ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ

ARPI

Transferurile de tip sine-obiect

Transferurile clinice reprezintă manifestările în situația clinică analitică a nevoilor arhaice

distorsionate și sistemele de apărare împotriva lor achiziționate în timpul copilăriei cu cele mai
timpurii relații sine-obiect.
Totuși, este ușor de uitat că întotdeauna există un declanșator în situația actuală aici-și-acum care
aduce amintirile și sistemele defensive din trecutul arhaic în situația prezentă ca transfer. Uneori
analistul se poate purta într-un mod care să îi pară total nerezonabil sau ostil sau seducător sau
neacceptabil în anumite moduri celui analizat. Reacții intense, de exemplu, în apărarea de a
menține structura sinelui intactă, pot fi provocate prin astfel de comportamente în situația actuală
fără a conține aspecte semnificative ale transferului din trecut.
Tipuri
Transferul de fuzionare
Transferul de fuzionare reprezintă în situația analitică restabilirea unei experiențe de identitate cu
(sinele) obiectul unei dezvoltări anterioare printr-o extensie a sinelui pentru a include (sine-
obiectul) analistul. Se manifestă printr-o așteptare conform căreia analistul nu este centrul
inițiativei (de ex. un agent, în fraza lui Kohut), dar este subiectul inițiativei pacientului, de
exemplu, ca membrele pacientului. Uneori pacientul se așteaptă ca analistul să rezoneze atât de
mult cu nevoile și gândurile sale astfel încât să le cunoască fără a le verbaliza. Uneori transferul
de fuzionare se manifestă prima dată prin apărarea împotriva sa, și anume printr-o nevoie
excesivă de a rămâne la o distanță cât mai aparentă față de sine-obiect, de exemplu într-o izolare
de tip schizofrenic sau într-o armură comportamentală schizoidă sau paranoică. Apărarea este
necesară pentru a proteja împotriva traumei copleșitoare care ar fi experimentată dacă fuzionarea
cu sinele-obiect nu ar avea succes din cauza ezitării sinelui-obiect de a fi prins și controlat.
Adesea este foarte dificil să discerni între cauzele de la rădăcina vulnerabilității sinelui în timpul
dezvoltării unui anumit individ. A fost prima teama părintelui de a fi prins în copil sau nevoia
copilului de a se retrage pentru a evita stări traumatice? A fost nevoia cea din urmă o reacție la
percepția sau percepția greșită a intruziunii parentale, sau un temperament nativ letargic? Alte
constelații ale interacțiunii dintre copil și îngrijitor, asociate experiențelor sine-obiect se poate să
fi lăsat amprenta pe sinele aflat în dezvoltare. Se speră ca experiența de transfer cu analistul să
genereze indicii pe care analistul să le poată recunoaște ca re-experiențe de dezvoltare
interpretabile.
Transferul-oglindă
Din păcate, termenul ”transfer-oglindă” a fost utilizat de Kohut în două moduri: 1) ca termen
generic pentru diverse tipuri de transfer care afirmă sinele – și anume oglinda, fuzionarea și

1
 ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ
ARPI

transferul alter-ego – și (2) adevăratul transfer-oglindă, în contra-distincție cu transferul

