Tudor Arghezi rămâne un răzvrătit cu ochii aţintiţi spre cer.

Universurile lui
poetice ţâşnesc din aceiaşi tensiune sufletească singulară. Imaginaţia creatoare
argheziană se exercită în direcţia dimensiunii utopice a vieţii şi presupune mereu
un plan extraistoric, absolut. „Ruga de seară” poetul şi-o adresează „infinitului”
cerându-i „umil, senin şi mulţumit” să schimbe universul.
Universurile lui poetice sunt scoase din zonele injustiţiei şi descondiderării.
Ele se organizează în jurul câtorva simboluri care implică ideea inferiorităţii, chiar
atunci când presupun extremele altitudini, aşa cum se întâmplă cu „piscurile mari
de piatră”.
La Arghezi, vărfurile munţilor evocă lumea spiritului însetat de absolut şi
condamnat pentru aceasta să ducă o existenţă neânţeleasă şi solitară.

„Şi-nghite-mă întreg, în haos,

..............................................
Că las în urma mea repaos,
Şi-o foaie nouă de adaos.
La cartea veşnicului mit,
În care visul mi-e strivit
Ca un vlăstar de mărgărit.”

„Portret”- ars poetica

Personalitatea artistică a lui Tudor Arghezi este greu reductibilă. Eugen

Lovinescu a observat âncă din 1923 aceasta, indicând complexitatea psihologiei
poetului, „suflet faustian, ân care nu sălăşuiesc numai <<două suflete>>, ci se
cunosc principiile contradictorii, ale omului modern.”
Arghezi însuşi se definea astfel, spunând:

„M-am zămislit ca-n basme cu şapte frunţi şi şapte

Grumazi şi sapte ţeste.
Cu-o frunte dau în soare, cu celelalte-n noapte,
Şi fiecare este
Şi nu este.

Sunt înger, sunt şi diavol şi fiară şi-alte asemeni