Sunteți pe pagina 1din 13

Tema 7

Teoriile principale ale integrării europene.

Conținuturi:

1. Introducere. Despre importanța și necesitatea elaborării teoretice a problemelor integrării


europene.
2. Caracterizare generală a elaborării teoretice a problemelor integrării europene.
3. Principalele teorii ale integrării europene.
4. Teoriile particulare şi teoria generală a integrării şi unificării europene.
5. Starea actuală, tendințe teoretice actuale și perspectivele elaborării teoretice a problemelor
integrării și unificării europene.

Obiective de referință:

 Să identifice baza conceptuală a şcolilor şi teoriilor integraţioniste europene;


 Să prezinte şi să caracterizeze principalele teorii ale integrării europene;
 Să compare principalele teorii şi concepţii integraţioniste regionale şi să analizeze ultimele
evoluţii în dezbaterile teoretice asupra fenomenului integrării regionale şi în special a integrării
europene;
 Să prezinte şi să caracterizeze starea actuală şi nivelul de elaborare a teoriei generale a integrării
europene;
 Să prezinte şi să aprecieze tendinţele teoretice actuale de elaborare ăn continuare a teoriei
integrării europene.

Termeni cheie:

teorie, teorii integraționiste, școli integraționiste, funcționalism, neo-funcționalism, federalism,


interguvernamentalism, tranzacționalism, instituționalism

Repere de conținut:

1. Introducere. Despre importanța și necesitatea elaborării teoretice a problemelor


integrării europene.

Integrarea europeană este, după cum am arătat mai sus, un proces, un proces practic, un
fenomen real care are loc pe continentul european în prezent. Pe ce se bazează acest proces? Are
la bază vreo teorie? În ce raport se află teoria și practica integrării europene? Care este situația
cu elaborarea teoretică a problemelor integrării europene? Cât de satisfăcătoare este? Ce
tendințe avem azi și ce perspective există în acest domeniu? Aceste și alte întrebări destul de
importante vom încerca să le examinăm în cadrul acestei teme. Vom începe mai întâi cu
argumentarea importanței și necesității elaborării teoretice a problemelor integrării europene,
după care vom trece la examinarea concretă a situației și a problemelor care există la acest
capitol.
În general vorbind, rolul teoriei în orice proces social este destul de mare și foarte important.
O teorie, mai ales una socială, pe lângă scopul său lăuntric, propriu, intrinsec, dictat de propria
logică de dezvoltarea a oricărei științe, are menirea, sarcina, scopul de a se implica în realitate,
de a orienta practica, de a se transpune în practică. “Teoriile, cum menționează Vasile Țapoc
în lucrarea sa dedicată acestor probleme „Teoria și metodologia științei contemporane:
concepte și interpretări” (Ch.: CEP USM, 2005), joacă rol important nu numai în cunoașterea
teoretică. E cunoscut și profilul epistemic al științei contemporane, generator de teorii structural-
organizaționale de maximă complexitate, cum ar fi cel al studierii relațiilor social-umane. Pentru
asemenea teorii, obiectul cercetării îl formează sistemele complexe se includ simultan elemente
statistice și nestatistice, structurale și funcționale, informaționale etc., fiind simultan deschise la
mediu, geneză și evoluție. Importanța acestor științe în pătrunderea în semnificația acțiunilor
umane e greu de supraapreciat” (p.44).
În cazul integrării europene avem la moment și dispunem de mai multe teorii, așa numitele
teorii a integrării europene. În ce raport se află acestea cu practica construcției europene? Ce
calitate au aceste teorii? În ce măsură teoriile existente răspund necesităților practicii integrării
europene? Aceste și alte întrebări se examinează mai departe la această temă.