idealizării. Acestea au dus la o anumită confuzie și mă restricționez la utilizarea termenului doar
cu cel de-al doilea sens. Adevăratul transfer-oglindă se referă la restabilirea unei nevoi timpurii
de acceptare și confirmare a sinelui de către sinele-obiect. Se manifestă ca cerință adresată
analistului (sau ca apărare împotriva acestei cerințe) de a confirma sinele pacientului prin
recunoaștere, admirație sau laudă la adresa acestuia.
Transferul alter-ego (îngemănare)
Transferul alter-ego reprezintă re-experimentarea unei nevoi timpurii care atinge punctul
culminant în starea latentă- nevoia de vedea și de a înțelege pe altul care este similar sinelui și în
același timp de a fi văzut și înțeles de către cineva asemănător. Kohut a clasificat inițial
transferul alter-ego ca un tip generic de transfer-oglindă, însă mai târziu l-a conturat ca tip de
transfer separat. Se manifestă în general ca nevoia de a fi ca analistul în ceea ce privește
înfățișarea, modul de a fi, perspectiva și opinia. Din punct de vedere de dezvoltare, relația de tip
alter-ego este asociată cu fantezia unui prieten imaginar și este importantă în achiziționarea unor
îndemânări și competențe.
Transferul idealizării
Transferul idealizării reprezintă restabilirea nevoii unei experiențe de fuzionare cu un sine-obiect
calm, puternic, înțelept și bun. Poate manifesta mai mult sau mai puțin mascata admirație față
analist, față de caracterul și valorile acestuia, sau poate manifesta apărarea împotriva transferului
ca depreciere prelungită aspră a analistului.
Transferul de creativitate
Transferul de creativitate este termenul lui Kohut (1976) pentru nevoia tranzitorie de a avea
anumite personalități creative pentru o experiență de fuzionare cu un sine-obiect angajat în
sarcini foarte creative. Un exemplu poate fi nevoia lui Freud de Fliess1 în timpul redactării operei
Interpretarea viselor (1900).
Transferul adversarial
Transferul contradictoriu reprezintă nevoia de a experimenta o relație de tip sine-obiect de
sprijin, dar totuși adversativă, o relație de tip aliat-antagonist (cf. Wolf, 1980c, pp. 125-126).
Copilul de doi ani care răspunde la nevoia de a se experimenta autonom, dar are nevoie ca
autonomia sa să fie acceptată cordial.

1
Wilhelm Fliess

2
 ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ
ARPI

Nevoi Sine-obiect generale

Pentru a-și menține coeziunea, vigoarea și echilibrul, sinele sănătos are nevoie de a i se fixa un
mijloc experimentat ca furnizor constant al ambianței unui sine-obiect auto-susținut. Vor fi
diferențiate cinci tipuri de nevoi sine-obiect în următoarea schemă generală:
1. Nevoile de oglindire: nevoia de a te simțit afirmat, confirmat, recunoscut; de a te simți
acceptat și apreciat, mai ales atunci când ești capabil să te dezvălui.
2. Nevoile de idealizare: nevoia de se experimenta pe sine ca a fi parte dintr-un sine-obiect
admirat și respectat; nevoia de a fi acceptat și de a fuziona cu un sine-obiect stabil, calm,
non-anxios, puternic, înțelept, protectiv care posedă calitățile care îi lipsesc subiectului.
3. Nevoile alter-ego: nevoia de a experimenta o asemănare esențială cu sinele-obiect.
4. Nevoile adversariale: nevoia de a experimenta sinele-obiect ca o forță benignă opusă care
continuă să sprijine și să răspundă în timp ce permite sau chiar încurajează opoziția activă,
confirmând o autonomie cel puțin parțială; nevoia de disponibilitate din partea experienței
unui sine-obiect de asertivitate și confruntare contradictorie vis-a-vis de sinele-obiect fără a
pierde caracterul cordial al acelui sine-obiect.
5. Nevoile de fuziune:
a. extensia sinelui: o formă primitivă a nevoii de oglindire care își găsește confirmarea
sinelui doar în experiența de a fi unul cu sinele-obiect oglindit.
b. cu sinele-obiect idealizat: o intensificare a nevoii de idealizare care presupune a fi unul
cu sinele-obiect idealizat.
6. Nevoile de eficacitate: nevoia de a experimenta faptul că individul are impact asupra
sinelui-obiect și că este capabil să evoce experiențele sine-obiect de care are nevoie.

3
 ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ
ARPI

• Identificarea proiectivă

Melanie Klein a introdus termenul de identificare proiectivă în ‘Notes on Some Schizoid

Mechanisms’ (1946) și l-a aplicat într-un proces psihologic ce apare în faza paranoic-schizoidă a
dezvoltării în care ”părțile negative ale sinelui sunt împărțite și proiectate asupra altei persoane
din cauza efortului de a scăpa de propriile ”obiecte negative” care amenință să distrugă sinele din
interior. Aceste obiecte negative sunt proiectate cu scopul de controla și de a poseda obiectul-
Identificarea proiectivă și tehnica psihoterapeutică.

