hippophae rhamnoides, dar şi a unor specii exotice (salcâmul –
Robinia pseudacaccia, plopul euramerican - Populus x canadensis).În S.U.A., deşi stejarii nu sunt
specii pioniere, plantarea unor specii ale genului Quercus (Quercus rubra, Quercus macrocarpa şi
Quercus alba) pe haldele de steril rezultate în urma extracţiilor de cărbune a dat rezultate bune; se
pare
că succesul a fost condiţionat de absenţa competiţiei stratului ierbos, care, în plus, atunci când este
dens, susţine şi populaţii însemnate de micro-mamifere rozătoare, care constituie factorii limitativi
principali ce determină eşecul plantării stejarilor pe terenuri înierbate.
Acolo unde stratul superficial, biologic activ, al solului nu a fost complet distrus, reabilitarea ecologică
este favorizată şi presupune costuri mai reduse. Spre exemplu, în anii ’70, au fost închise mai multe
cariere de exploatare a rocilor calcaroase de naturală recifală şi a marnelor jurasice din zona de coastă
a
Kenyei, fiind iniţiat un program de reabilitare ecologică pornind de la 26 de specii de arbori şi ierburi,
specia-cheie fiind Casuarina equisetifolia, specie halofilă, cu o mare capacitate de a fixa compuşii
azotului. Totodată, această specie vegetală a favorizat expansiunea populaţiei de Epilobus pulchripes,
artropod care consumă resturile vegetale uscate ale speciei Casuarina equisetifolia, asigurând formarea
unui strat consistent de humus, favorabil instalării altor specii de plante şi animale. În prezent, pe
suprafaţa fostelor cariere de extracţie, au fost inventariate peste 250 de specii de plante.
În exploatările miniere care se realizează pe principiul decopertării montane şi transferării compactate
a straturilor succesive de pământ într-o vale, impactul asupra mediului nu se reduce doar la dispariţia
ecosistemelor şi distrugerea solului, implicând şi o degradare totală a reţelei hidrologice din regiune, a
regimului pânzei de ape freatice, a circuitului natural al nutrienţilor, inclusiv a procesului de fixare a
carbonului , etc. Un program de reconstrucţie ecologică reală ar presupune şi refacerea cursurilor
iniţiale de ape curgătoare, deci, nu numai o refacere a ecosistemului iniţial, alcătuit din păduri cu poieni
şi suprafeţe de pajişti sau fîneaţă ci şi o serie de amenajări hidrotehnice, incluzând anumite remodelări
ale reliefului rezultat prin dezvoltarea activităţii miniere.
Un astfel de proiect de reabilitare ecologică a fost iniţiat după închiderea exploatărilor de cărbune din
Guy Cove (Kentucky, UK), terenul fiind supus unui program de extindere a pădurii Robinson Forest –
aceasta acoperă o suprafaţă de circa 15000 acri (1 x 4047 m2) şi este administrată, ca teren de cercetare
şi suport pentru activitatea didactică, de către Departamentul de Silvicultură, de la Universitatea din
Kentucky.

Exploatarea minieră Guy Cove (Kentucky, UK) prin decopertare montană şi blocarea unei văi cu steril (website
Guy Cove Restoration project)

Programul urmăreşte mai multe obiective în vederea reabilitării ecologice a


regiunii:
- refacerea cursului de apă acoperit prin depozitarea sterilului şi straturilor succesive de pământ
îndepărtate în cursul exploatării miniere şi îmbunătăţirea calităţii apei din reţeaua hidrografică locală,
- fixarea terenului şi eliminarea deplasării straturilor de pământ spre baza văii, dar şi a infiltrării
unor componente chimice din haldele de steril în apele de suprafaţă şi freatice,
- crearea unor habitate caracteristice zonelor umede şi pădurilor existente înainte de iniţierea
activităţii extractive,
- campanii de educare a comunităţii locale, inclusiv, a angajaţilor companiei miniere.
A fost proiectată remodelarea văii pentru a permite reluarea cursului de apă, reapariţia cursurilor
temporare şi a unor suprafeţe mlăştinoase. Totodată, masa de steril trebuie acoperită cu un strat de sol
biologic activ, pentru a permite instalarea şi dezvoltarea vegetaţiei, ulterior plantării unor specii
pioniere, dar şi a unor specii de arbori cu valoare economică. Cercetările experimentale dezvoltate în
cadrul proiectului au demonstrat faptul că prelucrarea grosieră a straturilor de pământ extrase prin
decopertare, eliminând operaţiunile care determină o compactare extremă a acestora, prealabilă
transferului şi depozitării în interiorul văii, este mai favorabilă dezvoltării arborilor plantaţi în
vederea reabilitării ecosistemului forestier, creşterea diametrului acestora fiind exponenţial mai mare
decât în cazul plantării pe substrat compactat, în condiţiile folosirii aceluiaşi tip de sol fertil,
împrăştiat într-un strat de grosime similară, sistemul radicular dezvoltându-se pe o suprafaţă mai
largă şi pătrunzând la adâncime mai mare, ceea ce permite arborilor să valorifice mai eficient
resursele trofice şi de apă din sol. De aceea, în cazul haldelor de steril foarte compactate, înainte de
acoperirea acestora cu stratul de sol biologic activ, pe suprafaţa lor se depune un strat gros de sol
artificial, obţinut din pământ excavat grosier, amestecat cu pietriş de dimensiuni variabile şi nisip, care
să permită şi o infiltrarea mai bună a precipitaţiilor. Şi solul biologic activ poate fi „preparat” prin
cultivarea unor grupe de microorganisme şi fungi în condiţii de laborator, urmată de inocularea
materialului biologic în soluri degradate.

4.4. Ecosistemele urbane


În perimetrul localităţilor apar numeroase probleme de mediu ca urmare a dimensiunilor mici ale
spaţiilor verzi, traficului intens, dar şi a generării unor volume însemnate de ape uzate, respectiv,
cantităţi mari de deşeuri.
Deşi, în general, comunităţile locale manifestă interes pentru extinderea spaţiilor verzi intravilane şi
periurbane, există o presiune uriaşă creată de necesitatea identificării de terenuri noi pentru construcţia
de locuinţe şi reamenajarea infrastructurii pentru a susţine traficul tot mai intens şi mai aglomerat
din
interiorul localităţilor. De aceea, armonizarea unei strategii de mediu care să asigure premisele
lărgirii spaţiilor verzi intravilane cu strategiile de dezvoltare socio-economică a localităţilor este
deosebit de complexă. Reamenajarea spaţiilor verzi intravilane existente prin mărirea diversităţii
fondului vegetal şi crearea unor condiţii suplimentare, în special, prin crearea de noi habitate
(măsuri de întreţinere ecologică a diferitelor straturi ale vegetaţiei, amenajarea unor mici eleşteie
şi canale cu vegetaţie acvatică), pentru creşterea diversităţii faunistice este mult mai pragmatică
decât căutarea unor terenuri pentru crearea de noi spaţii verzi.
Îmbunătăţirea calităţii mediului ambiant şi a micro-climatului local se poate realiza şi printr-o
proiectare pe principii ecologice a noilor ansambluri de clădiri, incluzând crearea unor spaţii
corespunzătoare amenajării unor micro-grădini pe acoperişurile şi terasele construcţiilor, practici deja
curente în ţările dezvoltate. Posibilităţi de extindere a spaţiilor verzi intravilane oferă şi existenţa unor
cursuri de ape care traversează localităţile. Deşi, albiile minore ale acestor ape au fost îndiguite în
vederea prevenirii riscurilor de inundaţie, cel puţin de-a lungul unor sectoare, ar putea fi create
ecosisteme de luncă şi pajişti inundabile care ar contribui la creşterea biodiversităţii şi la ameliorarea
micro-climatului, oferind, totodată, posibilităţi noi de petrecere a timpului liber şi, chiar, pentru
desfăşurarea unor activităţi educaţionale.
Un model deosebit de implicare a comunităţii locale şi de ameliorare a biodiversităţii urbane îl
reprezintă derularea unui program de creare artificială a unor habitate pentru odonate în Japonia. În
cadrul unui program educaţional iniţiat în oraşul Yokohama, au fost amenajate peste 500 de mici
eleşteie, în apropierea şcolilor şi în grădini, în vederea creării condiţiilor favorabile dezvoltării
libelulelor (insecte cu o valoare culturală deosebită în cultura japoneză, simbolizând renaşterea naturii),
dar şi a altor organisme acvatice vegetale şi animale. Prezenţa libelulelor într-un ecosistem acvatic
constituie un bio-indicator pentru evaluarea calităţii mediului, larvele, strict acvatice, ale acestor insecte
dezvoltându-se în ape curate. Primele eleşteie au fost amenajate în 1981: eleşteiele au fost excavate,
malurile fiind consolidate pe seama pământului excavat, iar cuveta eleşteielor a fost consolidată cu
ajutorul unor buşteni. Odată umplute cu apă, eleşteiele au fost populate cu vegetaţie acvatică favorabilă
dezvoltării libelulelor, în acelaşi timp, larvele de libelule fiind colectate din alte ecosisteme acvatice şi
eliberate în apa eleşteielor amenajate.
