ALIMENTELE IRADIATE – UN RISC PENTRU SĂNĂTATE ?

Prof. Diana Dungan

Prof. Diana Sorescu
Colegiul Tehnic Timişoara

Iradierea alimentelor se realizează prin expunerea acestora într-un câmp de radiaţii

ionizante. Problema aplicării radiaţiilor la conservarea alimentelor s-a dovedit destul de dificilă şi
complexă, necesitând studii în detaliu a procedeului de iradiere.
Iradierea alimentelor s-a efectuat pentru a obţine unul din următoarele efecte:
 controlul microbiologic,
 inhibarea unor procese vitale (încolţirea cartofilor şi a cepei),
 dezinfestarea,
 întarzierea maturării fructelor şi legumelor.
Numeroasele studii şi cercetări întreprinse dovedesc că în tehnica iradierii cărnii s-au
obţinut progrese reale atât în stabilirea efectelor asupra microflorei cât şi în evidenţierea
modificărilor nedorite a unor componenţi organici. Ca rezultat al studiilor efectuate s-au propus
metode pentru îmbunătăţirea proprietăţilor organoleptice şi a valorii biologice a cărnii iradiate.
Tipurile de radiaţii utilizate la conservarea cărnii:
 radiaţii infararoşii;
 radiaţii ultraviolete;
 radiaţii ionizante;
 microundele.

Radiaţiile infraroşii sunt radiaţii electromagnetice cu o lungime de undă cuprinsă între

10 m şi 7,8*10-7 m. În spectrul radiaţiilor electromagnetice ele se găsesc lângă spectrul vizibil şi
-3

sunt utilizate în unele procese termice. Sursele de radiaţii infraroşii sunt folosite cu rezultate foarte
bune în procesele de deshidratare a cărnii şi a preparatelor de carne, ele fiind absorbite superficial
de produsele respective care se încălzesc puternic favorizând termodifuzia umidităţii în timp ce
mediul (aerul) rămâne rece. Se folosesc şi la uscarea cerealelor, lactozei, coacerea pâinii, biscuiţilor
şi a produselor de patiserie.

Radiaţiile ultraviolete care cuprind porţiunea oscilaţiilor electromagnetice cu lungimea de

undă de la 3,8*10-7 m până la 6*10-10 m posedă o energie mai mare decât partea vizibilă a spectrului
şi de aceea au o puternică acţiune chimică (fotochimică). Ele se folosesc pentru sterilizarea
superficială, deoarece aproape că nu pătrund în interiorul cărnii. Din aceasta cauză iradierea cărnii
şi a produselor din carne, nu poate modifica în mod determinant componentele chimice foarte
sensibile la acţiunea radiaţiilor ultraviolete (proteine, lipide,etc). Practic în straturile interioare (cele
de la 0.1 mm faţă de suprafaţă) efectul iradierii cu raze ultraviolete nu se mai resimte. În schimb
acţionează intens asupra microorganismelor de pe stratul superficial al produsului iradiat.

