Dreptul Uniunii Europene I: Universitatea Transilvania Din Braşov Facultatea de Drept

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL UNIUNII EUROPENE I
SUPORT DE CURS REDACTAT ÎN TEHNOLOGIE ID
Lect. dr. OANA ȘARAMET
AN I, SEMESTRUL II
2016/2018
Introducere
Dreptul Uniunii Europene I s-a impus ca disciplină în planurile de învăţământ ale

programelor de studii de Drept organizate şi desfăşurate de facultăţi din cadrul universităţilor
din România, încă înainte de aderarea noastră la Uniunea Europeană, chiar şi înainte de
demararea efectivă de către autorităţile române a procedurilor de preaderare, iar ulterior a
celor de aderare. Cu atât mai mult această disciplină s-a impus în aceste planuri de învăţământ
ulterior momentului aderării României la Uniunea Europeană, anul 2007 determinând, o dată
cu semnarea Tratatului de la Lisabona, şi o reconsiderare o denumirii acestei discipline prin
adaptarea la noua terminologie impusă de prevederile tratatului amintit. Astfel, în locul
titulaturii Drept comunitar european s-a preferat folosirea celei de Dreptul Uniunii Europene.
Schimbarea statutului României din candidat la aderarea la Uniunea Europeană în
membru al Uniunii Europene a impus acordarea unei mari atenţii acestei ramuri de drept,
cunoaşterea instituţiilor unionale, a mecanismelor, a acţiunilor, a procedurilor de la nivelul
Uniunii Europene devenind o necesitate pentru orice student la programul de studii Drept,
viitor absolvent al acestuia.
Obiectul cursului de faţă îl constituie analiza instituţiilor primare ale dreptului Uniunii
Europene I.
Noţiunile, conceptele, terminologia folosite, proprii limbajului de specialitate, mai ales
a unui limbaj oarecum diferit de cel specific dreptului naţional, cu care studenţii sunt
familiarizaţi şi au posibilitatea de a se familiariza pe parcursul întregului ciclu de învăţământ
de licenţă, pot prezenta dificultăţi, mai ales cu ocazia parcurgerii pentru prima dată a
prezentului suport de curs. Studierea cu seriorizitate, consecvenţă şi constanţă a fiecărei
unităţi de învăţare va permite fiecărui student familiarizarea cu limbajul specific dreptului
unional, cu noţiunile, conceptele, mecanismele, procedurile şi corelaţiile dintre acestea
specifice instituţiilor dreptului Uniunii Europene. Studierea cu atenţie a instituţiilor dreptului
Uniunii Europene va permite fiecărui student a înţelege inclusiv corelaţiile dreptului nostru cu
dreptul unional, precum şi raporturile stabilite între acestea atât prin prevederile tratatelor
constitutive, cât şi prin jurisprudenţa instanţei de judecată europene, permiţând inclusiv o
ancorare în realitatea politico-juridică europeană, realitate ce nu mai poate fi ignorată de
dreptul naţional, precum nici de organele, instituţiile, autorităţile publice de la nivel local,
regional sau naţional.
Considerăm necesar a sublinia şi faptul că structura nui suport de curs redactat în
tehnologie ID (IFR) permite o analizare punctuală, concretă a instituţiilor juridice identificate
în fişa disciplinei în cauză. Însă nu trebuie omis faptul că inclusiv dreptul Uniunii Europene,
poate cu atât mai mult decât dreptul naţional având în vedere numărul statelor membre ale
Uniunii Europene, dar şi diversitatea, precum şi particularităţile sistemelor juridice specifice
4
acestora, este influenţat şi de multiplele, diversele şi nuanţatele interpretări doctrinare,
exprimate în lucrări de specialitate, precum tratate, cursuri universitare, monografii, studii, şi
nu în ultimul rând soluţii jurisprudenţiale, inclusiv în comentariile acestora. Or înţelegerea şi
însuşirea corectă a noţiunilor, conceptelor şi, în final, a instituţiilor juridice ale dreptului
Uniunii Europene presupune o cercetare aprofundată ce se traduce întâi de toate printr-o
studiere serioasă şi a lucrărilor de specialitate identificate ca surse bibliografice relevante
pentru prezentul suport de curs.
Obiectivele cursului
Prin tehnica de expunere a cursului, studenţii vor intra, treptat, în procesul
de asimilare şi înţelegere a limbajului de specialitate, deprinzând în acelaşi timp
corelaţiile între instituţiile de drept. Cercetarea fiecărei instituţii juridice este
diseminată în structuri componente, aflate în strânsă interdependenţă, încât este
necesară stăpânirea în parte a fiecărei sursă de cunoaştere pentru corelarea acesteia
cu cunoştinţele aflate în derulare. Prezentarea fiecărui modul permite, la finalul
însuşirii elementelor sale, deprinderea mecanismului de ansamblu a instituţiei
analizate, raportarea la diferite situaţii practice, concrete.
Obiectivele cursului constau, în principal, în:
• familiarizarea studenţilor cu noţiunile de bază ale dreptului Uniunii
Europene, precum Parlament European, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,
Consiliu, Consiliu European, instituţie a Uniunii, izvor primar de drept unional,
izvor secundar şi complementar al dreptului unional, drept şi libertate
fundamentală la nivelul UE, acţiunea preliminară, etc.;
• dezvoltarea de catre student a abilităţilor de a aplica corect cunoștinţele
teoretice acumulate pentru soluţionarea problememlor practice şi a speţelor din
domeniul dreptului Uniunii Europene;
• dezvoltarea de catre student a abilităţilor necesare pentru a determina şi
preciza conţinutul drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate la nivelul UE,
pentru a determina categorii de acte emise de diferitele instituţii ale UE, pentru a
determina moduri adoptare a unor astfel de acte, pentru a identifica şi analiza
instituţiile UE şi activitatea desfăşurată de acestea, pentru a identifica modul de
organizare şi funcţionare a instituţiilor UE;
• dezvoltarea de către student a abilităţilor necesare să selecteze şi să aplice
corect metodele și principiile de bază învățate în soluţionarea problemelor practice
5
şi a speţelor de drept al Uniunii Europene, printr-o riguroasă studiere, discutare,
analizare a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
• dezvoltarea de către student a abilităţilor necesare să realizeze eseuri şi
proiecte de cercetare pe teme de drept al Uniunii Europene.
Evident, prezentul suport de curs, datorită limitărilor de întindere, poate asigura
doar incipienta şi iniţiala aprofundare a materiei dreptului Uniunii Europene, astfel
încât, pentru optime rezultate în cadrul activităţii lor profesionale în calitate de
studenţi, aceştia ar trebui să recurgă şi la una sau mai multe din lucrările recente
indicate în bibliografia aflată la sfârşit.
Competenţe conferite
După parcurgerea materialului şi a bibliografiei indicate, fiecare student îşi
va însuşi noţiunile de bază cu privire la constituirea şi evoluţia Comunităţilor
Europene şi a Uniunii Europene, la instituţiile fundamentale ale UE; va înţelege
izvoarele dreptului UE şi actele specifice relaţiilor externe ale UE; va înţelege rolul
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea şi dezvoltarea ordinii juridice
a UE; va înţelege, îşi va însuşi şi va putea explica natura şi caracteristicile
dreptului unional; va înţelege, îşi va însuşi şi va putea interpreta raporturile politice
şi juridice între instituţiile Uniunii, între acestea şi statele membre, precum şi a
dinamicii acestor raporturi; va putea interpreta normele juridice de drept unional;
va putea corela cunoştinţele teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică,
inclusiv prin soluţionarea unor speţe privind aplicarea principiilor şi normelor
dreptului Uniunii Europene; va înţelege, va putea explica şi interpreta
jurisprudenţa UE; va fi capabil a identifica şi califica actele emise de instituţiile
UE; va putea interpreta natura obligaţiilor determinate de diferite categorii de acte
juridice ale UE şi capacitatea de a aplica în practică normele de drept ale UE în caz
de conflict cu cele de drept intern; va înţelege poziţia, interesele şi conţinutul
obligaţiilor ce revin autorităţilor administrative şi judiciare din România prin
efectul integrării în UE; va putea implementa şi manifesta o atitudine responsabilă
faţă de pregătirea continuă, cunoaşterea operativă şi aplicarea corespunzătoare a
unor noi acte normative, inclusiv a modificărilor celor existente, precum şi a
jurisprudenţei din domeniul dreptului unional.
De asemenea fiecare student va putea aplica cunoştinţe dobândite la curs, în
discuţii libere sau ghidate pe teme indicate de profesor; va putea a identifica
6
noţiuni şi concepte juridice ale dreptului unional european din legislaţia în vigoare,
de a le înţelege şi de a le folosi în descrierea mecanismelor juridice ale dreptului
unional, ale speţelor în domeniu, putând aprecia şi evalua date oferite de curs
aplicate pe domeniul de interes al studenţilor; va putea formula enunţuri coerente
cu privire la noţiuni, concepte şi principii ale acestei discipline care să le permită
să-şi exprime punctul de vedere sau opiniile în mod corect şi coerent.
Nu în ultimul rând orice student ar trebui să demonstreze că poate lucra atât
independent cât şi în grupuri în scopul informării ştiinţifice şi obţinerea datelor
necesare pentru realizarea sarcinilor de lucru; să aibă capacitatea de a utiliza în
mod corect limbajul de specialitate astfel încât să poată comunica cu alte persoane
în cadrul muncii în echipă; să fie capabil de a putea înţelege şi dezbate conţinutul
manualelor şi publicaţiilor de specialitate demonstrând că le înţeleg şi le pot
transmite mai departe; ar trebui să dovedească: progresul în însuşirea unor noi
tehnici de învăţare, abilităţi de autocontrol permanent şi conştient privind
motivaţiile pentru învăţare, capacitatea de a face distincţie între date, informaţii şi
cunoaştere şi de a gestiona toate acestea; conştientizarea motivaţiei învăţării
continue.
Resurse şi mijloace de lucru

Pentru evaluarea semestrială a cunoştinţelor, la acest nivel, este suficientă
studierea termenilor, noţiunilor şi caracterelor care definesc instituţiile analizate.
Dezvoltarea şi aprofundarea tematicilor, lărgirea sferei de aplicare a
jurisprudenţei presupun cercetarea tratatelor şi cursurilor universitare detaliate, a
monografiilor, revistelor de specialitate, culegerilor de hotărâri ale Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene.
Este indispensabilă parcurgerii cursului procurarea Tratatului privind
Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, inclusiv
protocoalele şi declaraţiile anexă la Tratatul de la Lisabona, în special Statutul
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Structura cursului
Structura cursului conţine:
- cinci module pentru semestrul II al anului II, cursul fiind dezvoltat şi
în semestrul I al anului III de studii, conţinutul celor cinci module
7
rezultă din cuprins;
- unităţile de învăţare (UI) au un conţinut care evoluează în
complexitate, putând fi însuşite în procesul de învăţare în perioade
cuprinse între ½ ore şi 3 ore;
- configuraţia tehnică a ghidului a permis oferirea de exemple, cu
trimitere la soluţiile practice ale instanţei de judecată europene, la
doctrina specifică, fapt de natură a facilita înţelegerea noţiunilor şi a
instituţiilor juridice;
- rezumatul existent la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, se doreşte
un ajutor sistematic al activităţii de învăţare, constituind o enumerare
a problematicii analizate;
- în fine, testele de evaluare au drept scop antrenarea studenţilor în
soluţionarea unor probleme sau chiar a unor speţe practice, adaptate
tematicii fiecărei unităţi de învăţare.
Cerinţe preliminare
Cunoaşterea sistemului constituţional, a noţiunilor, conceptelor şi princpiilor
fundamentale ale dreptului, astfel precum au fost însuşite urmare a parcurgerii
cursurilor: Teoria generală a dreptului, Drept constituţional, Instituţii politice.
Discipline deservite
Studiul disciplinei influenţează major demersurile de însuşire a cunoştinţelor în
domeniul tuturor ramurilor dreptului public, chiar ale dreptului privat.
Durata medie de studiu individual

Timpul necesar estimat pentru înţelegerea instituţiilor şi mecanismelor juridice
cuprinse în primele trei module este de 28 ore, timp consacrat cu atenţie
concentrată.
Evaluarea
Examen scris, sistem mixt ce poate consta în: rezolvarea unor întrebări de tip grilă,
soluţionarea unor subiecte de genul „întrebare - răspuns”, aprecierea unor enunţuri
ca fiind adevărate sau false.
8
Cuprins
Introducere ................................................................................................................................. 4
Modulul I. SCURT ISTORIC AL APARIŢIEI ŞI EVOLUŢIEI UNIUNII EUROPENE ........... 13
Introducere. .............................................................................................................................. 13
Competenţe ............................................................................................................................... 13
Unitatea de învăţare I.1. Scurt istoric al apariţiei şi evoluţiei Uniunii Europene...................14
I.1.1. Introducere ...................................................................................................... 14
I.1.2. Competenţe ...................................................................................................... 14
I.1.3. Premisele constituirii Comunităţilor Europene .............................................. 14
I.1.4. Procesul de formare al Comunităţilor Europene ............................................ 15
I.1.5. Dezvoltarea construcţiei comunitare (unionale) ............................................. 18
Modulul II. IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE ............................................ 22
Introducere. .............................................................................................................................. 22
Competenţe ............................................................................................................................... 22
Unitatea de învăţare II.1.Izvoarele dreptului unional. Aspecte generale. Izvoarele primare
sau originare ............................................................................................................................ 23
II.1.1. Introducere ..................................................................................................... 24
II.1.2. Competenţe..................................................................................................... 24
II.1.3. Noţiunea de izvor al dreptului unional. Clasificare ...................................... 24
II.1.4. Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), semnat la Paris, la 18 aprilie 1951 ........................................................... 25
II.1.5. Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE), semnat
la Roma, la 25 martie 1957, intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.......................... 25
II.1.6. Tratatul privind înfiinţarea EURATOM, semnat la Roma, la 25 martie 1957,
intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958........................................................................26
II.1.7. Convenţia privind organele comune ale CE, semnată la Roma, la 25 martie
1957 (cunoscută şi sub denumirea Convenţia relativă la unele instituţii comune
Comunităţilor Europene) .......................................................................................... 26
II.1.8. Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene,
semnat la Bruxelles, la 17 aprilie 1957 .................................................................... 26
II.1.9. Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965, semnat la Bruxelles .......................... 27
II.1.10. Protocolul privind privilegiile şi imunităţile acordate CE din 8 aprilie 1965,
semnat la Bruxelles ................................................................................................... 27
II.1.11. Tratatul privind modificarea unor prevederi bugetare ale Tratatului privind
înfiinţarea CE şi ale Tratatului de fuziune din 22 aprilie 1970 ................................ 27
II.1.12. Actul Unic European, semnat la Luxemburg şi Haga, la 17 şi 28 februarie
1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987 ...................................................................... 28
9
II.1.13. Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht, la 7 februarie
1992, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 (TUE) .................................................. 28
II.1.14. Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatului privind UE din 17
iulie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999 ............................................................... 29
II.1.15. Tratatul de la Nisa privind modificarea Tratatului Uniunii Europene, a
tratatelor de înfiinţare a Comunităţilor Europene, respectiv a unor acte normative
conexe celor sus-arătate, din 26 februarie 2001, intrat în vigoare la 1 februarie
2003........................ ................................................................................................... 31
II.1.16. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunii
Europene şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, din 13 decembrie
2007................. .......................................................................................................... 35
Unitatea de învăţare II.2. Izvoarele secundare sau derivate ................................................... 40
II.2.1. Introducere ..................................................................................................... 40
II.2.2. Competenţe..................................................................................................... 40
II.2.3. Noţiunea de izvor secundar sau derivat ......................................................... 40
II.2.4. Regulamentul ................................................................................................. 42
II.2.5. Directiva......................................................................................................... 44
II.2.6. Decizia ........................................................................................................... 46
II.2.7. Avizul şi recomandarea .................................................................................. 48
Unitatea de învăţare II.3. Izvoarele nescrise şi complementare ale dreptului unional ........... 51
II.3.1. Introducere ..................................................................................................... 51
II.3.2. Competenţe..................................................................................................... 51
II.3.3. Izvoarele nescrise ale dreptului unional ........................................................ 51
II.3.4. Izvoarele complementare ale dreptului unional ............................................ 53
Modulul III. PRINCIPIILE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE ......................................... 55
Introducere. .............................................................................................................................. 55
Competenţe ............................................................................................................................... 55
Unitatea de învăţare III.1. Principiile dreptului Uniunii Europene ........................................ 56
III.1.1. Introducere ................................................................................................... 56
III.1.2. Competenţe ................................................................................................... 56
III.1.3. Principiul atribuirii sau principiul împuternicirii special limitate .............. 57
III.1.4. Principiul împuternicirii implicite ................................................................ 59
III.1.5. Principiul subsidiarităţii ............................................................................... 60
III.1.6. Principiul proporţionalităţii ......................................................................... 63
III.1.7. Principiul echilibrului instituţional .............................................................. 63
III.1.8. Principiul rangului prioritar al dreptului unional faţă de dreptul naţional 63
III.1.9. Principiul aplicării directe ............................................................................ 66
III.1.10. Principiul respectării drepturilor omului..................................................... 67
10
III.111. Principiul transparenţei şi democraţiei ....................................................... 70
Modulul IV. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE I ............................................................ 75
Introducere....................... ........................................................................................................ 75
Competenţe..................... .......................................................................................................... 75
Unitatea de învăţare IV.1. Consiliul European........................................................................ 76
IV.1.1. Introducere .................................................................................................... 76
IV.1.2. Competenţe ................................................................................................... 76
IV.1.3. Înfiinţare, compunere, conducere ................................................................. 77
IV.1.4. Atribuţii ......................................................................................................... 77
IV.1.5. Funcţionare ................................................................................................... 78
Unitatea de învăţare IV.2. Consiliul (Consiliul Uniunii Europene) ........................................ 81
IV.2.1. Introducere .................................................................................................... 81
IV.2.2. Competenţe ................................................................................................... 81
IV.2.3. Caracterizare. Precizări terminologice. ....................................................... 82
IV.2.4. Componenţă .................................................................................................. 82
IV.2.5. Atribuţii ......................................................................................................... 83
IV.2.6. Funcţionare ................................................................................................... 84
Unitatea de învăţare IV.3. Comisia Europeană ....................................................................... 88
IV.3.1. Introducere .................................................................................................... 88
IV.3.2. Competenţe ................................................................................................... 88
IV.3.3. Componenţă. ................................................................................................. 89
IV.3.4. Atribuţii şi funcţionare .................................................................................. 90
Unitatea de învăţare IV.4. Parlamentul European .................................................................. 97
IV.4.1. Introducere .................................................................................................... 97
IV.4.2. Competenţe ................................................................................................... 97
IV.4.3. Componenţă. ................................................................................................. 98
IV.4.4. Atribuţii ....................................................................................................... 102
IV.4.5. Statutul parlamentarilor europeni...........................................................105
IV.4.6. Procedura legislativă.............................................................................110
Unitatea de învăţare IV.5. Curtea de Conturi şi Banca Centrală Europeană ....................... 125
IV.5.1. Introducere .................................................................................................. 125
IV.5.2. Competenţe ................................................................................................. 125
IV.5.3. Curtea de Conturi ....................................................................................... 126
IV.5.4. Banca Centrală Europeană ........................................................................ 126
Modulul V. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE II .......................................................... 128
Introducere....................... ...................................................................................................... 128
Competenţe..................... ........................................................................................................ 128
Unitatea de învăţare V.1. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) ............................ 129
11
V.1.1. Introducere ................................................................................................... 129
V.1.2. Competenţe ................................................................................................... 129
V.1.3. Precizări generale. Caracterizare. Principii ............................................... 130
V.1.4. Componenţă ................................................................................................. 132
V.1.5. Competenţă................................................................................................... 138
V.1.6. Proceduri ...................................................................................................... 140
Unitatea de învăţare V.2. Tribunalul. .................................................................................... 144
V.2.1. Introducere ................................................................................................... 144
V.2.2. Competenţe ................................................................................................... 144
V.2.3. Tribunalul. .................................................................................................... 145
V.2.4. fostul Tribunal al funcţiei publice ................................................................ 147
Unitatea de învăţare V.3. Acţiunile în faţa instanţelor europene .......................................... 150
V.3.1. Introducere ................................................................................................... 150
V.3.2. Competenţe ................................................................................................... 150
V.3.3. Acţiunea în constatarea încălcării tratatelor unionale de către statele
membre. ...................................................................................................................... 151
V.3.4. Acţiunea în anulare ...................................................................................... 152
V.3.5. Acţiunea în carenţă (acţiunea privind omisiunea de a acţiona) .................. 155
V.3.6. Acţiunea preliminară.................................................................................... 156
Bibliografie............................................................................................................................. 161
12
Modulul I. SCURT ISTORIC AL APARIŢIEI ŞI EVOLUŢIEI
UNIUNII EUROPENE
Cuprins
Introducere. .............................................................................................................. 13
Competenţe ............................................................................................................... 13
Unitatea de învăţare I.1. Scurt istoric al apariţiei şi evoluţiei Uniunii Europene....14
Introducere
Primul modul al cursului destinat disciplinei dreptului Uniunii Europene,
îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
introductive referitoare la apariţia şi evoluţia Uniunii Europene, la raţiunile şi
cauzele care au determinat statele europene să constituie comunităţile europene şi
să aibă în vedere dezvoltarea acestora spre ceea ce este, în prezent, Uniunea
Europeană. Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în studiul sistemului instituţional
iniţial al Comunităţilor Europene, cât și în ceea ce a determinat dezvoltarea
acestuia, inclusiv a Uniunii Europene sub aspectul numărului statelor membre,
dar şi a criteriilor în funcţie de care se decide aderarea de noi state membre. De
asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu concepte operaționale precum
comunitate europeană, construcţie europeană.
Competenţe
Parcurgerea primului modul va permite studentului:
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice
fiecărei noţiuni prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela
raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze geneza și diferențele existente între diferitele
comunităţi europene, pe de o parte, iar, pe de altă parte între acestea şi actuala
Uniune Europeană.
13
Unitatea de învăţare I.1. Scurt istoric al apariţiei şi evoluţiei Uniunii
Europene
Cuprins
I.1.1. Introducere ...................................................................................................... 14
I.1.2. Competenţe ...................................................................................................... 14
I.1.3. Premisele constituirii Comunităţilor Europene .............................................. 14
I.1.4. Procesul de formare al Comunităţilor Europene ............................................ 15
I.1.5. Dezvoltarea construcţiei comunitare (unionale) ............................................. 18
I.1.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi
practice introductive referitoare la apariţia şi evoluţia Uniunii Europene, la
raţiunile şi cauzele care au determinat statele europene să constituie Comunităţile
Europene şi să aibă în vedere dezvoltarea acestora spre ceea ce este, în prezent,
Uniunea Europeană.
I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite înţelegerea motivelor, a scopului care au
determinat crearea Comunităţilor Europene, precum şi evoluţia acestora spre
Uniunea Europeană.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
I.1.3. Premisele constituirii comunităţilor europene
Apariţia comunităţilor europene nu a avut loc deodată, în urma unei singure întâlniri
politice la nivel înalt sau ca urmare a demersurilor unei singure personalităţi marcante a vieţii
sociale de la jumătatea secolului trecut.
Reconstrucţia ţărilor care au suferit pagube materiale şi umane în timpul celui de-al
doilea război mondial (1939 - 1945) a impus reglementarea unor norme de conduită în plan
internaţional (norme de natură politică, monetară, socială şi comercială), reglementări
14
concretizate, din punct de vedere tehnico-juridic, în negocierea şi semnarea unor convenţii
internaţionale.
În perioada 7-10 mai 1948 a avut loc la Haga, un Congres european organizat de către
Comitetul Mişcării pentru Unitatea Europei, mişcare fondată încă din anul 1947, congres la
care au participat 750 de reprezentanţi din 26 de state care au solicitat constituirea unei uniuni
economice şi politice deschisă tuturor popoarelor europene care doreau să trăiască după
principiile şi într-un sistem statal democratic cu obligaţia respectării şi garantării drepturilor
omului. Rezultatul nemijlocit al acestor demersuri de instituţionalizare a unor criterii şi valori
europene comune a fost constituirea la 5 mai 1949 a Consiliului Europei.
Constituirea Consiliului Europei – organ politic nu a reuşit să răspundă ideii de
integrare şi unificare europeană astfel precum s-a dorit iniţial, fiind mai mult o soluţie de
compromis faţă de atitudinea negativă a Marii Britanii faţă de caracterul parlamentar propus
pentru organul reprezentativ al noii organizaţii.
În domeniul militar, la nivelul Europei, a fost constituită Uniunea Europei Occidentale
(UEO), prin semnarea Tratatului de la Bruxelles, din 17 martie 1948, tratat ce a fost revizuit
prin Acordul de la Paris din 23 octombrie 1954 (din această uniune au făcut parte Franţa,
Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, Spania, Portugalia şi Grecia),
precum şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), urmare a semnării Tratatului
de la Washington la 4 aprilie 1949 – organizaţie ce nu cuprinde doar state europene, ci şi de
pe continentul american
În domeniul economic, în 16 aprilie 1948, a fost constituită Organizaţia Europeană de
Cooperare Economic (OECE), al cărei principal scop a fost acela de a permite statelor
europene a gestiona, în comun, ajutorul american atribuit în cadrul Planului Marshall, şi care
se va transforma, în 1960, în Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCED)
Exemple
Exemplele în acest caz reies din cele de precizate în cele de mai sus.
I.1.4. Procesul de formare al comunităţilor europene
A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO sau CECA)

Experienţa nefericită a războiului, imensele pagube materiale şi omeneşti au
impulsionat opinia politică a înalţilor demnitari europeni pentru a găsi soluţii care să
preîntâmpine declanşarea unei alte conflagraţii de dimensiunea celor două războaie mondiale.
În acest sens un rol important pentru apropierea statelor europene şi pentru demararea
procesului de integrare în accepţiunea lui actuală îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită
căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene. Acesta,
îndeplinind funcţia de şef al Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa, a propus ca
15
producţia de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania să fie administrată de către un organism
supranaţional.
La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei lansa
declaraţia, inspirată de către Jean Monnet, prin care propunea crearea unei pieţe a cărbunelui
şi oţelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaţionale ce implică o ruptură de
schemele tradiţionale ale relaţiilor dintre state. Se dorea realizarea unei solidarităţi sectoriale,
în special în domeniul economic, în defavoarea unificării politice. Această declaraţie urmărea
evitarea unei conflagraţii mondiale, prin realizarea unui control internaţional asupra ramurilor
de bază ale industriei de armament, şi anume cărbunele şi oţelul, prin intermediul unui tratat
inviolabil.
Tratatul asupra Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a fost semnat la Paris la
18 aprilie 1951 pentru o perioadă de 50 de ani, la 23 iulie 1952, Tratatul a intrat în vigoare,
dată la care şi Înalta Autoritate, una dintre instituţiile CECO, şi-a început activitatea, sub
preşedinţia lui J. Monnet.
Aşadar, acest tratat a încetat să mai producă efecte la data de 23 iulie 2002, motiv
pentru care Consiliul, prin Decizia nr. 234/2002/CECA a Reprezentanţilor guvernelor statelor
membre, a hotărât că „toate elementele patrimoniului activ şi pasiv al CECO, aşa cum există
la data de 23 iulie 2002, sunt administrate de Comisia europeană în numele statelor membre,
începând cu data de 24 iulie 2002”. Se mai precizează, în esenţă, că urmare a procesului de
lichidare, tot ceea ce rămâne în patrimoniul CECO va fi considerat patrimoniu destinat
cercetării în sectoarele legate de industria cărbunelui şi oţelului.
Semnatarii Tratatului CECA au avut din partea naţiunilor pe care le reprezentau,
mandatul politic de a constitui o organizaţie total nouă, atât din punct de vedere al
obiectivelor, cât şi al metodelor sale de transpunere în practică a misiunii trasate. La cererea
reprezentanţilor Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniştri, dar şi o Adunare
Parlamentară şi o Curte de Justiţie.
Toate deciziile importante pentru viaţa economică şi socială a ţărilor semnatare se
adoptau cu unanimitate de către Înalta Autoritate, organism a cărui independenţă şi autonomie
au fost avute în vedere drept principii pentru tratatul întreg, ca reguli care nu pot fi încălcate
în nici un fel.
Structura instituţională a CECO era următoarea:
•Înalta Autoritate – instituţie independentă, supranaţională, ce reprezintă interesele
Comunităţii
•Consiliul Special de Miniştri – instituţie interguvernamentală care apăra interesele
statelor membre
•Adunarea Comună – care reprezenta interesele cetăţenilor statelor membre
•Curtea de Justiţie – instituţie jurisdicţională, care contribuia la aplicarea uniformă a
normelor juridice ale Comunităţii
16
Relaţiile foarte strânse între statele europene au demarat prin intermediul industriilor
de război (cărbune şi oţel), dar în scurt timp s-a evidenţiat nevoia unei mai strânse colaborări
între statele fondatoare ale CECO.
B. Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

(CEEA/Euratom)
Astfel, Paul Henri Spaark, politician de origine belgiană, a redactat raportul care îi
poartă numele, raport prin care a propus şi argumentat nevoia creării a încă două organizaţii la
nivelul statelor europene: o uniune economică la nivel general, dar şi o uniune particulară
pentru gestionarea în comun a problemelor în legătură cu utilizarea paşnică a energiei
atomice.
Pe baza negocierilor începute în 21 aprilie 1956, în 25 martie 1957, la Roma, au fost
semnate două noi tratate: Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) – avea
ca principal scop realizarea unei pieţe comune generalizate şi Tratatul privind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (CEEA/Euratom) – urmărea o solidaritate sectorială.
Ambele tratate au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.
Fiecare dintre cele două organizaţii avea câte un sistem instituţional propriu constituit
din:
•câte o Comisie – atribuţiile fiind unele executive
•câte un Consiliu – atribuţiile fiind legislative
•câte o Adunare – instituţii cu atribuţii de control politic
•câte o Curte de Justiţie – cu atribuţii în domeniul jurisdicţional
Noile comunităţi s-au inspirat din concepţiile cu privire la instituţiile comune puse
deja în practică prin tratatul CECO, pe calea unei uniuni din ce în ce mai strânse între
popoarele europene.
In aceeaşi zi cu semnarea Tratatelor de la Roma, cele 6 state fondatoare (Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) au semnat şi Convenţia cu privire la
instituţiile comune, stabilind că tuturor celor 3 comunităţi, create prin statate diferite şi cu
misiuni distincte, li se alătură în sfera lor de competenţă aceeaşi Adunare parlamentară şi
aceeaşi Curte de justiţie. Deşi avută în vedere încă de la început, unitatea deplină a instituţiilor
celor trei comunităţi, CEE, CECO şi CEEA, s-a realizat abia prin Tratatul de la Bruxelles
instituind o Comisie Unică şi un Consiliu unic (Tratatul de fuziune al executivelor
comunitare, semnat în 1965 şi intrat în vigoare în 1967). Unificarea instituţiilor a reprezentat
doar o reducere a numărului acestora pentru că dispoziţiile privind funcţionarea şi atribuţiile
lor nu au fost modificate. Tratatului de la Bruxelles i-a fost anexat şi Protocolul unic privind
privilegiile şi imunităţile, fiind înlocuite cele trei protocoale anterioare proprii celor trei
Comunităţi.
17
Repartizarea responsabilităţilor între cele 4 instituţii nu se suprapune schemei
creionate de Montesquieu, potrivit căreia parlamentul este legislativul, guvernul şi, după caz,
şeful statului reprezintă executivul, iar judecătorii, de regulă, exercită puterea jurisdicţională.
Originalitatea sistemului instituţional comunitar constă în faptul că, alături de cele 3 „puteri
clasice dintr-un stat” regăsim, în acelaşi plan, şi instituţia având atribuţii de control, anume:
Adunarea Comună pentru CECO, respectiv Adunarea pentru CEE şi Euratom.
Exemple
I.1.5. Dezvoltarea construcţiei comunitare (unionale)
Sistemul creat prin cele 3 tratate s-a dezvoltat în 2 direcţii principale:

•o primă direcţie a avut în vedere perfecţionarea instituţiilor comunitare raportat la care pot
fi reţinute 3 momente:
* existenţa unor crize şi eşecuri
O astfel de situaţie este criza cunoscută sub denumirea de - politica scaunului gol,
practicată de Franţa în 1965 timp de şapte luni. Reprezentanţii Franţei nu au participat la nici
una din lucrările organismelor comunitare timp de şapte luni, ca formă de protest faţă de
propunerea Comisiei de a realiza în comun politica agricolă, subiect prioritar pentru viaţa
economică şi socială a Franţei, apreciind că se pune în discuţie interesul naţional. În realitate,
Franţa dorea păstrarea modului de vot în baza votului unanim în general, dar în special pentru
probleme care vizează bugetul pentru agricultură, în timp ce Comisia dorea trecerea politicii
agricole Europene în compentenţa decizională a Parlamentului, care să poată lua decizii pe
baza unui vot calificat. Practic Franţa, mai bine zis generalul de Gaulle, nu dorea să accepte
faptul că aşa-numita „perioadă de tranziţie” – din 1958 – până în 1965 – s-a încheiat, votul în
unanimitate urmând a fi înlocuit de votul majorităţii calificate. Criza s-a soluţionat în baza
„Compromisului de la Luxemburg”. Textul acestui document a avut puterea de a rezolva una
dintre cele mai importante crize de debut ale Comunităţilor, acordând statelor posibilitatea ca
în cadrul Consiliului, să adopte deciziile pentru problemele importante tot cu unanimitate de
voturi. Acest compromis a făcut ca votul calificat în cadrul procesului decizional comunitar să
fie aplicat cu mare întârziere.
O altă criză a fost respingerea candidaturii Regatului Unit al Marii Britanii şi al
Irlandei de Nord pentru a doua oară, în anul 1967, veto-ul aparţinându-i tot Franţei ca şi în
anul 14 ianuarie 1963. Deblocarea acestei crize a fost posibilă doar urmare a demisie
generalului de Gaulle, preşedintele Pompidou şi cancelarul german Brandt contribuind prin
politica de deschidere, respectiv prin acţiunile pozitive la dezamorsarea acestei crize. Astfel,
urmare a Summit-ului de la Haga, din 1 – 2 decembrie 1969, s-a ajuns la un acord cu privire
18
la desăvârşirea Comunităţilor prin adoptarea deciziei privind resursele proprii şi a deciziei de
creştere a puterilor bugetare ale Parlamentului European; la aprofundarea ideii comunitare
prin luarea în considerare a instituirii unei Uniuni economice şi monetare, şi la extinderea
comunitară.
O altă criză a fost cea a Tratatului privind o Constituţie pentru Europa prin care se
dorea, în esenţă, instituirea unei structuri instituţionale eficiente care să contribuie la
afirmarea pe plan mondial a UE, ţinându-se cont şi de continua extindere a acestei uniuni.
Însă, în anul 2006, 14 state membre (Austria, Belgia, Germania, Ungaria, Italia,
Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia şi Spania) ratificaseră Tratatul, 2 – Franţa şi
Olanda nu, or Tratatul trebuia să fie ratificat de către toate statele membre. Această criză a
fost stinsă prin elaborarea şi prezentarea, în cadrul Conferinţei reprezentanţilor guvernelor
statelor membre, reunită la Bruxelles, la 3 decembrie 2007, a Tratatului de modificare a
Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene,
tratat ce a fost semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 şi care a intrat în vigoare la 1
decembrie 2009.
* reflecţiile cu privire la modalităţile de depăşire a crizelor şi eşecurilor;
* adoptarea de noi prevederi comunitare de natură a revizui sau dezvolta prevederile
iniţiale ale tratatelor institutive.
•o a doua direcţie a urmărit extinderea Comunităţilor, prin cooptarea de noi membri
In 1970 statele membre ale Comunităţilor au adoptat o poziţie comună ce a permis
deschiderea negocierilor comune cu statele candidate.
Astfel, începând cu 1 ianuarie 1973, devin state membre Regatul Unit al Marii Britanii
şi al Irlandei de Nord, Irlanda şi Danemarca, Norvegia neratificând tratatul de aderare, urmare
a rezultatului negativ al referendumului consultativ, rezultat care se va repeta şi-n 1994.
1981 – Grecia semnează tratatul de aderare şi devine al 10-lea membru.
1986 – Spania şi Portugalia devin state membre.
1995 – Austria, Finlanda şi Suedia – devin state membre, tratatele de aderare fiind
semnate la Corfu în 1994.
2004 – este anul în care a avut loc cea mai mare extindere a UE, 10 state devenind
state membre – Cipru, Malta, Ungaria, Polonia, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia,
Slovenia.
2007 – este anul în care devin membre UE şi Bulgaria şi România
2013 – este anul in care in randul statelor membre UE este primita si Croatia.
La aderare unui stat nou stat membru se au în vedere trei criterii principale, aşa-
numitele criterii de la Copenhaga:
1. criteriul politic care presupune existenţa unor instituţii democratice stabile, respectarea
drepturilor omului şi ale minorităţilor, existenţa şi funcţionarea unei justiţii independente
19
2. criteriul economic care are-n vedere existenţa în statul candidat a unei economii de piaţă
funcţională, capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale ale pieţei interne a UE
3. criteriul instituţional care presupune transpunerea acquis-ului comunitar, capacitatea de a
pune în aplicare angajamentele asumate. Termenul acquis comunitar desemnează totalitatea
drepturilor şi a obligaţiilor comune care decurg din statutul de stat membru al Uniunii
Europene, incluzând, pe lângă tratate, şi actele adoptate de către instituţiile UE, acquis-ul
comunitar este în continuă evoluţie.
Exemple
Să ne reamintim...
1. Apariţia Comunităţilor Europene a fost precedată de apariţia altor organizaţii
regionale la nivelul continentului european, precum: Consiliul Europei, Uniunea
Europei Occidentale, Organizaţia Europeană de Cooperare Economic.
2. Construcţia Uniunii Europene începe în anul 1951 prin constituirea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO sau CECA), anul 1957 fiind marcat de
constituirea celorlalte doua comunităţi europene relevante, anume Comunitatea
Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA/Euratom).
3. Construcţia comunitară se va concentra ulterior pe două direcţii, anume
perfecţionarea instituţiilor comunitare; respectiv extinderea Comunităţilor, prin
cooptarea de noi membri.
Rezumat
1. Tratatul asupra Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a fost semnat la
Paris la 18 aprilie 1951 pentru o perioadă de 50 de ani, la 23 iulie 1952, Tratatul a
intrat în vigoare, prin care se încearcă, în esenţă, evitarea unei conflagraţii mondiale,
prin realizarea unui control internaţional asupra ramurilor de bază ale industriei de
armament, şi anume cărbunele şi oţelul, prin intermediul unui tratat inviolabil.
2. La 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate două noi tratate: Tratatul instituind
Comunitatea Economică Europeană (CEE), ce avea ca principal scop realizarea unei
pieţe comune generalizate, şi Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (CEEA/Euratom), ce urmărea o solidaritate sectorială, ambele tratate
intrând în vigoare la 14 ianuarie 1958. Fiecare dintre cele două organizaţii nou create
20
avea câte un sistem instituţional propriu.
3. Construcţia comunitară se va concentra ulterior pe două direcţii, anume
perfecţionarea instituţiilor comunitare raportat la care pot fi reţinute 3 momente:
existenţa unor crize şi eşecuri, reflecţiile cu privire la modalităţile de depăşire a
crizelor şi eşecurilor, adoptarea de noi prevederi comunitare de natură a revizui sau
dezvolta prevederile iniţiale ale tratatelor institutive; respectiv extinderea
Comunităţilor, prin cooptarea de noi membri. Această ultimă direcţie este cea de
care a beneficiat şi România care a aderat la Uniunea Europeană în 2007, pentru ca
în iunie 2013, Croaţia să devină cel mai nou membru al Uniunii Europene.
Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Precizaţi cele trei comunităţi „originare” ale actualei Uniuni Europene, precum
şi anul în care a fost semnat tratatul de înfiinţare pentru fiecare dintre acestea.
2. Analizaţi comparativ, identificând asemănările şi deosebirile, Comunitatea
Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(CEEA/Euratom).
3. Identificaţi criteriile de la Copenhaga, scopul creării acestora, precum şi
conţinutul fiecăruia.
21
Modulul II. IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE
Cuprins
Introducere................................................................................................................22
Competenţe ............................................................................................................... 22
Unitatea de învăţare II.1.Izvoarele dreptului unional. Aspecte generale.
Izvoarele primare sau originare ............................................................................. 23
Unitatea de învăţare II.2. Izvoarele secundare sau derivate.................................... 40
Unitatea de învăţare II.3. Izvoarele nescrise si complementare
ale dreptului unional................................................................................................. 51
Introducere
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu notiunea si
clasificarea izvoarelor dreptului Uniunii Europene, precum si cu izvoarele
diferitele izvoare ale acestui drept. Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în studiul
tratatelor constitutive ale Comunitatilor Europene, precum si al celor de modificare
a acestora, inclusiv al Tratatului de la Lisabona, tratat ce guverneaza, in prezent,
Uniunea Europeana, cat si a izvoarelor derivate ale dreptului unional.
Competenţe
Structura de învăţare permite:
fiecărei noţiuni prezentate în această unitate de învăţare, precum izvoarele
dreptului Uniunii Europene, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să identifice şi să interpreteze principalele izvoarele originare sau primare
ale dreptului Uniunii Europene.
22
Unitatea de învăţare II.1.
Izvoarele dreptului unional. Aspecte generale. Izvoarele primare sau
originare
Cuprins
II.1.1. Introducere ..................................................................................................... 23
II.1.2. Competenţe..................................................................................................... 24
II.1.3. Noţiunea izvoarele dreptului unional. Clasificare ......................................... 24
(CECO), semnat la Paris, la 18 aprilie 1951 ........................................................... 25
II.1.5. Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE), semnat
la Roma, la 25 martie 1957, intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.......................... 25
intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958........................................................................26
II.1.7. Convenţia privind organele comune ale CE, semnată la Roma, la 25 martie
1957 (cunoscută şi sub denumirea Convenţia relativă la unele instituţii comune
Comunităţilor Europene) .......................................................................................... 26
II.1.8. Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene,
semnat la Bruxelles, la 17 aprilie 1957 .................................................................... 26
II.1.9. Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965, semnat la Bruxelles .......................... 27
semnat la Bruxelles ................................................................................................... 27
înfiinţarea CE şi ale Tratatului de fuziune din 22 aprilie 1970 ................................ 27
II.1.12. Actul Unic European, semnat la Luxemburg şi Haga, la 17 şi 28 februarie
1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987 ...................................................................... 28
II.1.13. Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht, la 7 februarie
1992, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 (TUE) .................................................. 28
iulie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999 ............................................................... 29
conexe celor sus-arătate, din 26 februarie 2001, intrat în vigoare la 1 februarie
2003........................ ................................................................................................... 31
23
II.1.16. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunii
Europene şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, din 13 decembrie
2007................. .......................................................................................................... 35
II.1.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu conceptul de izvor al dreptului
Uniunii Europene, cu diferitele categorii de izvoare, precum si cu acelea care
reprezinta categoria izvoarelor originare sau primare ale dreptului unional.
II.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea disctintiei dintre dinferitele izvoare ale
dreptului Uniunii Europene, studentul putand identifica izvoarele care se
incadreaza in categoria acestor izvoare, in special a celor primare sau originare,
putand astfel a opera corect cu acestea tinand cont de forta lor juridica, de
momentul intrarii in vigoare.
II.1.3. Noţiunea izvoarele dreptului unional. Clasificare
În sens material, prin izvoarele dreptului UE se înţeleg acele fapte, evenimente care
generează apariţia dreptului UE, precum: opinia publică europeană, convingerile juridice
europene, etc.
În sens formal, prin izvoarele dreptului UE se înţeleg acele forme de exteriorizare a
normelor unionale, mijlocul juridic în care se îmbracă acestea.
Criteriul cu cea mai largă susţinere în funcţie de care se poate distinge între izvoarele
dreptului UE, este cel al forţei juridice. În funcţie de acest criteriu clasificarea acestor izvoare
este următoarea:
- izvoarele originare sau primare – respectiv tratatele de înfiinţare a Comunităţilor
Europene şi UE, care au pus bazele actului legislativ comunitar viitor şi au stabilit scopurile
acestuia, adică normele juridice care provin direct de statele membre;
- izvoarele secundare sau derivate – respectiv ansamblul actelor normative adoptate de
instituţiile abilitate ale UE, în vederea realizării obiectivelor unionale fixate în izvoarele
originare de drept unional;
- izvoarele nescrise;
- izvoarele complementare ale dreptului UE.
24
(CECO), semnat la Paris, la 18 aprilie 1951
Acest tratat a fost în vigoare în perioada 1951 – 2002, fiind încheiat pe o durată
determinată de 50 de ani.
Obiectivele acestui tratat au fost:
- crearea unei pieţe comune pentru produsele industriilor cărbunelui şi oţelului, prin
măsuri precum:
- interzicerea taxelor de intrare sau de ieşire ori a taxelor având un efect
echivalent şi a restricţiilor cantitative care afectau circulaţia produselor;
- interzicerea practicilor restrictive ce tindeau la repartizarea sau la exploatarea
pieţelor.
- înfiinţarea unor organe comune şi stabilirea mijloacelor de acţiune în vederea
realizării pieţei comune, ridicării nivelului de trai şi creşterii cotei de ocupare a forţei de
muncă (Aceste organe comune au fost: Înalta Autoritate, Comitetul Consultativ, Consiliul
Ministerial Special, Curtea de Justiţie, Adunarea Comună.)
- realizarea unor intervenţii comunitare, spre exemplu, în: programul investiţional sau
în repartizarea resurselor în caz de „criză majoră”.
II.1.5. Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE),

semnat la Roma, la 25 martie 1957, intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958
Constituie un „lex generalis comunitar”, prevederile acestuia putând fi folosite şi în

celelalte domenii în lipsă de reglementări concrete. În prezent a fost înglobat în Tratatul
privind Uniunea Europeană (TUE), precum şi în Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene (TFUE)
Obiectivele acestui tratat au fost:
- crearea unei pieţe comune pentru produse industriale şi agrare;
- promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în întreaga
Comunitate;
- asigurarea unei expansiuni economice continue şi echilibrate;
- asigurarea unei stabilităţi economice mărite;
- creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii;
- crearea unor relaţii noi de solidaritate între statele membre.
Acţiunile, activităţile avute în vedere pentru realizarea obiectivelor de mai sus, au fost:
- eliminarea în relaţiile dintre statele membre a taxelor vamale la importuri şi exporturi de
bunuri, precum şi stabilirea unor tarife vamale şi a unei politici comune în relaţiile cu terţe
state;
25
- asigurarea la nivelul statelor membre a liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor
şi capitalurilor;
- adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii, transporturilor, concurenţei
comerciale;
- armonizarea legislaţiilor naţionale ale statelor membre ale CEE, în vederea funcţionării
optime a pieţei comune;
- crearea unei Bănci Europene de Investiţii.

intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958
Este în vigoare şi în prezent.