Bion 1959 p.314: Identificarea Proiectivă face posibilă investigarea propriilor sentimente ale
copilului într-o personalitate suficient de puternică pentru a le conține.

În primul rând există fantezia inconștientă a proiectării unei părți ale sinelui într-o altă persoană,
și de a prelua controlul asupra persoanei din interior. Apoi, există o presiune exercitată prin
interacțiunea interpersonală cum ar fi faptul că receptorul proiecției experimentează presiunea de
gândi, de a se simți și de a se comporta într-un mod congruent cu proiecția. În final, după
procesarea psihologică a receptorului, sentimentele proiectate sunt re-internalizate de către
proiector. (Ogden)

Merită să ne gândim dacă această înțelegere a identificării proiective ar putea duce sau nu direct
la întrebarea cu privire la mijloacele prin care psihoterapia și psihanaliza contribuie la
dezvoltarea psihologică. Se poate ca esența a ceea ce este terapeutic pentru pacient să fie în
abilitatea terapeutului de a primi proiecțiile pacientului, de a utiliza diverse fațete ale sistemului
propriei personalități, mult mai mature, pentru a procesa proiecția și pentru a face proiecția
digerată disponibilă pentru re-internalizarea prin interacțiunea terapeutică (Langs 1976, Malin &
Grotstein 1966, Racker 1957, Searles 1963)

Identificarea proiectivă este un process psihologic care reprezintă simultan un sistem de apărare,
un mijloc de comunicare, o formă primitive de relaționare cu obiecte și o cale către schimbarea
psihologică. (P.20, Ogden)

Prin identificarea proiectivă, proiectorul are fantezia inconștientă primară de a scăpa de părțile sale nedorite
proiectându-le asupra altei persoane; și, în final, de a redescoperi o versiune modificată a ceea ce a fost
extirpat.

Proiectorul operează, în parte, la nivel de dezvoltare, în cadrul căreia există o neclarificare a limitelor dintre
sine și reprezentarea obiectului. Cel care proiectează se simte ”unul și același” cu persoana asupra căruia
proiectează (Schafer), pe când în proiecția simplă cel care proiectează se simte înstrăinat, amenințat sau
deconectat față de persoana asupra căreia proiectează.

4
 ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ
ARPI

• Procesul paralel

Procesul paralel reprezintă oglindirea în ședințele de supervizare ale proceselor dintre terapeut și client, în
baza formei și al aspectelor centrării lor (Gilbort and Evans, 2000). “Procesul paralel nu poate avea loc
dacă o persoană este total vindecată, se poate întâmpla doar când un proces inconștient al unei persoane
atinge procesul inconștient al altei persoane. Sarcina terapeutică nu este oprirea procesului deoarece
aceasta nici nu este posibilă, ci identificarea sensului și descoperirea unei modalități a aduce procesul
inconștient în planul conștient. Atingerea celor două procese inconștiente reprezintă un spațiu pentru
dezvoltare a ambelor persoane; reprezintă o șansă pentru dezvoltare. Un client, un terapeut sau chiar un
supervizor își repetă povestea. Este inevitabil și este în regulă. Impasurile în terapie au loc din cauza
incapacității de a recunoaște inconștientul relațional.” (Evans, 2007 curs oral). Sarcina supervizorului este
să reflecteze asupra sensului oricărei experiențe a procesului paralel pentru a înțelege deficitul în dezvoltare
care cere atenție și modul prin care terapeutul poate fi invitat la a repeta istoria clientului (Evans și Gilbert,
2005)

• Teoria câmpului

În teoria câmpului, orice schimbare în câmp afectează întregul câmp. Generează unde în câmp.–
(p.269 Awarness Dialogue * process Yontef)

În teoria fenomenologică a câmpului, ceea ce este studiat este definit de experiența aceluiași
observator – p. 240

În teoria câmpului, toate evenimentele și lucrurile sunt construite în baza condițiilor câmpului și
a intereselor celui care percepe (p.288)

Perls, Hefferline și Goodman (1951) susțin că teoria câmpului este abordarea originală,
nedistorsionată, cu privire la viață.