2. Caracterizare generală a elaborării teoretice a problemelor integrării europene.

Teoriile existente ale integrării europene sigur că sunt o realizare importantă a gândirii
politice, a științelor social-umaniste de pe continent. Examinate în ansamblu, aceste teorii au
multe caracteristici și părți pozitive, care ne ajută să înțelegem ce se întâmplă azi în Europa. În
același timp, ele au și anumite neajunsuri, părți mai slabe. Și despre unele, și despre altele vom
discuta în continuare.
În primul rând, ceea ce ar trebui să spunem în primul rând despre teoriile integrării europene
este faptul, consemnat de mai mulți autori (vezi, spre ex., lucrarea „Integrarea europeană” de
autorul rus В.Г.Шемятенков, p.317-350), că toate teoriile existente au un caracter particular,
adică se referă doar la anumite aspecte aparte, laturi particulare ale integrării europene. Nici una
din teoriile existente nu se ridică la un nivel mai general, mai cuprinzător al problematicii
integrării europene. Aceasta este o problemă. Nu vrem să zicem că ar trebui să existe doar o
singură teorie, care să cuprindă și să explice totul, așa cum a fost în cazul construcției sovietice,
când a existat și a fost posibilă doar o singură teorie, cea a marxism-leninismului. Multitudinea,
pluralitatea teoriilor integrării europene este în consensul democratic al pluralismului de idei
european. Dar o teorie mai generală, despre care vom vorbi mai jos, trebuie să existe, este
necesară.
În al doilea rând, toate teoriile integrării existente au la bază anumite subtexte ideologice,
reflectă anumite poziții politice, în dependență de apartenența nu numai la anumite școli de
gândire integraționistă, dar și la anumite partide, mișcări politice etc., ceea ce nu poate fi
calificat ca ceva totalmente negativ. Aceasta reflectă într-un fel situația din statele europene și
din spațiul european în ansamblu, lupta de idei dintre diferite abordări, atitudini, viziuni etc.
În al treilea rând, teoriile integrării existente, cu toate că această afirmație poate nu trebuie
interpretată absolut, niciodată n-au servit drept bază conceptuală pentru acțiuni practice,
pentru luarea anumitor decizii politice. Practicienii, să le spunem așa, promotorii integrării se
conduceau în primul rând de interesele practice ale țărilor lor și poate și de interesele comune
ale Comunității, dar nu, sau poate cel mai puțin, de schemele teoretice abstracte pe care le
promovau teoriile. Putem spune, așa dar, că dacă și exista vreo legătură, conexiune dintre
teoriile integrării și construcția europeană, atunci aceasta era destul de slabă și în mare parte
indirectă.
În al patrulea rând, o caracteristică semnificativă a teoriilor integrării europene este și
faptul, la fel consemnat de mai mulți autori, că izvoarele integrării practice erau pur
europene, iar metodele interpretării acestora în mare parte erau americane. Este o
constatare, dar și un neajuns destul de elocvent a elaborărilor teoretice privind integrarea
europeană. Este de menționat faptul că teoreticienii integrării, dacă e să vorbim despre
corelația dintre teorie și practică, ce preceda și ce urma, de regulă urmau după practică. Deci,
putem spune că teoria în cazul dat nu orienta practica, nu anticipa, nu era înaintea practicii, cum
ar fi fost logic, ceea ce evident este un neajuns semnificativ. Teoreticienii doar încercau să
interpreteze practica integraționistă europeană în categoriile doctrinelor politice, sociologice,
economice de cele mai multe ori americane, adăugând la acestea și interpretări personale de
autor. Neajunsul în cazul de față este că teoriile existente nu se bazau și acum puțin se bazează
pe izvoare teoretice și metodologice europene proprii, ci pe cele de mai multe ori, cum am spus,
americane.
În al cincilea rând, dacă tot rămânem la capitolul referitor la metodologia teoriilor integrării
existente, aceasta face parte organică din metodologia generală a învățăturilor occidentale
contemporane. Esența acestei metodologii constă în faptul că din toată totalitatea de fenomene
se evidențiază mai mult sau mai puțin argumentat unul sau mai multe aspecte, pe baza cărora se
construiește un oarecare sistem logic. Modalitatea respectivă poate fi și acceptabilă. Dar
neajunsul acesteia sau punctul slab ale modelelor și teoriilor existente constă anume în aceste
aspecte care se i-au ca bază pentru teoretizări: totdeauna pot fi găsite multe alte legități
importante, date, fapte sau aspecte, care nu sunt luate în considerație de teoria dată. Este natural
în aceste condiții să apară atâtea alte teorii concurente care să se bazeze pe alte principii și
legități. Aceasta explică într-un fel de ce există atâtea teorii, mai multe, și nici una din ele nu
poate pretinde la o generalitate cât de cât imperioasă, la o relevanță mai cuprinzătoare.
Sigur că, așa cum se menționează în literatură, cele evidențiate mai sus nu trebuie nicidecum
să minimalizeze importanța științifico-gnoseologică a teoriilor integrării. Teoriile, în cazul
de față cele ale integrării europene, fiind după definiție formă superioară a cunoașterii științifice
care mijlocește reflectarea realității, un ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și
concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de
fenomene, dau posibilitatea de a evidenția cele mai importante fapte, fenomene, legități,
legăturile dintre ele, logica proceselor de integrare și unificare, rezultatele principale ale acestor
procese, a eforturilor care se depun etc. Teoriile permit de a vedea și a deosebi cele mai
importante procese și tendințe noi care apar în dezvoltarea europeană. În principiu, toate teoriile
concurente luate împreună, totalitatea lor ne oferă o înțelegere multilaterală a obiectului
cercetării, în cazul de față a integrării și unificării europene.