A stabilit ca obiective:
- crearea unei pieţe comune nucleare, realizată la 1 ianuarie 1959;
- asigurarea unei aprovizionări judicioase cu minereuri, materii prime şi materiale fisionabile
speciale;
- controlul investiţiilor în domeniu şi înfiinţarea unor întreprinderi comune, cu personalitate
juridică comunitară;
- promovarea cercetărilor şi difuzarea cunoştinţelor de specialitate;
- asigurarea protecţiei sănătăţii;
- exercitarea unui control de securitate.
II.1.7. Convenţia privind organele comune ale CE, semnată la Roma, la 25 martie 1957
(cunoscută şi sub denumirea Convenţia relativă la unele instituţii comune Comunităţilor
Europene)
Prin aceasta convenţie cele 6 state membre (Franţa, Germania, Italia, Olanda, Belgia,
Luxemburg) au stabilit ca la nivelul celor trei Comunităţi să existe un Parlament şi o Curte de
Justiţie.
II.1.8. Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, semnat la

Bruxelles, la 17 aprilie 1957
Acest protocol reprezintă legea de organizare judecătorească comunitară ce

reglementează statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali, organizarea Curţii, principiile de
bază ale procedurii şi statutul Tribunalului de Primă Instanţă (acesta din urmă din 1988).
26
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa a unificat cele trei statute speciale pentru
Curtea de Justiţie Europeană (CJE), pentru că odată cu acesta a intrat în vigoare noul Statut al
CJE.
În prezent acest statut este parte a Tratatului de la Lisabona, fiind adoptat sub forma
Protocolului nr.3 privind Statutul Curţii de Justiţie.
II.1.9. Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965, semnat la Bruxelles
În virtutea prevederilor acestuia:

- Consiliul CE sau Consiliul Ministerial a preluat atribuţiile Consiliilor Ministeriale ale CEE
şi EURATOM şi ale Consiliului Ministerial Special al CECO;
- Comisia CE a preluat atribuţiile Comisiei CEE şi EURATOM, precum şi pe cele ale Înaltei
Autorităţi a CECO;
- s-a adoptat un statut unic pentru funcţionarii europeni.

semnat la Bruxelles
În vederea realizării obiectivelor, CE a stabilit că statele membre să beneficieze de o

serie de privilegii şi imunităţi, precum:
- inviolabilitatea spaţiilor, sediilor CE;
- inviolabilitatea secretului arhivelor;
- executarea bunurilor CE doar cu aprobarea acesteia;
- scutirea de la plata impozitelor directe a bunurilor, veniturilor şi obiectelor de valoare
comunitară;
- dreptul la libera circulaţie a informaţiilor;
- imunitate de jurisdicţie pentru acţiunile şi declaraţiile făcute de funcţionarii europeni în
timpul exercitării atribuţiilor.
Este în vigoare şi în prezent, conform prevederilor TFUE.
înfiinţarea CE şi ale Tratatului de fuziune din 22 aprilie 1970
Renunţând la atribute din propria suveranitate, statele au conferit Comunităţilor o

anumită autonomie financiară prin conferirea dreptului exclusiv de a percepe taxe şi impozite,
respectiv de repartizare a veniturilor astfel obţinute
Sursele de finanţare ale UE, în prezent, sunt:
27
- suprataxe agrare percepute la graniţele externe pentru egalizarea preţului străin cu cel
comunitar;
- taxele vamale aplicabile importului din state terţe;
- o parte de 0,5% din TVA încasată de statele membre;
- cotizaţiile statelor membre în funcţie de PIB;
- alte surse.
II.1.12. Actul Unic European, semnat la Luxemburg şi Haga, la 17 şi 28 februarie 1986,

intrat în vigoare la 1 iulie 1987
Actul Unic European a adus o revizuirea generală a dreptului comunitar originar.

A extins cooperarea dintre statele membre asupra domeniului politic.
Unele dintre modificările semnificative aduse de acest tratat sunt, spre exemplu:
- fixarea obiectivului pentru CE de realizare a unei pieţe interne până în 1992 (piaţa internă
presupune liberalizarea totală, anume eliminarea tuturor barierelor şi ale celor nevamale peste
eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative);
- consacrarea juridică a Consiliului European;
- introducerea procedurii legislative a cooperării între Parlament şi Consiliu;
- dobândirea de către Parlament a dreptului de codecizie la aprobarea aderărilor şi asocierilor
cu state terţe;
- reglementarea adoptării unor decizii în cadrul Consiliului Ministerial cu majoritate
calificată;
- punerea bazelor necesare înfiinţării Tribunalului de Primă Instanţă;
- identificarea unor noi domenii de cooperare supranaţională: politica socială, cercetarea,
dezvoltarea tehnologică, mediu, cooperarea în politica economică şi monetară.
II.1.13. Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992,

intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 (TUE)
Tratatul privind Uniunea Europeana, semnat la Maastricht, a transformat UE într-o
formă de cooperare interguvernamentală care avea la bază:
- Comunităţile Europene;
- politica externă şi de securitate comună;
- cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
Obiectivele pe care UE şi le-a propus, prin acest tratat, au fost:
- promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, inclusiv prin crearea
monedei unice;
- afirmarea identităţii proprii pe scena internaţională prin implementarea unei politici externe
şi de securitate comună, precum şi a unei politici de apărare comună, prin:
28
- ocrotirea valorilor comunitare şi a independenţei UE;
- întărirea securităţii statelor membre, precum şi a celei internaţionale;
- promovarea cooperării internaţionale;
- dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept;
- respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
UE este reprezentată în acest domeniu de preşedinţia Consiliului, sub autoritatea politică a
Consiliului European, prin folosirea troicii europene. Consiliul, de comun acord, cu instituţiile
Uniunii Europene Occidentale, adoptă măsurile practice necesare. Preşedinţia Consiliului
European consultă Parlamentul cu privire la aspectele principale şi a opţiunilor fundamentale
în domeniul politicii externe şi de securitate comună (PESC), luând în considerare punctele de
vedere exprimate de acesta.
- întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei
cetăţenii a UE;
- dezvoltarea cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, în cadrul căreia un accent
deosebit a fost pus pe libera circulaţie a persoanelor, motiv pentru care un interes sporit a fost
arătat faţă de problematici specifice precum: politica privind azilul, reguli privind trecerea
frontierelor, politica privind imigraţia şi politica privind cetăţenii statelor terţe, cooperarea
judiciară civilă, penală, vamală şi poliţienească, lupta împotriva toxicomaniei, fraudei.
Nedispunând de personalitate juridică asemănătoare cu cea a Comunităţilor Europene sau a
statelor membre, Uniunea, sub imperiul acestui tratat, nu a avut la dispoziţie pentru a
soluţiona problemele anterior expuse, decât un sistem rudimentar de organe. Creatorii
Tratatului de la Maastricht au fost conştienţi, astfel, încă de la bun început, de necesitatea
revizuirii acestui tratat.
- menţinerea integrală, dar şi dezvoltarea acquis-ului comunitar.

iulie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999
Principalele modificări aduse de acest Tratat au fost următoarele:

1. Libertatea, securitatea şi dreptul au primit o nouă dimensiune, fiind reconfigurată protecţia
drepturilor fundamentale ale omului şi protecţia împotriva discriminării. S-a prevăzută că
nerespectarea de către statele membre a drepturilor fundamentale, poate atrage aplicarea de
sancţiuni, una dintre cele mai grave fiind suspendarea temporară a exercitării unor drepturi
izvorâte din dreptul originar, precum suspendarea dreptului de vot din Consiliu.
2. S-a demarat un proces de construire treptată a unui spaţiu al dreptăţii, libertăţii şi securităţii,
prin trecerea unei părţi a Pilonului III – Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne, din Tratatul de la Maastricht (Tratatul UE) în Tratatul Comunităţii Europene. Acest
proces de transfer a impus şi întărirea restului Pilonului III, a cărui denumire a şi fost
29
schimbată cu această ocazie în Cooperarea judiciară şi de poliţie în materie penală, prin
întărirea cooperării între organele de justiţie, de poliţie, vamale şi a altor organe şi instituţii
abilitate în acest domeniu, precum şi prin acordarea de atribuţii operative pentru Europol. De
asemenea, sistemul Schengen a fost introdus în dreptul originar, prin preluarea de către
Tratatul de la Amsterdam.
3. S-au avut în vedere şi domenii care afectau:
- direct cetăţenii unionali, domenii precum: crearea de locuri de muncă, politica socială,
mediul înconjurător, protecţia consumatorului, sănătatea;
- indirect cetăţenii unionali, domenii precum: aplicarea principiului subsidiarităţii, printr-un
protocol destinat exclusiv acestui principiu s-au precizat criteriile de aplicare.
S-a prevăzut dreptul cetăţenilor la folosirea limbilor oficiale ale tratatelor şi la a primi
răspunsuri la petiţie în aceeaşi limbă.
S-a pus accent pe transparenţă, facilitându-se cetăţenilor accesul la documentele şi
bazele de date ale Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei.
4. Cât priveşte politica externă s-a îmbrăţişat ideea transformării acesteia într-una eficientă şi
coerentă, în special prin dezvoltarea mijloacelor şi structura unei politici externe comune. În
acest sens s-au decis aspecte precum:
- întărirea rolului Consiliului European pentru a putea elabora şi adopta strategii comune;
- Consiliul de Miniştri putea decide, pe baza strategiilor comune, prin majoritate calificată;
- s-a introdus conceptul de „abţinere constructivă” potrivit căruia abţinerea de la vot a unui
stat membru nu este echivalentă cu un vot împotrivă, iar statul care a votat astfel nu poate fi
obligat a executa hotărârea, dar nici nu poate împiedica statele care au votat pentru a o
executa;
- statele membre şi-au păstrat un drept de veto ce putea fi exercitat pentru motive importante
care privesc politica naţională proprie;
- s-a recunoscut UE o personalitate juridică restrânsă, specializată pentru că i s-a permis a
încheia acorduri cu state sau organizaţii internaţionale.
5. Cât priveşte politica de securitate comună:
- Secretarul general, ce va îndeplini rolul de Înalt Reprezentant, va sprijini preşedinţia
Consiliului în cadrul politicii de securitate comună;
- UE va prelua „sarcinile Petersberg (prin această Declaraţie, miniştrii Uniunii Occidentale au
subliniat importanţa UEO şi NATO pentru securitatea Europei şi necesitatea aderării la UEO
a celorlalte state comunitare)” cât priveşte acţiunile umanitare şi cele de salvare şi menţinere
a păcii;
- s-a avut în vedere şi dezvoltarea unei cooperări în domeniul politicii de înarmare.
6. Cât priveşte relaţiile economice internaţionale:
- i s-a acordat posibilitatea Consiliului ca, prin decizii luate în unanimitate, să adopte măsuri
privind extinderea mecanismelor valabile pentru politica comercială comună, precum şi
30
negocierea şi încheierea unor acorduri internaţionale privind serviciile şi drepturile de
proprietate intelectuală
7. Referitor la reformarea instituţională, s-a avut în vedere:
- modificarea în timp a componenţei Comisiei astfel ca, în timp şi în anumite condiţii, statele
care trimiteau câte doi reprezentanţi (Franţa, Germania, Italia, Anglia şi Spania) să trimită
doar unul, iar la momentul la care componenţa acestuia va depăşi 20 de membri, statele să se
reunească pentru a revizui tratatele sub aspectul compoziţiei, a modului de lucru şi a
procedurii instituţiilor comunitare;
- simplificarea procedurilor de codecizie;
- scăderea numărului procedurilor de legiferare;
- extinderea codeciziilor cu Parlamentul European;
- extinderea votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului;
- reglementarea raporturilor cu parlamentele naţionale.
8. S-a pus un accent şi pe cooperarea intensificată în cadrul grupurilor de state membre care
vor să progreseze în domeniul integrării mai repede ca celelalte (proces cunoscut şi sub
denumirea de „Europa cu mai multe viteze”).
9. Deşi nu s-a reuşit simplificarea, unificarea şi codificarea tratatelor de bază, Tratatul de la
Amsterdam a reuşit a trece mai multe domenii ce ţineau de Pilonul II şi Pilonul III, în Pilonul
I, acestea fiind trecute din sfera cooperării în cea a integrării juridice.

conexe celor sus-arătate, din 26 februarie 2001, intrat în vigoare la 1 februarie 2003
Adoptarea acestui tratat a fost determinată de extinderea UE la 21 de state membre

ceea ce a impus modificarea prevederilor tratatelor privind componenţa şi modul de
funcţionarea a Comisiei şi ponderea voturilor din Consiliul UE, dar s-a şi construit cadrul
necesar pentru crearea „capacităţii de lărgire”
Aspectele de noutate aduse de acest tratat au fost:
- introducerea unei ponderi a voturilor în cadrul Consiliului UE ţinându-se cont de:
a) mărimea populaţiei unei ţări;
b) principiul potrivit cărui UE este formată din state care nu au renunţat în
totalitate la drepturile suverane.
- s-a permis Comisiei ca, printr-o clauză rendez-vous, să-i coreleze mărimea şi componenţa în
funcţie de cerinţele ce se vor ivi;
- s-au reformat prevederile cu privire la Curtea de Justiţie Europeană (CJE) şi la Tribunalul de
Primă Instanţă având în vedere creşterea volumului de activitate a acestora;
- cooperarea intensivă a fost „transformată” pentru a prelua rolul de „motor al integrării”.
31
- aplicarea de sancţiuni statelor se va putea face doar cu respectarea principiilor statului de
drept;
- s-a extins votul majoritar la încă 28 de domenii;
- adoptarea unei poziţii comune privind extinderea, inclusiv cu privire la extinderea numărului
de voturi din Consiliu şi a numărului de membri în Parlament.
Modificările aduse Tratatului Uniunii Europene (TUE) au fost:
- introducerea unui sistem de avertizare timpurie, prin modificarea art.7 TUE, în cazul în care
ar exista pericolul ca un stat să încalce prevederile art.6 TUE, caz în care decizia aparţine
Consiliului EU împreună cu Parlamentul European, CJE putând decide exclusiv asupra
respectării procedurii. Sancţiunea aplicabilă în acest caz este suspendarea dreptului de vot al
statului vizat.
- politica externă şi de securitate comună va cuprinde toate problemele referitoare la
securitatea UE, inclusiv stabilirea progresivă a unei politici de apărare comună, scop în care
Comitetul politic existent s-a transformat în Comitetul politic şi de securitate, aflat sub
supravegherea Consiliului UE şi cu atribuţii de control politic şi coordonare strategică în
gestionarea crizelor.
- întărirea rolului Eurojust (Oficiul European pentru Cooperare în Justiţie) prin:
- cooperarea în procedurile judecătoreşti şi executarea hotărârilor
judecătoreşti;
- facilitarea extrădărilor între statele member;
- evitarea conflictelor de competenţă;
- participarea la cercetările în cazul infracţiunilor transfrontaliere grave;
- facilitarea cooperării cu Europol, OLAF (Unitatea Europeană de
Luptă Antifraudă) şi Reţeaua Judiciară Europeană.
Modificări aduse Tratatului instituind Comunitatea Europeană au fost:
- acestea au presupus reformarea fiecărui organ comunitar astfel:
- Consiliul UE:
- s-a acceptat introducerea modului de votare cu majoritate triplu calificată care ţine
seama şi de mărimea populaţiei din statele membre. Conform acestui mod de votare trebuie
întrunită nu numai majoritatea voturilor exercitate de reprezentanţii unui anumit număr de
state membre, ci aceste voturi trebuie să vină de la reprezentanţii acelor state membre a căror
populaţie reprezintă majoritatea la nivelul populaţiei UE. Acest „veto demografic” presupune,
aşadar, adoptarea actelor normative comunitare cu un vot care reprezintă cel puţin 62% din
populaţia UE.
- dacă după Tratatul de la Amsterdam numărul aproximativ al domeniilor în care se
vota cu unanimitate era de 70, numărul acestora va scădea după Tratatul de la Nisa, votul cu
majoritate calificată fiind extins inclusiv la domenii precum:
- măsurile împotriva discriminării (art.13)
32
- reguli generale privind libera circulaţie a cetăţenilor unionali (art.18)
- cooperarea judiciară în materie civilă (art.65, art.67)
- numirea preşedintelui şi a membrilor Comisiei (art.214)
- votul cu unanimitate, la solicitarea statelor mari, a fost menţinut, însă, în domenii
precum:
- politica de vize şi imigrarea
- impozitele şi securitatea socială
- comerţul cu servicii culturale şi audiovizuale
- în cadrul acestui Consiliu, România are, în prezent, 14 membri (după Germania,
Marea Britanie, Franţa, Italia, Spania şi Polonia)
- Parlamentul European
- s-a încercat corectarea, dacă nu chiar demolarea „deficitului democratic” de la
nivelul acestei instituţii prin reîmpărţirea locurilor de parlamentari astfel încât:
- să se realizeze o reprezentare proporţională
- să se extindă competenţele legislative ale Parlamentului
- numărul parlamentarilor a fost până-n 2014 de 732, România având 33 de mandate
parlamentare, pentru ca începând cu legislatura 2014-2019, numărul acestora să fie de 751,
România având 32 de astfel de mandate.
- Comisia Europeană
- la momentul depăşirii a 27 de membri, s-a convenit ca autoritatea care va stabili, cu
unanimitate de voturi, numărul membrilor Comisiei să fie Consiliul, numărul membrilor
urmând a fi oricum sub 27, numirea făcându-se, în principiu, prin rotaţie
- comisarii s-a stabilit că urmau a fi desemnaţii de şefii de state şi de guverne reuniţi în
cadrul Consiliului European, cu majoritate calificată, cu aprobarea Parlamentului European
- a fost crescut rolul de conducător al preşedintelui Comisiei Europene
- Curtea de Justiţie Europeană (CJE) şi Tribunalul de Primă Instanţă (TPI)
- a fost recunoscut rolul de asigurare a respectării dreptului în interpretarea şi
aplicarea tratatului prezent, atât CJE cât şi TPI, evident în limita competenţelor acestora,
confirmându-se, astfel, existenţa unui veritabil sistem jurisdicţional
- TPI îi sunt subordonate camere de judecată care vor exercita competenţe
jurisdicţionale în domenii special reglementate prin tratat
- componenţa CJE a rămas neschimbat, fiecare stat având dreptul de a trimite un
judecător, dar pe lângă completele de 3 sau 5 judecători sau introdus şi cele de 11 judecători,
pentru a reduce încărcătura instanţei
- căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de camerele de judecată vor fi judecate
de TPI
33
- hotărârile date în judecarea căilor de atac de către TPI vor fi controlate de CJE doar
în acele cazuri în care există un pericol întemeiat că unitatea sau coerenţa dreptului comunitar
va fi afectată
- TPI a primit şi dreptul de a soluţiona, în anumite domenii ce sunt stabilite prin
Statutul CJE, acţiuni preliminare, hotărârile acestuia putând fi controlate de CJE doar dacă
coerenţa şi unitatea dreptului comunitar sunt periclitate. Acţiunea preliminară este o acţiune
de drept comunitar prin care o instanţă naţională din statele membre ale Comunităţilor poate
sau este obligată să solicite CJE acordarea unui sprijin prin luarea unei decizii privind:
- interpretarea tratatelor de înfiinţare;
- valabilitatea şi interpretarea actelor normative ale organelor CEE,
Euratom şi ale Băncii Centrale Europene;
- interpretarea statutelor instituţiilor fondate de Consiliu, dacă este
permis de prevederile acestora aşa ceva;
- validitatea deliberărilor Înaltei Autorităţi şi ale Consiliului, dacă într-
un litigiu pendinte în faţa sa se ridică probleme de interpretare a acestora sau se contestă
validitatea lor şi clarificarea acestei probleme de către CJE ajută la soluţionarea litigiului în
fond.
- judecătorii de la camerele de judecată trebuie să îndeplinească doar condiţiile pentru
ocuparea funcţie de judecător.
La nivelul celorlalte organe comunitare, modificările aduse au vizat componenţa
acestora, anume numărul de membri şi numărul reprezentanţilor naţionali.
Cu acest prilej a fost elaborată şi dată publicităţii în decembrie 2000 şi Carta UE a
drepturilor fundamentale, fiind astfel revigorat şi domeniul respectării drepturilor
fundamentale ale omului.
A fost adoptată şi Declaraţia privind viitorul Uniunii prin care s-a subliniat că prin
acest tratat a fost creat un cadru instituţional capabil să facă faţă aderării de noi state şi că se
doreşte lansarea unei dezbateri publice privind viitorul UE.
Beneficii aduse de adoptarea acestui tratat pot fi amintite:
- fixarea numărului de membri în organele comunitare ţinând cont de şi de statele candidate
- reformarea sistemului jurisdicţional comunitar
- trecerea de noi domenii în sfera votului cu majoritate calificată
- clarificarea mecanismului de cooperare intensivă
Din păcate, este necesar a releva şi existenţa unor minusuri urmare a adoptării acestui
tratat, anume:
- garantarea confuză a drepturilor fundamentale;
- nerealizarea transparenţei vizate;
- complicarea procesului legislativ comunitar prin introducerea sistemului de vot ce ţine cont
de populaţie;
34
- nesimplificarea tratatelor în sensul redactării acestora într-un limbaj obişnuit cetăţeanului
comunitar.
II.1.16. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunii Europene şi

a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, din 13 decembrie 2007
Acest tratat încearcă să răspundă unei dileme privind natura sa juridică – este o
alternativă constituţională comunitară, având în vedere eşecul Tratatului privind elaborarea
unei Constituţii Europene, semnat la 29 octombrie 2004, la Roma, şi care ar fi trebuit să intre
în vigoare la 01 noiembrie 2006, dacă nu ar fi fost respins la referendum de cetăţenii francezi
şi olandezi (condiţia intrării în vigoare a acestui trata a fost acea a ratificării de către toate
statele semnatare), sau este un tratat de reformă, având în vedere că a preluat toate elementele
de reformă cuprinse de aşa-zisa Constituţie Europeană.
În afara de textul tratatului, au mai fost adoptate:
- Protocoale anexate la TUE, la TFUE şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a
Energiei Atomice
- Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în UE
- Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii
- Protocolul privind Eurogrupul
- Protocolul privind cooperarea structurată permanentă instituită prin art.28A din TUE
- Protocolul cu privire la art. 6 alin.(2) din TUE referitor la aderarea Uniunii la CEDO
- Protocolul privind piaţa internă şi concurenţa
- Protocolul privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a UE în Polonia şi Regatul Unit
- Protocolul privind exercitarea competenţelor naţionale
- Protocolul privind serviciile de interes general
- Protocolul privind decizia Consiliului referitoare la punerea în aplicare a art. 9C alin.(4) din
TUE şi a art. 205 alin. (2) din TFUE între 1 noiembrie 2014 şi 31 martie 2017, pe de o parte,
şi începând cu 1 aprilie 2012, pe de altă parte
- Protocolul privind dispoziţiile tranzitorii
- Protocol nr. 1 de modificare a protocoalelor anexate la TUE, la TFUE şi/sau la Tratatul de
instituirea a Comunităţii Europene a Energiei Atomice
- Tabele de corespondenţă menţionate la art.2 din Protocol nr. 1 de modificare a protocoalelor
anexate la TUE, la TFUE şi/sau la Tratatul de instituirea a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice
- Protocolul nr. 2 de modificare a Tratatului de instituirea a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice
- Anexe şi Actul final ale Tratatului
Modificări aduse TUE, prin Tratatul de la Lisabona, sunt:
35
- UE se întemeiază pe TUE şi TFUE, tratate care au aceeaşi valoare juridică
- UE se substituie Comunităţii Europene şi îi succede acesteia, pe o durată nelimitată şi are
personalitate juridică, conform art.46A
- se întemeiază pe valorile reglementate de art.2, anume: respectarea demnităţii umane,
libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
- sunt propuse noi scopuri:
- promovarea păcii, a valorilor sale şi a bunăstării popoarelor
- oferirea propriilor cetăţeni a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în
cadrul căruia este garantată libertatea de circulaţie corelată cu măsuri de
protecţie a frontierelor şi de prevenire şi combatere a criminalităţii
- UE este o piaţă internă ce va acţiona pentru o dezvoltare durabilă
- combaterea excluziunii sociale şi a discriminărilor
- promovarea justiţiei, protecţiei sociale, egalităţii între femei şi bărbaţi,
protecţia drepturilor copilului
- promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, a solidarităţii între
statele membre
- respectarea diversităţii culturale şi lingvistice
- protejarea patrimoniului cultural european
- instituirea unei comunităţi economice şi monetare, cu moneda euro
- promovarea valorilor şi a intereselor proprii, precum şi protecţia propriilor
cetăţeni în relaţiile cu comunitatea internaţională
- este introdusă, prin art.4 alin.(3) din TUE o clauză de loialitate între statele membre ale UE
- noile instituţii ale UE, conform art.13 TUE sunt:
- Parlamentul European
- Consiliul European
- Consiliul
- Comisia Europeană
- Curtea de Justiţie a UE
- Banca Centrală Europeană
- Curtea de Conturi
- conform art.50 din TUE, orice stat membru al UE poate decide, potrivit propriilor norme
constituţionale, să se retragă din UE
- simbolurile UE sunt recunoscute de doar 16 state
- a fost introdus principiul democraţiei şi transparenţei
- asigurarea unui control prealabil pentru parlamentele naţionale la aplicarea principiului
subsidiarităţii în procesul legislativ unional
- accentuarea preeminenţei dreptului unional faţă de dreptul naţional
36
- aderarea la CEDO, iar Carta UE a drepturilor fundamentale se va aplica, în principiu, tuturor
statelor membre
- înfiinţarea, sub autoritatea Consiliului, a Autorităţii Europene de Apărare
Modificări aduse tratatelor de înfiinţarea a Comunităţilor sunt:
- Tratatul CEE devine Tratatul privind funcţionarea UE
- realizarea unui catalog privind împărţirea competenţelor dintre UE şi statele membre
- definirea relaţiei dintre UE şi religie, prin art.17 din TFUE
- creşterea numărului de avocaţi generali la 11, de la 8, un loc permanent pentru astfel de
avocat fiind conferit Poloniei
- avizarea candidaţilor pentru funcţia de judecător sau cea de avocat general de către o
comisie special instituită, aviz anterior nominalizării făcute de guvernele naţionale
- numărul parlamentarilor este limitat la 751, niciun stat neputând avea mai mult de 96
mandate, dar nici mai puţin de 6
- regula o constituie codecizia în procedura legislativă
- este posibilă adoptarea de regulamente privind Eurojust, precum şi în domeniul penal şi
procesual penal
- Sistemul European al Băncilor Centrale este format din băncile centrale naţionale, iar dintre
acestea cele ale căror state au monedă euro, alături de BCE formează Eurosistemul
- stabilirea capitalului Băncii Europene de Investiţii
- stabilirea alegerii unui Preşedinte al Consiliului European, al cărui mandat este de 2,6 ani
- din 2014 Comisia va avea 14 membri, Preşedintele său urmând a fi desemnat pe baza
rezultatelor alegerilor parlamentare, dispoziţie ce nu a mai fost pusă în aplicare
- instituirea iniţiativei legislativă cetăţenească – 1.000.000.000 de cetăţeni UE
- introducerea unui sistem de majoritate în cadrul Consiliului din 2014, eventual din 2017
- simplificarea procedurilor de sancţionare pecuniară a statelor membre pentru nerespectarea
dreptului comunitar
- judecarea acţiunilor preliminare în procedură de urgenţă în cauzele cu arestaţi
- fundamentarea unor aspecte privind tema energiei: asigurarea funcţionării pieţei energiei,
asigurarea siguranţei aprovizionării cu energie a UE, promovarea eficienţei energetice,
dezvoltarea de noi surse de energie, a energie regenerabile, promovarea interconectării
reţelelor energetice
- prevenirea sau apărarea, după caz, faţă de ameninţările teroriste, scop în care este introdusă
o clauză de solidaritate potrivit căreia UE şi statele membre acţionează în comun în cazul în
care un stat membru este obiectul unui atac terorist sau al unei catastrofe natural sau
provocate de om
- extinderea cooperării pe mai multe domenii, precum: crearea de titluri europene de
proprietate intelectuală; elaborarea unei politici europene a spaţiului; dezvoltarea protecţiei
civile; îmbunătăţirea capacităţii administrative a statelor de punere în aplicare a dreptului UE;
37
acordarea ajutoarelor umanitare statelor terţe victime ale unei catastrofe naturale sau
provocate de om.
- la operarea de modificări la Tratatul EURATOM se recurge doar dacă este necesară
corelarea Tratatului CEEA cu TUE şi TFUE.
Criticile aduse Tratatului de la Lisabona sunt:
1. nerespectarea cerinţelor de transparenţă de către varianta neconsolidată şi nenumerotată a
tratatului
2. încălcarea principiului suveranităţii naţionale a statelor membre, ţinându-se cont de faptul
că tratatul prevede crearea unei apărări militare comune europene
3. neexcluderea posibilităţii federalizării UE
4. nebazarea pe principiul egalităţii suverane a statelor membre, ci pe cel al democraţiei
reprezentative
5. ilegalitatea prevederilor privind procedura de ieşire din UE
6. definirea prea largă şi generală a competenţelor partajate
7. inadmisibilitatea acordării unor competenţe de natură penală UE
8. neluarea în considerare a faptului că suveranitatea este o putere nelimitată, a cărei
divizibilitate ar fi o contradicţie. Având în vedere şi practică instanţelor constituţionale, în
special a celei a Cehiei şi a Germaniei, curţile constituţionale ale statelor membre ale UE
interpretează Tratatul de la Lisabona şi dreptul UE într-un mod euro-conform, menţinându-şi
şi posibilitatea verificării acestuia la nevoie, cel puţin la nivel de principiu.
Să ne reamintim...
1. Izvoarele originare sau primare sunt tratatele de înfiinţare a Comunităţilor
Europene şi UE, care au pus bazele actului legislativ comunitar viitor şi au stabilit
scopurile acestuia, adică normele juridice care provin direct de statele membre.
2. Adoptarea acestor tratate a inceput in anul 1957, anul 2007 marcand adoptarea
Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunii Europene şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene.
Rezumat
1. In sens material, prin izvoarele dreptului UE se înţeleg acele fapte, evenimente
care generează apariţia dreptului UE, precum: opinia publică europeană,
convingerile juridice europene, etc., iar in sens formal, prin izvoarele dreptului UE
se înţeleg acele forme de exteriorizare a normelor unionale, mijlocul juridic în care
se îmbracă acestea.
38
2. Criteriul cu cea mai largă susţinere în funcţie de care se poate distinge între
izvoarele dreptului UE, este cel al forţei juridice. În funcţie de acest criteriu
clasificarea acestor izvoare este următoarea: izvoarele originare sau primare;
izvoarele secundare sau derivate; izvoarele nescrise; izvoarele complementare ale
dreptului UE.
3. Principalele izvoare primare sau originare ale dreptului Uniunii Europene sunt:
Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO),
semnat la Paris, la 18 aprilie 1951; Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii
Economice Europene (CEE), semnat la Roma, la 25 martie 1957, intrat în vigoare la
14 ianuarie 1958; Tratatul privind înfiinţarea EURATOM, semnat la Roma, la 25
martie 1957, intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958; Tratatul de fuziune din 8 aprilie
1965, semnat la Bruxelles; Actul Unic European, semnat la Luxemburg şi Haga, la
17 şi 28 februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987; Tratatul privind Uniunea
Europeană, semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992, intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993 (TUE); Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatului
privind UE din 17 iulie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999; Tratatul de la Nisa
privind modificarea Tratatului Uniunii Europene, a tratatelor de înfiinţare a
Comunităţilor Europene, respectiv a unor acte normative conexe celor sus-arătate,
din 26 februarie 2001, intrat în vigoare la 1 februarie 2003; Tratatul de la Lisabona
de modificare a Tratatului privind Uniunii Europene şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene, din 13 decembrie 2007.

1. Identificaţi diferenţele dintre izvoarele primare sau originare, respectiv cele
secundare sau derivate ale dreptului Uniunii Europene.
2. Identificaţi tratatul care vorbeşte pentru prima dată de Uniunea Europeană.
3. Analizaţi criticile aduse Tratatului de la Lisabona prin textele tratatului însuşi.
39
Unitatea de învăţare II.2. Izvoarele secundare sau derivate
Cuprins
II.2.1. Introducere ..................................................................................................... 40
II.2.2. Competenţe..................................................................................................... 40
II.2.3. Noţiunea izvoarele secundare sau derivate ................................................... 40
II.2.4. Regulamentul ................................................................................................. 42
II.2.5. Directiva......................................................................................................... 44
II.2.6. Decizia ........................................................................................................... 46
II.2.7. Avizul şi recomandarea .................................................................................. 48
II.2.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu izvoarele secundare sau derivate
ale dreptului unional, cu particularităţile fiecăruia dintre acestea.

Aprofundarea tematicii permite înţelegerea disctinţiei dintre diferitele izvoare
secundare sau derivate ale dreptului Uniunii Europene, studentul putând
identifica, în funcţie de propriile trăsături, izvoare secundare ale dreptului
Uniunii Europene, putând caracteriza diferitele astfel de izvoare.
II.2.3. Noţiunea de izvoare secundare sau derivate
Izvoarele derivate sunt acele acte unilaterale adoptate de instituţiile UE în executarea

tratatelor. Actele ce alcătuiesc această categorie de izvoare ale dreptului unional se încadrează
în această categorie pentru că:
- contribuie la realizarea obiectivelor prevăzute de tratate;
- sunt subordonate faţă de dreptul originar.
De altfel, esenţiala caracteristică a acestor izvoare este tocmai aceea că îşi au temeiul
în tratatele constitutive, dar şi în cele care le-au modificat sau completat de-a lungul timpului
pe acestea, acestea putând fi create:
- doar în domeniile prevăzute de tratate;
40
- doar pentru scopurile arătate în aceste tratate;
- doar de către instituţiile desemnate în acest sens de tratate;
- doar cu respectarea procedurii prevăzute de tratate,
putând vorbi astfel, şi la nivelul UE, de existenţa unui principiu al legalităţii.
Sediul principal al materiei îl constituie art.288 TFUE potrivit căruia: „Pentru
exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii,
recomandări şi avize.
Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele
sale şi se aplică direct în fiecare stat membru.
Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la
rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte
forma şi mijloacele.
Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii,
decizia este obligatorie numai pentru aceştia.
Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii.”
Identificarea în Tratatul de la Lisabona a acestor acte a făcut ca acestea să fie
cunoscute şi sub denumirea de acte tipice. În consecinţă, actele adoptate de instituţii şi care nu
se regăsesc în această enumerare sunt cunoscute ca acte nenumite sau acte atipice.
Dacă tratatul nu indică actul care trebuie să fie adoptat, instituţiile îl aleg de la caz la
caz cu respectarea:
- procedurilor aplicabile;
- principiului proporţionalităţii.
În virtutea prevederilor alin.(3) al art.298 TFUE coroborate cu cele ale art.290 TFUE,
în prezent, poate fi distins între:
- acte legislative – adică acele acte juridice adoptate prin procedură legislativă şi care:
- conform art. 289 coroborat cu art. 297 TFUE – sunt cele adoptate în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, fiind semnate de preşedintele
Parlamentului European şi de preşedintele Consiliului, respectiv cele adoptate
conform unei proceduri legislative speciale şi care sunt semnate de
preşedintele instituţiei care le-a adoptat;
- actele adoptate prin procedura specială legislativă pot fi adoptate de
Parlament, cu aprobarea Consiliului, sau de Consiliu, cu avizul sau aprobarea
Parlamentului. În practică, majoritatea acestor acte sunt adoptate de Consiliu,
cu atât mai mult în situaţiile în care trebuie adoptate măsuri în materii politice
sensibile, precum: securitatea socială sau protecţia cetăţenilor (art.21 par. 3
TFUE); armonizarea legislaţiilor în privinţa impozitelor indirecte (art.113
TFUE); paşapoarte, cărţi de identitate, permise de şedere sau orice alt
document asimilat (art.77 par. 2 TFUE). Din categoria celor care sunt aprobate
41
de Parlament, pot fi enumerate cele în domenii precum: adoptarea statutului şi
a condiţiilor de exercitare a funcţiilor de membru în Parlamentul European
(art.223 par. 2 TFUE); stabilirea modalităţilor de anchetă (art.226 par. 3
TFUE); adoptarea statutului şi a condiţiilor generale de exercitare a funcţiei de
mediator (art.228 par. 4 TFUE).
- se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE);
- intră în vigoare la data prevăzută în conţinutul lor sau la 20 de zile de la
publicare.
- acte nelegislative – reprezintă acele acte pe care Comisia poate fi delegată, printr-un act
legislativ, a le adopta şi care nu au caracter legislativ şi care au domeniu de aplicare general,
care completează sau modifică elemente neesenţiale ale actului legislativ (art. 290 TFUE),
precum şi acte de execuţie (art. 291 TFUE).
Regulamentele, directivele şi deciziile fără caracter legislativ se semnează de
preşedintele instituţiei care le-a adoptat. Regulamentele, directivele şi deciziile, acestea din
urmă doar cele care nu indică destinatarii, fără caracter legislativ se publică în JOUE.
Regulamentele, directivele şi deciziile, acestea din urmă doar cele care nu indică destinatarii,
fără caracter legislativ, intră-n vigoare, în principiu, la data prevăzută în conţinutul lor sau la
20 de zile de la publicare în JOUE.
Directivele şi deciziile, acestea din urmă doar cele care indică destinatarii, se notifică
destinatarilor lor şi intră-n vigoare de la data notificării.
Actele normative unionale şi ale EURATOM sunt:
- regulamentul;
- directiva;
- decizia;
- recomandarea;
- avizul.
- regulamentul, decizia, recomandarea şi avizul emise de Banca Centrală Europeană.
Între normele dreptului secundar se aplică regulile generale referitoare la coliziunea de
norme juridice, anume:
- lex specialis derogat legi generali - norma specială primează faţă de cea generală;
- lex posterior derogat legi priori - legea superioară are întâietate faţă de cea inferioară,
excepţia de la cele de mai sus apare doar în cazul coliziunii dintre regulamentele de bază şi
cele de executare.
II.2.4. Regulamentul
Acesta este un act normativ unional cu aplicabilitate generală, obligatoriu în toate
elementele sale şi direct aplicabil în toate statele membre.
42
Este un instrument de integrare ce urmăreşte uniformizarea normelor juridice
aplicabile statelor membre.
Caracteristicile acestui izvor secundar sunt:
- general – acesta conţine prescripţii generale şi impersonale, statuând în mod abstract
ca şi legea naţională. Este aplicabil categoriilor avute în vedere în mod abstract şi-n ansamblul
lor, posiblitatea de a individualiza destinatarii nu afectează acest caracter general. Acest
caracter nu presupune că un regulament trebuie să se aplice uniform în toate statele membre.
- forţă obligatorie – atinge toate elementele sale, faţă de toate statele membre,
instituţiile unionale, autorităţilor statelor membre sau resortisanţilor statelor membre (SM),
motiv pentru care nerespectarea acestuia atrage după sine încălcarea obligaţiilor asumate de
state. Fiind obligatoriu în toate elementele sale presupune că legiuitorul european dispune nu
doar cu privire la rezultat, ci şi la modalităţile de aplicare. În consecinţă, statele membre nu
vor putea invoca în neaplicarea unui regulament, dificultăţile de aplicare la nivel naţional al
acestuia sau ordinea juridică internă pentru a justifica nerespectarea acestuia.
- aplicabilitate directă – nu este necesară adoptarea unei norme naţionale pentru ca
acesta să fie aplicat de un stat membru, validitatea sa fiind automată. Respectarea acestei
caracteristici a regulamentelor este o condiţie indispensabilă pentru aplicarea unitară şi
simultană a regulamentelor unionale în întreaga Uniune. Acest caracter presupune că
regulamentul produce efecte juridice imediate şi este apt a conferi particularilor drepturi pe
care jurisdicţiile naţionale au obligaţia de a le proteja.
În funcţie de autor lor sau de conţinut, în practică pot fi identificate următoarele
categorii de regulamente:
- regulamente de bază, adoptate prin procedura legislativă ordinară sau prin cea specială;
Un astfel de exemplu este: Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului

