ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

FACULTATEA RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE

STUDIUL INDIVIDUAL

CONFLICTE POLITICE

studenta grupei, EMREI 191

învăţământ cu frecvenţă redusă
Sîrbu Daniela

CHIȘINĂU, 2021
 CUPRINS

1. Capitolul I. Conflictul politic si căile soluţionării

1.1 Conflictul: esenţa şi tipologia. Conflictul politic ca varietate de conflict social.

…..….1-3
2. Capitolul II. Căile şi mijloacele depasirii conflictului politic

...................................................................................................4-5
Bibliografie ……………………………………………………...………6
 I. Conflictul politic si căile soluţionării

1.1 Conflictul: esenţa şi tipologia. Conflictul politic ca varietate de conflict

social.

Termenul "conflict" este de origine latină, provine de la cuvântul "conflictus" ceea ce

în traducere înseamnă confruntare. In ştiintele sociale termenul a intrat în circuit relativ nu
demult. După sensul lui îi sunt apropiate zeci de cuvinte sinonime - ceartă, neînţelegere,
tensionare, criză, discordie, încordare ş.a., care fixează starea de ostilitate şi contrapunere a
părţilor. Fiecare din aceste cuvinte are sensul său, relevând o latură sau alta a acestui fenomen
social destul de răspândit în dezvoltarea societatii - putând fi folosit într-o anumită situaţie
concretă, dar toate pot fi înlocuite prin acest termen universal. In secolul XX a apărut chiar o
ştiinta aparte despre conflicte - conflictologia.
Pentru prima dată noţiunea "conflict" a fost folosită de către savantul german Gheorg
Zimmeli la începutul secolului XX. Una din cele mai răspândite definiţii ale conflictului este
cea dată de sociologul american Laice Kizer. El defineşte conflictul drept luptă pentru valori şi
pretenţii la un anumit statut social, pentru putere şi acces la bunuri materiale, care întotdeauna
nu ajung pentru toţi, luptă, în care scopuri ale părţilor aflate în conflict sunt neutralizarea,
aducerea de prejudicii (pierderi) sau chiar lichidarea, adică, nimicirea totală a rivalului, adică a
unei părţi pe alta. Spaţiu al desfasurării conflictelor poate fi: natura, cosmosul, societatea.
Evident în prelegerea dată ne vor preocupa conflictele politice, specificul lor spre deosebire de
alte conflicte ce au loc în societate -economice, ideologice, religioase etc.
În literatura politologică întâlnim diferite variante de tipologizare ale conflictelor în
functie de criteriile după care ele se efectuează. Unul din acestea sunt cauzele (factorii) care
le-au provocat. In conformitate cu acest criteriu conflictele se împart în două grupe :
1. Generate de cauze (factori) obiective
Din rândul cauzelor obiective fac parte starea şi particularitatile structurale şi funcţionale ale
sistemului social global. Conflicte pot fi consecinta a inechitatii sociale, a inegalitatii existente
intr-o societate concretă. Ele pot fi şi un rezultat logic al transformărilor care au loc în
societate şi care în mod inevitabil aduc nu putin discomfort anumitor categorii de cetateni,
grupuri sociale etc.
2.Generate de cause(factori) subiective
De origine subiectivă sunt considerate astfel de cauze cum ar fi imposibilitatea, neputinţa de a
schimba spre bine situaţia concretă, care provine de la forţele aflate la conducere sau calitatile
psihologice ale categoriilor sociale, ale membrilor societatii.
Respectiv, în baza diferitor cauze, care provoacă sau generează conflictele, acestea
din urmă pot fi clasificate în obiective şi subiective, structural şi funcţionale, realiste şi
inventate, raţionale şi neraţionale.
Clasificarea conflictelor care au loc în societate poate fi efectuată şi după sferele ei
fundamentale, în conformitate cu care se disting conflicte economice, politice, etnice sau intre
naţiuni, culturale etc.
După criteriul de timp se pot distinge:
-conflicte permanente( adică de lungă durată)
1
-conflicte provizorii(adică episodice, temporale)
Cât n-ar fi de paradoxal conflictele mai pot fi clasificate în reuşite, soldate cu succes, şi
nereuşite.
In componenţa conflictelor sociale un loc aparte îl ocupă conflictele politice.
Specificitatea lor constă în aceea, că ele se desfasoară şi se manifestă în sfera politică, adică
apar şi există în legătură cu puterea politică, cu existenţa şi manifestarea/ funcţionarea ei în
cadrul societatii concrete.
Relaţiile din cadrul acestei sfere sunt foarte complicate şi variate, şi totuşi,
generalizând pot fi împărţite în două grupe de bază:
1. Relaţii de colaborare şi participare a cetatenilor, membrilor societatii în cadrul acestei puteri;
2. Relaţii de luptă pentru putere, pentru impărţirea ei intre diferite grupuri şi relatii, intru
realizarea ei în practică, relaţii de luptă pentru determinarea strategiilor, prioritatilor, direcţiilor,
formelor şi metodelor activitatii ei.
Conflictul politic poate fi definit ca ciocnirea, confruntarea rivalitatea subiecţilor
politici, condiţionate de caracterul diametral opus al intereselor lor politice, al scopurilor,
convingerilor, valorilor lor.
Conflictul politic se caracterizează printr-un şir de trăsături specifice:
a) el reprezintă ciocnirea, rivalitatea subiecţilor politici, condiţionată de divergenţa
intereselor, orientărilor, valorilor, concepţiilor politice;