3. Principalele teorii ale integrării europene.

Urmare a abordărilor principale care s-au conturat pe parcursul elaborării teoretice a


problemelor integrării europene, în literatura de specialitate s-au conturat un şir de curente
privind fenomenul integraționist. Printre cele mai cunoscute teorii ale integrării europene se pot
distinge:

 funcţionalismul (D.Mitrany),
 federalismul (G.Mackay),
 neofuncţionalismul (B. Haas, L. Lindberg),
 tranzacţionalismul (K.Deutch),
 interguvernamentalismul (L.Hoffmann),
 instituţionalismul (A.Liphast) [8]
 la fel și un șir de teorii economice a integrării.

Acestea explicâ integrarea în general şi cea europeană în special din diferite perspective.
Astfel, funcţionalismul se axează pe convingerea că integrarea internaţională necesită a fi
depolitizată, iar cooperarea eficientă dintre state şi prevenirea conflictelor poate şi trebuie să fie
asigurată prin concentrarea eforturilor, atât la nivel naţional, cât şi internaţional, asupra
aspectelor de bunăstare.[2, p.26]. Cel mai renumit exponent ai acestei idei, D. Mitrany, consideră
că garantarea unei păci durabile nu poate fi realizată prin unificare regională; e nevoie de crearea
unor organisme internaţionale separate, care ar avea prerogative în anumite domenii. Fiind dotate
cu puteri executive autonome, acestea ar îndepleni unele funcţii similare cu cele ale guvernelor
naţionale, însă la un alt nivel. Aceasta ar încuraja cooperarea internaţională mai mult decât unele
acţiuni de mare amploare.
Federalismul consideră că garantarea valorilor supreme, cum sunt pacea şi securitatea, ar
putea fi realizată numai de federaţie. Aceasta presupune construcţia şi funcţionarea sistemelor
politice, care, printr-o structură duală, împarte autoritatea dintre centru şi subiectele federaţiei.
Esenţa federalismului constă în faptul că diviziunea puterilor este efectuată în aşa mod, încât şi
guvernele suprastatale şi cele statale sunt, în acelaşi timp, şi independente, şi coordonate, în
cadrul unei sfere.
Neofuncţionalismul tratează integrarea, mai degrabă ca un proces, decât ca o stare finală.
Keohane şi Hoffman explică fenomenul spillover, adică procesul când unificarea unei anumite
sfere poate avea ca rezultat apariţia unei presiuni, în vederea comunizării şi în alte sfere relativ
apropiate acesteia.
Interguvernamentalismul continuă tradiţia realiştilor prin faptul că oferă statelor un rol
primordial pe arena internaţională. Astfel, statele, interesele lor, interacţiunea dintre ele şi
rezultatele acestor interacţiuni influenţează nu numai relaţiile internaţionale, dar şi contribuie la
procesele integraţioniste.
Tranzacţionalismul pune accentul principal nu pe integrarea politică instituţională, ci pe
integrarea la nivel de economie, sociocultură, identitate politică, iar instituţionalismul se axează
primordial pe existenţa instituţiilor şi regimurilor internaţionale, precum şi a rolului pe care
acestea îl joacă, influenţînd politica statelor. Această stare de lucruri a condus la apariţia ideii,
conform căreia, supranaţionalismul implică pierderea suveranităţii. Guvernele însă cooperează,
din necesitate, şi nu este vorba despre pierderea suveranităţii, ci doar împărţirea ei în comun cu
alţi subiecţi în vederea obţinerii anumitor performanţe [12, p.4].
Cele mai multe și cele mai răspândite printre elaborările teoretice ale integrării europene sunt
teoriile economice ale integrării. Aceasta se explică probabil prin cererea mai înaltă a practicii
construcției europene pentru elaborările anume din perspectiva economică, forma de integrare
economică fiind pentru mult timp primordială, cea de bază și cea mai solicitată.

4. Teoriile particulare şi teoria generală a integrării şi unificării europene.


Cum arătam mai sus, toate teoriile existente a integrării europene au preponderent un
caracter particular, deoarece se referă și examinează procesul integraționist european doar dintr-
un anumit punct de vedere, dintr-o anumită perspectivă. Nici una din teoriile existente nu se
ridică la un nivel mai înalt de generalizare, de o conceptualizare mai largă, mai cuprinzătoare a
procesului de integrare luat mai în ansamblu. O mare problemă și în același timp un neajuns
considerabil a elaborării teoretice a problemelor de integrare europeană este că la moment nu
există o teorie generală a integrării și unificării europene.
Poate într-un fel, da, toate teoriile existente în ansamblu ne dau posibilitatea să înțelegem ce
se întâmplă în integrarea și unificarea europeană. Dar, este evident că o sumă mecanică a
teoriilor existente nu este ceea de ce am avea nevoie. Este totuși necesară, pe lângă toate teoriile
particulare existente, o teorie generală a integrării și unificării europene, care ar cerceta și
prezenta într-un mod dialectic, sistematic și sistemic, multilateral și în toată complexitatea întreg
procesul de integrare și unificare cu toate laturile, aspectele, formele, legitățile și tendințele
acestuia. O așa teorie generală ar putea servi și în calitate de bază metodologică solidă proprie
pentru cercetările și teoriile particulare ale integrării, ceea ce ar contribui la dezvoltarea de mai
departe a elaborărilor teoretice în acest domeniu.

