Academia de Studii Economice din Bucureşti

DREPTUL AFACERILOR
Curs pentru învăţământ economic

Conf. univ. dr. Charlotte ENE

1
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –I-

Noțiuni introductive

Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă facilitează înţelegerea următoarelor instituţii:

- sistemul de drept, structura acestuia: drept public şi drept privat;
- noţiunile de ramură de drept, de instituţie juridică,
- ce este dreptul afacerilor;
- norma juridică şi aplicarea ei în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor;
- sistemul izvoarelor de drept al afacerilor.

Secţiunea A

Noţiunea de DREPT

1. Accepţiunile noţiunii de drept

i) Drept obiectiv = reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate de stat cu scopul de a
reglementa relaţiile dintre oameni în cadrul societăţii.
În cadrul dreptului obiectiv distingem dreptul pozitiv, adică totalitatea normelor juridice
aflate în vigoare la un anumit moment dat şi reprezintă componenta activă a dreptului obiectiv.
ii) Drept subiectiv = reprezintă posibilitatea (facultatea, prerogativa) unei persoane,
recunoscută şi ocrotită de dreptul obiectiv (de lege) de a avea o anumită conduită şi de a
pretinde persoanei(lor) obligate să aibă o comportare (conduită) corespunzătoare dreptului său,
comportare care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
iii) Ştiinţa dreptului = reprezintă ştiinţa socială care are ca obiect de cercetare ansamblul
regulilor de conduită (normelor juridice) adoptate de stat (care formează dreptul obiectiv)
precum şi cerinţele sociale care au impus statului să reglementeze, să adopte norme juridice

2. Sistemul legislativ : diviziunile dreptului; ramurile de drept; instituție juridică

a. Diviziunile dreptului
În funcţie de tipul relaţiilor sociale pe care le reglementează, sistemul de drept
românesc cunoaşte două mari diviziuni: dreptul public şi dreptul privat.
i. Dreptul public cuprinde normele juridice care guvernează organizarea statului, raporturile
dintre stat şi particulari precum şi raporturile dintre diferitele organisme ale statului. În
exercitarea puterii sale suverane, statul stabilește raporturi juridice cu membrii societății,
guvernate de dreptul public, care sunt de regulă raporturi juridice de subordonare.
ii. Dreptul privat cuprinde normele care guvernează raporturile dintre membrii societății
(denumiți și paticulari). Raporturile de drept privat sunt, de obicei, raporturi de egalitate
juridică, în sensul că niciunul dintre membrii societății implicat nu îşi poate impune voinţa sa
juridică asupra celorlalți membri. Şi statul poate participa la asemenea raporturi juridice,
situaţie în care acţionează nu în virtutea puterii sale suverane, ci ca un simplu particular (ca o
simplă persoană juridică).

2
b. Ramurile de drept
Fiecare diviziune a dreptului intern se structurează la rândul ei în ramuri de drept.
Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice legate între ele atât prin obiectul de
reglementare (grupul de relaţii sociale pe care îl reglementează), cât şi prin metoda de
reglementare.
 În cadrul dreptului public regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul financiar şi fiscal, dreptul penal, dreptul procesual penal şi
dreptul internaţional public etc.
 În cadrul dreptului privat regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul civil1, drept
procesual civil, dreptul de proprietate intelectuală și industrială, dreptul transporturilor, dreptul
asigurărilor, drept bancar, dreptul muncii, dreptul internaţional privat etc.
Cu toate acestea, în ultima perioadă, în practică, se poate constata o întrepătrundere a
instituţiilor juridice care aparţin unor ramuri de drept diferite sau care se găsesc la intersecţia
dintre cele două diviziuni. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă dreptul afacerilor
care nu este o ramură de drept, în accepţiunea clasică a termenului, sus definit.

Dreptul afacerilor este o disciplină compozită, care reuneşte un ansamblu de norme şi de

instituţii juridice diverse, care în mod tradiţional se regăsesc în cuprinsul ramurilor de drept
privat şi de drept public, unite prin aceea că slujesc aceluiaşi obiectiv: reglementarea
desfăşurării afacerilor.

c. Instituția juridică
Fiecare ramură de drept este alcătuită dintr-o serie de instituții juridice.
Instituţia juridică reprezintă o grupare unitară, relativ distinctă de norme de drept, prin care se
reglementează o categorie de raporturi sociale; de ex. instituţia proprietăţii, instituţia
răspunderii juridice, instituţia profesionistului etc.

La baza întregului sistem de drept se află norma juridică, element fundamental ce se

concretizează într-un text concis realizat, fie sub forma unui articol de lege, fie a unui întreg act
normativ (denumit generic lege).

1
De câte ori ne vom referi la „dreptul comun”, vom avea în vedere prevederile de drept civil, de la care vin să
deroge uneori prevederile aplicabile afacerii. Ori de câte ori nu există astfel de derogări, dispoziţiile de drept civil
sunt pe deplin aplicabile.
3
 Secţiunea B

Norma juridică

Noţiunea şi trăsăturile normei juridice

Structura normei juridice
Clasificarea normei juridice
Interpretarea normei juridice
Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

1. Noţiunea şi trăsăturile normei juridice

Norma juridică (sau de drept) este o regulă socială, generală, impersonală şi obligatorie
care prescrie conduita oamenilor în raporturile dintre ei sau în raport cu societatea, având ca
scop asigurarea ordinii sociale; regulă care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin
forţa de constrângere a statului.
Normele juridice sunt o categorie de norme sociale, care se adresează în mod exclusiv
oamenilor şi se caracterizează prin:
- generalitate – prevede o conduită tip,
- impersonalitate – vizează pe toţi membrii societăţii,
- obligativitate – impune o conduită de la care nu se poate abate nimeni,
- coerciţie – respectarea conduitei este asigurată cu ajutorul mijloacelor de constrângere
exercitate de stat. Prin urmare, încălcarea normei juridice atrage răspunderea juridică a celui
vinovat.

2. Structura normei juridice

i) Structura internă (logico-juridică) a normei juridice cuprinde:

a) Ipoteza = arată condiţiile sau împrejurările în care se va aplica norma juridică; în mod
excepțional precizează categoria de persoane vizată de normă,
b) Dispoziţia = prescrie conduita părţilor adică acţiunea sau inacţiunea pe care subiectele
trebuie să o îndeplinească,
c) Sancţiunea = reprezintă acea parte a normei juridice care stabileşte consecinţele
nerespectării conduitei prescrise de dispoziţie şi măsurile coercitive care se pot lua de organele
specializate ale statului.

ii) Structura externă (tehnico-legislativă) a normei juridice reprezintă forma de exprimare, de

exteriorizare a normei juridice în texte concise fie sub forma unui articol sau a mai multor
articole dintr-un act normativ (lege, hotărâre de Guvern etc.).

3. Clasificarea normelor juridice

 După tipul de conduită pe care o prescriu, distingem între:

a) norme imperative – conduita prescrisă de ele este obligatorie, părţile nu pot deroga de la
aceasta.
Sunt de două feluri:
- onerative - care impun o anumită acţiune – de ex. Vânzătorul are următoarele obligaţii
principale: să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut; să predea bunul
şi să îl garanteze pe cumpărător contra evicțiunii și viciilor bunului (art.1.672 C. civ.) şi

4
 - prohibitive - care interzic o anumită acţiune.

b) norme dispozitive – recomandă o anumită conduită.

Pot fi:
- permisive = care nici nu obligă şi nici nu interzic o anumită conduită, lăsând la aprecierea
fiecărei persoane alegerea unei conduite - de ex. proprietarul unui teren poate să facă orice
lucrări asupra acestuia (să planteze sau să construiască) după cum consideră de cuviinţă (art.
559, alin.(2) prima teză C.civ.) şi
- supletive- reglementează o anumită conduită, care urmează să fie aplicată în mod subsidiar,
dacă persoanele nu şi-au determinat-o ele însele, adică suplinesc voinţa părţilor.

 După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se clasifică în:

a) norme generale – au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-o ramură de drept;
b) norme speciale – se aplică unei sfere restrânse de relaţii, derogă de la dreptul comun şi au
prioritate faţă de normele generale;
c) norme de excepţie – reglementează situaţii deosebite care necesită derogări de la conduita
prescrisă de normele generale sau normele speciale, pe care le completează fără a aduce
atingere ordinii de drept.
 importanța calificării:
- norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială constituie excepţia,
astfel încât norma specială derogă de la norma generală.
Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte
ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se
aplică prioritar faţă de norma generală.
Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu
normele generale în materie, prin urmare ea nu poate fi aplicată, prin analogie, la situaţiile ce
nu se încadrează în prevederile sale, aceste situaţii urmând a fi guvernate de normele generale.
De exemplu, potrivit art.278 alin.(1) C. muncii, „dispoziţiile prezentului cod se
întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt
incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile
legislaţiei civile” .
De asemenea, potrivit art.1168 C.civ., contractelor nereglementate de lege li se aplică
prevederile care reglementează contractul în general (dreptul comun în materie de contracte),
iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se
aseamănă cel mai mult.
Normele de excepţie sunt de strictă interpretare şi aplicare, conţinutul lor neputând fi
extins prin analogie şi la alte situaţii de fapt. În acest sens, art. 10 C.civ. prevede că „legile care
derogă de la o dispoziţie generală (...) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute
de lege”.

 Din punct de vedere al tehnicii de alcătuire, pot fi:

a) norme determinate - conţinutul lor este exprimat clar în actul normativ şi cuprind cele trei
elemente ipoteza, dispozitie, sanctiune;
b) norme de trimitere - care fac trimitere la un alt act normativ sau la alta normă de drept;
c) norme în alb - care urmează a fi întregite printr-un act normativ ce va fi adoptat în viitor, în
vederea aplicarii lor.
 După criteriul forţei juridice a actului normativ în care normele juridice sunt cuprinse
deosebim între: Constituţie, legi, decrete, ordonanţe de guvern, hotărâri de guvern, ordine ale
miniştrilor, hotărâri ale autorităţilor publice autonome centrale sau locale etc.

5
 4. Interpretarea normelor juridice

Interpretarea normelor juridice constituie un proces logico-raţional de lămurire şi

explicare a conţinutului regulilor de drept, de determinare a sensului pe care l-a avut în vedere
legiuitorul când a elaborat şi adoptat legea, în vederea unei aplicări cât mai juste a acestora şi
încadrarea cât mai corectă a diferitelor situaţii concrete.
Scopul interpretării normelor de drept constă în identificarea voinţei reale a
legiuitorului.
În practică distingem între:
a) interpretare oficială – este realizată de o autoritate publică competentă şi are forţă juridică,
fiind astfel obligatorie.
Această interpretare poate fi:
- autentică = atunci când este realizată chiar de autoritatea care a edictat norma juridică, sau
- cazuală = realizată de instanţele judecătoreşti sau de organele administraţiei în procesul de
aplicare a normei.
b) interpretare neoficială – este realizată în doctrina juridică (literatura juridică) sau în
pledoariile avocaţilor şi este facultativă, neavând forţă juridică.
În activitatea de interpretare a normei juridice pot fi utilizate mai multe metode de
interpretare, anume: metoda gramaticală, metoda istorică, metoda logică, metoda teleologică
etc.

5. Acţiunea normei juridice (a actelor normative) în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Normele juridice se aplică având în vedere trei aspecte: acţiunea lor într-un interval de
timp, pe un anumit teritoriu şi cu privire la anumite categorii de persoane.

I. Acţiunea normei juridice în timp

Orice normă juridică se aplică atâta timp cât este în vigoare, adică din momentul în care intră
în vigoare şi până în momentul în care iese din vigoare.

i. Intrarea în vigoare a normei juridice reprezintă momentul iniţial, de la care începe să se

aplice aceasta asupra raporturilor juridice.
 Regula:
- actele normative românești intră în vigoare la 3 zile de la data publicării lor în Monitorul
Oficial al României, partea I-îi,
- actele normative ale Uniunii Europene (U.E.) intră în vigoare în a 20-a zi de la publicarea lor
în Jurnalul Oficial al U.E.
 Excepția:
- atât actele normative românești cât și cele ale U.E. intră în vigoare la data expres prevăzută în
textul lor.
Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de: principiul aplicării imediate a
legii noi şi de principiul potrivit cărui nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
De regulă, norma juridică acţionează numai pentru viitor (adică se aplică din momentul
în care a intrat în vigoare), ceea ce înseamnă că:
- norma juridică nu poate retroactiva, adică nu poate produce efecte asupra raporturilor
juridice încheiate înainte de intrarea ei în vigoare şi
- norma juridică nu poate ultraactiva, adică nu îşi poate extinde efectele după momentul
ieşirii sale din vigoare.
ii. Ieşirea din vigoare a unei legi se realizează prin:
6
- ajungerea la termen,
- căderea în desuetudine şi,
- de regulă, prin abrogare
Abrogarea înseamnă că norma juridică îşi încetează acţiunea ca urmare a intrării în vigoare a
unei norme juridice noi.

II. Acţiunea normei juridice în spaţiu.

 Regula:
Norma juridică se aplică pe întregul teritoriu al statului (autoritatea publică centrală) care a
edictat-o (principiul teritorialităţii), prin urmare raporturile juridice sunt guvernate de legea
locului unde au fost încheiate.
Principiul teritorialităţii legii civile este consacrat şi în art.7, alin.(1) C.civ., potrivit
căruia: „Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe
întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel.”
Dreptul Uniunii Europene, care a devenit izvor de drept după aderarea României la
Uniunea Europeană, se aplică pe întreg teritoriul, respectând principiul teritorialităţii.2
Complexitatea construcției UE determină o ordine juridică specifică care cunoaște mai
multe categorii de izvoare de drept, subsumate următoarelor categorii:
- izvoare primare sau originare de drept : tratatele încheiate de statele membre3
- izvoare secundare sau derivate de drept - totalitatea actelor adoptate de instituțiile Uniunii
Europene în aplicarea prevederilor tratatelor,4 și anume: regulamentele, directivele, deciziile,
recomandările, avizele etc.
- izvoare terțiare de drept constând în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene
(CJUE) cu sediul la Luxemburg, precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului cu sediul la
Strasbourg.
 Excepţii:
- Actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile administrației publice locale (de ex.
Hotărârea Consiliului local al orașului Pantelimon) se aplică numai în raza lor de competență
teritorială. Art.7, alin.(2) C.civ. prevede că: „Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de
autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de
competenţă teritorială”.
- Pe teritoriul unei misiuni diplomatice se aplică legea statului reprezentat de misiune.
- La bordul navelor sau aeronavelor se aplică regulile statului al cărui pavilion îl poartă.

III. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor.

 Regula
Normele juridice au vocatie generală de aplicare, adică sunt aplicabile tuturor membrilor
societății, în calitatea lor de subiecte de drept - persoane fizice şi persoane juridice.
 Excepții
Norme de drept care se aplică anumitor categorii de subiecte de drept:
- unei categorii profesionale,
2
Dreptul Uniunii Europene reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează înființarea și funcționarea
Uniunii Europene (comunităților europene), a instituțiilor Uniunii Europene, precum și cele care guvernează
totalitatea raporturilor juridice ce se stabilesc în cadrul Uniunii Europene: între aceasta și statele membre, între
aceasta și resortisanții statelor membre –persoane fizice și juridice-, inclusiv raporturile juridice între Uniunea
Europeană și alte subiecte de drept internațional – state terțe și organizații internaționale.
3
Art..1, alin.2 TFUE. Constituie izvoare primare ale dreptului UE: Tratatul de la Lisabona din 2009, alcătuit din două
tratate: Tratatul Uniunii Europene (TUE) și Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (TFUE); Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene; Tratatele de aderare încheiate între UE și statele membre; Convențiile încheiate
între statele membre în aplicarea tratatelor constitutive și modificatoare etc.
4
Art. 288-291 TFUE.

7
- numai persoanelor fizice;
- numai persoanelor juridice etc.

Secţiunea C

Izvoarele dreptului afacerilor

Noţiunea de izvor de drept

Enumerarea izvoarelor de drept
Modul de aplicare a izvoarelor de drept

1. Noţiune
Conceptul de izvor de drept cunoaşte mai multe accepţiuni. Însă cea mai relevantă
semnificație a termenului este: forma de exteriorizare a normei juridice (a manifestării de
voinţă a legiuitorului).
Putem să înțelegem prin izvor de drept și sursa drepturilor noastre (subiective).

2. Sunt izvoare de drept:

a. legea - actele normative publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I-îi (de ex.:
Constituția, Legea, Hotărârea de Guvern, Ordonanţa de Guvern, Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului, Ordinele miniştrilor, Regulamente, Circulare etc.).

b. uzanțele – constau în obicei (cutuma) și uzuri profesionale

– obiceiul (de ex. obiceiul locului) reprezintă o practică generală, relativ îndelungată, repetată,
în raporturile dintre subiectele de drept, acceptată de către acestea drept regulă obligatorie.
- uzul profesional – se referă la regulile stabilite într-un anumit context, de regulă domeniu de
activitate, care guvernează raporturile dintre cei implicați în acel context și aceștia și terți.
Pentru ca uzanțele să fie izvor de drept este necesar ca:
- o lege să facă trimitere expresă la uzanța respectivă,5
- să fie conforme ordinii publice și bunelor moravuri.

c. principiile generale ale dreptului - acele idei călăuzitoare care stau la baza reglementării
raporturilor dintre membrii societății (de ex.: principiul egalității în fața legii, principiul
îmbinării intereselor personale cu cele generale, principiul ocrotirii și garantării drepturilor
subiective etc.).
Principiile generale ale dreptului reprezintă izvor de drept numai în cazul în care o
anumită împrejurare de fapt nu este reglementată nici de lege, nici de uzanţe și nici nu există
dispoziţii legale asemănătoare.
Nu constituie izvor de drept:

5
Art.603 C.civ.: „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea
bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului”; Art.1349 alin.(1) C.civ.: „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor persoane”.
8
1. Doctrina – reprezintă literatura juridică.
2. Jurisprudenţa – reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti.
În mod excepţional constituie izvor de drept:
- deciziile Curţii Constituţionale;
- deciziile Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie în cazul recursului în interesul legii promovat de
Procurorul General atunci când se constată că în practica instanţelor de recurs o anumită
reglementare este aplicată în mod diferit,
- hotărârile prealabile pronunţate de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept,
- precum şi hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau cele ale Curţii Europene a
Drepturilor Omului.

3. Modul de aplicare a izvoarelor de drept:

i. Legea constituie izvorul principal de drept.

ii. În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele.
iii. În lipsa reglementării exprese a legii sau a uzanțelor se vor aplica alte dispozi ții legale
privitoare la situații asemănătoare.
iv. Iar dacă toate acestea lipsesc se aplică principiile generale ale dreptului.
În principiu, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar în raport cu
normele dreptului privat românesc.
De asemenea, dispozițiile pactelor și tratatelor internaționale privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte au prioritate în raport cu normele
naționale cu excepția cazului în care dispozițiile naționale sunt mai favorabile.

∞ *** ∞

Întrebări şi grile
1. Analizaţi structura următoarei norme juridice:
„În vederea dobândirii personalităţii juridice, asociaţii încheie actul constitutiv şi statutul
asociaţiei, în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.”
(art.6 alin.(1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile).
2. Calificaţi6 următoarele norme juridice, din punctul de vedere al conduitei prescrise:
a) „Chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii” (art.1780
alin. (1) C.civ.);
b) „Dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la
încheierea lui” (art. 2.015 C.civ.);
c) „Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză” (art.
1204 C.civ.);
d) „Nu pot face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile de lege”
(art. 1569 alin. (1) C.civ.);

3. Ce principii guvernează aplicarea legii în timp?

a) principiul neretroactivităţii;
6
Cerința constă în precizarea tipului de normă juridică.
9
b) principiul aplicării imediate a legii noi;
c) principiul retroactivităţii;
d) principiul ultraactivităţii.

4. Legile intră în vigoare:

a) la data adoptării;
b) după 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial;
c) la data promulgării.

5. Precizați ce fel de interpretare a normei juridice este realizată în următorul text:

(1) Noţiunea «profesionist» prevăzută la art.3 din Codul civil include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de
lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.
(2) În toate actele normative în vigoare, expresiile «acte de comerţ», respectiv «fapte de
comerţ» se înlocuiesc cu expresia «activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii.7

Rezolvarea întrebărilor şi testelor

1. Norma citată are următoarea structură:
- ipoteză - în vederea dobândirii personalităţii juridice
- dispoziţiei - asociaţii încheie actul constitutiv şi statutul asociaţiei, în formă autentică
- sancţiune - nulitatea absolută a actului constitutiv şi a statutului asociaţiei.

2. Din punctul de vedere al conduitei prescrise:

2.a) normă permisivă; 2.b) normă supletivă; 2.c) normă onerativă; 2.d) normă prohibitivă.

3. a) şi b)
4. b).
5. interpretare oficială.

Test de Autoevaluare:
1. Ce este dreptul subiectiv? Prin ce se particularizează dreptului public de dreptul privat? Prin
ce se caracterizează dreptul afacerilor?
2. Definiţi norma juridică şi arătaţi structura acesteia? Arătaţi raportul dintre normele generale,
speciale şi de excepţie. Clasificaţi normele juridice după caracterul conduitei prescrise.
3. Enumeraţi izvoarele dreptului afacerilor.
4. Prezentaţi principiile ce guvernează aplicarea/acţiunea legii în timp şi spaţiu.

Bibliografie

Constituţia României actualizată şi republicată în Monitorul Oficial nr.767 din 31 octombrie 2003.

7
Art.8 din Legea nr.71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

10
Codul Civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), republicat în Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea I Nr. 505 din 15 iulie 2011.

11
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –II-

Raportul juridic de drept al afacerilor

Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă facilitează înţelegerea următoarelor instituţii:

- noțiunea de raport juridic;
- caracterele juridice
- clasificarea raportului juridic
- structura raportului juridic de drept al afacerilor;

1. Noţiune şi caractere juridice.

Raportul juridic este relația socială reglementată de norma de drept.

2. Caractere juridice
i. Trebuie precizat că raportul juridic este întotdeauna o relație socială, adică se stabilește
exclusiv între oameni; însă nu toate relațiile sociale sunt raporturi juridice, ci doar acelea care
sunt reglementate de norma juridică.
ii. Raportul juridic are un caracter dublu voliţional:
pe de o parte este expresia voinţei legiuitorului, (fiind reglementat de lege),
iar pe de altă parte, se naşte prin voinţa părţilor implicate.
Prin urmare, o relaţie socială devine raport juridic, deoarece acest lucru s-a dorit de
către legiuitor prin elaborarea normei juridice. Totodată, pe lângă voinţa concretizată în norma
de drept, există şi voinţa exprimată de părți care doresc încheierea unui raport juridic.

3. Clasificare

i. În funcție de natura conținutului, distingem:

 Raportul juridic patrimonial poate fi evaluat bănește datorită conţinutului şi valorii
economice, (de exemplu, raportul născut din contractul de vânzare).
În funcţie de natura sau felul drepturilor subiective care intră în conţinutul lor, raporturile
juridice patrimoniale sunt:
- raporturi reale = acele raporturi care au în conţinutul lor drepturile subiective reale;
- raporturi obligaţionale = acele raporturi care au în conţinutul lor drepturile subiective de
creanţă, indiferent dacă acestea izvorăsc dintr-un act juridic sau dintr-un fapt juridic.
 Raportul juridic nepatrimonial este lipsit de un conţinut economic, deci al cărui
conţinut nu poate fi evaluat în bani (spre exemplu, raportul ce are în conţinutul său dreptul
la nume sau denumire).

ii. După felul subiectelor lor, deosebim

 raporturi în care sunt implicați subiectele care au calitatea de profesioniști,
 raporturi în care nu sunt implicați subiectele care au calitatea de profesioniști.

Potrivit Codului civil profesionistul este orice persoană fizică sau orice persoană juridică
care exploatează o întreprindere. Din formularea cu valoare de principiu a textului art.3, alin (2)
12
C.civ. se desprinde ideea potrivit căreia pot dobândi calitatea de profesionişti persoanele fizice şi
juridice care exploatează o întreprindere fie în mod individual, fie în asociere, prin structuri
colective cu sau fără personalitate juridică, în toate formele juridice permise de lege.
Pentru a înțelege conceptul de profesionist trebuie să ne raportăm la noțiunea de
întreprindere, definită drept „orice formă de organizare a unei activități economice, autonomă
patrimonial și autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte și fapte de comerț, în scopul
obținerii de profit, în condiții de concurență, respectiv: societăți comerciale, societăți cooperative,
persoane fizice care desfășoară activități economice în mod independent și asociații familiale
autorizate potrivit legii.” (art.2 din Legea nr.346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării
întreprinderilor mici şi mijlocii).
Potrivit art.3 alin.(3) C.civ. „Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea
sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în
produ cerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent
dacă are sau nu un scop lucrative.”

4. Structură

Structura raportului juridic civil cuprinde trei elemente distincte, ce trebuie întrunite
cumulativ:
A. Subiectele (părţile) raportului = persoanele între care se stabileşte raportul juridic;
B. Conţinutul raportului = drepturile şi obligatiile ce iau naştere între cele două părţi ale
raportului juridic;
C. Obiectul raportului = acţiunile sau inacţiunile (denumite generic prestaţii) la care este
îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.

13
 Secțiunea A

Subiectele de drept
(părţile raportului juridic)
Noţiune
Clasificare
I. Persoana fizică
II. Persoana juridică
III. Reprezentarea

1. Noţiune
Subiectele de drept sau părţile raportului juridic sunt oamenii, având o calitate unică de a fi
titulari de drepturi subiective şi de obligaţii corelative.

2. Clasificarea subiectelor de drept

i.Părţile raportului juridic pot fi fie persoane fizice, fie persoane juridice.
- persoana fizică este omul, privit individual (individul), ca titular de drepturi și de obligații.
- persoana juridică este entitatea prevăzută de lege, adică orice formă de organizare (de regulă
o colectivitatea de oameni) care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și
de obligații.

ii. Părţile raportului juridic pot avea calitatea de

- subiect activ - dacă sunt titulare de drepturi;
- subiect pasiv -dacă le revin obligaţii.
În cazul raporturilor juridice în conţinutul cărora se găsesc drepturi de creanţă, subiectul
activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor.

iii. În funcție de numărul subiectelor de drept între care se stabilește raportul juridic, distingem
între:
- raport juridic simplu – se încheie între 2 părți
- raport juridic complex – se încheie între mai mult de 2 părți
Regula:
Raportul juridic se stabileşte între două persoane, care presupune „determinarea” (precizarea)
lor, în calitate de părţi ale acestui raport.
Determinarea se realizează diferit, în funcţie de conţinutul raportului juridic, anume dacă
se referă la drepturi absolute sau drepturi relative.
 În cazul în care raportul juridic cuprinde un drept absolut, numai subiectul activ este
determinat sau cunoscut, acesta fiind titularul dreptului subiectiv (ex. proprietarul unui bun), în
timp ce subiectul pasiv este nedeterminat, fiind format din toate celelalte subiecte de drept.
 În cazul în care raportul juridic cuprinde un drept relativ, ambele subiecte sunt bine
determinate: atât creditorul-subiectul activ, cât şi debitorul-subiectul pasiv, (ex. în cazul

14
raportului juridic născut din contractul de vânzare-cumpărare, sunt determinate cele două părţi:
vânzătorul şi cumpărătorul).
Excepția:
Există situaţii în care raportul juridic se stabileşte între mai multe persoane:
- fie mai mulți creditori (pluralitate activă),
- fie mai mulţi debitori (pluralitate pasivă),
- fie mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori (pluralitate mixtă).