b) el se distinge prin aceea, că interacţiunea dintre subiecte vizează interesele generale,
universale care afectează atât majoritatea sau chiar toţi cetatenii şi de sigur, puterea de stat;
c) obiect sau arenă a conflictelor politice este puterea politică şi de stat, posedarea sau
stăpânirea ei, aranjamentul institutiilor puterii, statutul juridic al grupurilor sociale, valorile şi
simbolur'ile puterii politice şi în genere a întregului sistem politic;
d) conflictele politice se deosebesc de toate celelalte nu numai prin caracterul lor complicat
şi multiaspectual, dar şi prin aceea că ele, intr-un fel sau altul, sunt organizate, instituţionale si
asta fiindcă valorile politice sunt confirmate în norme, în politică, în primul rând în norme
juridice (constitute, legislate etc.), chemate să reglementeze comportamentul actorilor politici.
De aceea conflictul politic în mod obligatoriu include relaţii adverse (diametral opuse) ale
actorilor fie fata de normele şi valorile politice în genere, fie fata de interpretarea, înţelegerea
lor, fie fata de căile şi mijloacele reaiizării lor de către stmcturile puterii;
e) trăsătura caracteristică a conflictului politic este monopolul părţii care define puterea
asupra aplicării constrângerii. Dacă conflictul ameninta existenţa regimului dominant, atunci
aplicarea de către acesta a violenţei în calitate de măsură de apărare pare a fi legală de pe
poziţiile regulilor de joc legitime în limitele spaţiului lui politic.
Independent de nivelul sau rangul, calitatea subiecţilor participanţi la conflictul
politic acesta poate fi:
-interstate (subiecte -statele şi coaliţiile statale);
-în interiorul statului (intrastatale) subiecte pot fi ramurile puterii (Preşedinţia, Guvernul,
Legislativul, ş.a.) partidele politice, care luptă pentru a veni la putere în interiorul statului dat
etc.;
- regional (subiecte - forţele politice regionale);
- locale (lupta forţelor politice pentru control asupra organelor administrării locale).
Un aspect interesant este cel care vizează funcţiile conflictelor în viaţa societatii. In
literatura politologică întâlnim două păreri,puncte de vedere, pe care le-am aprecia ca
diametral opuse. Conform primei, am spune dominantă, se susţine că acestea sunt un lucru
rău, nedorit în viaţa societatii, intrucât atentează la liniştea şi pacea socială, dereglează
funcţionarea normală a societatii, că ele ar juca un rol negativ. A doua părere afirmă
contrariul: consideră conflictele drept un lucru normal şi firesc, ba mai mult, asistent sau
condrumeţ permanent şi element inalienabil, necesar al relaţiilor sociale (Hobes, Hegel, Marx,
Weber) şi care chiar joacă un rol pozitiv în dezvoltarea societatii. 2
 După părerea lui L. Kozer, conflictul în interiorul grupului poate contribui la
consolidarea lui, la restabilirea unitatii şi coeziunii lui. Se susţine că rezolvarea contradicţiilor
este funcţia obiectivă a conflictelor sociale. Se poate afirma că acestea, adică conflictele, dau
impulsuri noi dezvoltării, anticipă(nu admit stagnarea), aduc ceva nou şi proaspăt în evolutia
societatii.
O varietate specifica de conflicte şi care incontestabil pot avea şi caracter politic,
ori care, după părerea unora, au întotdeauna caracter politic, sunt conflictele internaţionale -
conflicte care reflectă starea relatiilor dintre state. Conflictele internaţionale se reglementează
dupa normele dreptului internaţional. O importanta deosebită în cadrul lor are principiul
neaplicării forţei în rezolvarea litigiilor apărute între state. Statul
recunoscut de O.N.U. ca agresor poate nimeri în vizorul sancţiunilor din partea comunitatii
internaţionale, iar statul care a fost supus agresiei capătă dreptul la autoapărare. Material
pentru meditatii şi schimb de păreri la seminare pot fi conflictele care s-au declanşat în diferite
zone ale Europei Centrale şi de Răsărit după descompunerea U.R.S.S., inclusiv conflictul din
Republica Moldova, legat de Transnistria.
Rol important în soluţionarea conflictelor interne joacă normele politice şi
juridice ale statului, pe teritoriul căruia au loc acestea. in calitate de măsuri de reglementare
a conflictului intern pot fi: dizolvarea organelor neconstituţionale şi tragerea la răspundere a
vinovaţilor (instigatorilor), intărirea ordinii publice, inăbuşirea operativă şi eficientă a
cazurilor de violenta, despărţirea (separarea, descleştarea) părţilor adverse, introducerea stării
de urgenta, crearea zonelor sau coridoarelor de securitate ş.a.
Terminând tratarea primei parti, subliniem că lupta politică constituie continutul
de bază a conflictelor politice. Fără a ne clarifica în specificul ei, nu vom putea întelege
esenţa, dinamica, legitatile conflictelor politice. Lupta în acest context este o confruntare a
subiecţilor politici, când fiecare din ei tinde spre anumite scopuri, pe care nu le acceptă
partea adversă. Lupta politică se manifesta de regulă atunci când:
a) existenţa şi acţiunile instituţiilor puterii şi conducerii obşteşti (sociale) este agreabilă
pentru o parte a societatii, pentru unii subiecţi sociali şi neacceptată, nesusţinută, nedorită de
altele, adică contravine intereselor lor generate;
b) scopurile participanţilor acţiunilor politice diferă radical şi realizarea lor în comun este
imposibilă;
c) are loc imbinarea, impletirea, intercalarea celor două situaţii.