5. Starea actuală, tendințe teoretice actuale și perspectivele elaborării teoretice a


problemelor integrării și unificării europene.

Având în vedere cele menționate mai sus, cred că nu putem să considerăm starea actuală a
elaborărilor teoretice în domeniul integrării europene satisfăcătoare. Nu este vorba doar de acele
neajunsuri, puncte mai slabe ale teoriilor existente, deși și acestea trebuie luate în considerație.
Faptul că teoriile integrării europene existente s-au bazat pe principii teoretice și metodologice
americane nu este deloc acceptabil. Chiar ideea inițială europeană se baza pe acea a unor State
Unite Europene, similar cu acea a SUA. Ideile federalismului european s-au bazat pe cea a
federalismului american. Dar, așa cum am mai menționat, integrarea și unificarea europeană nu
poate fi nici de tip american (care ignora specificitățile naționale a tuturor și se baza în mare
parte pe idei, valori, norme, simboluri artificiale), nici de tip sovietic (care era de tip totalitar și
nu lua în considerație diferențele, diversitățile naționale), nici de tip global, având în vedere
procesele contemporane ale globalizării, deși unificarea europeană trebuie să se coreleze cu
aceasta.
În procesul de integrare și unificare europeană apar în prezent multe probleme noi, multe
provocări, riscuri, apar multe întrebări noi la care se caută răspunsuri. Teoriile integrării ar
trebui să reacționeze la aceste provocări, să contribuie la găsirea răspunsurilor adecvate la
întrebările care apar. Una din principalele sarcini, dacă să vorbim de perspectivele elaborării
teoretice a problemelor integrării, este de a se pune bazele unei teorii generale a integrării și
unificării europene. O așa teorie ar trebui să se bazeze pe anumite principii, din care am atrage
atenția la următoarele:
 Să se bazeze pe principii teoretice și metodologice proprii;
 Să se ia în considerație specificul european, conștiința, mentalitatea europeană;
 Să se bazeze pe tradițiile de gândire care s-au dezvoltat în Europa pe parcursul
secolelor.

Abordări teoretice ale integrării. Teorii politice ale integrării.

Printre cele mai cunoscute teorii integraţioniste putem distinge mai multe „şcoli”. Cele mai
importante din ele sunt următoarele:

1. Funcţionalismul
2. Federalismul
3. Neofuncţionalismul
4. Transacţionalizmul (the communication approach)
5. Interguvernamentalismul (traditionalism or pluralism)
6. Instituţionalismul

1. Funcţionalismul

Funcţionalismul s-a dezvoltat pe parcursul celui de-al doilea război mondial şi a fost
stimulat de evenimentele ce au avut loc în anii 30 şi în timpul războiului. Scopul de bază a
funcţionalismului timpuriu a fost de a găsi o cale de organizare a sistemului internaţional, care ar
garanta pacea şi bunăstarea într-o perioadă de schimbări dinamice.
David Mitrany, proponentul de bază a funcţionalismului, a scris în 1943, în unul din eseurile
sale: „o problemă a timpurilor noastre este cum să ţinem naţiunile în afara conflictelor şi în acelaşi
timp să le facem să colaboreze”. El a propus o soluţie pe care a numit-o abordarea pragmatică
funcţională. Această abordare rupe legătura tradiţională dintre autoritate şi teritoriu prin atribuirea
autorităţii a unor funcţii, activităţi, care urmează a fi exercitate în cadrul unor zone sau regiuni
comune. Funcţiile sunt acelea care trebuie urmate de formă (integrării). Ca urmare ar fi apariţia unei
multitudini de organizaţii internaţionale în domenii diferite, funcţional specifice. Agenţiile
specializate ale ONU ar putea servi drept exemple de aşa fel de organizaţii funcţional diferenţiate,
totuşi cu o autoritate limitată. Ideea constă în faptul că mai multe organizaţii internaţionale, care
activează în mod eficient, fiecare în contextul său funcţional, ar putea fi mai eficace, ar atrage
suport, ar fi în stare să reacţioneze la schimbări într-o manieră mai flexibilă, şi ar contribui la
menţinerea păcii.
Mitrany spunea: „menţinerea păcii are mai multe şanse prin colaborare şi conlucrare la nivel
economic şi politica, decât prin coexistenţă şi semnarea pactelor în cancelarii”.
Cooperarea regională, nu are un început politic, ci se lansează prin elaborarea unor noi strategii
sociale şi economice ca de exemplu: administrarea comună a resurselor limitate, a şomajului, a
fluctuaţiei preţurilor la mărfuri, a standardelor de muncă şi a securităţii publice. „Orice schemă
politică ar începe cu o dispută, pentru că orice angajament viabil cere încredere şi răbdare”.
Prin dezvoltare funcţională treptată şi prin asigurarea cu servicii a populaţiei, sistemul poate cu
timpul crea o bază solidă pentru o asociere politică.
Viziunea funcţionalismului se rezumă la următoarele: diviziunea politică este o sursă de conflict
dintre state. Această diviziune poate fi depăşită treptat prin descoperirea domeniilor de interes şi
activitate comună şi prin lansarea unei reţele de instituţii funcţionale internaţionale, în care şi prin
care interesele tuturor naţiunilor sunt integrate treptat şi administrate de elitele specializate.
Prosperitatea, prin integrarea economică globală este garantul unui sistem internaţional stabil şi
paşnic. Unificarea economică, pînă la urmă duce la unificarea politică.

