Academia de Studii Economice din Bucureşti

DREPTUL AFACERILOR
Curs pentru învăţământ economic

Conf. univ. dr. Charlotte ENE

1
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –I-

Noțiuni introductive

Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă facilitează înţelegerea următoarelor instituţii:

- sistemul de drept, structura acestuia: drept public şi drept privat;
- noţiunile de ramură de drept, de instituţie juridică,
- ce este dreptul afacerilor;
- norma juridică şi aplicarea ei în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor;
- sistemul izvoarelor de drept al afacerilor.

Secţiunea A

Noţiunea de DREPT

1. Accepţiunile noţiunii de drept

i) Drept obiectiv = reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate de stat cu scopul de a
reglementa relaţiile dintre oameni în cadrul societăţii.
În cadrul dreptului obiectiv distingem dreptul pozitiv, adică totalitatea normelor juridice
aflate în vigoare la un anumit moment dat şi reprezintă componenta activă a dreptului obiectiv.
ii) Drept subiectiv = reprezintă posibilitatea (facultatea, prerogativa) unei persoane,
recunoscută şi ocrotită de dreptul obiectiv (de lege) de a avea o anumită conduită şi de a
pretinde persoanei(lor) obligate să aibă o comportare (conduită) corespunzătoare dreptului său,
comportare care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
iii) Ştiinţa dreptului = reprezintă ştiinţa socială care are ca obiect de cercetare ansamblul
regulilor de conduită (normelor juridice) adoptate de stat (care formează dreptul obiectiv)
precum şi cerinţele sociale care au impus statului să reglementeze, să adopte norme juridice

2. Sistemul legislativ : diviziunile dreptului; ramurile de drept; instituție juridică

a. Diviziunile dreptului
În funcţie de tipul relaţiilor sociale pe care le reglementează, sistemul de drept
românesc cunoaşte două mari diviziuni: dreptul public şi dreptul privat.
i. Dreptul public cuprinde normele juridice care guvernează organizarea statului, raporturile
dintre stat şi particulari precum şi raporturile dintre diferitele organisme ale statului. În
exercitarea puterii sale suverane, statul stabilește raporturi juridice cu membrii societății,
guvernate de dreptul public, care sunt de regulă raporturi juridice de subordonare.
ii. Dreptul privat cuprinde normele care guvernează raporturile dintre membrii societății
(denumiți și paticulari). Raporturile de drept privat sunt, de obicei, raporturi de egalitate
juridică, în sensul că niciunul dintre membrii societății implicat nu îşi poate impune voinţa sa
juridică asupra celorlalți membri. Şi statul poate participa la asemenea raporturi juridice,
situaţie în care acţionează nu în virtutea puterii sale suverane, ci ca un simplu particular (ca o
simplă persoană juridică).

2
b. Ramurile de drept
Fiecare diviziune a dreptului intern se structurează la rândul ei în ramuri de drept.
Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice legate între ele atât prin obiectul de
reglementare (grupul de relaţii sociale pe care îl reglementează), cât şi prin metoda de
reglementare.
 În cadrul dreptului public regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul financiar şi fiscal, dreptul penal, dreptul procesual penal şi
dreptul internaţional public etc.
 În cadrul dreptului privat regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul civil1, drept
procesual civil, dreptul de proprietate intelectuală și industrială, dreptul transporturilor, dreptul
asigurărilor, drept bancar, dreptul muncii, dreptul internaţional privat etc.
Cu toate acestea, în ultima perioadă, în practică, se poate constata o întrepătrundere a
instituţiilor juridice care aparţin unor ramuri de drept diferite sau care se găsesc la intersecţia
dintre cele două diviziuni. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă dreptul afacerilor
care nu este o ramură de drept, în accepţiunea clasică a termenului, sus definit.

Dreptul afacerilor este o disciplină compozită, care reuneşte un ansamblu de norme şi de

instituţii juridice diverse, care în mod tradiţional se regăsesc în cuprinsul ramurilor de drept
privat şi de drept public, unite prin aceea că slujesc aceluiaşi obiectiv: reglementarea
desfăşurării afacerilor.

c. Instituția juridică
Fiecare ramură de drept este alcătuită dintr-o serie de instituții juridice.
Instituţia juridică reprezintă o grupare unitară, relativ distinctă de norme de drept, prin care se
reglementează o categorie de raporturi sociale; de ex. instituţia proprietăţii, instituţia
răspunderii juridice, instituţia profesionistului etc.

