Argument.................................................................................................................................

Asistenţa socială: funcţii şi caracteristici.................................................................................3

Profesia de asistent social........................................................................................................ 6

Sistemul client. Tipologia clienţilor............................................................................................ 9

Rolurile asistentului social. Sarcinile asistenţei sociale.........................................................12

Sarcinile asistenţei sociale..................................................................................................... 13

I. Scurt istoric........................................................................................................................ 15

II. Cadru instituţional............................................................................................................ 16

Prezentarea serviciilor din subordinea DGASPC Constanţa............................................18

BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................... 44

1
Argument

Asistenţa socială desemnează un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi

profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor
cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, datorită unor motive de natură
economică, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a realiza prin
mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă.
Obiectivul intervenţiei în asistenţa socială este de a sprijini pe cei aflaţi în dificultate să
obţină condiţiile necesare unei vieţi decente, ajutându-i să-şi dezvolte propriile capacităţi şi
competenţe pentru o funcţionare socială corespunzătoare.
În lucrarea de faţă ne propunem să abordăm o serie de aspecte ce ţin de domeniul
asistenţei sociale a copilului şi familiei: familia aflată în situaţie de risc, divorţul, familia
monoparentală, violenţa domestică, copiii abuzaţi şi neglijaţi, pentru a veni în sprijinul
studenţilor şi al absolvenţilor care vor aborda în activităţile de intervenţie în asistenţa
socială aceste probleme cu o frecvenţă din ce în ce mai mare în societatea contemporană.
Domeniul de activitate al asistentului social, indiferent de nivelul la care acţionează în
structura sistemului asistenţei sociale, este unul profund, mecanism care are în centrul
atenţiei sale fiinţa umană cu trebuinţele sale materiale, sociale şi spirituale.

2
 Autoarea

Asistenţa socială: funcţii şi caracteristici

Asistenţa socială desemnează un asamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi

profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor
cu probleme specializate, aflate temporar în dificultate, care, datorită unor motive de
natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, nu au posibilitatea de a
realiza prin mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă.
Obiectivul asistenţei sociale este de a-i sprijini pe cei aflaţi în dificultate să obţină
condiţiile necesare unei vieţi decente, ajutându-i să-şi dezvolte propriile capacităţi şi
competenţe pentru o mai pronunţată funcţionare socială. Pus în serviciul unei cauze
demne, asistentul social trebuie să aibă în vedere permanenta interacţiune dintre cei doi
factori: individul şi mediul lui de viaţă socialeconomic, politic, cultural, familial, moral
etc., posedând cunoştinţe atât despre dezvoltarea lui umană, despre personalitatea lui, cât şi
despre contextul sociocultural şi moral în care el trăieşte.
Beneficiarii asistenţei sociale sunt următoarele categorii:
• Familiile sărace;
• Minorii delicvenţi;
• Cuplurile dezorganizate;
• Şomerii;
• Tinerii neintegraţi;
• Persoanele dependente de drog, alcool;
• Persoanele cu deficienţe de sănătate;
• Copiii care trăiesc într-un mediu familial social advers;
• Copiii abandonaţi, vagabonzi şi institutionalizaţi;
• Persoanele bătrâne neajutorate;
• Persoanele care au suferit în urma calamităţilor naturale, sociale,

3
persecuţiilor şi discriminărilor de orice tip;
• Persoanele infectate HIV şi altele.
Asistenţa socială oferă celor în nevoie posibilităţi de cunoaştere şi de acces la servicii
specializate de protecţie socială, îi orientează către înţelegerea şi utilizarea cadrului
legislativ de protecţie socială, mobilizează comunitatea, persoanele şi grupurile în
dificultatea de a influenţa activ politicile sociale. Ea furnizează celor în nevoie ajutor
financiar, material, moral, psihoterapie, consiliere. În cadrul programelor de asistenţă
socială se înscriu şi activităţile de prevenire a unor situaţii de viaţă dezechilibrate, stresante
sub aspect economic, cultural, psihologic sau moral, pentru indivizi sau grupuri, care pot fi
adesea mai puţin costisitoare decât terapia propriu-zisă.
În societatea contemporană, asistenţa socială se orientează spre realizarea următoarelor
funcţii:
• Identificarea şi înregistrarea segmentului populaţiei ce constituie obiectivul
activităţilor de asistenţă socială;
• Diagnosticarea problemelor de diferit ordin cu care persoanele vulnerabile sau
grupurile cu risc sporit se pot confrunta într-o anumită perioadă de timp şi în anumite
condiţii sociale, economice şi culturale;
• Dezvoltarea unui sistem coerent de programe, măsuri, activităţi
profesionalizate de suport şi protecţie a acestora;
• Elaborarea propriilor programe de către cei aflaţi în situaţii de risc;
• Identificarea variatelor surse de finanţare a programelor de sprijin;
• Stabilirea drepturilor şi modalităţilor concrete de acces la serviciile specializate de
asistenţă socială prin cunoaşterea cadrului legislativ- instituţionalizat;
• Suportul prin consiliere, terapie individuală sau de grup, în vederea
refacerii capacităţilor de integrare benefică în societate;
• Promovarea unor strategii de preîntâmpinare a
situaţiilor
defavorizante;
• Dezvoltarea unui program de cercetări ştiinţifice la nivel naţional şi
local privind dimensiunea problemelor celor aflaţi în situaţii specializate.
Asistenţa socială abordează probleme la diferite niveluri:

4
1.individul: asistenţa economică, psihologică, morală pentru persoanele în nevoie, cum ar
fi şomerii, cei dependenţi de droguri, alcool, cei cu probleme de integrare în comunitate,
victime ale abuzurilor de orice fel etc.;
2.interpersonal şi de grup: terapii de familie, ale cuplului, ale grupurilor marginalizate;
3. comunitar: abordarea conflictelor etnice, de grup, mobilizarea eforturilor individuale şi
colective pentru soluţionarea lor normală.
Prin asamblul de metode, tehnici de intervenţie, strategii de cauţiune, programe şi măsuri
specializate, asistenţa socială oferă un sprijin direct, eficient pentru acele persoane şi
grupuri care din anumite motive nu pot dispune, aşa cum prevede legislaţia, de venituri, de
resurse economice şi bunuri suficiente, de îngrijirea medicală, de pensie socială, de suport
fizic sau moral etc., sau acestea nu sunt în raport cu necesităţile lor vitale. Sprijinul acordat
persoanelor în nevoie prin sistemul de asistenţă socială nu poate fi strict stabilit şi
reglementat prin lege, pentru aceasta se cere o analiză concretă, care poate fi realizată în
baza anchetelor efectuate de profesionişti. Sprijinul financiar sau bunurile materiale
destinate asistenţei sociale provin fie de la bugetul de stat (fonduri speciale pentru asistenţa
socială), fie din contribuţiile voluntare individuale sau comunitare şi se repartizează
destinatarilor, aflaţi în nevoie, în funcţie de necesităţile lor stringente.
Asistenţa socială poate fi privită din mai multe perspective;
• ca profesie ca un statut propriu, obiective şi caracteristici distincte;
• ca sistem de formare şi educare a specialiştilor;
• ca sistem instituţional-administrativ, incluzându-se aici sfera
serviciilor, activităţilor practice desfăşurate în vederea soluţionării cazurilor.

Profesia de asistent social

Profesia de asistent social nu are o istorie îndelungată, ea este o profesie apărută la

începutul secolului al XX-lea, odată cu diferenţierea treptată a tipurilor de prestaţii sociale.
La Congresul Internaţional al Asociaţiilor de Binefacere, care a avut loc în anul 1893, s-a
pus problema pregătirii de personal specializat pentru o nouă profesie: aceea de asistent
social. Statele Unite prima care a luat inţiativa profesionalizării în acest domeniu, a creat în
1897, la New York, prima Şcoală de Asistenţa Socială.

5
 În Europa, problema asistenţei sociale era restrâns legată de aceea a raporturilor
conflictuale dintre clasele înstărite şi cele situate pe treapta de jos a societăţii. Prima
încercare de apropiere între acestea se realizează în Anglia, prin experienţa aşa numitului
settlement (în traducere din franceză- aplanarea unui conflict, a unei neînţelegeri). În
cadrul acestei forme de asistenţă, cei de sus, din înalta societate ţineau partea săracilor, le
luau apărarea, împărtăşeau cu ei aceleaşi condiţii de trai, îi ajutau să-şi crească şi să-şi
educe copiii, susţineau material tinerii care doreau să înveţe o meserie şi consiliau tinere
mame. Formele în care aceste acţiuni erau realizate îndepărtau diferenţele dintre clasele
sociale. Papa Pius al X-lea le recomandă să se dedice acţiunilor sociale urmând doar
spiritul evanghelic, într-o adevarată frăţie creştină1.
Promotorii « caselor sociale » nu intenţionau, însă, să-şi subordoneze activitatea de
asistenţă socială vreunei propagande religioase sau ideologii, considerând că reconstrucţia
socială este o problemă ce ţine de justiţie, de dreptate, şi nu de binefacere creştină. Această
opţiune va crea multiple probleme în raporturile dintre organismele private ce activau în
scop de asistenţă, pe de o parte, şi burghezia şi biserica, pe de altă parte. Insistând prea
mult asupra ideii de conflict între clase şi de veşnice neînţelegeri între generaţii (tinerele
fiice de burghezi, care acţionau în plan asistenţial, aveau idei diferite de cele ale părinţilor
lor), « casele sociale » au fost supuse unei critici aspre. Totuşi, ele vor servi drept model
pentru centrele de asistenţă socială care vor fi create între cele două războaie mondiale.
Odată cu eşecul parţial al curentului solidarist din asistenţa socială de la începutul
secolului XX, se dezvoltă un nou tip de strategie asistenţială, centrată pe modelul medical
de intervenţie (casework). Astfel, în 1914 la Paris a fost creată « Asociaţia
infirmierelor-vizitatoare », care, începând cu 1922, au fost pregătite la două specialităţi:
infirmiere de spital şi infirmiere-vizitatoare. Pentru obţinerea unei diplome de infirmieră,
trebuiau parcurşi doi ani de pregătire : unul comun ambelor specializări şi unul axat pe
tipul de intervenţie spitalieră, respectiv socio-medicală.
Primul război mondial a adus cu sine, pe lângă problemele sociale specifice oricărui
conflict armat, şi necesitatea ca femeile să susţină producţia industrială de război, lucrând
la fabrici şi uzine în locul bărbaţilor aflaţi pe front. Însă întreprinderile industriale nu erau
pregătite pentru a primi forţa de muncă feminină : condiţiile de muncă şi cele igienice erau
precare, nu existau cantine şi nici creşe pentru copii. În Marea Britanie, apoi şi în Franţa,
1 Vezi: C. Bocancea, G. Neamţu. Elemente de aistenţă socială.- Iaşi: Polirom, 1999,p.80.

