De foamea şi chinul răbdării

Lipită li-i burta de şirul spinării...”

„Flori de mucigai” e strălucirea putregaiului, frumuseţea scelerateţii,

podoaba zidurilor întunecate şi umede ale temniţei, lumea proscrisă ţinută la
distanţă sub insignele infamiei. Este un univers particular în care apar tâlhari cu
chip angelic: „Cu vreo câteva tuleie,/ Mă, tu semeni a femeie.../ O fi fost mă-ta
vioară,/ Trestie sau căprioară/ Şi-o fi prins în pântec plod/ De strigoi de voievod?...
(fătălăul) ţiganca florăreasă, cauză a unei crime pasionale („Ţinca”), hoţul cucernic
(„Candori”) „Tâlcuie Sfintele Scripturi/ Cu şoapte şi tremurături/ Şi-i nevinovat ca
un trandafir/...Are patru spargeri, în dosare./ Nouă furturi de buzunare”/ zlătarul
fabricant de bani falşi („Loche”) „Dintr-un tăciune/ A scos o beteală şi un inel./
Pentru multele lui minuni, / Loche stă închis de opt ani şi patru luni.”
Acuzat că a colaborat în timpul primului război mondial cu invadatorul
german, poetul e închis doi din la închisoarea Văcăreşti, de unde va ieşi mai târziu,
prin intervenţia lui Nicolae Iorga. Lumea carcerală, veritabilă bolgie a infernului
dantesc il va urma şi-l va obseda până când se va elibera de ea prin crearea
tablourilor goyesti ale unei umanităţi larvare.
Hoţi şi ucigaşi, tâlhari şi dezertori defilează ca într-un gand de umilire,
personaje fixate de un condei acid, ferm şi necruţător, în cadrele unei „esteţi a
urâtului”, care-şi atinge aici punctul cel mai înalt al desăvârşirii sale: „Câţiva au
ucis,/ Câţiva ispăşesc ori un fruct, ori un vis/ Totuna-i ce faci/ Sau culci pe bogaţi
sau scoli pe săraci.”(„Cina”)
Sarcasmul se extibde necruţător asupra ordinei divine; omul continuă să
rămână un infractor la discreţia justiţiei, chiar şi pe tărâmul de „dincolo”: „Drum
bun! Către groapa comună./ Ţărâna vă fie mai bună/ Ca domnii ce v-au osândit...”.
Ca Baudelaire, care-şi încheia poemele în proză din „Le spleen de Paris” cu
declaraţia „Je t’aime, o capitale infame! Courtisanes/ Et bandits, tels souvent vous
offre des plaisirs! Que ne comprennent pas le vulgaires profanes...”, Arghezi gustă
şi el farmecul secret al vieţii detracate.
Paradoxal, chiar şi universul infamiei primeşte vizite divine. Lăcaşul
supremei mizerii omeneşti devine teatrul unei epifanii, care prezintă natura de
nepătruns a milei cereşti: „La patul vecinului meu,/ A venit azi-noapte Dumnezeu,/
Cu toiag, cu îngeri şi sfinţi./ Erau aşa de fierbinţi/ Că se făcuse în spital./ Cald ca
subt un şal...” („Cântec mut”)
„Cărticică de seară” (1935) şi „Hore” (1939) sunt fructele bine coapte ale
existenţei gospodăreşti şi matrimoniale ale poetului de la Mărţişor. Ele evocă o
lume a copilăriei, a unui eden regăsit, o stare de