Conducerea locală a inclus acest proiect în strategia de mediu municipală în 1986, susţinând financiar
dezvoltarea acestui proiect ştiinţific şi educaţional – o serie de activităţi didactice din programa
disciplinelor de botanică, zoologie şi ecologie se desfăşoară în natură, pe marginea acestor eleşteie, iar
copiii desfăşoară activităţi practice de cunoaştere a ecologiei ecosistemelor acvatice şi conservare a
naturii, prin monitorizarea diversităţii şi a evoluţiei populaţiilor de libelule, dar şi prin gestionarea
ecologică a evoluţiei acestor mici ecosisteme artificiale (înlăturarea vegetaţiei care se dezvoltă
excesiv,
controlul populaţional al unor specii de peşti prădători, etc.). Implementarea acestui proiect reprezintă o
dovadă a posibilităţii protejării vieţii sălbatice în mijlocul marilor oraşe, micile eleşteie oferind
condiţii
de viaţă favorabile pentru numeroase specii de nevertebrate, amfibieni, păsări şi mamifere mici.
Totodată, desfăşurarea acestui program constituie şi un liant între generaţii, atrăgând participarea unui
public larg, acoperind mai multe grupe de vârstă şi socio-profesionale care, în timpul liber, se implică
în derularea unor activităţi ale programului.
Extinderea localităţilor prin periferii se poate face cu proiectarea unor spaţii verzi de dimensiuni mai
mari decât cele existente, valorificând ecosistemele şi habitatele pre-existente iniţierii unor noi
proiecte
arhitectonice şi/sau de creare a unor noi zone economice.
O serie de canale de drenare a apelor uzate, precum şi staţiile de epurare existente în interiorul sau la
marginea localităţilor pot fi re-amenajate pe principii ecologice, valorificând capacitatea unor plante
acvatice şi palustre de epurare naturală a apelor. În anumite sectoare, pe terenurile virane sau
abandonate din preajma acestor amenajări, ar putea fi create habitate caracteristice zonelor umede prin
plantarea unor arbori şi arbuşti, cu apariţia unor păduri-galerii tipice luncilor sau a unor pâlcuri de luncă
inundabilă. Prin însămânţarea unor suprafeţe cu ierburi scunde sau mai înalte, ar putea fi create şi pajişti
sau fîneţe inundabile, iar în unele perimetre, ar putea fi amenajate sectoare mlăştinoase, cu stufăriş,
păpuriş şi alte plante palustre. Dincolo de valoarea estetică a unor astfel de amenajări şi de efectul de
modelare a micro-climatului, nu trebuie neglijate nici câştigurile ecologice ale acestui tip de
remodelare a peisajului citadin. Experienţa unor comunităţi umane a demonstrat rolul fundamental al
vegetaţiei în epurarea apei, de o manieră mai puţin costisitoare decât cea practicată de uzinele de
tratare a apelor menajere sau uzate industrial, care folosesc instalaţii de decantare şi filtrare, diferiţi
compuşi chimici care pot neutraliza, reţine sau transforma substanţele poluante în compuşi
nepericuloşi. Astfel, lângă localitatea belgiană Vierves-sur-Viroin (Ardenne), este amenajată o
astfel de staţie de epurare. Procedeul presupune pomparea apelor poluate deversate în rîu şi
trecerea lor printr-un circuit care include şase bazine: în bazinul receptor are loc decantarea apelor şi
au fost “instalate” mai multe specii de alge; în al doilea, creşte papură; în al treilea, există mai multe
specii de stânjenei (Iris sp.), iar în al patrulea sunt mai multe specii de rogoz (Carex sp.); în al
cincilea, creşte papură; în cel de-al şaselea, apa este supusă verificărilor şi unor tratamente chimice
corectoare, ulterior, fiind evacuată în rîu. Depozitarea deşeurilor şi amenajarea rampelor de gunoi
reprezintă o problemă majoră a comunităţilor umane, oriunde în lume. Un prim pas în gestionarea
deşeurilor este reprezentat de introducerea şi generalizarea selectării deşeurilor, în vederea
valorificării celor care pot fi reciclate (hârtie, plastic, metale feroase şi neferoase, componente ale
aparaturii electrocasnice, etc.). Şi deşeurile organice pot fi reciclate prin producţia de biogaz, dar şi a
unor îngrăşăminte ce pot fi folosite în agricultură.
Rampele de deşeuri care nu mai pot fi folosite ca urmare a atingerii capacităţii maxime de depozitare,
pot reprezenta un suport pentru derularea unor programe de reconstrucţie ecologică. Aceste acţiuni sunt
favorizate şi de interesul redus pentru terenurile învecinate ca urmare a riscurilor de sănătate generate,
disconfortul estetic şi chiar fizic (miasmele emanate) asociate cu existenţa rampelor de gunoi. După
închiderea unei rampe de deşeuri, întreaga suprafaţă este protejată pentru prevenirea scurgerilor de
substanţe toxice, fiind acoperită cu folii de plastic şi straturi succesive de pământ, în special, argile şi
soluri de calitate inferioară obţinute în urma realizării unor excavaţii pentru ridicarea de noi construcţii.
Odată creat suportul pentru fixarea vegetaţiei, se împrăştie un strat superficial de sol fertil care să
asigure succesul unor acţiuni de însămânţare şi plantare. Comunităţile vegetale apărute vor constitui
baza trofică şi habitatul favorabil instalării şi reproducerii unor specii faunistice care pot valorifica noul
ecosistem, contribuind, în acelaşi timp, la diversificarea acestuia prin diseminarea unor specii de plante
aduse din ecosistemele învecinate sau mai îndepărtate. Terenul poate fi transformat, relativ uşor, într-o
plantaţie forestieră cu specii indigene, dar poate fi valorificat şi în scopul creării unui parc cu
specii exotice, transformând un teritoriu ocolit de comunitatea locală într-un loc de maximă atracţie
turistică.
III. Repopularea sau introducerea unor specii în ecosisteme
Dincolo de acţiunea directă de supraexploatare a unor specii de plante şi animale, degradarea
habitatelor favorabile şi reducerea continuă a dimensiunilor populaţiei reprezintă cele mai importante
cauze care au adus o serie de specii de animale în pragul dispariţiei, cele mai afectate fiind speciile
stenotope faţă de anumiţi parametri ecologici şi speciile de talie mare, care, de regulă, ating maturitatea
sexuală târziu şi au o rată a natalităţii scăzută.
În literatura de specialitate, apar confuzii şi contradicţii asupra unor termeni ce privesc acţiunile de
salvare a unor specii:
- Repopularea – eliberarea unui nucleu populaţional al unei specii într-un teritoriu de unde a
dispărut;
- Introducerea – aducerea unui nucleu populaţional al unei specii într-un teritoriu unde specia
respectivă nu a trăit anterior;
- Reintroducerea – readucerea unui nucleu populaţional al unei specii într-un teritoriu unde o
acţiune anterioară de introducere a speciei a eşuat;
- Colonizarea – creşterea efectivelor unui nucleu populaţional al speciei într-un teritoriu prin
introducerea unor indivizi străini în populaţie;
- Translocarea – transferul unui nucleu populaţional al speciei dintr-o zonă în alta a arealului de
răspândire ale speciei respective.
Deşi presupun o serie de eforturi susţinute, acţiunile de salvare a unor specii de plante periclitate şi
ameninţate cu dispariţia înregistrează o rată a succesului evident mai mare decât în cazul animalelor,
speciile vegetale putând fi înmulţite pe căi mai diverse şi mai numeroase decât animalele (inclusiv
prin tehnicile culturilor in vitro). Acţiunile de salvare a acestor specii animale în stare sălbatică sunt
deosebit
de anevoioase şi ridică o gamă foarte variată de probleme, uneori, extrem de complexe. După cum am
văzut, refacerea unor ecosisteme este un proces anevoios şi de lungă durată; în aceste condiţii, unele
specii pot intra în stare de colaps înainte ca parametrii ecologici să atingă valori optime susţinerii
acelor specii. Situaţia este şi mai gravă dacă nucleele populaţionale sunt foarte mici, chiar şi în
condiţiile unor
specii monogame, consangvinizarea determinând degradarea genetică rapidă a speciei (cu efecte mult
mai rapide în cazul speciilor poligame). Acest risc poate fi diminuat prin introducerea unor indivizi
străini în populaţie ceea ce asigură o îmbunătăţire a genofondului la nivelul nucleului populaţional
respectiv şi constituie o strategie specială de conservare a speciilor - managementul populaţional. O
astfel de intervenţie umană presupune o cunoaştere detaliată a biologiei, ecologiei şi etologiei speciei
respective – la speciile teritoriale şi la cele sociale, cu ierarhie de grup, introducerea unui/unor indivizi
într-o populaţie poate antrena dispute teritoriale şi de ierarhizare socială foarte violente, ce pot merge
chiar până la eliminarea indivizilor colonizaţi.