European și al Consiliului din 16 februarie 2011 de stabilire a normelor și
principiilor generale privind mecanismele de control de către statele membre al
exercitării competențelor de executare de către Comisie, publicat în JOUE
L 55/13 din 28.02.2011.
- regulamente de execuţie (de aplicare), adoptate de Comisie conform art. 291 TFUE;
Un astfel de exemplu este: Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2016/2345

al Comisiei din 14 decembrie 2016 de modificare a Regulamentului (CE) nr.
262/2009 și a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 1079/2012 în ceea
ce privește trimiterile la dispozițiile OACI (Text cu relevanță pentru SEE),
publicat în JOUE L 348/11 din 21.12.2016.
43
- regulamente delegate, adoptate de Comisie conform art. 290 TFUE.
Un astfel de exemplu este: Regulamentul delegat (UE) 2016/341 al Comisiei

din 17 decembrie 2015 de completare a Regulamentului (UE) nr. 952/2013 al
Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește normele tranzitorii
pentru anumite dispoziții din Codul vamal al Uniunii, în cazul în care sistemele
electronice relevante nu sunt încă operaționale, și de modificare a
Regulamentului delegat (UE) 2015/2446 al Comisiei, publicat în JOUE L 69/1
din 15.03.2016.
Regulamentele se pot clasifica, astfel, în regulamente de bază adoptate, ca acte

legislative de Consiliu și de Parlament, prin proceduri legislative ordinare sau speciale, şi
regulamente de execuţie (de aplicare), respectiv delegate adoptate de Comisie, fiind vorba
practic despre „o legiferare în doi timpi”.
Excepţie de la aplicabilitatea directă o constituie acele acte adoptate de statele membre
în vederea executării regulamentului, acte pe care, de regulă, statele chiar sunt obligate a le
adopta, dar prin intermediul cărora nu poate împiedica executarea prevederilor
regulamentului.
- destinat statelor şi particularilor, astfel precum s-a precizat şi mai sus;
- putere normativă completă – prin acesta autoritatea legislativă unională îşi impune
modalităţile de aplicare şi de executare considerate oportune, şi nu doar rezultatele.
Regulamentul intră-n vigoare la data prevăzută de acesta sau, dacă o astfel de dată nu
este prevăzută în conţinutul său, la 20 de zile de la data publicării în Jurnalul Oficial al UE
(JOUE).
II.2.5. Directiva
Directiva este un act normativ unional obligatoriu pentru fiecare stat membru
destinatar în ceea ce priveşte rezultatul care urmează să fie atins, dar care lasă autorităţilor
naţionale competenţa în privinţa formei şi a mijloacelor (”metodă de legislaţie cu 2 etape”).
Este un instrument de armonizare, de cooperare şi de apropiere a legislaţiilor naţionale, aşadar
nu este un instrument de integrare.
Directiva înseamnă un compromis între nevoia de legiferare existentă la nivel de
Uniune şi suveranitatea statală.
Directiva creează o obligaţie de legiferare pentru statele destinatare, în virtutea art.288
TFUE şi a art. 4 alin.(3) TUE cu privire la clauza de loialitate conform căreia statele membre
adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care
decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii.
44
Acest act obligă statele să introducă conţinutul său în legislaţia internă, într-un anumit
termen, statele având, libertatea recunoscută prin art. 288 TFUE, de a alege forma şi
mijloacele de transpunere la nivel naţional pentru a asigura astfel efectul util al directivei.
Directivele impun, aşadar, statelor membre o obligaţie absolută de rezultat. Curtea de
Justiţie a stabilit, prin jurisprudenţa sa, că directivele trebuie transpuse cu precizia şi
limpezimea necesare pentru a satisface pe deplin necesitatea de securitate juridică, dar şi că
dacă se recunosc drepturi, trebuie să se asigure particularilor plenitudinea acestora pentru a se
putea prevala de acestea în faţa instanţelor naţionale, dacă este cazul.
O directivă nu va putea fi transpusă prin acte susceptibile de modificare de către
autorităţile administraţiei publice şi care nu se bucură de publicitate adecvată, precum o
circulară sau o adresă ministerială.
Prin transpunerea unei directive nu trebuie să se înţeleagă reluarea mutatis mutandis
(formal şi textual) a dispoziţiilor directivei într-un act naţional.
Statele membre (SM) nu au posibilitatea de a invoca dispoziţii, practici sau situaţii de
ordin juridic intern pentru a nu transpune o directivă sau pentru a nu respecta termenul de
transpunere.
Obligaţia SM de a a ajunge la rezultatul prevăzut printr-o directivă incumbă tuturor
autorităţilor acestora, aşadar şi celor jurisdicţionale, instanţele naţionale putând chiar să
îndepărteze norma naţională contrară care nu se pretează unei interpretări conforme faţă de
directivă. Directivele au, aşadar, şi un aşa numit efect administrativ, în virtutea căruia nu doar
instanţele naţionale, ci şi organele statale, aşadar şi cele administrative, trebuie să aplice
prevederile acestora.
Caracteristicile directivei sunt:

- forţă obligatorie – în scopul pe care-l desemnează;
- caracter general;
- destinată unui stat sau mai multor state membre;
- caracter normativ incomplet – alegerea formelor (tehnici legislative) şi a mijloacelor
(instituţii juridice susceptibile a realiza obiectivul) necesare pentru atingerea obiectivului
fixat, este lăsată la aprecierea suverană a fiecărui stat;
- indirect aplicabilă – statul destinatar fiind obligat a acţiona în vederea transpunerii
directivei într-un termen care variază, de regulă, între 1 an şi 3 ani (de regulă acesta este de 2
ani), până când nu sunt create drepturi şi obligaţii pentru resortisanţi. În cadrul termenului de
transpunere, statul nu poate fi tras la răspundere pentru întârzierea transpunerii, dar este
obligat, şi în acest termen, precum şi anterior preluării directivei în dreptul intern, a nu lua
măsuri care ar putea contraveni directivei.
De la regula aplicabilităţii indirecte a directivelor există şi excepţia aplicabilităţii
directe, cu condiţia întrunirii următoarelor condiţii:
45
- statul nu a respectat termenul de preluare sau a implementat în mod eronat directiva;
- conţinutul directivei este suficient de exact şi necondiţionat pentru a putea crea drepturi
pentru particulari;
- creează avantaje pentru cetăţeanul unional;
- poate fi invocată de particular în raporturile cu organele de stat, cele naţionale.
Aceasta este un act legislativ adoptat de Consiliu și de Parlament, prin proceduri
legislative ordinare sau speciale.
Statele nu se pot eschiva de la obligaţia de transpunere a directivei nici prin invocarea
propriei legislaţii, nici prin invocarea faptului că alte state membre nu au preluat directiva la
termen.
Directivele sau prevederi ale acestora nu pot fi invocate împotriva unei persoane de
către un stat, neputând avea efect direct vertical decât ascendent, nu şi descendent. Prin
practica sa, Curtea de Justiţie a statuat că directivele nepreluate la termen nu pot avea efect
orizontal adică nu pot fi invocate într-un litigiu între particulari, efect care poate exista la
nivelul dreptului primar unional.
Directivele adoptate prin procedura codeciziei (procedura legislativă ordinară, s.n.) şi
cele adresate tuturor statelor membre se publică în JOUE şi intră în vigoare la data prevăzută
sau, în cazul în care o astfel de dată nu este prevăzută, în 20 de zile de la data publicării.
Directivele adresate doar unora dintre statele membre, de regulă, se notifică acestora,
fără a fi nevoie a fi publicate în JOUE.
Un astfel de exemplu este: Directiva 2014/40/UE a Parlamentului European și a

Consiliului din 3 aprilie 2014 privind apropierea actelor cu putere de lege și a
actelor administrative ale statelor membre în ceea ce privește fabricarea,
prezentarea și vânzarea produselor din tutun și a produselor conexe și de
abrogare a Directivei 2001/37/CE, publicată în JOUE L 127/1 din 29.04.2014.
II.2.6. Decizia
Decizia este un act normativ unional obligatoriu în toate elementele sale pentru
destinatarii pe care îi desemnează.
Caracteristicile deciziei sunt:
- caracter individual, de regulă – se adresează un destinatari individualizabili, determinabili
şi se referă la o anumită stare concretă de fapt. Exisă şi decizii în cazul cărora se poate aprecia
că au un caracter normativ, precum cele prin care Consiliul modifică sau suspendă aplicarea
unui acord, sau stabileşte o poziţie ce trebuie luată în numele UE într-o instanţă creată printr-
un acord (art. 218 TFUE), sau prin care se aprobă regulamentele de procedură ale Curţii de
Justiţie, Tribunalului sau Tribunalului Funcţiei Publice;
- forţă obligatorie;
46
- caracter normativ complet;
- efect direct pentru că creează drepturi în beneficiul particularilor, în măsura în care nu se
lasă destinatarului nicio marjă de apreciere discreţionară în ceea ce priveşte executarea sa;
- este destinată statelor şi particularilor.
Decizia poate fi un act legislativ sau nelegislativ.
Deciziile sunt acte legislative atunci când sunt adoptate în comun de către Parlamentul
European și Consiliu în conformitate cu procedura legislativă ordinară sau de către
Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea
Parlamentului European în conformitate cu procedura legislativă specială.
În alte cazuri, deciziile sunt acte nelegislative. Acestea pot fi adoptate, de exemplu, de către
Consiliul European, Consiliu sau Comisie. Deciziile nelegislative pot să ia și forma unor acte
delegate și de punere în aplicare.
Deciziile pot avea unul sau mai mulți destinatari (una sau mai multe țări UE, una sau
mai multe întreprinderi sau persoane individuale). De la intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, deciziile nu trebuie neapărat să mai specifice destinatarul. Deciziile fără destinatar
specificat pot fi adoptate printr-o procedură legislativă. Deciziile care nu specifică destinatarul
și care nu sunt adoptate printr-o procedură legislativă sunt acte nelegislative.
Spre exemplu, când prin decizia Comisiei s-a impus o amendă gigantului
producător de software Microsoft pentru abuz de poziție dominantă pe piață,
singura întreprindere vizată în mod direct a fost Microsoft. Decizia 2007/53/CE
privind o procedură de aplicare a articolului 82 [CE] și a articolului 54 din
Acordul privind SEE inițiată împotriva Microsoft Corp.(cazul COMP/C-3/37.792
– Microsoft) (JO 2007, L 32, p. 23, respectiv, pentru limba română, JO 2007, L
32, p. 3.
Regula este că intră-n vigoare de la data comunicării, chiar şi în situaţia în care a fost
publicată în JOUE, excepţie presupune intrarea în vigoare la la o dată prevăzută în conţinutul
ei sau, dacă o astfel de dată nu este prevăzută, la 20 de zile de la publicarea în JOUE, excepţie
ce are-n vedere deciziile care sunt adoptate prin procedura codeciziei.
Un exemplu de decizie este: Decizia Consiliului (Uniunii Europene) nr. 449/2017

privind poziția care urmează să fie adoptată, în numele Uniunii Europene, în
cadrul celei de a șaizecea sesiuni a Comisiei privind stupefiantele cu privire la
modificarea tabelelor de substanțe anexate la Convenția unică asupra
stupefiantelor din 1961, astfel cum a fost modificată prin Protocolul din 1972, și
la Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971.
47
II.2.7. Avizul şi recomandarea
Aceste două acte nu sunt obligatorii ceea ce nu presupune absenţa vreunui efect
juridic. Spre exemplu necunoaşterea de către un SM a unui aviz motivat în sensul prevederilor
art. 258 TFUE, abilitează Comisia să sesizeze Curtea de Justiţie cu o acţiune în constatarea
neîndeplinirii obigaţiilor asumate. De asemenea, instanţele naţionale sunt obligate a lua în
considerare recomandările în vederea soluţionării litigiilor.
Avizul exprimă o părere asupra unei probleme date, fiind un element necesar într-o
procedură ce se finalizează cu adoptarea unui act.
Recomandarea este un instrument de acţiune indirectă prin care se urmăreşte
apropierea legislaţiilor, dar care, spre deosebire de directivă, nu are forţă juridică obligatorie.
Instanţele unionale au subliniat că instanţele naţionale trebuie să ţină cont de avize
şi/sau recomandări atunci când contribuie la interpretarea dreptului unional, dar, pe de altă
parte, nu vor fi obligatorii dacă sunt respectate prevederile lor.
Un exemplu de recomandare este: Recomandarea Consiliului din 12 iulie 2016

privind Programul național de reformă al României pentru 2016 și care include
un aviz al Consiliului privind Programul de convergență al României pentru
2016, publicată în JOUE C 299/73 din 18.08.2016.
Să ne reamintim...
1. Dacă izvoarele originare sau primare sunt rezultatul acţiunii, deciziei statelor,
izvoarele secundare sau derivate sunt rezultatul exercitării atribuţiilor specifice de
către majoritatea instituţiilor Uniunii Europene.
2. Izvoarele secundare sau derivate sunt: regulamentul, directiva, decizia, avizul şi
recomandarea.
3. Între izvoarele secundare sau derivate ale dreptului Uniunii Europene se poate
distinge prin raportare la urmîtoarele criterii (caracteristici ale acestora):
obligatoriu/facultativ; general/individual; destinat statelor/destinat particularilor;
putere normativă completă/putere normativă incompletă; direct aplicabil/indirect
aplicabil .
48
Rezumat
1. În ceea ce priveşte izvoarele secundare sau derivate ale dreptului Uniunii
Europene, în virtutea prevederilor alin.(3) al art.298 TFUE coroborate cu cele ale
art.290 TFUE, în prezent, poate fi distins între:
- acte legislative – adică acele acte juridice adoptate prin procedură legislativă,
respectiv
- acte nelegislative – adică acele acte pe care Comisia poate fi delegată, printr-un act
legislativ, a le adopta şi care nu au caracter legislativ şi au domeniu de aplicare
general, care completează sau modifică elemente neesenţiale ale actului legislativ.
2. Esenţiala caracteristică a acestor izvoare este tocmai aceea că îşi au temeiul în
tratate, acestea putând fi create:
- doar în domeniile prevăzute de tratate;
- doar pentru scopurile arătate în aceste tratate;
- doar de către instituţiile desemnate în acest sens de tratate;
- doar cu respectarea procedurii prevăzute de tratate.
3. În principiu, între normele dreptului secundar se aplică regulile generale

referitoare la coliziunea de norme juridice, anume:
- lex specialis derogat legi generali;
- lex posterior derogat legi priori.

1. Regulamentul:
a) se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;
b) nu se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;
c) se publică parţial în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
2. Analizati comparativ, evidenţiind asemănările şi deosebirile, regulamentul şi
directiva – izvoare secundare ale dreptului Uniunii Europene.
3. Directiva este adresată:
a) statelor membre;
b) instituţiilor UE;
c) particularilor.
49
50
Unitatea de învăţare II.3. Izvoarele nescrise şi complementare ale
dreptului unional
Cuprins
II.3.1. Introducere ..................................................................................................... 51
II.3.2. Competenţe..................................................................................................... 51
II.3.3. Izvoarele nescrise ale dreptului unional ........................................................ 51
II.3.4. Izvoarele complementare ale dreptului unional ............................................ 53
II.3.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu conceptul de izvor complementar
al dreptului Uniunii Europene, respectiv de izvoare nescrise ale aceluiaşi drept,
evitându-se astfel a se face confuzii între acestea, pe de o parte, iar pe de altă
parte între acestea şi izvoarele derivate ale dreptului Uniunii Europene.

Aprofundarea tematicii permite înţelegerea disctinţiei dintre diferitele izvoare ale
dreptului Uniunii Europene, studentul putând identifica izvoarele care se
încadrează în categoria izvoarelor nescrise, respectiv în cea a izvoarelor
complementare ale dreptului Uniunii Europene, operând corect astfel cu aceste
concepte, instrumente.
II.3.3. Izvoarele nescrise ale dreptului unional
1. Cutuma
Dreptul cutumiar unional se bazează pe un obicei constant şi general al subiectelor de
drept care acţionează în acest fel din convingerea că la acest comportament sunt obligate pe
baza unei norme juridice.
Se consideră că există:
51
- un drept cutumiar primar, manifestat în situaţii precum cea a reprezentării unui stat la nivelul
Consiliului de către un secretar de stat care nu are rang de ministru sau, deşi normele scrise nu
prevăd, Grefa comunică părţilor, din oficiu, concluziile avocaţilor generali;
- un drept cutumiar de completare – precum este constituirea forului reprezentanţilor
guvernelor statelor membre reuniţi în Consiliul;
- un drept cutumiar de modificare – precum faptul că un stat poate fi reprezentat în cadrul
Consiliului şi de o persoană care face parte dintr-un guvern regional, şi nu din cel central.
2. Principiile generale de drept

CJUE extrage din dreptul naţional al statelor membre, acele principii care sunt comune
tuturor şi care corespund structurii şi scopurilor unionale, nefiind incompatibile cu dreptul
unional (a se vedea art. 340 TFUE sau art. 6 alin.(3) TUE)
Aceste principii sunt:
- egalitatea persoanelor în faţa unei autorităţi administrative;
- respectarea drepturilor dobândite;
- revocabilitatea actelor administrative ilegale;
- securitatea juridică;
- proporţionalitatea;
- forţa majoră;
- dreptul la apărare;
- legitima apărare;
- încrederea legitimă;
- neretroactivitatea;
- controlul judiciar eficient.
3. Jurisprudenţa
Hotărârile de interpretare a normelor juridice unionale sunt obligatorii în general, deşi
CJUE nu şi-a arogat o competenţă de dezvoltare sau creare a dreptului unional, dar prin
astuparea unor situaţii de vid legislativ a creat, pe baza dreptului existent, principii de bază ale
dreptului unional.
Exemple
În cele precizate mai sus se exemplifică distincţia dintre dreptul cutumiar primar,
dreptul cutumiar de completare şi dreptul cutumiar de modificare.
Din analiza Hotărârii Curtii (Marea Cameră) din 18.07.2007, pronunţată în
cauza C-119/05 (Cauza Lucchini) va rezulta distincţia dintre o hotărâre
judecătorească – element de jurisprudenţă şi principiul supremaţiei comunitare
52
direct aplicabil.
II.3.4. Izvoarele complementare ale dreptului unional
Aceste izvoare complementare au în vedere:

- acordurile încheiate de statele membre cu state terţe anterior creării Comunităţilor sau
anterior aderării la UE - Conform art. 351 TFUE, dispoziţiile tratatelor nu aduc atingere
drepturilor şi obligaţiilor care rezultă din convenţiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau,
pentru statele membre aderante, înainte de data aderării acestora, între unul sau mai multe
state membre, pe de o parte, şi unul sau mai multe state terţe, pe de altă parte. În măsura în
care aceste convenţii nu sunt compatibile cu tratatele, statul sau statele membre în cauză
recurg la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilităţile constatate. CJE
a stabilit, prin jurisprudenţa sa, că organele comunitare vor trebui să permită unui stat membru
să îşi respecte obligaţiile ce decurg dintr-un tratat internaţional încheiat anterior aderării lor la
CE, prin acest lucru CE nefiind legată faţă de statul terţ.
- acordurile complementare tratatelor de înfiinţare – cuprind categoria convenţiilor încheiate
de statele membre al căror obiect este accesoriu competenţelor unionale şi se situează în
prelungirea obiectivelor definite de tratate. Această categorie de tratate nu a mai fost avută în
vedere de prevederile TCEE având în vedere că prevederile art.239 au fost abrogate, dar în
practică acestea mai fiinţează, exemplul cel mai recent fiind cel al tratatul bugetar/fiscal
încheiat la nivelul UE. Mai sunt considerate astfel de acorduri şi acele decizii ale
reprezentanţilor guvernelor statelor membre reuniţi în cadrul Consiliului care atunci când nu
acţionează pe baza atribuţiilor prevăzute de tratate ca membrii ai Consiliului, acţionează ca o
Conferinţă a reprezentanţilor statelor membre, putând lua decizii în calitatea de subiect de
drept internaţional public a propriilor state. Un astfel de exemplu este prevăzut de art. 341
TFUE prin care se stabileşte faptul că sediul instituţiilor UE este stabilit prin acordul comun
al guvernelor statelor membre.
- acordurile încheiate de UE cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale, UE putând încheia
astfel de acorduri în virtutea personalităţii juridice pe care o are, calitate în care poate acţiona
în limitele competenţelor ce îi sunt rezervate prin tratate. UE beneficiază de o capacitate de
contractare funcţională care presupune că este îndreptăţită a încheia tratate doar în vederea
realizării scopurilor prevăzute de tratate. Printr-o decizie a sa, CJE a statuat că fosta CE, în
calitate de subiect de drept internaţional public, este îndreptăţită a încheia tratate de drept
internaţional public. Însă, potrivit principiului împuternicirii speciale limitate, această
capacitate se extinde doar în acele domenii în care CE a primit competenţe exprese şi
exclusive. CJE a adus şi un element de noutate în sensul că a stabilit că CE are competenţe de
drept internaţional public nu doar acolo unde acest lucru este prevăzut în mod expres ci, mai
mult, CE dispune de o astfel de capacitate şi în situaţiile când în relaţiile intercomunitare
53
statele i-au transferat competenţe potrivit Tratatului CEE. Astfel, CJE a inventat principiul
„puterii implicite” arătând că CE beneficiază, în virtutea competenţelor ce i-au fost rezervate
în relaţiile sale cu statele membre, şi de competenţele externe ce decurg din acestea. Astfel s-a
extins capacitatea de a încheia tratate internaţionale a CE asupra întregii activităţi comunitare
interne. CJE a limitat, totuşi, aceste competenţe externe ale CE arătând că aceasta nu are
capacitatea de a încheia tratate în acele domenii în care, până la încheierea tratatului, nu a
făcut uz de competenţele interne corespunzătoare, stabilind astfel că, potrivit principiul puterii
implicite, la baza exercitării competenţei externe implicite trebuie să stea exercitarea
prealabilă a competenţelor interne.
Exemple
Exemplu de acord complementar tratatelor de înfiinţare poate fi considerat, în
virtutea art. 341 TFUE, acordul comun al guvernelor statelor membre prin care
se stabileşte sediul instituţiilor UE.
Rezumat
1. Izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii Europene sunt: cutuma, principiile
generale de drept, jurisprudenţa.
2. Izvoarele complementare ale dreptului Uniunii Europene sunt: acordurile
încheiate de statele membre cu state terţe anterior creării Comunităţilor sau anterior
aderării statelor la UE; acordurile complementare tratatelor de înfiinţare; acordurile
încheiate de UE cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale.
3. Atenţie când vorbim despre izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii Europene, nu
trebuie să luâm în considerare o interpretare ad literam a sintagmei „izvoare
nescrise”.

1. Definiţi jurisprudenţa – ca izvor nescris al dreptului Uniunii Europene.
2. Ce se înţelege prin izvoare complementare ale dreptului Uniunii Europene?
3. Consideraţi că principiile dreptului Uniunii Europene şi cutuma acestuia sunt,
de fapt, concepte sinonime? Argumentaţi răspunsul formulat.
54
Modulul III. PRINCIPIILE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE
Cuprins
Introducere. .............................................................................................................. 55
Competenţe ............................................................................................................... 55
Unitatea de învăţare III.1. Principiile dreptului Uniunii Europene ......................... 56
Introducere
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu principiile
dreptului Uniunii Europene, cu continutul si relevanta acestora in aplicarea
dreptului unional de catre statele membre, institutiile europene si, mai ales, Curtea
de Justitie a Uniunii Europene. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul fiecaruia
dintre principiile relevante ale dreptului Uniunii Europene indiferent ca acestea au
cunoscut de la bun inceput o consacrare legala prin tratatele constitutive ale
Comunitatilor Europene, precum si al celor de modificare a acestora, inclusiv al
Tratatului de la Lisabona, sau o consacrare jurisprudentiala sau, mai putin,
doctrinara.
Competenţe
Parcurgerea modulului contribuie la definirea şi reprezentarea conceptului de
principiu juridic, înţelegerea sensului si a continutului diferitelor principiiale
dreptului Uniunii Europene, a relevantei nu doar teoretice, ci si practice a acestora.
Structura de învăţare permite, asadar:
fiecărei noţiuni prezentate în această unitate de învăţare, anume principiile
dreptului Uniunii Europene, cât şi de a decela raportul dintre acestea, pe de o parte,
iar pe de alta parte raportul dintre acestea si celelalte institutii ale acestei ramuri de
drept;
 să identifice şi să interpreteze si sa aplice principalele principii ale
dreptului Uniunii Europene.
55
Unitatea de învăţare III.1. Principiile dreptului Uniunii Europene
Cuprins
III.1.1. Introducere ................................................................................................... 56
III.1.2. Competenţe ................................................................................................... 56
III.1.3. Principiul atribuirii sau principiul împuternicirii special limitate .............. 57
III.1.4. Principiul împuternicirii implicite ................................................................ 59
III.1.5. Principiul subsidiarităţii ............................................................................... 60
III.1.6. Principiul proporţionalităţii ......................................................................... 63
III.1.7. Principiul echilibrului instituţional .............................................................. 63
III.1.8. Principiul rangului prioritar al dreptului unional faţă de dreptul naţional 63
III.1.9. Principiul aplicării directe ............................................................................ 66
III.1.10. Principiul respectării drepturilor omului..................................................... 67
III.111. Principiul transparenţei şi democraţiei ....................................................... 70
I.1.1. Introducere
Componenta a izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii Europene, alaturi de
cutuma si jurisprudenta, principiile generale ale dreptului Uniunii Europene
implică, pe de o parte, principiile generale care fundamentează legislaţia unionala
şi, pe de altă parte, principiile fundamentale care stau la baza sistemelor
legislative ale statelor membre ale Uniunii Europene. Daca in ceea ce priveste
prima categorie aceasta îşi găseşte sediul juridic în dreptul unional primar, a
doua categorie nu este unanim acceptata ca facand parte din aceasta componenta
a izvoarele nescrise ale dreptului unional. Doctrina şi jurisprudenţa CJUE inclina
balanta spre aprecierea potrivit careia trebuie avute în vedere, ca principii
generale ale dreptului unional doar acele principii cuprinse în legislaţia nationala
a statelor membre care se apropie cel mai mult şi sunt orientate ca tendinţă
valorificatoare spre obiectivele şi scopurile fundamentale ale Uniunii Europene.
I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea continutului fiecarui principiu al
dreptului Uniunii Europene, studentul putand identifica daca un principiu din
legislatia nationala a statelor membre, in special a Romaniei, se regaseste printre
principiile dreptului Uniunii Europene. Studentul va putea opera cu fiecare
principiu in momentul in care isi va insusi continutul acestuia si va intelege
56
aplicabilitatea si limitele aplicabilitatii acestuia in dreptul Uniunii Europene.
III.1.3. Principiul atribuirii sau principiul împuternicirii special limitate
Conform prevederilor art.3 alin.(6) coroborate cu cele ale art.4 alin.(1), art.5 alin.(1) şi
(2) din TUE, UE îşi urmăreşte obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcţie de
competenţele care îi sunt atribuite prin tratate, competenţe a căror delimitare este guvernată de
principiul atribuirii. În temeiul acestui principiu, UE acţionează numai în baza acestor limite
de competenţe, iar orice competenţă care nu i-a fost atribuită prin tratate aparţine statelor
membre. De asemenea, conform art.13 alin.(2) din TUE fiecare instituţie acţionează în
limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile
şi scopurile prevăzute de acestea, instituţiile cooperând unele cu altele în mod loial. Aşadar,
am putea vorbi despre o aplicabilitate a acestui principiu nu doar la nivelul UE ci şi al
instituţiile UE.
CJUE recunoaşte, în mod constant, prin jurisprudenţa sa, faptul că Uniunea Europeană
are doar acele drepturi şi competenţe care rezultă din restrângerea competenţelor statelor
membre sau din transferarea unor drepturi de suveranitate din partea statelor membre.
In consecinţă, principiul împuternicirii speciale limitate, redenumit principiul atribuirii
după intrarea-n vigoare a Tratatului de la Lisabona, presupune că fiecare acţiune normativă a
UE trebuie să aibă un temei sau mai multe temeiuri legale, delimitându-se astfel competenţele
statale de cele unionale.
Aşadar, instituţiile legislative unionale au obligaţia de a avea în vedere de fiecare dată:
- temeiul pe baza căruia a luat naştere acel act, menţionarea acestuia urmând a se face
în preambulul unui act normativ adoptat. Fiind o condiţie procedurală fundamentală a actului
legislativ unional, lipsa acestuia va avea drept consecinţă anularea actului normativ;
- temeiul juridic;
- domeniul de competenţă;
- forma actului normativ ce urmează a fi adoptat (regulament, directivă, decizie);
- procedura legislativă (consultare, cooperare, codecizie)
- cvorumul (unanimitate, majoritate)
- alte instituţii sau organe ce trebuie implicate sau consultate în procedura legislativă.
Reglementând funcţionarea UE, TFUE stabileşte domeniile, limitele şi condiţiile
exercitării competenţelor acesteia distingând între:
57
a) competenţe exclusive - conform art.2 alin.(1) din TFUE, dacă tratatele atribuie UE
astfel de competenţe, doar UE poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele
membre mai putând adopta acte în acest caz doar dacă sunt abilitate de UE sau doar pentru
punerea în aplicare a actelor UE.
Potrivit art. 3 din TFUE, competenţa UE este exclusivă în următoarele domenii:
- uniunea vamală;
- stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;
- politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
- conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind
pescuitul;
- politica comercială comună.
În ceea ce priveşte încheierea unui acord internaţional în cazul în care această
încheiere este prevăzută de un act legislativ al UE ori este necesară pentru a permite UE să îşi
exercite competenţa internă sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor
comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora.
UE mai dispune de competenţe exclusive şi pentru:
- coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă în conformitate cu
condiţiile TFUE:
- definirea şi punerea în aplicare a politicii externe şi de securitate comună şi, treptat, a
unei politici de apărare comună.
b) competenţe partajate - conform art.2 alin.(2) din TFUE, dacă tratatele atribuie UE
competenţe partajate cu statele membre într-un domeniu determinat, UE şi statele membre pot
legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele
membre îşi vor putea exercita competenţa doar în două situaţii anume:
- în măsura în care UE nu şi-a exercitat competenţa
- dacă UE a decis să înceteze a-şi exercita competenţa/competenţele
Potrivit art. 4 din TFUE, competenţa este partajată între UE şi statele membre în
următoarele domenii:
- piaţa internă;
- politica socială, pentru aspectele definite de tratate;
- coeziunea economică, socială şi teritorială;
- agricultură, pescuit, cu excepţia conservării resurselor biologice;
- mediu;
- protecţia consumatorului;
- transporturi;
- reţele transeuropene;
- energie;
- spaţiu de libertate, securitate şi justiţie;
58
- obiective comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele
definite de tratate.
UE mai dispune de competenţe partajate cu statele membre şi pentru:
- desfăşurarea de acţiuni şi punerea în aplicare a programelor în domeniile cercetării,
dezvoltării tehnologice şi spaţiu;
- desfăşurarea de acţiuni şi punerea în aplicare a programelor în domeniile cooperării
pentru dezvoltare şi ajutor umanitar.
În aceste ultime două cazuri fără, însă, a limita statele membre în a-şi exercita propria
competenţă.
c) competenţe de sprijinire - conform art.2 alin.(5) din TFUE – în anumite domenii şi
în condiţiile prevăzute de tratate, UE este competentă să întreprindă acţiuni de sprijinire,
coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui competenţa acestora în
materie. În astfel de situaţii, actele UE obligatorii din punct de vedere juridic, nu pot implica
armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre.
Astfel de competenţe pot fi exercitate în domeniile:
- protecţie şi îmbunătăţire a sănătăţii umane;
- industrie;
- cultură;
- turism;
- educaţie, formare profesională, tineret şi sport;
- protecţie civilă;
- cooperare administrativă.
III.1.4. Principiul împuternicirii implicite
Consacrarea acestui principiu a fost determinată de faptul că statele membre au realizat

că dezvoltarea economică şi complexitatea problematicii reglementate fac imposibilă
reglementarea tuturor domeniilor şi situaţiilor ce se pot ivi, apreciind că este necesară
consacrarea şi a unor posibilităţi de acţionare ale UE.
Astfel, conform art. 352 TFUE (ex-art. 308 TCE), în cazul în care o acţiune a UE se
dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul dintre
obiectivele menţionate în acestea, fără ca tratatele să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest
sens, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi după aprobarea
Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare, în conformitate cu o procedură
legislativă specială. În cadrul procedurii de control al principiului subsidiarităţii, conform
art.5 alin.(3) TFUE, Comisia va atrage atenţia parlamentelor naţionale asupra propunerilor
întemeiate pe prevederile acestui art. 352.
Acelaşi articol impune şi nişte limite, anume:
59
- măsurile adoptate în temeiul acestuia nu pot implica armonizarea actelor cu putere de
lege şi a normelor administrative ale statelor membre în cazul în care tratatele exclud o astfel
de armonizare
- prevederile acestuia nu pot fi folosite pentru atingerea obiectivelor din domeniul
politicii externe şi de securitate comună
- orice act adoptat conform acestor prevederi trebuie să respecte limitele prevăzute de
art. 40 (2) din TUE
Art. 352 TFUE conţine, aşadar, o competenţă de rezervă pentru acele situaţii când nu
există un alt temei juridic pentru adoptarea actelor normative ale UE, neputând fi vorba despre
nişte competenţe nelimitate în favoarea UE, limita fiind impusă de realizarea scopurilor,
obiectivelor prevăzute de tratatele de înfiinţare.
Pentru a putea fi exercitată o astfel de competenţă de rezervă este necesar, aşadar, a fi
îndeplinite următoarele condiţii:
- existenţa unui obiectiv al UE;
- realizarea obiectivului să fie cerută în cadrul politicilor definite în tratate;
- insuficienţa atribuţiilor, competenţelor existente;
- inexistenţa puterilor de acţiune;
- măsurile luate să fie adecvate realizării obiectivului.
Prin Declaraţia nr. 42, semnatarii Tratatului de la Lisabona au subliniat că prevederile
art.352 nu pot constitui temeiul pentru extinderea competenţelor UE dincolo de cadrul general
pe care-l constituie totalitatea dispoziţiilor tratatelor şi, în special, acele dispoziţii care
definesc misiunile şi acţiunile UE, situaţie în care se recomandă, evident, modificarea
tratatelor constitutive.
III.1.5. Principiul subsidiarităţii
Acest principiu a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht şi a fost dezvoltat prin
Tratatul de la Amsterdam când i s-a dedicat "Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii", putând asigura "trăinicia formei de cooperare
supranaţională".
Conform art.5 alin.(3) TUE, în temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu
sunt de competenţă exclusivă, UE intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele
acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel
central, nici la nivel regional şi nici la nivel local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor
acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul UE.
Se afirmă, astfel, despre principiul subsidiarităţii că are drept scop rezolvarea
conflictului dintre centralizare şi regionalizare în crearea unei Europe mai aproape de cetăţeni
60
Din prevederile art.5 alin.(3) TUE se desprind următoarele condiţii în care se aplică
principiul subsidiarităţii:
- inexistenţa unei competenţe exclusive UE;
- existenţa unei competenţe paralele sau concurente;
- imposibilitatea realizării obiectivului de statele membre într-o manieră
satisfăcătoare;
- dimensiunile sau efectele acţiunii proiectate, fac posibilă o realizare mai bună a
obiectivului la nivelul UE.
Prin aplicarea principiului subsidiarităţii nu se poate vorbi despre o extindere sau
restrângere a competenţelor UE, acesta permite doar fie extinderea acţiunii UE în limitele
competenţelor sale atunci când circumstanţele o cer, fie limitarea sau încetarea acestei acţiuni
atunci când nu se mai justifică.
Instituţiile UE aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu prevederile
Protocolului nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, anexă la
Tratatul de la Lisabona.
Acest protocol prevede obligaţiile pe care le au instituţiile unionale, precum şi cele ale
statelor membre. Astfel:
- fiecare instituţie a UE:
- are obligaţia de a asigura în permanenţă respectarea acestui principiu;
- forma pe care o va îmbracă această acţiune va fi atât de simplă pe cât o
reclamă realizarea adecvată a obiectivului şi necesitatea unei realizări eficiente;
- legiferarea va fi luată în considerare doar dacă acest lucru este necesar;
- va fi preferată directiva regulamentelor, iar directiva-cadru va fi preferată
măsurilor detaliate;
- proiectele de acte legislative vor avea în vedere ca orice obligaţie financiară sau
administrativă ce ar trebui să revină instituţiilor unionale, autorităţilor statelor
membre, operatorilor economici sau cetăţenilor să fie cât mai redusă şi proporţională
cu obiectivul urmărit.
- statele membre sunt obligate să îşi conformeze acţiunile regulilor generale enunţate
de art. 4 alin.(3) [respectul şi ajutorul reciproc în îndeplinirea misiunilor ce decurg din
tratate; adoptarea oricărei măsuri generale sau speciale pentru asigurarea îndeplinirii
obligaţiilor din tratate sau care decurg din actele instituţiilor UE; facilitarea îndeplinirii
de către UE a misiunii sale şi abţinerea de la orice măsură de natură a pune în pericol
realizarea obiectivelor UE ] şi art.5 din TUE.
- implicarea parlamentelor naţionale:
• instituţiile unionale transmit parlamentelor naţionale proiectele de acte legislative şi
proiectele modificate, indiferent de iniţiatorul lor, în acelaşi timp în care le transmit
organului legislativ al UE;
61
• parlamentele naţionale, o cameră a acestora poate adresa preşedintelui Parlamentului
European, al Consiliului şi al Comisiei, în 8 săptămâni, un aviz motivat în cazul în care
apreciază că proiectul în cauză nu respectă principiul subsidiarităţii;
• fiecare parlament naţional dispune de 2 voturi, repartizate în funcţie de sistemul
parlamentar naţional;
• dacă cel puţin o treime sau o pătrime (pentru actele legislative care vizează spaţiul de
libertate, securitate şi justiţie) din totalul voturilor atribuite parlamentelor naţionale
susţin că proiectul nu respectă principiul subsidiarităţii, proiectul va trebui reexaminat,
caz în care iniţiatorul va putea menţine proiectul, îl va putea modifica sau îl va retrage,
orice decizie a sa trebuind să fie motivată;
• o situaţie asemănătoare se poate produce şi în cazul procedurii legislative ordinare,
caz în care este nevoie doar de o majoritate simplă din voturile atribuite parlamentelor
naţionale, nu de una calificată. Într-o astfel de situaţie Comisia poate hotărî fie
menţinerea proiectului, fiind necesară motivarea deciziei printr-un aviz motivat, care
va fi prezentat alături de avizele parlamentelor naţionale organului legislativ al UE, fie
modificarea, fie respingerea acestuia.
• organul legislativ (Parlamentul European şi Consiliul) va examina la rândul său
compatibilitatea proiectului cu principiul subsidiarităţii, înainte de încheiere primei
lecturi, ţinând cont şi de avizele şi motivele exprimate deja. Proiectul nu va mai fi
examinat dacă cel puţin 55% din membri Consiliului sau majoritatea voturilor
exprimate în Parlamentul European decid că nu există compatibilitate între proiect şi
principiul subsidiarităţii.
- Tratatul de la Lisabona a introdus şi o formă de control prin intermediul CJUE care
poate fi sesizată de:
- un stat membru sau transmise de acesta conform procedurilor interne în numele
parlamentului său naţional sau al unei camere a acestuia, cu o acţiune referitoare la
încălcarea principiului subsidiarităţii de către un act legislativ, în condiţiile art. 263
TFUE;
- de Comitetul Regiunilor în cazul în care adoptarea actelor legislative este
condiţionată de prevederile TFUE de consultarea acestui comitet.
Exemple
Parlamentul României a adoptat o procedură de lucru pentru exercitarea
controlului parlamentar asupra proiectelor de acte legislative ale UE, adoptând
şi astfel de avize motivate prin care nu a constatat încălcarea principiului
subsidiarităţii.
62
III.1.6. Principiul proporţionalităţii
Conform art. 5 alin.(4) TUE, în temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea UE, în

conţinut şi formă, nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor
tratatului menţionat, fiind astfel asigurate modul şi intensitatea acţiunilor unionale.
Principiul proporţionalităţii presupune:
• acţiunile UE sunt proporţionale doar dacă sunt necesare şi potrivite pentru atingerea
scopului tratatului;
• împovărarea statelor membre în obţinerea unui rezultat trebuie să fie într-un raport
echitabil cu obiectivele preconizate;
• adaptarea mijloacelor folosite de statele membre la obiectivele concrete urmărite pe
baza prevederilor comunitare;
• forma pe care o va îmbracă această acţiune va fi atât de simplă pe cât o reclamă
realizarea adecvată a obiectivului şi necesitatea unei realizări eficiente;
• va fi preferată directiva regulamentelor, iar directiva-cadru va fi preferată măsurilor
detaliate.
Tratatul de la Lisabona a impus ca în definirea şi aplicarea politicilor şi acţiunilor sale,
UE să ţină cont şi de cerinţele privind ocuparea forţei de muncă, protecţia socială, combaterea
excluziunii sociale; educaţia şi formarea profesională; protecţia sănătăţii umane şi înlăturarea
oricărei forme de discriminare.
III.1.7. Principiul echilibrului instituţional
Similar principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, principiul specific

statelor democratice, şi la nivelul instituţiilor unionale există un sistem de control reciproc şi
echilibru la acestora: Comisie - Consiliu; Consiliu - Parlament; Comisie - Parlament; CJUE
poate toate actele emise de Comisie, Consiliu şi Parlament.
In virtutea acestui principiu, instituţiile unionale pot acţiona doar pe baza
împuternicirilor asigurate de tratate, cu respectarea propriilor competenţe şi, implicit, ale
competenţelor celorlalte instituţii, fiind interzis transferul de competenţe atât pe plan orizontal
- între instituţii, cât şi pe plan vertical - între UE şi state.
III.1.8. Principiul rangului prioritar al dreptului unional faţă de dreptul naţional
Asigurarea aplicării şi valabilităţii unitare a dreptului unional la nivelul întregului

teritoriu al UE este condiţionată de aplicarea acestuia cu prioritate faţă de dreptul naţional,
motiv pentru care atât statele membre cât şi UE recunosc rangul prioritar al dreptului unional.
63
Bazele acestui principiu a fost puse de Curtea de Justiţie Europeană, prin hotărârea
Costa/E.N.E.L. din 1964.
Exemple
Prin Cauza 6/64, Costa / E.N.E.L., în esenţă, s-a definit relaţia dintre dreptul
comunitar şi dreptul naţional al statelor membre arătându-se că dreptul
comunitar este o ordine juridică independentă, care are prioritate de aplicare
chiar şi în faţa dreptului naţional ulterior.
Exemple
Prin alte cauze, precum cauza 11/ 70 - cauza Internationale Handelsgesellschaft
mbH/Einfuhr und Vorratstelle für Getreide und Futtermittel, Curtea a întărit
faptul că întâietatea dreptului comunitar se referă nu doar la dreptul comunitar
originar, ci şi la dreptul derivat, dreptul comunitar având prioritate de
aplicabilitate atât faţă de legile ordinare, cât şi faţă de legea supremă din stat.
De asemenea, s-a menţionat faptul că dreptul care derivă din tratate nu poate fi
învins de normale naţionale oricare ar fi ele, fără să-şi piardă caracterul lui de
drept comunitar şi fără ca însuşi fundamentul legal al Comunităţilor să nu fie
pus sub semnul întrebării. Curtea a concluzionat că valabilitatea actelor
comunitare nu poate fi pusă la îndoială pe baza unor opinii potrivit cărora ar fi
contrare unor principii constituţionale sau unor drepturi fundamentale prevăzute
de constituţiile statelor membre.
Aplicarea acestui principiu nu trebuie să ne ducă la concluzia, eronată evident, că

normele naţionale sunt abrogate indirect prin recunoaşterea rangului prioritar al normelor
dreptului unional, în fapt normele naţionale în cauză nu se mai aplică în cazul concret.
Exemple
De asemenea, printr-o altă cauză, anume cauza 106 / 77, Amministrazione delle
Finanze dello Stato / Simmenthal, CJE a arătat faptul că instanţa naţională care
trebuie să aplice dreptul comunitar are obligaţia de a aplica aceste dispoziţii în
plenitudinea lor şi să refuze din oficiu aplicarea oricărei norme juridice
naţionale contrare, chiar dacă este ulterioară, şi nu are nevoie ca într-un astfel
de caz să aştepte intervenţia prealabilă a unor instrumente legislative,
constituţionale sau procedurale.
Exemple
Mai mult decât atât, printr-o altă cauză C-119/05, Lucchini, CJE a arătat că
64
instanţa naţională trebuie să asigure efectul deplin al normelor unionale, iar
dacă este necesar, chiar să înlăture din oficiu aplicarea oricărei dispoziţii
naţionale contrare acestor norme, chiar dacă este vorba despre o hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, întărind astfel şi mai mult rangul
prioritar al dreptului unional faţă de cel naţional.
Cu toate acestea, aplicarea principiului rangului prioritar al dreptului unional faţă de cel
naţional nu este una absolută, statele beneficiind de o rezervă de suveranitate în situaţiile în
care, din cauza îndeplinirii obligaţiilor unionale, sunt puse în pericol interesele vitale ale
statelor membre, astfel precum reiese din prevederile art.346 (ex-art. 296 TCE) şi 347 TFUE
(ex-art. 297 TCE) potrivit cărora dispoziţiile tratatelor nu contravin următoarelor norme:
• niciun stat membru nu are obligaţia de a furniza informaţii a căror divulgare o consideră
contrară intereselor esenţiale ale siguranţei sale.
• orice stat membru poate lua măsurile considerat necesare pentru protecţia intereselor
esenţiale ale siguranţei sale şi care se referă la producţia sau comerţul de armament, muniţia şi
material de război, măsuri ce nu trebuie să modifice condiţiile de concurenţă pe piaţa internă
în ce priveşte produsele ce nu sunt destinate unor scopuri specific militare.
• dispoziţiile necesare pentru a evita ca funcţionarea pieţei interne să fie afectată de măsurile
pe care un stat membru poate fi obligat să le adopte în caz de probleme interne grave care
aduc atingere ordinii publice, în caz de război sau de tensiune internaţională gravă care
constituie o ameninţare de război ori pentru a face faţă angajamentelor contractate de acesta în
vederea menţinerii păcii şi securităţii naţionale, vor fi adoptate în comun de stat, ulterior
consultării dintre statele membre.
Exemple
Prin revizuirea Constituţiei din anul 2003, România a stabilit procedura de
aderare la UE, anume la tratatele constitutive ale Uniunii, dar şi principiile care
guvernează raporturile dintre România şi UE. Aderarea la UE presupune
transferarea unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi exercitarea în
comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate,
Curtea Constituţională a României stabilind prin Decizia nr. 148/2003 privind
constituţionalitatea propunerii de revizuire a Constituţiei României, publicată în
M. Of, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, că prin actele de transfer al unor
atribuţii către structurile UE, acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o
supracompetenţă, o suveranitate proprie, statele membre ale UE decizând să
exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul
suveranităţii naţionale. Potrivit prevederilor art. 148 coroborate cu prevederile
art. 146 lit.b) din Constituţia noastră, dreptul unional, în ierarhia normelor
juridice este imediat subordonat Constituţiei şi supraordonat tuturor celorlalte
65
acte normative, autorităţile statului - Parlament, Preşedinte, Guvern, autoritate
judecătorească fiind obligate a garanta aducerea la îndeplinire a obligaţiilor
rezultate din actul aderării şi din principiul supremaţiei dreptului unional.
Constituţia prevede inclusiv aspecte de natură procedurală, consacrându-se
faptul că Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele
actelor cu caracter obligatoriu înainte ca aceasta să fie supuse aprobării
instituţiilor UE, Parlamentul fiind cel care stabileşte poziţia României în privinţa
problemelor UE.
Principiul rangului prioritar al dreptului unional nu este prevăzut în mod expres de

Tratatul de la Lisabona, recunoaşterea acestui principiu rezultând inclusiv din Declaraţia nr.
17 cu privire la supremaţie, document care a accentuat faptul că, în conformitate cu
jurisprudenţa constantă a CJUE, tratatele şi legislaţia adoptată de UE pe baza tratatelor au
prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile menţionate chiar de această
jurisprudenţă. Această declaraţie a fost însoţită de Avizul Serviciului juridic al Consiliul din
22 iunie 2007 prin care se subliniază faptul că din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese că
supremaţia dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar, fiind un
principiu inerent naturii specifice a Comunităţii Europene.
III.1.9. Principiul aplicării directe a dreptului unional
Şi acest principiu a fost instituit tot pe cale jurisprudenţială.