6
aceste probleme au fost parţial soluţionate prin activitatea supraindependentelor (ele
supravegheau starea sănătăţii muncitoarelor, condiţiile de trai ale acestora etc.).
În aceeaşi perioadă, odată cu infirmiere-vizitatoare şi supraindependentele, apar
asistentele sociale propriu-zise. Reprezentantele acestei noi profesii activau în America
deja la începutul secolului al XX-lea. În deceniul al doilea ele pot fi întâlnite şi în spitalele
Europei occidentale. La început, asistentele sociale aveau ca sarcină completarea
diagnosticului medical al pacientului cu un diagnostic social: asistenţa socială trebuia «să
descopere cauzele sociale pe care medicul le poate ignora şi care întreţin şi agravează
maladia». De asemenea, asistenţa socială trebuia «să prelungească în afara spitalului
influenţa medicală». Asistentele sociale erau recrutate numai din şcolile de infirmiere.
Treptat, munca lor se va extinde şi în sfera educaţiei sanitare în şcoli şi familii. Primul
Congres Internaţional al Serviciilor Sociale (Paris, 1928) va defini asistenţa socială ca
«ansamblul eforturilor menite a alina suferinţele provenite din mizerie; a replasa indivizii
şi familiile în condiţii normale de existenţă; a preveni flagelurile sociale, a ameliora
condiţiile sociale şi a ridica nivelul de trai2 ».
Începând cu lucrarea Social Diagnostic (New York, 1917), scrisă de Mary Richmond,
asistenţa socială şi-a asumat ca metodă distinctivă ajutorul psihologic individualizat
(casework). Importată din SUA în Europa după cel de-al doilea război mondial, metoda
casework se va dezvolta în continuu, în prezent putându-se identifica două forme de
terapie :

• Tratamentul direct, sau psihoterapia : modalitatea asistenţială centrată pe clientul

individual, căruia i se acordă sprijin psihologic pentru a-i dezvolta capacitatea de
înţelegere de sine şi de evaluare a propriei situaţii ;
• Tratamentul indirect, sau socioterapia, centrată pe mediul în care trăieşte clientul ;
acţionând asupra mediului (familial, şcolar, de grup, de muncă, etc.), asistentul social
determină procese pozitive la nivelul clientului individual.
În ultima vreme, metodologia de tip casework tinde să fie înlocuită, parţial, de către
«modelul intervenţiei ». Spre deosebire de modelul medical al acţiunii asistenţiale,
«modelul intervenţiei» nu se mai concentrează doar asupra a ceea ce nu funcţionează
2 C. Bocancea, G. Neamtu.Op.cit.,p.81.

7
normal, asupra «maladiei sociale». Conceptul de schimbare, care orientează «modelul
intervenţiei», ne atrage atenţia şi asupra a ceea ce este normal şi obişnuit în viaţa cotidiană
a fiecărui actor social. Printre aceste lucruri normale se află schimbarea însăşi.
Noua orientare reprezentată de «modelul intervenţiei» reuşeşte să înlăture inconvenientele
metodologiei casework. Aceasta din urmă îl antrenase pe asistentul social într-un proces de
autoanaliză (cu privire la împlicarea sa personală în relaţiile de ajutorare, în legătură cu
sentimentele şi prejudecăţile sale), însă nu punea problema raporturilor dintre relaţia de
ajutorare şi mediul social. «Modelul intervenţiei» ia în calcul şi aceşti parametri, depăşind
limitele psihoterapiei (prin aceasta şi se desosebeşte asistentul social de medicul psihiatru).
Asistentul social este un agent al schimbării care acţionează în contexte sociale complexe,
el nu se limitează la un tip sau altul de ajutorare, ci concepe strategii combinate şi
integrale.
Profesia-cadru de asistent social a cunoscut o specializare şi o multiplicare pe ramuri de
intervenţie. Astfel, la orizontul anilor ’90 putem identifica aproximativ 10 profesii
asistenţiale :
• Puericultorii – se ocupă de copiii din mediul spitalicesc şi din alte instituţii de
protecţie infantilă;
• Consilierii în economie socială şi familială;
• Delegaţii de tutele, însărcinaţi cu aplicarea hotărârilor judecătoreşti privind
prestaţiile familiale în situaţiile în care minorii sunt supuşi unui tratament necorespunzător
(hrana insuficientă, abuz etc.) ;
• Asistentele familiale – asigură efectuarea unor activităţi menajere în familiile cu
probleme deosebite, activitatea lor include şi supravegherea copiilor ;
• Animatorii socio-culturali- desfăşoară activităţi culturale, sportive şi educaţionale
în care sunt atraşi mai ales tineri din mediile defavorizate;
• Educatori specializaţi pe diferite tipuri de acţiuni pedagogice şi psihologice
recuperatorii ;
• Educatoarele : în unele ţări, profesia de educatoare pentru copii de până la şase ani
este inclusă în asistenţa socială, în România şi Republica Moldova educatoarele fac parte
din personalul didactic;

8
• Manajerele şi îngrijitoarele pentru persoanele în vârstă şi pentru alte categorii de
indivizi aflaţi în situaţia de dependenţă ; în cazul acestor profesii nu există o pregătire
şcolară specială, ca pentru cele citate anterior;
• Asistenţii sociali din diverse instituţii (şcoli, spitale, case de copii, penitenciare,
etc.) ;
• Asistentul de agenţie sau de serviciu social.
În raport cu celelalte profesii de tip asistenţial, asistentul social joacă rolul de integrator şi
coordonator al eforturilor de restaurare a normalităţii în sistemele sociale şi este
caracterizat prin curaj, abnegaţie, dăruire de sine, pregătire teoretică şi practică, simţ civic
şi profil moral adecvat.

Sistemul client. Tipologia clienţilor

Beneficiarii activităţilor asistenţiale nu au fost dintotdeauna numiţi “clienţi”. Ei au fost

numiţi în mod diferit (“săraci”, “nenorociţi”, chiar “mizerabili”), în funcţie de situaţia lor
materială şi de tipul de prestaţie de care beneficiau. Ulterior, când asistenţa socială s-a
dezvoltat în continuarea asistenţei medicale, a fost preferat termenul de «pacient». În fine,
metodologia casework a lansat conceptul de «client», considerând că acesta ţine cel mai
mult de statutul asistentului. În prezent, datorită diversificării crescânde a prestaţiilor de tip
social (fapt ce implică extinderea activităţii asistenţiale la categorii de persoane care nu se
confruntă cu problemele «clasice» ale asistenţei), se foloseşte tot mai mult termenul de
«beneficiar».
Indiferent de conceptul utilizat pentru desemnarea asistatului, trebuie precizat că el este o
entitate individuală sau multipersonală, care beneficiază de ajutorul specializat al unei
profesii asistenţiale. Această definiţie sintetică rezultă din combinarea mai multor
accepţiuni, respectiv aceea de persoană sau grup care caută un ajutor specializat,
profesionist; accepţiunea de utilizator al ajutorului acordat de cineva şi accepţiunea de
individ sau entitate multipersonală care este deservită de o agenţie sau o instituţie.
«Client» în termeni de rol social : clientul este cel care joacă un rol regizat de un complex
de norme şi aşteptări ce vin din partea agenţiei asistenţiale, a grupului de referinţă şi a
comunităţii (a publicului general).

9
Sistemul client se deosebeşte de ceea ce literatura asistenţială numeşte «sistem tinţă», dacă
identificarea clientului presupune o raportare multiplă : la instituţiile asistenţiale, la grupul
de referinţă şi la recepţia celui care beneficiază de ajutorul specializat, precum şi existenţa
unui raport administrativ clar între un beneficiar şi o instituţie asistenţială, sistemul ţintă
este un concept care are relevanţă doar din perspectiva asistentului sau comunitatea, care
se află într-o situaţie problematică şi care necesită intervenţia unui serviciu asistenţial
specializat, în sensul schimbării. Aşadar, identificarea sistemului ţintă este o activitate de
evaluare a nivelului de normalitate funcţională a unui sistem social, activitate desfaşurată
de către asistentul social sau de un «sistem-martor». Sistemul ţintă se poate transforma în
sistem-client fie ca urmare a conştientizării propriei situaţii disfuncţionale şi ca urmare a
formulării unei cereri de ajutor, fie ca urmare a iniţiativei asistentului social, fie în urma
sesizării instituţiilor asistenţiale de către un terţ.
Potrivit lui David Landy, procesul prin care o persoană devine client al asistenţei sociale
presupune o serie de etape :
a) individul recunoaşte faţă de sine că ceva nu merge bine în viaţa sa;
b) cel care caută ajutor îşi asumă riscul ca cei apropiaţi lui (familia, prietenii,
cunoştinţele) să afle despre incapacitatea lui de a-şi rezolva singur problemele;
c) cel care caută ajutor îşi recunoaşte starea critică şi incapacitatea de a o depăşi prin
forţe proprii, în faţa unui asistent social;
d) cel care solicită ajutorul specializat acceptă să renunţe la o parte din autonomia sa
şi să se plaseze într-un rol de dependenţă.
Clienţii asistenţei sociale includ cele mai diverse categorii de oameni: pot fi clienţi minori,
orfani, abandonaţi, în alte situaţii ce necesită instituirea tutelei, familiile aflate în criză
(economică, psiho-afectivă), persoanele cu dizabilităţi, vârstnicii, şomerii, dependenţii de
alcool, etc.
În pofida acestei diversităţi, se poate totuşi opera cu unele clasificări ale clienţilor.
1. În funcţie de componenţa numerică a integrităţii pe care o reprezintă deosebim
clienţi individuali şi grupurile de clienţi:
• Clientul individual este individul aparte, care trebuie tratat totdeauna ca persoana
unică aflată într-o situaţie unică, chiar dacă problemele pe care le au clienţii par
asemănătoare;

10
• Grupurile de clienţi pot fi grupuri mici (de tipul familiei) sau o gurpuri mari de
tipul unei comunităţi (populaţia unei regiuni, a unei localităţi, un grup etnic, etc.).