La baza întregului sistem de drept se află norma juridică, element fundamental ce se

concretizează într-un text concis realizat, fie sub forma unui articol de lege, fie a unui întreg act
normativ (denumit generic lege).

1
De câte ori ne vom referi la „dreptul comun”, vom avea în vedere prevederile de drept civil, de la care vin să
deroge uneori prevederile aplicabile afacerii. Ori de câte ori nu există astfel de derogări, dispoziţiile de drept civil
sunt pe deplin aplicabile.
3
 Secţiunea B

Norma juridică

Noţiunea şi trăsăturile normei juridice

Structura normei juridice
Clasificarea normei juridice
Interpretarea normei juridice
Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

1. Noţiunea şi trăsăturile normei juridice

Norma juridică (sau de drept) este o regulă socială, generală, impersonală şi obligatorie
care prescrie conduita oamenilor în raporturile dintre ei sau în raport cu societatea, având ca
scop asigurarea ordinii sociale; regulă care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin
forţa de constrângere a statului.
Normele juridice sunt o categorie de norme sociale, care se adresează în mod exclusiv
oamenilor şi se caracterizează prin:
- generalitate – prevede o conduită tip,
- impersonalitate – vizează pe toţi membrii societăţii,
- obligativitate – impune o conduită de la care nu se poate abate nimeni,
- coerciţie – respectarea conduitei este asigurată cu ajutorul mijloacelor de constrângere
exercitate de stat. Prin urmare, încălcarea normei juridice atrage răspunderea juridică a celui
vinovat.

2. Structura normei juridice

i) Structura internă (logico-juridică) a normei juridice cuprinde:

a) Ipoteza = arată condiţiile sau împrejurările în care se va aplica norma juridică; în mod
excepțional precizează categoria de persoane vizată de normă,
b) Dispoziţia = prescrie conduita părţilor adică acţiunea sau inacţiunea pe care subiectele
trebuie să o îndeplinească,
c) Sancţiunea = reprezintă acea parte a normei juridice care stabileşte consecinţele
nerespectării conduitei prescrise de dispoziţie şi măsurile coercitive care se pot lua de organele
specializate ale statului.

ii) Structura externă (tehnico-legislativă) a normei juridice reprezintă forma de exprimare, de

exteriorizare a normei juridice în texte concise fie sub forma unui articol sau a mai multor
articole dintr-un act normativ (lege, hotărâre de Guvern etc.).

3. Clasificarea normelor juridice

 După tipul de conduită pe care o prescriu, distingem între:

a) norme imperative – conduita prescrisă de ele este obligatorie, părţile nu pot deroga de la
aceasta.
Sunt de două feluri:
- onerative - care impun o anumită acţiune – de ex. Vânzătorul are următoarele obligaţii
principale: să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut; să predea bunul
şi să îl garanteze pe cumpărător contra evicțiunii și viciilor bunului (art.1.672 C. civ.) şi

4
 - prohibitive - care interzic o anumită acţiune.

b) norme dispozitive – recomandă o anumită conduită.

Pot fi:
- permisive = care nici nu obligă şi nici nu interzic o anumită conduită, lăsând la aprecierea
fiecărei persoane alegerea unei conduite - de ex. proprietarul unui teren poate să facă orice
lucrări asupra acestuia (să planteze sau să construiască) după cum consideră de cuviinţă (art.
559, alin.(2) prima teză C.civ.) şi
- supletive- reglementează o anumită conduită, care urmează să fie aplicată în mod subsidiar,
dacă persoanele nu şi-au determinat-o ele însele, adică suplinesc voinţa părţilor.

 După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se clasifică în:

a) norme generale – au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-o ramură de drept;
b) norme speciale – se aplică unei sfere restrânse de relaţii, derogă de la dreptul comun şi au
prioritate faţă de normele generale;
c) norme de excepţie – reglementează situaţii deosebite care necesită derogări de la conduita
prescrisă de normele generale sau normele speciale, pe care le completează fără a aduce
atingere ordinii de drept.
 importanța calificării:
- norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială constituie excepţia,
astfel încât norma specială derogă de la norma generală.
Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte
ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se
aplică prioritar faţă de norma generală.
Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu
normele generale în materie, prin urmare ea nu poate fi aplicată, prin analogie, la situaţiile ce
nu se încadrează în prevederile sale, aceste situaţii urmând a fi guvernate de normele generale.
De exemplu, potrivit art.278 alin.(1) C. muncii, „dispoziţiile prezentului cod se
întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt
incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile
legislaţiei civile” .
De asemenea, potrivit art.1168 C.civ., contractelor nereglementate de lege li se aplică
prevederile care reglementează contractul în general (dreptul comun în materie de contracte),
iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se
aseamănă cel mai mult.
Normele de excepţie sunt de strictă interpretare şi aplicare, conţinutul lor neputând fi
extins prin analogie şi la alte situaţii de fapt. În acest sens, art. 10 C.civ. prevede că „legile care
derogă de la o dispoziţie generală (...) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute
de lege”.