Acest principiu presupune că cetăţenii statelor membre au posibilitatea de a invoca
normele juridice de drept unional, chiar dacă nu sunt destinatarii direcţi ai acestora, fără ca
aceste norme să fie preluate de legislativul naţional în dreptul intern.
Aşadar normele care au un astfel de efect direct, creează imediat pentru particulari
drepturi de care aceştia se pot prevala direct, nemijlocit în faţa organelor de jurisdicţie
naţionale, acestea din urmă fiind obligate a le asigura protecţia juridică în conformitate cu
normele dreptului unional invocat.
Principiul aplicării directe nu trebuie confundat cu principiul aplicării imediate pentru
că:
- primul se referă la cererea de drepturi pentru resortisanţii statelor membre;
- al doilea se referă la momentul în timp la care se aplică o normă pentru state.
Exemple
O directivă este de aplicabilitate imediată pentru statele destinatare, dar devine
direct aplicabilă doar în momentul implementării sale în dreptul intern sau
după trecerea termenul de transpunere fără ca statul să îşi fi respectat obligaţia
de transpunere.
66
III.1.10. Principiul respectării drepturilor omului
Având în vedere scopurile şi misiunile iniţiale ale Comunităţilor Europene, protecţia

drepturilor omului nu a fost vizată de vreo reglementare în dreptul pozitiv, fiind asigurată, tot
pe cale jurisprudenţială, de CJE.
CJE şi Tribunalul au acordat protecţie la nivel comunitar, iar ulterior unional, unor
drepturi fundamentale precum: interzicerea discriminării; dreptul la un proces echitabil şi
protecţie juridică eficientă; interzicerea retroactivităţii legii penale; dreptul la viaţă privată şi
de familie; dreptul la integritate psihică; dreptul la secretul medical; dreptul la inviolabilitatea
domiciliului; libertatea religioasă; libertatea opiniei; libertatea de întrunire şi exercitarea
drepturilor sindicale; dreptul de proprietate; libertatea exercitării unei activităţi economice;
libertatea de circulaţie.
De-a lungul timpului la nivel unional au existat mai multe tentative de asigurare a
protecţiei drepturilor omului, de consacrare a unui regim juridic care să contureze un astfel de
sistem.
Exemple
Astfel de incercari de asigurare a protectiei drepturilor omului au fost, de-a
lungul timpului: Declaraţia Consiliului European de la Copenhaga din 1978
privind democraţia; Declaraţia Parlamentului, Consiliului şi reprezentanţilor
statelor membre împotriva rasismului şi xenofobiei din 1986; Declaraţia
drepturilor fundamentale şi a libertăţilor fundamentale adoptată de Parlamentul
European în 1989; dispoziţiile art.6 alin. (2) din TUE (1993) potrivit cărora:
"Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale ale omului aşa cum au
fost prevăzute de acestea în Convenţia europeană a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950", UE nefiind membră a
Consiliului Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a acceptat
soluţionarea unor cauze pe baza acestor prevederi; Carta comunitară a
drepturilor fundamentale sociale ale angajaţilor din 1989.
Carta UE a drepturilor fundamentale, 2000, a fost elaborată în timpul negocierilor

privind Tratatul de la Nisa, decizia cu privire la aceasta trebuind a fi luată până în anul 2004,
în cadrul aşa-numitului "Proces post-Nisa", decizie care nu a mai fost adoptată, optându-se
pentru integrarea acestei Carte în Constituţia UE, sub titulatura de "Carta drepturilor
fundamentale ale UE", însă Constituţia nu a mai intrat în vigoare.
67
Exemple
In 2007 a fost înfiinţată Agenţia Europeană pentru Drepturile Fundamentale, cu
sediul la Viena, dar a fost şi semnată Carta UE a drepturilor fundamentale (a
fost semnată la Strasbourg de preşedintele Parlamentului European, preşedintele
Comisiei şi primul-ministru al Portugaliei - ţară care deţinea preşedinţia
Consiliului UE).
Dispoziţiile art.6 TUE, astfel precum au fost modificate prin Tratatul de la Lisabona,
potrivit cărora UE recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor
fundamentale a UE din 7 decembrie 2000, astfel precum a fost adoptată la 12 decembrie 2007,
cartă care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor, dar fără a extinde în vreun fel
competenţele UE astfel precum sunt definite prin tratate.
Aderarea UE la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (CEDO) nu afectează competenţele UE, care rămân nemodificate. Drepturile
fundamentale, astfel precum sunt garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, fapt ce nu afectează competenţele UE şi cum rezultă din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale UE.
Imposibilitatea aderării UE la CEDO, impusă de prevederile art.59 al acesteia, care permiteau
doar statelor să adere la această convenţie, a fost soluţionată prin intrarea-n vigoare a
Protocolului nr. 14 la CEDO care a prevăzut expres faptul că UE poate adera la această
convenţie.
Carta drepturilor fundamentale a UE prevede în al său preambul că este menită a întări,
cu respectarea competenţelor şi activităţilor unionale şi a principiului subsidiarităţii, drepturile
care rezultă din tradiţiile constituţionale comune şi din obligaţiile internaţionale asumate de
statele membre, din TUE, din CEDO, din Cartele sociale adoptate de Consiliul Europei şi de
Comunitate, precum şi din jurisprudenţa CJE şi a CEDO.
Carta cuprinde următoarele categorii:
•drepturi privind demnitatea
Exemple
Prin aceste drepturi regasim: demnitatea umană, dreptul la viaţă, dreptul la
integritate fizică şi psihică, interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau înjositoare, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate.
•libertăţile
68
Exemple
Prin aceste libertati regasim: dreptul la libertate şi securitate, respectarea vieţii
private şi de familie, protecţia datelor personale, dreptul la căsătorie şi la
întemeierea unei familii, libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei, libertatea de
exprimare şi a informaţiilor, libertatea de întrunire şi de asociere, libertatea
artei şi a ştiinţei, dreptul la studiu, dreptul la muncă şi libertatea profesiei,
libertatea întreprinzătorilor, dreptul la proprietate, dreptul la azil, protecţia în
caz de expulzare şi extrădare.
•drepturi privind egalitatea
Exemple
Prin aceste drepturi putem identifica: egalitatea în faţa legii, interzicerea
discriminării, protecţia varietăţii culturale, religioase şi lingvistice, egalitatea
între femei şi bărbaţi, dreptul copiilor, dreptul oamenilor în vârstă, integrarea
oamenilor cu handicap.
•drepturi privind solidaritatea
Exemple
Drepturi privind solidaritate sunt drepturi precum: dreptul la informare şi la
consultare a muncitorilor în întreprindere, dreptul la negocieri şi măsuri
colective, dreptul la acces la un oficiu de forţă de muncă, protecţie în cazul
concedierii ilegale, condiţii de muncă echitabile şi corespunzătoare, interzicerea
muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă, dreptul la viaţă
profesională şi de familie, securitate socială şi sprijin social, dreptul la protecţia
sănătăţii, dreptul la acces la serviciile de interes economic general, protecţia
mediului înconjurător, protecţia consumatorilor.
•drepturile cetăţenilor
Exemple
Drepturi ale cetatenilor pot fi considerate: dreptul la vot activ şi pasiv la
alegerile pentru Parlamentul European, dreptul la vot activ şi pasiv la alegerile
locale, dreptul la o administraţie corespunzătoare, dreptul de acces la
documente, dreptul de a sesiza ombudsmanul, dreptul de petiţionare, dreptul la
libera deplasare şi şedere, dreptul la protecţie consulară şi diplomatică.
•drepturile privind justiţia
69
Exemple
Drepturile privind justitia sunt drepturi precum: dreptul la o judecată eficientă şi
la o instanţă nepărtinitoare, dreptul la apărare şi prezumţia de nevinovăţie,
respectarea principiilor legalităţii şi proporţionalităţii în legătură cu fapta şi
pedeapsa.
Titularii acestor drepturi sunt: persoanele fizice, cetăţenii unionali, persoanele juridice
cu sediul pe teritoriul UE şi cetăţenii statelor terţe, în măsura în care sunt afectaţi de dreptul
unional.
Carta nu creează noi competenţe sau noi activităţi pentru UE, precum nici nu le
modifică pe cele existente, iar drepturile fundamentale consacrate nici nu le restrâng şi nici nu
le încalcă pe cele consacrate până în prezent. Carta este deja invocată în cauzele CJUE.
III.1.11. Principiul transparenţei şi democraţiei
A fost introdus prin Tratatul de la Lisabona pentru a facilita procesul de construire a

unei Europe mai aproape de cetăţeni şi pentru a pune bazele constituirii unui veritabil popor
european.
Acest principiu facilitează implicarea şi controlul cetăţenilor asupra adoptării actelor
normative care li se aplic.
Astfel, conform art.10 TUE, funcţionarea UE se întemeiază pe principiul democraţiei
reprezentative.
Exemple
Acest principiu presupune ca: cetăţenii sunt reprezentaţi direct la nivelul UE, în
Parlamentul European, orice cetăţean are dreptul de a participa la viaţa
democratică a UE, deciziile se iau în mod cât mai deschis şi la un nivel cât mai
apropiat de cetăţean, statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de
şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de guvernele lor, care vor răspunde
la rândul lor în faţa parlamentelor naţionale şi a propriilor cetăţeni, partidele
politice de la nivel european contribuie la formarea conştiinţei politice europene
şi la exprimarea voinţei cetăţenilor UE, instituţiile acordă cetăţenilor şi
asociaţiilor reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitate a de a-şi
face cunoscute opiniile şi de a face schimb de opinii în mod public, în toate
domeniile de acţiune ale UE, instituţiile UE menţin un dialog deschis,
transparent şi constant cu asociaţiile reprezentative şi cu societatea civilă, la
iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai UE, resortisanţi ai unui număr
semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în
70
limitele atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care aceşti
cetăţeni consideră că este necesar ca un act juridic al UE, în vederea aplicării
tratatelor, această posibilitate este consacrată inclusiv prin Regulamentul UE nr.
211/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 februarie 2011
privind iniţiativa cetăţenească.
Art. 15 TFUE pune bazele principiului transparenţei, precizând că instituţiile, organele,

oficiile şi agenţiile UE acţionează respectând în cel mai înalt grad acest principiu.
Exemple
Respectarea principiului transparentei se realizeaza prin: şedinţe publice, drept
de acces la documentele instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor UE,
exceptând motive de interes public sau privat, Parlamentul European şi Consiliul
asigură publicarea documentelor privind procedurile legislative prevăzute de
regulamentele instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor UE. In acest sens, la
23 iunie 2011, Comisia şi Parlamentul, reunindu-şi registrele reprezentanţilor de
interese ale UE, au lansat Registrul comun de transparenţă.
Consacrarea acestui principiu este susţinută şi de prevederile art.298 TFUE potrivit

cărora: la îndeplinirea misiunilor lor, instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile UE sunt
susţinute de o administraţie europeană transparentă, eficientă şi independentă.
Să ne reamintim...
Principiile dreptului Uniunii Europene, create in baza prevederilor din izvoarele
orginare sau pe cale jurisprudentiala sunt: principiul atribuirii sau principiul
împuternicirii speciale limitate; principiul împuternicirii implicite; principiul
subsidiarităţii; principiul proporţionalităţii; principiul echilibrului instituţional;
[rincipiul rangului prioritar al dreptului unional faţă de dreptul naţional; principiul
aplicării directe a dreptului unional; principiul respectării drepturilor omului;
principiul transparenţei şi democraţiei.
Rezumat
Conform prevederilor art.3 alin.(6) coroborate cu cele ale art.4 alin.(1), art.5 alin.(1)
şi (2) din TUE, art.13 alin.(2) din TUE, principiul împuternicirii speciale limitate,
redenumit principiul atribuirii după intrarea-n vigoare a Tratatului de la Lisabona,
71
presupune că fiecare acţiune normativă a UE trebuie să aibă un temei sau mai multe
temeiuri legale, delimitându-se astfel competenţele statale de cele unionale.
Reglementând funcţionarea UE, TFUE stabileşte domeniile, limitele şi condiţiile
exercitării competenţelor acesteia distingând între: competenţe exclusive,
competenţe partajate si competenţe de sprijinire.
Consacrarea principiului împuternicirii implicite a fost determinată de faptul că
statele membre au realizat că dezvoltarea economică şi complexitatea problematicii
reglementate fac imposibilă reglementarea tuturor domeniilor şi situaţiilor ce se pot
ivi, apreciind că este necesară consacrarea şi a unor posibilităţi de acţionare ale UE.
Astfel, conform art. 352 TFUE (ex-art. 308 TCE), în cazul în care o acţiune a UE se
dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul dintre
obiectivele menţionate în acestea, fără ca tratatele să fi prevăzut atribuţiile necesare
în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi după
aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare, în
conformitate cu o procedură legislativă specială.
Principiul subsidiarităţii a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht şi a fost
dezvoltat prin Tratatul de la Amsterdam când i s-a dedicat "Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii", putând asigura "trăinicia
formei de cooperare supranaţională". Astfel, conform art.5 alin.(3) TUE, în temeiul
principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţă exclusivă, UE
intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi
realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel
regional şi nici la nivel local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii
preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul UE.
Conform art. 5 alin.(4) TUE, în temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea UE,
în conţinut şi formă, nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru realizarea
obiectivelor tratatului menţionat, fiind astfel asigurate modul şi intensitatea
acţiunilor unionale.
In virtutea principiului echilibrului instituţional, instituţiile unionale pot acţiona doar
pe baza împuternicirilor asigurate de tratate, cu respectarea propriilor competenţe şi,
implicit, ale competenţelor celorlalte instituţii, fiind interzis transferul de competenţe
atât pe plan orizontal - între instituţii, cât şi pe plan vertical - între UE şi state.
Asigurarea aplicării şi valabilităţii unitare a dreptului unional la nivelul întregului
teritoriu al UE este condiţionată de aplicarea acestuia cu prioritate faţă de dreptul
naţional, motiv pentru care atât statele membre cât şi UE recunosc rangul prioritar al
dreptului unional.
Principiul aplicării directe a dreptului unional presupune că cetăţenii statelor
membre au posibilitatea de a invoca normele juridice de drept unional , chiar dacă nu
72
sunt destinatarii direcţi ai acestora, fără ca aceste norme să fie preluate de
legislativul naţional în dreptul intern.
Având în vedere scopurile şi misiunile iniţiale ale Comunităţilor Europene, protecţia
drepturilor omului nu a fost vizată de vreo reglementare în dreptul pozitiv, fiind
asigurată, tot pe cale jurisprudenţială, de CJE, in prezent fiind in vigoare Carta
drepturilor fundamentale a UE care nu creează noi competenţe sau noi activităţi
pentru UE, precum nici nu le modifică pe cele existente, iar drepturile fundamentale
consacrate nici nu le restrâng şi nici nu le încalcă pe cele consacrate până în prezent.
Principiul transparenţei şi democraţiei a fost introdus prin Tratatul de la Lisabona
pentru a facilita procesul de construire a unei Europe mai aproape de cetăţeni şi
pentru a pune bazele constituirii unui veritabil popor european.

1 Principiul subsidiarităţii a fost introdus prin:
a) Tratatul de la Maastricht;
b) Tratatul de Lisabona;
c) Tratatul de la Nisa.
2. Aplicarea principiului rangului prioritar al dreptului unional faţă de dreptul
naţional:
a) presupune abrogarea directă a normelor naţionale;
b) presupune abrogarea indirectă a normelor naţionale;
c) presupune neaplicarea normelor naţionale în cauză, în cazul concret.
3. Conform art.5 alin.(3) din TUE (Tratatul privind Uniunea Europeana), în
temeiul principiului subsidiarităţii presupune inclusiv ca:
a) în domeniile care nu sunt de competenţă exclusivă, UE intervine numai dacă şi
în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod
satisfăcător de statele membre la nivel central, dar datorită dimensiunilor şi
efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul UE;
b) în domeniile care sunt de competenţă exclusivă, UE intervine numai dacă şi în
măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod
satisfăcător de statele membre la nivel central, dar datorită dimensiunilor şi
efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul UE;
c) în domeniile care nu sunt de competenţă exclusivă, UE intervine numai dacă şi
în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod
satisfăcător de statele membre exclusiv la nivel central, dar datorită dimensiunilor
şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul UE..
4. Atunci cand UE are atribuite, prin prevederile tratatelor, competente exclusive:
73
a) doar UE poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele
membre nemaiputând adopta acte în acest caz deat dacă sunt abilitate de UE sau
doar pentru punerea în aplicare a actelor UE;
b) UE şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere
juridic în acest domeniu;
c) UE este competentă să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau
completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui competenţa acestora în
materie.
5. Principiul proporţionalităţii presupune ca:
a) acţiunile UE sunt proporţionale doar dacă sunt necesare şi potrivite pentru
atingerea scopului prevederilor Tratatului de la Lisabona, insa in limitele stabilite
de parlamentele nationale conform prevederilor tratatelor constitutive;
b) acţiunile UE sunt proporţionale doar dacă sunt necesare şi potrivite pentru
atingerea scopului prevederilor Tratatului de la Lisabona;
c) acţiunile UE sunt proporţionale doar dacă sunt necesare şi potrivite pentru
atingerea scopului prevederilor Tratatului de la Lisabona, insa in limitele stabilite
de Parlamentul European.
74
Modulul IV. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE I
Cuprins
Introducere....................... ........................................................................................ 75
Competenţe..................... .......................................................................................... 75
Unitatea de învăţare IV.1. Consiliul European ........................................................ 76
Unitatea de învăţare IV.2. Consiliul (Consiliul Uniunii Europene) ......................... 81
Unitatea de învăţare IV.3. Comisia Europeană ....................................................... 88
Unitatea de învăţare IV.4. Parlamentul European ................................................... 97
Unitatea de învăţare IV.5. Curtea de Conturi şi Banca Centrală Europeană ....... 125
Introducere
Cel de-al patrulea modul al cursului destinat disciplinei dreptului Uniunii
Europene, îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele privitoare la
organizarea, functionarea, componenta si competenta majoritatii institutiilor
Uniunii Europene, anume Consiliul European, Consiliu, Comisia Europeana,
Parlamentul European, Curtea de Conturi si Banca Centrala Europeana. Astfel,
studenţii vor fi introduşi în studiul sistemului institutional al Uniunii Europene,
fiind evdentiate, dupa caz, elementele care au marcat evolutia in timp a acestor
institutii. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu concepte operaționale
precum Consiliul European, Consiliu, Comisie Europeana, pentru ca o confuzie
intre acestea sa fie evitata.
Competenţe
Parcurgerea primului modul va permite studentului:
raportul dintre institutiile Uniunii Europene;
 să explice şi să interpreteze geneza și diferențele existente între diferitele
institutii europene, intre competentele acestea, intre modul lor de organizare.
75
Unitatea de învăţare IV.1. Consiliul European
Cuprins
IV.1.1. Introducere .................................................................................................... 76
IV.1.2. Competenţe ................................................................................................... 76
IV.1.3. Înfiinţare, compunere, conducere ................................................................. 77
IV.1.4. Atribuţii ......................................................................................................... 77
IV.1.5. Funcţionare ................................................................................................... 78
IV.1.1. Introducere
Consiliul European a devenit instituie a Uniunii Europene în temeiul Tratatului de
la Lisabona, anterior fiind calificat a fi o conferinţă interguvernamentală de drept
internaţional public. Consiliul European nu trebuie confundat cu Conferinţele de
vârf ale reprezentanţilor guvernelor statelor membre reuniţi în vederea modificării
tratelor unionale, conferinţe care funcţionează ca veritabile adunări constituante.
IV.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Unitatea devoltă aspectele privind organizarea, functionarea, componenta acestei
institutii a Uniunii Europene, după cum întreprinde o analiză asupra atributiilor
pe care trebuie să le îndeplinească Consiliul European. Tematica acestei unităţi
releva componenta acestei institutii europene, componenta care indica si
determina atributiile specifice Consiliului European distingandu-l clar de
Consiliul Uniuniii Europene, cunoscut sub denumirea de Consiliu, institutie tot a
Uniunii Europene, dar si de Consiliul Europei. Parcugerea acestei unitati de
invatare va permite studentului sa distinga, prin raportare la atributii sau la
componenta, dupa caz, aceasta institutie a Uniunii Europene, intre celelalte
institutii unionale, dar si fata de celelalte reprezentative pentru alte forme de
organizare la nivel regional european.
76
IV.1.3. Înfiinţarea, compunerea, conducerea Consiliului European
Înfiinţarea Consiliului European a fost determinată de:

- intensificarea procesului de integrare, necesitatea luării unor decizii şi legitimarea procesului
în mod direct de un for compus din cei mai înalţi reprezentanţi ai statelor membre, impunând
crearea acestei noi instituţii;
- necesitatea luării unor decizii de politică externă şi de securitate comună din ce în ce mai
des;
- intensificarea cooperării între state.
Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, din
preşedintele său şi din preşedintele Comisiei Europene.
Preşedintele este ales de către membrii Consiliului European, cu votul majorităţii
calificate. Durata mandatului acestuia este de 2 ani şi jumătate, existând posibilitatea
reînnoirii o singură dată. Mandatul preşedintelui poate înceta şi înainte de termen, printr-o
procedură similară cu cea de desemnare în funcţie, Consiliul European putând pune capăt
mandatului acestuia în caz de împiedicare sau culpă gravă. Cel care exercită un mandat de
preşedinte al Consiliului European nu poate exercita vreun alt mandat naţional. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările
Consiliului European. Consiliul European este asistat de un Secretariat general.
Preşedintele Consiliului European are următoarele atribuţii:
- prezidează lucrările Consiliului;
- asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului, cooperând cu preşedintele Comisiei
şi având la baza lucrările Consiliului Afaceri Generale;
- acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului din cadrul Consiliului;
- prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European;
- asigură reprezentarea externă a UE, în problemele referitoare la politica externă şi de
securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al UE pentru
afaceri externe si politica de securitate.
IV.1.4. Atribuţiile Consiliului European
Atribuţiile Consiliului sunt:

- definirea orientărilor şi priorităţilor politice generale ale Uniunii Europene, fără a exercita
funcţii legislative;
- conducerea derulării procedurilor de revizuire ordinară şi de revizuire simplificată a
tratatelor de înfiinţare şi funcţionare ale UE (art.48 TUE);
77
- numirea, cu majoritate calificată, a Înaltului Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi
politica de securitate
- înaintarea propunerii, către Parlamentul European, a unui candidat la funcţia de preşedinte al
Comisiei Europene, candidat pe care l-a desemnat ţinând cont de rezultatul alegerilor pentru
Parlamentul European şi ulterior consultărilor necesare, şi pe care l-a votat cu o majoritate
calificată;
- numirea Comisiei Europene, cu votul majorităţii calificate, urmare a aprobării date de
Parlamentul European;
- adoptarea, cu majoritate calificată a:

- deciziei privind stabilirea listei formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei de Afaceri
Generale şi a celei de Afaceri Externe (conform art.236 TFUE coroborat cu prevederile art. 16
alin.(6) TUE);
- deciziei privind stabilirea preşedinţiei formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei de Afaceri
Externe (conform art. 16 alin.(9) TUE).
- identificarea intereselor strategice ale UE, stabilirea obiectivelor şi definirea orientărilor
generale ale politicii externe şi de securitate comună, adoptând deciziile necesare (art.26 TUE,
ex-art.13 TUE);
- posibilitatea constatării existenţei unei încălcări grave şi persistente a valorilor prevăzute de
art.2 TUE, de către un stat membru, ulterior invitării statului în cauză pentru a-şi prezenta
observaţiile conform art.7 TUE. Consiliul va hotărî, în unanimitate, cu privire la existenţa sau
inexistenţa unei astfel de încălcări, la propunerea unei treimi din statele membre sau a
Comisiei Europene, şi doar cu aprobarea Parlamentului European.
IV.1.5. Funcţionarea Consiliului European
În ceea ce priveşte funcţionarea Consiliului, conform art.235 TFUE, acesta se

întruneşte de două ori pe semestru, la convocarea preşedintelui său, toate aceste şedinţe
ţinându-se, ulterior momentului la care UE a depăşit un număr de 18 state membre, la
Bruxelles.
Dacă ordinea de zi o impune, fiecare membru al Comisiei Europene poate decide să fie
asistat de un ministru, iar preşedintele Consiliului de un membru al Comisiei.
Consiliul se poate întruni şi în şedinţe extraordinare, la convocarea propriului
preşedinte.
Regula este cea a pronunţării prin consens a membrilor Consiliului, eventualele
excepţii fiind expres prevăzute de tratate. Fiecare membru al Consiliului European poate
78
primi delegare din partea unui singur alt membru. La vot nu participă preşedintele Consiliului,
dar nici preşedintele Comisiei.
Desfăşurarea lucrărilor Consiliului decurge astfel:
1. ascultarea discursului ţinut de preşedintele Parlamentului European, acesta având
statut de invitat;
2. şefii de stat şi de guvern împreună cu preşedintele Comisiei poartă discuţii separate
de miniştrii de externe care negociază împreună cu acel membru al Comisiei care participă la
lucrări;
3. în şedinţă plenară vor fi dezbătute problemele ridicate şi propunerile făcute;
4. ascultarea alocuţiunii preşedintelui Consiliului European, în încheierea lucrărilor.
Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă cu privire la chestiunile de procedură şi când
este vorba despre adoptarea regulamentului de procedură, iar atunci când votează cu
majoritate calificată, se va aplica ponderea voturilor din Consiliu.
Să ne reamintim...
Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre,
din preşedintele său şi din preşedintele Comisiei Europene, avand ca principala
atributie definirea orientărilor şi priorităţilor politice generale ale Uniunii Europene,
fără a exercita funcţii legislative.
Rezumat
Preşedintele este ales de către membrii Consiliului European, cu votul majorităţii
calificate, pentru un mandat de 2 ani şi jumătate, existând posibilitatea reînnoirii o
singură dată. Preşedintele Consiliului European are printre atribuţii: prezidarea
lucrărilor Consiliului; asigurarea pregătirii şi continuitatii lucrărilor Consiliului;
prezintarea Parlamentului European a unui raport după fiecare reuniunie a
Consiliului European; asigurarea reprezentarii externe a UE, în problemele
referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce atingere
atribuţiilor Înaltului Reprezentant al UE pentru afeceri externe si politica de
securitate.
Consiliul European, conform art.235 TFUE, se întruneşte de două ori pe semestru, la
convocarea preşedintelui său, Consiliul se poate întruni şi în şedinţe extraordinare, la
convocarea propriului preşedinte.
79
1. Identificati componenta Consiliului European.
2. Mentionati durata mandatului pesedintelui Consiliului European, precum si
procedura de desemnare a acestuia.
3. Precizati procedura de vot in cadrul Consiliului European.
80
Unitatea de învăţare IV.2. Consiliul (Consiliul Uniunii Europene)
Cuprins
IV.2.1. Introducere .................................................................................................... 81
IV.2.2. Competenţe ................................................................................................... 81
IV.2.3. Caracterizare. Precizări terminologice. ....................................................... 82
IV.2.4. Componenţa .................................................................................................. 82
IV.2.5. Atribuţii ......................................................................................................... 83
IV.2.6. Funcţionare ................................................................................................... 84
IV.2.1. Introducere
Consiliul (Consiliul Uniunii Europene) are recunoscuta aceasta denumire din anul
1993, anterior fiind denumit Consiliul Ministerial Special, respectiv Consiliul
Ministerial sau Consiliul de Miniştri, pentru ca din 01 decembrie 2009 (odată cu
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona) denumirea sa să fie cea de
Consiliu. Aceasta institutie a Uniunii Europene este formata din reprezentantii
guvernelor statelor membre.

pe care trebuie să le îndeplinească Consiliul. Tematica acestei unităţi releva
componenta acestei institutii europene, componenta care indica si determina
atributiile specifice Consiliului distingandu-l clar de Consiliul European, institutie
tot a Uniunii Europene, dar si de Consiliul Europei. Parcugerea acestei unitati de
componenta, dupa caz, aceasta institutie a Uniunii Europene, intre celelalte
institutii unionale, dar si fata de celelalte reprezentative pentru alte forme de
organizare la nivel regional european.
81
IV.2.3. Caracterizare. Precizări terminologice
Doctrina caracterizează Consiliul ca fiind o conferinţă interstatală, care adoptă hotărâri

specifice dreptului internaţional public.
Consiliu, ca instituţie a Uniunii Europene, nu trebuie confundat cu:
- Consiliul Europei care este o organizaţie internaţională cu caracter politic, înfiinţat în
anul 1949, prin semnarea, de către 10 state (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia), la Londra, a Statutului
Organizaţiei;
- Consiliul European, în cazul acestuia din urmă putându-se identifica 3 criterii în
funcţie de care îl putem distinge de Consiliul UE, anume:
1. cel al apariţiei – conform căruia dacă acest Consiliul UE a apărut pe cale
convenţională. fiind consacrat prin tratatele constitutive, Consiliul European a apărut pe cale
neconvenţională, urmare a întâlnirilor dintre şefii de stat şi de guvern;
2. cel al componenţei – conform căruia în compunerea Consiliului UE intră miniştrii
afacerilor externe, iar pe lângă aceştia, miniştrii de resort, pe când Consiliul European este
format din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, din preşedintele său şi din
preşedintele Comisiei Europene;
3. cel al atribuţiilor îndeplinite – analizarea acestora evidenţiază faptul că dacă
Consiliul UE este legislativul Uniunii Europene, Consiliul European este o instituţie cu
caracter politic.
Sediul acestuia este la Bruxelles, în lunile aprilie, iulie şi octombrie şedinţele
desfăşurându-se la Luxembourg.
IV.2.4. Componenţa Consiliului
Consiliul este format, conform art. 16 alin. (2) TUE, din câte un reprezentant la nivel
ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat şi să exercite
dreptul de vot. Cutuma a stabilit că în locul miniştrilor pot fi trimişi şi secretarii de stat, iar
recent s-a permis ca reprezentantul statului membru să nu mai facă parte din guvern, putând
veni şi din partea unui guvern regional sau de land.
La nivelul Consiliului se distinge oricum între Consiliul General, anume Consiliu
reunit la nivelul miniştrilor de externe, a cărui atribuţie principală este aceea de a asigura
coordonarea activităţii Consiliilor Speciale, pe de o parte, şi Consiliul Special, pe de altă
parte, atunci când se reunesc miniştrii de resort. Prin Regulamentul de procedură al
Consiliului UE, în anul 2002, numărul Consiliilor Speciale a fost redus la următoarele 9 plus
Consiliul General:
82
1.Consiliul Afaceri generale – asigură coerenţa diferitelor formaţiuni ale Consiliului,
pregăteşte lucrările Consiliului European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a măsurilor
adoptate, în colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia;
2.Consiliul Afaceri Externe – elaborează acţiunea externă a Uniunii, în conformitate cu
direcţiile strategice stabilite de Consiliul European, şi asigură coerenţa acţiunii UE;
3.Consiliul miniştrilor de finanţe şi ai economiei (ECOFIN) – se ocupă de problemele
bugetare;
4.Consiliul Justiţie şi afaceri interne;
5.Consiliul Ocuparea forţei de muncă, politică socială, sănătate şi protecţia
consumatorilor;
6.Consiliu Competitivitate, piaţă internă, industrie şi cercetare;
7.Consiliul Circulaţie, comunicaţii şi energie;
8.Consiliul Agricultură şi pescuit;
9.Consiliul Protecţia mediului;
10.Consiliul Educaţie, tineret şi cultură.
Preşedinţia Consiliului UE este asigurată, începând cu 1 ianuarie 2007, astfel precum

s-a stabilit prin Decizia Consiliului nr. 2007/5/CE (publicată în JOUE L 1 din 1 ianuarie
2007), pe rând de fiecare stat membru pe o durată de 6 luni, în ordinea fixată de Consiliu,
hotărârea în acest sens fiind adoptată în unanimitate (România va deţine preşedinţia în
perioada iulie – decembrie 2019). Începând cu 1 ianuarie 2009, consacrând astfel aşa-numita
„troică” care sprijină activitatea preşedinţiei, asigurând continuitatea acesteia, preşedinţia
Consiliului este asigurată, pe o perioadă de 18 luni, de grupuri prestabilite de 3 state membre,
grupuri care sunt formate în baza unui sistem egal de rotaţie a statelor membre, avându-se în
vedere diversitatea şi echilibrul geografic al Uniunii. Fiecare membru al unui astfel de grup
asigură, prin rotaţie, pentru o durată de 6 luni, preşedinţia tuturor formaţiunilor Consiliului,
mai puţin pe cea a Consiliului Afaceri externe, care de altfel nu se supune deloc regulii
„preşedinţiei celor 3 state membre”, ceilalţi membrii asistând preşedinţia la îndeplinirea
tuturor responsabilităţilor.
IV.2.5. Atribuţiile Consiliului
Consiliul are rolul şi atribuţii următoarele:

1. este principalul organ legislativ al UE, adoptând acte normative de drept unional secundar;
2. conferă Comisiei atribuţiile de executare a normelor stabilite chiar de el;
3. are posibilitate de a solicita Comisiei să iniţieze anumite acte normative, conform art. 241
şi art. 135 TFUE;
83
4. de control, putând exercita acţiuni în anulare şi în constatarea abţinerii nejustificate
(recursul în carenţă);
5. în domeniul relaţiilor externe, încheind în numele UE convenţii, tratate internaţionale cu
state terţe şi cu organizaţii internaţionale;
6. numeşte membrii Comitetului Economic şi Social, conform art. 302 TFUE; ai Curţii de
Conturi, conform art. 286 alin.(2) TFUE; ai Comitetului Regiunilor, conform art. 305 TFUE,
precum şi pe responsabilul pentru protecţia datelor personale;
7. adoptă Statutul Funcţionarilor Unionali şi stabileşte remuneraţiile membrilor Comisiei şi ai
CJUE;
8. elaborează proiectul de buget şi adoptă bugetul împreună cu Parlamentul European;
9. are competenţa de a completa prevederile tratatelor de înfiinţare, pe care şi-o exercită în
virtutea principiului „implied powers”, dar cu respectarea strictă a limitelor stabilite conform
art. 352 TFUE şi art. 203 din Tratatul EURATOM;
10. are funcţii de execuţie în temeiul prevederilor art. 26, art.28, art. 33 TUE.
IV.2.6. Funcţionarea Consiliului
Consiliul beneficiază de autonomie instituţională, ca orice alt organ din sistemul instituţional
al UE, şedinţele de legiferare fiind publice. În cazul şedinţelor secrete, mai ales atunci când se
negociază rezultatul votului, motivarea votului şi opiniile membrilor consemnate în procese-
verbale, acestea sunt publicate.
Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un proiect de act
legislativ. Sesiunile sunt astfel organizate încât o parte a acestora este destinată deliberărilor
privind actele legislative ale UE, iar cealaltă activităţilor fără caracter legislativ.
Consiliul hotărăşte, de regulă, cu majoritate calificată, excepţiile fiind consacrate expres de
tratate, votarea fiind anunţată de preşedinte. Fiecare membru al Consiliului poate vota, pe
bază de mandat, în locul maximum al unui alt membru.
Tratatele consacră trei modalităţi de vot, anume:
1. votul majorităţii simple (50% +1), adică votul majorităţii statelor membre, fiecare stat
având un singur vot. Se apelează la acest tip de vot doar în cazuri limită, precum: adoptarea
regulamentului intern, solicitarea de studii şi propuneri Comisiei, stabilirea condiţiilor şi a
limitelor cererii de informaţii de la Comisie, avizul favorabil la reuniunea unei conferinţe a
reprezentanţilor guvernelor statelor membre.
2. majoritatea calificată – tip de vot care, conform art. 16 alin.(3) TFUE, este considerat
regula
• când vorbim despre majoritate calificată este necesar a sublinia ca aceasta nu presupune
aplicarea regulii „one man one vot – omul şi votul”, ci a celei a votului ponderat potrivit
căreia fiecare stat membru deţine un număr de voturi în funcţie de importanţa politică,
84
economică, teritorială şi demografică (România are în prezent 14 voturi, Germania, Marea
Britanie, Franţa şi Italia având fiecare câte 29, iar Italia şi Spania câte 27)
• începând cu 1 noiembrie 2014
- majoritatea calificată a fost definită ca fiind egală cu cel puţin 55% din membrii
Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre aceştia şi reprezentând state membre care întrunesc
cel puţin 65% din populaţia Uniunii, minoritatea de blocare trebuind să cuprindă cel puţin
4 membrii ai Consiliului
- dacă, în temeiul tratatelor, nu toţi membrii Consiliului participă la vot, atunci
majoritatea calificată va fi definită ca fiind egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului
reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puţin 65% din populaţia acestor
state, minoritatea de blocare urmând a fi reprezentată de cel puţin numărul minim de membri
ai Consiliului, care reprezintă mai mult de 35 % din populaţia statelor membre participante,
plus un membru.
- dacă Consiliul hotărăşte la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate comună, majoritatea calificată va fi
definită ca fiind egală cu cel puţin 72% din membrii Consiliului reprezentând statele membre
participante, care reunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
• Compromisul de la Luxemburg presupune ca în cazul în care într-o problemă unde se decide
cu majoritate simplă sau calificată, un stat membru arată că îi sunt afectate „interesele vitale”,
negocierile trebuie să continue până când şi acel stat va vota în unanimitate cu celelalte actul
normativ în cauză.
• Compromisul de la Ioanina permite unui grup de state mai mic decât minoritatea de blocare
să suspende, temporar, adoptarea unui act normativ, situaţie în care Consiliul va continua a
delibera într-un termen rezonabil. În acest caz este necesar ca acel grup de state de la care
provine solicitarea de blocare să reprezinte cel puţin 75% din numărul statelor. Tratatul de la
Lisabona a schimbat conţinutul acestui Compromis de la Ioanina care va funcţiona astfel:
- între 01.11.2014 – 31.03.2017 – dacă membrii Consiliului reprezentând cel puţin 3/4
din populaţie sau cel puţin 3/4 din statele membre necesare pentru a constitui o minoritate de
blocare, rezultând din aplicarea prevederilor art. 9C alin. (4) TUE şi ale art. 205 alin. (2)
TFUE, îşi exprimă opoziţia faţă de adoptarea unui act de către Consiliu cu majoritate
calificată, Consiliul va delibera asupra acelei chestiuni;
- începând cu 01.04.2017 - dacă membrii Consiliului reprezentând cel puţin 55% din
populaţie sau cel puţin 55% din statele membre necesare pentru a constitui o minoritate de
blocare, rezultând din aplicarea prevederilor art. 9C alin. (4) TUE şi ale art. 205 alin. (2)
TFUE, îşi exprimă opoziţia faţă de adoptarea unui act de către Consiliu cu majoritate
calificată, Consiliul va delibera asupra acelei chestiuni.
85
3. unanimitatea – tip de vot care se menţine în domenii precum: fiscalitate, măsurile de
armonizare în domeniul securităţii sociale şi al protecţiei sociale, procedura de revizuire a
tratatelor, precum şi în cea mai mare parte a politicii externe şi de securitate comună.
Să ne reamintim...
Consiliul este principalul organ legislativ al UE, adoptând acte normative de drept
unional secundar. Consiliul este format, conform art. 16 alin. (2) TUE din câte un
reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze
guvernul acelui stat şi să exercite dreptul de vot. Consiliul beneficiază de autonomie
instituţională, ca orice alt organ din sistemul instituţional al UE, şedinţele de
legiferare fiind publice. În cazul şedinţelor secrete, mai ales atunci când se negociază
rezultatul votului, motivarea votului şi opiniile membrilor consemnate în procese-
verbale sunt publicate.
Rezumat
La nivelul Consiliului se distinge între Consiliul General, anume Consiliu reunit la
nivelul miniştrilor de externe, a cărui atribuţie principală este aceea de a asigura
coordonarea activităţii Consiliilor Speciale, pe de o parte, şi Consiliul Special, pe de
altă parte, atunci când se reunesc miniştrii de resort. Prin Regulamentul de procedură
al Consiliului UE, în anul 2002, numărul Consiliilor Speciale a fost redus la
următoarele 9 plus Consiliul General. Începând cu 1 ianuarie 2009, consacrând astfel
aşa-numita „troică” care sprijinea activitatea preşedinţiei, asigurând continuitatea
acesteia, preşedinţia Consiliului este asigurată, pe o perioadă de 18 luni, de grupuri
prestabilite de 3 state membre, grupuri care sunt formate în baza unui sistem egal de
rotaţie a statelor membre, avându-se în vedere diversitatea şi echilibrul geografic al
Uniunii.
Tratatele consacră trei modalităţi de vot in cadrul Consiliului, anume: unanimitatea,
majoistatea calificat, majoritatea simpla, dar Consiliul hotărăşte, de regulă, cu
majoritate calificată, excepţiile fiind consacrate expres de tratate, majoritatea ceruta
pentru votare in conformitate cu prevederile unionale fiind anunţată de preşedinte.