2. În funcţie de orientarea ajutorului specializat clienţii pot fi clasificaţi în :

• Clienţi care solicită ajutor pentru sine;
• Clienţi care solicită ajutor în favoarea altor persoane, grupuri sau comunităţi;
• Clienţi care, deşi nu au solicitat ajutor, au intrat în zona de interes a asistenţei
sociale, întrucât constituie un factor de blocaj pentru funcţionarea socială normală a altor
clienţi (de ex., familia unui minor asistat, familie care constituie un factor educaţional
carenţat);
• Clienţi care caută sau utilizează asistenţa socială ca alternativă la alte tipuri de
asistenţă (în special, juridico-represivă);
• Clienţi care solicită ajutor pentru scopuri inadecvate.

3. În funcţie de atitudinea clientului faţă de serviciul asistenţial evidenţiem:

• Clientul ruşinos - cel care apelează la serviciul social doar atunci când nu mai are
nici o posibilitate de a depăşi situaţia problematică în care se află, el preferă un contact cât
mai limitat cu instituţia asistenţială şi renunţă la ajutor de îndată ce îşi reechilibrează
situaţia;
• Clientul revendicativ- cel care solicită imperativ ajutorul social, bazându-se pe
„dreptul” său la asistenţă şi pe compararea situaţiei sale cu aceea a altor persoane care
beneficiază de asistenţa socială;
• Clientul evaziv – cel care doreşte să beneficieze de serviciile asistenţiale, dar care
evită, pe cât posibil, contactul cu sistemul instituţionalizat şi cu mecanismele birocratice;
acest tip de client dezvoltă o „strategie de aşteptare”.
Se mai pot realiza, de asemenea, clasificări ale clienţilor în funcţie de aria problematică, de
vârstă etc. Raporturile care se stabilesc între asistent şi asistat se înscriu într-un context
sistemic, dominat de procesele de integrare şi excludere, de construcţie a identităţii
marginalilor şi de instruire şi reafirmare a normalităţii.

11
 Rolurile asistentului social. Sarcinile asistenţei sociale

Asistentul social în munca sa îndeplineşte un şir de roluri, printre care putem

evidenţia următoarele :
1. Iniţiator – oferă atenţie problemei apărute sau problemei potenţiale. Acest rol
urmăreşte în esenţă anticiparea apariţiei problemei.
2. Avocat/pledator – acest rol a fost împrumutat de la avocaţi. Este un rol activ şi
direct, în care asistentul social se luptă, pledează pentru drepturile, nevoile unui client sau
ale unui grup. Într-un astfel de rol, asistentul social promovează leadership-ul pentru
colectarea de informaţii, argumentează nevoile şi drepturile clientului. Obiectivul este să
modifice sau să provoace schimbări ale politicilor în concordanţă cu nevoile sociale.
3. Broker – acest rol, asistentul social îl îndeplineşte prin stabilirea legăturilor dintre
indivizi sau grupuri sociale, care au nevoie de ajutor, şi serviciile comunitare.
De exemplu: unei femei care este deseori bătută de soţ i se propune sa se adreseze unui
serviciu de asistenţă socială pentru cazurile de violenţă domestică.
4. Enabler – asistentul social ajută indivizii şi grupurile să-şi determine nevoile, să-şi
clarifice şi identifice problemele, să-şi selecteze şi să aplice o strategie de lucru, să-şi
dezvolte capacităţile pentru a se ocupa de problemele lor într-un mod eficient. Acest rol
este cel mai mult întâlnit în practica consilierii individuale, a grupurilor şi familiei.
Modelul este folosit, de asemenea, în practica comunitară, în special atunci când obiectivul
principal este acela de a ajuta oamenii pentru a se organiza.
5. Mediator – rolul implică intervenţia asistentului social în disputele dintre părţi,
pentru a le ajuta să ajungă la un conses. De exemplu: divorţuri, vecini în conflict,
proprietarul de loc-casă cu chiriaşul etc.
6. Negociator – adună împreună acele persoane care sunt în conflict, să le ajute la un
compromis uneori, la fel ca şi mediatorul, negociatorul găseşte o soluţie de mijloc ce
asigură contrapărţilor existenţa în comun. Dacă mediatorul ocupă o poziţie neutră,
negociatorul este numaidecat de partea uneia din părţile aflate în conflict.
7. Educator – rolul de educator implică oferirea de informaţii clientului. Pentru a fi
un educator bun, asistentul social trebuie să deţină cunoştinţele necesare. De exemplu: să-l

12
familiarizeze pe client cu obligaţiile părinţilor, să fie competent în educaţia sexuală, în
căutarea locurilor de muncă pentru tineri.
8. Coordonator – implică conjugarea a mai multor componente într-o manieră
organizată. De exemplu, în cazul unei familii cu multiple probleme, care necesită atât
servicii de sănătate, cât şi servicii de educaţie, asistentul social joacă rolul de „ case
manager” pentru coordonarea acestor servicii.
9. Cercetător – în anumite momente, fiecare asistent social este un cercetător.
Investigaţiile în asistenţa socială includ analiza literaturii de specialitate, evaluarea
rezultatelor şi studierea nevoilor comunitare.
10. Facilitator de grup – un lider pentru grupurile experimentale. Grupul poate fi de
educaţie, terapeutic, de autoajutorare, etc.
11. Orator/ Vorbitor public – asistentul social deseori trebuie să vorbească în public
pentru a informa diferite grupuri sociale despre serviciile sociale tradiţionale, precum şi
despre noile servicii sociale promovate în practică.
Rolurile asistentului social sunt complexe. Este necesar ca asistentul social să fie conştient
de faptul că toate activităţile lui cu clienţii trebuie să poarte pecetea unei munci cu dăruire
de sine.

Sarcinile asistenţei sociale

Putem determina un anumit număr de sarcini pe care trebuie să le îndeplinească asistenţa

socială. Natura acestor sarcini reprezintă poziţia deosebită şi deseori dificilă pe care
asistenţa socială trebuie să o decidă între îngrijirea individuală şi controlul societăţii.
Asistenţa socială trebuie să reprezinte individul în faţa societăţii. De exemplu, instanţa de
judecată, înainte de a decide asupra sentinţei legale, poate dori să cunoască câte ceva
despre viaţa personală a unui tânăr infractor.

13
Asistenţa socială trebuie să reprezinte de asemenea şi societatea în faţa individului. De
exemplu, un asistent social poate şi trebuie să „judece” o familie care nu-şi îngrijeşte
corespunzător copiii.
Deoarece activităţile de asistenţă socială trebuie să fie orientate în mai multe direcţii –
către individ şi către societate – rolurile ei generează totodată o inerentă sursă de tensiune:
contradicţia dintre îngrijire, vindecare şi control.
Sarcinile asistentului social includ: ajutorarea persoanelor să-şi dezvolte la un grad mai
înalt propriile capacităţi de a soluţiona problemele. De exemplu, a le învăţa să conducă
bugetul familial, a contribui la ameliorarea relaţiilor în cadrul familiei.
1. Realizarea unor noi interrelaţii între persoanele dezavantajate şi instituţiile de
asistenţa socială. De exemplu, prezenţa unei persoane în vârstă un azil la care aceasta s-ar
putea decide să meargă în cazul când este neajutorată şi nu are pe nimeni în preajma sa.
2. Acordarea de ajutor în obţinerea unor recompense ce se cuvin conform legii, de
exemplu, a ajuta o mamă necăsătorită să obţină de la departamentul de stat respectiv suma
de bani ce i se cuvine pentru întreţinerea copilului.
3. Imbunătăţirea relaţiilor, coordonarea activităţilor diferitelor instituţii de asistenţa
socială. De exemplu, a stabili relaţiile de cooperare între două servicii de asistenţă socială
care „tratează” aceeaşi problemă.
4. Acordarea de ajutor practic. De exemplu, un copil care cerşeşte în stradă poate
nimeri oricând în mâinile unui infractor, de aceea este necesar ca acest copil, până ajunge
să fie protejat de familia sa (dacă o are), să fie luat sub supraveghere de către anumite
instituţii.
5. Contribuirea la dezvoltarea şi modificarea politicii sociale, asistenţii sociali
activând concomitent în calitate de agenţi ai controlului social.
Deoarece asistenţa socială reprezintă fie clientul, fie statul, fie ONG-urile, ea va fi cu
clienţii (beneficiarii) în una din următoarele relaţii:
• De colaborare – atunci când se urmăreşte un scop unic;  De negociere – atunci
când trebuie să ajungă la un anumit conses;
• De conflict – atunci când scopurile sunt diverse şi contrare.
Asistenţa socială trebuie practicată într-o anumită ordine, activităţile fiind bine stucturate.
În caz contrar, ea va fi confuză şi ineficientă. Asistenţa socială nu trebuie să includă

14
activităţi şablonate, ci unele individualizate, care ar pătrunde în cele mai tăinuite zone ale
existenţei clientului, ţinându-se cont de specificul cazului concret.
D. Gusti afirma că asistenţa socială a ieşit din făgaşul sentimentalismului generos şi al
simplelor bune intenţii pentru a păşi în domeniul unei acţiuni sociale şi etice ordonate în
evoluţia asistenţei sociale cu variatele forme de sprijin a persoanelor în nevoi, care pot fi
considerate forme primare în istoria şi practica asistenţei sociale.