 Din punct de vedere al tehnicii de alcătuire, pot fi:

a) norme determinate - conţinutul lor este exprimat clar în actul normativ şi cuprind cele trei
elemente ipoteza, dispozitie, sanctiune;
b) norme de trimitere - care fac trimitere la un alt act normativ sau la alta normă de drept;
c) norme în alb - care urmează a fi întregite printr-un act normativ ce va fi adoptat în viitor, în
vederea aplicarii lor.
 După criteriul forţei juridice a actului normativ în care normele juridice sunt cuprinse
deosebim între: Constituţie, legi, decrete, ordonanţe de guvern, hotărâri de guvern, ordine ale
miniştrilor, hotărâri ale autorităţilor publice autonome centrale sau locale etc.

5
 4. Interpretarea normelor juridice

Interpretarea normelor juridice constituie un proces logico-raţional de lămurire şi

explicare a conţinutului regulilor de drept, de determinare a sensului pe care l-a avut în vedere
legiuitorul când a elaborat şi adoptat legea, în vederea unei aplicări cât mai juste a acestora şi
încadrarea cât mai corectă a diferitelor situaţii concrete.
Scopul interpretării normelor de drept constă în identificarea voinţei reale a
legiuitorului.
În practică distingem între:
a) interpretare oficială – este realizată de o autoritate publică competentă şi are forţă juridică,
fiind astfel obligatorie.
Această interpretare poate fi:
- autentică = atunci când este realizată chiar de autoritatea care a edictat norma juridică, sau
- cazuală = realizată de instanţele judecătoreşti sau de organele administraţiei în procesul de
aplicare a normei.
b) interpretare neoficială – este realizată în doctrina juridică (literatura juridică) sau în
pledoariile avocaţilor şi este facultativă, neavând forţă juridică.
În activitatea de interpretare a normei juridice pot fi utilizate mai multe metode de
interpretare, anume: metoda gramaticală, metoda istorică, metoda logică, metoda teleologică
etc.

5. Acţiunea normei juridice (a actelor normative) în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Normele juridice se aplică având în vedere trei aspecte: acţiunea lor într-un interval de
timp, pe un anumit teritoriu şi cu privire la anumite categorii de persoane.

I. Acţiunea normei juridice în timp

Orice normă juridică se aplică atâta timp cât este în vigoare, adică din momentul în care intră
în vigoare şi până în momentul în care iese din vigoare.

i. Intrarea în vigoare a normei juridice reprezintă momentul iniţial, de la care începe să se

aplice aceasta asupra raporturilor juridice.
 Regula:
- actele normative românești intră în vigoare la 3 zile de la data publicării lor în Monitorul
Oficial al României, partea I-îi,
- actele normative ale Uniunii Europene (U.E.) intră în vigoare în a 20-a zi de la publicarea lor
în Jurnalul Oficial al U.E.
 Excepția:
- atât actele normative românești cât și cele ale U.E. intră în vigoare la data expres prevăzută în
textul lor.
Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de: principiul aplicării imediate a
legii noi şi de principiul potrivit cărui nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
De regulă, norma juridică acţionează numai pentru viitor (adică se aplică din momentul
în care a intrat în vigoare), ceea ce înseamnă că:
- norma juridică nu poate retroactiva, adică nu poate produce efecte asupra raporturilor
juridice încheiate înainte de intrarea ei în vigoare şi
- norma juridică nu poate ultraactiva, adică nu îşi poate extinde efectele după momentul
ieşirii sale din vigoare.
ii. Ieşirea din vigoare a unei legi se realizează prin:
6
- ajungerea la termen,
- căderea în desuetudine şi,
- de regulă, prin abrogare
Abrogarea înseamnă că norma juridică îşi încetează acţiunea ca urmare a intrării în vigoare a
unei norme juridice noi.