1. Consiliul Uniunii Europene este denumit si:
a) Consiliul Europei;
b) Consiliul;
c) Consiliul European.
2. Consiliul adopta bugetul UE impreuna cu:
a) Consiliul European;
86
b) Comisia Europeana;
c) Parlamentul European.
3. Sedintele de legiferare ale Consiliului sunt:
a) publice;
b) secrete;
c) stabilite la începutul fiecărei preşedinţii, din 6 în 6 luni.
4. Analizati comparativ Consiliul, institutie a Uniunii Europene, si Consiliul
Europei, relevand atat asemanarile cat si deosebirile.
87
Unitatea de învăţare IV.3. Comisia Europeană
Cuprins
IV.3.1. Introducere .................................................................................................... 88
IV.3.2. Competenţe ................................................................................................... 88
IV.3.3. Componenţa. ................................................................................................. 89
IV.3.4.Atribuţii şi funcţionare................................................................................. ...90
IV.3.1. Introducere
Initial s-a convenit ca, incepand cu anul 2014, Comisia Europeana nu va mai
include cate un reprezentant pentru fiecare stat membru, urmand sa aiba un
numar corespunzator unei treimi din numarul statelor membre, anume 27 de
membri, alesi prin respectarea unui sistem de rotatie care ar fi urmat a asigura
existenta unui comisar pentru fiecare stat membru, in doua din oricare trei
mandate consecutive ale Comisiei. Insa, in concluziile reuniunii din 18 si 19 iunie
2009 de la Bruxelles, Consiliul European a convenit sa ia o decizie in acest sens
dupa intrarea-n vigoare a Tratatului de la Lisabona si in conformitate cu
procedurile juridice necesare pentru ca fiecare stat membru sa detina un
reprezentant in cadrul Comisiei. Comisia poate fi considerata „forat motoarea
politicii Uniunii Europene” pentru ca are recunoscut dreptul dee initiativa
legislativa, dar „gardianul tratatelor” pentru ca monitorizeaza respectarea si
punerea in aplicare a legislatiei priomare si secundare a Uniunii, putand initia,
daca este cazul, procedurile specifice in cazul incalcarii dreptului Uniunii
Europene. Totodata, Comisia are sarcina de a reprezenta interesele Uniunii, iar,
in anumite limite, este si organ executiv al Uniunii.

pe care trebuie să le îndeplinească Comisia Europeana. Tematica acestei unităţi
determina atributiile specifice Comisiei distingand-o clar de celelalte institutii din
cadrul Uniunii Europene. Parcugerea acestei unitati de invatare va permite
studentului sa distinga, prin raportare la atributii sau la componenta, dupa caz,
aceasta institutie a Uniunii Europene, intre celelalte institutii unionale, dar si fata
de celelalte organe ale altor forme de organizare la nivel regional european.
88
IV.3.3. Componenţa Comisiei Europene
Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene, fiind percepută ca un

„guvern” comunitar, întruchipând „ideea europeană”, întrucât membrii săi, deşi desemnaţi de
guvernele naţionale, nu au nici o obligaţie faţă de acestea, fiind loiali doar intereselor Uniunii
Europene. Comisia urmăreşte, prin urmare, realizarea interesului general al Uniunii, aflat
adesea în contradicţie cu interesul naţional al statelor membre.
În vederea respectării rolului Comisiei, o importanţă deosebită se acordă independenţei
comisarilor europeni deoarece aceştia trebuie să ia poziţie adesea în faţa tendinţei de
influenţare din partea statului care i-a desemnat. Pentru a asigura independenţa comisarilor,
tratatele impun anumite obligaţii atât în sarcina acestora, cât şi a statelor membre. Astfel,
membrii Comisiei se abţin de la orice act incompatibil cu natura funcţiilor lor. Statele membre
respectă independenţa acestora şi nu încearcă să îi influenţeze în îndeplinirea sarcinilor lor. Pe
durata mandatului lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate profesională,
remunerată sau nu. La instalarea în funcţie aceştia se angajează să respecte, pe durata
mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile impuse de mandat şi, în special, obligaţia de
onestitate şi prudenţă în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcţii sau avantaje.
Încălcarea obligaţiilor asumate de comisar atrage răspunderea juridică a acestuia, în faţa
CJUE, care poate hotărî destituirea acestuia sau decăderea din dreptul la pensie sau la alte
avantaje echivalente. În contrapartidă, comisarul european beneficiază de numeroase
privilegii şi imunităţi, pentru a-şi putea realiza activitatea în bune condiţii. Comisia Europeana
este formată în prezent din 28 de comisari propuşi de guvernele statelor membre, pe baza
competenţei lor generale şi a angajamentului lor faţă de ideea europeană, dintre personalităţile
care prezintă toate garanţiile de independenţă.
Tratatul de la Lisabona reglementează desemnarea Comisiei Europene astfel:
a) ţinând seama de alegerile pentru Parlamentul European şi după ce a procedat la
consultările necesare, Consiliul european, hotărând cu majoritate calificată, propune
Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei;
b) Parlamentul European alege acest candidat cu majoritatea membrilor care îl compun
(majoritate absolută). În cazul în care acest candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul
European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat,
care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi procedură.
c) Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte personalităţi
pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se face pe baza
89
sugestiilor făcute de statele membre, respectând criteriile (art.17 alin.(3) şi (5) din TUE) pe
care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea ocupa poziţia de comisar european,
prevăzute în tratat.
d) Preşedintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în calitate de organ colegial, unui vot de
aprobare al Parlamentului European.
e) pe baza acestei aprobări, Comisia este numită în funcţie de Consiliul European,
hotărând cu majoritate calificată.
Comisarii sunt resortisanţi ai statelor membre şi, în prezent, poate fi un singur membru
al Comisiei din aceeaşi ţară. Această prevedere s-a dorit a fi un provizorie, dorindu-se, însă,
ca acea Comisie numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi 31
octombrie 2014 să fie una tranzitorie şi ultima cu 27 de membri şi câte un comisar din fiecare
stat membru. S-a dorit ca, începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia să fie compusă dintr-un
număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre.
Însă, pentru că această prevedere a tratatului referitoare la numărul de membri ai Comisiei a
putut fi modificată de Consiliul European, cu votul unanimităţii, constatăm ca, cel puţin
pentru moment regula a rămas neschimbat fiecare stat nominalizând câte unu candidat pentru
funcţia de comisar.
Deşi sunt propuşi de guvernele naţionale, comisarii nu pot fi demişi sau revocaţi de
acestea. Singura instituţie care are dreptul de a destitui un comisar este Curtea de Justiţie a
UE, în cazul în care acel membru al Comisiei a comis o abatere gravă sau nu mai îndeplineşte
condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale, la plângerea Consiliului sau a Comisiei.
Comisia în întregime, ca organ colegial, poate fi demisă de Parlamentul European, prin
moţiune de cenzură, adoptată cu votul a două treimi din voturile exprimate şi, în acelaşi timp,
a majorităţii membrilor Parlamentului European. O prevedere nouă a Tratatului de la
Lisabona conferă preşedintelui Comisiei puterea de a-i cere unui comisar demisia. La
solicitarea preşedintelui, conform art. 17 alin. (6), un membru al Comisiei îşi prezintă
demisia, cu excepţia Înaltului Reprezentant al Uniunii care poate fi demis de Consiliul
European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei.
Mandatul Comisiei Europene este de 5 ani, comisarii consideraţi individual fiind
reeligibili pentru calitatea de membri ai Comisiei după expirarea mandatului acesteia.
IV.3.4. Atribuţiile şi funcţionarea Comisiei Europene
Atribuţiile Comisiei Europene sunt următoarele:

a) atribuţii în procedura legislativă
90
Conform T.U.E., aşa cum este modificat de Tratatul de la Lisabona, actele legislative
ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepţia cazului în care tratatele
prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă, conform art.17 alin.(2) din TUE, la propunerea
Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru.
Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate prin procedura legislativă ordinară sau
prin proceduri legislative speciale, instituite de tratate şi prevăzute în mod expres pentru
situaţii specifice.
Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul
European şi Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii la propunerea
Comisiei. Aceasta este regula instituită prin tratate (art.289 alin.(1) TFUE), menţinând rolul
fundamental al Comisiei în procesul de legiferare al Uniunii Europene.
In prezent, nu se mai poate vorbi despre „monopolul” iniţiativei legislative a Comisiei,
întrucât, conform art.289 alin.(4) T.F.U.E., „în cazurile specifice prevăzute în tratate, actele
legislative se pot adopta la iniţiativa unui grup de state membre sau a Parlamentului European,
la recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea Curţii de Justiţie sau a Băncii
Europene de Investiţii”.
Astfel, Consiliul poate solicita Comisiei să facă anumite propuneri, pentru realizarea
unui obiectiv comunitar. În cazul în care Consiliul hotărăşte la propunerea Comisiei, acesta
poate modifica propunerea numai hotărând în unanimitate, conform art.293 alin. (1) TFUE.
Atât timp cât Consiliul nu a luat o hotărâre, Comisia îşi poate modifica propunerea pe tot
parcursul procedurilor care duc la adoptarea unui act legislativ al Uniunii. Iniţiativele
Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria „C”, fiind numite
„documente COM”.
De asemenea, Parlamentul European poate cere Comisiei să prezinte orice propunere
corespunzătoare privind chestiunile despre care consideră că necesită elaborarea unui act al
Uniunii pentru punerea în aplicare a tratatelor.
În plus, ca o inovaţie a Tratatului de la Lisabona – art. 10 alin.(4) TUE, la iniţiativa a
cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr semnificativ de state
membre, Comisia poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuţiilor sale, o propunere
corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni consideră că este necesar un act juridic al
Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.
Distinct de dreptul de a iniţia acte normative, Comisia dispune şi de o putere normativă
proprie:
1) Ca succesoare a Înaltei Autorităţi a C.E.C.O., Comisia are, teoretic, drept de decizie
absolută în domeniul C.E.C.O., însă în practică ea îşi exercită acest drept alături de Consiliu,
care emite un aviz conform, procedura apropiindu-se astfel de procedura legislativă ordinară.
2) Art.290 alin.(1) şi (2) T.F.U.E. prevede posibilitatea delegării către Comisie a
competenţei de a adopta acte fără caracter legislativ şi cu domeniu de aplicare general, care
91
completează sau modifică anumite elemente neesenţiale ale actului legislativ. Delegarea se
face prin actul legislativ la a cărui modificare se va referi competenţa Comisiei. Elementele
esenţiale ale unui anumit domeniu sunt rezervate actului legislativ şi nu pot face obiectul
delegării de competenţe. Actele legislative vor stabili în mod expres condiţiile de aplicare a
delegării, şi anume faptul că Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea
delegării, iar actul delegat este valabil numai dacă, în cadrul termenului prevăzut prin actul
legislativ, Parlamentul European sau Consiliul nu formulează obiecţiuni. Faţă de
reglementările anterioare Tratatului de la Lisabona, actuala reglementare este mult mai
restrictivă în ceea ce priveşte competenţa Comisiei ca urmare a delegării legislative.
3) Comisia dobândeşte putere normativă proprie, conform tratatelor, în domeniul
regulilor de concurenţă, conform art. 105 şi 106 TFUE.
Comisia are şi o putere normativă subordonată celei a Consiliului şi a Parlamentului
European, care-i permite executarea actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii.
În cazul în care sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a actelor obligatorii, aceste
acte conferă Comisiei competenţe de executare. În cazuri speciale şi temeinic justificate,
precum şi în cazurile referitoare la politica externă şi de securitate comună această competenţă
de executare se transmite Consiliului, în virtutea prevederilor art.291 alin (2) şi (3) TFUE.
Conform aceleiaşi reglementări, punerea în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere
juridic ale Uniunii este, în primul rând, responsabilitatea statelor membre, care iau toate
măsurile de drept intern necesare în acest sens. De fapt, statele membre vor avea la dispoziţie
mecanisme de control al modului în care Comisia îşi exercită competenţele de executare.
Comisia poate emite recomandări, în cazurile specifice prevăzute de tratate.
b) atribuţia de „gardian al tratatelor”

Conform art. 17 alin.(1) T.U.E., Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii
sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. T.F.U.E. împuterniceşte Comisia
Europeană să urmărească şi să asigure respectarea dreptului unional de către statele membre.
Procedura prevăzută de art. 258 – 260 T.F.U.E. în cazul în care un stat membru a
încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor are următoarele etape:
a) iniţial, Comisia emite un aviz motivat cu privire la obligaţiile încălcate de statul
membru în cauză, după ce a oferit acestuia posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile;
b) în situaţia în care statul nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit, Comisia
poate sesiza CJUE;
c) în cazul în care CJUE constată că un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile
care îi revin în temeiul tratatelor, acest stat este obligat să ia măsurile pe care le impune
executarea hotărârii Curţii;
d) în cazul în care consideră că statul membru în cauză nu a luat măsurile pe care le
impune executarea hotărârii Curţii, Comisia poate sesiza CJUE, după ce a dat posibilitatea
92
statului în cauză să îşi prezinte observaţiile. Comisia indică cuantumul sumei forfetare sau al
penalităţilor cu titlu cominatoriu pe care statul trebuie să le plătească şi pe care îl consideră
adecvat situaţiei;
e) în cazul în care CJUE constată că statul respectiv nu a respectat hotărârea sa, aceasta
îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalităţi.
Pentru a-şi îndeplini atribuţia de „gardian al tratatelor”, Comisia solicită informaţii
statelor cu privire la măsurile de transpunere a directivelor adoptate în conformitate cu o
procedură legislativă. În cazul în care statul respectiv nu şi-a îndeplinit obligaţia de a
comunica aceste măsuri, Comisia poate indica, dacă consideră necesar, cuantumul sumei
forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu care urmează a fi plătită de statul respectiv,
decizia de plată fiind adoptată de CJUE în cazul în care constată neîndeplinirea obligaţiei. În
plus, TFUE. include o prevedere cu caracter general referitoare la capacitatea Comisiei de a
solicita şi primi informaţii. Astfel, în art. 337 TFUE., se arată că pentru îndeplinirea sarcinilor
care îi sunt încredinţate, Comisia poate solicita şi primi toate informaţiile şi poate proceda la
toate verificările necesare, în limitele şi condiţiile stabilite de Consiliu, hotărând cu majoritate
simplă, în conformitate cu dispoziţiile tratatelor.
Mai trebuie subliniat faptul că fiecare comisar are atribuţii specifice, într-un domeniu
de activitate determinat, din această perspectivă Comisia asemănându-se cu un guvern
naţional. Deciziile luate de un comisar în domeniul său de activitate nu sunt considerate
deciziile Comisiei decât atunci când există o delegare expresă în acest sens din partea
Comisiei, iar această delegare poate fi acordată doar în chestiuni de gestiune şi administrare.
c) atribuţia de organ executiv al Uniunii Europene

Comisia este, conform art.17 alin. (1) TUE, organul executiv al Uniunii, cel care pune
în executare actele normative emise de Consiliu şi de Parlamentul European, prin procedura
legislativă ordinară, sau de oricare dintre cele două instituţii ca actor principal, cu participarea
celeilalte în cadrul unei proceduri legislative speciale. Aşadar, conform TUE., Comisia
asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora.
În exercitarea acestei atribuţii, de a pune în executare deciziile celor două instituţii cu
rol legislativ, Comisia dispune de o putere normativă care îi permite adoptarea unor acte
proprii, fie în urma delegării competenţei de a adopta acte fără caracter legislativ pentru a
modifica elemente neesenţiale ale unui act legislativ sau pentru executarea actelor juridice
obligatorii când sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a acestor acte.
Domeniile în care Comisia are putere normativă subordonată, de executare, sunt,
conform art. 105, 106 şi 317 TFUE:
- implementarea (execuţia) bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de competenţa
Comisiei;
- regulile de concurenţă;
93
- gestiunea fondurilor comunitare;
- în celelalte cazuri, puterea normativă derivată decurge din voinţa Consiliului şi a
Parlamentului, care deleagă în mod expres Comisia să execute actele normative pe care le-a
adoptat.
d) atribuţia de reprezentare
Comisia asigură, conform art.17 alin. (1) TUE, reprezentarea externă a Uniunii, cu
excepţia politicii externe şi de securitate comune sau a altor cazuri prevăzute în tratate.
Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu statele nemembre şi în
organismele internaţionale.
În interiorul Uniunii ea reprezintă interesul general al Uniunii, în raport cu persoanele
fizice sau juridice, cu celelalte instituţii ale Uniunii sau cu statele membre. Art. 335 din
T.F.U.E. precizează că „în fiecare dintre statele membre, Uniunea are cea mai largă capacitate
juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislaţiile naţionale; Uniunea poate, în
special, să dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile şi imobile şi poate sta în justiţie. În
acest scop, Uniunea este reprezentată de Comisie”. Comisia Europeană trebuie să acţioneze în
aşa fel încât interesul general al Uniunii să primeze în faţa intereselor statelor membre. Rolul
ei este cu atât mai dificil, cu cât el necesită negocieri prealabile adoptării oricărei iniţiative
legislative cu statele membre, cât şi medierea negocierilor dintre statele membre.
În procedura de încheiere de către Uniune a unor acorduri internaţionale, conform art.
218 TFUE, Comisia prezintă recomandări Consiliului, acesta fiind cel care adoptă decizia de
autorizare a începerii negocierilor, directivele de negociere, semnarea şi încheierea
acordurilor internaţionale. Tot Comisia poate să propună Consiliului suspendarea aplicării
unui acord şi stabilirea poziţiilor care trebuie adoptate în numele Uniunii în cadrul unui
organism.
Să ne reamintim...
Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene, fiind percepută ca un
„guvern” comunitar ce urmăreşte, in esenta, realizarea interesului general al Uniunii,
aflat adesea în contradicţie cu interesul naţional al statelor membre.
Cei 28 de comisari sunt resortisanţi ai statelor membre şi, în prezent, poate fi un
singur membru al Comisiei din aceeaşi ţară, dar desi sunt propuşi de guvernele
naţionale, comisarii nu pot fi demişi sau revocaţi de acestea.
94
Rezumat
Mandatul Comisiei Europene este de 5 ani, comisarii consideraţi individual fiind
reeligibili pentru calitatea de membri ai Comisiei după expirarea mandatului
acesteia. Membrii Comisiei trebuie ales, conform art. 17 alin. (3) din TUE, pe „baza
competentei lor generale” si „trebuie sa-si exercite responsabilitatile in deplina
independenta”, neputan solicita si neputan accepta instrunctiuni din partea niciunui
guvern national. Sediul Comisiei este la Bruxelles.
Comisia este condusa de un presedinte care este asistat de 7 vicepresedinti, inclusiv
de Inaltul Reprezentant al Uniunii pentru afceri externe si politica de securitate
comuna, ce indeplineste si una dintre functiile de vicepresedinte. In pfrezent pozitia
presedintelui Comisiei este doar una privilegiata prin faptul ca, potrivit, art. 17 din
TUE, defineste orientarile in cadrul carora Comisia isi exercita misiunea.
Presedintele si membrii Comisiei sunt numiti dupa o procedura de investitura, pentru
un mandat de cinci ani, vicepresedintii fiind numiti de catre presedintele Comisiei.
Comisia Europeana are urmatoarele atributii:
- atribuţii în procedura legislativă
- atribuţia de „gardian al tratatelor”
- atribuţia de organ executiv al Uniunii Europene
- atribuţia de reprezentare.

1. Prin aprobarea unei motiuni de cenzura, Parlamentul European poate demite:
a) Comisia Europeana;
b) Consiliul European;
c) Consiliul Uniunii Europene.
2. Comisia este numita in functie de:
a) Consiliul European;
b) Consiliul Uniunii Europene;
c) Consiliul Europei.
3. Comisarii europeni:
a) sunt propuşi de guvernele naţionale, dar nu pot fi demişi sau revocaţi de
acestea;
b) sunt propuşi de guvernele naţionale, dar pot fi demişi sau revocaţi de acestea;
c) sunt numiti de guvernele naţionale, dar pot fi demişi sau revocaţi de acestea.
4. Mandatul Comisiei Europene este de:
a) 6 ani;
b) 5 ani;
c) 4 ani.
95
5. Atributia de gardian al tratatelor este exercitata de:
a) Curtea de Justitie a Uniunii Europene;
b) Consiliul Uniunii Europene;
c) Comisia Europeana.
96
Unitatea de învăţare IV.4. Parlamentul European
Cuprins
IV.4.1. Introducere .................................................................................................... 97
IV.4.2. Competenţe ................................................................................................... 97
IV.4.3. Componenţa. ................................................................................................. 98
IV.4.4. Atribuţii ....................................................................................................... 102
IV.4.5. Statutul parlamentarilor europeni .............................................................. 105
IV.4.6. Procedura legislativă .................................................................................. 110
IV.4.1. Introducere
Denumirea oficială a acestei instituţii a Uniunii europene, prevăzută în tratatele
institutive a fost cea de „Adunarea generală”; doar în 1962, instituţia a decis să
se numească „Parlament”, cu toată opoziţia Consiliului de Miniştri, care îşi vedea
ameninţate atribuţiile de legislator european. Noua denumire a fost legiferată prin
Actul Unic European. Prin adoptarea denumirii de „Parlament European” s-a
dorit sporirea importanţei acestei instituţii şi apropierea ei de un parlament
naţional, deşi rolul conferit prin tratatele institutive era, iniţial, doar unul
consultativ.

pe care trebuie să le îndeplinească Parlamentul European. Tematica acestei
unităţi releva componenta acestei institutii europene, componenta care indica si
determina atributiile specifice Parlamentului distingand-o clar de celelalte
institutii din cadrul Uniunii Europene. Parcugerea acestei unitati de invatare va
permite studentului sa distinga, prin raportare la atributii sau la componenta,
dupa caz, aceasta institutie a Uniunii Europene, intre celelalte institutii unionale,
dar si fata de celelalte organe ale altor forme de organizare la nivel regional
european.
97
IV.4.3 . Componenţa Parlamentului European
Conform prevederilor art. 14 TUE, Parlamentul European este format din

reprezentanţii cetăţenilor Uniunii.
Conform Tratatului de la Lisabona, numărul parlamentarilor europeni nu poate depăşi
750 de membri, plus preşedintele. Noua reglementare limitează numărul de parlamentari,
indiferent de extinderile ulterioare ale Uniunii.
Orice nouă extindere va trebui să reevalueze numărul de parlamentari pentru fiecare
stat membru, ţinând cont de numărul minim de şase parlamentari pentru un stat membru şi
numărul maxim de 96. Consiliul European, cu unanimitate, la iniţiativa Parlamentului şi cu
aprobarea acestuia, adoptă decizia de stabilire a componenţei Parlamentului European,
conform art. 14 alin. (2) TUE.
În mandatul 2009-2014 s-a aplicat, însă, vechea reglementare cu privire la numărul de
parlamentari şi distribuţia mandatelor între statele membre, întrucât Tratatul de la Lisabona a
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, iar mandatul Parlamentului a început în 14 iulie 2009.
Desemnarea membrilor Parlamentului European se face prin sufragiu universal, direct,
liber şi secret, pentru un mandat de 5 ani, neeexistând posibilitatea ca mandatul PE să înceteze
înainte de termen, prin dizolvare, tratatele neconţinând vrei prevedere în acest sens.
Alegerile au loc timp de 3-4 zile, la acestea participând, în calitate de alegători, orice
persoană cu vârsta de peste 18 ani.
Statele au avut, până la Tratatul de la Maastricht, puterea discreţionară de a limita
votul exercitat pe teritoriul lor la proprii cetăţeni, sau, dimpotrivă, de a-l extinde şi la
rezidenţi.
După 1992, însă, s-a eliminat criteriul naţionalităţii, orice rezident putând vota sau
candida în statul în care trăieşte, acesta fiind un drept care derivă din calitatea de cetăţean
european.
Actul normativ din România care reglementează organizarea şi desfăşurarea alegerilor
pentru Parlamentul European, este Legea nr. 33/2007, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare. Potrivit art. 4 din acest act normativ, membrii din România în
Parlamentul European se aleg pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării
proporţionale, şi pe bază de candidaturi independente, pentru alegerea acestora, teritoriul
României constituind o singură circumscripţie electorală.
Și ca o confirmare a celor menţionate mai sus, şi în Legea nr. 33/2007 recunoaşte
posibilitatea oricărui ”rezident european” a vota pentru Parlamentul European. Astfel, prin art.
5 alin. (1) şi (2), legea română distinge între alegătorul comunitar prin care înţelege orice
cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât România, care are dreptul de a
alege în România pentru Parlamentul European, având domiciliul sau reşedinţa în România,
98
respectiv alegătorul resortisant prin care înţelege orice cetăţean al României, cu domiciliul sau
reşedinţa în ţară ori în străinătate.
Cetăţenii români care au vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua de referinţă inclusiv,
au dreptul de a alege membri din România în Parlamentul European, neavând drept de vot
debilii şi alienaţii mintal puşi sub interdicţie şi persoanele care, în ziua de referinţă, sunt
condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale
De asemenea, prin alin. (3) al art. 5, aceeaşi lege prevede că o persoană eligibilă
comunitar este orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene care are dreptul de a fi
ales pentru Parlamentul European, având domiciliul sau reşedinţa în România. Astfel,
cetăţenii români care au drept de vot şi au împlinit, până în ziua de referinţă inclusiv, vârsta de
23 de ani au dreptul de a fi aleşi în Parlamentul European. Cetăţenii români care fac parte din
următoarele categorii: judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii,
membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici, inclusiv cei cu
statut special, stabilite prin lege organică, nu pot fi aleşi ca membri din România în
Parlamentul European. De asemenea, persoanele eligibile comunitar care fac parte din
categorii similare celor anterior menţionate, prevăzute şi de Constituţia României, dar şi de
art.8 alin. (1) din Legea nr. 33/2007, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în
statele ai căror cetăţeni sunt, nu pot fi aleşi ca membri din România în Parlamentul European
Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene care au reşedinţa sau domiciliul pe
teritoriul României, au, în principiu, drept de vot şi de a fi aleşi ca membri din România în
Parlamentul European, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români.
Mai mult decât atât, conform art. 9 din aceeaşi lege, dar fără a aduce atingere
incompatibilităţilor prevăzute de Actul din 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului
European prin vot universal direct, cu modificările ulterioare, calitatea de membru al
Parlamentului European este incompatibilă cu calitatea de deputat sau senator în Parlamentul
României, de membru al Guvernului României, precum şi cu alte funcţii prevăzute de Legea
nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu
modificările şi completările ulterioare, sau cu funcţii echivalente din statele membre ale
Uniunii Europene
Pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European, atât alegătorul
resortisant, cât şi alegătorul comunitar au dreptul la un singur vot.
Sub aspectul structurii, Parlamentul European este unicameral.
Din punctul de vedere al organizării interne, pentru început menţionăm că Parlamentul
European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi. Astfel, conducerea instituţiei este
asigurată de un preşedinte, 14 vicepreşedinţi – care împreună cu cei 5 chestori formează
Biroul Parlamentului European, organ executiv – şi de un secretariat general. Preşedintele şi
99
vicepreşedinţii sunt aleşi de membrii Parlamentului, pe o perioadă de 2 ani şi jumătate, iar
mandatul lor poate fi reînnoit.
Rolul preşedintelui este de a reprezenta Parlamentul în exteriorul Uniunii şi în relaţiile
cu alte instituţii unionale, precum şi de a conduce activitatea Parlamentului. În acest sens,
preşedintele supraveghează activitatea Parlamentului şi a organismelor sale constitutive,
precum şi dezbaterile în plen, şi se asigură că Regulamentul de procedură al Parlamentului
este respectat. În deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, Preşedintele
Parlamentului European prezintă punctul de vedere şi preocupările instituţiei referitoare la
punctele înscrise pe ordinea de zi şi la alte subiecte. În urma adoptării de către Parlament a
bugetului Uniunii Europene, Preşedintele îl semnează, acesta devenind astfel operaţional.
Preşedintele PE semnează, alături de Preşedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate
prin procedura legislativă ordinară.
Parlamentarii europeni se pot organiza în grupuri politice, cu caracter mixt, adică
multinaţional, nu în delegaţii naţionale. Grupurile parlamentare existente în Parlamentul
European, pentru mandatul 2009-2014 au fost: Grupul Partidului Popular European (sau
Creştin - Democraţii), Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor din
Parlamentul European, Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, Grupul
Verzilor/Alianţa Liberă Europeană, Conservatorii şi Reformiştii Europeni, Grupul Confederal
al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică, Grupul Europa Libertăţii şi Democraţiei,
existând şi parlamentari neînscrişi în nici un grup politic, respectiv deputaţi neafiliaţi. În
legislature actuală, grupurile politice din Parlamentul European sunt următoarele: Grupul
Partidului Popular European (sau Creştin - Democraţii), Grupul Alianţei Progresiste a
Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European, Conservatorii şi Reformiştii
Europeni, Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, Grupul Confederal al
Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică; Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană,
Grupul Europa Libertăţii şi Democraţiei, Europa Naţiunilor şi Libertăţii.
Numărul minim de parlamentari necesar pentru formarea unui grup politic este de 25
de membri, dacă provin din cel puţin 1/4 din statele membre. Parlamentarii pot face parte
dintr-un singur grup politic. Grupurile se organizează numind un preşedinte, vicepreşedinţi,
un birou şi un secretariat. Înainte de votul în plen, grupurile analizează rapoartele întocmite de
comisiile parlamentare şi propun amendamente. Poziţia grupului este adoptată prin discuţii în
cadrul grupului, însă nici un membru nu poate fi obligat să voteze într-un anumit fel, aceştia
nefiind ţinuţi de poziţia adoptată de grupul politic.
Fiecare membru al Parlamentului European este membru de drept într-una din cele 20
comisii parlamentare de specialitate şi membru supleant într-o altă comisie.
Comisiile parlamentare sunt formaţiuni specializate de lucru ale instituţiei, care
pregătesc lucrările în plenul Parlamentului European. Comisiile sunt organizate în aşa fel
încât reflectă componenţa politică a plenului. Acestea analizează şi amendează propunerile
100
legislative asupra cărora elaborează rapoarte care sunt prezentate plenului Parlamentului
European.
De asemenea, în conformitatea cu prevederile art. 226 TFUE, în îndeplinirea
misiunilor sale, Parlamentul European poate constitui, la cererea unei pătrimi a membrilor
care îl compun, o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără a aduce atingere
atribuţiilor conferite prin prezentul tratat altor instituţii, organe, oficii sau agenţii, pretinsa
încălcare a normelor de drept sau administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, cu
excepţia cazului în care pretinsele fapte sunt examinate de o instanţă judecătorească şi atât
timp cât procedura jurisdicţională nu este încheiată. Comisia temporară de anchetă îşi
încetează existenţa prin depunerea raportului său. Modalităţile de exercitare a dreptului de
anchetă se stabilesc de Parlamentul European, hotărând prin regulamente, din proprie
iniţiativă, în conformitate cu o procedură legislativă specială, după aprobarea de către
Consiliu şi Comisie.
Și la nivelul Pralamentului European este consacrată şi o altă modalitatea de exercitare
a controlului parlamentar întâlnit şi în plan naţionale, anume adresarea de petiţii. Astfel,
conform art, 227 TFUE, orice cetăţean al Uniunii, precum şi orice persoană fizică sau juridică
având reşedinţa sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa Parlamentului
European, cu titlu individual sau în asociere cu alţi cetăţeni sau cu alte persoane, o petiţie
privind un subiect care ţine de domeniile de activitate ale Uniunii şi care îl priveşte în mod
direct.
De asemenea, la nivelul Uniunii Europene funcţionează o instituţiei de tip ombudsman,
anume Ombudsmanul European (tradus uneori ca Mediator European), ales de Parlamentul
European, şi care, conform art. 228 TFUE, este împuternicit să primească plângeri din partea
oricărui cetăţean al Uniunii sau a oricărei persoane fizice sau juridice cu reşedinţa sau sediul
social într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea
instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene în exercitarea funcţiilor jurisdicţionale ale acesteia. Acesta investighează aceste
plângeri şi întocmeşte un raport cu privire la acestea. Potrivit misiunii sale, Ombudsmanul
efectuează investigaţiile pe care le consideră justificate, din proprie iniţiativă sau pe baza
plângerilor care i-au fost adresate direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului
European, cu excepţia cazului în care pretinsele fapte fac sau au făcut obiectul unei proceduri
judiciare. În cazul în care Ombudsmanul constată un caz de administrare defectuoasă, acesta
sesizează instituţia, organul, oficiul sau agenţia în cauză, care dispune de un termen de trei
luni pentru a-i comunica punctul său de vedere. Ombudsmanul transmite apoi un raport
Parlamentului European şi instituţiei în cauză. Persoana care a formulat plângerea este
informată cu privire la rezultatul acestor investigaţii.
În fiecare an, Ombudsmanul prezintă un raport Parlamentului European cu privire la
rezultatele investigaţiilor sale.
101
Ombudsmanul este ales, după fiecare alegere a Parlamentului European, pe durata
legislaturii. Mandatul acestuia poate fi reînnoit. Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de
Justiţie, la plângerea Parlamentului European, în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile
necesare exercitării funcţiilor sale sau a comis o abatere gravă.
Ombudsmanul îşi exercită funcţiile în deplină independenţă. În îndeplinirea
îndatoririlor sale, acesta nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern,
instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Pe durata exercitării funcţiilor sale, Ombudsmanul nu
poate exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.
Parlamentul European, hotărând prin regulamente din proprie iniţiativă, în
conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte statutul şi condiţiile generale de
exercitare a funcţiilor Ombudsmanului, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului.
Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte exprimarea opiniilor şi
voturilor în exerciţiul funcţiei, şi nu pot fi arestaţi sau urmăriţi judiciar pe teritoriul altui stat;
pe teritoriul propriului stat se aplică legislaţia naţională, aşadar ei pot fi arestaţi dacă nu sunt şi
parlamentari naţionali, caz în care se aplică regulile naţionale. Imunitatea europeană durează
pe toată durata mandatului parlamentar, aceasta fiind interpretarea care rezultă din deciziile
CJUE.
În ceea ce priveşte salariul unui parlamentar european, începând cu iulie 2009, după
intrarea în vigoare a statutului unic, parlamentarii primesc, în general, acelaşi salariu. Suma
brută este de 7665,31 EUR la care se aplică un impozit comunitar, o contribuţie pentru
asigurare de accident şi se poate aplica ulterior şi un impozit naţional. Sumele necesare pentru
salariul parlamentarilor europeni sunt plătite din bugetul Parlamentului European. Însă, pentru
parlamentarii care au avut un mandat anterior anului 2009 a existat posibilitatea de a opta
pentru menţinerea sistemului naţional anterior pentru salariu, indemnizaţia tranzitorie sau
pensie. De aceea există parlamentari din anumite state membre (spre exemplu Germania,
Franţa) care primesc un salariu semnificativ mai mare decât suma unică prevăzută de noul
statut.
IV.4.4. Atribuţiile Parlamentului European
Conform art. 14 alin.(1) TUE - „Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul,

funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în
conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele
Comisiei. Această prevedere reprezintă baza legală a exercitării de către Parlament a
atribuţiilor sale.
În consecinţă, atribuţiile Parlamentului European sunt următoarele:
a) atribuţia de supraveghere şi control
102
- în conformitate cu dreptul de supraveghere asupra activităţii Uniunii şi a instituţiilor
sale, Parlamentul:
1) poate adresa interpelări Comisiei Europene sau Consiliului;
2) dezbate raportul anual general al Comisiei Europene;
3) dezbate orice problemă de politică generală;
4) poate constitui comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri de nerespectare a
dreptului comunitar sau de administrare defectuoasă;
5) poate sesiza CJUE şi pentru alte aspecte decât apărarea propriilor prerogative, cum ar
fi ilegalitatea unor acte comunitare sau a unor omisiuni de a acţiona din partea instituţiilor
comunitare;
6) poate adopta o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea în bloc a Comisiei
Europene. Pentru aceasta, este necesară o majoritate de 2/3 din voturile exprimate, voturi care
trebuie să reprezinte, în acelaşi timp, majoritatea membrilor Parlamentului, condiţie destul de
restrictivă, greu de întrunit, şi care, din acest motiv, rămâne mai mult o ameninţare teoretică la
adresa Comisiei. Cu toate acestea, presiunea exercitată cu ajutorul procedurii moţiunii de
cenzură a dat roade, în 1999, când Comisia Santer a demisionat pentru a evita supunerea ei la
vot a doua oară.
b) atribuţii legislative
Rolul legislativ al Parlamentului European se prezintă sub două aspecte:
• Procedura legislativă ordinară (fosta procedură a codeciziei, denumirea actuală fiind
dată prin Tratatul de la Lisabona) pune pe acelaşi plan al adoptării legislaţiei Parlamentul
European şi Consiliul. În acest caz, o decizie nu poate fi luată decât prin acordul celor două
instituţii comunitare. Tratatul de la Lisabona extinde procedura legislativă ordinară la încă
peste 40 de domenii, incluzând agricultura, imigrarea legală, energia, justiţia şi afacerile
interne, sănătatea sau fondurile structurale. Aceste noi prevederi ale tratatului conduc la
concluzia că Parlamentul are în prezent competenţe legislative mult sporite faţă de Tratatul de
la Nisa.
• Parlamentul European emite avize care, după caz, pot fi facultative, consultative sau
conforme. Astfel, unele proceduri legislative speciale privind adoptarea unor decizii
comunitare presupun „consultarea” sau „acordul” Parlamentului. În aceste cazuri Parlamentul
emite avize. În cazul „procedurii de consultare”, utilizată pentru domenii „sensibile” (cum ar
fi politica industrială sau fiscalitatea) Parlamentul emite un aviz consultativ – acesta trebuie
solicitat de Consiliu, dar se poate trece peste poziţia cuprinsă în el. În unele cazuri tratatele
prevăd obligativitatea consultării Parlamentului European, iar propunerea nu poate dobândi
forţă de lege decât dacă Parlamentul şi-a dat avizul. În acest caz Consiliul nu are competenţa
de a lua singur o decizie. Conform noilor reglementari introduse în Tratatul de la Lisabona,
103
Parlamentul European trebuie să îşi dea avizul conform asupra acordurilor internaţionale
negociate de Uniune, în domenii precum comerţul internaţional.
c) atribuţii bugetare
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă
specială, adoptă bugetul anual al Uniunii.
Proiectul este elaborat de către Comisie pe baza situaţiei estimative a cheltuielilor
transmisă de fiecare instituţie.
Comisia îşi poate modifica propunerea în cursul procedurii, Parlamentul poate propune
amendamente, iar Consiliul poate doar să aprobe sau să respingă proiectul de buget, sau
amendamentele Parlamentului European, fără a putea să propună propriile amendamente.
Tot Parlamentul European este cel care aprobă descărcarea de gestiune a Comisiei, după
încheierea exerciţiului bugetar. În urma adoptării Tratatului de la Lisabona, puterea
Parlamentului în cadrul procedurii bugetare creşte datorită eliminării distincţiei între
cheltuielile obligatorii (cum ar fi agricultură, acorduri internaţionale) şi cheltuielile
neobligatorii (alte cheltuieli).
Cât priveşte funcţionarea Parlamentului European, prevederile TFUE, precum şi cele ale
Regulamentului de procedură al acestuia, reiese că acesta se întruneşte în sesiune anuală de
drept în a doua zi de marţi a lunii martie. Sesiunea corespunde unei perioade de un an şi
reprezintă reuniunea pe care Parlamentul o organizează lunar, ca regulă generală, împărţindu-
se în şedinţe. Aşadar, Parlamentul se reuneşte de plin drept în fiecare an, în a doua zi de marţi
a lunii martie, şi hotărăşte în mod suveran cu privire la durata întreruperilor sesiunii.
Parlamentul European se poate întruni în perioada de sesiune extraordinară, la cererea
majorităţii membrilor care îl compun, a Consiliului sau a Comisiei, Preşedintele, după
consultarea Conferinţei preşedinţilor, fiind cel care convoacă Parlamentul cu titlu excepţional.
De asemenea, Preşedintele poate convoca cu titlu excepţional Parlamentul, cu acordul
Conferinţei preşedinţilor (Conferinţa preşedinţilor este compusă din Preşedintele
Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice, aceştia din urmă putând fi reprezentaţi de un
membru al grupului) din care face parte, în caz de urgenţă.
Existenţa Parlamentului European, nu exclude parlamentele naţionale din viaţa Uniunii

Europene. Astfel, potrivit, art. 12 TUE, acestea contribuie în mod activ la buna funcţionare a
Uniunii:
(a) prin faptul că sunt informate de către instituţiile Uniunii şi prin primirea de notificări
privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în conformitate cu Protocolul privind rolul
parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană;
(b) prin respectarea principiului subsidiarităţii în conformitate cu procedurile prevăzute în
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
104
(c) prin participarea, în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, la mecanismele de
evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii în acest spaţiu, în conformitate cu articolul
70 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, şi prin implicarea în controlul politic
al Europol şi în evaluarea activităţilor Eurojust, în conformitate cu articolele 88 şi 85 din
respectivul tratat;
(d) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor, în conformitate cu articolul 48 din
acest tratat;
(e) prin faptul că sunt informate cu privire la cererile de aderare la Uniune, în conformitate cu
articolul 49 din acest tratat;
(f) prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele naţionale şi cu
Parlamentul European, în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în
Uniunea Europeană.
IV.4.5. Statutul parlamentarilor europeni
I. Aspecte generale. Validarea mandatului de parlamentar european. Durata mandatului
Conform art. 1 alin. (1) din Regulamentul de procedură al Parlamentului European

(denumit în continuare Regulament), valabil pentru legislatura 2014-2015, cu ultimele
modificări din septembrie 2015, Parlamentul European este adunarea aleasă în conformitate
cu tratatele, cu Actul din 20 septembrie 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului
European prin vot universal direct şi cu legislaţiile naţionale adoptate în aplicarea tratatelor.
Denumirea reprezentanţilor aleşi în Parlamentul European este stabilită prin acest