Unele programe de introducere sau colonizare a unor specii într-un ecosistem încearcă salvarea unor
nuclee populaţionale mici, expuse riscului de dispariţie ca urmare a deteriorării foarte grave a
habitatelor din teritoriul unde trăiau. Aceste programe presupun transferul unor grupuri de animale în
habitate similare din zone mai sigure, eventual, în arii protejate, unde specia respectivă lipseşte,
apreciindu-se că s-ar putea aclimatiza sau unde populaţia locală a speciei este foarte mică şi expusă
riscului consangvinizării, iar capacitatea ecologică a ecosistemului poate asigura hrană şi spaţiu
suficiente pentru indivizii nativi şi pentru cei veniţi. Iniţial, cele două nuclee populaţionale pot trăi
independent, înregistrând chiar şi unele conflicte, după care, unii indivizi pot trece dintr-un grup în altul
sau, dacă tipul de viaţă socială caracteristic speciei permite, chiar unificându-se. Atunci când un astfel
de program se desfăşoară într-o arie protejată, trebuie evaluat din punct de vedere al impactului asupra
planului de management pe care se bazează gestionarea sitului, dar şi în ceea ce priveşte consecinţele
transferului de genotip în populaţia locală (diversitatea genetică va creşte, dar va apărea o diminuare a
manifestării fenotipice a unor gene care asigură unele adaptări locale – varietăţi geografice - prin
modificarea unor complexe genice apărute în interiorul populaţiei).
Programele de repopulare a unor teritorii cu o anumită specie, denumite impropriu programe de
reintroducere a unei specii, vizează repopularea unui habitat/ecosistem din care specia respectivă a
dispărut recent sau în urmă cu câţiva ani/decenii. Succesul acestor programe este foarte mic, fiind
necesar un nucleu populaţional suficient de mare (implicit, greu de obţinut) pentru a asigura
supravieţuirea şi succesul reproductiv, pe fondul identificării şi eliminării complete a factorilor care
au
dus la dispariţia speciei. De asemenea, teritoriul pe care se realizează programe de repopulare sau
introducere a unei specii trebuie să acopere o suprafaţă suficientă şi este pregătit prin măsuri de
management pentru a susţine necesităţile ecologice ale nucleului populaţional eliberat în perimetrul său.
Totodată, repopularea, respectiv, introducerea unei specii într-un ecosistem antrenează o perturbare a
stabilităţii acestuia, prin apariţia unei verigi noi de consumatori; specia respectivă va stabili o serie de
relaţii producător-consumator, respectiv, pradă-prădător, intrând în competiţie cu o serie de specii
native în ecosistem. Fără un studiu detaliat al impactului ecologic asociat unui program de acest tip,
rezultatele pot fi mai mult negative decât pozitive – unele specii de plante ar putea fi eliminate, unele
specii animale ar putea intra într-un declin rapid, iar aceste tendinţe populaţionale ar putea modifica
rapid relaţiile interspecifice existente, iniţial, în acel ecosistem.
Programele de repopulare sunt permise doar în interiorul arealului istoric de răspândire ale speciei,
atunci când este necesară creşterea populaţiei sălbatice pentru salvarea speciei respective, iar habitatele
favorabile pot susţine o creştere a populaţiei. Orice program de repopulare este întrerupt dacă derularea
sa aduce prejudicii comunităţii locale. De altfel, succesul acestor acţiuni de conservare a unor specii
depinde şi de atitudinea comunităţii locale, fiecare program fiind asociat şi cu campanii educative
destinate comunităţilor locale.
Eliberarea animalelor poate fi făcută progresiv (mai ales, în cazul indivizilor născuţi în captivitate) sau
întregul grup de indivizi va fi eliberat o dată (se aplică pentru indivizii capturaţi, pentru a reduce la
minimum durata şederii în captivitate). În etapa iniţială, sunt asigurate suplimentări ale hranei, locurilor
de refugiu şi de reproducere, astfel încât perioada de acomodare a animalelor în noul teritoriu să fie
înlesnită. Treptat, animalele devin independente. De-a lungul acestui interval, animalele sunt
monitorizate pentru a evalua şansele lor reale de supravieţuire şi pentru a se interveni în caz de urgenţă.
Spre exemplu, în Noua Caledonie, pasărea Kagu (Rhynochetos jubatus) – singurul reprezentant al
familiei Rhynochetidae, fiind o pasăre cu aspect bizar, asemănătoare cu un stârc pitic, dar şi cu un
cârstei (nu este un bun zburător ci un excelent alergător) – este una dintre cele mai periclitate specii,
efectivul său fiind estimat la câteva sute de exemplare; cauzele declinului sunt reprezentate de
fragmentarea excesivă a pădurilor în care trăieşte şi prădătorismul exercitat de câini. Câteva exemplare
de Kagu au fost eliberate din parcul zoologic Nouméa (Noua Caledonie) într-un perimetru forestier de
circa 1 ha. Adaptarea păsărilor a fost monitorizată pe baza analizei materiilor fecale, evaluându-se
trecerea la un regim trofic natural, iar exemplarele care nu au început să consume hrană naturală,
utilizând doar suplimentele trofice oferite de om, au fost recapturate şi transportate în grădina
zoologică.
Monitorizarea corect planificată şi orientată spre detalii poate oferi informaţii deosebit de valoroase
despre aclimatizarea animalelor eliberate, elementele de succes şi cauzele eşecului unor programe de
repopulare sau introducere a unor specii într-un ecosistem. Pornind de la realitatea ratei mari de eşec
înregistrată până în prezent, este bine ca astfel de programe să se deruleze cu caracter experimental,
pentru a mări şansele de supravieţuire ale speciilor periclitate şi a celor aflate în stare extrem de critică.
Un model de repopulare experimentală a fost realizat în cazul nevăstuicii marsupiale (Phascogale
tapoatafa). Specia a dispărut din cauze necunoscute, din regiunea Gippsland, din sud-estul statului
Victoria (Australia). Ca urmare a existenţei unui număr mare de indivizi tineri născuţi în captivitate, a
fost iniţiat un program repopulare a teritoriului din care dispăruse, fiind testate o serie de ipoteze pentru
a asigura succesul programului. O primă concluzie a fost aceea că specia preferă pădurile uscate,
formate de specii de eucalipt, având productivitate scăzută faţă de pădurile rare. Experimentele au
permis evidenţierea comportamentului sedentar al masculilor, corelat cu prezenţa femelelor în teritoriu:
masculii nu se deplasează pe distanţe mai mari de 2 km atunci când sunt prezente femelele, dar, în
absenţa acestora, pot parcurge până la 7,5 km în două zile. Cât priveşte impactul prădătorilor, chiar în
condiţiile eliminării vulpii (Vulpes vulpes), 39% dintre nevăstuicile marsupiale eliberate au murit în
prima săptămână după eliberarea lor în teritoriu, ca urmare a prădătorismului realizat de o specie locală
de varan - Varanus varius, pisicile sălbăticite şi păsările răpitoare. Pentru a urmări posibilitatea măririi
şanselor de supravieţuire a marsupialului prin creşterea puilor în libertate, trei femele au fost
transportate, împreună cu puii lor, în pădure, fiind ţinute în cuşti care prezentau deschideri suficient de
mari pentru ca puii să poată ieşi şi intra, dar nu şi femelele adulte. Pe durata primelor două săptămâni,
puii au putut explora o suprafaţă de câteva sute de metri în jurul cuştilor, iar după o lună, deschiderile
au fost lărgite astfel încât şi femelele să poată părăsi cuştile. Toţi puii au supravieţuit timp de şapte
săptămâni. Ulterior, rata mortalităţii a fost similară celei înregistrate în populaţiile sălbatice.
Atunci când se urmăreşte salvarea unei specii aflată în pragul extincţiei, se pot realiza repopulări
experimentale folosind indivizi aparţinând unor specii înrudite – folosite ca specii-surogat, pentru a
evalua premisele unei reuşite sau a unui eşec, reducând astfel riscul de compromitere a şanselor de
supravieţuire ale speciei respective. Spre exemplu, pentru a evalua şansele de reuşită ale unui program
de repopulare a unor teritorii cu specia endemică nord-americană Mustela nigripes (dihorul cu picioare
negre), s-a folosit ca specie-surogat Mustela eversmanni (dihorul de stepă) carnivor de talie mică, larg
răspândit în Siberia. Pentru iniţierea unor programe de salvare a corbului din insulele Hawaii (Corvus
hawaiiensis) şi corbului din insula Northern Marianas (Corvus kubaryi), s-a folosit corbul european
(Corvus corax) ca specie-surogat.
Indivizii necesari acţiunilor de colonizare, repopulare sau introducere aunei specii într-un anumit
teritoriu pot proveni din populaţii naturale sau din programe ce realizează reproducerea în captivitate a
unor specii aflate în pragul dispariţiei sau periclitate în întreg arealul lor de răspândire.
Reproducerea în captivitate poate duce la apariţia unor descendenţi care manifestă o pierdere a
calităţilor genetice, cu apariţia unor anomalii morfo-anatomice sau fiziologice, care au probleme de
fertilitate, pierd unele reacţii comportamentale instinctuale (reacţia la apariţia unui prădător) sau se
manifestă ca animale semi-domesticite. Este evident faptul că reproducerea în captivitate ridică o serie
de dificultăţi, cu atât mai complexe cu cât specia, care face obiectul unui astfel de program, se află pe
o treaptă superioară de evoluţie. La păsări şi mamifere, unele tipare comportamentale vitale pentru
specie pot fi complet alterate în captivitate: imprimarea caracteristică păsărilor, dar şi alte
reacţii comportamentale care sunt învăţate de la adulţi (reacţia la apariţia prădătorilor, modul de
procurare a hranei, elemente ale paradei nupţiale, rute de migraţie, etc.), iar la mamifere, aproape
toate tiparele comportamentale sunt influenţate de procesele de învăţare.