Radiaţia ionizantă este emisă de atomi radioactivi. Un atom se compune dintr-un nucleu
(încărcat pozitiv) în jurul căruia orbitează electroni (încărcaţi negativ). În mod normal, numărul
sarcinilor pozitive din nucleu (protoni) este egal cu numărul electronilor din jurul nucleului şi
atomul este neutru din punct de vedere electric. Dacă un electron este expulzat de pe orbita
atomului, rezultă un electron negativ liber şi un ion încarcat pozitiv. Radiaţia ionizantă este radiaţia
care are suficientă energie pentru ca în urma interacţiei sale cu un atom să poată expulza un electron
de pe orbita atomului, formând ioni. Există trei tipuri importante de radiaţie ionizantă:
1. Radiatia α
 Particulele α (Heliu) se compun din doi neutroni (fără sarcina electrică) şi doi protoni
(încărcaţi pozitiv). Când particulele α traversează un material solid, ele interacţionează cu mulţi
atomi ai materialului respectiv pe o distanţă foarte mică. Dau naştere la ioni şi îşi consuma toată
energia pe acea distanţă scurtă. Cele mai multe particule α îşi vor consuma întreaga energie la
traversarea unei simple foi de hârtie. Principalul efect asupra sănătăţii al particulelor α apare când
materialele α -emiţătoare sunt ingerate sau inhalate, iar energia particulelor α afectează ţesuturile
interne, cum ar fi plămânii.
2. Radiaţia β
Particula β este un electron liber. El penetrează materialul solid pe o distanţă mai mare
decât particula α . Efectele asupra sănătăţii asociate particulelor β se manifestă în principal atunci
când materialele beta-emiţătoare sunt ingerate sau inhalate.
În cazul radiaţiilor α şi β , a căror energie se măsoară în electronvolţi (eV), transferul de
energie este invers proporţional cu pătratul vitezei particulei ionizate. Amploarea şi persistenţa
efectelor biologice rezultate din impactul radiaţiilor cu materia organică depind de distanţa de la
care se realizează iradierea, densitatea radiaţiei şi durata iradierii.
3. Radiaţia γ
Radiaţia γ (raza γ ) se prezintă sub forma de unde electromagnetice sau fotoni emişi din
nucleul unui atom. Ei pot traversa complet corpul uman, putând fi oprite doar de un perete de beton
sau de o placă de plumb groasa de 15 cm. Radiaţia γ este oprită de: apă, beton şi, în special, de
materiale dense, cum ar fi uraniul şi plumbul, care sunt folosite ca protecţie împotriva expunerii la
acest tip de radiaţie.
Conservarea cu ajutorul radiaţiilor ionizante (în principal γ ) este utilizată în următoarele
scopuri :
 eliminarea microorganismrelor patogene (radicidaţie 1-4 kGy);
 eliminarea microorganismrelor de alterare – forme vegetative (radurizare – radiopasteurizare
1-6 kGy);
 eliminarea microorganismelor – forme vegetative şi spori, (radapertizare sau radiosterilizare
15-60 kGy).
Acţiunea electronilor acceleraţi şi a radiaţiilor γ se manifestă la nivel de atomi şi la nivel de
molecule cu efecte negative asupra principiilor nutritive şi enzimelor din alimente.

Microundele şi curenţii de înaltă frecvenţă sunt formate din două câmpuri (electric şi
magnetic) şi se caracterizează prin frecvenţă (Hz), viteză (c = 300.000 km/s) şi lungime de undă (λ).
Microundele se caracterizează prin următoarele proprietăţi:
 traversează aerul, materialele plastice, porţelanul şi sticla;
 sunt reflectate de suprafeţele metalice;
 sunt absorbite de apă şi alimente.
Absorbţia microundelor de către produsele alimentare se manifestă prin transformarea
energiei lor în căldură prin următoarele mecanisme:
 conducţie ionică,
 rotaţia dipolului,
 electrostricţiune,
 piezoelectricitate,
 rezonanţă fero- şi ferimagnetica.
Cele mai importante mecanisme sunt conducţia ionica şi rotaţia dipolului.
Conducţia ionică se datoreşte faptului că în orice produs alimentar se găsesc şi substanţe cu
sarcini electrice libere, capabile să se deplaseze sub influenţa câmpului magnetic şi să întâlnească în
calea lor substanţe cu sarcină electrică nulă. În funcţie de numărul şi frecvenţa şocurilor de
“întâlnire”, energia microundelor se transformă în energii cinetice slabe dezordonate care, însumate
formează energia termică, mare parte din aceasta fiind acumulată în produs în funcţie de capacitatea
termică masică, iar cealaltă parte , mai mică, este difuzată mediului înconjurator.
Substanţele din alimente care au sarcini electrice legate sunt organizate în dipoli (în
principal apa din produsul alimentar, dar şi din proteine şi glucide), sub influenţa undelor
electromagnetice de înaltă frecvenţă intră în rotaţie, cu revenire la starea iniţială la schimbarea de
frecvenţă. Rotaţia produce frecare, iar aceasta generează energie termică, care va fi cu atat mai mare
cu cât frecvenţă undelor electromagnetice este mai mare.

Astăzi, peste 40 ţări au eliberat brevete pentru tratarea a ~60 tipuri de alimente de la
condimente, cereale, fructe, legume, până la carne de pui dezosată, carne roşie, fructe de mare, chiar
produse prelucrate (cârnaţi, brânză).
Interesul în tratarea alimentelor prin iradiere creşte ca urmare a:
 pierderilor masive de recoltă prin infestare şi contaminare
 creşterea incidenţei toxiinfecţiilor alimentare
 mondializării – dezvoltarea comerţului cu produse alimentare conduce la necesitatea unor
standarde de calitate a produselor şi a unor măsuri de protecţie a ecosistemelor
Doze utilizate în funcţie de scopurile iradierii sunt :
Doze < 1 kGy:
 inhibarea încolţirii (cartofi, ceapă, usturoi);
 întârzierea maturării/coacerii (fructe);
 dezinsecţie (cereale);
 inactivarea paraziţilor/carantina (fructe)
Doze 1-10 kGy:
 reducerea contaminării microbiene (condimente, legume, fructe deshidratate, carne)
 eliminarea patogenilor (carne, praf de ouă)
Doze > 10 kGy:
 control microbian (condimente)
 sterilizare - hrană pentru bolnavi imunodeficienţi, soldaţi, cosmonauţi