Regulament, pentru limba română aceasta fiind: „Deputaţi în Parlamentul European”.
Deputaţii în Parlamentul European îşi exercită mandatul în mod independent. Aceştia

nu pot fi obligaţi prin instrucţiuni şi nu pot primi mandat imperativ, aşadar şi-n cazul acestora
vorbim despre un mandat reprezentativ astfel precum am constatat şi am analizat în cazul
parlamentarilor naţionali, conform prevederilor constituţionale în vigoare.
Conform art. 3 din Regulament, orice deputat a cărui alegere este notificată
Parlamentului de autorităţile competente ale fiecărui stat membru, trebuie să declare în scris,
înainte de a participa la lucrările parlamentare, că nu deţine o funcţie incompatibilă cu cea de
deputat în Parlamentul European, în conformitate cu articolul 7 alineatele (1) şi (2) din Actul
din 20 septembrie 1976. După alegerile generale, această declaraţie trebuie făcută, în măsura
posibilului, cu cel mult şase zile înainte de şedinţa constitutivă a Parlamentului. Orice deputat
participă la lucrările Parlamentului şi ale organelor acestuia cu exercitarea deplină a
drepturilor atât timp cât prerogativele sale nu au fost verificate sau nu s-a luat o hotărâre în
105
legătură cu o eventuală contestaţie, cu condiţia să fi efectuat în prealabil declaraţia menţionată
anterior.
În cazul în care s-a stabilit, pe baza unor date verificabile şi din surse accesibile publicului, că
un deputat exercită o funcţie incompatibilă cu calitatea de deputat în Parlamentul European, în
sensul articolului 7 alineatele (1) şi (2) din Actul din 20 septembrie 1976, Parlamentul
constată, pe baza informaţiilor furnizate de Preşedintele său, că locul este vacant.
Conform art. 7 din Actul din 20 septembrie 1976, mandatul unui membru al Parlamentului
European este incompatibil cu cel de:
- membru al guvernului unui stat membru;
- membru al Comisiei Comunităţilor Europene (actualmente Comisia Europeană);
- judecător, avocat general sau grefier al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene
(actualmente Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) sau al Tribunalului de Primă Instanţă
(actualmente Tribunalul) şi, am putea aduăga, al Tribunalului Funcţiei Publice;
- membru al Consiliului Director al Băncii Centrale Europene;
- membru al Curţii de Conturi a Comunităţilor Europene (actualmente Curtea de Conturi a
Uniunii Europene);
- Ombudsman al Comunităţilor Europene (actualmente Ombudsman European sau Mediatorul
European);
- membru al Comitetului Economic şi Social al Comunităţii Europene (actualmente Comitetul
Economic şi Social al Uniunii Europene) şi al Comunităţii Europene a Energiei Atomice;
- membru al Comitetului Regiunilor;
- membru al unor comitete sau al altor organe create în conformitate cu Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene (actualmente cu Tratatul de la Lisabona) şi Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice în scopul gestionării fondurilor comunitare sau
îndeplinirii unei sarcini administrative permanente;
- membru al Consiliului Director, al Comitetului Administrativ sau angajat al Băncii
Europene de Investiţii;
- funcţionar sau agent în exerciţiu într-o instituţie a Comunităţilor Europene (actualmente al
Uniunii Europene) sau într-un organism specializat asociat acestora sau Băncii Centrale
Europene.
- şi, începând cu alegerile pentru Parlamentul European din 2004, membru al unui parlament
naţional.
Mandatul de cinci ani pentru care sunt aleşi membrii Parlamentului European începe, conform
art. 4 din Regulament, la deschiderea primei sesiuni organizate după fiecare alegere. Orice
deputat rămâne în funcţie până la deschiderea primei şedinţe a Parlamentului care urmează
după alegeri.
Mandatul unui astfel de parlamentar poate să încetează şi înainte de termen în caz de:
106
- deces;
- demisie. În acest caz deputatul demisionar notifică Preşedintelui demisia sa, precum şi data la
care aceasta îşi produce efectele, dată care nu poate depăşi trei luni de la notificare. Această
notificare îmbracă forma unui proces-verbal redactat în prezenţa Secretarului General ori a
reprezentantului său, semnat de acesta şi de deputatul în cauză şi prezentat de îndată comisiei
competente care îl înscrie pe ordinea de zi a primei reuniuni care urmează primirii
documentului respectiv.
- invalidarea mandatului;
- desemnarea într-o funcţie incompatibilă cu cea de deputat în Parlamentul European.
În cazul în care Parlamentul constată că un loc este vacant, acesta informează statul membru
interesat cu privire la aceasta şi îl invită să ia măsuri pentru ocuparea locului vacant în cel mai
scurt timp. Pe de altă parte, Regulamentul îi rezervă dreptul Parlamentului de a declara invalid
mandatul examinat sau de a refuza constatarea existenţei locului vacant în cazul în care
acceptarea sau încetarea mandatului ar putea fi bazată pe erori materiale sau pe vicii de
consimţământ.
II. Privilegiile şi imunităţile deputaţilor din Parlamentul European
Deputaţii se bucură de privilegiile şi imunităţile prevăzute de Protocolul privind

privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene (Protocolul nr. 7 la Tratatul de la Lisabona).
Astfel, potrivit art. 7 din acest Protocol:
- nu pot fi impuse nici un fel de restricţii administrative sau de altă natură în privinţa liberei
circulaţii a membrilor Parlamentului European spre locul de desfăşurare a reuniunii
Parlamentului European sau la întoarcere;
- cât privesc formalităţile vamale şi a controlul valutar, aceştia beneficiază:
o din partea propriului guvern, de aceleaşi facilităţi precum cele recunoscute înalţilor
funcţionari aflaţi în străinătate în misiune oficială temporară;
o din partea guvernelor celorlalte state membre, de aceleaşi facilităţi precum cele recunoscute
reprezentanţilor guvernelor străine în misiune oficială temporară.
Regulamentul, prin art.4 alin. (6), recunoaşte oricărui deputat dreptul de a consulta, în
principiu, orice dosar aflat în posesia Parlamentului sau a unei comisii, cu excepţia dosarelor
şi conturilor personale pe care sunt autorizaţi să le consulte numai deputaţii în cauză.
De asemenea, atât Regulamentul cât şi Protocolul amintit, consacră imunitatea
parlamentară, fiind menţionat expres faptul că aceasta nu este un privilegiu personal al
deputaţilor, ci o garanţie pentru independenţa Parlamentului în ansamblu şi a membrilor săi,
specificându-se în art. 9 alin. (3) din Protocolul nr. 7, şi faptul că imunitatea însăşi nu poate
constitui o piedică pentru Parlamentul European de a ridica imunitatea unuia dintre membri.
De altfel, în acest sens, prin art. 6 alin. (1) teza I, se prevede că în exercitarea
competenţelor sale în ceea ce priveşte privilegiile şi imunităţile, Parlamentul acţionează
107
pentru conservarea integrităţii sale ca adunare legislativă democratică şi asigurarea
independenţei deputaţilor în îndeplinirea atribuţiilor care le revin, întărindu-se astfel faptul că
imunitatea parlamentară nu este un privilegiu personal al fiecărui deputat.
Prin art. 9 din Protocolul nr. 7, se distinge între dimensiunea imunităţii de care
beneficiază deputaţii europeni la nivel naţional, respectiv la nivelul celorlalte state membre
ale Uniunii. Astfel, pe durata sesiunilor Parlamentului European, membrii acesteia
beneficiază:
(a) pe teritoriul naţional, de imunităţile recunoscute membrilor Parlamentului propriei ţări;
(b) pe teritoriul oricărui alt stat membru, de exceptare privind orice măsură de detenţie sau
urmărire penală.
Din această reglementare se poate observa că, pe lângă dispoziţiile unionale de ordin general,
deputaţii Parlamentului European, inclusiv pentru că sunt aleşi conform prevederilor stabilite
prin legislaţia electorală de fiecare stat membru, au aceleiaşi privilegii şi imunităţi ca şi
membrii parlamentelor naţionale. Putem observa, astfel, că sub aspectul dimensiunii
imunităţii parlamentare, aceasta poate fi diferită de la un stat membru la altul.
Pe de altă parte, Protocolul prevede că deputaţii din Parlamentul European beneficiază de
imunitate nu doar pe durata sesiunilor parlamentare europene, ci şi pe perioada deplasării la
locul reuniunii Parlamentului European, cât şi la întoarcere.
De asemenea, se instituie şi excepţia de regula imunităţii, precizându-se că aceasta nu
operează în caz de flagrant delict.
Potrivit art. 8 din Protocolul nr. 7, membrii Parlamentului European nu pot fi cercetaţi,
reţinuţi sau urmăriţi datorită opiniilor sau voturilor exprimate în cadrul exercitării funcţiilor
lor, fiind astfel consacrată juridic acea dimensiune a imunităţii parlamentare constând lipsa
răspunderii pentru opiniile şi voturile exprimate în exercitarea mandatului.
Conform art. 9 din Regulament, orice cerere adresată Preşedintelui Parlamentului
European de către o autoritate competentă a unui stat membru în vederea ridicării imunităţii
unui deputat, sau de către un deputat sau un fost deputat în vederea apărării privilegiilor şi
imunităţilor, se anunţă în Parlament şi se transmite comisiei competente, anume Comisia
pentru Afaceri juridice. Comisia prezintă o propunere de decizie motivată prin care se
recomandă adoptarea sau respingerea cererii de ridicare a imunităţii sau de apărare a
imunităţii şi privilegiilor.
Comisia pentru Afaceri juridice poate solicita autorităţii interesate furnizarea tuturor
informaţiilor şi precizărilor pe care le consideră necesare pentru a stabili dacă este cazul să se
ridice sau să se apere imunitatea.
De asemenea, deputatul în cauză are posibilitatea să ofere explicaţii, poate prezenta toate
documentele şi mijloacele de probă scrise pe care le consideră pertinente şi poate fi
reprezentat de un alt deputat.
108
Deputatul nu are dreptul de a asista la dezbaterile privind cererea de ridicare sau de apărare a
imunităţii sale, cu excepţia audierii propriu-zise şi dacă nu renunţă la dreptul de a fi audiat.
Astfel, Preşedintele comisiei invită deputatul la audiere, precizând data şi ora. Dacă deputatul
nu se prezintă la audierea la care a fost invitat, se consideră că a renunţat la dreptul de a fi
audiat, cu excepţia cazului în care deputatul a anunţat că nu poate participa la audiere la data
şi ora indicate, motivând această imposibilitate. În acest ultim caz, Preşedintele comisiei
decide dacă motivele invocate justifică absenţa, neexistând posibilitatea atacării acestei
decizii. Dacă decide că absenţa este justificată, preşedintele comisiei îl invită pe deputat la
audiere la o altă dată şi oră. Însă, dacă deputatul nu dă curs celei de-a doua invitaţii la audiere,
procedura continuă fără audierea deputatului. Nu se acceptă noi justificări pentru neprezentare
sau noi cereri de audiere.
În cazul în care cererea de ridicare a imunităţii conţine mai multe capete de acuzare, fiecare
dintre acestea poate face obiectul unei decizii distincte.
Comisia poate emite un aviz motivat privind competenţa autorităţii în cauză şi admisibilitatea
cererii, dar nu se pronunţă în niciun caz asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei deputatului sau
asupra oportunităţii sau inoportunităţii urmăririi penale a deputatului pentru opiniile sau actele
care îi sunt imputate, chiar dacă examinarea solicitării îi permite comisiei să dobândească o
cunoaştere aprofundată a cauzei.
Raportul comisiei este înscris din oficiu la primul punct de pe ordinea de zi a primei şedinţe
care urmează depunerii acestuia. Dezbaterea are ca subiect doar motivele pro şi contra fiecărei
propuneri de ridicare, menţinere sau apărare a unui privilegiu sau a imunităţii.
Propunerea sau propunerile de decizie conţinute în raport sunt supuse la vot în cursul votării
care urmează dezbaterii. În mod excepţional, raportul comisiei poate propune ca ridicarea
imunităţii să vizeze exclusiv desfăşurarea unei acţiuni penale, fără ca vreo măsură de arestare,
o altă măsură privativă de libertate sau orice altă măsură care să împiedice deputatul în
exercitarea funcţiilor inerente mandatului său să poată fi adoptată împotriva sa, până la
pronunţarea unei hotărâri definitive.
După examinarea de către Parlament, se procedează la vot separat pentru fiecare propunere
conţinută în raport. În cazul respingerii unei propuneri, decizia contrară se consideră adoptată.
Preşedintele comunică imediat decizia Parlamentului deputatului în cauză şi autorităţii
competente a statului membru interesat şi solicită să fie informat în legătură cu derularea
procedurii şi cu hotărârile judecătoreşti care se pronunţă. Imediat după ce a primit aceste
ultime informaţii, Preşedintele le comunică Parlamentului în forma pe care o consideră cea
mai adecvată, dacă este necesar, după consultarea comisiei competente, anume Comisia
pentru Afaceri juridice.
Prin excepţie de la cele menţionate mai sus, conform art. 8 din Regulament, în cazul în
care un deputat este arestat sau privat de libertatea de circulaţie pe motivul unei presupuse
încălcări a privilegiilor şi imunităţilor sale, Preşedintele poate lua de urgenţă, după
109
consultarea preşedintelui şi a raportorului comisiei competente, anume Comisia pentru
Afaceri juridice, iniţiativa de a susţine privilegiile şi imunităţile deputatului în cauză.
Preşedintele Parlamentului comunică această iniţiativă comisiei şi informează Parlamentul cu
privire la aceasta.
Regulamentul prevede, prin art. 6 alin. (2), când nu este necesară solicitarea ridicării
imunităţii parlamentare, atunci când un deputat este obligat să compară în calitate de martor
sau de expert, fiind necesară respectarea a două condiţii cumulative, anume:
- să nu fie obligat să compară la o dată sau într-un moment care împiedică sau îngreunează
exercitarea funcţiilor sale parlamentare, sau să aibă posibilitatea de a prezenta o declaraţie
scrisă ori în orice altă formă care să nu îngreuneze exercitarea funcţiilor sale parlamentare şi
- să nu fie obligat să depună mărturie în legătură cu informaţii obţinute în mod confidenţial în
timpul exercitării mandatului său pe care nu consideră oportun să le divulge.
Regulamentul prevede, prin art. 7, posibilitatea de adresare a unei cereri de apărare a
privilegiilor şi imunităţilor în cazul în care se consideră că se poate vorbi despre o presupusă
încălcare a privilegiilor şi imunităţilor unui deputat sau ale unui fost deputat de către
autorităţile unui stat membru şi, în special, atunci când respectivele circumstanţe constituie o
restricţie administrativă sau de altă natură în privinţa liberei circulaţii a deputaţilor spre locul
de desfăşurare a reuniunilor Parlamentului sau la întoarcere sau în privinţa opiniilor sau
voturilor exprimate în cadrul exercitării funcţiilor lor, sau în cazul în care se consideră că
circumstanţele respective intră sub incidenţa art.i 9 din Protocolul privind privilegiile şi
imunităţile Uniunii Europene, mai sus menţionate.
Însă, o astfel de cerere de de apărare a privilegiilor şi imunităţilor unui deputat nu este
admisibilă dacă a fost deja depusă o cerere de apărare sau de ridicare a imunităţii deputatului
respectiv în legătură cu aceleaşi proceduri judiciare, indiferent dacă s-a luat sau nu o decizie
la momentul respectiv.
IV.4.6. Procedura legislativă
Această procedură este prevăzută de art. 293 – 299 din TFUE, fiind dezvoltată prin
prevederile Regulamentului de procedură al Parlamentului European (denumit în continuare
Regulament), valabil pentru legislatura 2014-2015, cu ultimele modificări din septembrie
2015.
Potrivit prevederilor art. 293 coroborate cu cele ale art. 294 din TFUE, Comisia
Europeană este cea căreia îi este recunoscută, de regulă, calitatea de a propune acte
legislative, fie că acestea urmează să fie adoptate doar de Consiliu sau, prin procedura
legislativă ordinară, de Consiliu împreună cu Parlmentul European. În cazul în care Comisia
informează Parlamentul sau în cazul în care comisia competentă de la nivelul Parlamentului
care avea-n analiză acea propunere ia cunoştinţă pe orice altă cale despre intenţia Comisiei de
a-şi modifica propunerea, comisia competentă suspendă examinarea chestiunii până la
110
primirea noii propuneri sau a modificărilor Comisiei. Însă, calitatea de iniţiator de astfel de
acte este recunoscută de prevederile tratatelor şi statelor membre, cetăţenilor Uniunii, Băncii
Europene de Investiţii, Băncii Centrale Europene, chiar Parlamentului şi chiar CJUE.
Potrivit art. 37 din Regulament, Parlamentul alături de Comisie şi Consiliu contribuie la
definirea programării legislative a Uniunii Europene. Parlamentul şi Comisia cooperează la
pregătirea programului de lucru al Comisiei, care constituie contribuţia Comisiei la
programarea anuală şi multianuală a Uniunii, pe baza calendarului şi a modalităţilor
convenite între cele două instituţii. Preşedintele transmite rezoluţia adoptată de Parlament
celorlalte instituţii care participă la procedura legislativă a Uniunii Europene, precum şi
parlamentelor statelor membre, şi solicită Consiliului emiterea unui aviz privind programul
de lucru al Comisiei şi rezoluţia Parlamentului.
Cu toate acestea, în situaţii de urgenţă sau neprevăzute, o instituţie poate propune, din
proprie iniţiativă şi în conformitate cu procedurile stabilite de tratate, adăugarea unei măsuri
legislative la cele propuse în programul de lucru al Comisiei, astfel precum în cazul în care o
instituţie se află în imposibilitatea de a respecta calendarul stabilit, aceasta informează
celelalte instituţii în legătură cu motivele întârzierii şi propune un nou calendar.
Până când propunerea legislativă ajunge în ”dezbaterea” celor două instituţii europene
– Consiliu şi/sau Parlament -, conform prevederilor art. 38 şi urm. din Regulament, la nivelul
Parlamentului, a organelor sale interne, a parlamentelor naţionale, este necesar/necesară:
- respectarea, pe deplin, de către Parlament a drepturilor fundamentale prevăzute în
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În cazul în care comisia
competentă pentru subiectul în cauză, un grup politic sau cel puţin 40 de deputaţi
consideră că o propunere de act legislativ sau părţi ale unei astfel de propuneri nu
respectă aceste drepturi, chestiunea este trimisă, la cererea acestora, comisiei
competente pentru interpretarea Cartei, comisie care va întocmi un aviz ce se va anexa
raportului comisie competente.
- respectarea, pe deplin, de către Parlament a drepturilor şi principiile înscrise la art. 2 şi
la art. 6 alin. (2) şi (3) din TUE;
- verificarea, pentru orice propunere de act legislativ sau orice alt document cu caracter
legislativ, a temeiului juridic de către comisia competentă pentru subiectul în cauză. În
cazul în care comisia respectivă contestă validitatea sau pertinenţa temeiului juridic,
inclusiv în contextul verificării în temeiul art. 5 din TUE, aceasta solicită avizul
comisiei competente pentru chestiuni juridice, comisie ce se poate sesiza şi din oficiu.
Dacă această ultimă comisie hotărăşte să conteste validitatea sau pertinenţa temeiului
juridic, aceasta îşi prezintă concluziile Parlamentului. Parlamentul va supune la vot
concluziile, înainte de a vota asupra fondului propunerii. În principiu Comisia este
obligată a-şi modifica propunerea pentru a se conforma temeiului juridic aprobat de
Parlament, însă în cazul în care nu acceptă a-şi modifica propunerea, raportorul sau
111
preşedintele comisiei competente pentru chestiuni juridice sau al comisiei competente
pentru subiectul în cauză poate propune amânarea votului asupra fondului propunerii
până la o şedinţă ulterioară.
- examinarea de către Parlament, cu atenţie deosebită, a obiectivelor, conţinutului,
domeniului de aplicare şi duratei delegării, precum şi condiţiilor cărora aceasta trebuie
să li se supună, atunci când analizează o propunere de act legislativ prin care se
deleagă Comisiei competenţe în conformitate cu art. 290 din TFUE. În acest sens
comisia competentă pentru subiectul în cauză poate solicita în orice moment avizul
comisiei competente pentru interpretarea şi aplicarea dreptului Uniunii, care se poate
sesiza şi din oficiu.
- stabilirea de către Parlament a faptului că sunt prevăzute resurse financiare suficiente,
în cazul în care o propunere de act legislativ are implicaţii financiare. În acest sens,
comisia competentă pentru subiectul în cauză verifică, pentru orice propunere de act
legislativ sau orice alt document cu caracter legislativ, compatibilitatea financiară a
actului cu cadrul financiar multianual. Această comisie are şi posibilitatea de a
modifica resursele financiare atribuite actului examinat, caz în care trebuie să solicite
avizul comisiei competente pentru chestiuni bugetare, care se poate sesiza şi din
oficiu. În cazul în care comisia competentă pentru chestiuni bugetare hotărăşte să
conteste compatibilitatea financiară a actului, aceasta îşi prezintă concluziile
Parlamentului, care le supune la vot.
- verificarea de către Parlament a respectării principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii, la examinarea oricărei propuneri de act legislativ. În acest sens,
Comisia competentă pentru respectarea principiului subsidiarităţii poate decide să facă
recomandări în atenţia comisiei competente în legătură cu orice propunere de act
legislativ. În cazul în care un parlament naţional trimite Preşedintelui un aviz motivat
privind respectarea principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii în conformitate cu
art. 3 din Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană şi cu
art. 6 din Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii,
acesta se va trimite comisiei competente pentru subiectul în cauză şi, spre informare,
comisiei competente pentru respectarea principiului subsidiarităţii. Comisia
competentă pentru subiectul în cauză nu va proceda la votul său final înainte de
expirarea termenului de opt săptămâni prevăzut la art. 6 din Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, excepţie făcând cazurile
urgente menţionate, cu caracter general, la art. 4 din Protocolul privind
rolulparlamentelor naţionale în Uniunea Europeană. Cât priveşte avizele motivate
trimise de parlamentele naţionale, pot fi întâlnite două situaţii:
1. dacă avizele motivate privind nerespectarea de către o propunere de act legislativ a
principiului subsidiarităţii reprezintă cel puţin o treime din totalul voturilor
112
atribuite parlamentelor naţionale sau o pătrime în cazul unei propuneri de act
legislativ prezentat în temeiul art. 76 din TFUE (cooperarea administrativă în
domeniile spaţiului de libertate, securităţii şi justiţiei), Parlamentul nu va adopta
nicio decizie înainte ca autorul propunerii să declare modalitatea în care
intenţionează să procedeze.
2. dacă, în cadrul procedurii legislative ordinare, avizele motivate privind
nerespectarea de către un proiect de act legislativ a principiului subsidiarităţii
reprezintă cel puţin o majoritate simplă din voturile atribuite parlamentelor
naţionale, comisia competentă pentru subiectul în cauză, după examinarea avizelor
motivate prezentate de parlamentele naţionale şi de Comisie şi după audierea
opiniilor comisiei competente pentru respectarea principiului subsidiarităţii:
a. recomandă Parlamentului să respingă propunerea din motive de
nerespectare a principiului subsidiarităţii, sau
b. adresează Parlamentului orice altă recomandare, care poate include sugestii
de amendamente privind respectarea principiului subsidiarităţii. O astfel de
recomandare este prezentată Parlamentului spre a fi dezbătută şi votată:
i. în cazul adoptării unei recomandări de respingere a propunerii cu
majoritatea voturilor exprimate, caz în care Preşedintele declară
procedura încheiată.
ii. în cazul în care Parlamentul nu respinge propunerea, procedura
continuă, luându-se în considerare orice recomandări aprobate de
Parlament.
- pe durata întregii proceduri legislative, Parlamentul şi comisiile acestuia pot solicita
accesul la toate documentele privind propunerile de acte legislative în aceleaşi condiţii
ca şi Consiliul şi grupurile de lucru ale acestuia.
- de asemenea, în timpul examinării unei propuneri de act legislativ, comisia
competentă invită Comisia şi Consiliul să o informeze în legătură cu stadiul propunerii
în cadrul Consiliului şi al grupurilor sale de lucru, în special în legătură cu orice
posibilitate de compromis care ar putea conduce la o modificare substanţială a
propunerii iniţiale sau în legătură cu intenţia autorului de a-şi retrage propunerea. În
cazul în care Consiliul invită Parlamentul să participe la o reuniune a Consiliului în
cursul căreia acesta intervine în calitate de legislator, Preşedintele Parlamentului
solicită preşedintelui sau raportorului comisiei competente sau altui deputat desemnat
de comisie să reprezinte Parlamentul.
- Preşedintele Parlamentului este cel care trimite comisiei competente propunerile de
acte legislative sau alte documente cu caracter legislativ în vederea examinării. În
cazul în care o propunere este prevăzută în programul de lucru al Comisiei, comisia
competentă poate decide numirea unui raportor responsabil cu urmărirea elaborării
113
acesteia. Pentru a examina propunerea în cauză, Preşedintele transmite comisiei
competente rezultatele consultărilor de la Consiliu sau cererile de aviz prezentate de
Comisie.
- la nivelul comisiilor:
o preşedintele comisiei căreia i-a fost trimisă o propunere de act legislativ
propune comisiei respective procedura de urmat. După luarea deciziei privind
procedura de urmat şi în cazul în care articolul 50 (procedura simplificată) nu
se aplică, comisia desemnează dintre membrii titulari sau supleanţi permanenţi
un raportor pentru propunerea de act legislativ, cu excepţia cazului în care a
făcut deja acest lucru, pe baza programului de lucru al Comisiei asupra căruia
s-a convenit.
o raportul comisiei cuprinde:
 eventualele amendamente la propunere, însoţite, dacă este necesar, de
justificări succinte care ţin de responsabilitatea raportorului şi nu sunt
supuse la vot;
 un proiect de rezoluţie legislativă;
 dacă este necesar, o expunere de motive incluzând o fişă financiară care
stabileşte amploarea efectelor financiare eventuale ale raportului,
respectiv ale actului, şi compatibilitatea cu cadrul financiar multianual.
o se poate apela la procedura simplificată care constă în:
 fie la sfârşitul unei prime dezbateri pe marginea unei propuneri de act
legislativ, preşedintele poate propune aprobarea acesteia fără
amendamente, iar dacă nu există opoziţie din partea a cel puţin o
zecime dintre membrii comisiei, preşedintele acesteia prezintă
Parlamentului un raport privind aprobarea propunerii, caz în care
procedura este continuată la nivelul Parlamentului, fiind supuse
aprobării acestuia, fără dezbatere;
 fie preşedintele poate propune, ca alternativă, ca preşedintele sau
raportorul să redacteze o serie de amendamente care să reflecte
dezbaterile comisiei. În cazul în care comisia aprobă această propunere,
amendamentele sunt transmise membrilor comisiei. În cazul în care, în
termen de cel puţin 21 de zile de la transmitere, nu s-a formulat nicio
obiecţie de către cel puţin o zecime dintre membrii comisiei, raportul se
consideră adoptat de comisie. În acest caz, proiectul de rezoluţie
legislativă şi amendamentele sunt supuse aprobării Parlamentului fără
dezbatere. În cazul în care cel puţin o zecime dintre membrii comisiei
se opun, amendamentele sunt supuse la vot în cursul următoarei
reuniuni a comisiei.
114
o în cazul în care o comisie elaborează un raport fără caracter legislativ, aceasta
desemnează un raportor dintre membrii săi titulari sau supleanţi permanenţi,
care are sarcina de a pregăti raportul comisiei şi de a-l prezenta în numele
acesteia în şedinţă plenară. Un astfel de raport va cuprinde:
 o propunere de rezoluţie;
 o expunere de motive incluzând o fişă financiară care stabileşte
amploarea efectelor financiare eventuale ale raportului, precum şi
implicit ale actului, şi compatibilitatea cu cadrul financiar multianual;
o în cazul în care, fără a fi fost sesizată printr-o consultare sau printr-o cerere de
aviz, o comisie are intenţia de a întocmi un raport asupra unui subiect care intră
în competenţa sa şi de a prezenta Parlamentului o propunere de rezoluţie în
domeniu, aceasta trebuie să solicite în prealabil autorizarea Conferinţei
preşedinţilor.
o în cazul în care comisia sesizată iniţial cu privire la o chestiune doreşte să
cunoască avizul unei alte comisii sau în cazul în care o altă comisie doreşte să-
şi dea avizul cu privire la raportul comisiei sesizate iniţial, acestea pot solicita
Preşedintelui Parlamentului ca una dintre comisii să fie desemnată drept
comisie competentă, iar cealaltă să fie sesizată pentru aviz.
o cât priveşte avizele este necesar a diferenţia între acestea astfel:
 în cazul documentelor cu caracter legislativ, avizul constă în
amendamente la textul pentru care a fost sesizată comisia, însoţite, dacă
este necesar, de justificări succinte. Aceste justificări ţin de
responsabilitatea raportorului pentru aviz şi nu se supun la vot.
 în cazul textelor fără caracter legislativ, avizul constă în sugestii pentru
propunerea de rezoluţie a comisiei competente. Comisia competentă
supune la vot propunerile de modificare sau sugestiile.
o avizele se referă numai la chestiunile care intră în competenţa comisiei sesizate
pentru aviz. Comisia competentă stabileşte un termen în care comisia sesizată
pentru aviz trebuie să se pronunţe astfel încât avizul să fie luat în considerare
de comisia competentă. Aceasta notifică imediat orice modificare a
calendarului anunţat comisiei sau comisiilor sesizate pentru aviz. Comisia
competentă nu îşi prezintă concluziile înainte de expirarea acestui termen.
Toate avizele adoptate se anexează raportului comisiei competente. Comisia
competentă este singura abilitată să prezinte amendamente în plen.
Preşedintele şi raportorul comisiei sesizate pentru aviz sunt invitaţi să participe
la reuniunile comisiei competente cu funcţie consultativă în măsura în care
aceste reuniuni dezbat chestiunea comună.
115
o cât priveşte rapoartele pe care le pot întocmi comisiile, Regulamentul stabileşte
următoarele reguli:
 expunerea de motive se redactează sub responsabilitatea raportorului şi
nu se supune la vot, dar trebuie să fie conformă cu textul propunerii de
rezoluţie votate şi cu eventualele amendamente propuse de comisie. În
caz contrar preşedintele comisiei poate elimina expunerea de motive.
 rezultatul votului privind ansamblul raportului se menţionează în
cuprinsul acestuia, putând fi indicat, la solicitarea a cel puţin o treime
dintre membrii prezenţi exprimată în momentul votului, chiar a votului
fiecărui membru.
 în cazul în care nu există unanimitate în cadrul comisiei, raportul
trebuie, de asemenea, să prezinte opiniile minoritare.
 la propunerea propriului birou, comisia poate stabili un termen în care
raportorul să prezinte proiectul de raport. Acest termen poate fi
prelungit sau se poate numi un alt raportor.
 la expirarea termenului stabilit, comisia poate însărcina preşedintele să
solicite înscrierea chestiunii pentru care a fost sesizată pe ordinea de zi
a uneia dintre următoarele şedinţe ale Parlamentului. În acest caz,
dezbaterile se pot desfăşura pe baza unui simplu raport oral al comisiei
interesate.
- Dezbaterea şi aprobarea unei propuneri legislative poate avea loc după prima, a doua
sau a treia lectură:
o Prima lectură
 conform art. 294 alin. (3) – (6) din TFUE, Parlamentul European
adoptă poziţia sa în primă lectură şi o transmite Consiliului.
 în cazul în care poziţia Parlamentului European este aprobată de
Consiliu, actul respectiv se adoptă cu formularea care
corespunde poziţiei Parlamentului European.
o înainte de a proceda la votul final privind o propunere de
act legislativ, comisia competentă îi solicită Comisiei să-
şi prezinte poziţia privind toate amendamentele la
propunerea prezentată, adoptate în comisie, iar
Consiliului să-şi prezinte comentariile. În cazul în care
Comisia nu este în măsură să facă acest lucru sau
declară că nu este dispusă să accepte toate
amendamentele adoptate de comisia competentă, aceasta
116
din urmă are posibilitatea să amâne votul final. Poziţia
Comisiei poate fi inserată în raport, dacă este necesar.
o Parlamentul examinează propunerea de act legislativ pe
baza raportului elaborat de comisia competentă.
Parlamentul votează mai întâi amendamentele la
propunerea care serveşte drept bază pentru raportul
comisiei competente, apoi propunerea eventual
modificată, apoi amendamentele la proiectul de rezoluţie
legislativă şi, în final, întregul proiect de rezoluţie
legislativă care conţine numai o declaraţie prin care se
indică dacă Parlamentul aprobă propunerea de act
legislativ, o respinge sau propune amendamente, precum
şi cereri de deschidere a unei proceduri.
o adoptarea proiectului de rezoluţie legislativă încheie
prima lectură. În cazul în care Parlamentul nu adoptă
rezoluţia legislativă, propunerea se retrimite comisiei
competente.
o Preşedintele transmite Consiliului şi Comisiei, sub
formă de poziţie a Parlamentului, textul propunerii în
versiunea adoptată de Parlament, însoţit de rezoluţia
aferentă.
o totuşi, în cazul în care o propunere a Comisiei nu
întruneşte majoritatea voturilor exprimate sau în cazul în
care se adoptă o propunere de respingere a acesteia, care
poate fi depusă de comisia competentă sau de cel puţin
40 de deputaţi, Preşedintele invită Comisia să-şi retragă
propunerea înainte ca Parlamentul să voteze proiectul de
rezoluţie legislativă. Într-o astfel de situaţie, pot apărea
două variante:
 în cazul în care Comisia îşi retrage propunerea,
Preşedintele declară procedura încheiată şi
informează Consiliul cu privire la aceasta.
 în cazul în care Comisia nu îşi retrage
propunerea, Parlamentul o retrimite comisiei
competente fără a vota proiectul de rezoluţie
legislativă, cu excepţia cazului în care, la
propunerea preşedintelui sau a raportorului
comisiei competente, a unui grup politic sau a
117
unui număr de cel puţin 40 de deputaţi,
Parlamentul supune la vot proiectul de rezoluţie
legislativă.
 în cazul unei retrimiteri, comisia
competentă decide asupra procedurii care
urmează să se aplice şi redactează un nou
raport pe care îl prezintă oral sau în scris
Parlamentului, în termenul stabilit de
acesta, care nu poate să depăşească două
luni.
 în cazul în care cererea de retrimitere nu
este acceptată, Parlamentul procedează la
votarea proiectului de rezoluţie
legislativă.
o de asemenea, dacă propunerea Comisiei este aprobată în
ansamblu sub rezerva unor amendamente care au fost
adoptate, votarea proiectului de rezoluţie legislativă se
amână până când Comisia îşi face cunoscută poziţia
privind fiecare dintre amendamentele Parlamentului. Şi
de această dată pot apărea două situaţii:
 în cazul în care Comisia nu este în măsură să
facă o astfel de declaraţie după ce Parlamentul a
votat asupra propunerii sale, aceasta informează
Preşedintele sau comisia competentă cu privire la
momentul în care va putea face declaraţia
respectivă; propunerea se înscrie în proiectul de
ordine de zi pentru perioada de sesiune care
urmează acestui moment.
 în cazul în care Comisia informează că nu
intenţionează să accepte toate amendamentele
Parlamentului, raportorul comisiei competente
sau, în lipsă, preşedintele comisiei face o
propunere formală Parlamentului cu privire la
oportunitatea de a se proceda la votarea
proiectului de rezoluţie legislativă. Înainte de a
face propunerea formală, raportorul sau
preşedintele comisiei competente pot solicita
Preşedintelui să suspende deliberarea.
118
o în cursul perioadei următoare adoptării de către
Parlament a unei poziţii privind o propunere a Comisiei,
preşedintele şi raportorul comisiei competente urmăresc
derularea procedurii care conduce la adoptarea
propunerii de către Consiliu, în special în scopul de a se
asigura că angajamentele asumate de către Consiliu sau
Comisie faţă de Parlament cu privire la poziţia acestuia
sunt respectate efectiv.
 în cazul în care poziţia Parlamentului European nu este aprobată
de Consiliu, acesta adoptă poziţia sa în primă lectură şi o
transmite Parlamentului European.
 Consiliul informează pe deplin Parlamentul asupra motivelor
care l-au condus la adoptarea poziţiei sale în primă lectură, iar
Comisia informează pe deplin Parlamentul European cu privire
la poziţia sa.
o A doua lectură
 conform art. 294 alin. (7) – (9) din TFUE, Parlamentul European, în
termen de trei luni de la data transmiterii:
 aprobă poziţia Consiliului din prima lectură sau nu s-a
pronunţat, actul respectiv se consideră adoptat cu formularea
care corespunde poziţiei Consiliului;
 respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziţia
Consiliului din prima lectură, actul propus este considerat ca
nefiind adoptat. Comisia competentă, un grup politic sau un
număr de cel puţin 40 de deputaţi pot depune, în scris şi în
termenul stabilit de Preşedinte, o propunere de respingere a
poziţiei Consiliului. Pentru a fi adoptată, această propunere
trebuie să întrunească votul majorităţii membrilor care compun
Parlamentul. Propunerea de respingere a poziţiei Consiliului se
supune la vot înainte de orice amendament. În cazul în care
poziţia Consiliului este respinsă, Preşedintele anunţă în plen
încheierea procedurii legislative.
 propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, modificări la
poziţia Consiliului din prima lectură, textul astfel modificat se
transmite Consiliului şi Comisiei, care emite un aviz cu privire
la aceste modificări. Comisia competentă, un grup politic sau un
număr de cel puţin 40 de deputaţi pot depune amendamente la
119
poziţia Consiliului, în vederea examinării în plen.
Amendamentele la poziţia Consiliului sunt admisibile numai
dacă respectă cerinţele impuse de Regulament şi dacă au drept
scop:
o restabilirea totală sau parţială a poziţiei adoptate de
Parlament în primă lectură, sau
o ajungerea la un compromis între Consiliu şi Parlament,
sau
o modificarea elementelor poziţiei Consiliului care nu
erau prevăzute de propunerea prezentată în primă lectură
sau al căror conţinut era diferit şi care nu reprezintă o
modificare semnificativă, sau
o luarea în considerare a unui fapt sau a unei situaţii
juridice noi, apărute după prima lectură.
 amendamentele sunt adoptate numai dacă întrunesc majoritatea
voturilor membrilor care compun Parlamentul. Înainte de
votarea amendamentelor, Preşedintele poate solicita Comisiei
să-şi facă cunoscută poziţia şi Consiliului să-şi prezinte
comentariile.
 comunicarea poziţiei Consiliului, în conformitate cu articolul 294 din
TFUE, este anunţată de Preşedinte în şedinţă plenară. Preşedintele face
anunţul, după primirea documentelor care conţin poziţia propriu-zisă,
toate declaraţiile făcute în procesul-verbal al Consiliului atunci când
acesta şi-a adoptat poziţia, motivele care au condus la adoptarea
acesteia de către Consiliu şi poziţia Comisiei.
 în ziua comunicării către Parlament, poziţia Consiliului se consideră
transmisă din oficiu comisiei competente şi comisiilor sesizate pentru
aviz în primă lectură. Poziţia Consiliului se înscrie la punctul întâi pe
ordinea de zi a primei reuniuni a comisiei competente de după data
comunicării acesteia. Consiliul poate fi invitat să-şi prezinte poziţia.
Raportorul pentru a doua lectură este, în principiu, acelaşi cu raportorul
pentru prima lectură. Comisia competentă prezintă o recomandare
pentru a doua lectură, propunând aprobarea, modificarea sau
respingerea poziţiei adoptate de Consiliu. Recomandarea cuprinde o
justificare concisă a deciziei propuse.
 poziţia Consiliului şi, în cazul în care este disponibilă, recomandarea
pentru a doua lectură a comisiei competente se înscriu din oficiu în
120
proiectul de ordine de zi a perioadei de sesiune cea mai apropiată de
data de expirare a termenului de trei luni.
 a doua lectură se încheie de îndată ce Parlamentul aprobă, respinge sau
modifică poziţia Consiliului.
 ulterior, dacă, în termen de trei luni de la primirea modificărilor
Parlamentului European Consiliul, hotărând cu majoritate calificată:
 aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este considerat
aprobat;
 nu aprobă toate modificările, preşedintele Consiliului, în
consens cu preşedintele Parlamentului European, convoacă
comitetul de conciliere, într-un termen de şase săptămâni.
o A treia lectură – Concilierea

 În cazul în care Consiliul informează Parlamentul că nu este în măsură
să aprobe toate amendamentele acestuia la poziţia Consiliului,
Preşedintele convine împreună cu Consiliul asupra unei date şi a unui
loc pentru prima reuniune a comitetului de conciliere.
 Conform art. 294 alin. (10) din TFUE, Comitetul de conciliere, care
reuneşte membrii Consiliului sau reprezentanţii lor şi tot atâţia membri
care reprezintă Parlamentul European, are misiunea de a ajunge la un
acord asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor
Consiliului sau a reprezentanţilor acestora şi cu majoritatea membrilor
care reprezintă Parlamentul European, în termen de şase săptămâni de
la data convocării (adică data primei reuniuni), pe baza poziţiilor
Parlamentului şi ale Consiliului din a doua lectură. Componenţa
politică a delegaţiei corespunde împărţirii Parlamentului pe grupuri
politice. Membrii delegaţiei sunt numiţi de grupurile politice pentru
fiecare caz de conciliere, de preferinţă dintre membrii comisiilor
competente, cu excepţia a trei membri desemnaţi ca membri
permanenţi în delegaţiile succesive pentru o perioadă de 12 luni.
Grupurile politice desemnează cei trei membri permanenţi dintre
vicepreşedinţi, aceştia reprezentând cel puţin două grupuri politice
diferite. Preşedintele şi raportorul comisiei competente sunt membri ai
delegaţiei în fiecare caz. Delegaţia este condusă de Preşedinte sau de
unul dintre cei trei membri permanenţi. Delegaţia hotărăşte cu
majoritatea voturilor membrilor care o compun. Dezbaterile nu sunt
publice. Delegaţia comunică Parlamentului rezultatele concilierii.
121
 Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere şi ia toate
iniţiativele necesare pentru promovarea unei apropieri între poziţiile
Parlamentului European şi ale Consiliului.
 Ulterior parcurgerii concilerii, pot apărea două situaţii, anume:
 în termen de şase săptămâni de la convocare, comitetul de
conciliere nu aprobă niciun proiect comun, caz în care actul
propus este considerat neadoptat.
 în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect
comun, caz în care Parlamentul European şi Consiliul dispun
fiecare de un termen de şase săptămâni de la această aprobare,
pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect,
Parlamentul European hotărând cu majoritatea voturilor
exprimate, făcând obiectul unui vot unic, iar Consiliul cu
majoritate calificată. În caz contrar, actul propus este considerat
neadoptat. Nu se pot depune amendamente la proiectul comun.
- potrivit art. 296 din TFUE, în cazul în care tratatele nu prevăd tipul actului care trebuie
adoptat, instituţiile îl aleg de la caz la caz, cu respectarea procedurilor aplicabile şi a
principiului proporţionalităţii. Actele juridice se motivează şi fac trimitere la
propunerile, iniţiativele, recomandările, cererile sau avizele prevăzute în tratate.
- în conformitate cu prevederile art. 297 din TFUE şi cu prevederile relevante din
Regulament, actele legislative adoptate în conformitate cu procedura legislativă
ordinară se semnează de preşedintele Parlamentului European şi de preşedintele
Consiliului, ulterior momentului la care Preşedintele Parlamentului anunţă în plen
adoptarea definitivă a actului propus. Preşedintele va asigura şi publicarea acestuia în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Actele adoptate în conformitate cu procedura
legislativă ordinară se semnează de Preşedinte şi de Secretarul General şi se publică în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene prin grija secretarilor generali ai Parlamentului
şi Consiliului. Actele legislative adoptate în conformitate cu o procedură legislativă
specială se semnează de preşedintele instituţiei care le-a adoptat. Actele legislative
intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea
zi de la publicare.
- cerinţele relevante privind redactarea actelor legislative prevăzute de Regulament sunt
următoarele:
o actele adoptate în comun de către Parlament şi Consiliu în conformitate cu
procedura legislativă ordinară menţionează tipul de act, urmat de numărul de
ordine, de data adoptării şi de obiectul acestuia.
o actele adoptate în comun de Parlament şi Consiliu conţin:
 formula „Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene”;
122
 indicarea dispoziţiilor în temeiul cărora actul a fost adoptat, precedate
de formula „având în vedere”;
 referirea la propunerile prezentate, precum şi avizele primite şi
consultările care au avut loc;
 considerentele actului, începând cu cuvântul „întrucât”;
 o formulă de tipul „adoptă prezentul regulament” sau „adoptă prezenta
directivă” sau „adoptă prezenta decizie” sau „decid”, urmată de corpul
actului.
o actele sunt divizate în articole, eventual grupate în capitole şi secţiuni.
o în ultimul articol al unui act se stabileşte data intrării în vigoare în cazul în care
aceasta este anterioară sau ulterioară celei de-a douăzecea zi de la data
publicării.
o ultimul articol al unui act este urmat de:
 formula adecvată, în conformitate cu dispoziţiile pertinente ale
tratatelor, în ceea ce priveşte aplicabilitatea acestuia,
 formula „Adoptat(ă) la ...”, urmată de data adoptării actului,
 formula „Pentru Parlamentul European, Preşedintele”, „Pentru
Consiliu, Preşedintele”, urmată de numele Preşedintelui Parlamentului
European şi al Preşedintelui în exerciţiu al Consiliului la momentul
adoptării actului.
Să ne reamintim...
Fiind ales direct, in prezent, Parlamentul European se bucura de legitimitate
democratica si poate afirma ca reprezinta toti cetatenii statelor membre. Acest fapt
reflecta nu doar ca drepturile Parlamentului European au fost continuu extinse,
Tratatul de la Lisabona stabilind in mod explicit si expres ca initiativele UE trebuie
sa respecte principiul democratiei reprezentative, conform art.10 din TUE. Pe de alta
parte, desi parlamentului European ii este recunoscuta posibilitatea de a exercita
controlul parlamentar, totusi, spre deosebire de democratiile parlamentare nationale,
Parlamentul european nu alege un guvern care sa raspunda in fata lui. De asemenea,
rolul de legislator al Parlamentului European s-a consolidat in mod continuu, fapt
confirmat de ridicarea procedurii codeciziei la rangul de procedura legislativa
ordinara, Parlamentul devenind astfel co-legislator alturi de Consiliu.
123
Rezumat
In prezent, in Parlamentul European sunt 754 de parlamentari, numar ce depaseste
numarul de 751 de deputati stabilita conform art.14 alin. (2) TUE, numar maxim
care se impune pdentru alegerile ce se vor desfasura pentru legislatura 2014 - 2019.
Locurile sunt astfel alocate incat niciun stat cu o populatie redusa nu detine mai
multe locuri decat unul care are o populatie mai mare, chiar daca un deputat dintr-un
stat cu o populatie mai numeroasa mai multi cetateni decat cei care reprezinta
cetatenii dintr-un stat cu o populatie mai redusa.
Mandatul parlamentarilor europeni este de 5 ani.
Parlamentarii sunt organizati in grupuri politice si sunt obligati sa faca parte dintr-o
comisie parlamentara, ca membru permanent, iar din alta comisie ca membru
supleant.
Parlamentul European are urmatoarele atributii:
- atribuţia de supraveghere şi control;
- atribuţii legislative;
- atribuţii bugetare.

1. Prin aprobarea unei motiuni de cenzura, Parlamentul European poate demite:
a) Comisia Europeana;
b) Consiliul European;
c) Consiliul Uniunii Europene.
2. Analizati comparativ, sub aspectul desemnarii parlamentarilor si al structurii si
organizarii interne, Parlamentul European si Parlamentul Romaniei.
3. Identificati atributiile Parlamentului European si alegeti una pe care sa o
analizati exhaustiv.
124
Unitatea de învăţare IV.5. Curtea de Conturi şi Banca Centrală
Europeană
Cuprins
IV.5.1. Introducere .................................................................................................. 125
IV.5.2. Competenţe ................................................................................................. 125
IV.5.3. Curtea de Conturi ....................................................................................... 126
IV.5.4. Banca Centrală Europeană ........................................................................ 126
IV.5.1. Introducere
Banca Centrala Europeana (BCE), cu sediul la Frankfurt-pe-Main este centrul
uniunii economice si monetare, sarcina acesteia fiind, conform prevderilor art.
128 din TFUE, de a mentine stabilitatea monedei europene, euro, si de a controla
fluxul de moneda aflat in circulatie.
Curtea de Conturi a fost infiintata la 22 iulie 1975 si si-a inceput activitatea la
Luxembourg, doi ani mai tarziu, in octombrie 1977. Prin art.13 din TUE, Curtii de
Conturi i s-a recunoscut statutul de institutie a Uniunii Europene. Sarcina Curtii
de conturi este aceea de a stabili daca toate veniturile au fost incasate, daca toate
cheltuielile au fost facute in mod legal si cu respectarea procedurilor in vigoare, si
daca gestiunea financiara a fost corespunzatoare.