2. Federalismul

Gândirea federalistă clasică presupune construcţia şi funcţionarea federaţiilor politice, adică a


sistemelor politice, care printr-o structură politică duală, împarte autoritatea dintre centru şi
subiectele federaţiei.
Conform şcolii federaliste esenţa federalismului constă în faptul că diviziunea puterilor este
efectuată în aşa mod încât guvernele suprastatale şi statale sunt fiecare, în diferite sfere, şi
coordonate intre ele şi independente. Atât guvernul central, cât şi cele statale operează direct asupra
oamenilor, fiecare cetăţean fiind supus ambelor guverne. În cadrul formării unei federaţii statele
membre transferă guvernului federal următoarele puteri:
- Controlul apărării;
- Exercitarea politicii externe;
- Competenţe lărgite în economie;
- Organizarea serviciilor sociale ca: Poliţia, Securitatea, Educaţia, Sănătatea, etc.

În mare parte, ceea ce numim federalism internaţional sau european, se referă la curentele
politice care pledează pentru crearea structurilor federale în Europa sau chiar în tot sistemul
internaţional. De asemenea, se referă la strategiile acestor curente privind crearea federalismului.
Aceste mişcări au căpătat amploare la începutul secolului, în perioada interbelică şi postbelică şi s-
au manifestat ca forţe politice importante în ultimele decenii ale secolului.
Scopul de bază a federalismului european este de asemenea, obţinerea şi menţinerea păcii şi a
bunăstării. Dar spre deosebire de funcţionalişti ei pledează pentru iniţiative politice de creare a
structurilor supranaţionale (federale).
Conform federaliştilor, elitele guvernatoare, precum şi altele, prin argumente şi motivaţie pot fi
convinse de ideea federalismului, iar dacă mai multe grupuri ale societăţii sunt şi ele convinse, ele
au putere politică de a forma o federaţie.

3. Neofuncţionalismul

Proponentul de bază a bază a neofuncţionalismului este Ernst Haas, în lucrarea căruia „Europa în
proces de unire”, logica integrării regionale a fost elaborată pentru prima dată şi sistematic
analizată.
Neofuncţionalismul, este cea mai sofisticată şi complexă teorie integraţionistă. Ea conţine idei
importante şi complexe despre procesele integrării graduale, mecanismele şi dimensiunile de spill-
over în dezvoltarea sistemelor şi are mai multe abordări teoretice decât orice altă teorie
integraţionistă.
Neofuncţionalismul este, ca şi federalismul, funcţionalismul şi într-o oarecare măsură
interguvernamentalismul, în acelaşi timp şi teorie şi strategie politică. De fapt, strategia
neofuncţionalistă a fost aproape dominantă în formarea Comunităţii Economice Europene şi a
EUROATOMULUI.
Neofuncţionalismul, şi în teorie şi în practică prezintă o combinaţie a federalismului şi a
funcţionalismului. Dezvoltarea abordării sectorial-funcţionaliste în integrarea regională care este
folosită de neofuncţionalism, este într-o măsură rezultatul falimentului strategiei federaliste, de a
efectua o Integrare Europeană supranaţională, la începutul anilor 50 şi un „compromis” care a
menţinut drept scop final crearea federaţiei, dar a ales o strategie funcţionalistă.
Această strategie este materializată printr-o politică graduală şi efectuată pas cu pas pentru a
transfera autoritatea din anumite sectoare funcţional specifice spre un nou centru. Apoi transferul de
autoritate în unele sectoare duce la transfer de autoritate în alte sectoare prin intermediul diferitor
mecanisme spill-over.