Reproducerea în captivitate este deosebit de costisitoare deoarece pentru a asigura succesul acestui tip
de acţiuni de conservare a speciilor, trebuie asigurate mai multe condiţii:
- crearea unor condiţii de viaţă cât mai apropiate de cele din libertate pornind de la o bună
cunoaştere a necesităţilor ecologice şi a caracteristicilor vieţii sociale;
- cunoaşterea limitelor de toleranţă faţă de variaţiile factorilor abiotice (apă, lumină, temperatură,
etc.) este deosebit de importantă în cazul speciilor ce trăiesc în condiţii de viaţă constante (ape adînci,
peşteri, etc.), deoarece sunt sensibile chiar şi la variaţii mici ale unui singur parametru din mediul lor
de viaţă; speciile care trăiesc ecosisteme supuse unei dinamici active a factorilor abiotici (ape puţin
adînci,
estuare, etc.) tolerează mai uşor condiţia de captivitate;
- menţinerea unei igiene desăvârşite;
- indivizii nou-sosiţi sunt supuşi unei perioade carantină şi unor investigaţii foarte atente pentru a
elimina riscul propagării unor boli şi paraziţi în rândul exemplarelor captive; profilaxia este mai puţin
costisitoare decât tratamentul necesar în cazul unor îmbolnăviri;
- identificarea precisă a cauzelor fiecărei îmbolnăviri şi a fiecărui deces înregistrate în rândul
animalelor captive.
Specialiştii admit că, în cazul speciilor de păsări şi mamifere sociale, este recomandată
implementarea
unor măsuri de conservare a speciilor periclitate înainte ca acestea să atingă pragul populaţional critic
de supravieţuire în libertate, şansele de reuşită ale reproducerii în captivitate şi ale programelor de
repopulare valorificând exemplarele născute în captivitate fiind mult mai mici (costurile fiind cel puţin
comparabile, dar, de cele mai multe ori, a doua variantă implică eforturi financiare mai mari).
Şi plantele fac obiectul unor programe de repopulare sau introducere în teritorii de unde speciile
respective au dispărut sau în teritorii unde ecosistemele iniţiale au fost degradate de către om şi fac
obiectul unor programe de reabilitare ecologică. Materialul vegetal necesar acestor acţiuni poate fi
obţinut din seminţe, prin înmulţire vegetativă (butaşi) şi prin culturi in vitro. Indiferent de originea
materialului vegetal, înaintea însămânţării sau plantării acestuia, sunt necesare informaţii precise
despre factorii abiotici de care depinde supravieţuirea plantelor - chimismul şi textura solului,
umiditatea solului şi atmosferică, regimul termic, lumina, expunerea versanţilor, etc. De cele mai
multe ori, însămânţarea unor teritorii se realizează după îndepărtarea vegetaţiei pre-existente pentru a
mări şansele de supravieţuire ale plantelor ce vor răsări din seminţe. Totodată, pot fi
îndepărtaţi, temporar, consumatorii fitofagi, în special, mamiferele ierbivore. În cazul arbuştilor şi al
arborilor, folosirea unui material săditor de 1 – 2 ani asigură şanse mai mari de reuşită, mai ales dacă
în perioada de creştere, în jurul puieţilor a fost adus sol din teritoriul unde urmează să fie plantaţi
(astfel, se reduce riscul infectării
în urma plantării şi este favorizată aclimatizarea rapidă în noul teritoriu). Irigarea teritoriului este
benefică doar dacă se aplică pentru puţin timp, deoarece favorizează plantele native, deci competitoare,
din teritoriul respectiv.
Specialiştii estimează că un proiect de repopulare sau introducere a unei specii în habitatul favorabil
înregistrează succes atunci când populaţia speciei respective ajunge la 500 de indivizi care pot
supravieţui fără intervenţia omului şi sunt capabili să realizeze derularea ciclului biologic
natural.
La începutul anilor ’30, populaţiile sălbatice de curcan (Meleagris gallopavo) dispăruseră în mai multe
teritorii din arealul natural de răspândire din S.U.A. După eşecul mai multor programe de repopulare a
curcanului în habitatul favorabil, determinate, în special, de dimensiunea redusă a nucleului
populaţional readus în ecosistem, acţiunile de repopulare au fost însoţite de succes în condiţiile în care
vînătoarea a fost suspendată, temporar, în teritoriile respective. În statul Michigan, după 11 ani de la
recolonizarea curcanului sălbatic, vînătoarea a scăpat de sub control, în special în perioada de toamnă
fiind vînate, fără discernământ, exemplare imature şi adulte, indiferent de sexul acestora ceea ce a
determinat o stagnare cu tendinţă negativă a populaţiei de curcan, evidentă şi în reducerea exemplarelor
împuşcate (în jur de 90 de exemplare/an, la sfârşitul anilor ’60). Această evoluţie a fost rezultatul
coroborării efectelor practicilor de vînătoare neselectivă şi al degradării condiţiilor de cuibărit. Începând
din 1970, regulile de vînătoare au fost modificate, iar pe durata primăverii, a fost permisă doar vînarea
masculilor adulţi, ceea ce a permis o creştere progresivă a populaţiei de curcan sălbatic, astfel încât, în
1996, puteau fi împuşcate peste 15000 de exemplare pe teritoriul statului Michigan. Succesul acestui
program de repopulare a speciei şi management al vînătorii a fost valorificat prin extinderea practicilor
respective în alte 40 de state ale S.U.A., asigurând nu numai supravieţuirea curcanului sălbatic ci şi o
resursă cinegetică deosebit de valoroasă.
Pasărea hihi (Notiomystis cincta) - familia Meliphagidae - este una dintre cele mai rare specii din lume
fiind reprezentată de un singur nucleu populaţional natural, în insula Little Barrier (golful Hauraki,
Noua Zeelandă). După eliminarea pisicilor sălbăticite de pe insulă, efectivul păsărilor a înregistrat o
creştere de şase ori (500 – 2000 de exemplare, în 2008), ceea ce a permis iniţierea unor programe de
repopulare a unor insule de pe care specia a dispărut în ultimul secol (ca urmare a introducerii unor
prădători, distrugerii habitatelor şi a unor boli), astfel încât şansele de supravieţuire ale speciei să
fie îmbunătăţite. Mai multe programe de repopulare a unor insule, desfăşurate până în 1980, au
eşuat. În aceste condiţii, în perioada 1991 – 1995, un grup de păsări a fost transferat pe insula
Kapiti, păsările fiind eliberate în condiţii experimentale care au relevat că: 1. indivizii prezintă o rată
de supravieţuire mai mare dacă sunt eliberaţi imediat decât atunci când sunt ţinuţi, pentru un timp, în
voliere mici; 2. s-a înregistrat o rată de supravieţuire similară pentru grupurile de păsări şi pentru
perechi; 3. rata de supravieţuire se reduce când în teritoriul respectiv, există deja exemplare de păsări
hihi. În prezent, pe insula Kapiti, trăiesc circa 100 de exemplare. Ca urmare a acumulării acestor
informaţii, s-a reuşit crearea unui al doilea nucleu populaţional în insula Tiritiri Matangi (circa 150 de
exemplare), deşi rata de supravieţuire a puilor este sub 50%, fiind foarte sensibili la calitatea hranei.
Sunt păsări nectarivore, deşi, în sezonul de reproducere, pot consuma şi insecte; ca urmare a lipsei de
hrană, iarna, păsările hihi înregistrează o rată a mortalităţii deosebit de ridicată (atinge 50%).
Habitatul favorabil speciei este reprezentat de pădurile mature, cu vegetaţie densă, cuibărind în
scorburi situate la înălţimi de 25 m, în arbori din grupa coniferelor – kauri (Agathis australis).
În 2005, în sanctuarul Karori din Wellington, pe insula Noua Zeelandă, au fost eliberate 60 de păsări
provenind din nucleul populaţional de la Tiritiri Matangi; după acomodare, în 2007, păsările au fost
transferate în pădurea Ark in the Park (1000 ha de pădure matură), unde alte 60 de exemplare au fost
aduse în 2008. Pentru o bună monitorizare a deplasărilor şi evoluţiei păsărilor în noul teritoriu, s-au
montat micro-emiţătoare. Au fost instalate o serie de hrănitori şi cuiburi artificiale, pentru a susţine
supravieţuirea păsărilor până când acestea încep să exploateze resursele trofice naturale şi scorburile din
pădure. Totodată, voluntarii au instalat numeroase capcane pentru a controla mamiferele mici care au
determinat dispariţia speciei (hermelina, şobolanii, etc.). În 2007, au fost înregistraţi şase pui
zburători, în timp ce în 2008, efectivul de pui zburători a fost estimat la minimum 20 de exemplare.
În februarie 2007, un grup de 30 de exemplare, provenit tot de insula Tiritiri Matangi,a fost eliberat
parcul Cascada Kauri de pe insula Auckland, de unde specia a dispărut în 1880, măsurile de
management implementate fiind similare – suplimentarea resursei trofice, montarea de cuiburi
artificiale, controlul prădătorilor.