Sistemul de asistenţă socială a copilului şi familiei

în România

I. Scurt istoric

Asistenţa socială este componenta non-contributivă a sistemului de protecţie socială şi

reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice ale
administraţiei locale şi societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea
efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau
excluderea socială a unor persoane. Obiectivul principal îl constituie protejarea
persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu
au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile capacităţi şi
competenţe pentru participarea activă la viaţa socială. Asistenţa socială dezvoltată rapid
după 1990 a avut mai degrabă un caracter fragmentat, constituit mai ales în jurul unor
situaţii de criză, fără priorităţi clar stabilite.
În prima perioadă după 1990 sistemul de asistenţă socială urmărea asigurarea unei
protecţii minimale, legislaţia adoptată în această perioadă având în vedere dezvoltarea unui
sistem de beneficii pentru depăşirea perioadei de tranziţie către o economie de piaţă. De
asemenea, încercarea de descentralizare rapidă care a avut loc mai ales după 1997 a
generat incoerenţă organizaţională, costuri sociale ridicate, şi a scăzut capacitatea de
supervizare şi control, în acelaşi timp funcţionând mai multe instituţii de coordonare pe
domenii sectoriale cum sunt copiii în dificultate, persoanele vârstnice, persoanele cu
handicap etc.
În cele ce urmează sunt prezentate principalele aspecte ce ţin de organizarea sistemului
naţional de asistenţă socială.

15
II. Cadru instituţional
În anul 2001 a fost adoptată Legea nr.705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă
socială, act normativ care deschide calea reformei şi dezvoltării sistemului naţional de
asistenţă socială. Principalele direcţii ale acestui sistem sunt:
1. O nouă abordare a construcţiei instituţionale după principiul „pâlniei”: - la nivel
central, politica de asistenţă socială coordonată de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale
şi Familiei şi realizată de mai multe instituţii guvernamentale cu rol sau cu unele atribuţii
în domeniu (Ministerul Sănătăţii, Ministerul Justiţiei, Ministerul Administraţiei şi
Internelor, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi alte instituţii centrale)
- Coordonarea concertată a domeniului asistenţei sociale s-a realizat odată cu trecerea în
subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a Autorităţii Naţionale
pentru Persoanele cu Handicap, a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi
Adopţie şi a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei, începând cu anul 2003. Din anul
2005 funcţionează Colegiul pentru Coordonarea Asistenţei sociale. Colegiul este
coordonat de ministrul muncii, solidarităţii sociale şi familiei şi este format din secretarul
de stat al Departamentului de Asistenţă Socială şi Politici Familiale din cadrul Ministerului
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Drepturilor Copilului, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Persoane cu Handicap,
preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei şi preşedintele Agenţiei
Naţionale pentru Egalitatea de Şanse între femei şi bărbaţi. Colegiul asigură caracterul
unitar al politicii generale în domeniul asistenţei sociale, cât şi în ceea ce priveşte politicile
sectoriale. La nivel local (judeţ şi localitate) sistemul de asistenţă socială este integrat şi
unitar, prin coordonarea activităţilor desfăşurate de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale
şi Familiei prin direcţiile sale teritoriale şi serviciul public de asistenţă socială din
subordinea consiliilor judeţene şi locale, înfiinţat în baza Hotărârii Guvernului nr. 90/2003
pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a serviciului public de
asistenţă socială şi Legii nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
2. Descentralizarea asistenţei sociale la nivel de
autoritate locală.
Autorităţile locale primesc responsabilităţi accentuate în stabilirea drepturilor de
asistenţă socială, cât şi în furnizarea suportului financiar şi în servicii. În acelaşi timp se

16
consolidează rolul consiliilor judeţene în dezvoltarea activităţii de asistenţă socială la nivel
judeţean şi în organizarea şi susţinerea activităţilor de asistenţă socială la nivel local.
Activitatea de protecţie a drepturilor copilului şi a persoanelor cu handicap sunt apanajul
direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din subordinea consiliilor
judeţene.
3. Organizarea sistemului naţional de servicii de asistenţă socială se întemeiază pe
următoarele principii fundamentale: centrarea pe familie şi comunitate, organizarea
comunitară, parteneriatul, complementaritatea şi diversificarea activităţilor pe măsura
creşterii resurselor.

La data de 1 iunie 2011 a fost promulgată Legea Asistenţei sociale act normativ care
creează cadrul legal şi instituţional unitar prin care se stabilesc principiile şi regulile
generale de acordare a măsurilor de asistenţă socială. Primul principiu avut în vedere la
elaborarea acestui act normativ este acela potrivit căruia responsabilitatea privind
dezvoltarea capacităţii de integrare socială şi soluţionarea situaţiilor de dificultate revine,
în primul rând, fiecărei persoane şi familii.
Cel de-al doilea principiu aflat la baza acestui act normativ este acela de a încuraja
persoanele aflate în astfel de situaţii să revină pe piaţa muncii şi să le scoată din starea de
dependenţă faţă de stat. Pe de altă parte, se instituie o limită maximă pentru beneficiile
cumulate de care poate dispune o persoană sau familie, urmând ca nivelul acestui cuantum
să fie stabilit anual, prin Hotărâre de Guvern.
Conform noii legi-cadru a asistenţei sociale, beneficiile sociale acordate au fost
încadrate în 4 categorii:
- beneficii sociale pentru prevenirea şi combaterea sărăciei şi riscului de
excluziune socială;
- beneficii sociale pentru susţinerea copilului şi familiei;
- beneficii sociale pentru sprijinirea persoanelor cu nevoi speciale şi
- beneficii sociale pentru situaţii deosebite

Prezentarea serviciilor din subordinea DGASPC Constanţa

17
 Serviciul de tip familial, care are în subordine compartimentul de tip familial copii şi
compartimentul adopţii. Compartimentul de tip familial copii are ca principală atribuţie pe
lângă plasamentul copilului la persoane/familii de cele mai multe ori rude ale copilului şi
adopţia.
Beneficiarii serviciilor sunt: copiii separaţi, temporar sau definitiv de părinţii lor, ca
urmare a stabilirii în condiţiile legii a măsurii plasamentului la familii/persoane; copiii faţă
de care a fost stabilită încredinţarea în vederea adopţiei; tinerii care au împlinit vârsta de
18 ani, dar care îşi continuă studiile şi beneficiază de o măsură de protecţie; familiile care
doresc să adopte un copil. Prin Serviciul de tip familial se asigură:
- evaluarea, în urma sesizării, a nevoilor copilului,
- revizuirea periodică a evaluării nevoilor copilului,
- întocmirea şi revizuirea planului individualizat de protecţie pentru copil, -
realizarea pregătirii corespunzătoare a familiei extinse sau substitutive cu privire la nevoile
copilului, înaintea plasării acestuia,
- coordonarea activităţilor privind mutarea copilului în familia extinsă sau
substitutivă
- organizarea, coordonarea şi monitorizarea activităţilor în care sunt implicaţi alţi
specialişti, atunci când nevoile copilului impun aceste intervenţii,
- asigurarea menţinerii relaţiilor copilului cu familia naturală, cu excepţia copilului
adoptat, sau cu orice alte persoane relevante pentru viaţa acestuia,
- evaluarea capacităţii solicitanţilor de a oferi îngrijire potrivită copilului separat,
temporar sau definitiv, de părinţii săi,
- identificarea nevoilor de pregătire şi potenţialul fiecărei familii care solicită
ocrotirea unui copil, precum şi asigurarea pregătirii solicitantului, în funcţie de nevoile
identificate ale acestuia,
- întocmirea, păstrarea şi actualizarea documentaţiei referitoare la situaţia copiilor
care beneficiză de acest serviciu şi respectiv la situaţia familiilor care îl asigură, -
sprijinirea şi monitorizarea activităţii de creştere şi îngrijire a copilului şi asigurarea
faptului că familiile sunt informate, acceptă, înţeleg şi acţionează în conformitate cu
prevederile legale în vigoare,

18
- organizarea procesului de potrivire a copilului cu familia extinsă, substitutivă sau
adoptivă, furnizarea de informaţii familiilor privind tipurile de sprijin disponibil, -
furnizarea de informaţii privind procedurile ce vor fi urmate în cazul suspiciunilor de abuz,
neglijare, sau orice altă plângere făcută împotriva familiei
- evaluarea periodică a activităţii fiecărei familii, conform dispoziţiilor legale
- recrutarea evaluarea, instruirea şi propunerea atestării familiilor potenţial adoptive -
implicarea în derularea tuturor procedurilor privind adopţia unui copil

Compartimentul de evaluare complexă, ai cărui beneficiari sunt copiii cu dizabilităţi, cu

vârsta de până la 18 ani şi persoane care au depăşit vârsta majoratului dar care necesită
orientare şcolară şi profesională.
Obiectivele acestei evaluări sunt formularea sau confirmarea diagnozei sau a
propunerilor referitoare la încadrarea copilului într-un grad de handicap, orientare şcolară,
plan de servicii personalizat.
Managementul de caz în cadrul compartimentului de evaluare complexă presupune :
- identificarea şi preluarea copiilor cu dizabilităţi care au nevoie de servicii,
intervenţii şi asistenţă ;
- evaluarea complexă, comprehensivă şi multidimensională a copilului, familiei
acestuia şi mediului în care trăieşte ;
- planificarea serviciilor şi a intervenţiilor, inclusiv elaborarea unui plan de servicii
personalizat, cu participarea familiei şi a copilului;
- furnizarea serviciilor şi a intervenţiilor: asistarea copilului şi familiei în obţinerea şi
utilizarea serviciilor necesare la declanşarea, la nevoie, a unor proceduri legale ; -
monitorizarea şi reevaluarea periodică a progreselor înregistrate, a deciziilor şi

19
intervenţiilor specializate;
- etapa de încheiere sau etapa finală a procesului de furnizare a serviciilor şi
intervenţiilor specializate pentru copil şi familie.
Scopul final al evaluării îl constituie includerea socială a copilului cu
dizabilităţi.