Ideea de bază a conceptului de spill-over este că integrarea funcţională într-un anumit domeniu
duce sau poate duce la integrarea în alte domenii.
Cu alte cuvinte, comunizarea unui anumit domeniu poate avea ca rezultat apariţia unei
presiuni în vederea comunizării şi în alte domenii (mai mult sau mai puţin apropiate acestuia), iar
dacă această presiune există deja, să contribuie la amploarea ei (a presiunii).

Exemple:
1. Libera circulaţie a capitalului a sporit presiunea exercitată asupra integrării sectorului
monetar;
2. Libera circulaţie a persoanelor a sporit presiunea asupra domeniilor precum politica
azilului sau a combaterii criminalităţii.

Conform teoriei neofuncţionaliste, integrarea economică are drept rezultat impulsionarea


tendinţelor de integrare politică, care la rândul său contribuie la o integrare economică mai
aprofundată.
Actorii principali ai procesului de integrare sunt situaţi la nivel suprastatal şi în interiorul
său. Cei din interior sunt grupurile de interes şi partidele politice, iar cei situaţi la nivel suprastatal
sunt instituţiile regionale. Ele promovează integrarea, sprijină dezvoltarea grupurilor de interes,
cultivă legături strânse cu ele şi cu tehnocraţii din aparatul de stat şi le manipulează pe ambele, dacă
e necesar.
Comisia Uniunii Europene, de exemplu, are „puterea de iniţiativă”. Pentru ca propunerile
sale să fie acceptate de Consiliul de Miniştri, Comisia creează alianţe de grupuri neformale cu
grupurile de interese. Aşa cum rolul grupurilor de interes creşte, ele trec hotarele naţionale creând
coaliţii cu alte grupuri, pentru aşi promova interesele, în aşa mod promovând integrarea. Aceste
grupuri pot să nu fie neapărat „integraţioniste”. Însuşi existenţa Comunităţii modifică situaţia lor şi
le face să se ajusteze la noile realităţi.
Rolul guvernelor este de „a răspunde creativ”. Ca deţinătoare a puterii politice în ultima
instanţă guvernele pot amâna, accepta, ignora sau sabota deciziile autorităţilor federale. Totuşi,
luând în consideraţie eterogenitatea intereselor, în anumite domenii, evaziunea unilaterală sau
nesupunerea se poate dovedi neprofitabilă dacă creează un precedent pentru alte guverne.

4.Tranzacţionalismul

Şcoala analizei tranzacţiilor este diferită de alte teorii integraţioniste, prin faptul că ea nu se
focusează preponderent pe integrarea politică instituţională, ci pune accentul de bază pe integrarea
la nivele de economie, socio-cultură şi identitate politică.
Tranzacţionalismul este o teorie bazată pe abordarea behavioristă şi foloseşte metoda
colectării masive de date, în baza cărora îşi formulează concepţiile.
Prin analiza tranzacţiilor în diferite domenii economice şi culturale – comerţ, călătorii,
comunicaţii, etc. – tranzacţionaliştii încearcă să contureze modele de integrare şi prin asta să
investigheze în ce condiţii apare „sensul, percepţia unei comunităţi politice” şi aşa-numitele
„comunităţi de securitate”.
Interesul de bază a tranzacţionaliştilor nu este să studieze structurile şi instituţiile integrării
politice. Karl Deutsch menţionează că formarea comunităţii politice este primordială. Interesul său
în integrarea instituţională are un rol secundar.
Aşadar accentul de bază a şcolii tranzacţionaliste este pus pe procesele interne în
interacţiunea economică şi socio-culturală dintre membrii Comunităţii Europene. Iar crearea
comunităţii politice pentru tot sistemul depinde şi este determinată de această interacţiune.
Integrarea instituţională a Comunităţii Europene este văzută de şcoala tranzacţionistă ca secundară
faţă de identitate sau aspectul normativ al integrării politice.

1. Interguvernamentalismul

Istoric, interguvernamentaliştii continuă tradiţia realiştilor şi tradiţionaliştilor în studierea


relaţiilor internaţionale prin oferirea statelor rolul de bază pe arena internaţională.
Interpretarea lor, prin care statele domină procesele integraţioniste, corespunde realităţilor
politice în perioada de la mijlocul anilor 70 până la mijlocul anilor 80, mai mult ca orice altă teorie
integraţionistă.
Viziunea de bază a interguvernamentaliştilor constă în faptul că statele, interesele lor,
interacţiunea dintre ele, şi rezultatele acestor interacţiuni influenţează caracterul relaţiilor dintre
state, contribuie la procesele integraţioniste şi la instituţionalizarea eventuală a acestui proces. În
timp ce interesele de bază ale funcţionaliştilor, tranzacţionaliştilor şi neofuncţionaliştilor sunt
procesele care se desfăşoară în spatele actorilor guvernamentali, interguvernamentaliştii
interpretează procesele ca fiind decise de state şi de interrelaţia dintre ele.