15
 Subsecţiunea I

Persoana fizică
Noţiune
I. Capacitate juridică
- capacitate de folosință
- capacitate de exercițiu
II. Drepturile inerente ființei umane (drepturile personalității)
III. Identificarea persoanei fizice

1. Noțiune
Persoana fizică reprezintă omul privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii.

I. Capacitate juridică

Participarea la viaţa juridică a persoanei juridice, încheind raporturi juridice, are loc în temeiul
capacităţii juridice, care cuprinde două elemente:
 capacitatea de folosinţă şi
 capacitatea de exerciţiu.

1. Capacitatea de folosinţă
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii.
 Început
- capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei fizice; din acel moment ea va putea lua
parte la raporturile juridice civile.8
Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu.
 Încetare
Capacitatea de folosinţă încetează odată cu moartea persoanei fizice, la data trecută în
certificatul de deces.

Dacă persoana a dispărut, astfel încât moartea sa nu poate fi constatată direct, legea prevede o
procedură specială de declarare judecătorească a morţii, care se desfăşoară în două etape, de
regulă:
- declararea judecătorească a dispariţiei şi
- declararea judecătorească a morţii.
Legea reglementează şi situaţia particulară în care mai multe persoane au murit în aceeaşi
împrejurare fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia (care poate interveni, spre
exemplu, în ipoteza unui accident de avion), situație în care se consideră că au vocaţie
succesorală reciprocă, adică fiecare are calitatea de moştenitor al celorlalte.
Legea poate să prevadă o serie de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă:
a) îngrădiri cu caracter de sancţiune (de exemplu decăderea din drepturilor părinteşti sau
nedemnitatea succesorală);
b) îngrădiri cu caracter de protecţie (de exemplu minorul care a împlinit 16 ani poate dispune
prin testament numai pentru jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă ar fi major).

2. Capacitatea de exercițiu
8
Codul civil recunoaşte posibilitatea dobândirii anticipate a capacităţii de folosinţă pentru copilul conceput dar
încă nenăscut.
16
Capacitatea de exerciţiu se defineşte ca fiind aptitudinea omului de a dobândi şi exercita
singur drepturi subiective şi de a-şi asuma şi executa singur obligaţii prin încheierea de acte
juridice.
Pentru a avea capacitate de exerciţiu o persoană fizică trebuie să aibă discernământ9.
Ca urmare în viaţa fiecărei persoane fizice există următoarele etape:

a). Minorul cu vârsta cuprinsă între 0 -14 ani este lipsit de capacitate de exerciţiu.
Regula:
- minorul nu poate încheia singur acte juridice valabile.
- Actele juridice sunt încheiate, în numele minorului, de reprezentantul lui legal (părinții săi
sau tutorele lui).
Excepție:
Minorul poate să încheie singur, în mod valabil:
- acte de conservare,
- acte de valoare mică (mărunte), care au caracter curent și care se execută imediat, la
momentul încheierii lor (ex. își cumpără un covrig),
- și actele anume prevăzute de lege.

b). În perioada de vârstă cuprinsă între 14 - 18 ani, minorul are capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Regula:
Minorul încheie acte juridice cu încuviințarea reprezentantului său legal (părinți sau tutore),
iar în anumite cazuri prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă.
Excepția:
Minorul poate să încheie singur, în mod valabil:
- acte de administrare care nu îl prejudiciază (de ex. poate avea un cont bancar de depozit, un
contract de reparație privind un bun al său etc.);
Cu încuviințarea reprezentantului legal, minorul poate să încheie acte juridice privind:
munca sa, îndeletnicirile sale artistice sau sportive, profesia sa. În acest caz, minorul:
- exercită singur drepturile și execută singur obligațiile ce decurg din aceste acte și
- poate dispune singur de veniturile obținute.
 La împlinirea vârstei de 16 ani:
1. pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului capacitatea deplină de
exercițiu anticipată;
2. pentru motive temeinice, în temeiul unui aviz medical și cu încuviințarea părinților sau a
tutorelui, instanța de tutelă va autoriza încheierea căsătoriei de către minor. Minorul
dobândește prin căsătorie capacitate deplină de exercițiu.

c). La împlinirea vârstei de 18 ani, persoana fizică devine majoră și dobândește capacitate
deplină de exerciţiu.
Din acest moment ea poate încheia orice act juridic în limitele prevăzute de lege, inclusiv acte
de dispoziție.
Dacă însă la un moment dat o persoană îşi pierdere discernământul ea va fi pusă sub
“interdicţie judecătorească”. Interzisul judecătoresc este complet lipsit de capacitate de
exerciţiu, el încheie acte juridice prin reprezentant, ca şi minorii în vârstî de până la14 ani.

II. Drepturi inerente ființei umane (drepturi ale personalității)

9
Din punct de vedere juridic, discernământul se defineşte ca fiind posibilitatea persoanei de a înţelege şi de a-şi
reprezenta efectele actelor pe care le încheie.
17
Orice persoană fizică are dreptul:
- la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la
respectarea vieții private etc.,
- să dispună de sine însuși
- la atribute de identificare : nume, domiciliu, stare civilă, cetățenie etc.
 Aceste drepturi sunt personale și nepatrimoniale; ele nu pot fi transmise altei
persoane.

III. Identificarea persoanei fizice

În cadrul raporturilor juridice persoana fizică se identifică prin anumite atribute sau mijloace
de identificare care reprezintă drepturi personal-nepatrimoniale ale acesteia.
Intră în categoria atributelor persoanelor fizice: numele, domiciliul, starea civilă, codul
numeric personal, cetăţenie.
 Numele reprezintă cuvintele prin care persoana fizică este individualizată în
societate.
Numele cuprinde numele de familie şi prenumele. O persoană fizică se mai poate individualiza
prin pseudonim ori prin poreclă.
 Domiciliul reprezintă locuinţa principală a persoanei fizice şi serveşte la
identificarea în spaţiu a acesteia.
Domiciliul poate fi:
- de drept comun,
- legal (stabilit de lege) sau
- convenţional (ales de persoana fizică).
- Domiciliul profesional este locul unde se află întreprinderea pe care persoana fizică o
exploatează, în tot ceea ce privește obligațiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se
executa în acel loc.
 Domiciliul nu se confundă cu reşedinţa, adică locul unde se află locuinţa
secundară a persoanei fizice.
 Starea civilă (statutul civil al persoanei fizice) constă dintr-o serie de calităţi strict
personale care decurg din acte și fapte de stare civilă.
Pentru ca o persoană fizică să aibă o anumită stare civilă este necesar să intervină anumite
fapte de stare civilă (naşterea sau decesul) sau acte de stare civilă (căsătoria, divorţul, adopţia,
desfacerea adopţiei, recunoaşterea copilului din afara căsătoriei etc.)
 Cetățenia română este legătura și apartenența unei persoane fizice la statul român.10

Dovada atributelor de identificare se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate.

10
Legea cetățeniei române nr.21/1991, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.576 din 13 august 2010,
modificată și completată prin O.U.G. nr. 37/2015 pentru modificarea și completarea Legii cetățeniei române nr.
21/1991, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.697 din 15 septembrie 2015.
18
 Subsecţiunea a-II-a

Persoana juridică

I. Noţiune
II. Elemente constitutive
III. Categorii de persoane juridice
IV. Regimul juridic al persoanei juridice
Înființarea persoanei juridice
Capacitate juridică
- capacitate de folosință
- capacitate de exercițiu
Funcționarea persoanei juridice
Reorganizarea persoanei juridice
Desființarea persoanei juridice
V. Identificarea persoanei juridice

I. Noțiune
Persoana juridică este o entitate prevăzută de lege, orice formă de organizare care,
întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații.

De regulă, persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care devine titular de drepturi
subiective şi de obligaţii, din momentul în care se constituie în mod legal.
Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă colectivităţi de indivizi (ex.
societatea cu răspundere limitată cu asociat unic).

II. Elemente constitutive

Personalitatea juridică este o ficțiune creată de legiuitor pentru ca entitatea prevăzută de

lege care întruneşte cele 3 elemente constitutive (condiţii esenţiale) să devină subiect de drept:
 organizare de sine stătătoare – care constă în alcătuirea colectivului de oameni ca un
tot unitar, ori structurarea, compartimentarea acestuia în funcţie de activitatea
desfăşurată şi desemnarea organelor de conducere, de gestiune şi de control; precum şi
precizarea persoanei sau persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în raporturile
cu terţii;
 patrimoniu propriu11 - reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ce
aparțin persoanei juridice, afectate realizării unui anumit scop; și este distinct de
patrimoniile membrilor care o formează.
 scop propriu – constând în obiectul de activitate al persoanei juridice. Pentru a fi
valabil, scopul persoanei juridice trebuie să fie determinat, să fie real (adică să nu fie
fictiv), să fie licit şi moral, în acord cu interesul general.

Persoana juridică participă în nume propriu în cadrul raporturilor juridice și răspunde pentru
obligațiile asumate cu bunurile proprii. În acest scop, persoana juridică desemnează un
reprezentant legal (de regulă administratorul acesteia), care este împuternicit să încheie acte
juridice în numele și pe seama persoanei juridice.
III. Categorii de persoane juridice
11
Prezenţa patrimoniului constituie pentru terţii care contractează cu persoana juridică respectivă garanţia (mai
puternică sau mai slabă) a posibilităţii îndeplinirii de către persoana juridică a obligaţiilor sale contractuale.
19
a. după regimul juridic aplicabil:
- persoane juridice de drept public - au drept scop satisfacerea interesului general al
societății românești (un interes public): Statul român, unitățile administrativ teritoriale (județul,
municipiul, orașul, comuna) autoritățile și instituțiile administrației publice centrale (Guvernul,
cancelaria Primului ministru, ministerele, misiunile diplomatice etc.) și ale administrației
publice locale (prefectul, consiliul județean, consiliul local, primarul etc.), instituțiile puterii
judecătorești (judecătorii, tribunale, curții de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea
Constituțională, Curtea de Conturi, parchetele etc.), alte autorități administrative autonome
(Banca Națională a României, Comisia de supraveghere a Asigurărilor, Comisia Națională a
Valorilor Imobiliare, Consiliul Concurenței, Consiliul Economic Social etc.), precum și
partidele politice, care au o misiune publică,
- persoane juridice de drept privat – desfășoară activități prin care se urmărește satisfacerea
unor interese particulare ale persoanelor care le constituie: societăți, organizații profesionale
(Uniunea națională a agenților imobiliari, Corpul Experților Contabili și a Contabililor
Autorizați din România etc ) asociații (profesionale, culturale, sportive, religioase etc.),
fundații, patronate, sindicate, cultele religioase etc.
- persoane juridice mixte – subsumate normelor de drept public și de drept privat: regiile
autonome, societăți naționale, companii naționale, asociațiile și fundațiile de interes public etc.

b. în funcție de natura scopului urmărit:

- persoane juridice cu scop patrimonial (sau cu scopul lucrativ12) – urmăresc obținerea de
profit: societăți, regii autonome etc.
- persoane juridice cu scop nepatrimonial (sau organizații non-profit) – desfășoară activități
culturale, umanitare: asociații și fundații, organizații profesionale, sindicate, patronate, culte
religioase, partide politice, instituții publice etc.)

c. după naționalitatea lor:

- persoane juridice de naționalitate română – au sediul stabilit pe teritoriul României,
- persoane juridice străine – sunt constituite în alte state.
Persoanele juridice sunt reglementate de legea lor națională (de legea română dacă au
naționalitate română).

IV. Regimul juridic ce guvernează persoana juridică

i. Înființarea persoanei juridice

 Persoana juridică se constituie:
a) prin actul de înființare emis de autoritatea publică (organ) competentă,
- sunt înființate în acest mod persoanele juridice de drept public, inclusiv operatorii
economici constituiți de acestea (de ex. regii autonome).
b) prin actul de înființare al celor care o constituie, autorizat conform legii,
- persoanele juridice de drept privat sunt înființate în temeiul a două acte juridice: actul
de constituire întocmit de membrii fondatori și actul de autorizare emis de autoritatea
publică.
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
În cazurile anume precizate de lege, persoana juridică este supusă înregistrării,
adică înscrierii, înmatriculării sau, după caz, oricărei formalități de publicitate în

12
Termenul lucrativ derivă din cuvântul din limba latină lucrum, care înseamnă profit.
20
 vederea: fie dobândiri personalității juridice, fie luării în evidență, pentru a fi adusă la
cunoștința publicului.

ii. Capacitatea juridică a persoanei juridice

 Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobândeşte în funcţie de tipul ei:
- de la data înregistrării,
- de la data actului de înființare,
- de la data autorizării constituirii ei,
- de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
Regula:
Persoana juridică are orice drepturi și obligații.
Excepții:
- Persoana juridică nu are acele drepturi care, prin natura lor sau potrivit legii, pot aparține
numai persoanelor fizice (de ex. drepturile personalității).
- Persoanele juridice fără scop lucrativ sunt guvernate de principiul specialităţii capacităţii
de folosinţă. Ca urmare, persoanele juridice non-profit pot avea numai acele drepturi și
obligații care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire
sau statut.
Actele juridice încheiate cu încălcarea dispozițiilor privind capacitatea de folosință a
persoanelor juridice sunt lovite de nulitate.
În toate cazurile, actele şi operaţiunile care trebuie să fie autorizate de instituțiile
publice competente pot fi valabil încheiate numai după eliberarea autorizațiilor prevăzute
imperativ de lege, în caz contrar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru
toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.

 Capacitatea de exerciţiu presupune în mod obligatoriu desemnarea organelor de

conducere ale persoanei juridice.
Întrucât are o existenă imaterială, incorporală, persoana juridică se manifestă ca subiect de
drept, adică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile, prin intermediul
reprezentantului său legal, adică prin organele sale de administrare și de control ale persoanei
juridice, de la data constituirii lor.
Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor și îndeplinirea
obligațiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice
sau persoanele juridice desemnate în acest scop.
Au calitatea de organe de administrare și de control ale persoanei juridice - persoanele fizice
sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să
acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei
juridice.
Nu pot face parte din organele de administrare și de control ale persoanei juridice:
- incapabilii,
- cei cu capacitate de exercitiu restrânsă,
- cei decăzuți din dreptul de a exercita o funcție în cadrul acestor organe, precum și
- cei declarați prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcție.
Actele încheiate cu încălcarea acestor dispoziții sunt anulabile. Acestea nu pot fi anulate
pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori
incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispozițiilor legale
ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare.

21
Acțiunea în răspundere formulată împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor și a altor
persoane care au acționat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru
prejudiciile cauzate persoanei juridice prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor,
aparține, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu
majoritatea cerută de lege, sau de prevederile actului de constituire.
Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt
supuse regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel.

iii. Funcționarea persoanei juridice

Actele juridice făcute de organele de administrare și de control ale persoanei juridice, în
limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseși.
Excepția:
În raporturile cu terții, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar
dacă aceste acte depășesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut,
în afară de cazul în care ea dovedește că terții o cunoșteau la data încheierii actului. Simpla
publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada
cunoașterii acestui fapt.
Clauzele sau dispozițiile actului de constituire ori ale statutului, precum și hotărârile
organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv
de lege acestor organe sunt considerate nescrise, chiar daca au fost publicate.
Actele emise de organele de conducere și de administrare ale persoanei juridice cu
respectarea dispozițiilor legii, ale actului de constituire (statutului) sunt obligatorii:
- pentru persoana juridică,
- pentru membrii persoanei juridice, chiar dacă nu au luat parte la deliberare sau au votat
împotrivă,
- pentru terți de la data publicării lor, în afară de cazul în care se face dovada că aceștia au
cunoscut aceste acte pe altă cale.
 Obligațiile membrilor organelor de administrare și de control ale persoanei juridice:
- trebuie să acționeze în interesul persoanei juridice, cu prudența și diligența cerute unui bun
proprietar;
- trebuie să asigure și să mențină separația dintre patrimoniul persoanei juridice și propriul lor
patrimoniu;
- nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al altora bunurile persoanei juridice ori
informațiile pe care le obțin în virtutea funcției lor, afară de cazul în care ar fi autorizați în
acest scop de către cei care i-au numit. (obligația de confidențialitate);
- să înștiințeze persoana juridică dacă are un interes propriu într-o problemă supusă hotărârii
organului de administrare sau de conducere și să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la
aceasta. În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul
lui nu s-ar fi putut obține majoritatea cerută.
Este anulabil actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru
al organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soțul, rudele sau afinii săi- până la gradul al
patrulea inclusiv-, a avut un interes să se încheie acel act și dacă partea cealaltă a cunoscut sau
trebuia să cunoască acest lucru.
Actele emise de organele persoanei juridice contrare legii, actului de constituire ori
statutului pot fi atacate în justiție. Cererea de anulare se soluționează de instanța competentă în
circumscripția căreia persoana juridică își are sediul, în contradictoriu cu persoana juridică în
cauză, reprezentată prin administratori. Odată cu intentarea acțiunii în anulare, reclamantul
poate cere instanței, pe cale de ordonanță președințială, suspendarea executării actelor atacate.
Răspunderea persoanelor juridice
22
  Răspunderea persoanelor juridice de drept privat
 Persoana juridică răspunde pentru faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale însă
numai dacă aceste fapte au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
 Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât
față de persoana juridică, cât și față de terți.
 Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru
neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu
răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată.
 Răspunderea persoanelor juridice de drept public (Statul si unitățile administrativ-
teritoriale)
- Acestea sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleași condiții ca
persoanele juridice de drept privat.
- Statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și
instituțiilor publice care sunt persoane juridice.
Unitățile administrativ-teritoriale nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligațiile
organelor, instituțiilor și serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au
personalitate juridică.
- În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular drepturi și
obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea
stabilește un alt organ în acest sens. De asemenea, unitățile administrativ-teritoriale participă la
raporturile civile în nume propriu, prin organele prevăzute de lege.

iv. Reorganizarea persoanei juridice

Pe parcursul existenţei unei persoane juridice poate să apară necesitatea reorganizării
acesteia.
Reorganizarea persoanei juridice este operațiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai
multe persoane juridice și care are ca efecte înființarea, modificarea ori încetarea acestora.
Ca urmare a operațiunilor de reorganizare pot rezulta noi persoane juridice (efect
creator), se poate modifica patrimoniul persoanelor juridice implicate (efect modificator) sau
unele dintre acestea pot înceta să mai existe (efect extinctiv).
Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin următoarele moduri: fuziune,
divizare sau prin transformare.
 Fuziunea se face prin:
- absorbţie - constă în încorporarea unei persoane juridice ce îşi încetează astfel
existenţa într-o altă persoană juridică ce continuă să existe modificată;
- drepturile și obligațiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul
persoanei juridice care o absoarbe.
- contopire - constă în unirea a două sau mai multe persoane juridice, care îşi
încetează astfel existenţa, pentru a alcătui o nouă persoană juridică.
- drepturile și obligațiile persoanelor juridice care se contopesc se transferă în
patrimoniul persoanei juridice nou-înființate
 Divizare poate fi :
totală = se face prin împărțirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între
două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înființează prin
divizare.
Patrimoniul persoanei juridice care a încetat să existe prin divizare se împarte în mod egal între
persoanele juridice dobânditoare, dacă nu s-a stabilit altfel.

23
 parţială = constă în desprinderea unei părți din patrimoniul unei persoane juridice,
care continuă să existe, și în transmiterea acestei părți către una sau mai multe
persoane juridice care există sau care se înființează în acest mod.
Reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporțională cu partea transmisă; iar
împărțirea părții desprinse între persoanele juridice dobânditoare se va face în mod egal, dacă
nu s-a stabilit altfel.
În caz de divizare, contractele se vor repartiza astfel încât executarea fiecăruia dintre ele
să se facă în întregime de către o singură persoană juridică dobânditoare.
 Răspunderea persoanelor juridice dobânditoare:
- pentru obligațiile legate de bunurile și creanțele dobândite în întregime, fiecare va răspunde
integral.
- pentru celelalte obligații ale persoanei juridice divizate, fiecare persoană juridică
dobânditoare va răspunde proporțional cu valoarea drepturilor dobândite socotită după
scăderea obligațiilor legate de bunurile și creanțele dobândite în întregime.
 Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o
persoană juridică își încetează existența, concomitent cu înființarea, în locul ei, a unei alte
persoane juridice.
Drepturile și obligațiile persoanei juridice care nu mai există se transferă în patrimoniul
persoanei juridice nou-înființate, dacă în actul prin care s-a dispus transformarea nu se prevede
altfel.

Reorganizarea este guvernată de anumite reguli:

- drepturile și obligațiile se transmit atât între persoanele juridice implicate, cât și față de terți:
 de la data înregistrării reorganizării – în cazul persoanelor juridice supuse
înregistrării,
 de la data aprobării de către organul competent a anumitor acte prevăzute de lege,
anume: a inventarului, a bilanțului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a
evidenței și a repartizării tuturor contractelor în curs de executare etc. - în cazul
persoanelor juridice nesupuse înregistrării.
- dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra bunurilor imobile care fac obiectul
transmisiunii se dobândesc numai prin înscrierea în Cartea funciară, în baza:
- actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau,
- actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea,
în ambele situații însoțit, de certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou-înființate, dacă
este cazul.
- contractele încheiate în considerarea calității persoanei juridice supuse reorganizării nu își
încetează efectele, cu excepția cazului în care părțile au stipulat expres contrariul sau
menținerea contractului este condiționată de acordul părții interesate.
- se face cu respectarea condițiilor prevăzute pentru dobândirea personalității juridice.
Actele prin care s-a hotărât reorganizarea pot fi atacate prin opoziție de orice persoană
interesată în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoștință de aprobarea reorganizării,
dar nu mai târziu de un an de la data publicării / aprobării acesteia, dacă prin lege nu se dispune
altfel.

v. Desființarea (încetarea) persoanei juridice

24
Persoana juridică poate lua sfârşit: printr-una din modurile de reorganizare cu efect extinctiv,
prin constatarea ori declararea nulității ei, prin dizolvare sau desfiintare, ori printr-un alt mod
prevăzut de actul constitutiv sau de lege.

 Dizolvarea persoanei juridice

 Persoanele juridice de drept privat se dizolvă – în următoarele situații:
a) termenul pentru care s-a constituit a expirat;
b) scopul pentru care s-a înfiinţat a fost realizat sau nu mai poate fi îndeplinit;
c) scopul pe care persoana juridică îl urmăreşte ori mijloacele pe care le foloseşte pentru
realizarea acestuia au devenit contrare legii ori bunelor moravuri;
d) persoana juridică urmăreşte un alt scop decât cel declarat;
e) numărul membrilor persoanei juridice a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare
sau statut;
f) persoana juridică a fost declarată nulă (ca efect al declarării nulităţii actelor constitutive);
g) adunarea generală (când acesta este organul de conducere al persoanei juridice) a hotărât
dizolvarea;
h) insolvabilitatea persoanei juridice în cazul unor categorii de persoane (cum sunt
organizaţiile non-profit) sau falimentul în cazul altora (cum sunt societăţile comerciale);
i) moartea, incapacitatea, excluderea, retragerea sau falimentul unor asociaţi în cazul anumitor
societăţi comerciale (cum sunt societăţile în nume colectiv, societăţile cu răspundere limitată şi
societăţile în comandită).
 Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile și în condițiile anume
prevazute de lege.
Din enumerarea de mai sus reiese că dizolvarea poate fi:
- de plin drept, la împlinirea termenului pentru care a fost constituită persoana juridică sau la
realizarea scopului pentru care a fost constituită etc.;
- silită atunci când are caracter de sancţiune civilă şi intervine pentru motive ca: urmărirea altui
scop decât cel declarat sau a unui scop ilicit, utilizarea unor mijloace ilicite etc.
- voluntară atunci când este rezultatul voinţei membrilor persoanei juridice, care întruniți în
adunarea generală hotărăsc dizolvarea. În acest caz, orice persoană interesată poate face
opoziție, la fel ca și în cazul reorganizării.

 Lichidarea persoanei juridice

Efectul esenţial al dizolvării constă în intrarea persoanei juridice în lichidare.
Lichidarea constă în efectuarea tuturor operaţiunilor juridice necesare în vederea
valorificării activului şi plății pasivului patrimoniului persoanei juridice.
Persoana juridică își păstrează o capacitatea juridică restrânsă, necesară pentru operatiunile
aferente lichidării până la finalizarea acesteia; nu mai poate desfășura alte operațiuni.
Dacă persoana juridică încetează prin fuziune, divizare totală sau prin transformare nu se
declanșează procedura lichidării.
Bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi destinația stabilită:
- în actul de constituire sau statut,
- în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare;
- în hotărârea instanței competente, dacă nu se prevede nimic în acest sens.
În acest caz, bunurile se atribuie unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător,
la propunerea lichidatorului; dacă sunt mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul
propune cel puțin 3 persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorți.

25
 Dacă nicio persoană juridica nu este de acord cu preluarea acestor bunuri, acestea vor
trece în proprietatea unității administrativ teritoriale (comună, oraș sau municipiu) în a cărei
rază teritorială se afla bunurile.
În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după
lichidare are loc la data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Procesul-verbal de predare-primire (și hotărârea judecătorească rămasă definitivă) constituie
titlu de proprietate.

 Desființarea unor persoane juridice

Persoanele juridice înființate de autoritățile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvarii, pot
fi desființate prin hotararea organului care le-a înființat.
Drepturile și obligațiile persoanei juridice desființate se transferă persoanei juridice
dobânditoare, proportional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ținându-se seama și de
natura obligațiilor respective.

Data încetării personalității juridice este:

 data radierii din registrele în care au fost înscrise – în cazul persoanelor juridice
supuse înregistrării
 data actului prin care s-a dispus încetarea (sau data îndeplinirii oricărei alte cerințe
prevăzute de lege) – în cazul celorlalte persoane juridice

V. Identificarea persoanei juridice

Fiind un subiect de drept de sine stătător, persoana juridică trebuie să fie individualizată
în cadrul raporturilor juridice pe care le stabilește, cu ajutorul anumitor atribute sau mijloace de
identificare
Toate aceste atribute sau mijloace de identificare ale persoanelor juridice sunt drepturi
personale nepatrimoniale, care se dobândesc prin înregistrarea lor în registrul public odată cu
înregistrarea persoanelor juridice.
Intră în categoria atributelor de identificare ale persoanelor juridice: denumirea, sediul,
numărul de înregistrare în registrele publice ținute de autorităţile competente, (de ex. registrul
comerțului), codul unic de înregistrare (sau de înregistrare în evidențele ANAF), contul
bancar, naționalitatea etc.
Denumirea persoanei juridice reprezintă mijlocul de identificare care constă în
stabilirea anumitor cuvinte cu această semnificație, în condițiile legii. Profesioniștii
care desfășoară activități economice se individualizează prin firmă, numele comercial
sub care aceștia operează. În ipoteza în care persoana juridică nu are denumire, aceasta
va fi declarată nulă.
Sediul constituie mijlocul de identificare în spațiu a persoanei juridice, prin indicarea
unui loc stabilit, în condițiile legii cu această semnificație.
Întrucât persoana juridică poate deține mai multe spații în locuri diferite, trebuie să se
facă distincție între sediul principal sau social (=locul unde se află conducerea
persoanei juridice) și sedii cu caracter secundar, (=locuri unde se desfășoară
activitatea) și anume: sucursale, puncte de lucru, reprezentanțe teritoriale (situate pe
teritoriul altui stat) etc.
Absența sediului social determină dizolvarea persoanei juridice în cauză.