II. Acţiunea normei juridice în spaţiu.

 Regula:
Norma juridică se aplică pe întregul teritoriu al statului (autoritatea publică centrală) care a
edictat-o (principiul teritorialităţii), prin urmare raporturile juridice sunt guvernate de legea
locului unde au fost încheiate.
Principiul teritorialităţii legii civile este consacrat şi în art.7, alin.(1) C.civ., potrivit
căruia: „Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe
întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel.”
Dreptul Uniunii Europene, care a devenit izvor de drept după aderarea României la
Uniunea Europeană, se aplică pe întreg teritoriul, respectând principiul teritorialităţii.2
Complexitatea construcției UE determină o ordine juridică specifică care cunoaște mai
multe categorii de izvoare de drept, subsumate următoarelor categorii:
- izvoare primare sau originare de drept : tratatele încheiate de statele membre3
- izvoare secundare sau derivate de drept - totalitatea actelor adoptate de instituțiile Uniunii
Europene în aplicarea prevederilor tratatelor,4 și anume: regulamentele, directivele, deciziile,
recomandările, avizele etc.
- izvoare terțiare de drept constând în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene
(CJUE) cu sediul la Luxemburg, precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului cu sediul la
Strasbourg.
 Excepţii:
- Actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile administrației publice locale (de ex.
Hotărârea Consiliului local al orașului Pantelimon) se aplică numai în raza lor de competență
teritorială. Art.7, alin.(2) C.civ. prevede că: „Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de
autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de
competenţă teritorială”.
- Pe teritoriul unei misiuni diplomatice se aplică legea statului reprezentat de misiune.
- La bordul navelor sau aeronavelor se aplică regulile statului al cărui pavilion îl poartă.

III. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor.

 Regula
Normele juridice au vocatie generală de aplicare, adică sunt aplicabile tuturor membrilor
societății, în calitatea lor de subiecte de drept - persoane fizice şi persoane juridice.
 Excepții
Norme de drept care se aplică anumitor categorii de subiecte de drept:
- unei categorii profesionale,
2
Dreptul Uniunii Europene reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează înființarea și funcționarea
Uniunii Europene (comunităților europene), a instituțiilor Uniunii Europene, precum și cele care guvernează
totalitatea raporturilor juridice ce se stabilesc în cadrul Uniunii Europene: între aceasta și statele membre, între
aceasta și resortisanții statelor membre –persoane fizice și juridice-, inclusiv raporturile juridice între Uniunea
Europeană și alte subiecte de drept internațional – state terțe și organizații internaționale.
3
Art..1, alin.2 TFUE. Constituie izvoare primare ale dreptului UE: Tratatul de la Lisabona din 2009, alcătuit din două
tratate: Tratatul Uniunii Europene (TUE) și Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (TFUE); Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene; Tratatele de aderare încheiate între UE și statele membre; Convențiile încheiate
între statele membre în aplicarea tratatelor constitutive și modificatoare etc.
4
Art. 288-291 TFUE.

7
- numai persoanelor fizice;
- numai persoanelor juridice etc.

Secţiunea C

Izvoarele dreptului afacerilor

Noţiunea de izvor de drept

Enumerarea izvoarelor de drept
Modul de aplicare a izvoarelor de drept

1. Noţiune
Conceptul de izvor de drept cunoaşte mai multe accepţiuni. Însă cea mai relevantă
semnificație a termenului este: forma de exteriorizare a normei juridice (a manifestării de
voinţă a legiuitorului).
Putem să înțelegem prin izvor de drept și sursa drepturilor noastre (subiective).

2. Sunt izvoare de drept:

a. legea - actele normative publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I-îi (de ex.:
Constituția, Legea, Hotărârea de Guvern, Ordonanţa de Guvern, Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului, Ordinele miniştrilor, Regulamente, Circulare etc.).

b. uzanțele – constau în obicei (cutuma) și uzuri profesionale

– obiceiul (de ex. obiceiul locului) reprezintă o practică generală, relativ îndelungată, repetată,
în raporturile dintre subiectele de drept, acceptată de către acestea drept regulă obligatorie.
- uzul profesional – se referă la regulile stabilite într-un anumit context, de regulă domeniu de
activitate, care guvernează raporturile dintre cei implicați în acel context și aceștia și terți.
Pentru ca uzanțele să fie izvor de drept este necesar ca:
- o lege să facă trimitere expresă la uzanța respectivă,5
- să fie conforme ordinii publice și bunelor moravuri.