Serviciul de asistenţă maternală asigură protecţia copilului care necesită

stabilirea unei măsuri de protecţie ce impune creşterea, îngrijirea şi educarea
copilului de către un asistent maternal profesionist. Această protecţie include şi
plasamentul copilului în regim de urgenţă, plasamentul copilului cu nevoi
speciale (copil cu deficienţă, copil abuzat, copil cu tulburări de comportament,
copil cu HIV / SIDA), în vederea recuperării sale.
Dezvoltarea serviciului de asistenţă maternală se face în baza unei planificări
anuale, parte integrantă a planului de implementare a strategiei anuale de
dezvoltare a serviciilor pentru copii.
Serviciul de asistenţă maternală instrumentează şi soluţionează toate sesizările
referitoare la copiii care necesită protecţie prin îngrijirea lor de către un asistent
maternal profesionist.
Principalele atribuţii ale Serviciului de Asistenţă Maternală sunt:
- identifică, evaluează şi pregăteşte persoane care pot deveni
asistenţi maternali profesionişti, în condiţiile legii, şi supraveghează
activitatea acestora;
- acordă asistenţă şi sprijin asistenţilor maternali profesionişti care
au primit în plasament copii în vederea asigurării dezvoltării
armonioase a acestora; - acordă asistenţă, consiliere şi sprijin
părinţilor copilului şi familiei lărgite în vederea reintegrării acestuia
în mediul său familial;
- pregăteşte integrarea sau reintegrarea copilului în familia sa
naturală;
- înaintează Comisiei pentru Protecţia Copilului dosarul
solicitantului însoţit de un raport de evaluare a capacităţii

20
solicitantului de a deveni asistent maternal profesionist, în care va
menţiona cunoştintele dobândite de acesta în urma cursurilor de
formare profesională, precum şi propunerea motivată a celui care a
efectuat evaluarea, referitoare la eliberarea sau, după caz,
neacordarea atestatului de asistent maternal profesionist, în
conformitate cu Legea nr. 679/2003;
- realizează evaluarea nevoilor copilului, care include aspecte
legate de sănătate, identitate, familie şi relaţii sociale, conduită,
dezvoltare emoţională, comportament

21
şi deprinderi de îngrijire personală; o atenţie deosebită se acordă trecutului
copilului referitor la originea etnică, cultură, limbă, dizabilităţi, sex şi
preferinţelor copilului de a fi plasat cu fraţii / surorile acestuia, în maximum 30
de zile;
- transmite copii ale evaluării nevoilor copilului familiei acestuia,
asistentului maternal şi oricărei alte persoane relevante, implicate
în protecţia şi îngrijirea acelui copil; orice nemulţumire a celor mai
sus menţionate cu privire la conţinutul evaluării se consemnează şi
se ataşează la dosar;
- realizează revizuiri ale evaluării nevoilor copilului la intervale
regulate, cel puţin trimestriale, pe durata măsurii de protecţie şi ori
de câte ori s-a constatat o modificare neaşteptată în circumstanţele
care au dus la stabilirea măsurii de protecţie;
- întocmeşte planul individualizat de protecţie, plan ce cuprinde
obiectivele şi activităţile ce vor fi realizate pe termen scurt şi lung,
activităţi ce sunt stabilite în baza evaluării nevoilor copilului;
- transmite, în cel mult două săptămâni de la plasarea copilului,
copii ale planului individualizat de protecţie următoarelor
persoane: copilului, familiei acestuia şi asistentului maternal, pe
această cale părţile fiind informate că există întâlniri de revizuire
regulate şi că acestea reprezintă modalitatea de a propune
schimbări în planul de permanenţă;
- întocmeşte convenţia de plasament pentru fiecare copil care
cuprinde elementele prevăzute de lege şi este în acord cu planul
individualizat de protecţie, detaliind toate cerinţele de îngrijire ale
copilului şi transmite această convenţie copilului care a împlinit 10
ani, asistentului maternal, familiei copilului, precum şi altor
persoane fizice sau juridice prevăzute de lege;
- revizuieşte planul individualizat de protecţie trimestrial, înaintea
reevaluării măsurii de plasament; revizuirea se realizează ori de
câte ori modificările neaşteptate din viaţa copilului impun acest

22
 lucru;
- întocmeşte şi păstrează la dosarul copilului minutele întâlnirilor
de revizuire; orice decizie sau recomandare rezultate în urma
întâlnirilor se notifică în scris în cel mult două săptămâni, tuturor
părţilor. În cadrul serviciului de asistenţă maternală funcţionează şi
Centrul de promovare a ocrotirii grupurilor de fraţi
institutionalizaţi în familii substitut, prin care se realizează satisfacerea nevoii
de planificare a permanenţei pentru aceşti copii avându-se în vedere faptul că
reîntoarcerea lor în familia biologică sau o altă alternativă la instituţionalizare nu există.
Pentru aceşti copii familia de asistenţi maternali, devotată pe termen lung pentru creşterea
şi educarea lor, devine baza planului de permanenţă. Unicitatea acestui serviciu constă în
faptul că prin derularea programului se urmăreşte menţinerea împreună a fraţilor care
provin din cadrul aceleeaşi familii.

Biroul rezidenţial are în subordine zece centre de plasament care au drept scop oferirea de
servicii sociale de tipul pregătirii reintegrării copilului în familia naturală, asigurării
dezvoltării armonioase şi a mediului familial corespunzător. În aceste centre se acordă
asistenţă şi sprijin pentru copilul capabil de discernământ în exercitarea dreptului său la
libera exprimare a opiniei, sunt elaborate proiecte individualizate având drept obiectiv
rezolvarea situaţiei sociale în baza evaluării nevoilor copilului, se oferă servicii de
asistenţă şi sprijin copiilor care au devenit majori dacă îşi continuă studiile până la varsta
de 26 de ani, se urmăreşte întărirea şi menţinerea legăturii cu familia naturală în vederea
reintegrării copiilor în familia naturală.
În prezent, serviciile mai sus-menţionate sunt oferite unui număr de 599 copii,
institutionalizaţi în cadrul centrelor de plasament din subordine, dar este asigurată asistenţa
unui număr de 86 copii infectaţi HIV protejaţi în fundaţii şi asociaţii.
Activităţile biroului rezidenţial:
- oferă servicii sociale de tipul pregătirii reintegrării copilului în familia naturală,
asigurării dezvoltării armonioase şi a mediului familial corespunzător, pentru copiii din
centrele de plasament,

23
- întocmeşte rapoarte referitoare la ancheta psihosocială şi propune Comisiei pentru
Protecţia Copilului stabilirea plasamentului în centru de plasament, asigurând cunoaşterea
de către copilul capabil de discernământ a situaţiei sale;
- contribuie la garantarea drepturilor copilului instituţionalizat, acordând asistenţă şi
sprijin pentru copilul capabil de discernământ în exercitarea dreptului său la libera
exprimare a opiniei;
- întocmeşte planul individualizat de protecţie, plan ce cuprinde obiectivele şi
activităţile ce vor fi realizate pe termen scurt şi lung, activităţi ce sunt stabilite pe baza
evaluării nevoilor copilului;
- revizuieşte planul individualizat de protecţie trimestrial, înaintea reevaluării

24
măsurii de plasare; revizuirea se realizează şi ori de câte ori modificări
neaşteptate în viaţa copilului impun acest lucru.
- întocmeşte şi păstrează la dosarul copilului minutele întâlnirilor
de revizuire; - oferă servicii de asistenţă şi sprijin tinerilor care
dobândesc capacitate deplină de exerciţiu, la cererea acestora,
dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, fără a
depăşi vârsta de 26 ani. De asemenea, tânărul care a dobândit
capacitate deplină de exerciţiu şi a beneficiat de o măsură de
protecţie specială, dar care nu îşi continuă studiile şi nu are
posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul
excluderii sociale, beneficiază la cerere, pe o perioadă de până la 2
ani, de protecţie specială, în scopul facilitării integrării sale
sociale. - urmăreşte în principal menţinerea şi întărirea legăturii
cu familia naturală în vederea pregătirii reintegrării copiilor
rezidenţi în familiile naturale.
- întocmeşte documentaţia necesară pentru prezentarea cazului în
instanţă;
- realizează evaluarea iniţială, raportul de vizită şi evaluarea
detaliată a copilului şi familiei;
- informarea şi consilierea familiei şi copilului în legătură cu
procedurile şi punerea în aplicare a noului pachet legislativ privind
protecţia copilului;
- implică comunitatea locală în prevenirea separării copilului de
familia naturală sau de familia lărgită;
- identifică persoane în vederea instituirii unei măsuri de
protecţie alternativă la instituţionalizare, cum ar fi tutela;
- colaborează cu organele de poliţie în desfăşurarea procedurilor
de evaluare/ reevaluare a cazurilor copiilor rezidenţi.
- răspunde cererilor adresate Biroului Rezidenţial, respectând
noile reglementări ale legislaţiei privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, protejaţi în sistem rezidenţial;

25
 - are relaţii de colaborare cu personalul centrelor de plasament,
dar şi cu celelalte servicii din cadrul D.G.A.S.P.C. Constanţa;
- se implică în obţinerea şi păstrarea documentelor de identitate
ale copiilor, colaborând în acest sens cu primăriile de domiciliu ale
copiilor şi cu Poliţia Judeţului Constanţa;
- lucrează conform metodologiilor existente; propune
îmbunătăţirea lor;
- participă la derularea unor proiecte privind
dezinstituţionalizarea copiilor.