26
 Naționalitatea reprezintă legătura juridică dintre persoana juridică și un anumit stat.
Sunt de naționalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de
constituire sau statutului, este stabilit în România.
Codul unic de înregistrare sau codul fiscal reprezintă mijlocul de individualizare printr-
un simbol cifric.
În raporturile cu terții, dovada atributelor de identificare ale persoanei juridice se face cu
mențiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru
persoana juridică respectivă. Acestea sunt apărate atât prin mijloace de drept civil, de drept
administrativ, precum și de drept penal (de ex. constituie infracțiune de concurență neloială
orice utilizare a unei firme, embleme, a unei desemnări speciale sau a unor ambalaje care pot
produce confuzie cu cele folosite în mod legitim de către alt profesionist).
INCLUDEPICTURE În mod obligatoriu toate documentele, indiferent de formă,
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET

emise de o persoană juridică trebuie să cuprindă toate atributele de identificare, sub sancțiunea
plății de daune-interese persoanei prejudiciate.

27
 Subsecţiunea III

REPREZENTAREA

1. Noțiune
Reprezentarea este raportul juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie
acte juridice cu terții în numele şi în contul unei alte persoane, numită reprezentat, având
drept consecință producerea directă în persoana și patrimoniul reprezentatului a efectului
actelor juridice (adică a drepturilor și obligaților).

2. Reglementare
Sediul materiei (= regulile generale sau dreptul comun) – articolele 1295-1314 C.civ.
Regulile speciale :
 reprezentarea legală
- tutela – articolele 110- 177 C.civ.
- curatela – articolele 178-186 C.civ.
- administrarea persoanei juridice – articolele 212-224 C.civ
- administrarea societății simple – articolele 1913-1919 C.civ
- administrarea bunurilor altuia - articolele 792-794 C.civ.
- fiducia – articolele 773-791 C.civ.
 reprezentarea convențională
- mandatul cu reprezentare – articolele 2013-2038 C.civ.
- contractul de agenție – articolele 2017-2095 C.civ.
- mandatul între soți – art.314 C.civ.
 reprezentarea judiciară
- mandatul între soți – art.315 C.civ.
- sechestrul juridiciar – art.2143 C.civ.

3. Temeiul reprezentării
Posibilitatea substituirii unei persoane de către o altă persoană, substituire pe care legea
fie o impune (în cazul reprezentării legale) fie o îngăduire (în cazul reprezentării convenționale
și a celei judiciare) și datorită căreia actul săvârșit de o persoană își produce efectele direct în
persoana și patrimoniul altuia.
Numirea reprezentantului se face ținându-se seama de calitățile personale ale acestuia
(ale reprezentantului), prin urmare reprezentarea este intuitu personae (= în considerarea
calităților persoanei). Rezultă de aici faptul că,
Regula - reprezentantul trebuie să-și îndeplinească sarcina personal, el nu-și poate substitui
altă persoană.
Excepția - reprezentantul își substituie altă persoană, căreia îi transmite împuternicirile, numai
dacă este învestit cu acest drept de către reprezentat sau dacă o cer interesele reprezentatului.
Reprezentantul care a cedat unui terț împuternicirile este obligat să aducă imediat la
cunoștința reprezentatului cesiunea împuternicirilor, precum și informația despre substituitor.
În cazul în care nu îndeplinește această obligație, reprezentantul poartă răspundere pentru
acțiunile substituitorului ca pentru acțiuni proprii.

4. Domeniul de aplicare
Există reprezentare, în general, ori de câte ori o persoană încheie un act juridic în numele
și pe seama unei alte persoane, în asemenea condiții încât efectele active și pasive ale actului se
produc direct în patrimoniul acesteia din urmă.

28
 Reprezentarea este utilă în următoarele situații:
- persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu,
- persoanelor fizice cu capacitate deplină de exercițiu care:
- din diferite motive nu pot sau nu vor să participe personal la încheierea anumitor acte
juridice,
- se află la mare distanță unele de altele,
- nu mai pot, datorită vârstei, să aibă grijă de bunurile proprii etc.,
- permite apelarea la profesioniști cu pregătire de specialitate într-un anumit domeniu,
- permite participarea concomitentă la încheierea mai multor acte juridice,
- gestiunea de afaceri (= reprezentare fără împuternicire)
- raporturilor stabilite de persoanele juridice, reprezentate de organele lor.

5. Elementele definitorii ale reprezentării

Reprezentantul acționează:
 "în numele" celui pe care îl reprezintă
Atunci când se menționează că reprezentantul operează în numele reprezentatului,
înseamnă că reprezentantul acționează numai fizic, însă exprimă voinţa reprezentatului şi îl
angajează într-un raport juridic fără ca acesta să fie prezent.
Altfel spus, reprezentantul este şi rămâne purtătorul de nume şi de voinţă proprie, însă, prin
cumul, devine şi purtătorul de nume şi de voinţă al reprezentatului şi numai voinţa
acesteia din urmă o exteriorizează la încheierea contractului.
După cum se afirmă în doctrină, o "convenţie de reprezentare are drept consecinţă - în
plan strict intelectual - «diviziunea» juridică a personalităţii reprezentatului - concretizată în
ubicuitatea sa, cât şi un « cumul» juridic de personalitate în persoana reprezentantului - cumul
limitat la dimensiunea voinţei juridice şi exprimat de cauza convenţiei de reprezentare".

 "pe seama" celui pe care îl reprezintă

Semnificaţia expresiei "pe seama" sugerează ideea că reprezentatul este cel care suportă
consecinţele pozitive şi negative ale actului juridic, în sensul că plăteşte preţul şi dobândeşte
bunul sau, invers, primeşte preţul şi are obligaţia de a preda bunul. Această sintagmă sugerează
legătura dintre reprezentant şi patrimoniul reprezentatului.
De esența reprezentării rămâne participarea a reprezentantului la circuitul civil în numele
altuia (nomine alieno), efectele actului juridic încheiat prin reprezentare producându-se față de
reprezentat, și nu față de reprezentant, deși acesta din urmă este cel care-l încheie.
Prin aceasta, instituția reprezentării ar putea fi analizată ca o excepție de la principiul
relativității efectelor contractului.

6. Felurile reprezentării
a. după modul de stabilire:
- reprezentarea voluntară = se întemeiază pe voința reprezentatului (concretizată prin acordarea
împuternicirii sau prin ratificare),
- reprezentarea obligatorie sau necesară = nu necesită voința reprezentatului (este independentă
de voința )
b. după obiectul reprezentării (al actelor juridice sau al bunurilor la care se referă):
- reprezentare generală = privește toate actele juridice sau toate bunurile reprezentatului
- reprezentare specială = se referă la un anumit act (vânzarea terenului) sau la o anumită
categorie de acte juridice (acte de administrare) ori la un bun singurlar sau la unele bunuri din
patrimoniul reprezentatului.
c. în funcție de sursa împuternicirii:
- reprezentare legală = reprezentantul este împuternicit de lege
29
- reprezentare judiciară = reprezentantul este împuternicit de instanța de judecată
- reprezentare convențională = reprezentantul este împuternicit de reprezentat prin contract
Sursa puterilor de reprezentare poate fi legea, actul juridic sau hotărârea judecătorească
(art.1295C. civ.).
În cazul reprezentării legale, raportul de reprezentare se naște ex lege, independent de
voința părților, cum este cazul reprezentării minorului lipsit de capacitate de exercițiu (art.43
alin.(2) C.civ.)
Reprezentarea judiciară presupune desemnarea reprezentantului de instanța de judecată,
în situațiile expres prevăzute de lege, cum ar fi numirea curatorului de către instanța de tutelă
în condițiile art.182 alin.(3) C.civ.
Reprezentarea convențională este aceea în care puterea de reprezentare izvorăște dintr-un
contract, contractul de mandat. Reprezentarea convențională lasă reprezentatului exercițiul
drepturilor sale, în timp ce reprezentarea legală sau judiciară îl deposedează pe reprezentat de
exercițiul drepturilor conferite reprezentantului. Precizăm însă că similare mandatului (expresia
cea mai complexă a reprezentării convenționale) sunt și fiducia sau administrarea bunurilor
altuia, instituții reglementate deopotrivă de Codul civil.

7. Subiectele reprezentării
- pot fi reprezentate atât persoanele fizice cât și persoanele juridice,
- pot fi reprezentanți atât persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu cât și persoanele
juridice.

8. Obiectul reprezentării
Regula : cele mai multe acte juridice pot fi săvârșite prin reprezentare (inclusiv celor
unilaterale).
Excepția : nu pot fi încheiate prin reprezentare actele care sunt personale - de ex. actele de
stare civilă (= căsătoria, adopția, recunoașterea copilului din afara căsătoriei etc.), testamentul.
Reprezentarea se aplică și faptelor juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată,
îmbogățirea fără justă cauză).

9. Condițiile reprezentării :
Reprezentarea implică întrunirea cumulativă a 3 condiții:
i. - să existe împuternicirea de a reprezenta,
ii. - reprezentantul să-și exprime intenția de a reprezenta
iii. - reprezentantul să-și manifeste voința proprie cu prilejul încheierii actului

i. Împuternicirea de a reprezenta
Reprezentantul trebuie să aibă împuternicire de a încheia acte juridice în numele și pe
seama lui care să provină din partea reprezentatului, din partea legii sau din partea instanței de
judecată.
Procura
= actul juridic unilateral supus comunicării prin care reprezentantul este împuternicit de
reprezentat să încheie unul sau mai multe acte juridice cu terțe persoane.
= înscrisul în care se consemnează împuternicirea conferită de reprezentat
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET

Procura se dă, de regulă, în temeiul unui contract de mandat dar nu se confundă cu

mandatul, ea fiind un act juridic distinct.
Ea poate fi emisă și în baza unui contract de muncă sau act constitutiv al unei persoane
juridice.

30
Forma împuternicirii
Art.1301 C.civ. prevede că "împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu
respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care
reprezentantul urmează să-l încheie".
Textul susmenționat reprezintă sediul principiului simetriei formelor în materie de mandat
adică, dacă actul juridic ce urmează a fi încheiat cu terțul legea prevede încheierea lui în formă
autentică, procura emisă în vederea încheierii acelui act trebuie să aibă aceeași formă autentică.
În cazul în care împuternicirea nu este dată în forma cerută de lege pentru validitatea
actului respectiv, actul va fi lovit de nulitate absolută. Dacă avem în vedere faptul că
împuternicirea formează un tot indivizibil cu actul în vederea încheierii căruia a fost dată,
apreciem că sancțiunea prevăzută de lege pentru lipsa de formă a actului trebuie să fie aceeași
cu sancțiunea ce devine aplicabilă în cazul lipsei de formă a împuternicirii, prin urmare,
nulitatea absolută.
În doctrină se arată că:
- împuternicirea, privită ca negotium, este legată de validitatea actului cu care formează un "tot
indivizibil", fiind o problemă de fond al actului juridic, și nu o simplă chestiune de formă, la fel
cum, pentru anumite acte juridice, forma acestora vizează fondul actului.
- împuternicirea, privită ca instrumentum, trebuie să îmbrace forma juridică cerută de lege
pentru validitatea actului pe care îl determină și cu care se contopește într-un tot unitar.
Astfel, dacă pentru validitatea unui act legea cere forma autentică, împuternicirea dată
pentru încheierea acelui act trebuie să fie tot autentică.
Exigența legii se explică nu numai prin rațiuni formal-juridice, de identitate a formei
împuternicirii cu a actului pe care îl determină, ci și prin rațiuni ce vizează fondul actului, prin
necesitatea asigurării valabilității consimțământului exprimat, prin necesitatea protejării
voinței celui care se obligă. În general, orice condiție de formă este menită să protejeze voința
juridică, în special a părții care se obligă. În speță, necesitatea încheierii mandatului în formă
autentică are menirea de a i se atrage atenția mandantului cu privire la importanța actului ce
urmează a se încheia, cu ocazia autentificării.
De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, prin împuternicire vânzătorul nu își
exprimă consimțământul cu privire la înstrăinarea bunului său, ci conferă puteri unei
mandatarului său pentru ca aceasta să exprime un consimțământ valabil la încheierea
contractului de vânzare.13

Lipsa sau depășirea puterii de reprezentare

Dacă reprezentantul încheie acte juridice fără a avea împuternicire sau cu depășirea
puterilor conferite, actele respective nu produc efecte între reprezentat și terț.
Când mandatarul depășește limitele mandatului, el exprimă propriul lui consimțământ,
actul devenind inopozabil față de mandant.

Răspunderea reprezentantului
Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depășind
limitele puterilor care i-au fost încredințate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terțului
13
Desigur, s-ar putea discuta asupra faptului dacă actul încheiat de mandatarul (vânzătorului) a cărui
împuternicire nu este valabilă ar putea fi valabil ca o vânzare a bunului altuia (mandatarul exprimând la vânzare
exclusiv propriul său consimțământ), vânzare rezolubilă (și nu nulă), ori actul ar putea fi ratificat în temeiul
art.1311 și urm. C.civ. Oricum, indiferent de traiectoria pe care o poate avea un act, raportat la momentul
încheierii lui, actul nu este lipsit de consimțământul vânzătorului, care, în cazul în care mandatul este valabil, este
exprimat în mod valabil de mandatar, iar în cazul în care mandatul nu este valabil, consimțământul exprimat de
"mandatar" este rezolubil.
31
contractant care s-a încrezut, cu bună-credință, în încheierea valabilă a contractului. (art.1310
C.civ.).

Ratificarea (art.1311-1314 C.civ.).

Ratificarea este actul juridic unilateral prin care reprezentatul înlătură ineficacitatea
actului juridic încheiat, în numele și pe seama sa, în lipsa sau sau cu depășirea împuternicirii
necesare, cu respectarea formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET

Ratificarea nu se confundă cu confirmarea

Confirmarea constă în renunțarea la dreptul de a invoca pe cale de acțiune sau de a opune
pe cale de excepție nulitatea relativă a unui act juridic.
Fiind un act unilateral, reatificarea nu necesită pentru a-și produce efectele nici acordul
reprezentantului și nici acordul terțului contractant.
Cu toate acestea, terțul contractant poate, printr-o notificare, să acorde un termen
rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat.
Mai mult, terțul contractant și cel care a încheiat contractul în calitate de reprezentant pot
conveni desființarea contractului cât timp acesta nu a fost ratificat.
În principiu, ratificarea poate fi expresă sau tacită, însă dacă actul ce se ratifică este
încheiat în formă autentică și ratificarea trebuie să îmbrace aceeași formă.
Dacă reprezentatul refuză ratificarea, actul devine caduc și este lipsit de efectele sale
juridice.
Fără a afecta însă drepturile dobândite de terți între timp, actul ratificat își produce
efectele de la data încheierii lui (efect retroactiv) iar nu de la data ratificării.
Dreptul de a ratifica se transmite moștenitorilor.

ii. Intenția de a reprezenta

Reprezentantul trebuie să exprime fără echivoc intenția de a încheia actul juridic în numele și
pe seama reprezentatului, pentru ca terțul să aibă certitudinea că tratează cu un reprezentant și
nu cu însăși partea interesată
Prin urmare, reprezentantul trebuie să aducă la cunoștința terțului contractant faptul că el
acționează în numele reprezentatului nomine alieno, și nu în nume propriu.
În cazul în care reprezentantul nu aduce la cunoștința terțului faptul că acționează în
numele unei alte persoane și nici terțul cu care contractează nu are motive să creadă că cel cu
care contractează acționează în numele unei alte persoane, reprezentantul devine parte în
contract, care-și va produce toate efectele în persoana sa
De asemenea, și terțul contractant trebuie să acționeze cu intenția ca actul pe care îl
încheie să-și producă efectele în persoana și în patrimoniul reprezentatului.
Reprezentarea aparentă14
Dacă prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să
creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în
limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa
puterii de a reprezenta.
Atât reprezentantul, cât și reprezentatul trebuie să fie de bună-credință la încheierea
actelor. Buna sau reaua-credință, cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări se
apreciază în persoana reprezentantului.

14
Aparența de drept rezidă într-o stare de fapt care nu corespunde unei stări de drept, căreia legea îi atribuie totuși
efecte juridice pentru a ocroti pe terții care, cu bună-credință și fără a li se imputa vreo culpă, s-au încrezut în ea,
fiind victimele unei erori comună și invincibilă (error communis facit jus).
32
 Reprezentatul de rea-credință nu poate invoca niciodată buna-credință a reprezentantului
(art.1300 C.civ.).

iii. Manifestarea de voință a reprezentantului

Cu toate că actul juridic este încheiat în numele și pe seama reprezentatului, reprezentantul nu
este un simplu executant pasiv; dimpotrivă, voința reprezentantului este esențială pentru
încheierea actului juridic pentru care a fost împuternicit, manifestând o inițiativă certă.
Întrucât reprezentantul își exprimă propriul lui consimțământ la încheierea actului, în
cazul în care eventualele vicii de consimțământ îi afecteze voința, el va putea invoca viciile de
consimțământ pentru anulare a actului. În acest sens, art.1299 C.civ. stabilește că "contractul
este anulabil atunci când consimțământul reprezentantului este viciat. Dacă însă viciul de
consimțământ privește elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacă
voința acestuia din urmă a fost viciată".
Întrucât actul încheiat prin intermediul reprezentantului va produce efecte numai în
patrimoniul reprezentatului, în cazul reprezentării convenționale atât reprezentatul, cât și
reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost
dată. Ca atare:
- reprezentatul = trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul ce urmează a fi încheiat în baza
mandatului, (considerat doar un contract intermediar). Capacitatea trebuie să existe cel puțin la
data împuternicirii, chiar dacă ulterior această capacitate deplină a fost afectată.
- reprezentantul = trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu atât la data împuternicirii, cât
și la data încheierii actului ce are la bază mandatul respectiv.
Rezultă din cele ce precedă că pentru încheierea actului avut în vedere, reprezentatul
exprimă un consimțământ dat prin reprezentare, în temeiul contractului de mandat, și conferă
reprezentantului puterea de a exprima un consimțământ valabil la încheierea acelui act juridic.
 prima valență a consimțământului este fixată de mandant (=reprezentat) prin contractul
de mandat (este consimțământul necesar încheierii contractului de mandat),
 iar cea de-a doua valență se referă la puterile conferite mandatarului (=reprezentantului)
ca acesta să exprime un consimțământ valabil la încheierea actului preconizat.

10. Efectele reprezentării

Reprezentarea creează 2 raporturi juridice:
i. între reprezentat și reprezentant
ii. între reprezentat și terțul – parte în actul juridic care a fost încheiat în temeiul reprezentării
- de regulă, nu se stabilește nici un raport juridic între reprezentant și terț
i. față de reprezentat
- actul juridic încheiat de reprezentant își produce efectele (=adică drepturi și obligații) față de
părțile lui: reprezentantul și terțul contractant
- rezultă că actul juridic își produce efectele direct în persoana și patrimoniul reprezentantului,
ca și când ar fi fost încheiat personal de acesta, de la data încheierii lui.
- fiind parte în actul încheiat astfel, reprezentatul răspunde față de terț pentru prejudiciile
cauzate de reprezentant cu ocazia încheierii actului.
ii. față de reprezentant
- întrucât nu este parte din actul juridic, reprezentantul nu beneficiază de efectele acestui act
iii. față de terț
- actul produce efecte juridice față de terț, el poate să-și valorifice drepturile derivate din act și
fiind obligat numai față de reprezentat.

33
11. Încetarea reprezentării
Reprezentarea începe să-și producă efectele din momentul când reprezentantul ia
cunoștință de împuternicirea primită.
În chip simetric reprezentarea ia sfârșit din clipa în care reprezentantul:
- aduce la îndeplinire împuternicirea primită sau
- află că i-a încetat împuternicirea, prin notificare.
Notificarea privind încetarea mandatului trebuie trimisă nu numai reprezentantului ci și
terțului.
Reprezentatul poate să îl constrângă pe reprezentant să îi restituire procura.
Regula : după ce mandatul a încetat, reprezentantul nu mai poate încheia actul juridic în
numele și pe seama reprezentatului
Excepția : în continuare reprezentantul poate încheia valabil acte juridice urgente și utile,
necesare salvgardării intereselor legitime ale persoanelor care temporar sunt împiedicate să se
ocupe de gestiunea patrimoniului lor.
Terțul de bună-credință care au încheiat acte juridice cu reprezentantul căruia i-a încetat
împuternicirea beneficiază de actele respective, care produc efecte față de reprezentat.

12. Proba reprezentării

i. Reprezentarea convențională (mandatul)
Trebuie să facem deosebirea între dovedirea reprezentării între părți (reprezentat și
reprezentant) și probarea reprezentării în raporturile cu terții, inclusiv terțul contractant
între părți:
- cu orice mijloc de probă dacă valoarea actului juridic este sub 250 lei
- cu înscrisuri (procura) dacă valoarea e mai mare de 250 lei
- reprezentarea poate rezulta și din faptul executării ei.
față de terți
- reprezentatul care nu participă direct la încheierea actului – poate dovedi reprezentarea prin
orice mijloc de probă
- terțul contractant – dovedește cu înscrisuri
- orice alt terț – poate dovedi reprezentarea prin orice mijloc de probă
ii. Reprezentarea legală
- părinții dovedesc cu actele de stare civilă,
- tutorele dovedește cu hotărârea instanței de prin care a fost desemnat
iii. Reprezentarea judiciară
- se probează cu hotărârea judecătoreasca de numire în această calitate.

Sarcina probei revine aceluia care invocă reprezentarea.

∞ *** ∞

Întrebări şi teste
1. O persoană juridică se identifică prin:
a) conţinut;
b) patrimoniu;
c) firmă;
d) scop.
34
2. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă se aplică:
a) în domeniul persoanelor fizice;
b) în domeniul scopului persoanelor juridice;
c) în domeniul organizării persoanelor juridice.

3. Capacitatea de exerciţiu restrânsă se dobândeşte:

a) la împlinirea vârstei de 16 ani;
b) la împlinirea vârstei de 14 ani;
c) la împlinirea vârstei de 18 ani.

Rezolvarea întrebărilor şi testelor

1. c, 2.b, 3.b.

Test de Autoevaluare:
1. Definiţi persoana fizică şi persoana juridică. Arătaţi care sunt elementele constitutive ale
persoanei juridice.
2. Definiţi principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice nonprofit.

Bibliografie
- Codul Civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.
- Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, M. Of.
nr.164 din 2 aprilie 2001,
- O.U.G. nr.40/2016 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administrației publice centrale şi pentru
modificarea și completarea unor acte normative, M. Of. nr.490 din 30 iunie 2016,
- Legea administrației publice locale nr.215/2001 M. Of. nr. 204 din 23 aprilie 2001,
- O.U.G. nr.42/2016 privind stabilirea unor măsuri financiare și pentru modificarea și completarea unor
acte normative, M. Of. nr. 492 din 30 iunie 2016,
- Legea serviciilor comunitare de utilități publice, nr.51/2006, M. Of. nr.254 din 21 martie 2006
- O.U.G. nr. 58/2016 pentru modificarea si completarea unor acte normative cu impact asupra
domeniului achizițiilor publice, M. Of. nr.738 din 22 septembrie 2016.

35
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –III-

Obiectul raportului juridic

- Bunurile -

Noţiune
Clasificarea bunurilor

Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile (conduita) la care este
îndreptăţit subiectul activ (creditorul) şi de care este ţinut subiectul pasiv (debitorul).
În cadrul anumitor raporturi juridice patrimoniale conduita părţilor priveşte anumite
lucruri, care pot fi considerare obiecte exterioare ale acţiunii sau inacţiunii părţilor (adică
lucrurile sunt obiecte ale obiectului raportului juridic, fără a fi incluse în structura acelui raport
juridic).

1. Noțiunea de bun poate fi folosită în dublu sens.

 În sens larg, prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la
acestea.
 În sens restrâns, se desemnează numai lucrurile = adică acele valori economice
necesare persoanelor şi susceptibile a fi dobândite în proprietate (apropriate).
„Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept
patrimonial”. (art.535 C.civ.)

2. Clasificarea bunurilor
Clasificarea bunurilor permite stabilirea regimului juridic aplicabil fiecărei categorii de
bunuri.
i. în funcţie de natura bunurilor şi calificarea dată de lege, distingem între bunuri imobile şi
bunuri mobile
 bunurile imobile sunt de trei feluri:
- imobile prin natura lor;
- imobile prin destinaţie;
- imobile prin determinarea legii.
Bunurile imobile prin natura lor sunt terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile
prinse in rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate in pămant cu caracter permanent,
platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental,
precum şi tot ceea ce, in mod natural sau artificial, este incorporat in acestea cu caracter
permanent (art.537 C.civ.).
Bunurile imobile prin destinaţie sunt acele bunuri care prin natura lor sunt lucruri mobile
însă, dată fiind destinaţia lor, stabilită de proprietar, legea le consideră imobile.
Astfel, sunt bunuri imobile prin destinație materialele separate în mod provizoriu de un imobil,
pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile
integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi
reintegrate. Mai mult, și materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin
bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie. (art.538C.civ.)