3
 II. Căile şi mijloacele depasirii conflictului politic.

Soluţionarea conflictului sau altfel spus depasirea stării de conflict este nu

altceva decât obţinerea înţelegerii pe chestiunea divergentă, dezbătută de participanţi.
Practica politică şi specialiştii -conflictologi au elaborat trei tipuri, modele/variante de
inţelegeri/acorduri care ar ameliora situaţia de conflict:
1. înţelegerea în rezultatul, sau ca urmare, a coincidenţei părerilor părţilor aflate în
conflict;
2. înţelegerea în corespundere sau în conformitate cu voinţa legitimată şi morală,
autoritatea unei terţe forţe, provenită din exterior;
3. înţelegerea impusă de una din părţile participante in conflict.
Aceeaşi specialişti au elaborat un şir de măsuri, operaţiuni, tehnologii prin care
se pot soluţiona pe cale paşnică conflictele politice. Acestea includ un rând de factori, toţi în
egală măsură importanti şi necesari, pentru soluţionarea conflictelor politice:
1.Factorul instituţional - esenţa lui constă în existenţa în societate a unor mecanisme
civilizate de desfasurare a consultărilor, tratativelor, a căutărilor de decizii reciproc
avantajoase, inclusiv a mecanismelor respective în cadrul instituţiilor Puterii (legislative,
executive, judecătoreşti, Curtea Constituţionals, Arbitrajul ş.a.m.d.)
2.Factorul consensual. Acesta presupune existenţa acordului între părţile conflictuale în
privinţa a ceea ce ar putea fi sau reprezenta decizia acceptabilă de toţi şi favorabilă pentru
toţi;
3.Factorul cumulativitatii. Acest factor înseamnă, că probabilitatea solutionării paşnice a
conflictului depinde de proportiile, dimensiunile lui: cu cât el este mai mic cu atât mai lesne
şi pe căi paşnice el poate fi aplanat. Este bine când conflictul nu se ` îmbogateşte` cu noi
probleme şi noi participanti - ceea ce 1-ar face mai complicat, inclusiv şi în ceea ce priveşte
depasirea lui;
4.Factorul experienţei istorice. Acesta presupune existenţa unei anumite practici, inclusiv a
unor exemple sau modele de soluţionare a conflictelor similare (de acest gen). In acest caz un
rol mare 1-ar putea juca persoanele cu autoritate, stimate, înţelepte;
5.Factorul echilibrului (balanţei) forţelor, părţilor antrenate în conflict. In cadrul acestuia
se susţine că dacă acestea sunt aproximativ egale după posibilitatea aplicării constrângerii,
cu siguranta ele vor căuta posibilitati de soluţionare pe cale paşnică a conflictului;
6.Factorul psihologic. Esenţa acestuia constă în aceea că în depasirea stării de conflict
foarte mult depinde de figura, personalitatea celora care dispun de puterea decizională în
timpul conflictului.
Fără îndoială, mijlocul de bază de rezolvare a conflictului sunt tratativele,
negocierile, căutarea mijlocului de aur, care ar aranja toate părţile. Acestea se consideră unul
din mijloacele cele mai de dorit şi eficiente pentru prevenirea confruntărilor dintre părţi.
Unitate de măsură a acestei eficienţe este găsirea soluţiei -consensul, adică, cum am mai
spus, mijlocul de aur, care satisface în egală măsură părţile aflate în conflict. Specialiştii
disting două sensuri ale termenului consens: ingust (ca modalitate de rezolvare a diferitor
certe şi conflicte) şi larg (general-politic), ca înţelegere general-socială, cetatenească. Se