Centrul de plasament Antonio oferă servicii, care sunt cuprinse în planul

individualizat de protecţie şi vizează următoarele aspecte: nevoile de sănătate şi promovare
a sănătăţii, nevoile de îngrijire, securitate şi promovare a bunăstării, nevoile fizice şi
emoţionale, cele educaţionale şi de socializare.
Copiii sunt încurajaţi şi se oferă sprijin pentru menţinerea legăturilor cu părinţii sau
familia largită sau alte persoane importante pentru ei. De asemenea, ei beneficiază de
activităţi educaţionale necesare dezvoltării optime şi pregătirii pentru viaţa de adult:
pregătire şi orientare şcolară şi profesională, formarea deprinderilor de îngrijire şi
autogospodărire. Prioritate în satisfacerea acestor nevoi o au unităţile de învăţământ din
comunitate.
Copiii sunt beneficiari ai serviciilor medicale sau alte servicii de promovare a sănătăţii,
fiind încurajaţi şi educaţi în spiritul unui mod de viaţă sănătos. Activităţile de recreere şi
socializare sunt orientate către cunoaşterea mediului fizic şi social precum şi către
cunoaşterea şi relaţionarea cu ceilalţi copii, toate acestea contribuind la formarea unor
abilităţi şi deprinderi pentru care copilul manifestă interes, la dezvoltarea unor talente etc.
Se urmăreşte asigurarea unei hrane corespunzătoare din punct de vedere cantitativ şi
calitativ; se ţine seama de vârsta şi preferinţele copiilor.
Copiii beneficiază de îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite, precum şi de bani de buzunar,
ei fiind încurajaţi să-şi exprime gusturile pentru îmbrăcăminte şi imaginea personală.
Copiii trăiesc în condiţii de siguranţă şi bunăstare, personalul centrului desfăşurând
permanent acţiuni cu caracter preventiv a unor situaţii de abuz, discriminare sau
exploatare.

26
 Centrul de plasament Micul Rotterdam furnizează sau asigură accesul copiilor pe o
perioadă determinată la găzduire, îngrijire, educaţie şi pregătire în vederea reintegrării
familiale şi socio-profesionale. De asemenea, în cadrul centrului se încearcă sensibilizarea
comunităţii cu privire la problematica copiilor şi a familiilor asistate, modificarea opiniei
publice cu privire la structura morală a familiilor şi copiilor protejaţi, asigurarea egalităţii
de şanse în şcoală şi în afara ei.
Specialiştii vin în întâmpinarea copiilor prin valorificarea potenţialului individual,
asigurarea manifestării individualităţii şi a aptitudinilor, promovarea egalităţii de şanse,
dezvoltarea relaţiilor pozitive cu ceilalţi şi cu comunitatea, sinceritate şi respect reciproc,
respectarea normelor de conduită morală, profesională, asigurarea dreptului la intimitate şi
confidenţialitate. Prin serviciile oferite, centrul păstrează deschiderea către comunitate,
asigură accesul şi condiţiile pentru toti copiii protejaţi în centru de manifestare a
aptitudinilor dar şi de pregătire pentru viaţă pentru cei care urmează să părăsească centrul.
Centrul oferă sericii de tip rezidenţial, de regim semirezidenţial în Centrul de zi, activităţi
de club (calculatoare, ludoteca) de integrare socială, de consiliere şi asistarea tinerilor
aflaţi în tranziţie care sunt ocrotiţi în apartamentele DGASPC Constanţa. Toate aceste
servicii au ca finalitate accesul tinerilor la serviciile comunitare, pregătirea în vederea
reintegrării familiale, accesul la familii dispuse să-i ajute moral dar şi financiar (familii de
vacanţă sau de weekend), asistenţă în perioada de tranziţie.
Printr-un proiect de colaborare cu O.N.U., prin Programul PNUD a fost deschis în anul
2003 Clubul de calculatoare. Aceasta iniţiativă este rezultatul unui larg parteneriat public
privat care oferă acces la computere şi internet ca mijloace educaţionale, pentru toţi tinerii
aflaţi în centrele de plasament precum şi în familiile cu posibilităţi materiale reduse,
tinerilor li se asigură instruire pentru deprinderea unor abilităţi de bază în folosirea
computerului, pentru ca ei să facă faţă cerinţelor unei societăţi bazate pe tehnica de calcul.
Finalitatea acestui program a constat în alcătuirea unei pagini web de prezentare a
centrului. În cadrul centrului de plasament Micul Rotterdam funcţionează un centru de zi
cu o capacitate de 10 locuri, fiind singurul centru de acest fel de pe raza oraşului
Constanţa. Beneficiarii acestui proiect sunt copiii din centrele de plasament care au fost

27
reintegraţi în familie, ca o formă de sprijin a familiei până la rezolvarea tuturor
problemelor, ca o formă de prevenire a instituţionalizării copiilor aflaţi în dificultate, dar şi
ca sprijin pentru copiii din familiile monoparentale sau cu posibilităţi materiale reduse.
Centrul beneficiază de cadre bine pregătite să asigure atât asistenţa medicală cât şi instruire
şi îngrijire. Programul centrului prevede asigurarea mesei de dimineaţă şi prânz, asistenţa
la pregătirea temelor, supraveghere, consiliere şi sprijin pentru familie.

Centrul de Plasament Delfinul Agigea este un centru rezidenţial de tip

familial. Serviciile oferite de instituţie au ca obiectiv respectarea standardelor
minime obligatorii privind serviciile pentru protecţia de tip rezidenţial a
copilului. In funcţie de particularităţile de vârstă, sex, afinităţi, centrul de
plasament oferă următoarele servicii :
- de găzduire, îngrijire şi educare într-un cadru de viaţă cât mai
asemănător celui din familie;
- de supraveghere medicală generală şi de specialitate, se asigură
condiţii igienicosanitare necesare protecţiei speciale a copiilor şi
tinerilor;
- de preparare şi servire a hranei;
- de evaluare şi monitorizare, stabilirea obiectivelor de dezvoltare
cuprinse în planul de intervenţie specifică, urmărite şi adaptate de
către echipa pluridisciplinară;
- de informare, instruire şi dezvoltare a opiniei personale;
- pentru dezvoltarea unor abilităţi de autonomie personală,
autogospodărire, dobândirea unor abilităţi practice de rezolvare a
mai multor probleme personale; de asistenţă şi consiliere
psihopedagogică.
Şcolarizarea şi formarea profesională a copiilor şi adolescenţilor au avut ca
finalitate integrarea reală a tinerilor care pleacă de la Centrul de Plasament
Delfinul. Activitatea de instruire şcolară a avut întotdeauna un loc bine
determinat deoarece copiii din centrul de plasament participă la procesul

28
 instructiv, la un program pentru şcoala de masă, iar siguranţa şi securitatea pe
viitor pentru copiii noştri, poate fi dată de o pregătire profesională solidă şi
pentru o inserţie reală, care să ţină cont de piaţa muncii.

La intrarea în Centrul de plasament Traian, echipa pluridisciplinară întocmeşte

pentru fiecare copil o fişă de evaluare primară, în baza căreia se desemnează
nevoile şi programele specifice pe care condiţia fizico-psihică a copilului o cere.
Odată stabilite obiectivele de dezvoltare cuprinse în planul de intervenţie
specifică, sunt permanent urmărite şi adaptate de către întreaga echipă.
Programul zilnic al
fiecărui copil cuprinde activitatea formală din şcoală, precum şi cea informală şi
nonformală la nivel de centru.
Centrul de tip rezidenţial asigură :
- cazarea, hrana, cazarmamentul, echipamentul şi condiţiile igienico-sanitare
necesare protecţiei speciale a copiilor şi tinerilor;
- supravegherea stării de sănătate, asistenţă medicală, recuperare, îngrijire şi
supraveghere permanentă;
- pază şi securitatea copiilor;
- protecţie şi asistenţă în cunoaşterea şi exercitarea drepturilor lor;
- accesul la educaţie, informare, cultură;
- educaţia informală şi nonformală a copiilor în vederea asimilării cunoştinţelor şi a
deprinderilor necesare integrării sociale;
- dezvoltarea relaţiilor cu comunitatea;
- climatul favorabil dezvoltării personalităţii copilului;
- intervenţie de specialitate;
- posibilităţi de petrecere a timpului liber;
Beneficiarii direcţi ai serviciilor sunt copiii/tinerii cu dizabilităţi în număr de 181, separaţi
temporar sau definitiv de părinţii lor, ca urmare a stabilirii în condiţiile legii a măsurii
plasamentului în acest tip de servici.

29
Beneficiari indirecţi sunt familiile, rudele sau persoanele faţă de care copiii ar putea
dezvolta legături de ataşament.
Toate serviciile dezvoltate la nivelul centrului de tip rezidenţial au ca scop final reducerea
dependenţei de sistem, creşterea gradului de autonomie personală, socializarea, atingerea
nivelului maxim de performanţă cognitivă, în vederea reintegrării copilului în familie
şi/sau inserţia socio-profesională.