36
 Bunurile imobile prin determinarea legii sunt drepturile reale imobiliare, precum şi
acţiunile în justiţie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui lucru imobil.
(art.542 C.civ.)
 bunurile mobile sunt şi ele de trei feluri:
- mobile prin natura lor;
- mobile prin anticipaţie;
- mobile prin determinarea legii.
Bunurile mobile prin natura lor sunt acele lucruri pe care legea nu le consideră imobile,
această calitate fiind stabilită şi pentru undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum
şi pentru energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană
şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora. (art.539
C.civ.)
Bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar
pe care părţile unui act juridic le privesc ca mobile in considerarea a ceea ce vor deveni in
viitor.
Prin urmare, bunurile mobile prin anticipaţie sunt, spre exemplu, bogăţiile de orice natură ale
solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin
mobile prin anticipaţie, atunci cand, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în
vederea detaşării lor - adică sunt instrăinate cu anticipaţie prin act juridic-.(art.540 C.civ.)
Se poate observa că mobilele prin anticipaţie au un caracter mobiliar relativ, în sensul că aceste
bunuri sunt mobile numai în raporturile dintre părţile actului juridic respectiv. Faţă de terţi
insă, ele devin mobile numai după desprinderea efectivă de fond.
Bunurile mobile prin determinarea legii sunt: drepturile reale asupra unui lucru mobil;
toate drepturile de creanţă; drepturile intelectuale (numite şi drepturi de proprietate intelectuală
sau drepturi de creaţie intelectuală, categorie ce cuprinde drepturile de proprietate industrială,
drepturile de autor şi drepturile conexe acestora); acţiunile in justiţie referitoare la un drept
mobiliar.
importanța clasificării:
- în ceea ce priveşte efectele posesiei:
pentru bunurile imobile posesia poate conduce la uzucapiune, în condiţiile art.930 şi urm.
C.civ.,
iar pentru bunurile mobile posesia valorează, în condiţiile care rezultă din art.935 C.civ.,
o prezumţie absolută şi irefragabilă de proprietate sau poate conduce la dobândirea proprietăţii
prin uzucapiune în condiţiile art.939 C.civ.;
- publicitatea înstrăinărilor se aplică, în principal, în materia bunurilor imobile;
- înstrăinarea anumitor bunuri imobile este supusă, uneori, unor cerinţe mai riguroase;
- în cazul bunurilor comune ale soţilor,
înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu poate fi făcută de către unul dintre soţi decât cu
consimţămantul expres al celuilalt soţ,
în schimb, pentru instrăinarea bunurilor mobile, se prezumă existenţa consimţămantului
celuilalt soţ (prezumţia de mandat tacit reciproc);
- executarea silită este supusă unor reguli diferite, după cum se urmăreşte un bun mobil sau un
bun imobil;
- competenţa teritorială
în pricinile privitoare la imobile aparţine, de regulă, instanţei în a cărei circumscripţie
teritorială se află situat imobilul,
însă, în pricinile referitoare la bunuri mobile, este competentă, în principiu, instanţa de la
domiciliul pârâtului;
- în dreptul internaţional privat,
imobilele sunt cârmuite de legea locului imobilului (lex rei sitae),
37
 iar mobilele sunt cârmuite de legea personal a titularului (lex personalis), care poate fi:
legea naţională (lex patriae) sau
legea domiciliului (lex domicilii).

ii. după cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii, distingem
între: bunurile fungibile şi bunuri nefungibile.
 bunurile fungibile
= sunt acele bunuri determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite
unele prin altele în executarea unei obligaţii (art.543 alin.(2) C.civ.).
 bunurile nefungibile
= sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii, aşa încât debitorul
nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
Însă caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci
poate fi dat şi de voinţa părţilor unui act juridic, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni ca
două bunuri fungibile să fie considerate nefungibile.15 (art.543 alin.(3) C.civ.)

ii. bis. după modul de individualizare distingem între: bunuri individual determinate și bunuri
individualizate generic
 bunuri a individual determinate (denumite și bunuri certe = res certa)
= bunuri care, este individualizat prin însuşirile sale proprii, specifice 16 fie potrivit naturii lor,
fie de părţile actului juridic.
 bunuri individualizate generic (denumite și bunuri de gen = res genera)
= bunuri care sunt individualizate pe baza însușirile speciei sau categoriei din care fac parte
(ulterior, acestea trebuie individualizate prin indicarea numărului, sau a greutăţii, ori a măsurii
etc.).
În ciuda faptului că în Codul civil din 2009 nu mai figurează această clasificare, totuși
numeroase dispoziții legale se referă fie la bunuri certe17, fie la bunuri de gen18.
Subliniem că bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile
determinate individual sunt bunuri nefungibile.
importanța clasificării:
- în ceea ce privește valabilitatea plății19
numai bunurile certe pot forma obiectul plății, întrucât numai acestea pot fi transmise de
debitor.
- compensaţia, ca modalitate de stingere a obligaţiilor, poate interveni numai în cazul bunurilor
fungibile.
- în ceea ce privește momentul transmiterii (constituirii) dreptului real asupra bunurilor în
temeiul actelor juridice între vii translative (constitutive) de drepturi reale:
- art.1273 alin.(1) C.civ. prevede că „drepturile reale se constituie şi se transmit prin
acordul de voință al părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă
asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra
unor bunuri de gen”. Astfel, în ipoteza în care contractul de vânzare privește un bun cert
(individual determinat), dreptul real se transmite, ca regulă generală, în momentul încheierii

15
De exemplu, A împrumută lui B un pix cu condiția să-i fie restituit exact acel pix, pe care l-a primit cadou de la
prietenul lui, înainte să plece din țară.
16
De exemplu, un tablou se individualizează prin indicarea titlului și numelui pictorului.
17
De exemplu, art.1273 alin.(1) C.civ., art.1482 C.civ., art.1494 alin.(1) lit.b) C.civ. etc
18
Spre exemplu, art.1273 alin.(1) C.civ., art.1486 C.civ., art.1678 C.civ. etc.
19
Precizăm că, în dreptul civil, prin plată se înţelege executarea oricărei obligaţii, indiferent de obiectul ei, iar
nu numai remiterea unei sume de bani.
38
actului juridic, chiar dacă nu s-a predat bunul respectiv, dacă părțile nu au prevăzut altfel.
(art.1674 C.civ.).
- însă, în cazul în care actul juridic privește bunuri de gen, dreptul real se transmite numai
după ce acestea au fost individualizate prin numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod
convenit sau impus de natura bunului, care se realizează la data predării, afară de cazul în care
este vorba despre o vânzare în bloc a bunurilor, ipoteză în care proprietatea se strămută
cumpărătorului de la încheierea contractului.
Având în vedere faptul că debitorul obligației de predare a bunurilor de gen (vânzătorul)
are posibilitatea de a face rost de bunuri de același gen pe care să le predea cumpărătorului, în
cazul bunurilor de gen se aplică regula: bunurile de gen nu pier niciodată (genera non
pereunt).
- locul de executare a obligaţiei de predare :
bunul cert trebuie predat acolo unde se află bunul în momentul încheierii contractului
(art.1494 alin.(1) lit. b) C.civ.),
bunurile de gen trebuie predate la domiciliul sau sediul debitorului din momentul
încheierii contractului (art.1494 alin.(1) lit. c) C.civ.).20

iii. după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substanței ori înstrăinarea lor,
distingem între bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
 bunul consumptibil
= bunul pentru care prima lui întrebuințare implică consumarea substanței sau înstrăinarea lui
(art.544 alin.(2) C.civ.(
- de ex.: banii, alimentele etc.
 bunul neconsumptibil
= bunul care poate fi folosit în mod repetat, fără consumarea substanței sau înstrăinarea lui.
- de ex. : un apartament, un autoturism etc.
Precizăm că părțile pot prin actul juridic pe care îl încheie între ele să schimbe modul de
întrebuințare a unui bun consumptibil prin natura sa (art.544 alin.(3) C.civ.).
importanţa clasificării
- în cazul uzufructului
dacă dreptul de uzufruct poartă asupra unui bun neconsumptibil, uzufructuarul va trebui
să restituie nudului proprietar chiar acel bun, el având obligația conservării substanței lui,
în cazul în care este vorba de un bun consumptibil 21, uzufructuarului nu îi mai incumbă
obligația de a conserva substanța bunului pentru a-l restitui nudului proprietar ci, potrivit
art.712 C.civ., el are obligaţia de a restitui un bun de aceeaşi calitate şi valoare (inclusiv
cantitate) cu cel primit sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lui la data stingerii
uzufructului.
- în cazul contractului de împrumut
bunurile consumptibile pot forma numai obiectul împrumutului de consumație (numit
şi mutuum),
bunurile neconsumptibile pot forma obiectul împrumutului de folosință (numit şi
comodat).
Precizăm că, deşi în majoritatea cazurilor bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar
cele neconsumptibile sunt nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun, deci
consumptibilitatea nu trebuie confundată cu fungibilitatea.22

20
Executarea obligațiilor constând în predarea bunurilor, adică plata este cherabilă, iar nu portabilă.
21
De fapt, în acest caz suntem în prezența unui cvasiuzufruct, deoarece uzufructuarului nu i se transmit doar
folosința bunului şi dreptul de a-i culege fructele, ci însuși dreptul de proprietate
39
iv. după cum produc alte bunuri, fără a li se consuma sau diminua substanța, bunurile se împart
în bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere.
 bunurile frugifere
= în mod periodic şi fără să-și consume substanța, dau naștere altor bunuri, numite fructe.
 bunurile nefrugifere
=nu produc alte bunuri - fructe.

Distinge trei categorii de fructe: (art. 548 C.civ.)

 fructe naturale = sunt obținute fără intervenția omului, (pe care pămantul le produce
de la sine)23;
 fructe industriale = sunt obținute ca rezultat al intervenției omului (recoltele de orice
fel)24;
 fructe civile = sunt desemnate veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, (de ex.:chiriile, arenzile, dobanzile, venitul rentelor
şi dividendele)25
importanța clasificării fructelor
- în ceea ce priveşte modul lor de dobândire:
fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere), la data
separării de bunul care le-a produs (art.550 alin.(2) C.civ.,
iar fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului) art.550 alin.(3)
C.civ.).
De exemplu, în temeiul unui contract de uzufruct, uzufructuarul are dreptul să primească
fructele naturale şi industriale percepute după constituirea uzufructului, iar cele percepute după
stingerea uzufructului revin nudului proprietar, fără a putea pretinde unul altuia despăgubiri
pentru cheltuielile ocazionate de producerea lor (art.710 C.civ.).
În schimb, fructele civile se cuvin uzufructuarului proporțional cu durata uzufructului,
dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi (art.711 C.civ.), deci chiriile, arenzile etc.
scadente anterior nașterii dreptului de uzufruct se cuvin nudului proprietar, chiar dacă acestea
vor fi încasate după această dată, iar cele care devin scadente în cursul exercitării dreptului de
uzufruct se cuvin uzufructuarului, chiar dacă vor fi percepute după încetarea dreptului de
uzufruct.
Fructele nu trebuie confundate cu productele.
Productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței
acestuia. (art.549 C.civ.) – de ex. cheresteaua se obține prin prelucrarea unui copac
Distincția dintre fructe şi producte prezintă importanță practică sub mai multe aspecte, de
exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului
proprietar; posesorul de bună-credință dobândește numai fructele (art.948 C.civ.), nu şi
productele.

v. după cum pot fi sau nu împărțite fără să își schimbe destinația economică, bunurile se
clasifică în divizibile şi indivizibile (art.545 alin.(2) C.civ.).
 bunul divizibil
= este acela care poate fi împărțit fără să își schimbe, prin aceasta, destinația sa economică. (de
ex. o pâine)
22
De ex. o sticlă de vin foarte valoroasă este un bun consumptibil dar nefungibil; iar un roman polițist este un bun
neconsumptibil, dar poate fi considerat fungibil.
23
art.548 alin. (2) C.civ.
24
art. 548 alin. (3) C.civ.
25
art. 548 alin. (4) C.civ.
40
  bunul indivizibil
= este acela care, prin împărțire, își schimbă destinația economică (de ex. un computer)
Părțile, prin act juridic, pot considera că un bun divizibil prin natura lui este indivizibil
(art.545 alin.(3) C.civ.).
importanţa clasificării
- în materia partajului
întrucât bunul indivizibil nu poate fi fracționat, el va fi atribuit unuia dintre copărtași sau
va fi scos la vânzare prin licitație, iar prețul obținut va fi împărțit intre copărtași.
= în cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte
bunul indivizibil care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte determină o
indivizibilitate naturală, așa încât, după caz, fiecare creditor poate cere întreaga prestație sau
fiecare debitor este ţinut să execute întreaga prestație. (de ex. un singur vânzător trebuie să
predea apartamentul mai multor cumpărători, sau mai multe persoane moștenesc un
apartament.)

vi. în funcție de corelația dintre ele, distingem între bunuri principale şi bunuri accesorii
 bunul principal
= este acela care poate fi folosit de sine-stătător, în mod independent, fără să fie destinat a servi
la întrebuințarea altui bun.
 bunul accesoriu
= este acela care a fost destinat, in mod stabil şi exclusiv, întrebuințării economice a altui bun,
atât timp cat satisface această utilizare (art.546 alin.(1) C.civ).26
Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însușirile fizice ale bunului, cât
mai ales din voința omului, numai proprietarul ambelor bunuri putând stabili destinația comună
a acestora. (art.546 alin.(2) C.civ.). Pe de altă parte, separarea temporară a unui bun accesoriu
de bunul principal nu îi schimbă caracterul de bun accesoriu. (art.546 alin.(5) C.civ.).
Însă prin transformarea unui bun principal într-un bun accesoriu nu trebuie să se aducă
atingere drepturilor unui terț cu privire la acesta (art.546 alin.(6) C.civ.])
importanţa clasificării
proprietarul bunului principal este și proprietarul bunului accesoriu,
bunul accesoriu urmează soarta bunului principal, 27 dacă nu s-a prevăzut altfel în mod
expres în cadrul actului juridic, inclusiv în cazul înstrăinării sau grevării bunului principal
(art.546 alin.(3) C.civ.).

Subliniem că nu există suprapunere între clasificarea drepturilor reale în principale şi

accesorii şi clasificarea bunurilor în principale şi accesorii, deoarece aceasta din urmă
privește bunurile în materialitatea lor. Ca urmare, asupra unui bun principal poate să existe
un drept real accesoriu (spre exemplu, un autoturism este dat în gaj), după cum asupra unui
bun accesoriu există şi un drept real principal (cheile unui lacăt pot fi în proprietatea mai
multor persoane).

vii. după modul lor de percepere sunt bunuri corporale şi bunuri incorporale 28
 bunurile corporale
= sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind ușor perceptibile simțurilor omului.
 bunurile incorporale
26
Sunt bunuri accesorii, de ex. cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, încărcătorul pentru telefonul mobil etc.
27
accesorium sequitur principale
28
Corporales hac sunt quae tangi possunt, velut fundus, vestis, aurum. Incorporales sunt quae tangi non possunt,
qualia sunt quae in iure consistunt, sicut hereditas, usufructus, obligationes.
41
= sunt valorile economice care au o existență ideală, abstractă.
În doctrină se precizează că împărțirea bunurilor în corporale şi incorporale echivalează
cu opunerea dreptului de proprietate, pe de o parte, celorlalte drepturi reale şi drepturilor de
creanţă, pe de altă parte. Aceasta, deoarece, dreptul de proprietate este încorporat în obiectul
asupra căruia poartă.
Sunt bunuri incorporale:
- drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate,
- drepturile de creanță,
- creațiile intelectuale = drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile
conexe acestora;
- titlurile de valoare = valorile mobiliare (acțiunile, obligațiunile, instrumentele financiare
derivate sau orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare în
această categorie), precum şi efectele de comerț (cambia, biletul la ordin şi cecul);
importanța clasificării:
- proprietatea poate fi dobândită ca efect al posesiei de bună-credință (art.935 C.civ.), asupra
bunurilor mobile corporale, iar numai în mod excepțional şi numai asupra unei anumite
categorii de bunuri mobile incorporale, anume titlurile la purtător (art.940 C.civ.);
- dobândirea proprietății prin simpla tradițiune (=remitere materială) se aplică numai cu privire
la bunurile mobile corporale şi, prin excepției, la titlurile la purtător;

viii. în funcție de regimul circulaţiei lor juridice distingem între bunuri aflate în circuitul civil
şi bunuri scoase din circuitul civil
 bunurile aflate în circuitul civil
= sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice.
Regula : bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepțiile prevăzute expres de lege.
distinge între:
- bunurile care pot circula liber, neîngrădit, iar, pe de altă parte,
- bunurile care pot fi dobândite, deținute sau înstrăinate numai cu respectarea anumitor condiții
restrictive (de exemplu, armele de foc şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi
substanţele toxice, obiecte de cult etc.).
 bunurile scoase din circuitul civil
= sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic civil translativ sau constitutiv de
drepturi reale (art.1229 C.civ.).
Sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de
a forma obiectul dreptului de proprietate şi, pe cale de consecință, obiect (derivat) al actelor
juridice, adică așa-numitele lucruri comune (= aerul, razele soarelui, apa mării etc.), care nu pot
aparține nimănui și care sunt folosite de toți, în condițiile și limitele prevăzute de lege.
Noțiunile de bunuri aflate în circuitul civil, respectiv bunuri scoase din circuitul civil, în
realitate, vizează
- fie numai inalienabilitatea unor bunuri (bunuri ce nu pot fi înstrăinate, dar care pot forma
obiectul unor acte juridice netranslative de proprietate),
- fie numai regimul juridic restrictiv al circulației anumitor bunuri.

importanţa clasificări
- se manifestă în ceea ce privește valabilitatea actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor.

9. Alte clasificări ale bunurilor

42
a. Bunuri din domeniul public29 şi bunuri din domeniul privat al statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale30
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt titulari:
- ai dreptului de proprietate publică, după cum bunurile intră fie in „domeniul public de interes
național” (dreptul de proprietate publică aparține statului) sau in „domeniul public de interes
local sau județean” (dreptul de proprietate publică aparține comunelor, orașelor, municipiilor
sau județelor),
- ai dreptului de proprietate privată, denumit „domeniul privat”.
Fac parte din domeniul public nu numai bunurile declarate ca atare, în mod expres, de
lege, dar şi bunurile din patrimonial statului sau unităților administrativ-teritoriale care, prin
natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Apartenența unui bun la domeniul public sau la domeniul privat se stabilește în funcție de
două criterii, anume fie prevederile legii, fie criteriul afectațiunii bunului la uzul public
(bunurile care sunt afectate folosinței publice directe) sau la interesul public (bunurile care sunt
afectate serviciilor publice).
importanța clasificării
- numai bunurile din domeniul public (al statului sau al unităților administrativ-teritoriale) sunt
inalienabile (art.136, alin.(4) din Constituție) şi, pe cale de consecință, insesizabile şi
imprescriptibile.
Pe de altă parte, art.861, alin.(1) C.civ. dispune că „bunurile proprietate publică sunt
inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”; iar alin.(2) prevede că „proprietatea publică
poate fi de domeniul public sau de domeniul privat”. Și art.4 din Legea nr.213/1998 prevede
expres că statul şi unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată asupra
bunurilor din domeniul privat.
- în schimb, art.553, alin.(4) C.civ. stabileşte că „bunurile obiect al proprietăţii private,
indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel";
asemenea bunuri „pot fi instrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobandite
prin orice mod prevăzut de lege”.

b. după cum pot fi urmărite silit sau nu pot forma obiectul executării silite distingem între
bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile
Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creanță având ca obiect remiterea unei
sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu plătește de bunăvoie, el va putea să
treacă la executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-și creanța din sumele
obținute prin valorificarea acestora. Trebuie retinut insă că nu toate bunurile debitorului pot
forma obiect al executării silite.
În consecinţă, vom deosebi:
 bunurile sesizabile
= acele bunuri care sunt susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite,
 bunurile insesizabile
= acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru realizarea unei creanţe băneşti.
intrucat această clasificare prezintă
importanţa clasificării
- Regula o reprezintă caracterul sesizabil (urmăribil) al bunurilor debitorului,

29
Potrivit art.136 alin.(2) din Constituţie, „proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale”.
30
Unităţile administrativ-teritoriale sunt enumerate de art.3 alin.(3) din Constituţie, astfel: comunele, oraşele,
inclusiv municipiile, precum şi judeţele.
43
- Excepția : numai în cazurile expres prevăzute de lege bunurile sunt insesizabile
(neurmăribile).

c. în cadrul regimului matrimonial al comunităţii legale, distingem:

 Bunurile comune ale soților sunt acele bunuri dobândite în timpul căsătoriei de oricare
dintre soți, cu excepția cazurilor prevăzute de art.340 C.civ.
 Bunurile proprii ale fiecărui soţ sunt:
- bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care
dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
- bunurile de uz personal;
- bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond
de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;
- drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor
distinctive pe care le-a înregistrat;
- bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare,
schițele şi proiectele artistice, proiectele de invenții şi alte asemenea bunuri;
- indemnizația de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus
unuia dintre soți;
- bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul
dobândit in schimbul acestora;
- fructele bunurilor proprii.

Prin convenție matrimonială poate fi ales un alt regim matrimonial decât cel al
comunității legale, anume regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale.

∞ *** ∞

Întrebări şi teste
1. Tabla este un bun imobil:
a) prin natura lui,
b) prin destinație,
c) prin determinarea legii.
2. Este bun fungibil:
a) tabloul cu margarete,
b) telefonul meu mobil
c) 100 de lei
3. Sunt fructe industriale:
a) merele din pădure,
b) mere din livadă
c) prețul primit pe mere.
Rezolvarea întrebărilor şi testelor
1.b), 2.c), 3.b).

Test de Autoevaluare:
1. Clasificaţi bunul autoturism folosind toate criteriile cunoscute.

44
2. Precizaţi în ce constă importanţa clasificării în bunuri individual determinate şi bunuri
determinate generic.

Bibliografie
Codul Civil (Legea nr.287/2009 privind Codul civil), republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.

45
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –IV-

Patrimoniul

Patrimoniul - universalitate de drept

Patrimoniul de afectaţiune

I. Noţiune
Conform art.31 alin.(1) C.civ. „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a
unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin
acesteia.
(2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege.”.
Patrimonul31 reprezintă totalitatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale şi obligaţiilor
patrimoniale care aparţin unei persoane.
Patrimoniul reprezintă o universalitate juridică, fiind alcătuit atât din drepturi cât şi din
obligaţii.
Prin urmare, patrimoniul este alcătuit dintr-un activ patrimonial care constă în valoarea
tuturor drepturilor patrimoniale, şi dintr-un pasiv patrimonial, format din valoarea tuturor
obligaţiilor patrimoniale ale unei persoane.
Bunurile, în materialiatea lor, intră în patrimoniul unei persoane numai prin intermediul
drepturilor care pot fi exercitate asupra lor, fiind obiecte ale acestor drepturi. În absenţa
dreptului, simpla deținere în fapt a bunului nu determină includerea lui în patrimoniul celui
care îl stăpâneşte.
Drepturile şi obligaţiile patrimoniului se găsesc într-o strânsă legătură. Acestea pot fi
asemănate cu un cont curent al unei persoane a cărui valoare se modifică succesiv, prin
naşterea de noi drepturi şi obligaţii dar şi prin modificarea celor existente.

II. Caracterele juridice ale patrimoniului

1. Patrimoniul este o universalitate juridică.

Patrimoniul cuprinde drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ce aparţin unui subiect
de drept, privite însă în totalitatea lor, fără a ne interesa fiecare drept sau fiecare obligaţie în
parte.
Aceasta înseamnă că patrimoniul este o universalitate juridică (sau universalitate de
drept), cu două caracteristici:
- drepturile şi obligaţiile care constituie patrimoniul sunt legate între ele, formând un tot unitar;
există și ipoteza în care patrimoniul este format dintr-o grupare de mase de bunuri, fiecare
masă având un regim juridic distinct;
- drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ce intră în alcătuirea patrimoniul sunt distincte
de universalitate, aşa încât modificările care se produc în legătură cu aceste drepturi şi obligaţii
nu afectează însăşi universalitatea, în ansamblul ei, care există indiferent de fluctuațiile ce
au loc în interiorul său.
31
Semnificaţia cuvântului patrimoniu provine din latinescul patrimonium; acesta derivă de la pater familias care
era proprietarul întregii averi familiale; patrius înseamnă al tatălui său părintesc. Noţiunea patrimonium desemna
bunurile unei familii, bunuri moştenite de la tată sau de la părinţi
46
 Libertatea existenţei patrimoniului raportat la voinţa titularului său îl diferenţiază de
universalitatea de fapt, înţeleasă ca un ansamblu de bunuri având aceeași utilizare
(destinație), alcătuită prin voinţa titularului (de ex. fondul de comerţ, ansamblul pieselor unei
colecţii etc.).
Patrimoniul, înteles ca universalitate juridică (universalitate de drept), se deosebeste de
universalitatea de fapt:
 universalitatea de drept:
- există în temeiul legii, independent de voinţa titularului;
- este alcătuită din drepturi şi obligaţii,
- este inalienabilă şi
- este independentă de elementele care o compun.
 universalitatea de fapt:
- se formează ca urmare a manifestării de voinţă a titularului,
- este alcătuită numai din bunuri,
- este alienabilă şi
- nu există în mod separat de elementele sale (dispariţia bunurilor duce la dispariţia
„universalităţii”, cum se întâmpla când cărţile dintr-o bibliotecă sunt vândute, fie toate, fie cu
bucata). Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă
obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.

2. Orice persoană are un patrimoniu

Persoanele fizice şi juridice, fiind subiecte de drept, au aptitudinea permanentă de a
dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, acestea neputând exista fără un patrimoniu.
Patrimoniul este indisolubil legat de personalitatea juridică, fiind o emanaţie a acesteia. La fel,
patrimoniul nu poate exista fără un titular.
Calitatea de subiect de drept civil, de participant la raporturile juridice civile a unei
persoane fizice sau juridice se bazează şi pe existenţa unui patrimoniu. Oricât de modest ar fi
cineva, are totuşi un minimum de bunuri ce îi alcătuiesc patrimoniul. La rândul lor, persoanele
juridice sunt titulare ale patrimoniului necesar îndeplinirii scopului pentru care au fost
înfiinţate, indiferent care ar fi acesta: economic, de binefacere, de asistenţă mutuală pentru
membrii lor, cultural, sportiv etc. Mai mult, legea prevede existenţa unui patrimoniu ca una
dintre condiţiile esenţiale pentru însăşi existenţa persoanei juridice. Astfel, art.187 C.civ
dispune că „orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare și un
patrimoniu propriu, afectat realizării unui scop licit şi moral, în acord cu interesul general”.

3. Nu există patrimoniu fără un titular.

În ipoteza în care titularul încetează să existe, patrimoniul va fi transmis succesorilor săi,
sau în absenţă, statul va culege patrimoniul fără stăpân.

4. Inalienabilitatea patrimoniului
Patrimoniul este strâns legat de titularul său, atâta timp cât aceasta există ca subiect de
drept. Persoanele fizice pot înstrăina anumite bunuri sau transmite drepturi sau chiar obligaţii
(în anumite cazuri), dar nu pot transmite întreg patrimoniul lor cât timp sunt în viață. Acesta va
putea fi transmis numai prin succesiune, în momentul încetării din viaţă a titularului lui.

5. Patrimoniul este unic

Oricât de multe drepturi şi obligaţii ar cuprinde, fiecare subiect de drept, persoană fizică
sau juridică, are un singur patrimoniu. Legea nu permite ca acelaşi subiect de drept să fie
titularul mai multor patrimonii. Faptul că, spre exemplu, persoana fizică autorizată să

47
desfăşoare activităţi economice în temeiul O.G. nr.44/2008, este titulară a patrimoniului
propriu, dar şi al unui patrimoniu de afectaţiune, necesar realizării activităţii economice,
separat de gajul general al creditorilor ei personali (art.2 lit.j) din ordonanţă) nu trebuie să ne
conducă la o altă concluzie.