c. principiile generale ale dreptului - acele idei călăuzitoare care stau la baza reglementării
raporturilor dintre membrii societății (de ex.: principiul egalității în fața legii, principiul
îmbinării intereselor personale cu cele generale, principiul ocrotirii și garantării drepturilor
subiective etc.).
Principiile generale ale dreptului reprezintă izvor de drept numai în cazul în care o
anumită împrejurare de fapt nu este reglementată nici de lege, nici de uzanţe și nici nu există
dispoziţii legale asemănătoare.
Nu constituie izvor de drept:

5
Art.603 C.civ.: „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea
bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului”; Art.1349 alin.(1) C.civ.: „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor persoane”.
8
1. Doctrina – reprezintă literatura juridică.
2. Jurisprudenţa – reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti.
În mod excepţional constituie izvor de drept:
- deciziile Curţii Constituţionale;
- deciziile Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie în cazul recursului în interesul legii promovat de
Procurorul General atunci când se constată că în practica instanţelor de recurs o anumită
reglementare este aplicată în mod diferit,
- hotărârile prealabile pronunţate de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept,
- precum şi hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau cele ale Curţii Europene a
Drepturilor Omului.

3. Modul de aplicare a izvoarelor de drept:

i. Legea constituie izvorul principal de drept.

ii. În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele.
iii. În lipsa reglementării exprese a legii sau a uzanțelor se vor aplica alte dispozi ții legale
privitoare la situații asemănătoare.
iv. Iar dacă toate acestea lipsesc se aplică principiile generale ale dreptului.
În principiu, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar în raport cu
normele dreptului privat românesc.
De asemenea, dispozițiile pactelor și tratatelor internaționale privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte au prioritate în raport cu normele
naționale cu excepția cazului în care dispozițiile naționale sunt mai favorabile.

∞ *** ∞

Întrebări şi grile
1. Analizaţi structura următoarei norme juridice:
„În vederea dobândirii personalităţii juridice, asociaţii încheie actul constitutiv şi statutul
asociaţiei, în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.”
(art.6 alin.(1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile).
2. Calificaţi6 următoarele norme juridice, din punctul de vedere al conduitei prescrise:
a) „Chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii” (art.1780
alin. (1) C.civ.);
b) „Dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la
încheierea lui” (art. 2.015 C.civ.);
c) „Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză” (art.
1204 C.civ.);
d) „Nu pot face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile de lege”
(art. 1569 alin. (1) C.civ.);

3. Ce principii guvernează aplicarea legii în timp?

a) principiul neretroactivităţii;
6
Cerința constă în precizarea tipului de normă juridică.
9
b) principiul aplicării imediate a legii noi;
c) principiul retroactivităţii;
d) principiul ultraactivităţii.

4. Legile intră în vigoare:

a) la data adoptării;
b) după 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial;
c) la data promulgării.

5. Precizați ce fel de interpretare a normei juridice este realizată în următorul text:

(1) Noţiunea «profesionist» prevăzută la art.3 din Codul civil include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de
lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.
(2) În toate actele normative în vigoare, expresiile «acte de comerţ», respectiv «fapte de
comerţ» se înlocuiesc cu expresia «activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii.7

Rezolvarea întrebărilor şi testelor

1. Norma citată are următoarea structură:
- ipoteză - în vederea dobândirii personalităţii juridice
- dispoziţiei - asociaţii încheie actul constitutiv şi statutul asociaţiei, în formă autentică
- sancţiune - nulitatea absolută a actului constitutiv şi a statutului asociaţiei.

2. Din punctul de vedere al conduitei prescrise:

2.a) normă permisivă; 2.b) normă supletivă; 2.c) normă onerativă; 2.d) normă prohibitivă.

3. a) şi b)
4. b).
5. interpretare oficială.

Test de Autoevaluare:
1. Ce este dreptul subiectiv? Prin ce se particularizează dreptului public de dreptul privat? Prin
ce se caracterizează dreptul afacerilor?
2. Definiţi norma juridică şi arătaţi structura acesteia? Arătaţi raportul dintre normele generale,
speciale şi de excepţie. Clasificaţi normele juridice după caracterul conduitei prescrise.
3. Enumeraţi izvoarele dreptului afacerilor.
4. Prezentaţi principiile ce guvernează aplicarea/acţiunea legii în timp şi spaţiu.

Bibliografie

Constituţia României actualizată şi republicată în Monitorul Oficial nr.767 din 31 octombrie 2003.

7
Art.8 din Legea nr.71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

10
Codul Civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), republicat în Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea I Nr. 505 din 15 iulie 2011.