Unul dintre cele mai ambiţioase programe de recolonizare a unei specii derulate, în prezent, pe teritoriul
S.U.A., vizează salvarea de la dispariţie a condorului californian (Gymnogyps californianus). Succesul
reproductiv înregistrat în condiţii de captivitate în parcul zoologic de la San Diego a furnizat indivizii
necesari repopulării speciei în Parcul Naţional Los Padres din California, pe un teritoriu circumscris
arealului iniţial de răspândire al speciei. Păsările eliberate au beneficiat de o suplimentare a surselor de
hrană, dar programul de management al speciei urmăreşte crearea unor premise favorabile supravieţuirii
condorilor fără intervenţia omului.
Salvarea bizonului american (Bison bison) de la dispariţie reprezintă unul dintre primele şi mari
succese ale mişcării de conservare a speciilor realizate de către om. După mai bine de un secol de
vînătoare acerbă, fără noimă şi reguli de vînătoare, la începutul secolului 20, populaţia de bizon
american mai număra câteva sute de indivizi aflaţi în custodia unor grădini zoologice şi în Parcul
Naţional Yellowstone. Sub coordonarea directorului Grădinii Zoologice din New York (dr. William T.
Hornaday), „American Bison Association” a iniţiat un program de repopulare a unor refugii cu nuclee
populaţionale mici de bizon american. În Parcul de Vînătoare Wichita din Oklahoma (în prezent, parc
naţional) a fost adus un nucleu de 15 bizoni, iar acţiuni similare au fost realizate şi în refugii din
Montana, Nebraska şi Dakota de Sud, grupurile iniţiale înregistrând un spor populaţional aproape
constant. În cazul bizonilor din Parcul Naţional Yellowstone, nu a fost necesară colonizarea
suplimentară a unui grup de bizoni, populaţia autohtonă prezentând o tendinţă pozitivă ca urmare a
adoptării unor măsuri de protecţie strictă. Aproape concomitent, măsuri de salvare a bizonului au fost
adoptate şi în Canada, unde a fost creat un parc de protecţie a bizonului american (Parcul Bizonului din
Alberta), care, în 1920, adăpostea o populaţie de 5000 de exemplare. O situaţie specială s-a înregistrat
în cazul subspeciei de pădure (Bison bison athabascae) care popula pădurile din Alberta şi nord-vestul
Canadei; prin încrucişare cu subspecia de câmpie, au apărut hibrizi care manifestau o predispoziţie
foarte ridicată pentru tuberculoză, periclitând supravieţuirea subspeciei. În 1960, un grup de circa 200
de bizoni de pădure a fost descoperit într-un loc izolat din Parcul Naţional al Bizonului de pădure, ceea
ce a permis supravieţuirea subspeciei. În prezent, populaţia nord-americană de bizon american este
estimată la peste 30000 de indivizi.
Situaţia zimbrului (Bison bonasus), specia europeană de bizon, a fost mult mai dramatică, la sfârşitul
primului război mondial, populaţia totală de zimbru fiind formată din doar 56 de exemplare aflate în
captivitate (parcuri zoologice şi colecţii private). Ultimul zimbru sălbatic a fost ucis în 1921, în
Codrii
Bialowieza din Polonia. La iniţiativa directorului Grădinii Zoologice din Frankfurt, dr. Kurt Priemel, a
luat fiinţă „Asociaţia Internaţională pentru Salvarea Zimbrului”, care a iniţiat un amplu studiu pentru
stabilirea genealogiei fiecărui exemplar de zimbru care mai trăia în acel moment. Acest studiu a permis
înmulţirea controlată a populaţiei evitând consangvinizarea şi degradarea genofondului micului nucleu
populaţional salvat. În 1956, un mic nucleu de zimbri a fost eliberat în Codrii Bialowieza; în scurt timp,
populaţia care trăia în stare de libertate a ajuns la 57 de exemplare, dintre care 34 s-au născut în pădure;
intervenţia umană după eliberarea zimbrilor s-a rezumat la asigurarea unei cantităţi suplimentare de
hrană pe durata iernii. Studiile realizate asupra zimbrilor liberi au permis acumularea de informaţii noi
privind hrana şi unele tipare comportamentale ale zimbrilor. Mici nuclee populaţionale provenite din
Codrii Bialowieza au făcut obiectul unor programe de repopulare şi în alte păduri din estul Europei
(inclusiv, în România), împiedicând consangvinizarea şi dispariţia speciei ca urmare a manifestării unor
boli genetice.
Începând din 1991, ariile stepice ale Parcului Naţional Hustai din Mongolia au fost repopulate cu calul
lui Przewalskii (Equus przewalskii), prin eliberarea unui efectiv total de 84 de exemplare. Ca urmare a
unui management riguros, în 2005, efectivul a ajuns la 248 de cai liberi, specialiştii recomandând IUCN
modificarea statutului din acela de specie dispărută în libertate în cel de specie critic ameninţată. În
1945, mai trăiau doar 31 de cai sălbatici în captivitate. Prin derularea unor programe de reproducere în
captivitate cu selecţie genetică pentru evitarea consangvinizării, la începutul anilor ’90, trăiau circa
1500 de cai în captivitate, fiind iniţiat un program de repopulare a speciei pe teritoriul Mongoliei. Timp
de 15 ani, un colectiv de peste 60 de specialişti de la Societatea Londoneză de Zoologie (U.K.) şi
Institutul de Zoologie din Mongolia, a realizat cercetările necesare fundamentării programului de
repopulare şi parcurgerii unor etape preliminare. În etapa iniţială, două nuclee populaţionale au fost
eliberate în rezervaţii naturale din Germania şi Olanda, creându-se premisele redobândirii
comportamentelor sociale de animale libere, ulterior, caii fiind eliberaţi în perimetrul parcului
mongol.
În primul an, rata de mortalitate a fost de 22%. Pe durata primilor ani, populaţia reproductivă a fost
susţinută prin importul de cai din Olanda. În ciuda preocupărilor cercetătorilor, animalele libere s-au
adaptat condiţiilor de iarnă aspră, au manifestat comportamentele sociale caracteristice
(inclusiv, apărarea în grup în faţa atacurilor lupului şi formarea nucleelor de herghelie reunind un
armăsar, câteva femele adulte, mânji şi sub-adulţi) şi au înregistrat succes reproductiv normal pentru
condiţiile naturale în care trăiesc. Rata de mortalitate în rândul mânjilor a fost de 31%, până în
2001 – 2002, când a coborât la 22%. În prezent, sporul populaţional anual este de 8 – 10%.
Ca urmare a succesului înregistrat, un program similar a fost iniţiat şi în China, unde, începând din
2001, grupuri de cai sălbatici sunt eliberaţi sezonier în rezervaţia naturală Kalameli, situată la
marginea deşertului Gobi, în provincia Xinjiang, pe durata iernii, animalele fiind transportate în pajişti
îngrădite.
În 1987, mai existau doar 18 exemplare de dihor cu picioare negre (Mustela nigripes) fiind capturate şi
incluse într-un program de reproducere în captivitate în sanctuarul Sybille Canion din Wyoming,
implicând şi şase parcuri zoologice cu condiţii favorabile acestui proiect, de pe teritoriul S.U.A. şi al
Canadei. După folosirea unor dihori de stepă (Mustela eversmanni) ca specie-surogat în programe
experimentale de repopulare, în 1991, s-a trecut la iniţierea primelor programe de repopulare a unor
teritorii din arealul iniţial de răspândire al speciei în statele Wyoming (unde, în zona Meeteetse, a
supravieţuit ultimul nucleu populaţional sălbatic căruia i-au aparţinut cele 18 exemplare luate în
captivitate în 1987), Montana, Dakota de Sud şi Arizona. Alte situri favorabile au fost identificate în
Colorado şi Utah. Strategia de salvare a speciei urmăreşte crearea a zece nuclee populaţionale, care să
includă, minimum 30 de adulţi, astfel încât să poată supravieţui în libertate. În 2008, un număr total 250
de exemplare se aflau în captivitate, iar efectivul de dihor cu picioare negre care trăieşte în libertate a
fost estimat la circa 750 de indivizi.
Primatele se numără printre cele mai periclitate specii animale actuale, cauzele fiind multiple, cele
mai grave fiind fragmentarea şi dimensiunile tot mai mici ale habitatelor favorabile (inclusiv, suprafaţa
mică
a ariilor protejate în vederea salvării unor specii de primate de la dispariţie), respectiv, riscul
consangvinizării prin izolarea grupurilor mici de primate. Dacă luăm în calcul posibilităţile reale de
extindere a suprafeţelor cu habitate favorabile, mijloacele de intervenţie sunt foarte reduse (după cum
am văzut, refacerea pădurilor tropicale umede şi uscate este un proces lent, astfel încât nucleele mici de
primate ar putea dispărea înainte ca ecosistemul să redevină propice necesităţilor ecologice ale acestor
animale); totuşi, este posibilă crearea sau menţinerea unor coridoare ecologice (chiar, parţial, degradate)
care să asigure legătura între arii protejate de dimensiuni mai mici, facilitând trecerea primatelor dintr-
o arie favorabilă în alta, implicit, posibilităţi reale de supravieţuire a unor specii de primate chiar şi
în condiţiile fragmentării habitatelor.