Divizibilitatea patrimoniului
Dat fiind faptul că patrimoniul este unic, aceasta nu înseamnă că el este şi indivizibil, în
sensul că toate componentele sale ar avea unul şi acelaşi regim juridic. Patrimoniul unui
subiect de drept poate fi divizibil în mai multe categorii, grupe sau mase patrimoniale (mase
de drepturi şi obligaţii), fiecare dintre acestea având un regim juridic distinct, în raport cu
scopul pentru care o astfel de divizare a patrimoniului a fost realizată.
Trăsătura esenţială a divizibilităţii patrimoniul este consacrată cu valoare de principiu în
art.31, alin.(2) C.civ., care dispune în mod limpede că patrimoniul unui subiect de drept,
persoană fizică sau juridică, poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni, în cazurile
şi în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, o unitate administrativ-teritorială, ca persoană juridică de drept public, are un
patrimoniu propriu, supus şi normelor juridice de drept civil, care cuprinde bunuri ce fac parte
din domeniul public de interes local şi bunuri ce fac parte din domeniul privat al acesteia. În
timp ce bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, cele din
domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.
În cazul persoanelor căsătorite, fiecare dintre soţi poate avea în patrimoniul său atât
bunuri proprii, cât şi bunuri comune, potrivit regimului matrimonial pe care soţii şi l-au ales.
(art.312 C.civ. dispune că viitorii soţi au posibilitatea să îşi aleagă regimul matrimonial dintre
următoarele regimuri prevăzute de text: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau
comunitatea convenţională.) Astfel, patrimoniul unei persoane căsătorite este divizat în masa
bunurilor comune şi în cea a bunurilor proprii. Prin urmare, dacă un imobil înstrăinat face parte
de masa bunurilor proprii ale unui soţ, suma primită drept preţ va intra prin efectul subrogaţiei
reale cu titlu universal în aceeaşi masă comună, deşi principiul comunităţi matrimoniale este că
orice bun dobândit în timpul căsătoriei este bun comun al soţilor. La fel, creditorii personali ai
unuia dintre soţi pot urmări doar bunurile proprii ale acestuia.

III. Funcţiile patrimoniului

Patrimoniul îndeplineşte trei funcţii, esenţiale: patrimoniul constituie gajul general al

creditorilor, realizează subrogaţia reală cu titlu universal şi face posibilă transmisiunea
universală şi cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor.

i) Gajul general al creditorilor chirografari

Patrimoniul constituie singura garanţie generală a tuturor creditorilor titularului său,
astfel încât acesta din urmă răspunde, potrivit art.1718 C.civ., cu toate bunurile sale mobile şi
imobile, prezente şi viitoare. Creditorii vor putea executa silit activul patrimoniului debitorului,
alcătuit din totalitatea bunurilor prezente şi viitoare. Prin urmare orice persoană răspunde
pentru executarea obligaţiilor sale cu orice bun care se găseşte în patrimoniul său.
Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari nu are nimic comun cu noţiunea de gaj
ca şi garanţie reală, care implică deposedarea debitorului de bunul determinat, constituit ca
amanet. Fără a-l deposeda pe debitor, dreptul de gaj general al creditorilor chirografari
îndreptăţeşte pe creditori să urmărească, în realizarea creanţelor lor, întregul activ al
debitorului, considerat ca universalitate juridică existent, independent de bunurile individuale
care o compun la un moment dat. Astfel creditorii chirografari, adică cei care nu beneficiază de
48
nicio garanție, vor urmări în comun şi proporţional oricare din bunurile aflate în patrimoniul
debitorului lor pentru a-şi satisface creanţele, fără însă a îl putea opri să le înstrăineze.
Deoarece obiectul gajului general nu îl reprezintă bunurile individual determinate, debitorul
poate să încheie acte de dispoziţie juridică asupra acestora, opozabile creditorilor.
Acest drept nu implică indisponibilizarea bunurilor debitorului şi nu conferă creditorilor
nici dreptul de preferinţă, pe care le conferă drepturile reale şi garanţiile reale.Pe cale de
consecinţă, în momentul execuţiei silite, creditorul va putea urmări doar bunurile existente în
patrimoniul debitorului precum şi bunurile ce vor intra, între timp, în acelaşi patrimoniu.
În schimb, dreptul de gaj general al creditorilor chirografari îi îndreptăţeşte pe creditori să
recurgă la măsuri conservatorii şi preventive (de exemplu, sechestrul asigurator, punerea de
peceţi, actiunea oblică, cererea de separate a patrimoniului succesoral de patrimoniile
moştenitorilor etc), menite să preîntâmpine ajungerea debitorului în stare de insolvabilitate şi
respective să readucă în patrimonial acestuia bunurile prin a căror înstrăinare şi-a provocat ori
şi-a agravat o asemenea stare.

ii) Subrogaţia reală

În dreptul civil subrogaţia este personală şi reală.
Subrogaţia reală înseamnă înlocuirea unui bun din patrimoniu cu un altul, a unei valori cu
o alta, care va prelua regimul juridic al bunului pe care îl înlocuieşte.
aşa cum se întâmplă atunci când suma obţinută pe un lucru înlocuiește poziţia juridică a
bunului înstrăinat.
Subrogaţia personală sau subrogaţia în drepturile creditorului, întâlnită în materia
obligaţiilor, constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o terţă
persoană care plăteşte datoria creditorului şi care astfel devine noul creditor al debitorului.
Subrogaţia reală este universală în etapa în care privește un patrimoniu, locul unui bun
din cuprinsul acestuia fiind schimbat cu un alt bun. Spre exemplu, locul unui bun din
patrimoniu care este înstrăinat este luat de preţul încasat, iar dacă preţul este investit într-un alt
bun, acesta intră în patrimoniu în locul valorii respective (astfel subrogația vizează acoperirea
cuantumului bunului și nu neapărat înlocuirea cu un bun similar).
Subrogaţia reală este cu titlu universal atunci când înlocuirea unui bun determinat cu un
alt bun operează în cazul unor bunuri individual determinate din patrimoniu cu regim juridic
distinct şi nu afectează universalitatea juridică a patrimoniului.
În raport de sursele sale, subrogaţia este de două feluri:
- subrogaţie legală, atunci când ia naştere în puterea legii fără să fie cerut consimţământul
părţilor, şi
- subrogaţie convenţională, care ia naştere prin voinţa si acordul părţilor, fiind consimţită fie
de creditor, fie de debitor.
Subrogaţia reală operează de plin drept (ope legis), fără a fi necesar consimţământul
creditorului plătit sau al debitorului a cărui datorie se plăteşte.

iii) Transmisiunea universală şi cu titlu universal

Transmisiunea reprezintă transmiterea conţinutului patrimoniului, a elementelor sale, ca
universalitate sau ca o fracţiune din universalitate, având în vedere că patrimoniul durează atâta
timp cât exista titularul sau.
Transmiterea universală are loc atunci când întregul patrimoniu se transmite către un
singur succesor având ca obiect patrimoniul ca universalitate. Transmiterea universală
operează în cazul decesului persoanei fizice sau al reorganizării persoanei juridice.
Transmisiunea cu titlu universal se face către doi sau mai multi succesori care
dobandesc o cotă din patrimoniu ce conţine atât activ, cât şi pasiv și are ca obiect patrimoniul
fracţionat.
49
 Cu toate că transmisiunea priveşte atât activul cât şi pasivul în integralitatea lor sau
numai fracţiuni din acestea, nu sunt transmisibile drepturile şi obligaţiile intuitu personae, cum
ar fi dreptul de uzufruct, uzul şi abitaţia.

IV. Patrimoniul de afectaţiune

În exercitarea unei activităţi comerciale, o persoană fizică (persoană fizică autorizată, sau
întreprinzător cu întreprindere individuală sau întreprindere familială) poate să îşi constituie un
patrimoniu distinct de patrimoniul său civil, anume un patrimoniu de afectaţiune reprezentând
totalitatea drepturilor si obligaţiilor, afectate scopului exercitării activităţii economice.
În acest patrimoniu de afectaţiune sunt reunite toate bunurile şi drepturile patrimoniale care
sunt destinate desfăşurării afacerilor, activităţii comerciale, precum şi datoriile comerciale ale
întreprinzătorului-persoană fizică. Creditorii comerciali vor urmări numai aceste bunuri şi
drepturi care sunt afectate comerţului, iar nu şi pe cele care intră în patrimoniul civil al
acestuia.
Prin urmare, pentru datoriile ce rezultă din operaţiuni comerciale răspunderea
comerciantului – persoană fizică este limitată numai la bunurile şi creanţele care alcătuiesc
activul patrimoniului de afectaţiune şi care sunt destinate realizării afacerilor.
Sunt patrimonii de afectaţiune:
- masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit legii,
- patrimoniul profesional individual,
- precum şi alte patrimonii astfel determinate.

Patrimoniul profesional individual

Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii
autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de
publicitate prevăzute de lege. Dispoziţiile de mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul
măririi, sau micşorării patrimoniului profesional individual. Lichidarea patrimoniului
profesional individual se face în condiţiile prevăzute de legea specială.

Transferul intrapatrimonial
În caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă
patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute
de lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.
În toate cazurile, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu
constituie o înstrăinare.

∞ *** ∞

Întrebări şi teste
1. Precizaţi în ce constă deosebirea între patrimoniu şi fondul de comerţ.
2. Cum se realizează divizarea patrimoniului ?

INCLUDEPICTURE "http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-
png/question-type-drag-drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-

50
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET Rezolvarea întrebărilor şi testelor
1. Patrimoniul, universalitate de drept, cuprinde drepturi și obligații evaluabile bănește. Fondul
de comerț este o universalitate de fapt, cuprinde doar bunuri afectate desfășurării unei activități
economice.
2. Patrimoniul se divide în mase patrimoniale.

Test de Autoevaluare:
1. Analizați funcția patrimoniului de gaj general al creditorilor chirografari.
2. În ce constă subrogația reală. Aceasta se deosebește de subrogația personală?

Bibliografie
Codul Civil (Legea nr.287/2009 privind Codul civil), republicat în Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I nr.505 din 15 iulie 2011.

51
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –V-

Conţinutul raportului juridic

Noţiune
Principii
I. Drepturile subiective
definiție
clasificare
exercitarea drepturilor subiective – abuzul de drept
Dreptul de proprietate
II. Obligaţiile
definiție
clasificare
regimul juridic al obligațiilor

Conţinutul raportului juridic este format din drepturile subiectului activ şi obligaţiile
subiectului pasiv.
În cadrul raportului juridic, drepturile subiective se corelează cu obligațiile ce se stabilesc
între părțile acelui raport juridic. Prin urmare, de regulă:
- nu există drept subiectiv fără o obligație corelativă,
- dreptul subiectiv și obligația corelativă au același obiect,
- dreptul subiectiv aparține uneia dintre părțile raportului juridic iar obligația corelativă
celeilalte părți a raportului juridic.

Secţiunea I

Drepturile subiective

I. Noțiune
Dreptul subiectiv este posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor juridice civile,
de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare, iar; în caz de nevoie, de a solicita concursul forței coercitive a statului.
Aşadar, se observă:
 în primul rând, dreptul este o posibilitate (facultate, putere), desigur recunoscută de
lege subiectului activ (titularului).
 în al doilea rând, dreptul presupune trei componente, și anume:
- posibilitatea subiectului activ (titularul dreptului) de a avea el însuși o anumită conduită, în
limitele prevăzute de lege;
- posibilitatea subiectului activ (titularul dreptului) de a pretinde, în limitele stabilite de lege,
subiectului pasiv (titularul obligației) să aibă o conduită corespunzătoare (să dea, să facă ori să
nu facă ceva);
- posibilitatea subiectului activ de a recurge la concursul forței de constrângere a statului, dacă
dreptul său este nesocotit sau încălcat.
52
 INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET Este important de reținut că existența dreptului subiectiv nu
trebuie confundată cu exercițiul acestuia, deci posibilitatea juridică nu este același lucru cu
posibilitatea materializată (cu efectiva punere în valoare a posibilității juridice).

II. Clasificarea drepturilor subiective

1. după gradul lor de opozabilitate, adică după cum titularul dreptului poate să îl exercite fără
sau cu concursul altei persoane, distingem între drepturi absolute şi drepturi relative
 dreptul absolut
= este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a avea
nevoie de concursul altuia pentru a-l exercita.
de ex. drepturile nepatrimoniale (dreptul la viață, dreptul la nume/denumire, dreptul la
domiciliu/ sediu, la stare civilă, la cetățenie/naţionalitate etc.) și drepturile reale (dreptul de
proprietate).
Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:
- numai titularul dreptului absolut este determinat, ca subiect activ al raportului juridic în al
cărui conținut intră,
- titularul obligației corelative este neprecizat, fiind format din toate celelalte persoane care
alcătuiesc un subiect pasiv nedeterminat;
- dreptului absolut îi corespunde obligația generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;
- obligația de a nu îl încălca revine tuturor celorlalte subiecte de drept (sau, cum se spune in
doctrină, dreptul absolut este opozabil erga omnes). Cu alte cuvinte, dreptul absolut este
opozabil tuturor, în sensul că orice persoană poate deveni subiect pasiv într-un raport juridic în
conţinutul căruia se găseşte un drept absolut.
 drepturile absolute sunt expres prevăzute de lege, fiind într-un număr limitat.
 dreptul relativ
= este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă subiectului pasiv bine determinat o
anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.
de ex. drepturile de creanţă (dreptul studentului de a primi notele de curs).
Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:
- este cunoscut nu numai subiectul activ (denumit creditor), ci şi subiectul pasiv (denumit
debitor);

53
- îi corespunde o obligație corelativă ce are un conținut diferit, bine precizat, în sensul că
aceasta poate consta fie într-o acțiune (a da sau a face), fie într-o abținere (a nu face);
- obligația corelativă incumbă numai subiectului pasiv (sau, așa cum se spune în doctrină, este
opozabil numai subiectului pasiv bine determinat).
 drepturile relative sunt nelimitate ca număr.

2. în funcție de natura conținutului lor, distingem între drepturi nepatrimoniale şi drepturi

patrimoniale (drepturi reale şi drepturi de creanță)
 dreptul nepatrimonial (numit şi drept personal-nepatrimonial)
= este acel drept al cărui conținut nu poate fi exprimat în bani.
Drepturile nepatrimoniale pot fi împărțite în patru categorii:
- drepturi care privesc existența şi integritatea fizică sau morală ale persoanei (dreptul la viață,
dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la reputație, dreptul la demnitate etc.);
- drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la
domiciliu, dreptul la reședință, dreptul la stare civilă - pentru persoana fizică; dreptul la
denumire, dreptul la sediu, dreptul la naționalitate, dreptul la cont bancar etc. - pentru persoana
juridică);
- drepturi decurgând din creația intelectuală (dreptul de autor, în măsura în care nu sunt
patrimoniale);
- drepturile neevaluabile pecuniar ce formează conținutul raporturilor de familie.
 dreptul patrimonial
= este acela al cărui conţinut are o valoare pecuniară.
La rândul lor, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale și drepturi de creanță.32
Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia titularul
său își poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul
altei persoane. (de ex. dreptul de proprietate)
Dreptul de creanță (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul
căruia titularul său (denumit creditor), poate pretinde subiectului pasiv (numit debitor), să dea,
să facă ori să nu facă ceva, sub sancțiunea constrângerii de către stat. (de ex. dreptul
vânzătorului de a primi prețul de la cumpărător dreptul cumpărătorului de a primi bunul
cumpărat).
Așadar, creditorul nu își poate exercita dreptul său fără concursul altei persoane
(debitorul), concurs care, dacă este cazul, va fi obținut prin intermediul forței coercitive a
statului (prin acțiune în instanța de judecată).

În ceea ce privește acțiunile în justiție referitoare la drepturile subiective patrimoniale:

 acțiunile prin care se urmărește recunoașterea sau realizarea unui drept real sunt denumite
acțiuni reale,
 acțiunile prin care se urmărește recunoașterea sau realizarea unui drept de creanță sunt
denumite acțiuni personale.

32
Fără a intra in amănunte, menționăm că sunt şi autori care folosesc o clasificare tripartită a drepturilor
patrimoniale, anume: drepturi reale, drepturi de creanță şi drepturi intelectuale (această din urmă categorie ar
include, pe de o parte, drepturile patrimoniale ce izvorăsc din creația intelectuală, fiind vorba, deci, despre dreptul
de folosință exclusivă a unei creații intelectuale, iar, pe de altă parte, drepturile referitoare la clientelă). Se
subliniază că aceste drepturi nu ar putea fi încadrate in categoria drepturilor reale, deoarece nu privesc un obiect
material (bun corporal), dar nici in categoria drepturilor de creanță, deoarece nu se exercită împotriva unor
persoane determinate. Dacă am admite, însă, că dreptul real poate avea ca obiect nu numai un lucru, ci şi idei sau
activități (desigur cu valoare pecuniară), atunci ar urma să includem aceste drepturi in categoria drepturilor reale.
(A se vedea şi G. Boroi, Les attributes de la personne physique, în A.U.B., 1996, p. 86-87.)
54
 INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET Asemănări între dreptul real şi dreptul de creanță:
- ambele sunt drepturi patrimoniale;
- ambele au cunoscuți titularii lor, ca subiecte active etc.,
Deosebiri între drepturile reale şi drepturile de creanţă:
- sub aspectul subiectului pasiv: în cazul dreptului real - subiectul pasiv este nedeterminat; în
cazul dreptului de creanţă - subiectul pasiv este bine cunoscut, fiind cel căruia îi revine
obligația corelativă (debitorul);
- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative: dreptului real îi corespunde obligaţia generală
şi negativă de a nu face (de a nu i se aduce atingere); în cazul dreptului de creanţă - îi
corespunde orice tip de obligaţie (fie o obligație de a da, fie o obligație de a face, fie o obligație
de a nu face, care însă înseamnă obligația debitorului de a se abține de la ceva ce ar fi putut
face dacă nu s-ar fi obligat la abstențiune).
- sub aspectul numărărului - drepturile reale sunt limitate ca număr, drepturile de creanţă sunt
nelimitate.
- numai drepturile reale conferă titularului lor următoarele prerogative:
 prerogativa urmăririi
 prerogativa preferinței
Prerogativa urmăririi33 (= dreptul de urmărire) constă in posibilitatea titularului
dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deține. Spre
exemplu: proprietarul își poate revendica imobilul de la orice persoană care îl deține;
uzufructuarul poate cere lucrul spre a-l folosi şi a-i culege fructele de la orice proprietar al
acestuia, inclusiv de la persoana care a dobândit lucrul de la nudul proprietar; titularul unei
servituți își poate exercita dreptul chiar dacă fondul aservit a fost înstrăinat de proprietarul
originar; in cazul dreptului real de ipotecă, dacă debitorul care a garantat restituirea unei sume
de bani împrumutate printr-o ipotecă ar înstrăina bunul ipotecat şi nu şi-ar executa de bunăvoie
obligația de restituire a sumei împrumutate, atunci creditorul ipotecar poate urmări bunul
afectat garanției şi in mâinile noului proprietar, solicitând scoaterea bunului la vânzare silită,
pentru ca din prețul obținut la licitație să își satisfacă dreptul său de creanță față de debitor.
Prerogativa preferinței (= dreptul de preferință) constă în posibilitatea titularului
dreptului real de a-şi realiza dreptul respectiv cu prioritate față de titularii altor
33
În sensul că dreptul de urmărire este de esența dreptului real, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr.1973/1973, în C.D. 1973, p. 217.
55
drepturi. De exemplu, din prețul bunului ipotecat, scos la vânzare silită prin licitație, mai întâi
își va satisface creanța creditorul ipotecar, ca titular al dreptului real de ipotecă, iar numai
eventualul rest va fi distribuit creditorilor chirografari ai debitorului urmărit.

3. în funcție de corelația dintre ele distingem între drepturi principale şi drepturi accesorii
 dreptul principal
= este acel drept care are o existență de sine stătătoare, soarta sa nu depinde de vreun alt drept.
(de ex. dreptul de proprietate)
 dreptul accesoriu
= este acel drept care nu are o existență de sine stătătoare, în sensul că el ființează pe lângă un
alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept principal. (de ex. garanțiile:
dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, dreptul de retenție, privilegiul, fideiusiunea etc.)

importanța clasificării:
- soarta juridică a dreptului accesoriu depinde (este determinată) de cea a dreptului principal –
accesorium sequitur principale.
Întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt
drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuție vizează doar drepturile patrimoniale.

Principala aplicație a acestei clasificări se întâlnește, totuși, în materia drepturilor reale,

deosebindu-se drepturile reale principale și drepturile reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt următoarele:
- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate publică
(titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unitățile administrativ-
teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată:
persoanele fizice, persoanele juridice, inclusiv statul şi unitățile administrativ-teritoriale);
- dezmembrămintele dreptului de proprietate privată, (numite şi drepturile reale principale
asupra bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de superficie, dreptul de uzufruct,
dreptul de uz, dreptul de abitaţie şi dreptul de servitute;
- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosință ce izvorăște din contractul de
concesiune;34
- dreptul de administrare (de folosință) al regiilor autonome sau, după caz, al autorităților
administrației publice centrale sau locale şi altor instituții publice de interes național, județean
ori local, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică (reglementat de art.867-
art.870 C.civ.);
- dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică a statului sau a unităților
administrativ-teritoriale, conferit, în condițiile legii, instituțiilor de utilitate publică (art.874 şi
art.875 C.civ.), sau cel conferit, in condițiile legii, unor persoane juridice;35
- dreptul de folosință a unor bunuri proprietatea privată a statului ori a unităților administrativ-
teritoriale, conferit, in condițiile legii, unor persoane juridice;36

34
Contractul de concesiune este reglementat de art.136 alin.(4) din Constituție, de O.U.G. nr.54/2006 privind
regimul contractelor de concesiune de bunuri publice, precum şi de art.871-art.873 C. civ. etc.
35
De exemplu, potrivit art. 124 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare, „consiliile locale şi consiliile județene pot da în folosință gratuită, pe termen limitat,
bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală ori județeană, după caz, persoanelor juridice fără
scop lucrativ, care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice”.
36
Avem in vedere, spre exemplu: dreptul de folosință a unor terenuri din domeniul privat al comunei, orașului sau
municipiului, atribuit în condițiile prevăzute in art.19 alin.(3) din Legea nr.18/1991, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.
56
- dreptul de folosință a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice, conferit de acestea
persoanelor juridice anexă.

Drepturile reale accesorii sunt următoarele:

- dreptul de ipotecă - reglementat de art.2.343 - art.2.479 C.civ.;
- dreptul de gaj (amanetul) - reglementat de art.2.480 - art.2.494 C.civ.;
- privilegiile - reglementate de art.2.333 - art.2.342 C.civ.;
- dreptul de retenţie - reglementat de art.2.495 - art.2.499 C.civ.
Potrivit art.2343 C.civ., „ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile
afectate executării unei obligații”. Așadar, dreptul de ipotecă este acel drept real accesoriu ce
reprezintă o garanție imobiliară sau mobiliară, după caz, ce însoțește obligația pe care o are
debitorul față de creditor și care nu presupune deposedarea celui care o constituie.
Dreptul de gaj este acel drept real născut din contractul accesoriu prin care debitorul
remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei.
În cazul în care debitorul nu își achită datoria, creditorul gajist are dreptul:
- fie de a cere instanței să îi aprobe reținerea lucrului în contul creanței, pe baza unei expertize
judiciare de estimare a valorii lucrului,
- fie de a solicita vânzarea la licitație publică a lucrului gajat, cu dreptul de a fi plătit cu
preferință din suma obținută față de alți creditori ai aceluiași debitor.
Privilegiul este preferința acordată de lege unui creditor în considerarea creanței sale.
(art.2.333 alin.(1) C.civ.).
Dreptul de retenție este acel drept real de garanție imperfect, ce constă în posibilitatea
deținătorului unui lucru mobil sau imobil al altuia de a refuza remiterea sau restituirea acelui
lucru către creditor pană când acesta nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de
drept sau, după caz, atâta timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și
utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.
(art.2.495 alin.(1) C.civ.).
Ca aplicații legale ale dreptului de retenție, menționăm:
- art.352 alin. (2) C.civ. potrivit căruia „soțul care a plătit datoria comună (din bunurile
proprii) are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț pană la acoperirea integrală a
creanțelor pe care acesta i le datorează”;
- art.566 alin.(6) C.civ. potrivit căruia, în cazul admiterii acțiunii în revendicare, „pârâtul
are un drept de retenție asupra produselor pană la restituirea cheltuielilor făcute pentru
producerea şi culegerea acestora, cu excepția cazului în care proprietarul furnizează
pârâtului o garanție îndestulătoare”;
- art.2.029 C.civ., potrivit căruia, pentru garantarea tuturor creanțelor sale împotriva
mandantului izvorâte din mandat, „mandatarul are un drept de retenție asupra bunurilor
primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia”;
- art.2.053 alin.(1) C.civ., potrivit căruia, „pentru creanțele sale asupra comitentului,
comisionarul are un drept de retenție asupra bunurilor acestuia, aflate în detenția sa".
Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de
creanță.
Sfera de aplicare a împărțirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă
la categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanță accesorii, acestea izvorând
ca drepturi corelative obligațiilor născute din actele juridice civile accesorii. Dintr-un contract
accesoriu izvorăsc nu numai obligații accesorii, ci şi drepturi corelative acestora, raportul
juridic obligațional născut dintr-un contract accesoriu având nu numai o latură pasivă
(obligația, datoria debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de creanță al creditorului de a cere
debitorului îndeplinirea acelei obligații).

57
În categoria drepturilor de creanță accesorii includem:
- dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanței principale;
- dreptul născut din convenția accesorie numită clauză penală37, anume penalitățile;
- dreptul subiectiv care izvorăște din fideiusiune;38
- dreptul de a pretinde arvuna.39

4. după gradul de certitudine conferit titularilor avem drepturi pure şi simple şi drepturi
afectate de modalităţi.
 drept pur şi simplu
= este acela care conferă maximă certitudine titularului său, deoarece nici existența şi nici
exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare.
Un asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut necondiționat.
 drept afectat de modalități
= este acela care nu mai oferă deplină siguranță titularului, în sensul că exercitarea
dreptului sau chiar existența lui depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă.
Sunt modalități ale drepturilor : termenul şi condiția.
 termenul = constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare
 condiția = este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare
- Dreptul afectat de termen este apropiat, ca siguranță, de dreptul pur şi simplu, deoarece
termenul nu afectează existența dreptului subiectiv, ci afectează numai exercițiul acestuia, în
sensul că amână sau, după caz, pune capăt exercițiului dreptului subiectiv respectiv.
- Dreptul afectat de condiție este nesigur în ceea ce privește existența sa, așa încât există
nesiguranță în privința nașterii sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv.
5. Menționăm că, în doctrină, uneori, se vorbește şi despre existența altor categorii de drepturi,
respectiv drepturile eventuale şi drepturile viitoare,40 existând şi dispoziții legale care fac
referire la acestea, spre exemplu,
- art.956 C.civ., care vorbeşte despre „drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise”,
- art.2.370 C.civ., care are ca denumire marginală „obligațiile viitoare sau eventuale" şi care, în
conținut, se referă la rangul ipotecii care garantează îndeplinirea unei obligații viitoare, ceea ce
înseamnă că drepturile corelative unor asemenea obligații sunt drepturi viitoare sau eventuale
etc.

III. Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de drept

Așa cum am subliniat deja, dreptul subiectiv civil nu trebuie confundat cu exercițiul lui.
Regula este că exercitarea unui drept subiectiv civil nu este obligatorie, fiind lăsată
la latitudinea titularului acestuia.
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de următoarele principii:

37
Clauza penală este acea convenție accesorie prin care pârțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită
prestație în cazul neexecutării obligației principale (art.1.538 alin.(1) C.civ.). Clauza penală poate consta în
obligația debitorului de a presta creditorului fie o sumă de bani, fie o altă valoare patrimonială.
38
Fideiusiunea (denumită şi cauțiune) este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă
parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau in schimbul unei
remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută (art.2.280 C.civ.).
39
Arvuna reprezintă o sumă de bani pe care una dintre părți o dă celeilalte părți cu ocazia încheierii unei
convenții, urmând ca, in ipoteza denunțării sau a neexecutării convenției respective, partea care a denunțat
unilateral sau nu şi-a executat culpabil obligația asumată să piardă suma dată sau, după caz, să restituie dublul
sumei primite (art.1.544-1.545 C.civ.).
40
Pentru dezvoltări referitoare la drepturile eventuale şi la drepturile viitoare, a se vedea G. Boroi, Drept civil.
Partea generală. Persoanele, ed. a-4-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 68-69.
58
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi a moralei (art.14 alin.(1)
C.civ.);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe, atât de ordin material (de
exemplu, proprietarul unui teren nu poate să construiască dincolo de linia vecinătății), cât și de
ordin juridic (spre exemplu, creditorul nu poate pretinde debitorului său mai mult decât acesta
îi datorează);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului
economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege, iar nu în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe (art.15 C.civ.);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credință (art.57 din Constituţie, art.14 alin.
(1) C.civ.).
Aceste patru principii sunt cumulative, în exercitarea drepturilor subiective civile nefiind
suficientă respectarea numai a unuia sau a unora dintre ele. Numai dacă dreptul subiectiv civil
este exercitat cu respectarea celor patru principii menționate mai sus nu vatămă pe nimeni.41

În legătură cu exercitarea drepturilor subiective civile se pune şi problema abuzului de

drept.
Abuzul de drept vizează numai ultimele două principii dintre cele patru enumerate mai
sus, deci se poate vorbi de un abuz de drept atunci când titularul acestuia, cu rea-credință, îl
deturnează de la finalitatea lui, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art.15 C.civ.
Se observă că abuzul de drept nu înseamnă depășirea limitelor externe, de ordin material
sau juridic, ale dreptului respectiv, ipoteză în care am fi în prezența unui fapt juridic săvârșit
fără drept, ci numai depășirea limitelor interne ale dreptului subiectiv civil. Deci, existența
dreptului subiectiv civil nu trebuie confundată cu modul in care este exercitat un drept
subiectiv civil care există.
Orice abuz de drept presupune două elemente constitutive, şi anume:
- un element subiectiv, ce constă în exercitarea cu rea-credintă a dreptului subiectiv civil;
- un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului subiectiv de la scopul pentru care a
fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, faptul săvârșit neputând fi explicat printr-un motiv
legitim.
Pentru a caracteriza exercițiul unui drept subiectiv civil ca abuziv, este necesar să fie
îndeplinite următoarele cerințe:
- să existe un drept subiectiv civil, ceea ce presupune, printre altele, respectarea limitelor
externe ale dreptului;
- autorul abuzului să fie titularul dreptului subiectiv civil în cauză și să fie capabil să îl exercite.
Această condiție este ușor de justificat, având in vedere că, prin ipoteză, abuzul de drept
presupune folosirea (exercițiul) dreptului respectiv, ceea ce înseamnă că persoana despre care
se afirmă că a săvârșit un abuz de drept trebuie, în primul rând, să aibă acel drept, iar, în al
doilea rând, să fie în măsură să îl exercite;
- dreptul să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de
lege, adică titularul să își exercite dreptul subiectiv civil în scopul de a vătăma sau păgubi pe
altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil etc.;
- dreptul să fie exercitat cu rea-credință.
Sancționarea abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului, dacă este cazul, la
plata despăgubirilor pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea
abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală. Alte
sancțiuni, cu caracter special, ar putea să intervină numai dacă ar fi prevăzute în mod expres de
o normă specială.

41
Qui suo iure utitur, neminem laedit = cine işi exercită dreptul său nu vatămă pe nimeni
59
 Dreptul de proprietate

1. Noțiune
Una dintre cele mai complexe instituții juridice, proprietatea se întemeiază pe un ansamblu
de relații dintre oameni în legătură cu dobândirea (aproprierea) de bunuri, relații guvernate de
norme juridice specifice/
Dreptul de proprietate reprezintă dreptul subiectiv care conferă titularului său posibilitatea
de a stăpâni, a poseda (usus), de a folosi și fructifica (fructus) și de a dispune (abusus) de un
bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. (art.555, alin.(1) C. civ.)
Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate conferă proprietarului un complex de atribute
ocrotite de lege, anume posesia, folosința și dispoziția, în baza cărora acesta îşi poate satisface
interesele sale legate de aproprierea bunurilor sale.
Pentru a înțelege în ce constă raportul de apropriere, a cărui expresie este dreptul de
proprietate, trebuie determinat modul în care sunt exercitate atributele componente ale acestui
drept. De regulă, atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar, în putere
proprie şi interes propriu; însă este posibil ca o parte din atribute să fie exercitate de alte
persoane decât proprietarul, în temeiul unor drepturi reale, desprins din dreptul de proprietate.
Prin urmare:
- proprietarul exercită atributele dreptului său în putere proprie, deoarece el se supune
numai legii. Celelalte persoane, altele decât proprietarul, exercită aceste atribute în virtutea
puterii transmise de proprietar, care stabilește limitele de exercitare a acestor atribute.
- proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în interesul său propriu.
Chiar dacă titularii atributelor desprinse din dreptul de proprietate le exercită urmăresc anumite
interese proprii, totuși, indirect aduc la îndeplinire și interesele proprietarului.
În concluzie, proprietarul este singurul subiect de drept, care exercită, direct sau indirect
(prin alte persoane) integralitatea atributelor proprietății, în propriul său interes.

2. Caracterele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este principalul drept subiectiv patrimonial și ocupă locul
dominant în sistemul tuturor drepturilor subiective.
i. În cadrul drepturilor patrimoniale, (= cele care pot fi evaluate bănește), dreptul de proprietate
este un drept real (=fiind exercitat asupra bunurilor), care subsumează caracterele juridice ale
acestei categorii de drepturi:
ii. Dreptul de proprietate este un drept absolut, adică poate fi exercitat în raport cu toate
celelalte subiecte de drept – altfel spus, este opozabil erga omnes; toate celelalte persoane sunt
subiecte pasive și nedeterminate, adică sunt obligate să respecte prerogativele dreptului de
proprietate care aparțin titularului său.
iii. Numai dreptul de proprietate este un drept complet, deoarece este singurul care conferă
titularului său exercițiul integral al tuturor prerogativelor: posesia, folosința și dispoziția;
- în cazul celorlalte drepturi reale, desprinse din dreptul de proprietate, pot fi exercitate numai
primele două atribute, dreptul de a dispune rămânând definitiv fixat în puterea titularului
dreptului de proprietate.
iv. Dreptul de proprietate este un drept exclusiv, adică titularul său este singurul îndreptățit să
exercite toate atributele pe care acesta le conferă: dreptul de a folosi un bun, dreptul de a-i
culege fructele şi dreptul de a dispune de bunul respectiv. Atributele dreptului de proprietate

60
subsumate acestui caracter sunt nu numai depline, dar și independente de oricare puteri ale altei
persoane asupra bunului respectiv.
În ipoteza în care proprietatea este dezmembrată prin transmiterea către alte persoane a
anumitor atribute ale proprietății, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat,
deoarece atributele transmise sunt exercitate de alte persoane, în temeiul unor drepturi reale
derivate din dreptul de proprietate, denumite dezmembrăminte.
De asemenea, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat și în cazul
coproprietății, deoarece dreptul de proprietate aparține și se exercită concomitent de mai mulți
titulari (coproprietari).
v. Dreptul de proprietate este un drept perpetuu (peren).
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate presupune:
- dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp - există atât timp cât bunul care
formează obiectul său există, indiferent de numărul titularilor, implicit de șirul transmisiunilor.
- dreptul de proprietate nu se pierde prin neexercitarea lui, nu este afectat de prescripția
extinctivă. Prin urmare, mijlocul de apărare a dreptului de proprietate, anume acțiunea în
revendicare, prin care proprietarul urmărește să își recapete proprietatea (prin recuperarea
bunului ce formează obiectul dreptului său de proprietate), este imprescriptibilă, adică poate
fi exercitată oricând.

3. Conținutul juridic al dreptului de proprietate

Așa cum am precizat mai sus, dreptul de proprietate este un drept complex care conferă
titularului său trei atribute sau puteri: dreptul de a stăpâni și de a folosi bunul (jus utendi),
dreptul de a-i culege fructele (jus fruendi) și dreptul de a dispune de bun (jus abutendi).
Jus utendi = dreptul de a stăpâni și folosi
- proprietarul are posibilitatea de deține, de a stăpân efectiv (fizic) bunul în materialitatea sa,
direct şi nemijlocit prin putere proprie şi în interes propriu, sau de a consimți ca stăpânirea să
fie exercitată în numele şi în interesul lui, de către o altă persoană. De ex. în temeiul
contractului de închiriere, chiriașul obține dreptul de a stăpâni, de a folosi bunul închiriat.
Jus fruendi = dreptul de a fructifica, de a obține anumite beneficii
- proprietarul utilizează bunul în propriul interes și astfel dobândește în proprietate fructele
produse de bunul său.
Jus abutendi = dreptul de a dispune suveran de bun
-proprietarul are dispoziția juridică asupra bunului, adică poate să transmită bunul (să îl vândă,
să îl doneze, să îl abandoneze), sau să constituie asupra bunului anumite drepturi reale în
favoarea altor persoane (să constituie o garanție asupra bunului, cum ar fi un gaj sau o ipotecă);
- proprietarul poate să dispună de bun în materialitatea lui, să acționeze asupra substanței lui
(să transforme, să consume sau să distrugă bunul) cu respectarea reglementărilor în vigoare.
Dreptul de dispoziție reprezintă atributul esențial și definitoriu al proprietății de care nu
poate fi lipsită, în caz contrar, dreptul de proprietate încetează să existe ca atare.

4. Formele de proprietate
Potrivit dispozițiilor legii, în funcție de specificul interesului sau al utilizării bunurilor,
dreptul de proprietate îmbracă două forme, anume: proprietatea publică și proprietatea
privată (Art.136, alin.(1) din Constituția României, coroborat cu Art.552 din Codul civil).
Astfel:
I. bunurile care sunt de uz sau de interes public intră în proprietatea publică,
II. bunurile care sunt de uz sau de interes privat intră în proprietatea privată.

61
 I. Proprietatea publică

 Art.136, alin.(2) din Constituție și Art.554 din Codul civil

Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege.
Titulari - statul sau unitățile administrativ-teritoriale (județe, municipii, orașe, comune.)
Niciun alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al dreptului de
proprietate publică
Aceste bunuri pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot
fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de
utilitate publică. Faptul că persoane juridice de drept public primesc în administrare bunuri din
proprietatea publică sau că acestea se dau în concesiune altor subiecte de drept nu înseamnă că
dreptul de proprietate publică se exercită de aceste persoane; nu trebuie confundat dreptul de
proprietate cu dreptul de administrare sau cu dreptul de concesiune.

Obiectul exclusiv al proprietății publice (art.136, alin.(3) Constituția României coroborat cu

Art.859, alin.(1) C.civ.)
Bunurile care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public,
o fac parte din domeniul public :
= bogățiile de interes public ale subsolului,
= spațiul aerian,
= apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național,
= plajele,
= marea teritorială,
= resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum şi
= alte bunuri stabilite de legea organică.
o fac parte din domeniul privat statului ori unităților administrativ-teritoriale:
- toate celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale
Distingem între :
- domeniul public național,
- domeniul public județean și
- domeniul public local.

Regim juridic (regulile aplicabile) al bunurilor proprietate publică (art.136, alin.(4) Constituția
României):
 sunt inalienabile = netransmisibile, adică sunt scoase din circuitul civil
- nu pot fi înstrăinate altor persoane
- proprietatea publică trebuie exercitată integral, ea nu poate fi dezmembrată în drepturi reale,
anume: uzufructul, uzul, abitaţia, servitutea sau superficia.
 sunt imprescriptibile = dreptul de proprietate publică este perpetuu
- proprietatea publică este imprescriptibilă extinctiv = nu se pierde prin neexercitare, cât
- proprietatea publică este imprescriptibilă achizitiv = nu poate fi dobândită de altă persoană,
de ex. o persoană care „a pus stăpânire” pe o bancă din parc nu poate deveni proprietara acelui
bun care aparține proprietății publice a localității.
- proprietatea publică nu se stinge prin neuz și nu poate fi dobândită de terți prin uzucapiune
sau, după caz, prin posesia de bună-credință asupra bunurilor mobile. (Art.861, alin.(2) C.civ.)
 sunt insesizabile = nu pot fi executate silit de creditori
- în cazul în care împotriva statului sau al unității administrativ-teritoriale s-a început
executarea silită, vor fi urmărite bunurile acestora care fac parte din domeniul privat al statului
sau al unității administrativ-teritoriale.
62
Reiese de aici faptul că statul sau unitatea administrativ-teritorială are două domenii:
- domeniul public=proprietatea publică
- domeniul privat=proprietatea privată
Pe de altă parte, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului
de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă.

Definiția dreptului de proprietate publică

Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități
administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de
uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de
lege. (Art.858 C.civ.)

Exercitarea dreptului de proprietate publică

- Dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite stabilite de lege, în măsura în
care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
afectate.

Dreptul de proprietate publică se dobândește:

- prin achiziție publică, efectuată în condițiile legii;
- prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii;
- prin donație sau legat, acceptat în condițiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința
dispunătorului, devine de uz ori de interes public;
- prin convenție cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința dobânditorului,
devine de uz ori de interes public;
- prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din
domeniul privat al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în
condițiile legii;
- prin alte moduri stabilite de lege.

Stingerea dreptului de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică se stinge:
- dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat,
- dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Drepturile reale corespunzătoare proprietății publice sunt :
i. dreptul de administrare,
ii. dreptul de concesiune și
iii. dreptul de folosință cu titlu gratuit.

i. Dreptul de administrare
Dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau,
după caz, a consiliului local, care au obligația de a controla controlează modul de exercitare a
dreptului de administrare.
- Dreptul de administrare aparține regiilor autonome sau, după caz, autorităților administrației
publice centrale sau locale și altor instituții publice de interes național, județean ori local.
Titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în
condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire.
- Dreptul de administrare încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică sau prin
actul de revocare emis, în condițiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a
constituit.

63
ii. Dreptul de concesiune
Dreptul de concesiune se acordă oricărei persoane fizice sau juridice (denumită concesionar) în
temeiul unui contract de concesiune.
- Concesionarul are dreptul și, în același timp, obligația de exploatare a bunului, în schimbul
unei redevențe și pentru o durată determinată, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și a
contractului de concesiune, în conformitate cu procedura de concesionare. De asemenea,
fructele, precum și, în limitele prevăzute de lege și în actul de constituire, productele bunului
concesionat revin concesionarului
- Concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura
exploatarea bunului.
- Cu toate acestea, sub sancțiunea nulității absolute, concesionarul nu poate înstrăina și nici
greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea
concesiunii și care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate concedentului la
încetarea, din orice motive, a concesiunii.
În toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune este supusă controlului din partea
concedentului, în condițiile legii și ale contractului de concesiune.

iii. Dreptul de folosință cu titlu gratuit

- Dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică se acordă, cu titlu gratuit, pe termen
limitat, în favoarea instituțiilor de utilitate publică.
- În lipsa unor dispoziții contrare în actul de constituire, titularul nu beneficiază de fructele
civile ale bunului.

Titularul dreptului de proprietate publică are obligația de a apăra în justiție proprietatea

publică.
Drepturile reale corespunzătoare proprietății publice sunt apărate de titularul lor în cadrul unei
acțiuni confesorie

II. Proprietatea privată

 Art.136, alin.(5) din Constituție și Art.553 din Codul civil

Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice.
Titulari:
- orice persoană fizică sau orice persoană juridică
- statul sau unitățile administrativ-teritoriale cu privire la bunurile care alcătuiesc domeniul
privat al acestora
= în domeniul privat intră și moștenirile vacante și imobilele cu privire la care s-a renunțat la
dreptul de proprietate (art.562 alin.(2) C.civ.)

Obiectul al proprietății private - Bunurile de uz sau de interes privat

Regim juridic (regulile aplicabile) al bunurilor proprietate privată (art.533, alin.(4) C.civ.):
 sunt și rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel.
rezultă că:
- pot fi înstrăinate (= sunt alienabile),
- pot face obiectul unei executări (urmăriri) silite (= sunt sesizabile) și
- pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege, inclusiv prin uzucapiune (= sunt
prescriptibile achizitiv).

64
Moduri de dobândire a dreptului de proprietate privată
Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală
sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul
bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre
judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși. În cazurile
prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ.

i. Convenția (sau contractul)

Convenția reprezintă cel mai important mod de dobândire a dreptului de proprietate, fiind
prin ea însăși constitutivă sau translativă de drepturi reale.

ii. Moștenirea (sau succesiunea) legală sau testamentară

Transmiterea dreptului de proprietate în cazul în care titularul său a încetat din viață se
realizează în două modalități:
- moștenirea legală = proprietatea se transmite moștenitorilor legali în conformitate cu regulile
stabilite prin lege
- moștenirea testamentară = proprietatea se transmite în conformitate cu testamentul (=)
întocmit de proprietar către persoanele menționate în acest act de ultimă voință.
Ca moment al transmiterii patrimoniului, succesiunea se deschide la decesul titularului său,
iar acceptarea ei depinde de voința moștenitorilor care au dreptul de a-și exprima opțiunea lor
succesorală.

iii. Accesiunea
Prin accesiune, proprietarul unui bun devine și proprietarul bunurilor care se alipesc acestui
bun, denumit principal, ori se încorporează în acesta. (Art.567 C.civ.)
În funcție de modul în care se realizează, distingem între:
- accesiunea naturală = unirea sau încorporarea este cauzată de un eveniment natural,
- accesiunea artificială= unirea sau încorporarea rezultă din fapta proprietarului ori a unei alte
persoane. (Art.568 C.civ.)
În funcție de natura bunului principal:
- accesiunea imobiliară = bunul este imobil, de regulă un teren, şi
- accesiunea mobiliară.

iv. Uzucapiunea
Uzucapiunea sau prescripția achizitivă este acel mod de dobândire a proprietății prin
stăpânirea efectivă și neîntreruptă a unui imobil de către o persoană care nu are calitatea de
proprietar o anumită perioadă de timp și cu întrunirea anumitor condiții prevăzute de lege.
De fapt, ca efect al uzucapiunii o posesorul care NU este proprietar dobândește dreptul de
proprietate în timp ce proprietarul care NU posedă (stăpânește) imobilul își pierde dreptul de
proprietate. În acest fel, prin uzucapiune, în mod indirect este sancționat (fostul) proprietar,
care, prin pasivitatea lui, a făcut ca timp îndelungat bunul să se afle în posesia unei alte
persoane care s-a comportat ca proprietar.
Prin urmare, uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății (pentru posesor) și un
mod de transmiterea a proprietății.

v. Posesia de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor

Persoana care deține bunurile mobile fiind convins că este îndreptățit să le aibă, devin
proprietatea acesteia.

vi. Ocupațiunea
65
 Ocupațiunea constituie un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate prin luarea
în posesie a unor bunuri ce nu aparțin nimănui, care intră în patrimoniul dobânditorului liber de
orice sarcină din trecut.
Prin ocupațiune pot fi dobândire în proprietate numai bunuri mobile corporale, bunurile
imobile nu pot fi dobândite în acest mod.

vii. Tradițiunea (=predarea materială)

Tradițiunea este un mod voluntar de dobândire a dreptului de proprietate care constă în
predarea (=remiterea) bunului de transmițător către dobânditor în anumite condiții stabilite de
obiceiul locului.

viii. Hotărârea judecătorească

De regulă, în temeiul hotărârilor judecătorești nu pot fi dobândite drepturile reale, întrucât
aceste acte jurisdicționale au un caracter declarativ și nu translativ, instanța doar recunoaște
dreptul de proprietate preexistent în beneficiul uneia dintre părțile din proces.
În mod excepțional, pot fi dobândite drepturi reale doar prin hotărâri judecătorești
constitutive sau atributive de drepturi, cum este spre exemplu ordonanța de adjudecare ca act
final al vânzării desfășurată în cadrul procedurii executării silite prin licitație publică. Prin
ordonanța de adjudecare dreptul de proprietate este transmis adjudecatarului care devine
proprietarul bunului adjudecat.

ix. Actul administrativ

În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act
administrativ, cum ar fi procesul verbal de punere în posesie ca urmare a reconstituire a
dreptului de proprietate. (Art.557, alin.(1) și (2) C.civ.)
x. Înscriere în Cartea funciară
Dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se dobândește numai în momentul în care
acesta este întabulat, adică înscris în Cartea funciară.

Exercitarea dreptului de proprietate privată (Art.556 și Art.559 C.civ.)

- Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale, corporale ale bunului care
formează obiectul său, cu îngrădirile stabilite prin lege.
- Proprietarul poate stabili anumite limite ale exercitării dreptului de proprietate, în
conformitate cu prevederile legale.
- Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate.
- Dreptul de proprietate asupra terenului se întinde și asupra subsolului și a spațiului de
deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale. Proprietarul poate face, deasupra și în
subsolul terenului, toate construcțiile, plantațiile și lucrările pe care le găsește de cuviință, în
afară de excepțiile stabilite de lege, și poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar
produce. Însă, el este obligat să respecte, în condițiile și în limitele determinate de lege,
drepturile terților asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor și apelor subterane,
lucrărilor și instalațiilor subterane și altora asemenea.

Proprietatea comună
Dreptul de proprietate privată poate fi exercitat în comun de 2 sau mai mulți titulari, în
temeiul unui act juridic sau al altui mod de dobândire prevăzut de lege.

Proprietatea comună poate fi:

 proprietatea pe cote-părți (coproprietatea)
 proprietatea în devălmășie (devălmășia)
66
Coproprietatea
- Fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părți din dreptul de proprietate și poate
dispune în mod liber de aceasta în lipsă de stipulație contrară.
- Coproprietarii vor împărți beneficiile (inclusiv fructele produse de bunul comun) și vor
suporta sarcinile coproprietății, proporțional cu cota lor parte din drept.

Devălmășia
- Dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre
acestea să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau
bunurilor comune.

Partajul
Proprietatea comună poate înceta prin partaj, care poate fi cerut oricând, de regulă.
Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condițiile legii.

Dreptul de proprietate privată poate fi apărat prin:

- acțiunea în revendicare = proprietarul are dreptul de a-și revendica bunul de la posesor sau
de la o altă persoană care îl deține fără drept.
- acțiunea negatorie = proprietarul poate intenta această acțiune contra oricărei persoane
care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului
său.
În situația în care bunul este distrus, sau dispare, proprietarul este cel care suportă paguba
rezultată în acest fel. Cu alte cuvinte, proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta
n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel. (Art.558 C.civ.)
Stingerea dreptului de proprietate privată (Art.562 C.civ.)
Dreptul de proprietate privată se stinge în cazul în care:
- bunul piere, (= nu mai există),
- bunul este confiscat întrucât a fost destinat sau folosit pentru săvârșirea unei infracțiuni ori
contravenții sau a fost obținut ca urmare a acestor fapte,
- bunul mobil este abandonat,
- proprietarul renunță la un bun imobil, prin declarație autentică de renunțare, care este înscrisă
în Cartea funciară.
- intervine exproprierea pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă și
prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar și expropriator.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată

Atributele dreptului de proprietate: posesia, folosința și dispoziția sunt, de regulă, exercitate
de proprietar în plenitudinea lor.
Însă, este posibil ca aceste atribute să fie desprinse din dreptul de proprietate formând
drepturi reale distincte, denumite dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, și să fie
exercitate de alte persoane decât proprietarul
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt drepturi reale principale, exercitate asupra
bunurilor altuia, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului, care se constituie sau dobândesc
prin desprinderea ori limitarea unor atribute ale dreptului de proprietate.
Sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: dreptul de superficie, dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație și dreptul de servitute.

i. Superficia

67
= este dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul
acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință. (Art.693, alin (1)
C.civ.)
Așadar, dreptul de superficie este acel drept real ce rezultă din dreptul de proprietate pe
care îl are o persoană (denumită superficiar) asupra construcțiilor, plantațiilor sau a altor lucrări
ce se află pe suprafața sau în subsolul unui teren care aparține unei alte persoane, teren asupra
căruia superficiarul dobândește un drept de folosință.
- Dreptul de superficie se exercită în limitele suprafeței de teren pe care este construită clădirea
și suprafeței de teren necesară exploatării construcției edificate.
- Dreptul de superficie se poate constitui pe o durată de cel mult 99 de ani. La împlinirea
termenului, dreptul de superficie poate fi reînnoit.
- Dreptul de superficie se stinge prin radierea din cartea funciară, pentru una dintre următoarele
cauze:
a) la expirarea termenului;
b) prin consolidare, dacă terenul și construcția devin proprietatea aceleiași persoane;
c) prin pieirea construcției, dacă există stipulație expresă în acest sens;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.

ii. Uzufructul
= este dreptul de a folosi bunul altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca
proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța. (Art.703 C.civ.)
Așadar, dreptul de uzufruct implică segmentarea dreptului de proprietate, în sensul că
uzufructuarului (titularul dreptului de uzufruct) îi revin prerogativele de a folosi lucrul şi de a-i
culege fructele, iar proprietarului (numit nud proprietar) îi rămâne prerogativa dispoziției.
- Dreptul de uzufruct poate fi exercitat asupra oricăror bunuri mobile sau imobile, corporale ori
incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din acestea.
- Dreptul de uzufruct se poate constitui;
cel mult pe durata vieții persoanei fizice în favoarea căruia s-a constituit, denumită
uzufructuar (=uzufruct viager),
pe o durată de cel mult30 de ani, dacă uzufructuarul este o persoană juridică
- Dreptul de uzufructul se stinge prin:
a) moartea uzufructuarului ori, după caz, încetarea personalității juridice;
b) ajungerea la termen;
c) consolidare, atunci când calitatea de uzufructuar și de nud proprietar se întrunesc în
aceeași persoană;
d) renunțarea la uzufruct;
e) neexercitare timp de 10 de ani sau, după caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului unei
creanțe.
f) la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzează de folosința bunului,
aduce stricăciuni acestuia ori îl lasă să se degradeze.
g) în cazul în care bunul a fost distrus în întregime dintr-un caz fortuit.

iii. Dreptul de uz și Dreptul de abitație

Dreptul de uz este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele
naturale şi industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale (art. 749 C.civ.).
- Dreptul de uz este o varietate a dreptului de uzufruct, deosebirea faţă de acesta constând in
aceea că titularul dreptului de uz nu are dreptul de a culege fructele decât pentru nevoile sale şi
ale familiei sale.
Dreptul de abitaţie este un drept de uz ce are ca obiect o locuință, titularul dreptului de
abitație având dreptul de a locui în locuința nudului proprietar împreună cu soţul şi copiii săi,
68
chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitația, precum şi
cu părinţii ori alte persoane aflate in întreținere (art.750 C.civ.).
- Dreptul de uz ori de abitație nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu
poate fi închiriat sau, după caz, arendat.

iv. Servitutea
= este sarcina care grevează un imobil, denumit fond aservit, pentru uzul sau utilitatea
imobilului unui alt proprietar, denumit fond dominant. (Art.755, alin.(1) C.civ)
- Utilitatea rezultă din destinația economică a fondului dominant sau constă într-o sporire a
confortului acestuia.
Sunt prevăzute de lege:
- servitutea de trecere, servitutea apei de ploaie, servitutea de vedere etc.
- Servituțile se sting prin radierea lor din cartea funciară pentru una dintre următoarele cauze:
a) consolidarea, atunci când ambele fonduri ajung să aibă același proprietar;
b) renunțarea proprietarului fondului dominant;
c) ajungerea la termen;
d) răscumpărarea;
e) imposibilitatea definitivă de exercitare;
f) neuzul timp de 10 de ani;
g) dispariția oricărei utilități a acestora.
h) prin exproprierea fondului aservit, dacă servitutea este contrară utilității publice căreia îi
va fi afectat bunul expropriat.
Apărarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate prin acțiune confesorie 42 (Art.696
C.civ), care poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului,
chiar și a proprietarului. Dreptul la acțiune este imprescriptibil.

