Universitatea „Ovidius” din Constanța

Facultatea de Litere
Studii de Românistică (Anul II, Semestrul al II-lea)
Disciplina: Erudiție literară și culturală
Profesor coordonator: Prof. univ. dr. Florentina Nicolae
Masterand: Gabriel Alexandru Gociu

Filosofia limbajului în De rerum natura de Titus Lucretius Carus

Prezenta lucrare își propune să realizeze un studiu asupra filosofiei limbajului ce

se găsește încapsulată în De rerum natura (Poemul naturii) al lui Titus Lucretius Carus.
Nu încape îndoială atunci când se aduce în discuție caracterul științific al operei
lui Lucrețiu, dat fiind faptul că inspiratorul ei este Epicur. Astfel De rerum natura conține:
„o expunere a fizicii, a doctrinei despre suflet și despre legăturile acestuia cu corpul, a teoriei
cunoașterii, a vieții pasionale a omului, a fenomenelor astronomice și meteorologice, a originilor
pămîntului și ale omenirii, încheiate cu descrierea ciumei din Atena, inspirată de Tucidide.” 1
Portretul lui Lucrețiu rămâne unul enigmatic, date fiind elementele biografice
destul de nesigure, primii editori ai Poemului Naturii fiind considerați Cicero și Quintus.
Valoarea versurilor sale rămâne incontestabilă, însuși Ovidiu fiind de părere că
„versurile sublimului Lucrețiu nu vor pieri decât o dată cu pieirea lumii”2.
În opera sa, Lucrețiu demitizează facerea și existența lumii sub influența zeilor, ba
mai mult, spune că nașterea și existența ei stau sub modul în care atomii se leagă între ei,
astfel: „Lumile n-au fost create de zei, ci au luat naștere prin agregarea atomilor căzând în
vid”3.
Putem spune că Poemul Naturii a lui Lucrețiu reprezintă o sinteză a ceea ce
organizaseră gânditorii antici sub semnul înțelegerii științifice a lumii și, în același timp, un
punct de referință pentru Giordano Bruno (pluralitatea lumilor), Pierre Gassendi (fizica
mecanico-atomistă), Molière, Voltaire etc.
Paradoxal, deși opera sa conservă un carater materialist, viziunea conform căreaia
omul a fost alcătuit din pământ îi este suprapusă cu mențiunea că omul nu apare ca agent al
acțiunii vreunui zeu, ci direct a pământului:

1
Lucretiu, Poemul naturii. Traducere din limba latină de T. Naum. Prefață de T. Vianu, Editura Științifică,
București, 1965, p. 9.
2
Ibidem, p. 6.
3
Ibidem, pp. 9-10.
 „Pe-atunci un neam de oameni mult mai aspru
Trăia pe câmpuri, cum se și cuvine:
Doar îl născuse țărâna cea aspră!
Tot corpul lor se sprijinea pe oase”4
Poemul Naturii descrie refacerea lumii într-un mod desacralizat, prin însăși voia
naturii, nu prin intervenția vreunei divinități, vorbește depre cei dintâi oameni și contactul
acestora cu sălbăticiunile, frica de animalele sălbatice și atacurile acestora:
„Ei alungau jivinele pădurii
Cu bolovani și cu măciuci grozave:
Pe multe ei le biruiau; de unele
Scăpau prin adăposturi, iar atunce (...)”5
Opera lui Lucrețiu reface lumea paradisiacă în care omul trăia în armonie atât cu
natura cât și cu aproapele lui, reconstruiește timpul primordial în care nu existau războaie
(„Pe-atunce, însă, mii și mii de oameni / Mânați sub steaguri nu mergeau la moarte, / Ca
astăzi, într-o singură zi numai,” 6), în care omul nu era viclean („Pe-atunci adese omul din
greșeală, / El singur, își vărsa otravă: astăzi, / Mai iscusit, otrava o dă altuia!”7)
Valorificarea elementelor naturale, îl determină pe Lucrețiu să afirme că vorbirea,
comunicarea sunt elemente aparținând naturii („Natura l-a împins pe om să scoată / Și
variile sunete-ale limbii: / Nevoia dete lucrurilor nume” 8), dar până să aducă în discuție
vorbirea, poetul ilustrează valorea naturală a limbajului pornind de la exemplul copilului
care explică lumea prin intermediul semnelor: („Cam tot așa cum neputința vorbei /
Îndeamnă pe copii să facă semne / Și lucrurile să le-arate numai”9)
Ilustrarea caracterului animalic al omului prin raportare la animelele care știu să
se apere, care sunt „conștiente” de ceea ce pot face, plasează vorbirea, comunicarea ca
instrument specific omului („ (...) Tot animalul simte / Ce poate: înainte ca vițelului / Să-i
crească bine coarnele pe frunte, El se repede mânios să-mpungă!”10).
Un alt aspect important valorificat în opera lui Lucrețius este manifestarea
emoțiilor prin limbaj („Cu alt glas îi alintă și cu altul / Ei baună, lăsați acasă singuri / Ori
scheaună înduplecându-și trupul / Spre-a feri de mîna care-i bate. / (...) Că nu la fel
nechează armăsarul / În floarea vieții, când printre cavale, / Se zbate-mpintenat de zeul

4
Ibidem., p. 302.
5
Ibidem, p. 303.
6
Ibidem, p. 305.
7
Ibidem.
8
Ibidem, p. 306.
9
Ibidem.
10
Ibidem.

2
Amor/ (...) Sau când nechează-nfiorat de-o spaimă?” 11). Pornind de la observațiile pe care
le face asupra animalelelor, poetul descrie însușirea de a vorbi a omului, momentul
primordial în care lucrurile încep să fie numite („Cu-atîta mai vîrtos puteau și oamenii / Să-
nsemne prin cuvinte osebite / Și lucrurile cele osebite.”12). Opera sa descrie limbajul ca
fiind un fapt natural, el este produs de nevoia de exprimarea a trăirilor.
Caraterul materialist al operei lui Lucrețiu este dovedit și din modul în care acesta
vorbește despre originea focului. Astfel el apare fie sub influența fulgerului, fie sub
acțiunea forței de frecare, nici vorbă de zeul Prometeu. („Să știi că pe pâmîntul nostru
trăsnetul / A coborît întîia dată focul”13)
Aceeași operă ne face cunoscut faptul că adevăratele valori ale omului primordial
constau în frumusețe și putere, acestea fiind răsturnate de apariția averii:
„Pe-atunci avea cătare frumusețea
Și se punea preț mare pe vîrtute.
pe urmă s-a descoperit averea
Și s-a găsit și aurul: atunce
Îndată n-au mai fost în cinste oamenii
Puternici și frumoși (...)”14

Printre temele abordate de poetul Lucrețiu, se numără și regalitatea, religia,

justiția, justificarea elementelor naturale prin raportarea la forța unor entități pe care
oamenii le numesc zei, dubla determinarea a fricii (legea omenească și cea divină).
În concluzie, putem spune că Poemul Naturii canalizează elemente esențiale ale
științei gânditorilor antici, dar în același timp el reprezintă și un sistem de referință în
elaborarea unor teorii care îi vor succede.

Bibliografie
Lucretiu, Poemul naturii. Traducere din limba latină de T. Naum. Prefață de T.
Vianu, Editura Științifică, București, 1965.

11
Ibidem, p. 308.
12
Ibidem.
13
Ibidem, p. 309.
14
Ibidem, p. 310.