În schimb, colonizarea periodică prin transferul unor indivizi dintr-o arie protejată în alta, pentru a
reduce riscul consangvinizării, se poate realiza mult mai eficient (deşi costurile sunt mari, rezultatele
sunt, vizibil, mai bune). Totodată, acolo unde habitatele sunt favorabile, dar nucleele populaţionale ale
primatelor sunt foarte mici, fiind ameninţate cu dispariţia iminentă sau chiar au dispărut, se pot realiza
programe de introducere sau repopulare a primatelor.
Reproducerea în captivitate este recomandată de IUCN pentru toate specii africane de primate, dar şi
pentru patru specii asiatice ale căror efective totale ajung la 1000 de indivizi, doar cu scopul generării
unui stoc de indivizi pentru transferul în interiorul nucleelor populaţionale mici care trăiesc în
sălbăticie, pentru a preveni consangvinizarea pentru un interval de cel puţin 100 – 200 de ani. Este
necesară o intervenţie de acest tip înainte ca populaţiile sălbatice să ajungă la efective de ordinul
câtorva sute sau chiar zeci de indivizi, pentru a reduce riscul de dispariţie a speciei. Pentru 45% dintre
speciile de primate este necesară reproducerea în captivitate pentru a realiza un stoc de 25 – 100 de
indivizi pentru programele de colonizare periodică în nucleele populaţionale sălbatice.
Reproducerea în captivitate a primatelor ridică o serie de dificultăţi:
- în primul rând, este foarte anevoioasă asigurarea condiţiilor ecologice necesare succesului
reproductiv al primatelor captive – unele au un regim de hrană foarte strict (speciile folivore –
consumatoare de frunze - spre exemplu, Brachyteles arachnoides, Colobus sp., Alouatta sp.), unele au o
rată de reproducere foarte scăzută (Mandrillus leucophaeus.), iar la alte specii, rata naturală de
supravieţuire a puilor este foarte scăzută, fiind şi mai redusă în captivitate (Tarsius syrichta);
- în al doilea rând, apare riscul consangvinizării şi diminuării vitalităţii grupurilor de reproducere
aflate în captivitate; transferul unor indivizi între centrele de reproducere în captivitate, creşte stresul
pentru animalele captive (nu trebuie neglijat faptul că sunt animale sociale, majoritatea trăind în
grupuri
cu ierarhie socială bine stabilită, ceea ce creează probleme de acomodare la fiecare transfer al
indivizilor în alt grup social);
- reproducerea primatelor în captivitate presupune costuri foarte mari, în special, pentru speciile
de talie mare care au o rată de reproducere scăzută;
- viaţa în captivitate induce o serie de modificări comportamentale care pot compromite şansele
de supravieţuire ale indivizilor respectivi în condiţii de sălbăticie (la primate, multe dintre tiparele
comportamentale sunt puternic influenţate de procesul de învăţare), dar şi o serie de modificări
genetice
ce pun serioase probleme de compatibilitate genetică între indivizii născuţi în captivitate şi nucleul de
indivizi sălbatici, cu probabilitatea apariţiei unor boli genetice ce pot compromite chiar supravieţuirea
nucleului populaţional respectiv.
Tamarinul auriu (Leontopithecus rosalia rosalia) a fost salvat de la dispariţie printr-un program ce a
combinat reproducerea în captivitate, studiile de ecologie şi etologie în nucleele populaţionale aflate în
libertate, măsurile de protecţie şi reabilitare a habitatelor favorabile din pădurea amazoniană, precum
şi
campaniile educaţionale pentru comunităţile locale. La sfârşitul anilor ’70, populaţia totală a speciei a
fost estimată la 100 – 200 de indivizi. Încă de la începutul anilor ’70, au fost iniţiate studii privind
biologia reproducerii în captivitate. Treptat, populaţia de tamarini aurii care trăia în condiţii de
captivitate a început să crească, iar la mijlocul anilor ’80, au fost realizate primele transferuri de indivizi
din captivitate în teritoriile ce adăposteau nuclee populaţionale foarte mici de tamarin auriu. Până în
1989, un număr total de 71 de exemplare au fost colonizate în diferite puncte ale arealului natural de
răspândire al speciei. În prezent, populaţia sălbatică de tamarin auriu este estimată la 450 de indivizi
(64% se află pe teritoriul unor arii protejate), iar în captivitate trăiesc 550 de indivizi, pentru
întreţinerea
cărora, numai în 1989, a fost necesară suma de 911875$.
Transferul de indivizi într-un nucleu populaţional de primate trebuie precedat de studii care să evalueze
riscurile de incompatibilitate genetică şi de introducere a unor boli (inclusiv, a unor boli umane,
„aduse” din viaţa în captivitate), dar şi de cercetări care să identifice şi să înlăture cauza declinului
populaţiei sălbatice de primate din acel teritoriu, precum şi de o evaluare reală a presiunii unor
activităţi umane asupra habitatului şi populaţiei speciei respective. De asemeni, este deosebit de
importantă cunoaşterea unor elemente de ecologie şi etologie a speciei – spre exemplu, cimpanzeul
comun (Pan troglodytes) este o specie care formează comunităţi teritoriale, deosebit de ostile faţă de
intruşi, mergând până la uciderea acestora, excepţie făcând femele solitare care sunt acceptate, relativ,
uşor în grup. Urangutanul (Pongo pygmaeus) este o specie solitară, mai puţin agresivă. De aceea,
transferul unor urangutani într-o arie populată de urangutani va înregistra un succes mult mai mare
decât un program similar implicând cimpanzei. Nu trebuie neglijat nici aspectul financiar, transferul
unor primate fiind deosebit de costisitor (spre exemplu, în cazul salvării de la dispariţie a tamarinului
auriu, menţionat anterior, costul colonizării unui singur individ în stare de sălbăticie a fost estimat la
22563$).

IV. Reconstrucţia ecologică – fundament pentru o nouă direcţie de cercetare şi conservare a


patrimoniului natural

Pare paradoxal, dar numeroase dintre informaţiile pe care este fundamentată reconstrucţia ecologică
sunt rezultate obţinute de agronomi şi de inginerii silvici din domeniul exploatării resurselor forestiere,
a căror atenţie s-a concentrat mai puţin pe aspectele descriptive şi teoretice, ca în cazul ecologilor şi mai
mult pe valorificarea economică a cunoştinţelor ecologice acumulate (deci, ecologie aplicată).
Pe de o parte, practicarea sistemului monoculturilor agricole, a permis aprofundarea relaţiilor dintre
speciile de plante ce formează comunităţile vegetale, a relaţiilor stabilite de plantele cultivate şi de
buruienele concurente cu diferiţi paraziţi vegetali şi animali, dar şi a necesităţilor ecologice ale
plantelor
faţă de diferiţi factori abiotici. Trecerea la tehnologia rotaţiei culturilor agricole şi la cea a mozaicului
de culturi a permis acumularea de noi relaţii privind structurarea, funcţionarea şi durabilitatea unor
comunităţi vegetale şi a celor animale asociate.
Managementul pentru exploatări silvice a furnizat informaţii deosebit de valoroase privind succesiunea
ecologică, despre relaţiile intra- şi interspecifice şi modul în care acestea modelează comunităţile
biologice, despre rolul variaţiilor genetice în evoluţia populaţiilor de plante şi animale. Tradiţional,
plantaţiile forestiere destinate exploatării sunt de tip monocultură, dar în Finlanda, a devenit comună
intercalarea şirurilor de arbori cu fâşii de păşune sau de fâneaţă de pe care se recoltează nutreţ pentru
animalele domestice.
În Noua Zeelandă, s-au extins plantaţiile intercalate de pin (Pinus radiata) cu păşune; în primii ani,
păşunatul este strict controlat pentru a permite dezvoltarea puieţilor de pin, după care prezenţa
animalelor domestice este liberă. În timp, pinii se dezvoltă, iar ecosistemul începe să se transforme
pădure în defavoarea suprafeţelor de păşune; este momentul în care arborii sunt tăiaţi şi ciclul de
cultură
se reia prin plantarea unor noi puieţi. Noua Zeelandă are o tradiţie deosebită în domeniul zootehniei, iar
managementul păşunilor a urmărit, în mod constant, obţinerea unor productivităţi maxime în condiţiile
menţinerii unei calităţi optime a păşunilor. Pentru aceasta, au fost testate metode dintre cele mai
diverse pentru echilibrarea balanţei de nutrienţi din sol (în special, din grupele compuşilor
fosforului şi a
azotului) pentru a asigura o diversitate a asociaţiilor vegetale. Cele mai bune rezultate s-au obţinut prin
introducerea trifoiului (Trifolium repens) între plantele native ale păşunilor; prin intermediul bacteriilor
fixatoare de azot (Rhizobium sp.) şi a fungilor ce formează micorize introduse în ecosistem odată cu
trifoiul, diversitatea specifică a păşunilor, implicit, calitatea acestora, a crescut. Aceste terenuri au fost
păşunate de turme mixte formate din oi (mari consumatoare de trifoi) şi capre (care consumă alte
ierburi, evitând trifoiul a cărui dezvoltare este chiar stimulată). Rezultatul a fost crearea şi menţinerea
unor comunităţi vegetale mai complexe şi mai stabile, care pot susţine două specii de ierbivore cu
valoare economică ridicată.