Unitatea devoltă aspectele privind organizarea, functionarea, componenta acestor
institutii ale Uniunii Europene, după cum întreprinde o analiză succinta asupra
atributiilor pe care trebuie să le îndeplinească Banca Centrala Europeana,
respectiv Curtea de Conturi. Tematica acestei unităţi releva competentele acestor
institutii europene, componenta care indica si determina atributiile specifice
Bancii Centrale Europene, respectiv Curtii de Conturi distingand-le clar de
celelalte institutii din cadrul Uniunii Europene. Parcugerea acestei unitati de
componenta, dupa caz, aceste institutii ale Uniunii Europene, intre celelalte
institutii unionale, dar si fata de celelalte organe ale altor forme de organizare la
nivel regional european.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 1 ora.
125
IV.5.3. Curtea de Conturi
Curtea de Conturi are, în prezent, un număr de 28 de membri, aleşi dintre

personalităţile care aparţin sau au aparţinut, în ţările lor, instituţiilor de control extern sau care
au o calificare specială pentru această funcţie şi trebuie să prezinte toate garanţiile de
independenţă.
Membrii Curţii sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii
mandatului lor, preşedinte Curţii fiind ales dintre membrii acesteia pentru o durată de 3 ani, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului.
Conform art.286 alin. (2) TFUE, lista membrilor Curţii stabilită în conformitate cu
propunerile făcute de fiecare stat membru, este adoptată de Consiliu, după consultarea
Parlamentului European.
Curtea de Conturi funcţionează ca un organ colegial şi adoptă avize şi rapoarte anuale,
cu votul majorităţii membrilor care o compun.
Atribuţiile Curţii de Conturi sunt, conform art. 287 TFUE:
•examinarea aspectelor de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi cheltuielilor
Uniunii, indiferent că sunt bugetare sau nu;
•controlul pe domenii şi asupra instituţiile şi statelor membre, în măsura în care acestea au
beneficiat şi au folosit fonduri ale Uniunii;
•asistenţa autorităţilor bugetare;
•controlul permanent al conturilor.
IV.5.4. Banca Centrală Europeană
Banca Centrală Europeană are rolul de a emite şi administra moneda unică - EURO.
Această instituţie a UE are personalitate juridică, fiind independentă în exercitarea
competenţelor şi în administrarea finanţelor sale.
Conform art. 282 TFUE, BCE împreună cu băncile naţionale ale statelor membre
constituie Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).
BCE şi băncile centrale naţionale ale statelor membre ale UE a căror monedă naţională
este EURO conduc politica monetară a Uniunii.
BCE este condusă de un preşedinte, un vicepreşedinte, Comitetul executiv – primii doi,
precum şi membrii acestuia sunt numiţi, conform art. 283 TFUE, de Consiliul European, la
recomandarea Consiliului şi după consultarea Parlamentului European şi a Consiliului
guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul
monetar sau bancar sunt recunoscute.
126
Să ne reamintim...
In esenta, daca Banca Centrala Europeana are ca sarcina principala emiterea si
administrarea monedei europene, precum orice banca nationala, Curtea de Conturi a
UE, asemenator oricarei curti nationale de conturi, are ca principala sarcina
verificarea modului de folosire a banului public la nivelul Uniunii Europene si
statelor membre.
Rezumat
Curtea de Conturi are, în prezent, un număr de 28 de membri, alesi pentru o perioadă
de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor. Curtea de Conturi funcţionează ca
un organ colegial şi adoptă avize şi rapoarte anuale, atributiile sale fiind prevazute,
in principal, de art. 287 TFUE.
Banca Centrala Europeana este condusă de un preşedinte, un vicepreşedinte,
Comitetul executiv – primii doi, precum şi membrii acestuia sunt numiţi, conform
art. 283 TFUE, de Consiliul European.

1. Identificati modul de desemnare al membrilor Bancii Centrale Europene.
2. Identificati modul de desemnare al membrilor Curtii de Conturi.
3. identificati rolul Bancii Centrale Europene, respectiv rolul Curtii de Conturi.
127
Modulul V. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE II
Cuprins
Introducere....................... ...................................................................................... 128
Competenţe..................... ........................................................................................ 128
Unitatea de învăţare V.1. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) ............ 129
Unitatea de învăţare V.2. Tribunalul. Fostul al Tribunal funcţiei publice............. 144
Unitatea de învăţare V.3. Acţiunile în faţa instanţelor europene ........................... 150
Introducere
Cel de-al cincilea modul al cursului destinat disciplinei dreptului Uniunii
Europene, îşi propune familiarizarea studenţilor cu aspectele privitoare la
organizarea, functionarea, componenta si competenta Curtii de Justitie a Uniunii
europene, a Tribunalului si a Tribunalului functiei publice, precum si cu
principalale aspecte – concept, trasaturi, subiecte, continut - ale actiunilor ce pot
fi inaintate si supuse solutionarii in fata instantelor unionale. Astfel, studenţii vor
fi introduşi în studiul sistemului institutional al Uniunii Europene, anume al Curtii
de Justitie al Uniunii Europene, fiind evdentiate, dupa caz, elementele care au
marcat evolutia in timp a acestei institutii, a actiunilor ce intra in competenta sa
spre solutionare, a procedurilor in fata instantelor unionale. De asemenea
cursanţii vor fi familiarizaţi cu concepte operaționale precum Curtea de Justitie a
Uniunii Europene, Tribunal, avocat general, actiune preliminara, etc. pentru o
ulterioara utilizare corecta a acestora.
Competenţe
Parcurgerea acestui modul va permite studentului:
raportul dintre instantele din cadrul Uniunii Europene, dintre actiunile care pot fi
solutionate de acestea;
 să explice şi să interpreteze geneza și diferențele existente între aceste
instante, sub aspectul competentelor acestora, dar si a modului lor de organizare,
precum si intre actiunile ce pot fi deduse judecatii in fata acestora,.
128
Unitatea de învăţare V.1. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
(CJUE)
Cuprins
V.1.1. Introducere ................................................................................................... 129
V.1.2. Competenţe ................................................................................................... 129
V.1.3. Precizări generale. Caracterizare. Principii ............................................... 130
V.1.4. Componenţa ................................................................................................. 132
V.1.5. Competenţa................................................................................................... 138
V.1.6. Proceduri ...................................................................................................... 140
V.1.1. Introducere
In prezent activitatea judiciara la nivelul Uniunii Europene este realizata pe trei
niveluri, anume: Curtea de Justitie care, conform art.253 TFUE, poate fi
considerata instanta suprema in ordinea juridica a Uniunii Europena, Tribunalul
si tribunalele specializate, astfel precum a fost Tribunalul functiei publice, ce pot
fi infiintate pe langa Tribunal pentru a judeca categorii de actiuni in materii
speciale, acestea din urma fiind reglementate, in esenta, de art. 254 si 257 din
TFUE .
V.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

pe care trebuie să le îndeplinească Curtii de Justitie. Tematica acestei unităţi
determina atributiile specifice Curtii de Justitie distingand-o clar de Tribunal, ,
dar si de Tribunalul functiei publice. Parcugerea acestei unitati de invatare va
permite studentului sa distinga, prin raportare la atributii sau la componenta,
dupa caz, aceasta institutie a Uniunii Europene, intre celelalte institutii unionale,
dar si fata de celelalte reprezentative pentru alte forme de organizare la nivel
regional european.
129
V.1.3. Precizări generale. Caracterizare. Principii
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este o instituţie unională comună Uniunii Europene şi
EURATOM, care are ca atribuţie principală asigurarea respectării dreptului unional în
aplicarea şi interpretarea actelor normative unionale.
Conform prevederilor art. 19 alin. (1) TUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde
Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate (în prezent există doar unul singur
Tribunalul Funcţiei Publice), instituţii care asigură respectarea dreptului unional în
interpretarea şi aplicarea tratatelor, statelor membre revenindu-le obligaţia de a stabili căile de
atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de
dreptul Uniunii.
Având în vedere competenţele atribuite CJUE, se afirmă, în doctrină, despre aceasta că poate
fi privită ca:
• instanţă internaţională în sens clasic, atunci când este sesizată de Comisie sau de statele
membre cu acţiuni împotriva unui alt stat membru, în virtutea prevederilor art. 258, 259
TFUE;
• instanţă de contencios administrativ, atunci când este sesizată printr-o acţiune îndreptată
împotriva acţiunilor sau inacţiunilor organelor unionale, în virtutea prevederilor art. 263
TFUE;
• instanţă de muncă, în momentul în care soluţionează litigiile funcţionarilor publici unionali
izvorâte din raporturile juridice de muncă; soluţionarea acestor litigii revenind în fapt, până în
2016, Tribunalului Funcţiei Publice;
• instanţă civilă, în momentul în care se pronunţă urmare a introducerii acţiunilor prin care se
solicită despăgubiri pentru pagubele cauzate de funcţionarii unionali, în lipsa unor obligaţii
contractuale;
• instanţă de arbitraj, urmare a unor clauze compromisorii dintr-un contract sau pe baza unor
convenţii de arbitraj;
• instanţă de contencios constituţional, atunci când este sesizată printr-o acţiune preliminară
privind interpretarea şi stabilirea valabilităţii unor norme juridice, în virtutea prevederilor art.
267 TFUE;
• instanţă de recurs şi instanţă supremă – calitate ce nu este caracteristică instanţelor
internaţionale (acestea din urmă sunt construite cu un singur grad de jurisdicţie şi pentru a
asigura doar posibilitatea exercitării unor căi de atac extraordinare);
130
Atunci când acţionează ca instanţă de contencios constituţional şi ca instanţă supremă, CJUE
are „obligaţia de a asigura existenţa unei jurisprudenţe unionale unitare şi să contribuie la
acoperirea carenţelor legislative şi la dezvoltarea UE ca o uniune a dreptului”.
Principiile fundamentale de funcţionare ale CJUE sunt următoarele:

• principiul atribuirii sau împuternicirii speciale limitate – potrivit căruia aplicarea şi
asigurarea respectării dreptului unional sunt, întâi de toate, sarcini ce revin statelor membre,
prin instanţele naţionale, CJUE revenindu-i doar competenţele individual determinate
prevăzute de art. 258 şi urm. din TFUE. De altfel, potrivit art. 19 alin. (1) TUE, statelor
membre le revine obligaţia de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie
jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.
• principiul interpretării unitare şi autonome a dreptului unional în toate statele membre –
CJUE, prin jurisprudenţa sa, interpretează termenii juridici într-un mod unional, sensul
acestora fiind diferit de cel naţional, încercând, astfel, să creeze o ordine juridică originală şi
unitară, din punctul nostru de vedere.
• principiul efectului util (principiul aplicării dreptului unional cu cea mai mare eficacitate)
• principiul dezvoltării dinamice a dreptului unional – în corelaţie cu scopurile şi obiectivele
de integrare stabilite, dar şi cu modificările aduse dreptului unional primar pe parcursul
dezvoltării acestuia
• principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar, fiind respectat
şi principiul „implied powers” – se au în vedere nu doar prevederile din tratatele de înfiinţare
ci şi din actele normative create ulterior acestora de instituţiile UE.
• principiul dreptului comparat (principiul respectării principiilor de drept fundamentale
specifice statelor membre şi sistemelor de drept europene) - permite identificarea principiilor
fundamentale de drept specifice, precum şi efectele hotărârilor în diferitele sisteme de drept.
Elemente specifice CJUE sau ale actului jurisdicţional unional pot fi considerate:
• CJUE supraveghează şi legislativul şi executivul unional prin:
1. controlul asupra legalităţii actelor normative unionale;
2. controlul afacerilor administrative ale instituţiilor unionale
• CJUE soluţionează litigiile existente între:
1. organele unionale;
2. organele unionale şi statele membre;
3. statele membre;
4. statele membre sau organele unionale, pe de o parte, şi persoane fizice sau persoane
juridice, pe de altă parte;
5. persoane fizice;
6. persoane juridice
131
• competenţa CJUE este, în principiu, obligatorie, părţile neavând posibilitatea de a refuza
jurisdicţia acesteia;
• instanţele supreme ale statelor membre sunt obligate a solicita punctul de vedere CJUE în
materia interpretării sau a stabilirii valabilităţii normelor de drept unional, atunci când apar
neclarităţi, Curtea fiind obligată a se pronunţa asupra acestora, fără a judeca şi fondul cauzei;
• poate interveni în procedura de ratificare a unor tratate de drept internaţional public, atunci
când organele unionale sunt obligate să se consulte cu aceasta anterior semnării lor;
• CJUE este o instanţă permanentă, cu sediul la Luxembourg;
• CJUE dispune, conform art. 344 TFUE, de o competenţă exclusivă, reglementarea litigiilor
privind aplicarea şi interpretarea dreptului unional fiind cea exclusiv oferită de tratate;
• CJUE judecă în primă şi ultimă instanţă, fiind inclusiv instanţă de recurs;
• şedinţele de judecată, dezbaterile în faţa CJUE sunt, de regulă, publice, conform principiului
publicităţii, excepţiile fiind expres şi limitativ prevăzute;
• deciziile CJUE sunt definitive şi au forţă executorie în cadrul limitelor teritoriale al UE;
• CJUE este abilitată să pronunţe sau să modifice sancţiuni pecuniare împotriva oricărui
justiţiabil sau să modifice sancţiuni pecuniare stabilite în mod administrativ de celelalte
organe UE, dacă al lor cuantum este contestat;
• jurisprudenţa CJUE, conform propriei aprecieri, este acceptată sursă subsidiară a dreptului
unional, iar în materia acţiunilor în anulare, hotărârea CJUE are autoritate absolută de lucru
judecat, nu numai inter partes.
V.1.4. Componenţa Curţii de Justiţie
Conform art. 19 alin. (2) TUE, Curtea de Justiţie este compusă din câte un judecător
pentru fiecare stat membru, fiind formată aşadar de 28 de judecători, în prezent. Numărul
judecătorilor poate fi mărit, la solicitarea Curţii, ce către Consiliu, cu unanimitate de voturi.
Numirea judecătorilor Curţii de Justiţie, aleşi dintre personalităţi care oferă toate
garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a
celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau care sunt jurisconsulţi ale căror competenţe sunt
recunoscute, se face de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de
şase ani, după consultarea comitetului, prevăzut de art.255 TFUE. Acest comitet este format
din şapte personalităţi alese dintre foştii membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului, dintre
membrii instanţelor naţionale supreme şi din jurişti reputaţi, dintre care unul este propus de
Parlamentul European. Adoptarea regulamentului de funcţionare al acestui comitet, precum şi
numirea membrilor acestuia, prin decizie, intră în sarcina Consiliului. Comitetul hotărăşte la
iniţiativa preşedintelui Curţii de Justiţie.
Mandatul judecătorilor este de 6 ani, dar, conform art. 253 alin. (2) TFUE, la fiecare
trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi avocaţilor generali, în condiţiile prevăzute
132
de Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Mai mult decât atât, judecătorii şi avocaţii
generali care îşi încheie mandatul pot fi numiţi din nou. Mandatul unui judecător începe de la
data stabilită în acest sens în actul de numire. În cazul în care data nu este stabilită în actul de
numire, mandatul începe de la data acestui act.
Modalitatea, procedura internă a fiecărui stat de alegere a judecătorului este specifică
fiecărui stat membru, neexistând o procedură unitară la nivel unional în acest sens. În
România, selecţia acestui judecător intră în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii.
Pentru că prevederile unionale tac în această privinţă, în doctrină se afirmă că nu are
importanţă nici naţionalitatea sau cetăţenia unui judecător propus, la nivel teoretic, cel puţin,
acesta putând proveni chiar şi dintr-un alt stat membru sau chiar dintr-un stat terţ. În practică,
cel puţin până în prezent, nu au fost întâlnite astfel de situaţii.
Oricum, spre deosebire de celelalte instanţe internaţionale, la CJUE o parte în procesul
unional nu poate invoca absenţa din componenţa Curţii sa a unui complet, a unui judecător de
cetăţenia sa, solicitând modificarea componenţei Curţii sau a unui complet.
Fiecare judecător are propriul său cabinet, format din trei colaboratori personali
(referenţi), aleşi de către judecător şi angajaţi cu contract de durată determinată – 6 ani, şi
secretarii.
Pe timpul exercitării mandatului, judecătorii CJUE beneficiază de:
• imunitate de jurisdicţie faţă de toate jurisdicţiile naţionale, atât penale, cât şi civile,
ce poate fi, însă, ridicată de Plenul CJUE pentru motive bine întemeiate. Mai mult decât atât,
conform art.3 alin. (1) din Statutul CJUE, în ceea ce priveşte actele îndeplinite de aceştia,
inclusiv cuvintele rostite şi scrise în calitatea lor oficială, judecătorii continuă să beneficieze
de imunitate şi după încetarea funcţiei lor;
• inamovibilitate, putând fi eliberaţi din funcţie sau decăzuţi din dreptul de pensie doar
urmare a exprimării votului unanim al Plenului CJUE.
Exemple
Incompatibilitatea apare în cazuri precum:
- judecătorul a participat anterior la soluţionarea unei cauze în calitate de agent,
consilier sau avocat al unei părţi;
- judecătorul a fost chemat a se pronunţa ca membru al unui tribunal, a unei
comisii de anchetă sau în orice altă calitate într-o cauză;
- mai mult decât atât dacă apreciază, dintr-un motiv particular, faptul că nu
trebuie să participe sau să pună concluzii într-o anumită cauză, îl va înştiinţa pe
preşedinte CJUE. Acesta din urmă va putea, din aceleaşi motive, să solicite unui
judecător a se abţine din acea cauză.
- divergenţele cu privire la incompatibilitate vor fi soluţionate de Curte
Judecătorii au rang egal cu cel al comisarilor europeni.
133
Pe durata mandatului, judecătorii nu pot exercita nici o funcţie politică sau
administrativă. De asemenea, nu pot exercita nici o activitate profesională, fie că este sau nu
remunerată, în afara cazului în care Consiliul, hotărând cu majoritate simplă, acordă o
derogare cu titlu excepţional.
Obligaţiile judecătorilor sunt urmatoarele:
• rezidenţa obligatorie la Luxembourg;
• depunerea jurământului în faţa Plenului, la începerea activităţii;
• consacrarea în întregime pentru îndeplinirea mandatului lor;
• abţinerea, în afara Curţii, de la orice comentariu care ar putea dăuna reputaţiei Curţii sau
care ar putea fi interpretat drept o luare de poziţie a Curţii în dezbateri care depăşesc rolul său
instituţional;
• neacceptarea de cadouri, de orice natură, care ar putea afecta independenţa acestora;
• evitarea oricărei situaţii de natură a determina un conflict de interese;
• depunerea, la intrarea în funcţie, a declaraţiei referitoare la interesele lor financiare;
• solicitarea autorizării prealabile în vederea participării la o activitate externă;
• respectarea îndatoririi de discreţie, după încetarea funcţiei;
• angajarea, după încetarea funcţiei, de a nu participa la:
* cauze care erau pendite la instanţa de care aparţineau în momentul încetării funcţiilor lor;
* cauze care au o legătură directă şi evidentă cu cauze, chiar soluţionate, la care au participat
în calitate de judecător sau de avocat general şi, pe o perioadă de 3 ani începând de la această
dată, ca reprezentanţi ai părţilor, fie în scris, fie prin pledoarie orală, în cauze care sunt pledate
la instanţele unionale.
Judecătorii Curţii desemnează dintre ei pe preşedintele Curţii de Justiţie, pentru o
perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit. Acesta este cel care conduce
activitatea jurisdicţională, conducând procedura orală sau dezbaterile, respectiv deliberările
plenului şi stabilind termenele de judecată, dar conducând şi administraţia CJUE. De
asemenea, este cel care numeşte judecătorul raportor pentru fiecare caz în parte, fără ca el
însuşi să poate fi în vreo cauză judecător raportor. Excepţia de această regulă apare atunci
când se solicită eliberarea unei ordonanţe preşedinţiale, caz în care doar preşedintele poate
decide.
Cât priveste completele de judecată – regula este cea a judecării în plen, prin excepţie putând
fi formate camere de 3 sau 5 judecători care vor efectua diferite activităţi pregătitoare ale
procesului sau care judecă anumite caute expres prevăzute. Înfiinţarea acestor camere a avut
drept scop accelerarea procedurii, scurtarea duratei proceselor.
Astfel, conform art.251 TFUE, Curtea de Justiţie se întruneşte în camere sau în Marea
Cameră, în conformitate cu regulile prevăzute în acest sens de Statutul Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, Curtea de Justiţie putându-se întruni şi în şedinţă plenară atunci când
Statutul prevede aceasta.
134
Conform art. 16 din Statutul CJUE [Este voba despre versiunea consolidată a
Protocolului (nr. 3) privind Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, anexat la tratate,
astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE, Euratom) nr. 741/2012 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 11 august 2012 (JO L 228, 23 august 2012, p. 1) şi prin
articolul 9 din Actul privind condiţiile de aderare a Republicii Croaţia, precum şi adaptările la
Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi la
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (JO L 112 din 24 aprilie
2012, p. 21)], Curtea de Justiţie înfiinţează în cadrul ei camere formate din trei şi din cinci
judecători. Judecătorii aleg dintre ei pe preşedinţii camerelor. Preşedinţii camerelor de cinci
judecători sunt aleşi pe trei ani, mandatul acestora putând fi reînnoit o singură dată.
Preşedintele CJUE nu face parte din niciun complet de 3 sau 5 judecători.
Marea Cameră este alcătuită din 15 judecători, conform art.16 par. (2) din Statutul
CJUE şi este prezidată de preşedintele Curţii. Din Marea Cameră mai fac parte
vicepreşedintele CJUE, trei preşedinţi ai camerelor de cinci judecători şi alţi judecători
desemnaţi în condiţiile prevăzute de regulamentul de procedură. Curtea se întruneşte în Marea
Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituii a Uniunii, care este parte într-un
proces.
Curtea se întruneşte în şedinţă plenară atunci când este sesizată în temeiul:
- art. 228 alin. (2) TFUE - destituire comisar Ombudsman european pentru neîndeplinire
condiţii pentru comisar sau pentru comiterea unei abateri grave,
- art.245 alin.(2) TFUE – destituire comisar european pentru nerespectare obligaţii,
- art.247 TFUE - destituire comisar european pentru neîndeplinire condiţii pentru comisar sau
pentru comiterea unei abateri grave sau
- art. 286 alin. (6) TFUE – destituire membrii ai Curţii de Conturi sau declararea decăderii din
dreptul de pensie sau din alte avantaje echivalente
- sau în cazul în care consideră că o cauză cu care este sesizată are o importanţă excepţională,
când poate decide, după ascultarea avocatului general, să trimită cauza pentru a fi dezbătută în
şedinţa plenară.
Repartizarea unei cauze la un anumit complet se hotărăşte doar după încheierea
procedurii scriptice cu audierea avocatului general şi pe baza raportului prealabil depus de
judecătorul raportor.
Cauzele care revin completelor de 3 sau 5 judecători provin, de regulă, din acele
domenii în care există o jurisprudenţă constantă şi în care se impune mai mult clarificarea
unor stări de fapt, pronunţarea asupra unor probleme tehnice şi nu există motivaţia judecării în
plen.
De la înfiinţarea Tribunalului, la nivelul CJUE nu mai există complete de judecată
specializate.
135
Alături de judecători, în componenţa Curţii, intră şi 11 avocaţi generali, începând cu
07 octombrie 2015, în baza Deciziei Consiliului din 25 iunie 2013 privind majorarea
numărului de avocaţi generali ai CJUE - 2013/336/UE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, seria L 179 din 29 iunie 2013 (prin această decizie numărul avocaţilor generali a
fost mărit de la 8, întâi la 9, începând cu 01.07.2013, iar apoi la 11, după cum am menţionat
deja).
Și-n cazul acestora, conform art. 252 alin. (1) TFUE, la cererea Curţii de Justiţie,
Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul de avocaţi generali, astfel precum am
văzut deja. Mai mult decât atât chiar Tratatul de la Lisabona, prin Declaraţia 38, a prevăzut ca
numărul avocaţilor generali să crească la 11, avocat general permanent urmând să aibă, alături
de Germania, Franţa, Italia, Spania şi Marea Britanie, Polonia, sistemul de rotaţie existent şi
în prezent, între celelalte state membre, urmând a funcţiona prin rotaţia a 5 avocaţi în loc de 3.
Condiţiile, modalităţile referitoare la numirea judecătorilor sunt valabile şi-n cazul
avocaţilor generali, al căror mandat este tot de 6 ani, practicându-se, şi-n cazul lor, reînnoirea
o dată la 3 ani
Și avocaţii generali dispun de un cabinet, a cărui componenţă este asemănătoare cu
cea a celui al judecătorului.
Rolul avocatului general, conform art. 252 art. (2) TFUE, este de a prezenta în mod
public, cu deplină imparţialitate şi în deplină independenţă, concluzii motivate cu privire la
cauzele care, în conformitate cu Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, necesită
intervenţia sa. Avocatul general acţionează nu în interesul Uniunii Europene, ci al dreptului
unional.
La 6 octombrie a fiecărui an – data începerii anului jurisdicţional unional – avocaţii
generali aleg dintre ei un prim avocat general care are ca principală atribuţie desemnarea
avocatul general competent pentru fiecare cauză în parte.
La nivelul Tribunalului şi al Tribunalului Funcţiei Publice nu sunt angajaţi avocaţi
generali, activitatea acestora urmând a fi îndeplinită, prin rotaţie, de judecători, dacă este se
apreciază că este necesar.
Avocatului general i se aplică toate incompatibilităţile care se aplică judecătorilor, deşi
acesta nu participă la deliberări şi nu semnează hotărârea.
Atribuţii ale avocatului general sunt următoarele:
• participă la fiecare şedinţă unde, după încheierea procedurii orale, va depune concluziile
finale ce reprezintă un aviz pe probleme de drept formulate de un specialist în drept, folosind
inclusiv articole doctrinare de specialitate şi hotărâri judecătoreşti anterioare, prin care
propune şi o soluţie completului de judecată;
• în unele proceduri, avocatul general participă fără să fie sesizată prezenţa sa publică – este
cazul acelor proceduri pentru care procedura prevede ca anterior adoptării unei soluţii
procedurale, să fie ascultat avocatul general. Astfel de proceduri sunt: alegerea unei alte limbi
136
ca limbă procedurală; disjungerea sau conexarea unor cauze; repetarea administrării unor
probe; trimiterea cauzei spre judecare în plen, redeschiderea procedurii orale;
• prim avocatul general poate declara recursul în interesul legii împotriva unor hotărâri
definitive, în 30 de zile de la pronunţare, pentru a asigura unitatea şi coerenţa jurisprudenţei
unionale.
Grefierul-şef (secretar-şef, cancelar) este numit, conform art. 253 alin. (5) TFUE, de
membrii CJUE (judecători şi avocaţi generali). Alegerea sa se face, prin vot secret, dintre mai
mulţi candidaţi care-şi depun CV-ul care trebuie să releve: vârsta, cetăţenia, gradul academic,
cunoaşterea de limbi străine, vechimea în domeniul justiţiei, date cu privire la experienţa sa
internaţională.
Acesta se bucură de privilegii asemănătoare cu cele ale judecătorilor.
Durata mandatului său este de 6 ani, existând şi posibilitatea realegerii.
CJUE numeşte unul sau mai mulţi grefieri care să-l sprijine pe grefierul-şef în
activitatea sa, aceştia fiind simpli funcţionari care nu se bucură de privilegiile de care
beneficiază grefierul-şef.
Grefierul-şef îndeplineşte două funcţii de natură diferită:
1. funcţii jurisdicţionale:
• îndeplineşte procedura din punct de vedere tehnic, inclusiv în ceea ce priveşte adoptarea
încheierilor, sentinţelor şi deciziilor;
• înregistrează actele procedurale;
• ţine evidenţa actualizată în Registrul CJUE – acesta cuprinde toate actele care intră precum
componente ale unui dosar, precum şi toate comunicările care ies de la Curte;
• verifică, din punct de vedere formal, regularitatea actului de sesizare;
• comunică, în baza împuternicirii preşedintelui CJUE, actele părţilor, participanţilor,
instituţiilor în cursul procedurii scriptice;
• în cadrul procedurii orale – elaborează listele cu termenele şi redactează, contrasemnând,
procesul-verbal în şedinţele de judecată publice;
• elaborează variantele originale şi oficiale ale sentinţelor, deciziilor şi încheierilor CJUE;
• se ocupă de executarea încheierilor privind cheltuielile de judecată;
• conduce arhiva;
• răspunde pentru publicaţiile oficiale ale CJUE
2. funcţii administrative
• îşi îndeplineşte aceste funcţii doar pe baza împuternicirii primite de la preşedintele CJUE, în
faţa căruia şi răspunde pentru activitatea tuturor serviciilor administraţiei;
• pregăteşte ordinea de zi a tuturor şedinţelor administrative, asigură decurgerea acestora,
precum şi asigură punerea în executare a deciziilor luate. Aceste şedinţe administrative, la
care participă toţi membrii CJUE, nu au ca scop doar adoptarea unor decizii de natură pur
137
administrativă, ci a unor decizii de natură procesuală judecătorească pentru că în cadrul
acestora se decide asupra administrării probatoriului, cu privire la întrebările ce vor fi adresate
participanţilor la proces, cu privire la împărţirea cauzelor către complete, cu privire la
admisibilitatea sau inadmisibilitatea, în principiu, a unei acţiuni;
Grefierul-şef nu participă la deliberări şi la şedinţele secrete care au ca obiect discuţii
privind incompetenţa profesională a unui judecător sau avocat general.
V.1.5. Competenţa Curţii de Justiţie
Întâi de toate este necesar a preciza că acele litigii specializate sau care au un pronunţat
caracter tehnic sunt încredinţate spre soluţionare unor organe jurisdicţionale sau cu atribuţii
jurisdicţionale, precum Curtea de Conturi; Comisia de Arbitraj în domeniul acordării
licenţelor în materie nucleară (aceasta funcţionează în temeiul prevederilor Tratatului
EURATOM; Oficiul comunitar al speciilor vegetale; Oficiul de armonizare pentru piaţa
internă (mărci, prototipuri, desene şi modele).
Luând în considerare prevederile tratatelor, dintr-o interpretare per a contrario a
acestora, putem trage concluzia că ori de câte ori nu este prevăzută, în mod expres,
competenţa unui alt organ de jurisdicţie sau cu atribuţii jurisdicţionale, litigiul va reveni uneia
dintre instanţele unionale – Curte de Justiţie, Tribunal, conform propriei competenţe.
De asemenea, Curtea de Justiţie, precum şi Tribunalul au competenţa de a controla
hotărârile pronunţate de organe jurisdicţionale sau cu atribuţii jurisdicţionale de la nivelul UE.
Competenţa teritorială a Curţii de Justiţie:
• nu presupune delimitarea competenţei în spaţiu între instanţe de acelaşi grad pentru că
există două instanţe care sunt de două grade de jurisdicţie diferite;
• competenţa teritorială a instanţelor unionale se extinde asupra întregului spaţiu UE –
pe teritoriile statelor membre ale UE, conform prevederilor art. 349 TFUE şi art. 355 TFUE,
adică acolo unde se extind prevederile tratatelor, pentru că rolul acestora este de a asigura
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor de înfiinţare ale UE;
• dreptul UE se aplică în spaţiul aerian, în apele maritime interioare, în marea teritorială,
platoul continental şi zonele de pescuit (200 mile marine în Atlanticul de Nord şi în Marea
Nordului), între graniţele teritoriale ale statelor membre;
• CJUE şi Tribunalul au o competenţă teritorială pe întreg spaţiu unional, fiind instanţe
unice, nefiind aplicabilă competenţa teritorială alternativă (facultativă), precum nici
competenţa teritorială exclusivă (excepţională).
Competenţa celor trei instanţe este una absolută, normele de competenţă unionale fiind
obligatorii atât pentru părţi, cât şi pentru instanţă, părţile neputând, prin convenţie, să deroge
de la aceste reguli. Pe de altă parte, CJUE sau Tribunalul pot fi instanţe alese de părţi în cazul
în care norme de competenţă ale dreptului naţional permit acest lucru.
138
Cât priveşte competenţa personală, determinată de calitatea reclamantului, cele trei
instanţe pot fi sesizate de statele membre, de organele unionale, de persoanele juridice care îşi
au sediul în spaţiul unional, persoane fizice ce au cetăţenia statelor membre ale UE.
Majoritatea acţiunilor introduse de persoane juridice şi fizice este de competenţa Tribunalului,
de la momentul înfiinţării acestuia.
Sub aspectul competenţei materiale funcţionale, Curtea de Justiţie judecă în primă
instanţă, în recurs şi în căile extraordinare de atac.
Curtea de Justiţie are atribuite următoarele competenţe jurisdicţionale materiale:
• acţiunea preliminară – în vederea asigurării unei aplicări efective şi unitare a legislaţiei
UE şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele naţionale pot, iar uneori chiar
trebuie, să se adreseze Curţii de Justiţie, solicitându-i să clarifice aspecte privind interpretarea
dreptului unional sau să stabilească validitatea unui act normativ de drept derivat unional. O
astfel de cerere poate fi formulată exclusiv de o instanţă de judecată naţională, la procedura
iniţială în faţa Curţii putând participa statele membre şi instituţiile UE.
• acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor – permite Curţii de Justiţie să verifice
respectarea de către statele membre a obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului UE,
acţiunea putând fi introdusă de Comisie sau de un stat membru.
• acţiunea în anulare – introducând o astfel de acţiune, reclamantul are posibilitatea de a
solicita anularea unui act al unei instituţii, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenţii a
UE. Acţiunile introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European, a Consiliului,
precum şi cele introduse de o instituţie a UE împotriva unei alte instituţii, sunt de competenţa
exclusivă a Curţii de Justiţie. Excepţie de la această regulă fac acţiunile introduse de un stat
membru împotriva Consiliului în materia ajutoarelor de stat, dumping-ului sau a
competenţelor de executare.
• acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate de a acţiona – permite Curţii să
controleze legalitatea inacţiunilor instituţiilor, a unui organ, a unui oficiu sau a unei agenţii a
UE. Şi de această dată, acţiunile introduse de un stat membru împotriva Parlamentului
European, a Consiliului, precum şi cele introduse de o instituţie a UE împotriva unei alte
instituţii, sunt de competenţa exclusivă a Curţii de Justiţie. Excepţie de la această regulă fac
acţiunile introduse de un stat membru împotriva Consiliului în materia ajutoarelor de stat,
dumping-ului sau a competenţelor de executare.
• acţiunea de arbitraj – părţile în cazul acestor acţiuni sunt statele membre
• în virtutea prevederilor art. 7 TUE şi a celor ale art. 269 TFUE, CJUE are competenţe
de control pe care le exercită în procedura de sancţionare a statelor care încalcă în mod
flagrant valorile fundamentale ale UE din art. 2 TUE.
• CJUE are competenţe de a învesti cu titlu executoriu acele hotărâri judecătoreşti
adoptate de instanţele naţionale prin care pot fi urmărite silit bunurile aparţinând UE.
139
• CJUE are competenţe jurisdicţionale de natura dreptului internaţional public în
domeniul SEE (Spaţiul Economic European) – astfel în cazul în care părţile membre SEE nu
se înţeleg cu privire la interpretarea Tratatului SEE pot decide să se adreseze Curţii de Justiţie.
• un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia pot, în conformitate cu
prevederile art. 218 alin. (11) TFUE, obţine avizul Curţii de Justiţie cu privire la
compatibilitatea unui acord preconizat de prevederile tratatelor.
Competenţele jurisdicţionale funcţionale ale CJUE sunt:
• recursul – este vorba despre acele recursuri limitate la motive de drept, formulate
împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului, care, dacă este admisibil şi fondat,
determină anularea deciziei acestuia din urmă de către Curte, reţinând-o spre soluţionare sau
trimiţând-o Tribunalului care este ţinut de decizia pronunţată.
• reexaminarea – pot face obiect al acesteia, în mod excepţional, unele decizii ale
Tribunalului
• căi extraordinare de atac – contestaţia terţilor şi revizuirea
• pseudo căi de atac – plângerea şi opoziţia
V.1.6. Proceduri în faţa Curţii de Justiţie
Proceduri ce se pot desfăşura în faţa Curţii sunt:

•procedura simplificată – poate fi folosită atunci când o întrebare preliminară este identică cu
o întrebare asupra căreia Curtea a avut deja ocazia să se pronunţe sau atunci când răspunsul la
o astfel de întrebare nu permite nicio îndoială rezonabilă sau poate fi dedus în mod clar din
jurisprudenţă. Într-una din aceste situaţii, Curtea va asculta avocatul general, iar, ulterior, se
va pronunţa prin ordonanţă motivată în cuprinsul căreia va face, de fapt, trimitere la hotărârea
anterioară sau la jurisprudenţa pertinentă
•procedura accelerată – permite Curţii să se pronunţe cu rapiditate în cauzele foarte urgente,
prin reducerea termenelor şi prin acordarea de prioritate unor astfel de cauze. O cerere în acest
sens poate fi formulată de oricare dintre părţi, Curtea decizând ulterior ascultării avocatului
general şi a celorlalte părţi, dar va lua în considerare şi propunerea judecătorului raportor. O
astfel de procedură este folosită des în cazul trimiterilor preliminare, când cererea trebuie să
fie formulată de instanţa de judecată naţională care trebuie să justifice împrejurările care
impun o astfel de urgenţă.
•procedura preliminară de urgenţă – permite Curţii de Justiţie să soluţioneze într-un termen
considerabil redus întrebările cele mai sensibile referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie. Astfel de cauze sunt încredinţate spre soluţionare unor complete de 5 judecători; faza
scrisă se desfăşoară în principal pe cale electronică, fiind foarte redusă sub două aspecte: cel
al termenelor şi cel al participanţilor care pot depune observaţii scrise; faza orală, care este
obligatorie, va permite majorităţii participanţilor să intervină
140
•procedura măsurilor provizorii sau a ordonanţei preşedinţiale – permite suspendarea
executării unui act al unei instituţii, act ce face obiectul unei acţiuni, precum şi luarea oricărei
măsuri provizorii necesare pentru a preveni un prejudiciu grav şi ireparabil în dauna unei
părţi.
Să ne reamintim...
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi
tribunale specializate, instituţii care asigură respectarea dreptului în interpretarea şi
aplicarea tratatelor, statelor membre revenindu-le obligaţia de a stabili căile de atac
necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile
reglementate de dreptul Uniunii.
Avand in vederea tributiile CJUE, se poate afirma despre aceasta că poate fi
privită ca: instanţă internaţională în sens clasic; instanţă de contencios administrativ;
instanţă de muncă; instanţă civilă; instanţă de arbitraj; instanţă de contencios
constituţional; instanţă de recurs şi instanţă supremă. Atunci cand acţioneaza ca
instanţă de contencios constituţional şi ca instanţă supremă, CJUE are „obligaţia de a
asigura existenţă unei jurisprudenţe unionale unitare şi să contribuie la acoperirea
carenţelor legislative şi la dezvoltarea UE ca o uniune a dreptului”.
Rezumat
Conform art. 19 alin. (2) TUE, Curtea de Justiţie este compusă din câte un judecător
pentru fiecare stat membru, fiind formată aşadar de 28 de judecători, în prezent.
Conform art.251 TFUE, Curtea de Justiţie se întruneşte în camere sau în Marea
Cameră, în conformitate cu regulile prevăzute în acest sens de Statutul Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene, Curtea de Justiţie putându-se întruni şi în şedinţă
plenară atunci când Statutul prevede aceasta.
Alături de judecători, în componenţa Curţii, intră şi 11 avocaţi generali, la nivelul
Curtii de Justitie functionand si un grefier-sef.
Sub aspectul competenţei materiale funcţionale, Curtea de Justiţie judecă în primă
instanţă, în recurs şi în căile extraordinare de atac.
Curtea de Justiţie are atribuite următoarele competenţe jurisdicţionale materiale:
•acţiunea preliminară
•acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor
•acţiunea în anulare
141
•acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate de a acţiona
•acţiunea de arbitraj
•în virtutea prevederilor art. 7 TUE şi a celor ale art. 269 TFUE, CJUE are
competenţe de control pe care le exercită în procedura de sancţionare a statelor care
încalcă în mod flagrant valorile fundamentale ale UE din art. 2 TUE
•CJUE are competenţe de a învesti cu titlu executoriu acele hotărâri judecătoreşti
adoptate de instanţele naţionale prin care pot fi urmărite silit bunurile aparţinând UE
•CJUE are competenţe jurisdicţionale de natura dreptului internaţional public în
domeniul SEE (Spaţiul Economic European)
•un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia pot, în conformitate
cu prevederile art. 218 alin. (11) TFUE, obţine avizul Curţii de Justiţie cu privire la
compatibilitatea unui acord preconizat de prevederile tratatelor
Competenţele jurisdicţionale funcţionale ale CJUE sunt:
•recursul
•reexaminarea
•căi extraordinare de atac
•pseudo căi de atac.
Proceduri ce se pot desfăşura în faţa Curţii sunt:
•procedura simplificată
•procedura accelerată
•procedura preliminară de urgenţă
•procedura măsurilor provizorii sau a ordonanţei preşedinţiale

1. Curtea de Justitie a Uniunii Europene este:
a) instanta permanenta, cu sediul la Luxembourg;
b) instanta permanenta, cu sediul la Strasbourg;
c) instanta ocazionala, cu sediul la Luxembourg.
2. Deliberările Curţii de Justiţie:
a) sunt publice;
b) sunt secrete;
c) sunt televizate.
3. Marea Cameră a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este formată din:
a) 11 judecători;
b) 12 judecători;
c) 13 judecători.
4. Judecătorii Curţii de Justiţie sunt aleşi dintre personalităţi care oferă toate
garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în
142
ţările lor:
a) a oricaror functii jurisdictionale;
b) unor înalte funcţii jurisdicţionale;
c) a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale.
5. Identificati statutul judecatorilor la Curtea de Justitie a Uniunii Europene.
143
Unitatea de învăţare V.2. Tribunalul. Fostul Tribunal al funcţiei
publice
Cuprins
V.2.1. Introducere ................................................................................................... 144
V.2.2. Competenţe ................................................................................................... 144
V.2.3. Tribunalul. .................................................................................................... 145
V.2.4. fostul Tribunal al funcţiei publice ................................................................ 147
V.2.1. Introducere
In prezent activitatea judiciara la nivelul Uniunii Europene este realizata pe trei
niveluri, anume: Curtea de Justitie care, conform art.253 TFUE, poate fi
considerata instanta suprema in ordinea juridica a Uniunii Europena, Tribunalul
si tribunalele specializate, astfel precum a fost, până în 2016, Tribunalul functiei
publice, ce pot fi infiintate pe langa Tribunal pentru a judeca categorii de actiuni
in materii speciale, acestea din urma fiind reglementate, in esenta, de art. 254 si
257 din TFUE .