Procesul de conservare cu radiaţii ionizante distruge vitaminele, mineralele şi văduveşte

hrana de gust sau miros. Metoda are beneficiul că vegetalele rămân „proaspete” timp îndelungat.
Alimentele iradiate sau ionizate nu trebuie confundate cu alimentele contaminate. Hrana
contaminată presupune prezenţa nedorită a unor particule radioactive, pe când legumele sau fructele
iradiate sunt supuse deliberat unui tratament destul de periculos cu raze ionizante pentru a fi
conservate.
Primele alimente supuse iradierii au fost fructele şi legumele. Americanii au observat, cu
aproape 80 de ani în urmă că, în urma expunerii la radiaţii ionizante, fructele şi legumele îşi
păstrează prospeţimea timp îndelungat, iar insectele şi microorganismele ce se dezvoltă în mod
natural în ele sunt distruse.
Deşi au apărut proteste din partea multor cercetători care au încercat, şi la vremea aceea, să
tragă un semnal de alarmă în legătură cu eventualele consecinţe nocive asupra sănătăţii,
Administraţia alimentelor şi medicamentelor din SUA a aprobat, în 1963, iradierea alimentelor ca
mijloc de conservare. Alimentele iradiate nu sunt periculoase, susţin unii dintre specialişti, alţii sunt
însă de altă părere. Alimentele pot fi iradiate cu raze gama sau cu raze X. Tehnologia prin iradiere
cu raze gama foloseşte substanţe radioactive, Cobalt 60 sau Cesiu 137.
În România există un act normativ, emis în anul 2001, care reglementează producţia,
importul şi comercializarea alimentelor şi a ingredientelor alimentare tratate cu radiaţii ionizante.
Acest act normativ obligă Ministerul Sănătăţii să emită şi să actualizeze lista produselor alimentare
ce pot fi iradiate şi dozajul de iradiere, în conformitate cu o listă similară care este valabilă în
Comunitatea Europeană.
 Folosirea acestui procedeu de conservare a alimentelor face înconjurul lumii şi asistăm, în
prezent, la o adevărată explozie a numărului de instalaţii de iradiere a alimentelor în numeroase
state. China, care, în 2003, avea şapte instalaţii de iradiere a hranei, a ajuns la 50 în 2006, iar India
şi-a propus, până în 2012, să construiască 25 de instalaţii în plus faţă de cele existente pe teritoriul
său. Mexicul nu se lasă mai prejos şi promite să aibă cea mai mare instalaţie de iradiere a
alimentelor din lume.
Dar care ar putea fi efectele nocive pe o perioadă îndelungată asupra organismului uman,
ale hranei conservate astfel ? Riscurile pe care le prezintă alimentele iradiate nu au fost încă
identificate cu precizie, iar rarele studii pe această temă au fost deseori discreditate.
Conservarea alimentelor cu ajutorul razelor ionizante favorizează delocalizarea
producţiilor agricole şi pune în pericol economiile locale şi mediul. Culturile agricole se realizează
în condiţii îndoielnice, pentru a grăbi câştigul, iar transportul pe rute foarte mari generează un
consum deloc neglijabil de carburanţi.
Centralele de iradiere sunt, la rândul lor, periculoase, deoarece utilizează substanţe
radioactive, iar numărul lor a crescut foarte mult în ultimii ani. Populaţia care se află în preajma
acestor uzine de tratare a alimentelor cu raze ionizante nu este avertizată asupra riscului pe care-l
reprezintă scurgerea acccidentală a substanţelor radioactive sau asupra pericolelor ce ar putea
apărea în caz de incendiu.

Bibliografie :

1. ****, Compendiu de fizică pentru admitere în învăţământul superior, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1978
2. Gheorghe Cristea, Ioan Ardelean, Elemente fundamentale de fizică, vol. I, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1980
3. Enciclopedia pentru tineri Larousse, Energia şi materia, Enciclopedia Rao
4. Simona Bratu, Vasile Fălie, Fizică, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2007
5. www.iveg.ro
6. www.ecomagazin.ro
7. www.andrad.ro/ro/?id=10040&lang=ro
8. www.irasm.ro/is/is_rom/t3.htm
9. www.agir.ro/buletine/32.pdf