Patrick Casement, 1985, scrie despre căutarea inconștientă a pacientului pentru experiența
terapeutică necesară.

Transferul

Transferul – expresia unei încercări psihologice universale de a organiza experiențe și de a

construi sensuri (Storolow). Este bipolar – manifestă atât nevoia funcțiilor de ‘îngrijire’ ale

5
 ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ
ARPI

sinelui-obiect cât și dimensiunea conflictuală repetitivă a experienței clientului. (Repetitie și

reparare) – Hycner and Jacobs
Transferul nu este nici o regresie, nici o destituire a trecutului, ci mai degrabă o expresie a
influenței continue de a organiza principii și ilustrații cristalizate din experiențele formative
timpurii ale clientului. (Stolorow)
Transferul și contra-transferul construiesc împreună un sistem inter-subiectiv de influență
comună reciprocă. ( Stolorow)
Transferul se schimbă în funcție de procesul terapeutic al clientului și sunt explorate diverse
fațete ale sale.
Transferul este o manifestare și o expresie a dinamicii inconștiente ale scenariilor de viață–
Richard Erskine
Berne descrie ‘scenariile’ ca un fenomen de transfer.

Contratransfer:

Contratransferul reprezintă sentimentele terapeutului față de client. Contratransferul este împărțit

între ceea ce aduce terapeutul – ceea ce poate fi numit pro-activ și acel lucru la care reacționează
terapeutul în pacient – adesea denumit contra-transfer reactiv /inductiv. Diferențierea separă
două tipuri majore de contra-transfer în funcție de contextul în care terapeutul reacționează la
pacient sau își introduce pro-activ propril transfer în relația terapeutică. (Clarkson)
În mod progresiv, contratransferul a devenit recunoscut ca o sursa de informații despre client,
potențial utilă. Casement vorbește despre ‘comunicarea prin impact, pentru a descrie efectul pe
care unii client îl au asupra terapeutului lor, atunci când nu sunt capabili sa își exprime durerea în
cuvinte. (Maria Gilbert)
Contratransferul a fost perceput tradițional ca problemele nerezolvate ale psihoterapeutului din
trecut (Racker, 1968). Totuși, din perspectivă terapeutică relațională, contra-transferul se referă
la sentimentele, imaginile, fanteziile și reacțiile pe care la are un terapeut sănătos din punct de
vedere psihologic ca reacție unică la comunicarea inconștientă a unui anumit client (Bollas,
1979).

Articol Richard Erskine:

6
 ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ
ARPI

”Bowlby a descris atașamentul securizat ca emergent din reciprocitatea bucuriei copilului și