42
OUG nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbre, Art. 4.(2) - Taxa judiciară de timbru pentru acțiunile care au
ca obiect un dezmembrământ al dreptului de proprietate se calculează la o valoare stabilită la 20% din valoarea
bunului asupra căruia poartă dezmembrământul. În cazul cererilor care au ca obiect servituți taxa judiciară de
timbru se calculează prin raportare la 20% din valoarea imobilului asupra căruia se solicită constituirea servituții.
69
 Secţiunea II

Obligaţiile

I. Noțiune
Obligația este legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație
creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată. (art.1.164 Cod civil).
În sens restrâns, obligaţia reprezintă îndatorirea subiectului pasiv(titularul obligației) de
a avea o anumită conduită (de a săvârşi o acţiune sau de a se abţine de la săvârşirea unei
acţiuni), corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, şi care, în caz de nevoie, poate fi
impusă prin forța coercitivă a statului.
Din definiție rezultă că obligația presupune, întotdeauna, o îndatorire a subiectului pasiv
(iar nu o posibilitate, o opțiune), care prezintă următoarele trăsături.
- îndatorirea subiectului pasiv constă într-o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv
corelativ;
- îndatorirea subiectului pasiv poate consta într-o acțiune sau, după caz, într-o abținere;
- în caz de nevoie, îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv prin forța coercitivă a statului.
În sens larg, prin „obligaţie” se înţelege raportul juridic în care o persoană (denumită
creditor) este ţinută să dea, să facă sau să nu facă ceva, în favoarea altei persoane (denumită
debitor), sau cu alte cuvinte, raportul obligațional în cadrul căruia o persoană are puterea de a
cere altei persoane îndeplinirea unei anumite prestaţii.

II. Clasificare

1. în funcție de obiectul lor sunt: obligații de a da, obligații de a face şi obligații de a nu face
 obligația de a da = este îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real.
„a da” nu înseamnă „a preda”.
de exemplu:
- obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut
cumpărătorului este o obligație de a da, care nu trebuie confundată cu obligația de a preda în
materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind o obligație de a face.
- obligația de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de bani
de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta
dreptul de creanță al acestuia din urmă.43
 obligația de a face = este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu
sau de a preda un lucru (orice prestație pozitivă)
de exemplu, sunt obligații de a face:
- obligația locatorului de a pune la dispoziția locatarului lucrul închiriat,
- obligația de a preda lucrul donat,
- obligația de a presta întreținere în temeiul contractului de întreținere etc.
 obligația de a nu face = îndatorirea subiectului pasiv de a se abține de la o acțiune sau
de la anumite acțiuni.
43
Regula : transmiterea dreptului real prin contract se realizează în chiar momentul încheierii contractului,
Excepții : există obligații de a da ce se mențin şi după încheierea contractului, cum ar fi:
- ipoteza în care părțile convin ca transferul proprietății asupra unui bun individual determinat (nefungibil) să
opereze la un moment ulterior celui realizării acordului de voință;
- cazul vânzării unor bunuri de gen (fungibile) etc.
70
Conținutul obligației de a nu face diferă după cum obligaţia este corelativă unui drept absolut
sau unui drept relativ.
i. obligația de a nu face corelativă unui drept absolut = îndatorirea generală de a nu face
nimic de natură a aduce atingere acestui drept,
de ex.
- obligația ce revine oricărei persoane de a nu stânjeni exercițiul dreptului de proprietate al
titularului unui asemenea drept;
- obligația proprietarului fondului aservit de a nu face nimic de natură a diminua sau îngreuna
exercițiul servituții;
ii. obligația de a nu face corelativă unui drept relativ = este îndatorirea subiectului pasiv
de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abținere.
de ex.
- obligația pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un anumit bun până când nu va
efectua plata către împrumutător,
- obligația depozitarului de a nu se folosi de lucrul depozitat,
- obligația asumată de un comerciant fată de un alt comerciant de a nu exercita un comerț
concurent etc.
importanța clasificării:
- calificarea unor acte juridice,
- posibilitatea aducerii la îndeplinire silită a obligațiilor.

2. în funcție de obiectul lor sunt și: obligații pozitive şi obligații negative

 obligațiile pozitive = implică o acțiune (obligația de a da şi obligația de a face).
 obligațiile negative = presupun o abținere (obligația de a nu face).
importanța clasificării:
punerea în întârziere a debitorului = una dintre condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se
putea acorda daune-interese creditorului ca urmare a neexecutării obligației ori a executării cu
întârziere sau necorespunzătoare a obligației:
- în cazul încălcării unei obligații de a nu face, debitorul este de drept în întârziere
(art.1523 alin.(2) lit.b) teza finală C. civ.),
- pe când, în cazul încălcării unei obligații pozitive este necesară punerea în întârziere a
debitorului (art.1528 alin.(2) C. civ.).

3. în funcție de întinderea obligației distingem: obligații de rezultat şi obligații de mijloace

 obligațiile de rezultat (numite şi obligații determinate) = constau în îndatorirea
debitorului de a obține un rezultat determinat.
- obligațiile de rezultat se caracterizează prin faptul că obligația este strict precizată sub
aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-și îndatorirea ca, desfășurând o
anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit.
Potrivit art.1481 alin.(1) C. civ., „în cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure
creditorului rezultatul promis”.
 obligațiile de mijloace (denumite și obligații de prudență şi diligență) constau în
îndatorirea debitorului de a depune toate eforturile (diligenţele) pentru atingerea unui
anumit rezultat, fără a se obliga la însuși rezultatul preconizat.
Art.1481 alin.(2) C. civ. precizează că „în cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să
folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”.
De exemplu, obligația medicului de a depune toate eforturile pentru vindecarea unui pacient,
însă neatingerea rezultatului urmărit nu reprezintă automat neîndeplinirea obligației.

71
 Potrivit art.1481 alin.(3) C. civ., pentru a se stabili dacă o obligație este de mijloace sau
de rezultat, se va tine seama de:
- modul în care obligația este stipulată în contract;
- existența și natura contraprestației și celelalte elemente ale contractului;
- gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
- influența pe care cealaltă parte o are asupra executării obligației.
importanța clasificării :
sub aspect probatoriu,
- în cazul obligației de rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăși, o
prezumție de vinovăție a debitorului,
- în cazul unei obligații de mijloace, neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o
asemenea prezumție, ci creditorul are sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că
debitorul nu a depus toată stăruința pentru îndeplinirea obligației asumate.

4. în funcție de opozabilitatea lor: obligații obișnuite, obligații scriptae in rem și obligații

propter rem
 obligația obișnuită = incumbă (revine) debitorului față de care s-a născut;
= cu alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă) „între
părți”,
 obligația scriptae in rem (numită și obligație opozabilă și terților44) = este strâns
legată de un lucru, astfel încât creditorul își poate realiza dreptul său numai dacă
titularul actual al dreptului real asupra lucrului respectiv va fi obligat să îi respecte acest
drept, deși nu a participat direct și personal la formarea raportului obligațional.
= obligația scriptae in rem este acea obligație care se naște în legătură cu un lucru și care își
produce efectele și asupra unei terțe persoane care dobândește ulterior un drept real asupra
lucrului respectiv, chiar dacă această persoană nu a participat in vreun fel la nașterea raportului
juridic ce are în conținut acea obligație.
Un exemplu de o asemenea obligație ne este oferit de art.1811 C. civ. care, pentru ipoteza
în care, în contractul de locațiune (=închieriere) nu s-a stipulat încetarea acestuia în cazul
înstrăinării bunului (art.1812 alin.(1) şi (2) C. civ.), prevede că, dacă bunul dat în locațiune este
înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:
a) în cazul imobilelor înscrise în Cartea funciară, dacă locațiunea a fost notată în Cartea
funciară;
b) în cazul imobilelor neînscrise în Cartea funciară, dacă data certă a locațiunii este anterioară
datei certe a înstrăinării;
c) în cazul mobilelor supuse unor formalități de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste
formalități;
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosința
locatarului.
 obligația propter rem (numită și obligație reală45) = incumbă, în temeiul legii sau chiar
al convenției părților, deținătorului unui lucru, pentru rațiuni precum: protecția unor
lucruri de importanță națională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calități ale
unor lucruri importante, existența unor raporturi de bună vecinătate etc.
Exemple de obligații propter rem menţionăm:

44
Terț=străin; de regulă un raport juridic se încheie între 2 persoane (primus și secundus), iar cea de a treia
persoană (tertius) este străin de raportul juridic, este un terț.
45
N.B. denumirea de obligație reală nu trebuie să ducă la concluzia că ar fi vorba de obligația corelativă unui
drept real (printre altele, și datorită împrejurării că îndatorirea nu incumbă oricărei persoane, ci numai
deținătorilor lucrurilor respective).
72
- îndatorirea deținătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecția solului
(art.74 din Legea nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare);
- obligația de grănițuire (art.560 C. civ.);
- obligația proprietarului de conservare a clădirii constând în asigurarea întreținerii spațiului
care constituie bunul principal, astfel încât clădirea să se păstreze în stare bună (art.655 C. civ.)
etc.

5. în funcție de existența sancțiunii: obligații perfecte și obligații imperfecte

 obligația perfectă = beneficiază integral de sancțiune juridică,
sancțiunea juridică = constă în situația în care dacă debitorul nu îndeplinește obligația,
creditorul poate obține concursul forței coercitive a statului pentru executarea ei (adică, îl dă în
judecată pe debitor, iar instanța îl obligă să execute obligația).
 obligația imperfectă = nu mai beneficiază de sancțiune, drept pentru care
executarea lor nu se poate obține pe calea executării silite,
Un exemplu de obligație civilă imperfectă este prevăzut de art.2.264 alin.(1) C. civ., în cazul
contractului de joc sau prinsoare: „pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc
sau de pariu nu există drept la acțiune". De asemenea, art.2.264 alin.(2) C. civ. prevede că cel
care pierde nu poate să ceară restituirea plății făcute de bunăvoie, cu excepția fraudei sau a
cazului în care acela care a plătit era lipsit de capacitate de exercițiu ori avea capacitate de
exercițiu restrânsă.
Așadar, protecția juridică a obligației imperfecte nu poate fi obținută pe calea ofensivă a
acțiunii, însă dacă debitorul unei obligații imperfecte, deși nu putea fi constrâns prin
intermediul forței coercitive a statului să execute acea obligație, a executat-o totuși de
bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl acționeze in judecată pe fostul său creditor pentru a
obține restituirea prestației executate de bunăvoie. Astfel, art.2.506 alin.(3) C.civ., prevede că
„cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are
dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul
prescripției era împlinit”.

6. în funcție de structura raportului obligațional deosebim: obligații pure și simple, obligații

simple şi obligații complexe.
 obligațiile pure și simple:
= obligațiile pure și simple nu sunt susceptibile de modalități.
 obligațiile simple:
= obligații simple nu sunt afectate de modalități și poate fi executată imediat, din proprie
inițiativă sau la cererea creditorului.
 obligațiile complexe sunt:
- obligațiile cu pluralitate de părți (obligații divizibile, obligații solidare şi obligații
indivizibile);
o obligații divizibile (sau conjuncte) = se stabilesc între mai mulți creditori sau mai mulți
debitori între care, după caz, fie creanța (dacă este pluralitate activă) fie datoria (dacă
este pluralitate pasivă) se divide de plin drept. Fiecare creditor poate pretinde numai
partea sa din creanță, iar fiecare debitor este obligat să execute numai partea sa de
datorie. În dreptul nostru, divizibilitatea obligațiilor constituie regula.
o obligații indivizibile = pot fi executate numai în întregime, fie datorită naturii obiectului
ei, fie datorită voinței părților.
o obligațiile solidare =sunt acele obligații cu pluralitate de subiecte în cazul cărora:

73
 - oricare creditor solidar poate cere debitorului comun întreaga datorie (solidaritate activă46),
sau
- oricare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestației datorată
creditorului comun (solidaritate pasivă)47.
De regulă, în raporturile dintre neprofesioniști solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie să
fie stipulată expres de părți. Dimpotrivă, în raporturile dintre profesioniști, în care sunt
implicați mai mulți debitori, solidaritatea se prezumă.

- obligațiile cu pluralitate de obiecte (obligații alternative şi obligații facultative):

o obligații alternative = obiectul lor constă în două sau mai multe prestații, dintre care, la
alegerea uneia dintre părți executarea unei singure prestații duce la stingerea obligației,
(art.1.461 - 1.467 C. civ.),
De exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului un computer sau o tabletă. Fie că va
preda computerul, fie că va preda tableta, el va fi liberat prin executarea uneia dintre aceste
două prestații.
o obligații facultative = debitorul se obligă la o singură prestație (iar creditorul poate
solicita numai executarea acesteia), cu facultatea pentru el de a se libera executând
o altă prestație determinată (art.1.468 C.civ.)
Spre exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului un computer, stabilindu-se însă că se
va putea libera plătind suma de 2.000 de lei.

- obligațiile afectate de modalități (obligații afectate de termen şi obligații afectate de

condiție48):
 Termenul este acel eveniment viitor și sigur ca realizare, care fie amână executarea unei
obligații, fie determină stingerea acesteia;
 Condiția este un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde însăși
existența obligației.

7. Alte clasificări
i. După izvorul lor, se deosebesc:
- obligațiile stabilite prin acte juridice unilaterale;
- obligațiile ce sunt stabilite în contracte;
- obligațiile născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii;
- obligațiile izvorâte din fapte licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără
justă cauză).

ii. după cum pot fi exprimate sau nu în bani, distingem:

- obligații pecuniare (patrimoniale);
- obligații de altă natură (nepatrimoniale).

46
Solidaritatea activă se poate stabili numai printr-un act juridic – convenţie sau testament – niciodată prin lege.
Spre deosebire de solidaritatea activă, solidaritatea pasivă poate fi stabilită nu numai prin voinţa părţilor, dar şi
prin lege (denumită solidaritatea legală).
47
Creditorul comun poate pretinde plata în întregime a datoriei de la oricare dintre debitori, la alegera lui. Îl va
alege, fireşte, pe cel mai solvabil. Aceasta înseamna ca solidaritatea pasivă reprezintă un avantaj important pentru
creditor: el nu mai este supus riscului insolvabilităţii vreunuia dintre debitori, ci are posibilitatea de a-şi recupera
întrega datorie de la un singur debitor, cel care are posibilitatea de a executa datoria. Riscul insolvabilităţii
celuilalt sau celorlalţi debitori va fi suportat de codebitorul care a achitat datoria şi nu de creditor, ca în cazul
obligaţiilor divizibile.
48
denumite şi obligații condiționale.
74
 Modalitățile obligațiilor

Termenul 49
Este evenimentul viitor și sigur care afectează executarea sau stingerea obligației.

Dacă un eveniment pe care părțile îl consideră ca fiind un termen nu se realizează, obligația

devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă.

Modalități de stabilire a termenului

 Termenul poate fi prevăzut de lege, ori stabilit de părți sau de instanță. 50
Instanța stabilește termenul la cererea uneia dintre părți, atunci când părțile convin să amâne
stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili și când, după o durată
rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit.
Instanța poate să fixeze termenul ținând seama de natura obligației, de situația părților și de
orice alte împrejurări. Instanța poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura
sa, obligația presupune un termen și nu există nicio convenție prin care acesta să poată fi
determinat.

Categorii de termene:
a) Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată executarea
(scadența) obligației.
 Acest termen are ca efect amânarea exercitării drepturilor şi executării obligațiilor într-
un anumit interval de timp. (de ex.: vânzarea pe credit).
b) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligația se stinge.
 Acest termen stabilește durata de timp în care există raportul obligațional.
 Creditorul nu poate cere debitorului să își execute obligația înainte de împlinirea
termenului, dar dacă debitorul a executat de bunăvoie și în cunoștință de cauză înainte
de împlinirea termenului acesta din urmă nu poate să ceară restituirea prestației
executate înainte de termen.

Beneficiarul termenului
În general, termenul este stabilit în beneficiul (în favoarea) debitorului, cu excepția
situațiilor în care termenul a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părți, potrivit
dispozițiilor legale sau celor stabilite de părți (creditor și debitor).
Debitorul nu mai beneficiază de termen (=decade din beneficiul termenului) dacă:
- se află în stare de insolvabilitate51 sau, după caz, de insolvență declarată în condițiile legii,
- precum și atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă gravă:
- diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului sau
- nu constituie garanțiile promise.

49
Art.1.411- Art.1.420. C. civ.
50
Instanța nu poate impune un termen ori de câte ori, potrivit legii sau contractului, debitorul sau, după caz,
titularul unui drept ori facultăți trebuie să execute o obligație sau o prestație, să accepte ori să exercite un drept sau
o facultate ori, după caz, să adere la un contract, deși nici legea și nici contractul nu prevăd un termen în acest
scop.
51
Starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii,
executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se
constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a
debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și
altele asemenea.
75
- ajunge în situația de a nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data
încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esențial al
condiției și posibilitatea sancțiunii decăderii, precum și să fi existat un interes legitim pentru
creditor să considere condiția respectivă drept esențială.
În cazul în care debitorul renunță la termen sau este decăzut din beneficiul termenului
obligația se transformă într-o obligație pură și simplă și trebuie să fie executată imediat, adică
devine exigibilă de îndată.
Dacă obligația trebuie executată de mai mulți debitori (chiar în solidar), faptul că unul
dintre ei este decăzut din beneficiul termenului nu este opozabilă celorlalți codebitori, (=nu îi
afectează pe ceilalți).

Calculul termenelor
Calculul termenelor, indiferent de durata și izvorul lor, se face în funcție de unitatea de
timp pentru care este stabilit, astfel:

1. Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani (art.2.552 C.civ._

 Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.
- Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă,
termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni.

Mijlocul lunii se socotește a cincisprezecea zi.

- Dacă termenul este stabilit pe o lună și jumătate sau pe mai multe luni și jumătate, cele 15
zile se vor socoti la sfârșitul termenului.

2. Termenul stabilit pe zile (art.2.553 C.civ.)

 Când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului.
- Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile.
- Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă,
termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru.

3. Termenul stabilit pe ore (art.2.555 C.civ.)

 Când termenul se stabilește pe ore, nu se iau în calcul prima și ultima oră a
termenului.

Amânarea (=prorogarea) termenului (art.2.554 C.civ.)

Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul
primei zile lucrătoare care îi urmează.

Efectuarea actelor în termenul stabilit (art.2.556 C.civ.)

Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost
predate oficiului poștal sau telegrafic, ori la un serviciu de curierat rapid sau la un serviciu
specializat de comunicare, înființate potrivit legii, cel mai târziu în ultima zi a termenului,
până la ora când încetează în mod obișnuit activitatea la acel oficiu.

76
Condiția52
Este un eveniment viitor și nesigur care afectează eficacitatea unei obligații sau care
desființează o obligație.

Categorii de condiții:
a) Condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației.
 condiția suspensivă este acel eveniment de care depinde nașterea raportului
obligațional. (de ex.: îţi vând autoturismul meu dacă mă voi angaja.)
b) Condiția este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desființarea obligației.
 condiția rezolutorie este acel eveniment a cărui realizare duce la stingerea raportului
obligațional. (de ex.: contractul se desființează cu efect retroactiv dacă vânzătorul va fi
eliberat din funcția pe care o deține.)
Condiția se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadența obligațiilor principale
precedă momentul la care condiția s-ar putea îndeplini.

Condiții care Nu sunt valabile:

- condițiile imposibile, ilicite sau imorale
- condițiile pur potestative adică condițiile ce depind depinde exclusiv de voința debitorului

Constatarea îndeplinirii condiției:

= îndeplinirea condiției se apreciază după criteriile stabilite de părți sau pe care acestea este
probabil să le fi avut în vedere după împrejurări.
Partea interesată poate cere oricând instanței să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiției.
De asemenea, partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiția este liberă să
renunțe unilateral la aceasta atât timp cât condiția nu s-a îndeplinit. Renunțarea la condiție face
ca obligația să fie simplă.

Efectele îndeplinirii condiției

Regula : Condiția îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, adică de la data
încheierii raportului juridic până la momentul împlinirii condiției (retroactiv=pentru trecut)
Excepția : În cazul contractelor cu executare succesivă (de ex. contractul de închiriere) afectate
de o condiție rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulații contrare, nu are niciun
efect asupra prestațiilor deja executate.
 Atunci când condiția suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire,
debitorul este obligat la executare ca și cum obligația ar fi fost simplă. Actele încheiate
de proprietarul sub condiție suspensivă sunt valabile și, în cazul îndeplinirii condiției,
produc efecte de la data încheierii lor.
 Atunci când condiția rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire,
fiecare dintre părți este obligată să restituie celeilalte prestațiile pe care le-a primit în
temeiul obligației ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată, și sunt obligate la
restituirea prestațiilor.
Creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiției, să facă orice acte de conservare a
dreptului său.
În lipsă de stipulație sau prevedere legală contrară, fructele culese ori încasate înaintea
îndeplinirii condiției se cuvin proprietarului sub condiție rezolutorie.
Obligația afectată de condiție este transmisibilă, drepturile dobânditorului fiind însă
supuse aceleiași condiții.
52
Art.1.399- Art.1.410 C. civ.
77
 REGIMUL GENERAL AL OBLIGAȚIILOR

Indiferent de sursa lor concretă, obligațiile se supun unui regim juridic comun = format din
regulile care guvernează
(I) dinamica obligațiilor, concretizată prin:
 transformarea
 transmiterea
(II) executarea obligațiilor

(I) DINAMICA OBLIGAȚIILOR

Prin dinamica obligațiilor se înțeleg modificările care intervin în cadrul raportului

obligațional fără a avea ca efect stingerea lor în mod definitiv şi ireversibil.
Astfel, dinamica obligațiilor presupune:
i. transformarea obligațiilor se poate realiza prin
i.1. novație
i.2. delegație.
ii. transmiterea obligațiilor = se poate realiza prin:
ii.1. cesiunea de creanță,
ii. 2. subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței,
ii.3. cesiunea indirectă a datoriei.

i. Transformarea obligațiilor
Transformarea obligațiilor implică ideea de ruptură, de discontinuitate în existența
obligației. Astfel, o obligație poate fi supusă unui mecanism convențional din care să rezulte o
obligație modificată, raportat la cea inițială.
Mecanisme clasice prin care se asigură transformarea obligațiilor sunt (i.1) novația și (i.2)
delegația.

(i.1.) Novația (art.1.609-1.614 C. civ)

Novația este un contract prin care părțile sale se angajează să stingă o obligație ce există
deja concomitent cu stabilirea unei noi obligații.
Esența novației constă în transformarea vechiului raport obligațional în unul nou, voit și
diferit de primul.
În toate cazurile, novația este un mecanism juridic de natură convențională, are la bază
acordul de voință între creditor și debitor, care este esențial pentru nașterea și caracterizarea
novației.
„Novația are loc atunci când debitorul contactează față de creditor o obligație nouă, care
înlocuiește și stinge obligația inițială.” (art.1.609 alin.(1) C. Civ.)
De ex. se poate modifica cuantumul datoriei, se poate schimba obiectul prestației concrete sau
chiar persoana debitorului ori a creditorului; sau anumite elemente accidentale, cum ar fi
modalitățile obligației. Astfel, părțile acordului novator pot modifica scadența, pot introduce o
condiție nouă, care să afecteze existența obligației etc.
Tipuri
 novația obiectivă
= convenția prin care se modifică orice element al raportului obligațional inițial, cu excepția
părților lui.

78
Astfel, se poate considera novație obiectivă schimbarea cauzei, a obiectului, ori a condițiilor de
executare. În acest sens, stabilirea unui nou termen suspensiv determină stabilirea unei noi
obligații, care a fost novată obiectiv.
 novația subiectivă
= implică înlocuirea unuia sau a tuturor subiectelor raportului obligaționali. Prin urmarea dacă
părțile inițiale înțeleg să își substituie (a substitui = a înlocui) alte persoane în locul lor fie în
calitate de creditor fie de debitor, suntem în prezența unei novații subiective.
Condiții
- o precondiție a novației este tocmai preexistența unei obligații valabile.
- să existe intenția de a nova = adică intenția de a stinge obligația inițială prin transformarea ei
într-una nouă, diferită (măcar parțial) de cea veche. Cu alte cuvinte părțile acordului novator
trebuie să fie animate de intenția de a modifica juridic ceva într-un raport de obligație.
Efectele
Efectul juridic specific al novației constă în stingerea obligației inițiale și nașterea
concomitentă a unei noi obligații .
Efectul definitoriu al novației este discontinuitatea juridică între vechea și noua obligație;
în sensul că obligația inovată (=noua obligație) se deosebește de cea veche, care moare odată
cu nașterea noii obligații. Dacă părțile nu prevăd altfel, transformarea prin novație e un mijloc
de stingere a obligației fără executarea ei, care șterge orice urmă juridică a obligației inițiale și
a garanțiilor care o însoțeau.

(i.2.) Delegația (art.1.132 și art. 1.133 C. civ.)