Aceste practici agricole şi silvice sunt precursoare ale programelor de reconstrucţie şi reabilitare
ecologică iniţiate pe parcursul ultimelor decenii în diferite zone ale lumii. Proiectarea lor nu impune,
în
mod necesar, generarea unor ecosisteme productive cu valoare economică; de aceea, implementarea
experimentală a programelor de reconstrucţie ecologică reprezintă un câmp de lucru prin care ecologii
pot testa unele ipoteze, pot căuta răspunsuri la o serie de întrebări fundamentale din domeniul ecologiei,
care ar putea permite o fundamentare mai corectă şi mai eficientă a planurilor de management durabil
al
biodiversităţii:
- Creşterea diversităţii unei comunităţi biologice determină creşterea stabilităţii şi a plasticităţii
sale?
- Cum influenţează diversitatea genetică stabilitatea unei comunităţi biologice?
- Evoluţia unor specii în acelaşi perimetru determină sau nu a accentuare a compatibilităţii lor?
- Comunităţile biologice sunt influenţate de structura de vârstă a componentelor lor?
- Putem modifica sensul procesului de succesiune ecologică?
- Ce rol au comunităţile animale în modelarea procesului de succesiune ecologică?
- Cum poate fi anticipată şi redusă/controlată influenţa unor factori abiotici (modificarea nivelului
nutrienţilor din sol sau apă, ploile acide, etc.) asupra procesului de succesiune ecologică?
Fundamentarea unor programe de reconstrucţie ecologică a unor ecosisteme trebuie să ţină cont şi de
numeroasele modificări ale condiţiilor de mediu, care se constituie în factori externi de influenţă
deosebit de importanţi pentru evoluţia ecosistemului pe care încercăm să îl refacem. Pe suprafeţe întinse
de pe glob, solurile au suferit modificări majore în ceea ce priveşte structura, compoziţia şi calităţile
de
fertilitate ca urmare a proceselor de eroziune, spălare repetată, schimbări repetate ale regimului hidric.
Solurile degradate se caracterizează printr-o structură foarte compactă a straturilor ceea ce diminuează
capacitatea de dezvoltare a sistemului radicular al plantelor, respectiv, favorizează, temporar,
suprasaturarea cu apă, dar şi uscarea excesivă a unor straturi superficiale, determinând moartea
sistemului radicular. În majoritatea zonelor înalte de pe glob, habitatele au o evoluţie spre aspectul
xerofil, condiţionată de un regim hidrologic scăzut şi cu tendinţă de diminuare, ca urmare a unor
lucrări
de drenare şi intensificării scurgerii pe versanţi a apei provenite din precipitaţii. Zonele joase se
confruntă cu inundaţii frecvente şi cu o creştere a ratei de sedimentare, pretutindeni fiind realizate
îndiguiri pentru protejarea aşezărilor umane şi a culturilor agricole. Necesităţile ecologice cu caracter de
factor limitativ ale plantelor sunt legate, în principal, de calităţile nutritive şi structurale ale solului,
comunităţile vegetale care se pot instala pe orice tip de soluri, inclusiv, pe cele foarte degradate –
formate din speciile-pioniere - fiind puţin numeroase.
Fragmentarea excesivă a ecosistemelor şi habitatelor determină o fragmentare a genofondului şi
izolarea unor genotipuri locale în cadrul populaţiilor unor specii de plante şi animale, precum şi o
creştere a riscului de hibridizare. Informaţia actuală privind influenţa acestor procese este insuficientă,
dar există elemente care permit formularea unor temeri privind impactul, pe termen lung, al
pierderii diversităţii genetice asupra şanselor de perpetuare a unor specii.
Derularea unor proiecte de reconstrucţie ecologică experimentală poate permite elucidarea unor aspecte
complexe legate de structurarea şi funcţionarea ecosistemelor ca tot unitar, de modul în care
comunităţile vegetale şi animale stabilesc anumite relaţii intra- şi interspecifice. Totodată, prin
intermediul acestor proiecte se pot obţine informaţii valoroase despre mecanismele şi factorii care
influenţează succesiunea ecologică, despre funcţionarea comunităţilor şi autoreglarea populaţională,
fluxul de materie şi energie, circuitul substanţelor în ecosistem, etc.
Prin derularea unor programe experimentale de management ecologic în ecosistemele acvatice, se
încearcă identificarea unor soluţii de optimizare a nivelului unor nutrienţi, în vederea controlului
procesului de eutrofizare. Dacă urmărim evoluţia fitoplanctonului ca bio-indicator de evaluare a calităţii
apei, observăm că, în apele cu pH ridicat, algele albastre-verzi par mai „abile” în valorificarea unor
concentraţii scăzute ale CO2, înregistrând o evoluţie populaţională explozivă în detrimentul algelor
verzi şi diatomeelor. Se pare că nivelul total al azotului şi fosforului, precum şi raportul dintre
concentraţiile compuşilor acestor două elemente chimice, joacă roluri majore în menţinerea unei balanţe
a fitoplanctonului. Studiile realizate în anii ’80, sugerează faptul că un nivel mai ridicat al compuşilor
azotului reduce efectul negativ al fosforului, algele verzi şi diatomeele menţinându-se dominante faţă de
algele albastre-verzi. Creşterea artificială a aportului de CO 2 şi a nivelului compuşilor azotului,
pe fondul reducerii pH-ului, diminuează capacitatea de înmulţire a algelor albastre-verzi.
Datorită dificultăţilor practice de fundamentare şi implementare a unor programe de reconstrucţie
sau reabilitare ecologică a habitatelor marine în condiţii naturale, în condiţii de laborator sau în
perimetrul
unor golfuri izolate, au fost dezvoltate experimente care să permită obţinerea unor informaţii şi
rezultate
necesare dezvoltării unor programe realiste de conservare a biodiversităţii oceanului
planetar.
În laborator, ca urmare a posibilităţilor tehnice actuale, condiţiile naturale (componentele chimice,
fizice, valurile şi comunităţile biologice) pot fi replicate, relativ uşor, cele mai mari dificultăţi fiind
introducerea influenţelor şi relaţiilor pe care ecosistemul marin le primeşte din, respectiv, le
stabileşte
cu ecosistemele învecinate. O serie de fenomene sunt simulate în condiţii de laborator. Spre exemplu, în
natură, un recif coralier – una dintre cele mai complexe comunităţi biologice de pe Terra - primeşte apă
din ocean şi serveşte ca teritoriu de tranzit pentru apa care pătrunde în lagunele marine. Productivitatea
biologică remarcabilă, caracteristică recifelor coraliere şi necesarul de nutrienţi sunt susţinute de apele
marine din jurul recifelor. W. H. Adey a iniţiat, în 1976, în acvariul din Washington, un proiect de
amenajare a unui recif coralier, într-un acvariu cu volumul de 240 l, pentru a studia rolul comunităţilor
de alge bentonice („turf algas”) în funcţionarea recifelor coraliere; dacă obiectivul primar a fost
menţinerea unei populaţii stabile de fitoplancton în vederea realizării unor studii autecologice, pornind
de la premisa că instalarea algelor reprezintă doar un stadiu iniţial în succesiunea ecologică a unui recif
coralier, în reciful artificial, au fost introduse specii de organisme fitoplanctonofage, trecându-se la
studii sinecologice. Dezvoltarea proiectului a dus la amenajarea unui acvariu de 12000 l, în care studiile
s-au desfăşurat pe parcursul a şase ani, diversitatea speciilor ajungând la o listă de peste 300 de specii,
fiind simulate atât condiţiile fizico-chimice şi meteorologice naturale, în dinamica lor sezonieră, cât şi
relaţiile stabilite de reciful coralier cu laguna marină învecinată, care serveşte ca loc de refugiu
temporar şi de hrănire pentru unele dintre organismele animale din recif.
Experimentele au permis evaluarea impactului organismelor erbivore adăpostite de reciful coralier
asupra vegetaţiei din laguna vecină; atunci când, cele două ecosisteme s-au aflat la distanţă foarte mică,
vegetaţia lagunei a fost consumată rapid de speciile erbivore din reciful coralier. Instalarea unui
perete
despărţitor cu tubulaturi ce împiedicau accesul organismelor erbivore de talie mare spre lagună, a
permis o evoluţie mai bună a acesteia, instalându-se comunităţile algale tipice lagunelor marine
(Thalassia sp. şi alte specii de alge verzi).
Procesele de fotosinteză din timpul zilei au asigurat necesarul de oxigen dizolvat pentru procesele
metabolice din interiorul recifului, dar, pe timpul nopţii, conţinutul de oxigen dizolvat atingea limite
foarte scăzute, concomitent unei concentraţii foarte ridicate a azotului dizolvat. Crearea unei „perii”
de
alge turf a permis obţinerea unei rate a fotosintezei similară celei din recifele coraliere naturale, iar
calitatea apei a fost menţinută prin suplimentarea oxigenului dizolvat şi prin înlăturarea nutrienţilor din
acvariu, asigurându-se prezenţa constantă a valurilor şi a circuitului apei în interiorul recifului şi între
acesta şi lagună.
Studiile realizate în perimetrul unor recife coraliere din diferite zone de pe glob, au relevat faptul că şi
în recifele naturale din Marea Caraibelor, în nopţile calme, nivelul oxigenului dizolvat poate atinge
valori foarte mici, fiind asociat cu modificări ale pH-ului şi ale concentraţiei compuşilor azotului, ceea
ce poate inhiba dezvoltarea recifelor coraliere. În zona ecuatorială, curenţii acvatici şi valurile, asigură
valori constante ale oxigenului dizolvat în perimetrul recifelor coraliere, ziua şi noaptea.