11
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –II-

Raportul juridic de drept al afacerilor

Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă facilitează înţelegerea următoarelor instituţii:

- noțiunea de raport juridic;
- caracterele juridice
- clasificarea raportului juridic
- structura raportului juridic de drept al afacerilor;

1. Noţiune şi caractere juridice.

Raportul juridic este relația socială reglementată de norma de drept.

2. Caractere juridice
i. Trebuie precizat că raportul juridic este întotdeauna o relație socială, adică se stabilește
exclusiv între oameni; însă nu toate relațiile sociale sunt raporturi juridice, ci doar acelea care
sunt reglementate de norma juridică.
ii. Raportul juridic are un caracter dublu voliţional:
pe de o parte este expresia voinţei legiuitorului, (fiind reglementat de lege),
iar pe de altă parte, se naşte prin voinţa părţilor implicate.
Prin urmare, o relaţie socială devine raport juridic, deoarece acest lucru s-a dorit de
către legiuitor prin elaborarea normei juridice. Totodată, pe lângă voinţa concretizată în norma
de drept, există şi voinţa exprimată de părți care doresc încheierea unui raport juridic.

3. Clasificare

i. În funcție de natura conținutului, distingem:

 Raportul juridic patrimonial poate fi evaluat bănește datorită conţinutului şi valorii
economice, (de exemplu, raportul născut din contractul de vânzare).
În funcţie de natura sau felul drepturilor subiective care intră în conţinutul lor, raporturile
juridice patrimoniale sunt:
- raporturi reale = acele raporturi care au în conţinutul lor drepturile subiective reale;
- raporturi obligaţionale = acele raporturi care au în conţinutul lor drepturile subiective de
creanţă, indiferent dacă acestea izvorăsc dintr-un act juridic sau dintr-un fapt juridic.
 Raportul juridic nepatrimonial este lipsit de un conţinut economic, deci al cărui
conţinut nu poate fi evaluat în bani (spre exemplu, raportul ce are în conţinutul său dreptul
la nume sau denumire).

ii. După felul subiectelor lor, deosebim

 raporturi în care sunt implicați subiectele care au calitatea de profesioniști,
 raporturi în care nu sunt implicați subiectele care au calitatea de profesioniști.

Potrivit Codului civil profesionistul este orice persoană fizică sau orice persoană juridică
care exploatează o întreprindere. Din formularea cu valoare de principiu a textului art.3, alin (2)
12
C.civ. se desprinde ideea potrivit căreia pot dobândi calitatea de profesionişti persoanele fizice şi
juridice care exploatează o întreprindere fie în mod individual, fie în asociere, prin structuri
colective cu sau fără personalitate juridică, în toate formele juridice permise de lege.
Pentru a înțelege conceptul de profesionist trebuie să ne raportăm la noțiunea de
întreprindere, definită drept „orice formă de organizare a unei activități economice, autonomă
patrimonial și autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte și fapte de comerț, în scopul
obținerii de profit, în condiții de concurență, respectiv: societăți comerciale, societăți cooperative,
persoane fizice care desfășoară activități economice în mod independent și asociații familiale
autorizate potrivit legii.” (art.2 din Legea nr.346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării
întreprinderilor mici şi mijlocii).
Potrivit art.3 alin.(3) C.civ. „Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea
sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în
produ cerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent
dacă are sau nu un scop lucrative.”

4. Structură

Structura raportului juridic civil cuprinde trei elemente distincte, ce trebuie întrunite
cumulativ:
A. Subiectele (părţile) raportului = persoanele între care se stabileşte raportul juridic;
B. Conţinutul raportului = drepturile şi obligatiile ce iau naştere între cele două părţi ale
raportului juridic;
C. Obiectul raportului = acţiunile sau inacţiunile (denumite generic prestaţii) la care este
îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.

13
 Secțiunea A

Subiectele de drept
(părţile raportului juridic)
Noţiune
Clasificare
I. Persoana fizică
II. Persoana juridică
III. Reprezentarea

1. Noţiune
Subiectele de drept sau părţile raportului juridic sunt oamenii, având o calitate unică de a fi
titulari de drepturi subiective şi de obligaţii corelative.