înaintează două principii generate în aplicarea, utilizarea consensului, sau atingerea lui:
1. susţinerea înţelegerii, la care s-a ajuns de către majoritatea participanţilor la elaborarea ei;
2.lipsa obiecţiilor contra adoptării deciziei măcar din partea unuia din participanţi.
Consensul întotdeauna nu înseamnă unanimitate, deoarece pentru a-1 atinge nu se cere
coincidenta absolută sau totală a poziţiilor tuturor participanţilor procesului de negocieri. El
presupune numai lipsa obiecţiilor, dezacordurilor directe în ceea ce priveşte adoptarea
deciziei neutre, care poate fi de adevărată valoare în depasirea conflictului sau cel puţin în
ameliorarea minimă a lui.
4
 Analiza conflictului pe teritoriul fostului spaţiu sovietic demonstrează că cel
mai mare număr de conflicte au fost legate de următoarele probleme: necorespunderea
împărtirii teritoriale a anumitor state, regiuni cu componenta etnică a populaţiei; inegalitatea
unitatilor administrative; distribuirea neproporţională a resurselor economice; disputele
istorice vizând teritoriile; discriminarea în unele cazuri a minoritatilor naţionale; distribuirea
inadecvată a competenţelor ş. a.
Conflictul din Republica Moldova - care mai este numit şi diferendul din
Transnistria - este în mod neunivoc tratat în literatura istorică şi politologică. El s-a declanşat,
după câte se ştie, şi a căpătat proporţii din cauza disconfortului social a unei părţi din
populaţie -îndeosebi alolingvii de origine rusească - care a însoţit descompunerea imperiului
sovietic. Spre regret afirmarea tinerei statalitati a Republicii Moldova nu i-a aranjat pe mulţi
din rândul acestora şi chiar pe nomenclaturiştii de partid şi sovietici din centrul fostului
imperiu. El nu poate fi calificat nici ca interetnic, nici ca rezultat al autodeterminării aşa
numitei etnii-transnistrene, ci ca o reacţie periculoasă a forţelor trecutului la primenirile care
au parvenit în Europa Centrală şi de Răsărit odată cu restructurarea gorbaciovistă. Dominantă
a acestui conflict este nu etno-naţionalul ci politicul, regizat, asistat şi alimentat de Federaţia
Rusă, dar realizat prin guvernanţii moldoveni, care s-au rânduit la putere de la anul 1991
incoace.
Reieşind din conţinutul prelegerii date facem următoarele concluzii:
conflictele politice sunt o varietate de conflicte sociale care apar din cauze atât obiective cât
şi subiective.
Caracterul obiectiv al conflictelor politice nu echivalează cu fatalitatea lor, cu inevitabilitatea
însoţirii de către ele a dezvoltării societatii. Dacă Puterea politică observă, descoperă,
constată sau intuieşte contradicţiile, le analizează cauzele, propune solutii acceptate de
grupurile sociale, pături, clase etc., se pot instaura relaţii de colaborare şi participare a
cetatenilor în sistemul puterii date, conflictele se anihilează din start.
Dacă totuşi în dezvoltarea socială conflictele devin realitate, politologia propune tehnologii
de aplanare a lor, acestea fund compromisurile şi consensul, care nu admit implicarea
structurilor de forta în soluţionarea lor.

5
Bibliografie

https://politologieblog.wordpress.com/hh/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Politologie