2. Instituţionalismul

Instituţionalismul, prin variatele sale versiuni, dar mai mult prin instituţionalim neoliberal, a
devenit forma contemporană a funcţionalizmului şi neofuncţionalismului. Instituţionaliştii
neoliberali îşi bazează abordarea lor pe o serie de argumente.
Primul – creşterea interdependenţei generează necesitatea cooperării internaţionale
(regionale) şi respectiv necesitatea instituţiilor internaţionale şi a regimurilor.
Cel de-al doilea – rolul instituţiilor este important pentru beneficiul pe care-l aduc şi pentru
faptul că influenţează direct sau indirect asupra politicii statelor şi asupra faptului cum acestea îşi
definesc interesele. Instituţiile influenţează prin asigurarea cu informaţie, promovarea transparenţei
şi monitoring-ului, reducerea costurilor tranzacţionale, evaluarea aşteptărilor convergente şi
folosirea eficientă a strategiilor.
Trei – instituţionalismul neoliberal este preocupat de găsirea căilor de a face statul raţional
egoist să coopereze la nivel regional. Plus la aceasta, statul va activa ca negociator la nivel
interguvernamental, limitat de considerente politice naţionale. Actorii procesului de regionalizare
sunt motivaţi pentru procurarea bunului public, evitarea influenţelor negative în urma creşterii
nivelului interdependenţei. De aceea regionalismul poate fi accelerat prin crearea instituţiilor şi
regimurilor care sprijină coordonarea politică.

Abordări teoretice ale integrării. Teorii economice ale integrării

1. Teoria Uniunii Vamale


Uniunea Vamală reprezintă un spaţiu economic al cărui membri se angajează reciproc să nu
impună nici un fel de taxe vamale şi nici o restricţie cantitativă, aplicînd un tarif vamal comul faţă
de ţările terţe, precum şi o legislaţie vamală comună.
Teoria clasică a Uniunii Vamale susţine constituirea uniunilor vamale „pure” ca grupări
formate numai prin „corectarea” taxelor vamale, ca instrument de protecţie şi politică comercială.
Principiile de bază ale Teoriei clasice a Uniunii Vamale constau în următoarele:
- comerţul maximizează bunăstarea mondială;
- O uniune vamală reduce tarifele şi poate fi considerată un pas spre comerţul liber, deci
uniunea vamală va contribui la bunăstarea mondială.

Autorul român Victor Bădulescu propune următoarele forme ale uniunii vamale:

- „Uniunea vamală perfectă” – o unitate teritorială între ale cărei părţi (ţări) vama este
suprimată, iar schimburile cu terţe ţări se fac pe baza unui tarif şi a unei legislaţii
vamale comune;
- „Uniunea vamală imperfectă” – ţările componente îşi păstrează independenţa lor
tarifară sau vamală, dar îşi acordă totuşi pentru schimburile importante avantaje
diverse. Există însă bariere vamale exterioare la graniţele faţă de terţi;
- „Uniunea vamală cu tarife preferenţiale” – instituirea unui regim reciproc de preferinţe
pentru anumite produse în cadrul uniunii vamale.

De menţionat, că în parctică, prima şi a treia formă de uniune vamală, au fost întălnite mai
frecvent. De exemplu, Tratatul Benelux, încheiat între Belgia, Olanda şi Luxemburg a instituit între
ele o uniune vamală perfectă, care a constituit germenele viitoarei Pieţe Comune Europene.

Teoria modernă a Uniunii Vamale se referă la aspectele mecanice ale funcţionării uniunii
vamale (coordonarea structurilor tarifare şi apoliticilor comerciale dintre ţările membre), precum şi
la aspectele rezultate din unificarea vamală (ridicarea diferenţiată a gradului de bunăstare a statelor
membre).
Teoria modernă a Uniunii Vamale analizează mai detaliat uniunea vamală şi ajunge la
concluzia că uniunea vamală condiţionează:
- o mai bună diviziune internaţională a muncii;
- libertatea de circulaţie a produselor;
- lărgirea pieţelor;
- intensificarea concurenţei;