2. Clasificarea subiectelor de drept

i.Părţile raportului juridic pot fi fie persoane fizice, fie persoane juridice.
- persoana fizică este omul, privit individual (individul), ca titular de drepturi și de obligații.
- persoana juridică este entitatea prevăzută de lege, adică orice formă de organizare (de regulă
o colectivitatea de oameni) care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și
de obligații.

ii. Părţile raportului juridic pot avea calitatea de

- subiect activ - dacă sunt titulare de drepturi;
- subiect pasiv -dacă le revin obligaţii.
În cazul raporturilor juridice în conţinutul cărora se găsesc drepturi de creanţă, subiectul
activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor.

iii. În funcție de numărul subiectelor de drept între care se stabilește raportul juridic, distingem
între:
- raport juridic simplu – se încheie între 2 părți
- raport juridic complex – se încheie între mai mult de 2 părți
Regula:
Raportul juridic se stabileşte între două persoane, care presupune „determinarea” (precizarea)
lor, în calitate de părţi ale acestui raport.
Determinarea se realizează diferit, în funcţie de conţinutul raportului juridic, anume dacă
se referă la drepturi absolute sau drepturi relative.
 În cazul în care raportul juridic cuprinde un drept absolut, numai subiectul activ este
determinat sau cunoscut, acesta fiind titularul dreptului subiectiv (ex. proprietarul unui bun), în
timp ce subiectul pasiv este nedeterminat, fiind format din toate celelalte subiecte de drept.
 În cazul în care raportul juridic cuprinde un drept relativ, ambele subiecte sunt bine
determinate: atât creditorul-subiectul activ, cât şi debitorul-subiectul pasiv, (ex. în cazul

14
raportului juridic născut din contractul de vânzare-cumpărare, sunt determinate cele două părţi:
vânzătorul şi cumpărătorul).
Excepția:
Există situaţii în care raportul juridic se stabileşte între mai multe persoane:
- fie mai mulți creditori (pluralitate activă),
- fie mai mulţi debitori (pluralitate pasivă),
- fie mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori (pluralitate mixtă).

15
 Subsecţiunea I

Persoana fizică
Noţiune
I. Capacitate juridică
- capacitate de folosință
- capacitate de exercițiu
II. Drepturile inerente ființei umane (drepturile personalității)
III. Identificarea persoanei fizice

1. Noțiune
Persoana fizică reprezintă omul privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii.

I. Capacitate juridică

Participarea la viaţa juridică a persoanei juridice, încheind raporturi juridice, are loc în temeiul
capacităţii juridice, care cuprinde două elemente:
 capacitatea de folosinţă şi
 capacitatea de exerciţiu.

1. Capacitatea de folosinţă
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii.
 Început
- capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei fizice; din acel moment ea va putea lua
parte la raporturile juridice civile.8
Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu.
 Încetare
Capacitatea de folosinţă încetează odată cu moartea persoanei fizice, la data trecută în
certificatul de deces.

Dacă persoana a dispărut, astfel încât moartea sa nu poate fi constatată direct, legea prevede o
procedură specială de declarare judecătorească a morţii, care se desfăşoară în două etape, de
regulă:
- declararea judecătorească a dispariţiei şi
- declararea judecătorească a morţii.
Legea reglementează şi situaţia particulară în care mai multe persoane au murit în aceeaşi
împrejurare fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia (care poate interveni, spre
exemplu, în ipoteza unui accident de avion), situație în care se consideră că au vocaţie
succesorală reciprocă, adică fiecare are calitatea de moştenitor al celorlalte.
Legea poate să prevadă o serie de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă:
a) îngrădiri cu caracter de sancţiune (de exemplu decăderea din drepturilor părinteşti sau
nedemnitatea succesorală);
b) îngrădiri cu caracter de protecţie (de exemplu minorul care a împlinit 16 ani poate dispune
prin testament numai pentru jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă ar fi major).

2. Capacitatea de exercițiu
8
Codul civil recunoaşte posibilitatea dobândirii anticipate a capacităţii de folosinţă pentru copilul conceput dar
încă nenăscut.
16
Capacitatea de exerciţiu se defineşte ca fiind aptitudinea omului de a dobândi şi exercita
singur drepturi subiective şi de a-şi asuma şi executa singur obligaţii prin încheierea de acte
juridice.
Pentru a avea capacitate de exerciţiu o persoană fizică trebuie să aibă discernământ9.
Ca urmare în viaţa fiecărei persoane fizice există următoarele etape:

a). Minorul cu vârsta cuprinsă între 0 -14 ani este lipsit de capacitate de exerciţiu.
Regula:
- minorul nu poate încheia singur acte juridice valabile.
- Actele juridice sunt încheiate, în numele minorului, de reprezentantul lui legal (părinții săi
sau tutorele lui).
Excepție:
Minorul poate să încheie singur, în mod valabil:
- acte de conservare,
- acte de valoare mică (mărunte), care au caracter curent și care se execută imediat, la
momentul încheierii lor (ex. își cumpără un covrig),
- și actele anume prevăzute de lege.