De serviciile Centrului de Primire a Copilului în Regim de Urgenţă beneficiază atât

copiii care frecventează cursurile şcolare, cât şi copiii care nu le frecventează. Sunt
organizate activităţi cu caracter educativ de către educatorul de la grupa respectivă
desemnat de şeful Centrului:
- prin discuţii, copilului i se asigură un mediu primitor, fiind încurajat să-şi exprime
sentimentele legate de separarea faţă de părinţi, de situaţia lui familială şi

30
şcolară;
- evaluarea cunoştinţelor şcolare în vederea restabilirii legăturilor
cu şcoala şi frecventarea cursurilor şcolare ;
- îmbunătăţirea cunoştinţelor de cultură generală prin lecturi şi
jocuri cu caracter instructiv–educativ, participarea la unele activităţi
cu caracter gospodăresc :
- menţinerea curăţeniei în dormitoare, în sălile de studiu şi sălile de
masă;
- spălarea, repararea şi călcarea echipamentului şi a lenjeriei
personale după caz ;
- timpul pentru somn (8-10 ore) şi pentru odihna din cursul zilei (2-
3 ore) ; - după odihna din timpul zilei îşi pregătesc temele pentru a
doua zi urmăriţi şi ajutaţi de educatorul de la grupa respectivă;
- activităţi de recreere şi socializare în incinta Centrului –
activităţile sunt concepute conform vârstei, potenţialului de
dezvoltare, intereselor şi opţiunilor personale, desfăşurându-se în
timpul liber al copiilor, constând în: jocuri distractive în aer liber în
curtea Centrului ; vizionarea programului T.V. şi audiţii muzicale; în
timpul liber fac cumpăraturi sau plimbări scurte, însoţiţi de
educatori.
Pentru realizarea acestor activităţi Centrul este dotat cu materiale: cărţi, reviste,
casete audio, jocuri şi jucării, televizoare, ş.a. Întreaga activitate a copiilor se
desfăşoară sub supravegherea permanentă a personalului Centrului. Având în
vedere diferitele categorii de copii (după sex, vârstă, pregătire şcolară,
comportament, etc.) sunt asigurate condiţii de cazare şi activităţi ocupaţionale
încât să se evite eventualele influenţe negative de comportament între copiii din
C.P.C.R.U. Copiii plasaţi în regim de urgenţă în C.P.C.R.U. sunt beneficiarii
drepturilor prevăzute în Regulamentul de ordine interioară a centrului. Totodată
beneficiază de intervenţia personalizată, de consiliere şi psihoterapie realizate de
psihologul şi asistentul social al centrului materializate prin programul
personalizat de consiliere şi fişa individuală de consiliere a copilului aflate în

31
 dosarul plasamentului în regim de urgenţă .

Serviciile oferite de Centrul de Coordonare şi Informare pentru Copiii Străzii sunt:

consilierea familiei naturale sau a familiei lărgite în vederea reintegrării familiale şi sociale
a copilului străzii; consilierea copiilor străzii în vederea înţelegerii existenţei unor
alternative sociale atunci când familia nu există sau nu îndeplineşte condiţiile de securitate
afectivă, fizică şi economică; rezolvarea situaţiei juridice; asigurarea de asistenţă medicală
primară pentru cazurile identificate; rezolvarea situaţiei şcolare a copiilor străzii; asistenţa
în vederea obţineriii drepturilor legale; conectarea la resursele comunitare şi instituţionale;
servicii de informare, educare şi protecţie pentru copii precum şi servicii de informare,
educare şi consiliere pentru copii şi părinţi.
Beneficiarii acestor servicii sunt pe de o parte copiii străzii din judeţul Constanţa,
familiile acestora, precum şi copiii care tranzitează judeţul Constanţa, iar pe de altă parte,
organizaţiile non-guvernamentale care derulează programe de asistenţă socială pentru
copilul străzii.
Au fost diversificate serviciile privind ameliorarea fenomenului “copiii străzii”. Pentru
aceasta a fost construit un Adăpost de zi şi de noapte care să protejeze copii ai strîzii, în
scopul socializării şi educării lor. Programul de funcţionare este permanent, asigurându-se
acestor copii ai străzii consiliere juridică şi psihologică, adăpost de noapte, adăpost de zi,
educaţie, învăţământ şi asistenţă medicală. Prin toate acestea se urmăreşte demontarea
mecanismelor de dependenţă dezvoltate de copil faţă de mediul stradal; reducerea
numărului de potenţiali “copii ai străzii”; reducerea ratei de delincvenţă juvenilă. Pentru
eficientizarea aspectelor menţionate anterior, funcţionează “Centrul de Coordonare şi
Informare pentru Copiii Străzii”, care acţionează, printre altele, pentru reducerea
numărului de copii care trăiesc în stradă şi prevenirea sau limitarea comportamentelor
deviante: vagabondaj, săvârşire de infracţiuni, prostituţie infantilă şi consum de substanţe
halucinogene.

32
 Centrul de consiliere pentru copil şi familie cu Compartimentul de
intervenţie în regim de urgenţă pentru copil a fost înfiinţat în ianuarie 2003 şi
se adresează persoanelor / familiilor în situaţie de risc, de abandonare sau de
instituţionalizare a copilului, respectiv de degradare / rupere a legăturii
familiale.
Ca atribuţii menţionăm următoarele: sprijin în clarificarea situaţiei
juridice a copilului din familiile comunităţilor pe raza judeţului, identificarea şi
sprijinul mamelor, cazuri sociale, care necesită ajutor material şi informaţional
în vederea integrării copilului în familie.
Se întocmeşte un program de evaluare şi monitorizare a femeii gravide,
se identifică beneficiarii direcţi, se evaluează nevoile şi se elaborează un plan
individualizat, se consiliază familiile care semnalează disfuncţionalităţi în
exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti, oferă sprijin emoţional şi
încurajează relaţia mamă – copil, dezvoltă relaţia copil – familie şi pregăteşte
reintegrarea copilului în familie, identifică nevoile reale şi îndrumă parinţii
către instituţiile abilitate în soluţionarea problemelor specifice, propune
acordarea de suport material sau financiar pentru familiile aflate în criză în
scopul facilitării integrării sociale, găseşte şi recomandă soluţii alternative
pentru planul de viitor al copilului.
De asemenea, se oferă sprijin de specialitate pentru copiii abuzaţi / neglijaţi în
familiile aflate în comunitate în vederea depăşirii situaţiei de criză prin care
trece copilul şi familia. Relele tratamente împotriva copilului sunt realităţi ale
vieţii familiale din România, realităţi pentru care serviciile destinate respectării
drepturilor copilului trebuie să fie pregătite. Situaţiile de viaţă ale copiilor
expuşi abuzurilor nu pot fi rezolvate prin măsuri doar administrative.

33
 Implicarea în viaţa unui copil victimă necesită o expertiză cu specific
interdisciplinar, de aceea, rezolvarea unor astfel de cazuri necesită colaborarea
unei întregi echipe pluridisciplinare care trebuie să aibă puncte comune de
vedere şi priorităţi unice- să funcţioneze în interesul primordial al copilului.
În cadrul compartimentului de intervenţie în regim de urgenţă funcţionează
telefonul copilului “983”, care poate fi apelat 24/24 de ore şi prin care se
asigură o permanentă monitorizare şi soluţionare a cazurilor semnalate de către
specialiştii din cadrul instituţiei noastre. În ipoteza în care trebuie să se
intervină în regim de urgenţă, ofiţerul de serviciu apelează la spijinul echipei
mobile, care se deplasează
în teritoriu şi soluţionează cazurile. Sistemul de protecţie presupune şi promovarea unor
alternative de tip familial, precum şi înfiinţarea unor servicii complementare, cum ar fi:
Centre de zi şi Centre de sprijinire a reintegrării şi integrării copilului în familie. Aceste
centre de zi oferă sprijin prin asumarea pe timpul zilei a responsabilităţilor părinteşti în
cazul în care familiile datorită programului şi / sau lipsei resurselor nu pot face acest lucru.
Centrul de pregătire şi sprijinire a reintegrării şi integrării copilului în familie pregăteşte,
asigură şi evaluează dezvoltarea relaţiilor familiale ale copilului pe baza unor contacte
directe cu aceasta, cu scopul de a promova reintegrarea copilului în familia sa biologică
sau de a promova măsurile de plasament sau adopţie.

Centrul de zi Agigea- Centrul de sprijinire a reintegrării şi integrării copilului în familie-

funcţionează din luna mai 2002. Se oferă servicii adecvate familiilor în situaţii de criză,
sprijinind astfel familia să-şi exercite responsabilităţile parentale. Părinţii au găsit aici un
loc în care îşi pot lăsa copilul câteva ore pe zi, cu convingerea că el va petrece o perioadă
plăcută şi va fi în siguranţă. Centrul oferă copilului ocazia de a experimenta rolul de
membru al unui grup de egali. Prin toate experienţele şi activităţile desfăşurate, copilul este
stimulat în vederea îmbogăţirii experienţelor sale cognitive. Centrul de zi oferă copilului
ocazia de a-şi dezvolta competenţele şi de a-şi construi deprinderi în toate domeniile vieţii
cotidiene
(comunicare şi limbaj, igienă personală, viaţă socială, activităţi de tip profesional).
Beneficiarii acestui centru sunt: copiii ce provin din familii din comunitate cu părinţi

34
şomeri, copii din familii cu nivel de trai scăzut, copiii ce provin din familii aflate la risc de
degradare/ruptură a legăturii familiale, copii din familii monoparentale sau în curs de
divorţ, copii cu cerinţe educaţionale speciale
(deficienţe, handicapuri, tulburări şi dificultăţi specifice). În cadrul şedinţei Consiliului
Judeţean Constanţa din data de 23.06.2005 prin Hotărârea nr.150 s-a aprobat trecerea
Centrului de zi Agigea de sub autoritatea şi finanţarea Consiliului
Judeţean Constanţa – Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
Constanţa sub autoritatea şi finanţarea Consiliului Local Agigea începând cu data de
01.07.2005, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 din Legea 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului.