Delegația este contractul prin care debitorul inițial (delegantul) aduce creditorului său inițial
(delegatarului) angajamentul de plată al unei alte persoane, terț față de raportul inițial de
obligație (delegat).
Delegația implică acordul a trei persoane:
- delegantul = debitorul din raportul obligațional inițial
- delegatarul = creditorul din raportul obligațional inițial
- delegatul = terțul față de raportul obligațional inițial
Tipuri
 delegația perfectă
= executarea obligației este realizată de delegat (terț) în locul delegantului (debitor).
Efectul esențial acestui tip de delegație e liberarea delegantului (debitorul) prin declarația
expresă a delegatarului (creditorul) cu stingerea tuturor accesoriilor obligației. (art. 1132 C.
civ.),
Deci, delegația perfectă are un efect de discontinuitate, vechea obligație stingându-se,
deoarece delegatarul (creditorul) a ales să îl execute doar pe delegat (terț).
 delegația imperfectă
= delegatul (terțul) execută obligația împreună cu delegantul (debitorul inițial)
= creditorul (delegatarul) dobândește un nou debitor (terțul-delegat), care va fi ținut alături de
vechiul debitor (delegant).
În cazul în care nu se poate dovedi voința expresă a delegatarului (creditorului) de a-l descărca
total pe delegant (debitor), delegația se consideră imperfectă.
Efecte
- în cazul delegației perfecte, consecințele sale juridice se referă la faptul că vechiul debitor e
liberat, creditorul inițial va urmări pentru executarea obligației pe terțul-delegat, întrucât
întregul raport obligațional, preexistent delegației, s-a stins.
- în cazul delegației imperfecte, efectul esențial constă în faptul că delegatarul (creditorul)
adaugă un nou debitor la cel inițial, e vorba de terțul-delegat. În această ipoteză, delegația nu

79
mai este o tehnică contractuală prin care se asigură discontinuitatea juridică între vechea și
noua obligație, ci însumarea de mai mulți debitori.
Aplicație practică
Delegația este un mijloc de evitare a unei duble plăți, prin aceea că delegatul va plăti
direct delegatarului ceea ce datora delegantului. Astfel, se realizează plata cu un card bancar de
debit, când delegatul (banca) va plăti la ordinul delegantului (clientul) direct delegatarului
(operatorul economic), care a acceptat acest sistem de plată; se va evita ca delegantul să ridice
bani de la bancă pe care mai apoi să îi înmâneze operatorului economic (vânzător).

ii. Transmiterea obligațiilor

Dacă transformarea obligațiilor presupune o discontinuitate obligațională, transmiterea

obligațiilor implică ideea de continuitate.
Astfel, o obligație poate fi supusă unor mecanisme convenționale prin care să i se asigure
trecerea ei de la o persoană la alta: (ii.1) subrogația personală, (ii.2) cesiunea de creanță (iii.3)
preluarea datoriei și (iv.4) cesiunea contractului.

ii.1. Subrogația personală (art.1.593-1.598 C. civ.)

Subrogația53 personală este un mecanism prin care se asigură transmiterea unei creanțe, ca
urmare a executării obligației corelative acesteia, către persoana care a executat-o.
(art.1.593 alin.(1) C.civ.).
Cel care execută obligația denumit solvens este un terț față raportul obligațional inițial, în
cadrul căruia se afla creanța transmisă, iar prin executare, el urmărește să se substituie în
drepturile creditorului inițial denumit accipiens, toate acestea fără concursul debitorului
inițial.
Terțul solvens este denumit și subrogat, deoarece el îl înlocuiește pe creditorul inițial în
raportul obligațional în care creanța a fost executată.
Regula : cine plătește datoria altuia se poate substitui în locul juridic al creditorului care a
primit executarea creanței sale.
În acest fel, subrogația determină modificarea raportului obligațional prin înlocuirea
creditorului inițial (accipiens) cu un terț (solvens), care îi succede în drepturi și care dobândește
aceleași drepturi pe care le-a avut și creditorul inițial.
Tipuri
În funcție de sursă ei distingem:
 subrogația personală legală
= este stabilită prin legea
 subrogația personală convențională sau voluntară
= este un contract prin care creditorul inițial (accipiens) este înlocuit cu un terț (solvens-ul).
În funcție însă de rolul voinței unuia dintre subiectele raportului de obligație, subrogația
convențională poate fi
- consimțită de creditor, sau
- consimțită de debitor.
În funcție de modul cum este executată obligația:
 subrogația personală totală = executarea este integrală
 subrogația personală parțială = executarea este parțială
Efecte
Efectele subrogației se produc doar din momentul în care solvens-ul execută obligația
corelativă, iar nu ulterior.
53
subrogație = înlocuire
80
 Caracteristica generală a subrogației, indiferent de sursa ei legală sau voluntară, este de a
asigura continuitatea obligației, în sensul că executarea nu determină stingerea creanței, ci o
conservă și o transferă noului său titular, care va fi solvens-ul. Prin urmare, efectul de
continuitate produce consecințe împotriva debitorului principal și a celor care au garantat
obligația. Aceștia din urmă pot opune noului creditor (solvens) toate mijloacele de apărare pe
care le aveau și împotriva creditorului inițial (accipiens), deoarece solvens-ul dobândește nu
numai creanța plătită de el, dar și accesoriile și garanțiile care o însoțeau (art.1.597 C.civ.).

ii.2. Cesiunea de creanță (art.1.566-1.592 C. civ.)

Cesiunea de creanță este contractul prin care creditorul (cedent) transmite creanța sa unei alte
persoane (cesionar) fără concursul debitorului inițial (debitor cedat).
Ceea ce este specific acestui tip de cesiune -act translativ-, constă în obiectul ei care este un
drept de creanță, iar nu un drept real.
Prin urmare creanța este o prestație patrimonială, este o valoare economică care poate fi
transmisă dintr-un patrimoniu în altul, aproape ca un drept real. (art.1.164 C.civ.).
Creditorul nu este proprietarul creanței, ci titularul ei, subiect al unei relații juridice care îi
permite să obțină o prestație determinată. Din acest unghi, cesiunea de creanță nu este decât
strămutarea valorii patrimoniale, concretizată în posibilitatea creditorului de a cere debitorului
să aibă o anumită conduită, adică să dea, sau să facă ceva ce a promis.
Tipuri
după criteriul funcțiilor sale:
- cesiunea de creanță = este un instrument, un mijloc de transmitere a creanței de la cedent la
cesionar;
- cesiunea de creanță = este un mijloc de garantare a executării unei alte obligații.
Regula : pot fi cesionate (= sunt cesibile) orice creanțe prezente ori viitoare (art..1572 C.civ.),
dar privite fiecare în parte, în mod singular (adică ut singuli), deoarece cesiunea de creanță este
o transmitere cu titlu particular.
Excepția : NU pot constitui obiectul unei cesiuni:
- creanțele „declarate prin lege netransmisibile” (art.1.569 alin.(1) C.civ.),
- creanțele care depind de caracterele personale ale creditorului (intuitu personae), ori
- creanțele indisponibilizate convențional.
Sunt creanțe care se transmit potrivit unor reguli speciale:
- cele constatate prin titluri negociabile,
- precum și drepturile intelectuale (de autor, mărci, brevete etc.)
Condiții
a) cesiunea de creanță trebuie să fie comunicată debitorului cedat, pentru a-i fi opozabilă
acestuia.
Comunicarea este o înștiințare realizată în scris, care precizează:
- creanța cedată
- cesionarul,
- precum și invitația de a executa creanța în beneficiul cesionarului și nu cedentului
(creditorului inițial).
În plus, comunicarea cesiunii trebuie să fie însoțită și de dovada scrisă a cesiunii, pentru
ca ea să își producă efectele caracteristice de înștiințare.
De la data comunicării, debitorul cedat datorează și daune-interese.
Comunicarea cesiunii poate fi făcută fie de cedent, fie de cesionar.
Același efect de opozabilitate îl produce și acceptarea cesiunii de debitorul cedat, făcută
printr-un act cu dată certă (art.1.578 alin. (1) lit. a) C.civ.)

81
Deși legea nu o cere, pentru a se evita orice neînțelegere cu privire la data comunicării sau a
acceptării cesiunii, practic ar fi important -dacă celeritatea afacerilor nu o împiedică-, ca aceste
formalități să se realizeze prin executorul judecătoresc.
Pentru opozabilitatea față de terți, cesiunea de creanță trebuie să fie înscrisă în Arhiva
Electronică a Garanțiilor Reale Mobiliare (AEGRM) și trebuie comunicată debitorului cedat,
pentru a-i fi opozabilă acestuia.
Efecte
Dacă părțile nu dispun altfel, efectul translativ al cesiunii se produce de la data încheierii
acesteia, iar nu de la data opozabilității ei față de terți.
(1) între părțile cesiunii – are loc transmiterea valorii reprezentate de creanță de la cedent la
cesionar, cel din urmă putând să facă deja și acte de conservare a creanței primite (art.1.575
C.civ.).
Odată cu creanța, se strămută cesionarului și „drepturile de garanție și toate celelalte
accesorii ale creanței cedate” (art.1.568 alin.(1), lit.b) C.civ.). Sunt accesorii, de ex., dobânzile
produse deja de creanța cedată (art.1.576 C.civ.). Cesionarul este noul creditor, care va putea să
ceară executarea creanței dobândite la valoarea ei nominală, indiferent dacă și cât a plătit pe ea,
după cum se va bucura de toate garanțiile inițial atașate creanței, pe care le va putea executa,
dacă e cazul.
(2) față de debitorul cedat :
- înainte de comunicarea sau acceptarea cesiunii, cesiunea de creanță nu produce niciun efect,
deșii creanța a fost deja transmisă cesionarului.
- după ce comunicarea sau acceptarea cesiunii au fost făcute, debitorul este ținut față de
cesionar, iar nu față de creditorul său inițial (cedentul).
Din momentul transmiterii creanței, aceasta devine opozabilă debitorului cedat, care trebuie să
se comporte ca și cum un alt creditor nu ar fi existat niciodată.

ii.3. Preluarea datoriei (art.1.599-1.608 C.civ.)

Preluarea de datorie este operațiune juridică prin care se schimbă debitorul inițial cu o altă
persoană, care va fi obligată (ținută) față de creditorul inițial, în cadrul aceluiași raport
obligațional.
Preluarea de datorie, indiferent cum este tehnic făcută, va implica întotdeauna
consimțământul creditorului cedat.
Tipuri
 preluarea de datorie inițiată de debitor
= operațiunea încheiată între debitorul inițial și un terț, care va fi noul debitor,
 preluarea de datorie inițiată de creditor
= contractul încheiat între creditor inițial și un terț, care va fi noul debitor (art. 1.599 C.civ.).
Natura juridică
Preluarea de datorie inițiată de creditor se apropie foarte mult de o delegație imperfectă
fiindcă creanța și accesoriile sale inițiale supraviețuiesc preluării de datorie (art.1.602 C.civ.)
În schimb, preluarea de datorie inițiată de debitor este o operațiune juridică triunghiulară,
în care se întrunește consimțământul subiectelor obligației inițiale, la care se adaugă voința
juridică a terțului, care urmează să facă plata în locul debitorului inițial (art.1.605 C.civ.).
Condiții juridice
Regula : orice obligație poate constitui obiectul acesteia (art.1.599 C.civ.), mai ales datoriile
bănești,
Excepția: obligațiile intuitu personae nu intră în obiectul preluării de datorie.

82
 Dacă ne referim la preluarea de datorie inițiată de creditor, esențial este acordul dintre
creditorul inițial și noul debitor, în fapt un terț față de obligația pe care urmează să o preia la
plată. Intenția de a prelua datoria este de esența acordului.
Pentru ipoteza preluării de datorie inițiată de debitor, elementul caracteristic al acestei
operațiuni nu este atât acordul dintre debitorul inițial și un terț, care îl va înlocui pe primul la
plata datoriei, ci consimțământul indispensabil al creditorului (art.1.605 C.civ.).
Efectele
- sunt identice, indiferent dacă aceasta e încheiată la inițiativă debitorului sau a creditorului.
Astfel, prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuiești pe cel
vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel, este și liberat (art.1.600 C.civ.)
Efectele preluării de datorie sunt de continuitate a raportului de obligație. Astfel se
păstrează și creanța veche, dar cu debitorul schimbat, după cum se păstrează și accesoriile ei.

ii.4. Cesiunea contractului (art.1.315-1.320 C.civ.)

Cesiunea contractului este operațiunea juridică prin care se înlocuiește cel puțin una dintre
părțile unui contract deja existent, cu un terț.
Astfel, convenția de cesiune contractuală se încheie între contractantul cedent și viitorul
contractant cesionar, fără implicarea celuilalt contractant inițial denumit contractantul cedat.
Prin această cesiune nu se transmite obligația propriu-zis, ci o substituire -în raporturile
născute dintr-un contract-, a unui contractant cu un străin (art.1.315 C.civ.). Prin urmare, nu
este vorba atât despre o cesiune, cât despre o substituire de persoane în raporturi juridice
preexistente.
Natura juridică
- este un contract de substituire de persoane, prin care se asigură continuitatea „vechiului”
contract, dar cu părți „noi”.
Condiții
- la cesiunea contractului consimțământul terțului cesionar la actul de cesiune este esențial
pentru ca acest act să își producă efectele juridice.
- Cedatul este în drept să consimtă, în mod anticipat, ca cealaltă parte să își poată substitui un
terț în raporturile născute din contractul cedat. Dar și în acest caz, cesiunea contractului va
produce efecte față de cedat doar din momentul în care substituirea îi este notificată ori, după
caz, din momentul în care o acceptă (art.1.317 alin. (1) C.civ.).
Regula: poate fi obiect de cesiune orice convenție, datorită libertății contractuale și a
conținutului patrimonial al contractului.
Excepția :o vor constitui cazurile în care contractul are un caracter strict personal sau natura
lui nu permite o cesionare.
Concret, dacă contractul a fost încheiat în considerarea calităților personale ale celuilalt
contractant sau drepturile și obligațiile generate de act sunt incesibile sau insesizabile,
contractul în discuție nu va putea fi cesionat. Pe aceste motive, poate fi considerat incesibil, în
principiu, contractul de donație.
Alteori este chiar legea care exclude expressis verbis cesiunea contractului. Astfel,
drepturile creditorului întreținerii nu pot fi cedate sau supuse urmăririi (art.2.258 C.civ.), deci
contractul de întreținere nu poate suporta o substituire prin cesiune a persoanei întreținutului.
Efectele
- cedentul este liberat de efectele contractului cesionat, liberare care se va face față de
contractantul cedat din momentul în care substituirea își produce efectele față de acesta.
- cedentul garantează validitatea contractului, ca obiect esențial al obligației sale de garanție
față de cesionar. În plus, cedentul poate să garantează și executarea contractului cesionat, caz
în care el va fi ținut ca un fideiusor pentru obligațiile contractantului cedat (art.1.320 C.civ.).

83
- cesiunea contractului asigură continuitatea juridică care se referă la excepțiile pe care le poate
ridica contractantul cedat. Astfel, acesta va putea opune cesionarului toate excepțiile ce rezultă
din contractul cedat. Contractantul cedat nu poate însă invoca față de cesionar viciile de
consimțământ, precum și orice alte apărări sau excepții născute în raporturile sale cu cedentul,
decât dacă și-a rezervat acest drept atunci când a consimțit la substituire (art.1.319 C.civ.).
Utilitatea practică a cesiunii contractului
reiese din dinamica pe care această tehnică juridică o poate asigura obligațiilor.
- de ex. cesiunea asigurării (art.2.212 C.civ.), cesiunea contractului de închiriere (art.1.833
C.civ.) ori dreptul de a ceda contractul de locațiune (art.1.805 C.civ.).

(II) EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR

Din momentul în care au fost asumate, obligațiile trebuie să fie stinse prin executarea.
Stingerea obligaţiei presupune considerarea unei obligaţii ca fiind executată şi liberarea de
plată a debitorului. În acest mod, creditorul obține prestația ce i-a fost promisă de debitor și la
care este îndreptățit.
În doctrină au fost stabilite 2 criterii de clasificare a modalităților de stingere a
obligațiilor:
 în funcție de voinţa părţilor:
- modalități voluntare de stingere a obligaţiilor, cum sunt: executarea voluntară a obligaţiei,
remiterea de datorie, compensaţia convenţională;
- modalități de stingere a obligaţiilor independente de voinţa părţilor, cum ar fi: imposibilitatea
fortuită de executare, confuziunea;
 în funcție de realizarea creanţei creditorului:
- modalități prin care se realizează creanţa creditorului, cum ar fi: executarea obligaţiei,
compensaţia şi darea în plată;
- modalități prin care nu se realizează creanţa creditorului, cum ar fi: remiterea de datorie şi
imposibilitatea fortuită de executare.
 în funcție de modul cum se execută:
- executare directă sau în natură
- executarea indirectă sau prin echivalent
 în funcție de voința debitorului de a executa:
- executarea de bună voie (voluntară)
- executarea silită
Principiul în materie este acela al executării în natură a obligaţiilor, debitorul va executa
întocmai prestația promisă. Ca atare, noțiunea de „natură” are în acest context ansamblul de
proprietăți caracteristice ale obiectului prestației, așa cum au fost ele determinate de la început,
de la nașterea creanței.
Numai în cazul în care această executare nu mai este posibilă în natură, executarea
obligaţiei se poate realiza prin echivalent, situație în care creditorul primește o sumă de bani
ce reprezintă echivalentul bănesc al prestaţiei promise inițial, ceea ce implică o evaluare
bănească a acestei prestații
Subliniem faptul că în practică atât executarea în natură cât și executarea prin echivalent
bănesc pot fi realizate pe cale voluntară sau pe cale silită (atunci când debitorul refuză
executarea voluntară a obligaţiei sale, creditorul poate trece, în condiţiile legii, la executarea
silită a obligaţiilor).

84
 1. Executarea voluntară a obligațiilor

Așa cum am precizat anterior, executarea voluntară se realizează ori de câte ori debitorul își
îndeplinește obligațiile de bună voie.
În funcție de modul în care creditorul obține realizarea creanței sale, putem distinge 2 situații:
1.i. cazul în care creditorul obține în urma executării întocmai ceea ce i s-a promis, suntem în
prezența plății;
1.ii. situația în care creditorul este de acord să primească o altă prestație din partea debitorului
care se liberează în acest mod, sau obligația se stinge fără să fi fost executată.

1.i. Plata (art.1.469-1.515 C. civ.)

Plata este executarea voluntară, în natură a obligației, indiferent de natura obiectului ei.
(art.1.469 C. civ.).
„Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației”, este
principiul expres exprimat de art.1.516 alin.(1) C. civ.
Datorită caracterului obligatoriu al creanței, debitorului nu i se poate permite să
înlocuiască după cum dorește obiectul obligației. Deci, el este ținut să ofere creditorului exact
prestația la care s-a obligat, iar nu alta, oricât de valoroasă ar fi aceasta. Aspect surprins de
regula executării în natură a obligației, debitorul fiind ținut și de specificul prestației pe care o
datorează, creditorul neputând fi silit să primească altceva în schimb.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, „debitorul răspunde personal de îndeplinirea
obligațiilor sale”, dispune art.1.518 alin.(1) C. civ. De aici ar trebui dedus că în natură
înseamnă și personal, fără distincție dacă creanța este sau nu intuitu personae.
Debitorul suportă și cheltuielile ocazionate de plată, (art.1.498 C. civ.).
Plata reprezintă modalitatea uzuală și firească de executare a obligațiilor; debitorul se
liberează și nu mai datorează nimic creditorului în timp ce creditorul primește prestația
promisă.
Trebuie să facem distincție între semnificația cuvântului plată:
- în limbajul obișnuit (comun), plata reprezintă predarea (=remiterea) unei sume de bani,
- în limbaj juridic plata constituie stingerea voluntară, în natură, a oricărui tip de obligație
(art.1.469 alin.(2) C. civ.).

Natura juridică a plății

- pe de-o parte plata este un fapt juridic prin care se execută efectiv prestația,
- pe de altă parte, plata implică intenția de a stinge o obligație, (=animus solvendi):
 debitorul face plata cu intenția de a stinge obligația,
 iar creditorul acceptă plata cu intenția de a primii prestația promisă, ca pe o satisfacere
a creanței sale.
Întrucât plata este un fapt juridic, „dovada plății se face cu orice mijloc de probă” (art.1.499
C.civ.)

Condițiile juridice ale plății

Pentru a efectua o plată valabilă trebuie să avem în vedere următoarele:
De ce trebuie făcută plata?
Pentru că ea este datorată, adică orice plată presupune o datorie valabilă și exigibilă, (care a
ajuns la scadentă) (art.1.470 C. civ.)
În lipsa unei asemenea datorii valabile, plata trebuie restituită.

85
Cu toate acestea, obligațiile imperfecte (naturale) care au fost executate de bună voie nu dau
drept la restituire (art.1.471 C. civ.).
Plata unei datorii deja stinse nu este valabilă și dă drept la repetițiune, pe calea plății
nedatorate (art.1.341 alin. (1) C.civ.), adică la restituirea prestațiilor deja executate (art.1.635-
1.649 C.civ.).

Cine poate face plata?

Regula :
Plata este făcută de debitor, persoana care și-a asumat în raport cu creditorul că va executa
prestația ce formează creanța acestuia din urmă.
Plata mai poate fi realizată de persoana împuternicită de debitor să o facă, situație în care se
consideră că plata a fost executată de debitor.
Excepția :
Orice persoană interesată poate face plata, chiar dacă este străin de raportul obligațional
(art.1.472 C. civ.). Datorită faptului că datoria are o natură patrimonială, atâta timp cât nu este
vorba de o obligație intuitu personae sau dacă părțile ei nu se învoiesc altfel, oricine poate
executa prestația la care este îndreptățit creditorul.
Creditorul poate refuza ca plata să fie făcută de un terț, dar acest refuz este mai degrabă o
excepție, decât o regulă (art.1.474 alin.(1) și alin.(2) C. civ.).
Atât debitorul cât și terțul plătitor trebuie să fie civil capabili, altfel plata poate fi anulată.
Terțul trebuie să plătească cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea
bunurilor sale, iar în cazul unor obligații profesionale, diligența se va aprecia ținând seama de
natura activității exercitate (art.1.480 C. civ.).

Cui se plătește?
Regula:
Plata se face în mod valabil numai creditorului (art.1.475 C. civ.). Oricine poate plăti, dar nu
oricine poate să primească plata.
Excepția:
Plata se poate face și unui reprezentant al creditorului (fie convențional, legal sau judiciar).
Plata trebuie făcută unui creditor „capabil de a o primi”. Cu toate acestea dacă plata profită
creditorului incapabil, plata va fi considerată valabilă (art.1.476 C. civ.).

Ce se întâmplă dacă creditorul refuză plata?

Dacă creditorul refuză nejustificat să primească plata, „oferită în mod corespunzător”
creditorul poate fi pus în întârziere (art. 1510-1515 C. civ.), în baza unei somații emisă de
debitor, urmată de procedura ofertei de plată și a consemnațiunii.
Punerea în întârziere a creditorului este o procedură prin care se face efectiv oferta reală,
care – dacă nu e acceptată de creditor – va fi urmată și de o consemnațiune a obiectului
plății. Punerea în întârziere a creditorului fiind un act de procedură, făcut la inițiativă
debitorului și prin mijlocirea unui executor judecătoresc, îmbracă forma unei somații, prin
care creditorul este invitat să primească prestația datorată. În somație se vor indica locul, data
și ora când suma sau obiectul oferit spre plată urmează să îi fie predat creditorului.
Efectul esențial al punerii în întârziere a creditorului este că debitorul se liberează de obligație,
care se considera stinsă la data consemnării plății, iar riscurile bunului trec la creditor
(art.1.512 C.civ.); creditorul aflat în întârziere este obligat la repararea eventualelor prejudicii
cauzate prin întârziere sa de a accepta plata, precum și la acoperirea cheltuielilor de conservare
cu bunul datorat (art.1.511 alin.(2) C.civ.).

86
Ce se plătește?
Se execută ceea ce se datorează, prestația la care debitorul s-a obligat la data apariției
raportului de creanță.
Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație, chiar dacă aceasta ar fi mai valoroasă
patrimonial (art.1.492 alin.(1) C. civ.).
- În cazul obligație de a da care are ca obiect un bun cert, debitorul trebuie să fie, în principiu,
proprietarul acestuia și să aibă capacitatea de a le înstrăina.
- În cazul obligație de a da care are ca obiect un bun de gen, debitorul are dreptul să aleagă
bunul ce va fi dat.
- În cazul obligație de a face, debitorul este în principiu ținut personal să o presteze, iar nu un
terț (art.1.474 alin. (2) C. civ.).
Distingem între:
- obligația de rezultat - debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis, și
- obligația de mijloace - debitorul este ținut să depună toate diligentele posibile pentru
atingerea rezultatului promis creditorului.

Cum se plătește?
Debitorul trebuie să plăească integral, creditorul nu poate fi obligat să primească o parte din
datorie. Această regulă este cunoscută sub numele de principiul indivizibilităţii plăţii.

Unde se plătește?
Regula:
Locul plății este stabilit de părțile raportului obligațional,
Excepția:
În cazul în care părțile nu prevăd nimic – se aplică dispozițiile legale, astfel:
„a) obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la
data plății;
b) obligația de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul
se afla la data încheierii contractului;
c) celelalte obligații se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii
contractului” (art.1.494 alin.(1) C. civ.).

Când se plătește?
Data plății este data împlinirii termenului suspensiv, care determină ca obligația să fie
exigibilă, adică trebuie să fie executată, plătită.
Dacă nu este prevăzut un asemenea termen convențional, obligația trebuie executată de îndată
(art.1.495 C. civ.).
Dacă plata se face prin virament bancar, data plății va fi aceea la care contul creditorului este
creditat cu suma datorată, indiferent de ziua în care debitorul a făcut viramentul (art.1.497 C.
civ.).
Plata anticipată (art.1.496 C. civ.).
Dacă din natura contractului sau a obiectului prestației nu reiese contrariul, debitorul poate să
renunțe la termenul de plată, care era oricum în favoarea lui, și să execute obligația înainte de
scadență. Creditorul poate refuza însă o plată anticipată, dacă are un interes legitim ca aceasta
să fie făcută la termen; oricum cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de executarea
anticipată a obligației rămân în sarcina debitorului.

Proba
Codul civil dispune că dacă „prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice
mijloc de probă.” (art.1.499 C.civ.).
87
Pentru a stabili regimul concret probatoriu aplicabil plății, trebuie să avem în vedere natura
obligației achitate:
i. pentru obligațiile bănești
= dovada se face în mod curent cu chitanța liberatorie emisă de creditor la data plății, care
poate fi ținut să și remită înscrisul original al creanței; toate cheltuielile cu chitanța fiind în
sarcina datornicului (art.1.500 C.civ.). În cazul în care creditorul refuză să emită chitanța,
debitorul va fi în drept să suspende sau să refuze plata.
În raporturile dintre profesioniști sau între aceștia și particulari, dovada plății se face în
mod obișnuit cu bonuri de casă, facturi pe care se menționează că s-a făcut plata, ordine de
plată care poartă mențiunea că au fost acceptate de bancă sau c