pe care trebuie să le îndeplinească Tribunalul. Tematica acestei unităţi releva
componenta acestei institutii europene, componenta care indica si determina
atributiile specifice Tribunalului distingand-le clar de Curtea de Justitie, precum
si intre ele. Parcugerea acestei unitati de invatare va permite studentului sa
distinga, prin raportare la atributii sau la componenta, dupa caz, aceasta institutie
a Uniunii Europene, intre celelalte institutii unionale, dar si fata de celelalte
reprezentative pentru alte forme de organizare la nivel regional european.
144
V.2.3. Tribunalul
În ceea ce priveşte componenţa sa, conform art. 254 TFUE, numărul de judecători se
stabilește prin Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene care a prevăzut inițial, prin art.48,
că Tribunalul este format din 28 de judecători. Modificarea adusă acestui statut prin
Regulamentul 2015/2422 al Parlamentul European și al Consiliului din 16 decembrie 2015 va
face ca, începând cu 1 septembrie 2019, fiecare stat membru să aibă câte 2 judecători, în
prezent fiind doar 46 de judecători în funcţie începând cu data de 4 octombrie 2017. Practic,
astfel, se încearcă a transforma Curtea de Justiție într-o instanță asemănătoare unei instanțe
naționale supreme, Tribunalul devenind, în timp, principala instanță de judecată de la nivelul
CJUE pentru a soluționa cu celeritate acțiunile deduse judecății.
Procedura de desemnare a acestora este asemănătoare cu cea de desemnare a
judecătorilor de la Curtea de Justiţie, cu precizarea că, potrivit art.254 alin.(2) TFUE, membrii
Tribunalului sunt aleşi dintre persoane care oferă depline garanţii de independenţă şi care au
capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte funcţii jurisdicţionale.
Mandatul judecătorilor este de 6 ani, dar, conform art. 254 alin. (2) TFUE, la fiecare
trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor, în condiţiile prevăzute de Statutul Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene. Mai mult decât atât, judecătorii şi avocaţii generali care îşi
încheie mandatul pot fi numiţi din nou, cei din urmă putând funcţiona în condiţiile prevăzute
de Statutul CJUE. Mandatul unui judecător începe de la data stabilită în acest sens în actul de
numire. În cazul în care data de începere a duratei mandatului nu este stabilită în actul
respectiv, această durată începe să curgă de la data publicării acelui act în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene.
Deşi prin modificările aduse la Nisa s-a permis ca avocaţii generali să funcţioneze şi la
nivelul Tribunalului, în sensul ca anumite persoane să fie numite pentru această funcţie, şi-n
prezent se aplică regula prevăzută de Statutul CJUE potrivit căreia dintre judecătorii
Tribunalului, poate fi desemnat/pot fi desemnaţi cel/cei care desfăşoară activitatea de avocat
general. Judecătorul care este chemat să exercite funcţia de avocat general într-o cauză, nu
poate lua parte şi la judecarea cauzei.
Judecătorii Tribunalului desemnează dintre ei pe preşedintele acestuia, pentru o
perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.
Tribunalului îi este recunoscută independenţa funcţională, chiar dacă funcţionează pe
lângă Curte, un argument în acest sens fiind existenţa unei grefe distincte, astfel precum reiese
din prevederile art.255 TFUE coroborate cu cele ale art.47 din Statutul CJUE.
În ceea ce priveşte completele de judecată, art. 50 din Statutul CJUE stabileşte că
Tribunalul:
145
• se întruneşte în camere compuse din trei sau din cinci judecători, aceştia alegând dintre ei pe
preşedinţii camerelor, dintre aceştia din urmă cei ai camerelor de cinci judecători sunt aleşi
pentru o perioadă de trei ani, mandatul lor putând fi reînnoit o singură dată. Prin
Regulamentul de procedură se stabileşte compunerea camerelor şi repartizarea cauzelor către
acestea.
• se poate întruni în şedinţă plenară sau cu judecător unic, în cazurile stabilite de regulamentul
de procedură.
• se poate întruni inclusiv în Marea Cameră (13 judecători), în cazurile stabilite de
regulamentul de procedură.
• se întruneşte în şedinţă plenară sau în Marea Cameră, de regulă, atunci când dificultatea
problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică o asemenea măsură.
• în practică, cauzelor deduse judecăţii în faţa Tribunalului, în majoritatea lor, sunt soluţionate
de camere compuse de 3 judecători.
Art.257 alin. (1) TFUE prevede faptul că pe lângă Tribunal pot fi înfiinţate şi tribunale
specializate. În acest sens Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, pot decide, prin regulamente, înfiinţarea unor astfel de
tribunale specializate, care să aibă competenţa de a judeca în primă instanţă anumite categorii
de acţiuni în materii speciale. O astfel de decizie poate fi luată de cele două instituţii europene
fie la propunerea Comisiei, dar după consultarea Curţii de Justiţie, fie la solicitarea Curţii de
Justiţie şi după consultarea Comisiei.
Prin aceste regulamente se va stabili şi competenţa unor astfel de tribunale.
Deciziile tribunalelor specializate pot face obiectul unui recurs la Tribunal, limitat la
chestiuni de drept sau, în cazul în care regulamentul privind înfiinţarea tribunalului specializat
prevede aceasta, şi la chestiuni de fapt.
Membrii unui tribunalul specializat sunt aleşi dintre persoane care oferă depline
garanţii de independenţă şi care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor funcţii
jurisdicţionale, şi vor fi numiţi de Consiliu, cu unanimitate de voturi.
Tribunalele specializate îşi stabilesc regulamentul de procedură în acord cu Curtea de
Justiţie, urmând a fi aprobate de Consiliu.
Cu excepţia cazului în care regulamentul de înfiinţare a unui tribunalul specializat
dispune altfel, dispoziţiile tratatelor referitoare la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi
dispoziţiile Statutului CJUE se aplică şi tribunalelor specializate, însă Titlul I – privind
Statutul judecătorilor şi avocaţilor generali şi articolul 64 privind normele referitoare la
regimul lingvistic din Statut se vor aplica în orice situaţie şi tribunalelor specializate.
Tribunalul soluţionează următoarele:
• acţiunile în anulare introduse de persoane fizice sau juridice – art.263 alin.(2), (3) TFUE, art.
146 alin. (2) Tratatul CEEA;
146
• acţiunile în constatarea abţinerii nejustificate promovate de persoane fizice sau juridice -
art.265 TFUE, art. 148 alin. (3) Tratatul CEEA;
• acţiunile în despăgubire promovate de persoane fizice sau juridice pentru repararea daunelor
în răspunderea extracontractuală - art.268 TFUE, art. 151 Tratatul CEEA;
• acţiunile introduse de persoane fizice sau juridice pe baza unor clauze compromisorii
inserate într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de UE sau în numele UE -
art.272 TFUE, art. 153 Tratatul CEEA;
• acţiunile exercitate în domeniul mărcilor şi standardelor comunitare;
• acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
• acţiunile introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în
domeniul ajutoarelor de stat, măsurile de protecţie comercială (dumping) şi actele prin care
Consiliul exercită competenţe de execuţie;
• acţiunile preliminare în anumite domenii specifice determinate de Statutul CJUE, unde
coerenţa şi unitatea dreptului unional nu sunt periclitate. Hotărârile adoptate în aceste cauze
pot fi atacate cu recurs în faţa CJUE.
• recursurile formulate împotriva deciziilor adoptate de Tribunalul Funcţiei Publice.
V.2.4. Fostul Tribunal al funcţiei publice
În virtutea prevederilor art. 257 TFUE, prin Hotărârea Consiliului nr. 752 din 02
noiembrie 2004 (JOUE L 333 din 9 noiembrie 2004), s-a hotărât înfiinţarea Tribunalului
Funcţiei Publice care şi-a început activitatea la data de 01 octombrie 2005, dar și-a încetat
activitatea în 2016.
Tribunalul Functiei Publice (TFP) făcea parte din CJUE, iar membrii săi aveau acelaşi
statut juridic cu cel al judecătorilor de la Tribunal.
În componenţa TFP intrau 7 judecători numiţi tot pentru un mandat de 6 ani, cu
posibilitatea realegerii, însă aceştia trebuiau să îndeplinească doar condiţiile pentru ocuparea
funcţiei de judecător la Tribunal, anterior numirii de către guvernele naţionale, fiind necesar a
obţine avizul favorabil al Comitetului format din specialişti, comitet despre care am menţionat
şi-n cazul numirii judecătorilor la Curte şi la Tribunal. Cei 7 judecători erau astfel desemnaţi
încât să reprezinte cât mai multe sisteme de drept de la nivelul UE
Judecătorii TFP desemnau dintre ei pe preşedintele acestuia, pentru o perioadă de trei
ani. Mandatul acestuia putea fi reînnoit.
În ceea ce priveşte completele de judecată, TFP:
• se întrunea, de regulă, în camere compuse din trei judecători;
• se putea întruni în plen atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept
justifică o astfel de decizie;
147
• se putea întruni inclusiv în camere compuse din cinci judecători, în cazurile stabilite
de regulamentul de procedură;
• se întrunea în complet format din judecător unic, în cazurile stabilite de regulamentul
de procedură.
TFP avea propria sa grefă, grefierul fiind numit de judecători pentru un mandat de 6
ani.
În competenţa acestei instanţe specializate, prin preluarea de la Tribunal, intrau:
• litigiile dintre UE şi agenţii săi, litigii de dreptul muncii şi al securităţii muncii;
• litigiile dintre organe, oficii sau agenţii şi personalul lor, pentru care competenţa este
atribuită CJUE.
Procedura în faţa TFP era asemănătoare cu procedura în faţa celorlalte instanţe
unionale, specificul acestei consta în faptul că în orice fază procesuală, instanţa putea verifica
posibilitatea încheierii unei tranzacţii între părţi, înlesnind chiar adoptarea unei astfel de
soluţii între cei implicaţi în litigiu.
Aceste litigii au fost preluate, după desființarea Tribunalului Funcției Publice, de
Tribunal.
Să ne reamintim...
Tribunalul a fost infiintat in anul 1988 cu scopul de a usura sarcina Curtii de Justitie.
Tribunalul nu este o institutie noua a Uniunii Europene, ci un organ autonom al
CJUE, separat de Curtea de Justitie cat priveste organizarea.
In anul 2004, pentru a degreva Curtea de Justitie si a imbunatati protectia juridica in
UE, Consiliul a creat, alaturi de Tribunal, o noua instanta specializata - Tribunalul
functiei publice care a preluat de la acesta din urma competentele de a judeca in
prima instanta litigiile in care sunt implicati functionari publici europeni, dar care a
fost deființată în 2016.
Rezumat
In ceea ce priveşte componenţa Tribunalului, conform art. 254 TFUE, acesta este
format dintr-un număr de judecători stabilit prin Statutul CJUE (art.48), în prezent
fiind 46 de judecători, urmând a se ajunge la 56 de judecători începând cu 2019.
Procedura de desemnare a acestora este asemănătoare cu cea de desemnare a
judecătorilor de la Curtea de Justiţie, cu precizarea că, potrivit art.254 alin.(2) TFUE,
membrii Tribunalului sunt aleşi dintre persoane care oferă depline garanţii de
independenţă şi care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte funcţii
jurisdicţionale. Mandatul acestor judecători este de 6 ani.
In ceea ce priveşte completele de judecată, art. 50 din Statutul CJUE stabileşte că
148
Tribunalul se întruneşte în camere compuse din trei sau din cinci judecători, în
şedinţă plenară sau cu judecător unic, precum si în Marea Cameră (13 judecători), în
cazurile stabilite de regulamentul de procedură.
Tribunalul functiei publice (TFP) făcea parte din CJUE, iar membrii săi aveau
acelaşi statut juridic cu cel al judecătorilor de la Tribunal.
În componenţa TFP intrau 7 judecători numiţi tot pentru un mandat de 6 ani, cu
posibilitatea realegerii.
Judecătorii TFP desemnau dintre ei pe preşedintele acestuia, pentru o perioadă de
trei ani. Mandatul acestuia putea fi reînnoit.
În ceea ce priveşte completele de judecată, TFP se întrunea, de regulă, în camere
compuse din trei judecători, dar se putea întruni în plen sau în camere compuse din
cinci judecători.

1. Analizati, sub aspectul componentei si al completelor de judecata, Tribunalul.
2. Identificati conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca candidatul pentru
functia de judecator la Tribunal.
3. Identificati competenta Tribunalului.
149
Unitatea de învăţare V.3. Acţiunile în faţa instanţelor europene
Cuprins
V.3.1. Introducere ................................................................................................... 150
V.3.2. Competenţe ................................................................................................... 150
membre. ...................................................................................................................... 151
V.3.4. Acţiunea în anulare ...................................................................................... 152
V.3.5. Acţiunea în carenţă (acţiunea privind omisiunea de a acţiona) .................. 155
V.3.6. Acţiunea preliminară.................................................................................... 156
V.3.1. Introducere
Actiunile care pot fi introduse la Curtea de Justitie a Uniunii Europene, mai precis
la instantele din cadrul acesteia, sunt: acţiunea preliminară; acţiunea în
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor; acţiunea în anulare; acţiunea în
constatarea abţinerii nejustificate de a acţiona; acţiunea de arbitraj. In acord cu
reglementarile dreptului Uniunii Europene, instantele unionale, cu precadere sau
exclusiv, dupa caz, Curtea de Justitie: în virtutea prevederilor art. 7 TUE şi a
celor ale art. 269 TFUE, CJUE are competenţe de control pe care le exercită în
procedura de sancţionare a statelor care încalcă în mod flagrant valorile
fundamentale ale UE din art. 2 TUE; au competenţe de a învesti cu titlu executoriu
acele hotărâri judecătoreşti adoptate de instanţele naţionale prin care pot fi
urmărite silit bunurile aparţinând UE; au competenţe jurisdicţionale de natura
dreptului internaţional public în domeniul SEE (Spaţiul Economic European) –
astfel în cazul în care părţile membre SEE nu se înţeleg cu privire la interpretarea
Tratatului SEE pot decide să se adreseze Curţii de Justiţie; respectiv un stat
membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia pot, în conformitate cu
prevederile art. 218 alin. (11) TFUE, obţine avizul Curţii de Justiţie cu privire la
compatibilitatea unui acord preconizat de prevederile tratatelor.

Unitatea devoltă aspectele privind unele dintre actiunile, anume cele mai des
inaintate CJUE spre solutionare, ce se pot adresa Curtii de Justitie a Uniunii
Europene. Tematica acestei unităţi dezvolta aspecte privitoare la componenta
acestei institutii europene, temeiul juridic, partile, aspecte de procedura privind
problematica specificata. Parcugerea acestei unitati de invatare va permite
150
studentului sa identifice si sa caracterizeze actiunile introduse la Curtea de Justie
a Uniunii Europene, precum si sa distinga intre acestea. De asemenea,
parcurgerea acestei unitati de invatare va permite studentului sa retina elementele
esentiale, de baza necesare construirii unor astfel de actiuni catre Curtea de
Justitie a Uniunii Europene.

membre
În caz de încălcare a unor obligaţii ce revin statelor membre în temeiul dreptului unional,
apare posibilitatea ca, în virtutea prevederilor art. 258 – 260 TFUE, Comisia şi alte state
membre (în practică astfel de cazuri nu s-au întâlnit aproape deloc) să introducă acţiuni
directe în faţa CJUE.
Procedura cuprinde mai multe etape:
1. notificarea prealabilă – este o creaţie a practicii (poate fi considerată o încercare de
soluţionare pe cale amiabilă a celor constatate) şi constă în aducerea la cunoştinţa statului în
cauză a pretinsei încălcări de către Comisie, precum şi în solicitarea adresată acestuia de a-şi
preciza poziţia şi, eventual, de a remedia încălcarea, într-un termen determinat;
2. avizul motivat – prevăzut de art. 258 TFUE – Comisia precizează încălcarea adusă de statul
membru, arată argumentele pe care se bazează această constatare şi solicită statului membru
remedierea încălcării, statul în cauză fiind somat a-şi prezenta poziţia într-un termen
determinat;
3. sesizarea Curţii – este apelată în cazul în care statul membru nu se conformează avizului
comunicat. Dacă, prin hotărârea sa, care are doar un caracter declarativ, Curtea constată că
încălcarea s-a produs, statul este obligat a lua toate măsurile necesare pentru a executa
hotărârea, fără a exista şi consecinţe pecuniare;
4. sesizarea Curţii în cazul în care nu este respectată hotărârea anterior pronunţată de Curte –
presupune, în fapt, o reluare a primelor trei etape deja menţionate, statul în cauză având
posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile sale. În această procedură, echivalentă cu un nou
proces, Comisia are posibilitatea de a indica penalităţi prezente fie sub forma unei sume
forfetare, fie sub forma unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Curtea va putea impune penalităţi
într-una dintre formele menţionate atunci când constată că statul membru nu a respectat
hotărârea sa.
151
Tratatul de la Lisabona a introdus un element de noutate, prin art. 260 alin. (3) TFUE, oferind
Comisiei posibilitatea de a cere, iar Curţii posibilitatea de a impune, plata unei sume de bani -
fie sub forma unei sume forfetare, fie sub forma unor penalităţi cu titlu cominatoriu, încă din
primul proces în faţa Curţii, fără a mai fi nevoie de un al doilea proces, după cum am
specificat în cele de mai sus. Această noutate vizează acţiunile introduse urmare a
neîndeplinirii obligaţiei de către un stat membru de a comunica măsurile de transpunere a unei
directive adoptate în conformitate cu procedura legislativă.
În cazul acţiunilor de acest gen între statele membre, conform art. 259 TFUE, constatăm
existenţa a două etape:
• una prealabilă care se desfăşoară în faţa Comisiei şi care are caracter contradictoriu, având
atât o fază orală, cât şi una scrisă. Practic statul membru care pretinde o astfel de încălcare
trebuie să se adreseze, în prealabil, Comisiei care oferă posibilitatea statelor în litigiu a-şi
prezenta observaţiile, iar ulterior va emite un aviz motivat. Absenţa avizului Comisiei,
neemiterea acestuia în termen de 3 luni de la introducerea cererii, precum şi un aviz negativ
nu împiedică statul membru în cauză a se adresa Curţii.
• una constând în sesizarea Curţii.
V.3.4. Acţiunea în anulare
Actele care pot face obiectul acţiunii în anulare, conform prevederilor art.263 TFUE,
sunt actele adoptate de organele, oficiile sau agenţiile UE, destinate a produce efecte juridice
faţă de terţe.
Astfel, pot face obiectul unei asemenea acţiuni: actele legislative, actele Parlamentului,
ale Consiliului European, precum şi actele Consiliului, ale Comisiei şi ale Băncii Centrale
Europene, dar şi ale celorlalate organe, oficii sau agenţii ale UE.
Nu pot face obiectul unei astfel de acţiuni recomandările şi avizele emise de organele,
oficiile sau agenţiile UE.
Cu toate acestea, prin jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a statuat faptul că şi alte acte
decât cele specificate mai sus, poate fi obiectul unei acţiune în anulare. Astfel, în cauza C-
22/70, Comisia c. Consiliul, Curtea a statuat că o rezoluţie a Consiliului prin care a fost
stabilită o abordare comun pentru negocierea unui acord internaţional poate face obiectul unei
acţiuni în anulare pentru că rezoluţia în cauză are „un efect juridic cert atât asupra relaţiei
dintre Comunitate (actuala UE) şi Statele Membre, cât şi asupra relaţiilor între instituţii”.
Insă practica Curţii de Justiţie nu este una constantă în acest sens, astfel precum o
dovedeşte o altă hotărâre (C-60/81, IBM Corporation c. Comisia) a acestei instanţe unionale,
prin care s-a declarat ca fiind inadmisibilă o acţiune în anulare având ca obiect o scrisoare a
Comisiei prin care se notifica iniţierea unei proceduri în materia dreptului concurenţei.
152
Potrivit prevederilor art. 263 coroborate cu cele ale art.269 TFUE, precum şi cu cele ale
art.8 din Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, pot
fi distinse următoarele acţiuni în anulare ce pot fi introduse:
•acţiunea în anulare introdusă de un stat membru
•acţiunea în anulare introdusă de Comisie, Parlamentul European sau Consiliu
•acţiunea în anulare introdusă de Comitetul Regiunilor, Curtea de Conturi sau Banca
Centrală Europeană
•acţiunea în anulare individuală introdusă de persoane fizice sau juridice
•acţiunea referitoare la încălcarea principiului subsidiarităţii printr-un act legislativ,
formulate de Comitetul Regiunilor sau de un stat membru ori transmise acesta în conformitate
cu dreptul său intern, în numele parlamentului naţional sau al unei camere
•acţiunea în anulare privind actul adoptat de Consiliul European sau de Consiliu în
temeiul art.7 TFUE, introduse numai la solicitarea statului membru care face obiectul unei
constatări a Consiliului European sau a Consiliului şi numai în privinţa respectării
prevederilor de procedură prevăzute de art. 269 TFUE
Calitatea procesuală activă în procedura de soluţionare a acţiunii în anulare o au: statele
membre, Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Curtea de Conturi, Banca Centrală
Europeană, Comitetul Regiunilor, orice persoane fizice, orice persoane juridice; categorii de
reclamanţii care pot fi clasificate, în funcţie de condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru
admisibilitatea acţiunii, astfel:
•reclamanţi privilegiaţi
Acestia nu trebuie dovedească niciun interes şi niciun scop în introducerea acţiunii,
admisibilitatea unei acţiuni în anulare introduse de această categorie de reclamanţi nefiind
vreodată pusă-n discuţie.
In această categorie intră: statele membre, Parlamentul European (acesta „şi-a căpătat
statutul de reclamant privilegiat” iniţial pe cale jurisprudenţială, pentru ca acesta să fie
consacrat pe cale convenţională prin Tratatul de la Nisa), Consiliul şi Comisia.
•reclamanţii semi-privilegiaţi – sunt acei reclamanţi care introduc acţiunea în anulare
pentru apărarea propriilor prerogative, astfel precum este cazul, conform prevederilor art. 263
alin.(3) TFUE, Curţii de Conturi, al Băncii Centrale Europene şi al Comitetului Regiunilor
•reclamanţii neprivilegiaţi – sunt consideraţi astfel persoanele fizice şi persoanele
juridice care pot introduce acţiuni în anulare dacă:
- actul le este adresat (sunt destinatarii actului)
- actul este adresat altei persoane şi prezintă interes individual şi direct. Prin
jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că interesul direct presupune, în general, că măsura afectează
în mod direct situaţia juridică a reclamantului şi nu lasă nicio marjă de apreciere entităţii
căreia îi este adresată, care are, eventual, sarcina de a o pune în aplicare. La rândul său
punerea în aplicare trebuie să fie automată şi să nu presupună, la rândul său, reguli
153
intermediare de aplicare, care să implice o marjă de apreciere. Curtea nu a dat o interpretare
mai largă nici caracterul individual al interesului, interpretareasa putând fi considerată chiar
exagerată având în vedere că în dese situaţii interesul nu putea fi individualizat decât în
situaţii foarte limitate. Astfel, Curtea a statuat faptul că „persoanele altele decât cele către care
decizia (Comisiei, s.n.) este adresată pot susţine că au un interes individual numai dacă,
datorită unor caracteristici care le sunt proprii sau datorită unor circumstanţe care le
diferenţiază de toate celelalte persoane, persoanele în cauză se disting în mod individual ca şi
cum ar fi însuşi destinatarul actului”. În cauzele în care acţiunea în anulare a avut ca obiect
contestarea unui regulament, Curtea a apreciat, uneori, chiar şi că formularea unor măsuri,
prevăzute de acesta, este realizată în termeni generici şi abstracţi motiv pentru care caracterul
reglementar al măsurii nu poate fi pus sub semnul întrebării, chiar dacă era posibil a fi
identificat numărul sau chiar identitatea reclamanţilor
- actul este un act normativ, există interes direct (aşadar nu şi individual, s.n.) al
reclamantului şi actul nu presupune măsuri de executare. Aşadar atunci când este vorba
despre un act normativ, şi doar despre un astfel de act, prevederile unionale nu mai impun
existenţa unui interes individual. Cu toate acestea caracterul restrictiv al unei astfel de acţiuni
este menţinut pentru că reclamantul care atacă o decizie adresată, spre exemplu, unui stat
membru, va trebuie să dovedească caracterul direct al interesului pentru ca acţiunea sa în
anulare să nu fie considerată ca fiind inadmisibilă, aspect destul de greu de realizat. Pe de altă
parte, este necesar a mai sublinia faptul că introducerea condiţiei ca actul să nu presupună
măsuri de executare, elimină posibilitatea atacării directivelor.
Motivele de ilegalitate care pot fi invocate în cazul acţiunii în anulare sunt, în virtutea
prevederilor art. 263 alin. (1) TFUE: necompetenţă; încălcarea unor norme fundamentale de
procedură; încălcarea tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia;
abutul de putere.
O acţiune în anulare trebuie, potrivit prevederilor art. 263 alin. (6) TFUE, introdusă într-
un termen de 2 luni de la data notificării sau, în lipsa acestuia, de la data la care reclamantul a
luat cunoştinţă de actul în cauză. În cazul publicării actului în JOUE, termenul se prelungeşte
cu 15 zile. Dacă este vorba despre o acţiune în anulare reglementată de art. 269 TFUE şi art. 7
TFUE, atunci termenul este de 1 lună de la data constatării emise de Consiliu sau Consiliul
European, Curtea hotărând într-un termen de 1 lună de la data cererii.
Calitate procesuală pasivă pot avea Consiliu, Comisia, Parlamentul European, Banca
Centrală Europeană, Consiliul European, organele, oficiile sau agenţiile UE care adoptă acte
destinate a produce efecte juridice faţă de terţi.
Efectele hotărârii de anulare pot fi:
•declararea actului contestat ca fiind nul şi neavenit, prin desfiinţarea acestuia, acţiunea
în anulare fiind o acţiune de rezultate, conform art. 264 alin. (1) TFUE;
154
•anularea parţială a unui act normativ, prin desfiinţarea doar a unor articole, după caz.
Curtea nu poate înlocui actul sau prevederile actului normativ care au fost anulate,
aceasta neavând şi neputându-şi însuşi atribute de ordin legislativ. În consecinţă, organul sau
instituţia unională al căror act a fost anulat este obligat/obligată a lua măsurile necesare
dispuse de CJUE în vederea înlăturării efectelor actului anulat pentru restabilirea situaţiei
anterioare.
Aşadar, din cele menţionate anterior, deducem faptul că hotărârea de anulare are efecte
nelimitate – erga omnes, în general, acţionând cu caracter retroactiv – ex tunc, actul unional
declarat nul fiind considerat ca fiind inexistent.
V.3.5. Acţiunea în carenţă (acţiunea privind omisiunea de a acţiona)
Este corelată cu acţiunea în anulare pentru că dacă acţiunea în anulare priveşte situaţia
în care un act a fost emis cu încălcarea tratatelor, acţiunea în carenţă priveşte cazul în care
prin încălcarea tratatelor sau a unor prevederile specifice legislaţiei secundare unionale, o
instituţie a UE se abţină să hotărască.
Reclamanţii se împart, conform art. 265 alin.(2) TFUE, şi-n cazul acestei acţiuni, în:
•reclamanţi privilegiaţi – reprezentaţi de statele membre şi instituţiile UE;
•reclamanţii neprivilegiaţi – persoanele fizice şi persoanele juridice care au posibilitatea de a
introduce o acţiune cu privire la omisiunea unei instituţii, organ, oficiu sau agenţie a UE de a-
ş adresa un act, neputând fi obiectul vreunei astfel de acţiuni recomandările sau avizele. Şi-n
cazul acţiunilor în carenţă, asemănător cu situaţia celor în anulare, aceste pot fi admise dacă o
decizia în cauză este de interes direct şi individual chiar dacă persoana fizică sau persoana
juridică nu este destinatarul propriu-zis al acesteia, interpretarea celor două condiţii ale
interesului făcându-se la fel ca în cazul acţiunii în anulare.
Un element specific acestei acţiuni în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate, este
existenţa condiţiei constând în obligaţia de a emite un act, Curtea statuând că sub o acţiune în
carenţă nu poate fi ascunsă o acţiune în anulare inadmisibilă, prin solicitarea adresată instanţei
de a revoca acte pretinse a fi ilegale.
Din punct de vedere procedural, în cazul acţiunii în carenţă identificăm şi o procedură
prealabilă de natură administrativă, anterioară, aşadar, fazei de judecată. Astfel, este necesar
ca în prealabil să se fi solicitat instituţiei, organului, oficiului sau agenţiei respective a acţiona,
acestea având obligaţia de a da curs solicitării, precizându-şi poziţia, în termen de 2 luni.
In termen de 2 luni de la precizarea acestui punct de vedere sau de la data la care ar fi
trebuit să fie precizat, reclamantul are posibilitatea de a se adresa Curţii.
Efectele hotărârii pronunţate în cazul promovării unei astfel de acţiuni, în cazul în care
se constată temeinicia abţinerii nejustificate, constau în constatarea faptului că instanţa
unională pârâtă, prin încălcarea tratatului, a omis să acţioneze în sensul cerut de reclamant,
155
fără ca prin hotărârea emisă să ţină locul acţiunii la care este obligat organul. Fiind o acţiune
de constatare, hotărârea pronunţată de instanţa unională nu are efecte creatoare, ci doar va
evidenţia încălcarea obiectivă a obligaţiei de acţionare; CJUE neputându-se subroga în
competenţele organelor care nu acţionează.
Totuşi, în conformitate cu prevederile art. 266 TFUE, instituţia, organul, oficiul sau
agenţia emitentă a actului a cărei abţinere a fost declarată contrară tratatelor este obligată să ia
măsurile impuse de executarea hotărârii Curţii, Curtea subliniind, prin practica sa, că aceste
măsuri trebuie luate într-un termen decent, relativ scurt.
V.3.6. Acţiunea preliminară
Reglementată, în principal, prin art.267 TFUE, art. 150 Tratatul privind înfiinţarea
EURATOM, acţiunea preliminară are un caracter sui generis deoarece conţine elemente de
procedură necontencioasă, asemănătoare acţiunilor în care se pronunţă asupra unor chestiuni
prealabile, dar şi elemente caracteristice acţiunilor în anulare a unor acte normative unionale.
Definind acţiunea preliminară, în doctrină se afirmă că aceasta presupune că în cursul
unui litigiu aflat pe rolul unui organ cu atribuţii jurisdicţionale al unui stat membru al UE, la
cererea participanţilor la proces sau din oficiu, ca răspuns la sesizarea formulată de către
organul jurisdicţional, CJUE pronunţă o hotărâre preliminară sau o ordonanţă motivată,
obligatorie pentru organul jurisdicţional de trimitere, dezlegând o problemă de interpretare a
dreptului unional sau de validitate a actelor adoptate de instituţiile UE, dezlegare necesară
organului jurisdicţional pentru soluţionarea litigiului.
În esenţă, mecanismul acestei acţiuni se poate traduce astfel - persoanele private susţin
în faţa instanţelor naţionale că propriile state încalcă dreptul unional, determinând aceste
instanţe să formuleze cereri prealabile la care răspunzând, Curtea dezleagă o problemă de
interpretare a dreptului unional sau de validitate a actelor adoptate de instituţiile UE.
Pentru instanţa naţională, această procedură poate fi considerată un incident procedural,
instanţa cerând CJUE să decidă asupra unei probleme de drept unional; iar pentru CJUE, este
o procedură indirectă prin care se rezolvă probleme de drept unional necesare soluţionării
cauzelor naţionale.
Ulterior Tratatului de la Nisa, nu doar CJUE se putea pronunţa în cazul unor astfel de
acţiuni, fiindu-i recunoscută şi Tribunalului competenţa de a emite hotărârile prealabile în
domenii stabilite prin Statutul CJUE, anume acolo unde coerenţa şi unitatea dreptului unional
nu sunt periclitate. Hotărârile adoptate în aceste cauze de Tribunal pot fi atacate cu recurs în
faţa CJUE.
În prezent, trimiterea prealabilă îmbracă forma şi conţinutul astfel precum preveder art.
267 TFUE.
156
Prin art.23a din Statutul CJUE, s-a reglementat, un element de noutate, anume
posibilitatea invocarea unei chestiuni prealabile într-o cauză pendinte privind o persoană
supusă unei măsuri privative de libertate, situaţie în care Curtea hotărăşte în cel mai scurt
termen, existând posibilitatea reglementării unei proceduri accelerate sau a unei proceduri de
urgenţă pentru acţiunile în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare referitoare la spaţiul
de libertate, securitate şi justiţie.
Elementele acţiunii preliminare ar fi:
• obiectul – constând în garantarea aplicării şi interpretării unitare a dreptului unional,
mai precis, conform art.267 alin. (1) TFUE – interpretarea tratatelor, respectiv validitatea şi
interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile UE. Întrebările
adresate CJUE pot fi referitoare atât la norme juridice de drept primar, cât şi la norme ce fac
parte din dreptul unional secundar/derivat, precum şi la principiile de bază ale ordinii juridice
unionale. Prevederile unionale menţionate impun realizarea unei distincţii între:
- trimiterea în interpretare – o astfel de cerere (cereri în interpretare) poate privi o
dispoziţie din tratatele fundamentale sau o dispoziţie din dreptul secundar, anume acte
adoptate de instituţiile unionale în temeiul tratatelor;
- trimiterea în validitate – o astfel de cerere (cereri în stabilirea validităţii) poate privi
numai actele adoptate de instituţii în temeiul dispoziţiilor din tratate.
• scopul urmărit ar fi – cel imediat = stabilirea valabilităţii sau interpretării corecte a
normei contestate; cel mediat = rezolvarea unui în fond a litigiului aflat pendinte în faţa
instanţei naţionale.
• partea – ar fi instanţa naţională care are interesul în cauză, precum şi calitatea şi
capacitatea procesuală necesară stabilită de dreptul unional şi de cel naţional.
Cât priveşte noţiunea de „instanţă” care poate formula o cerere preliminară, în sensul
art. 267 TFUE, Curtea are sarcina de a determina dacă un organ poate fi considerat instanţă în
această accepţiune. În acest sens, Curtea a statuat, prin practica sa, nişte criterii în funcţie de
care identifică dacă un organ naţional poate fi considerat, în contextul legislativ amintit,
instanţă sau nu. Aceste criterii sunt:
• independenţa forului decizional;
• instituţia în cauză să poată fi arondată organelor care fac parte din puterea de stat;
• să aibă caracter permanent;
• să aibă competenţă obligatorie;
• să tranşeze litigii în procedură contencioasă;
• decizia, sentinţa să fie luată pe baza unor norme juridice cuprinse în acte normative
naţionale.
Luând în considerare astfel de criterii, CJUE a stabilit că nu fac parte din categoria
instanţelor judecătoreşti, din punct de vedere unional: parchetele, organele administrative,
157
instanţele de arbitraj, camerele de muncă sau alte organe jurisdicţionale profesionale ale căror
hotărâri nu se bucură de autoritate de lucru judecat.
Art.267 TFUE impune realizarea şi a următoarei distincţii între:
- instanţe care pot formula o cerere atunci când aceasta este necesară pentru soluţionarea
cauzei;
- instanţa care are obligaţia de a trimite o astfel de cerere preliminară, anume acele
instanţe ale căror decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac prevăzute de dreptul intern şi
când netrimiterea unei astfel de acţiuni, poate conduce la promovarea unei acţiuni în temeiul
art. 258 TFUE faţă de statul respectiv.
Decizia unei instanţe naţionale de a trimite o cerere preliminară nu poate fi îngrădită,
dar, pe de altă parte, decizia aparţine exclusiv acesteia, părţile sau participanţii de proces
neputând obliga instanţa în a trimite cererea. Instanţa va putea aprecia, aşadar, dacă nu va
transmite cererea preliminară pentru că instanţele unionale s-au pronunţat deja asupra
problemei, sau pentru că validitatea actului comunitar nu va fi pusă la îndoială, sau pentru că
hotărârea instanţei unionale nu ar fi necesară pentru soluţionarea litigiului intern.
Curtea a identificat, în practica sa, şi situaţii în care a apreciat că nu sunt îndeplinite
condiţiile pentru emiterea hotărârii preliminare, refuzând să dea curs solicitării instanţei
naţionale. Astfel de situaţii au fost:
- cazul în care nu există un litigiu real, pârâtul şi reclamantul având aceeaşi poziţie faţă
de problema respectivă, procesul fiind pornit doar pentru a obţine poziţia Curţii cu privire la o
anumită chestiune;
- natura ipotetică a interpretării;
- chestiunea ridicată nu este relevantă pentru soluţionarea fondului procesului în plan
intern;
- chestiunea nu este prezentată suficient de clar pentru ca instanţa unională să poată da
un răspuns adecvat din punct de vedere juridic.
Efectele juridice ale hotărârilor preliminare:
- în legătură cu soluţionarea litigiului iniţial, de fond – hotărârea CJUE are putere
obligatorie atât în privinţa instanţei de fond, cât şi a celor de atac sau de casaţie, niciuna dintre
acestea neputând deroga de la soluţia dată de Curte, fiind obligate a aplica în soluţionarea
litigiului normele juridice unionale înaintate spre interpretare sau pentru stabilirea validităţii
lor astfel precum a stabilit Curtea;
- cât priveşte un posibil efect de precedent judiciar, regula generală este cea potrivit
căreia aceste hotărâri produc efecte doar în privinţa cauzei în legătură cu care a fost obţinută,
astfel de hotărâri neavând, aşadar, o putere directă, ci doar indirectă în sensul că pot fi aplicate
şi altor cauze, prin preluarea lor de către practicieni;
- aşadar, hotărârile preliminare în interpretare sunt obligatorii pentru instanţa de
trimitere, pentru instanţele de atac, pentru orice altă instanţă sesizată similar, iar dacă se
158
apreciază că există alte aspecte neclarificate sau au apărut circumstanţe diferite, este necesară
introducerea unei noi cereri; hotărârile preliminare în validitate impun ca norma declarată
nelegală să nu poată fi aplicată litigiului intern de către instanţa care a formulat întrebarea, dar
nici de o altă instanţă naţională din UE.
Hotărârile preliminare produc, de regulă,
efecte doar ex tunc, însă, prin excepţie Curtea a permis şi aplicarea ex nunc în cazurile
declarării ca nevalabile a unor acte unionale şi în cazuri de interpretare, din raţiuni de
asigurare a siguranţei circuitului juridic unional.
Să ne reamintim...
Dintre actiunile care pot fi introduse la Curtea de Justitie a Uniunii Europene, mai
precis la instantele din cadrul acesteia, cele mai relevante si mai des trimise spre
solutionare sunt: acţiunea preliminară; acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor; acţiunea în anulare; acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate de a
acţiona.
Rezumat
Acţiunea preliminară – în vederea asigurării unei aplicări efective şi unitare a
legislaţiei UE şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele naţionale pot,
iar uneori chiar trebuie, să se adreseze Curţii de Justiţie, solicitându-i să clarifice
aspecte privind interpretarea dreptului unional sau să stabilească validitatea uni act
normativ de drept derivat unional. O astfel de cerere poate fi formulată exclusiv de o
instanţă de judecată naţională, la procedura iniţială în faţa Curţii putând participa
statele membre şi instituţiile UE.
Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor – permite Curţii de Justiţie să
verifice respectarea de către statele membre a obligaţiilor care le revin în temeiul
dreptului UE, acţiunea putând fi introdusă de Comisie sau de un stat membru.
Acţiunea în anulare – introducând o astfel de acţiune, reclamantul are posibilitatea
de a solicita anularea unui act al unei instituţii, al unui organ, al unui oficiu sau al
unei agenţii a UE. Acţiunile introduse de un stat membru împotriva Parlamentului
European, a Consiliului, precum şi cele introduse de o instituţie a UE împotriva unei
alte instituţii, sunt de competenţa exclusivă a Curţii de Justiţie. Excepţie de la
această regulă fac acţiunile introduse de un stat membru împotriva Consiliului în
materia ajutoarelor de stat, dumping-ului sau a competenţelor de executare.
Actiunea in carenta (acţiunea în constatarea abţinerii nejustificate de a acţiona) –
permite Curţii să controleze legalitatea inacţiunilor instituţiilor, a unui organ, a unui
159
oficiu sau a unei agenţii a UE. Şi de această dată, acţiunile introduse de un stat
membru împotriva Parlamentului European, a Consiliului, precum şi cele introduse
de o instituţie a UE împotriva unei alte instituţii, sunt de competenţa exclusivă a
Curţii de Justiţie. Excepţie de la această regulă fac acţiunile introduse de un stat
membru împotriva Consiliului în materia ajutoarelor de stat, dumping-ului sau a
competenţelor de executare.

In cazul actiunii preliminare, cererile in interpretare pot privi:
a) orice dispoziţie din tratatele fundamentale sau din dreptul secundar;
b) numai actele adoptate de instituţii în temeiul dispoziţiilor din tratate;
c) atat actele adoptate de instituţii în temeiul dispoziţiilor din tratate, cat si
dispozitii din dreptul secundar.
2. Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin tratate de catre
statele membre:
a) permite Curţii să controleze legalitatea inacţiunilor instituţiilor, a unui organ, a
unui oficiu sau a unei agenţii a UE, fata de statele membre care nu-si indeplinesc
obligatiile asumate prin tratate;
b) permite Curţii de Justiţie să verifice respectarea de către statele membre a
obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului UE, acţiunea putând fi introdusă de
Comisie sau de un stat membru;
c) permite Curţii de Justiţie să verifice respectarea de către statele membre a
obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului UE, acţiunea putând fi introdusă
doar de Comisie..
3. Procedura în cazul încălcarii de catre statelor membre a unor obligaţii ce revin
acestora în temeiul dreptului unional cuprinde:
a) exclusiv o procedura contencioasa;
b) inclusiv o procedura necontencioasa;
c) in mod obligatoriu sesizarea Curtii de Justitie.
4. O cerere preliminara, in conformitate cu prevederile art.267 din TFUE
(Tratatul privind functionarea UE), poate fi formulata de:
a) instanta de judecata nationala;
b) instanta de judecata europeana;
c) orice persoana fizica sau juridica.
160
Bibliografie selectivă:
1. G. Fábián, „Drept instituţional al Uniunii Europene”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012

2. A. Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011
3. I. Gâlea, „Tratatele Uniunii Europene. Comentarii şi explicaţii”, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2012
4. Üniunea Europeana: Istoric, institutii, procese decizionale, lucrare elaborata in cadrul
Programului PHARE RO 0006.18.02 – Formarea functionarilor publici din administratia
publica locala in afaceri europene si managementul ciclului de proiect, implementat de
Institutul European din Romania in colaborare cu human dynamics in anul 2003
5. A. Canepa, D.C. Dragoş, A.E. Ranta, R. Velişcu, “Drept administrativ comparat şi instituţii
ale Uniunii Europene”, suport de curs
6. P. Fischer, H.F. Köck, „Europarecht: einschliesslich des rechtes supranationales
Organisationen”, Linde Verlag, Wien, 1997, pag. 354 – 355, op. cit. de G. Fábián în „Drept
instituţional al Uniunii Europene”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, pag.154
7. K.D. Borchardt, Abc-ul dreptului Uniunii Europene, Luxemburg: Oficiul pentru Publicații
al Uniunii Europene, 2011
8. M. Tofan, Drept european, Centrul de Studii Europen, Universitatea „Al.I. Cuza”din Iasi
9. Impactul Tratatului de la Lisabona asupra functionarii UE – elemente de interes pentru
Ministerul Justitie, material intocmit de Ministerul Justitiei,
http://www.just.ro/Portals/0/Impactul Tratatului de la Lisabona.pdf
10. Tratatul de la Lisabona si influenta sa asupra constructiei europene, material intomit de
Ministerul Afacerilor Externe, http://www.prefecturailfov.ro/Afaceri-Europene/tratatul-
lisabona/Tratatul de la Lisabona (sintezan DAE).pdf.
11. http://eur-lex.europa.eu/collection/eu-law.html
12. http://curia.europa.eu/jcms/jcms/j_6/
161

Dreptul Uniunii Europene I: Universitatea Transilvania Din Braşov Facultatea de Drept

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Uniunii Europene I: Universitatea Transilvania Din Braşov Facultatea de Drept

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

DREPTUL UNIUNII EUROPENE I

SUPORT DE CURS REDACTAT ÎN TEHNOLOGIE ID

Lect. dr. OANA ȘARAMET

Dreptul Uniunii Europene I s-a impus ca disciplină în planurile de învăţământ ale

Resurse şi mijloace de lucru

Durata medie de studiu individual

I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.1.3. Premisele constituirii comunităţilor europene

I.1.4. Procesul de formare al comunităţilor europene

A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO sau CECA)

B. Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

I.1.5. Dezvoltarea construcţiei comunitare (unionale)

Sistemul creat prin cele 3 tratate s-a dezvoltat în 2 direcţii principale:

Test de evaluare a cunoştinţelor

II.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 4 ore.

II.1.3. Noţiunea izvoarele dreptului unional. Clasificare

II.1.5. Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE),

Constituie un „lex generalis comunitar”, prevederile acestuia putând fi folosite şi în

II.1.6. Tratatul privind înfiinţarea EURATOM, semnat la Roma, la 25 martie 1957,

Este în vigoare şi în prezent.

II.1.8. Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, semnat la

Acest protocol reprezintă legea de organizare judecătorească comunitară ce

II.1.9. Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965, semnat la Bruxelles

În virtutea prevederilor acestuia:

II.1.10. Protocolul privind privilegiile şi imunităţile acordate CE din 8 aprilie 1965,

În vederea realizării obiectivelor, CE a stabilit că statele membre să beneficieze de o

Renunţând la atribute din propria suveranitate, statele au conferit Comunităţilor o

II.1.12. Actul Unic European, semnat la Luxemburg şi Haga, la 17 şi 28 februarie 1986,

Actul Unic European a adus o revizuirea generală a dreptului comunitar originar.

II.1.13. Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992,

II.1.14. Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatului privind UE din 17

Principalele modificări aduse de acest Tratat au fost următoarele:

II.1.15. Tratatul de la Nisa privind modificarea Tratatului Uniunii Europene, a

Adoptarea acestui tratat a fost determinată de extinderea UE la 21 de state membre

II.1.16. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunii Europene şi

Test de evaluare a cunoştinţelor

II.2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

II.2.3. Noţiunea de izvoare secundare sau derivate

Izvoarele derivate sunt acele acte unilaterale adoptate de instituţiile UE în executarea

Un astfel de exemplu este: Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului

Un astfel de exemplu este: Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2016/2345

Un astfel de exemplu este: Regulamentul delegat (UE) 2016/341 al Comisiei

Regulamentele se pot clasifica, astfel, în regulamente de bază adoptate, ca acte

Caracteristicile directivei sunt:

Un astfel de exemplu este: Directiva 2014/40/UE a Parlamentului European și a

Un exemplu de decizie este: Decizia Consiliului (Uniunii Europene) nr. 449/2017

Un exemplu de recomandare este: Recomandarea Consiliului din 12 iulie 2016

3. În principiu, între normele dreptului secundar se aplică regulile generale

Test de evaluare a cunoştinţelor

II.3.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

II.3.3. Izvoarele nescrise ale dreptului unional

2. Principiile generale de drept

II.3.4. Izvoarele complementare ale dreptului unional

Aceste izvoare complementare au în vedere:

Test de evaluare a cunoştinţelor

I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 4 ore.

III.1.3. Principiul atribuirii sau principiul împuternicirii special limitate