Centrul Maternal Mangalia funcţionează din iunie 2000 şi are drept beneficiari
cuplurile mamă – copil aflate în risc de degradare / ruptură a legăturii familiale. În cadrul
centrului sunt ocrotite mame cu copii nou-născuţi cu risc de abandon, mame cu copii care
temporar nu au locuinţă sau se confruntă cu probleme financiare, profesionale şi de
relaţionare, cazuri în care mama este abuzată în familie sau în care copilul a fost victima
unui abuz din partea familiei, cazuri în care un copil este maltratat fizic/ psihic şi părinţii
nu pot asigura un minim de bunăstare pentru acesta, cazuri în care mama şi copilul sunt
abuzaţi sau neglijaţi de tată, gravide în ultimul trimestru de sarcină aflate în dificultate,
cuplu mamă – copil în vederea restabilirii legăturilor de familie şi cazuri în care copilul a
trecut printr-o formă de protecţie, dar este necesară o etapă intermediară de asistenţă si
suport pentru mamă în vederea reintegrării definitive a copilului în familia naturală.
Perioada de şedere în Centrul Maternal este în medie de 6 luni, dar nu mai mult de 1 an.

Centrul de primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat este
un serviciu care are drept misiune asigurarea protecţiei copilului, pe o perioadă
determinată de timp, atunci când acesta se află în pericol iminent în propria familie,
familia largită sau familia substitutivă.
Copiilor protejaţi în centru li se oferă sprijin concret şi sunt încurajaţi să menţină legăturile
cu părinţii, familia lărgită şi alte persoane importante pentru ei, dacă acest lucru nu

35
contravine interesului lor superior. Părinţii, familia lărgită şi alte persoane importante
pentru copil sunt implicate pe cât posibil în viaţa acestuia pe perioada şederii sale în cadrul
Centrului de primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat, astfel
încât reintegrarea sa familială să se pregatească şi să se realizeze în cele mai bune condiţii
şi in cel mai scurt timp de la admitere.
Centrul de primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi
exploatat contribuie la asigurarea condiţiilor necesare şi pregătirii corespunzătoare a ieşirii
copilului din centru, astfel încât copiii beneficiază de servicii concrete pentru a se reintegra
în familie şi/sau societate şi părăsesc centrul de primire în

regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat în condiţii de

siguranţă şi protecţie.
Copiii protejaţi în centrul de primire în regim de urgenţă pentru copilul
abuzat, neglijat şi exploatat beneficiază:
- de dreptul la intimitate, spaţiu personal şi confidenţialite într-un
mod cât mai apropiat de mediul familial, siguranţă, încredere şi
respect în toate aspectele vieţii lor pe tot parcursul şederii în cadrul
centrului;
- necesarul de îmbrăcăminte, rechizite şi alte echipamente
respectând
individualitatea şi nevoile specifice ale fiecărui copil, totodată fiind încurajaţi
să aleagă lucrurile necesare de ordin personal, în conformitate cu gradul lor de
maturitate;
- de o alimentaţie sănătoasă, hrănitoare, adaptată nevoilor legate
de dietă; - de servicii medicale, stomatologice sau alte servicii de
sprijin şi promovare a sănătăţii, fiind educaţi în spiritul unui mod
de viaţă sănătos. Evaluarea medicală este parte integrantă a
evaluării detaliate a copilului. Securitatea şi sănătatea copiilor sunt
protejate şi supravegheate permanent de personalul centrului de
primire în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi
exploatat;
- de activităţi educaţionale necesare dezvoltării lor optime prin

36
materiale şi mijloace corespunzătoare vârstei, de activităţi de
petrecere a timpului liber, de recreere şi socializare conform
vârstei, potenţialului de dezvoltare, intereselor şi opţiunilor
personale, contribuind astfel la dezvoltarea lor fizică, cognitivă,
socială şi emoţională;
- de intervenţie personalizată în cel mai scurt timp de la luarea în
evidenţă a cazului, întocmind programul personalizat de consiliere
şi/sau psihoterapie;
- de servicii specializate de consiliere şi/sau psihoterapie
individuală sau de grup.

37
Complexul de servicii comunitare “Orizont” funcţionează din 01.12.2002 şi
este rezultatul “Programului naţional de închidere a instituţiilor de tip vechi
destinate copiilor cu nevoi speciale, care nu pot fi restructurate”. Copiii care
beneficiază de serviciile complexului au handicap psiho-motor sever/profund şi
patologie asociată.
Centrul oferă beneficiarilor următoarele servicii:
- Evaluare complexă, diagnoză
- Recuperare psihomotorie
- Educaţie, socializare
- Asistenţă socială şi consilierea familiilor
- Rezidenţă, îngrijire şi supraveghere
- Asistenţă medicală (cabinet şi izolator medical)
- Asistenţă socială şi consiliere familială
- Preparare şi servire a meselor/întreţinerea
Centrul are ca scop oferirea de servicii şi programe de recuperare
adecvată nevoilor lor, pornind de la premisa că toţi copiii, indiferent de natură
sau de gradul dizabilităţilor să dobândească autonomie personală în vederea
reintegrării în comunitate şi a socializării.
Centrul de Zi şi Recuperare „Orizont” activează în cadrul Complexului
de Servicii Comunitare cu acelaşi nume şi are rolul de a asigura servicii şi
asistenţă de specialitate pentru copiii cu dizabilităţi psihomotorii severe şi
profunde din familie, dar şi din centrul de plasament. Această instituţie are
rolul de a preveni abandonul şi instituţionalizarea în rândul copiilor cu nevoi
speciale.
Centrul de Zi şi Recuperare:
- are o capacitate de 30 de locuri pentru copiii din familie;
- este dotat cu două săli de kinetoterapie, o sală de hidroterapie,
două săli de activităţi educative, cabinete pentru specialişti şi
anexe; - oferă următoarele servicii:
- recuperare psihomotorie – socializare – educaţie; - evaluare,
asistenţă socială, consiliere a familiilor; - coordonare.

38
 Complexul de servicii comunitare “Cristina” a luat fiinţă prin reorganizarea unui
centru de plasament tradiţional în iunie 2004, cu sprijinul Fundaţiei SeraRomânia, având
ca surse de finanţare Fundaţia Sera –Franţa. În cadrul centrului sunt ocrotiţi copiii grupaţi
în module de tip familial, dotate cu echipamente specifice pentru copiii cu insuficienţă
psiho-motorie severă.
Copiii beneficiază de o îngrijire specială de bază: alimentaţie, igienă, supraveghere,
medicaţie, educaţie, asistenţă socială. Munca educaţională precum şi programa
educaţională a centrului au ca obiectiv folosirea abilităţilor şi deprinderilor în cel mai bun
mod. Scopul este ca aceşti copii să devină cât mai independenţi şi autonomi şi să-şi
folosească reabilitarea socială pentru a putea fi acceptaţi în comunitate. Prioritatea o
constituie dezvoltarea deprinderilor lor atât cât capacitatea acestora o permite.
Ţinând cont de severitatea problematicii individuale a copiilor, un accent deosebit în
educaţia lor se pune pe dezvoltarea unor abilităţi elementare de autoîngrijire şi socializare,
care le pot asigura un minimum de autonomie personală, dat fiind faptul că majoritatea
dintre ei nu pot avea acces la o formă specială de învăţământ.
Serviciile de recuperare au ca scop final creşterea gradului de autonomie personală,
socializarea, atingerea nivelului maxim de performanţă cognitivă şi motorie posibil, în
vederea reintegrării copilului în familie şi/sau în comunitate. Se urmăreşte, de asemenea,
reducerea dependenţei de sistem şi sensibilizarea comunităţii locale în ceea ce priveşte
problematica acestor copii cu dizabilităţi.
Înfiinţat cu sprijinul Fundaţiei SERA ROMÂNIA, Centrul de Îngrijire şi
Recuperare de Zi “Cristina” din Constanţa şi-a deschis porţile în data de 10 Martie 2005,
fiind destinat copiilor cu dizabilităţi cu vârsta cuprinsă între 0-15 ani şi reprezentând o
formă de prevenire a abandonului şi instituţionalizării copiilor. Aceşti copii, proveniţi din
medii sociale diferite (familii cu nivel de trai mediu, dar şi familii defavorizate)
beneficiază de transport de la domiciliu, supraveghere, îngrijire, recuperare şi educaţie din
partea personalului. Capacitatea centrului este de 30 de copii şi funcţionează în perioada
septembrie-iunie după un program bine stabilit.

39
BIBLIOGRAFIE

1. Vlăsceanu, L., Zamfir, C., 1993, „Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, Bucureşti.
2. Voinea M. (1994). Restructurarea familiei: modele alternative de viaţă. în
Sociologie Românească. nr.5/1994. Bucureşti: Ed. Academiei.
3. Voinea, M. (1993). Psihosociologia familiei. Bucureşti: T.U.B.
4. Voinea, M. (1996). Aspecte psihosociale ale modelelor familiale ale tranziţiei în
România: accelerarea tranziţiei. Bucureşti: Ed. I.N.I.
5. Vrăsmaş, Ecaterina, 2008, „Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru
părinţi”, Ed. Aramis, Bucureşti.
6. Zamfir, C., Zamfir, E. (1997). Pentru o societate centrată pe copil Raport realizat
de Institutul de Cercetare a Calităţii vieţii. Bucureşti.
7. Zamfir, E. (1998). Situaţia copilului şi a familiei în România. Bucureşti: Ed.
Alternative.
8. Zapodeanu, Monica, 2005, „Terapii familiale şi asistenţa socială a familiei”, Ed.
Lumen, Iaşi.

40