J.E. Meade, propune, în anii 50 ai secolului trecut, un model al uniunii vamale, aspectele
principale ale căruia constau în următoarele:
- formarea unei uniuni vamale are mai multe şanse de a fi favorabilă, dacă economiile
partenerilor sunt asemănătoare, decît dacă ele sunt diferite şi complementare;
- formarea unei uniuni are cu atît mai multe şanse de a fi realizată, cu cît cadrul general
legislativ este mai bine precizat;
- uniunea va fi cu atît mai favorabilă, cu cît fiecare din parteneri va furniza mai multe produse
pe piaţă;
- fiecare din parteneri va fi principalul furnizor al celuilalt pentru produsele pe care le vinde şi
principalul client pentru produsele pe care le cumpără;
- uniunea vamală va avea cu atît mai multe şanse de a fi avantajoasă, cu cît va fi mai largă,
mai vastă;
- uniunea vamală este mai avantajoasă cu cît tariful pentru export este mai scăzut şi cu cît
terţii sînt mai divizaţi;
- uniunea vamală se constituie într-o lume supusă restricţiilor cantitative
Menţionînd avantajele uniunii vamale, mulţin autori nu au scăpat faptul că diminuarea
barierelor vamale între cîteva ţări suprimă poate discriminarea între ele, dar face să crească această
discriminare faţă de terţi, ceea ce nu constituie un lelment de progres economic.

2. Teoria uniunii economice şi monetare

Următorul pas, care trebuie efectuat, după realizarea uniunii vamale, este etapa uniunii
economice şi monetare. În cadrul acestei etape cele mai multe din principiile integrării economice
sunt: politica comună în domeniul industrial, agricol, transporturi, financiar, monetar, etc.; libera
circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; crearea unor fonduri speciale pentru finanţarea
diferitor programe; concurenţa loială; armonizarea legislaţiilor naţionale.
Uniunea economică şi monetară este un pas intermediar în realizarea integrării economice. B.
Balassa distinge următoarele cinci etape ale integrării economice internaţionale:
- „Zona economică de liber schimb” – ţările care o constituie decid să abolească
progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele: În acelaşi timp, faţă de ţările
din afara zonei de liber schimb fiecare ţară adoptă o politică comercială proprie.
Asemenea organizaţii sunt cele mai des întâlnite în economia contemporană pe toate
continentele: Asociaţia Europeană a liberului Schimb (AELS); Acordul Central
European de Comerţ Liber (CEFTA); Acordul Nord-American de Comerţ Liber
(NAFTA); în Asia – ASEAN; Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI);
- „Uniunea Vamală” – ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale
şi restricţiile cantitative dintre ele şi să substituie, de asemenea progresiv, politicile lor
individuale faţă de terţi, printr-un tarif exterior comun.
Dintre grupările regionale, care pot fi considerate în prezent uniuni vamale, fac parte:
Pactul Andin, Piaţa Comună a Americii Centrale, Piaţa comună a ţărilor din zona
Caraibelor, Sistemul Economic Latino-American;
- „Piaţa comună” – este o uniune vamală în care ţările membre decid să asigure libera
circulaţie a factorilor de producţie.
Cel mai elocvent exemplu este Comunitatea Economică Europeană, creată pe baza
Tratatelor de la Roma, în 1957, sau MERCOSUR în America Latină;
- „Uniunea economică” – adaogă caracteristicilor pieţii comune încă una – armonizarea
politicilor economice în domeniul economic. Evoluarea acestei „uniuni economice” cu
timpul trebuie să includă şi dimensiunea monetară. Uniunea Europeană este în prezent
singura organizaţie integraţionistă de acest tip;
- „Integrarea economică totală” implică unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale.
Aceasta nu se poate efectua însă fără instituirea unei autorităţi supranaţionale veritabile.
Spre astfel tip de integrare tinde Uniunea Europeană, procesul de integrare economică a
cărei a determinat crearea unor instituţii purtătoare ale supranaţionalităţii: Comisia
Europeană, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană, etc.

Un alt cercetător P. Maillet a propus o altă clasificare a etapelor integrării:

- Constituirea zonelor economice şi a uniunilor vamale libere;


- Piaţa comună, care adaogă uniunii vamale libera circulaţie a factorilor de producţie;
- Uniunea economică şi monetară în care se ţine cont de „acţiunea marelui actor macro-
economic care este statul şi unde se limitează posibilităţile de acţiune naţională”;
- Uniunea politică. „Moneda, bugetul, relaţiile internaţionale – sunt atributele clasice ale
suveranităţii naţionale; o reducre a competenţelor naţionale în aceste direcţii presupune
o răpîndire a organizaţiei politice a continentului.”
Sarcini de autoevaluare:

Bibliografie selectivă:

1. Ian Bache, Stephen George. Politica în Uniunea Europeană. Chișinău: Epigraf, 2009.
2. Валентин Бенюк. Европейские интеграционные процессы. Теории, концепции,
понятия. Кишинэу: Типография, 2006.
3. В.Г.Шемятенков. Европейская интеграция. М.: Международные отношения, 2003.

4.

S-ar putea să vă placă și