Deşi în condiţii naturale, un astfel de proces nu se petrece, în cadrul experimentului, au fost create
condiţiile de deversare a unor ape bogate în nutrienţi dinspre lagună spre reciful coralier, blocându-se
circuitul invers (care, în natură, asigură trecerea sedimentelor dinspre recif spre lagună). Productivitatea
biologică în reciful coralier a scăzut rapid. În mediul natural, chiar dacă se înregistrează un aport de apă
dinspre lagunele marine spre recifele coraliere, importul de nutrienţi este redus, iar algele turf realizează
productivităţi foarte mari chiar şi în condiţiile unui conţinut foarte scăzut de nutrienţi.
Studii experimentale similare au recreat condiţiile unor coaste marine stâncoase asociate cu mlaştini
saline şi lacuri salmastre (existente în Golful Chesapeake), din mările boreale în vederea studierii
comunităţilor planctonice (în British Columbia) sau din mările temperate pentru a studia funcţionarea
unor comunităţi planctonice sau bentonice (în Rhode Island).
Lacurile deltaice oferă condiţii fabuloase de cercetare fundamentală (taxonomie vegetală şi animală,
fitocenologie, etologie, etc.), dar şi experimentală în domeniul hidrobiologiei şi ecologiei aplicate. Spre
exemplu, în urma studiilor prealabile iniţierii unor programe de reconstrucţie şi reabilitare ecologică
în
Delta Dunării, a fost propusă o schemă de cercetare experimentală pentru elucidarea mecanismelor
de epurare naturală a apelor prin traversarea lacurilor şi mlaştinilor deltaice. Epurarea naturală a
apelor
prin reţinerea sedimentelor şi reintroducerea nutrienţilor în circuitul geo-chimic este influenţată de o
combinaţie de factori care acţionează prin mecanisme încă neelucidate: adâncimea apei, viteza de
scurgere a apei şi timpul de „şedere” al apei în teritoriul respectiv, cantitatea de sedimente şi nutrienţi
din apă, diversitatea speciilor ce formează fitoplanctonul şi a macrofitelor, calitatea stufărişurilor
(diversitate specifică, densitate, grosime, înălţime), capacitatea de reţinere, respectiv, de eliberare a unor
compuşi chimici în apă, prezenţa unor peşti răpitori, condiţiile anoxice, etc. O zonă ideală pentru
derularea unui astfel de studiu este reprezentată de sistemul de lacuri Dunavăţ - Holbina – Dranov, unde
intervenţia umană a creat condiţii diverse într-un teritoriu relativ restrîns. Studiul ar putea fi realizat pe
perechi de lacuri ce au dimensiuni şi condiţii ecologice asemănătoare.
În S.U.A., programele de reconstrucţie ecologică beneficiază de un cadru legislativ care asigură un
suport financiar constant pentru activitatea de cercetare, elaborare, implementare şi monitorizare a
unor astfel de programe. Două acte normative, cu numeroase amendamente care le-au accentuat
importanţa şi au asigurat redimensionarea fondurilor disponibile, protejează derularea unor
programe de management al vieţii sălbatice pe teritoriul S.U.A. de, eventuale, manipulări financiare ce
pot surveni în politicile de mediu ale statelor:
1. În 1937, era legiferată Legea ajutorului federal pentru reabilitarea vieţii sălbatice, cunoscută
sub numele de legea Pittman-Robertson, care prevede o taxă de 10% (mărită, ulterior, la 11%) aplicată
pentru orice vânzare de armă de foc şi muniţie, venituri care sunt redirecţionate către statele
componente ale S.U.A., în funcţie de suprafaţa statului şi numărul de permise de vînătoare emise în
statul respectiv. Aceste fonduri sunt folosite în programe de management ecologic, reconstrucţie şi
reabilitare ecologică a vieţii sălbatice, conform principiului 1:3, adică pentru fiecare dolar direcţionat
din bugetul statului către programe de mediu, guvernul S.U.A. alocă trei dolari. Restricţiile privind
utilizarea acestor fonduri sunt foarte precise, iar încălcarea cadrului legal atrage suspendarea
direcţionării acestui suport financiar către statul respectiv.
2. În 1950, a fost legiferată şi Legea ajutorului federal pentru reabilitarea ihtiofaunei, cunoscută
sub numele de legea Dingell-Johnson, care prevede o taxă de 10% aplicată pentru vânzările de unelte şi
echipamente de pescuit (pentru instrumentele de pescuit electric şi detectoarele de peşte, taxa este de
13%). Taxa este dirijată către managementul piscicol al apelor costiere şi dulcicole continentale, dar
şi pentru asigurarea securităţii navigaţiei pe apă.
Totodată, începând din 1980, a fost lansat programul „Ape Curate” prin care se asigură finanţarea
programelor de reabilitare ecologică şi de management durabil al lacurilor şi cursurilor de apă de pe
teritoriul S.U.A. în vederea asigurării unei calităţi superioare a apei.

Bibliografie
1. Baboianu, G., Goriup, P. şi colab., 1995 – Obiectivele de Management pentru conservarea
biodiversităţii şi dezvoltarea durabilă în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării – România, Ed.
Information press, DDBRA, Tulcea
2. Bolen, G. E. & Robinson, W. L., 1999 – Wildelife ecology & Management, 4th edition, Ed. Prentice
Hall, New Jersey, SUA
3. Cooke, J. A. & Johnson, M.S., 2002 – Ecological restoration of land with particular reference to the
mining of metals and industrial minerals: a review of theory and practice, Environ. Rev., 10: 41 – 71,
NRC Canada
4. Cowlishaw, G., Dunbar, R. I. M., 2000 - Primate conservation biology, Ed. Univ. Chicago Press,
Chicago
5. Drost, D.J., Bos, D. & Tudor, M., 2002 – Research for ecological restoration in the Dunavăţ –
Dranov region, Danube Delta, Altenburg & Wymenga/IIWMWWT Riza Olanda/INDD Tulcea
România
6. Foundation Development and Peace, 1993 – In the afternath of the Earth Summit, Ed. Eine Welt,
Germany
7. Gomoiu, M.T., Skolka, M., 2001 – Ecologie: metodologie pentru studii ecologice, Ed. Ovidius
University Press, Constanţa
8. Goreau, T. J. & Hilbertz, W., 2005 – Marine ecosystem restpration: costs and benefits for coral
reefs, World Resources Review, 17, 3: 375 – 409, Naperville, SUA
9. Hilbertz, W. & Goreau, T. J., 1996 – Methods of enhancing the growth of the aquatic organism and
structures created thereby, U.S.A. Patent Office, p. 14
10. Jordan III, W. R., Gilpin, M.E. & Aber, J. D., 2003 – Restoration ecology, Ed. Cambridge
University Press, Cambridge, UK
11. Leopold, & Salazar, Jackeline, 2008 – Understory species richness during restoration of wet
tropical forest in Costa Rica, Ecological Restoration, 26, 1: 22 – 26, University of Wisconsin Press,
SUA
12. Lewis III, R. R., 2001 – Mangrove restoration: costs and benefitsof successful ecological
restoration, Proceedings of the Mangrove Valuation Workshop, 18 p., Stockholm, Suedia
13. Marin, Georgeta, Schneider, Erika şi colab., 1997 – Reconstrucţie ecologică în Rezervaţia
Biosferei
Delta Dunării/România, Ed. ICPDD, Tulcea, România – WWF, Auen Institut, Germany
14. Philo, C. & Wilbert, C., 2000 – Animal spaces, beastly spaces: a new geographies of human –
animal relations, Ed. Routledge, London, UK
15. Primack, R. B., Pătroescu, Maria, Rozylowicz, R., Iojă, C., 2002 – Conservarea
diversităţii biologice, Ed. Tehnică, Bucureşti
16. Ramade, F, 1991 – Eléments d’ écologie. Ecologie appliqué – action de l’ homme sur la biosphère,
ediţia a IV-a, Ed. McGraw – Hill, Paris
17. Sutherland, W. S., 2000 – The Conservation Handbook: rsearch, management and policy, Ed.
Blackwell Science, Oxford, UK
18. Swanberg, P.O., 1962 – The drainage of Lake Hornborga in Sweden, Proceedings of the
international conference „Conservation and management of temperate marshes, bogs and wetlands”,
IUCN, France
19. Şerban, P., 2006 – Mai mult spaţiu pentru rîuri, Revista 22, 12.05.2006, Bucureşti
20. ***, 2001 - Legea nr. 462/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.
236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice, M.O. 433/ Partea I, 2.VIII.2001
21. ***, 2004 – 10 years of restoration in the Danube Delta Biosphere Reserve, Ed. INCDDD, Tulcea,
România – WWF, Auen Institut, Germany
22. ***, 2006 – HG 1854/2005 pentru aprobarea Strategiei naţionale de management al riscului la
inundaţii, M.O. 72/26.I.2006
23. Ohio Erie Lake Commission, 2008 – Lake Erie Protection & Restoration Plan 2008, 56 p., Toledo,
Ohio, S.U.A.
24. www.New World Encycopedia – Aral Sea