îngrijitorului în ceea ce privește conexiunea lor fizică și relația emoțională. Copiii cresc cu un
atașament securizat când îngrijitorii se bucură să satisfacă nevoile relaționale ale copilului – cum
ar fi nevoia de validare, nevoia de companie, nevoia de a avea pe cineva "mai puternic și mai
înțelept" pe care să se poată baza (Bowlby, 1988, p.12), sau nevoia de a influența ceea ce
întâmplă în relație.
Tocmai am menționat patru nevoi relaționale. În cercetarea calitativă efectuată la Institutul de
Psihoterapie Integrativă asupra nevoilor esențiale în dezvoltarea umană, au fost identificate opt
nevoi relaționale în analiza de patru factori (Erskine, 1998). Deși se poate să existe un număr mai
mare de nevoi relaționale, cele opt la care fac referință reprezintă acele nevoie pe care clienții le
descriu cel mai frecvent când vorbesc despre relațiile semnificative. Nevoile relaționale
reprezintă nevoile uncie fiecărui contact interpersonal; ele nu reprezintă nevoile fiziologice
bazice ale vieții, cum ar fi mâncarea, aerul sau temperatura adecvată. Ele reprezintă elementele
fiziologice esențiale care măresc calitatea vieții și dezvoltarea unei senzații de pozitivitate a
sinelui în cadrul relației. (Erskine & Trautmann, 1996/97).
Nevoile relaționale sunt părțile componente ale dorinței umane universale de relații intime și
atașament securizat. Acestea includ 1) nevoia de siguranță, securitate, 2) validare, afirmare și
semnificație în cadrul relației 3) acceptare din partea unei persoane stabile, protective de care
poate depinde 4) confirmarea experienței personale, 5) auto-definirea, 6) a avea impact asupra
celeilalte persoane, 7) inițiativa celuilalt și 8) exprimarea iubirii (Erskine, Moursund &
Trautmann, 1999).
Mary Ainsworth și colegii săi de cercetare (1978) au descoperit că mamele copiilor cu atașament
securizat rezonau la ritmul și starea bebelușilor, erau sensibile la dezacorduri și corectau erorile
de rezonanță. Există cinci implicații atât în această cercetare cât și în opera lui Bowlby's (1969,
1973, 1980) pentru practica eficientă a psihoterapiei. Cele cinci componente esențiale sunt:
1) necesitatea rezonanței continue a psihoterapeutului la ritmul și starea clientului;
2) importanța sensibilității terapeutului la dezacordurile terapeutice
3) semnificația asumării responsabilității din partea psihoterapeutului cu privire la erorile
terapeutice;
4) conștientizarea și flexibilitatea terapeutului în ceea ce privește a răspunde la nevoile
relaționale ale clientului aflate în continuă schimbare; și
5) importanța vitalității clientului și bucuria reciprocă în relația cu clientul.
Vindecarea atașamentului nesecurizat se întâmplă printr-o relație terapeutică plină de contact- o
relație plină de cercetare respectoasă, recunoaștere, validare și normalizare a nevoilor relaționale
cât și a stilului clientului de compensare când nevoile nu-i sunt satisfăcute. Dacă vrem să fim

7
 ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ
ARPI

eficienți în vindecarea modelelor de atașament nesecurizat, fixat, cercetarea, validarea sau

normalizarea trebuie să fie bazate pe o fundație de rezonanță afectivă susținută.”
Fragment tradus din: http://www.integrativetherapy.com/ru/articles.php?id=73

Identificarea proiectivă:
Prin identificarea proiectivă, proiectorul are fantezia inconștientă primară de a scăpa de părțile
sale nedorite proiectându-le asupra altei persoane; și, în final, de a redescoperi o versiune
modificată a ceea ce a fost extirpat.
În primul rând există fantezia inconștientă a proiectării unei părți ale sinelui într-o altă persoană,
și de a prelua controlul asupra persoanei din interior. Apoi, există o presiune exercitată prin
interacțiunea interpersonală cum ar fi faptul că receptorul proiecției experimentează presiunea de
gândi, de a se simți și de a se comporta într-un mod congruent cu proiecția. În final, după
procesarea psihologică a receptorului, sentimentele proiectate sunt re-internalizate de către
proiector.
Proiectorul operează, în parte, la nivel de dezvoltare, în cadrul căreia există o neclarificare a
limitelor dintre sine și reprezentarea obiectului. Cel care proiectează se simte ”unul și același” cu
persoana asupra căruia proiectează (Schafer), pe când în proiecția simplă cel care proiectează se
simte înstrăinat, amenințat sau deconectat față de persoana asupra căreia proiectează.
Aceste lucruri se întâmplă în identificarea proiectivă. Identificarea proiectivă reprezintă un
proces psihologic care reprezintă simultan un tip de apărare, un mod de comunicare și o formă
primitivă de relaționare cu obiectele, o cale către schimbarea psihologică. Ca sistem de apărare
ajută la generarea unui sentiment de distanță psihologică față de aspecte nedorite sau
înspăimântătoare ale sinelui. Ca mod de comunicare este un proces prin care sentimentele sunt
congruente cu propriul sine și sunt induse într-o altă persoană, generând impresia de a fi înțeles
de celălalt. Ca tip de relație cu obiecte este o cale de a fi cu și de a relaționa parțial separat cu un
obiect și ca o cale de schimbare psihologică reprezintă un proces prin care sentimentele care
provoacă dificultăți sunt procesate de altă persoană și sunt făcute disponibile pentru re-
internalizare în formă alterată. (Ogden)