b). În perioada de vârstă cuprinsă între 14 - 18 ani, minorul are capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Regula:
Minorul încheie acte juridice cu încuviințarea reprezentantului său legal (părinți sau tutore),
iar în anumite cazuri prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă.
Excepția:
Minorul poate să încheie singur, în mod valabil:
- acte de administrare care nu îl prejudiciază (de ex. poate avea un cont bancar de depozit, un
contract de reparație privind un bun al său etc.);
Cu încuviințarea reprezentantului legal, minorul poate să încheie acte juridice privind:
munca sa, îndeletnicirile sale artistice sau sportive, profesia sa. În acest caz, minorul:
- exercită singur drepturile și execută singur obligațiile ce decurg din aceste acte și
- poate dispune singur de veniturile obținute.
 La împlinirea vârstei de 16 ani:
1. pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului capacitatea deplină de
exercițiu anticipată;
2. pentru motive temeinice, în temeiul unui aviz medical și cu încuviințarea părinților sau a
tutorelui, instanța de tutelă va autoriza încheierea căsătoriei de către minor. Minorul
dobândește prin căsătorie capacitate deplină de exercițiu.

c). La împlinirea vârstei de 18 ani, persoana fizică devine majoră și dobândește capacitate
deplină de exerciţiu.
Din acest moment ea poate încheia orice act juridic în limitele prevăzute de lege, inclusiv acte
de dispoziție.
Dacă însă la un moment dat o persoană îşi pierdere discernământul ea va fi pusă sub
“interdicţie judecătorească”. Interzisul judecătoresc este complet lipsit de capacitate de
exerciţiu, el încheie acte juridice prin reprezentant, ca şi minorii în vârstî de până la14 ani.

II. Drepturi inerente ființei umane (drepturi ale personalității)

9
Din punct de vedere juridic, discernământul se defineşte ca fiind posibilitatea persoanei de a înţelege şi de a-şi
reprezenta efectele actelor pe care le încheie.
17
Orice persoană fizică are dreptul:
- la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la
respectarea vieții private etc.,
- să dispună de sine însuși
- la atribute de identificare : nume, domiciliu, stare civilă, cetățenie etc.
 Aceste drepturi sunt personale și nepatrimoniale; ele nu pot fi transmise altei
persoane.

III. Identificarea persoanei fizice

În cadrul raporturilor juridice persoana fizică se identifică prin anumite atribute sau mijloace
de identificare care reprezintă drepturi personal-nepatrimoniale ale acesteia.
Intră în categoria atributelor persoanelor fizice: numele, domiciliul, starea civilă, codul
numeric personal, cetăţenie.
 Numele reprezintă cuvintele prin care persoana fizică este individualizată în
societate.
Numele cuprinde numele de familie şi prenumele. O persoană fizică se mai poate individualiza
prin pseudonim ori prin poreclă.
 Domiciliul reprezintă locuinţa principală a persoanei fizice şi serveşte la
identificarea în spaţiu a acesteia.
Domiciliul poate fi:
- de drept comun,
- legal (stabilit de lege) sau
- convenţional (ales de persoana fizică).
- Domiciliul profesional este locul unde se află întreprinderea pe care persoana fizică o
exploatează, în tot ceea ce privește obligațiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se
executa în acel loc.
 Domiciliul nu se confundă cu reşedinţa, adică locul unde se află locuinţa
secundară a persoanei fizice.
 Starea civilă (statutul civil al persoanei fizice) constă dintr-o serie de calităţi strict
personale care decurg din acte și fapte de stare civilă.
Pentru ca o persoană fizică să aibă o anumită stare civilă este necesar să intervină anumite
fapte de stare civilă (naşterea sau decesul) sau acte de stare civilă (căsătoria, divorţul, adopţia,
desfacerea adopţiei, recunoaşterea copilului din afara căsătoriei etc.)
 Cetățenia română este legătura și apartenența unei persoane fizice la statul român.10

Dovada atributelor de identificare se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate.

10
Legea cetățeniei române nr.21/1991, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.576 din 13 august 2010,
modificată și completată prin O.U.G. nr. 37/2015 pentru modificarea și completarea Legii cetățeniei române nr.
21/1991, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.697 din 15 septembrie 2015.
18
 Subsecţiunea a-II-a

Persoana juridică

I. Noţiune
II. Elemente constitutive
III. Categorii de persoane juridice
IV. Regimul juridic al persoanei juridice
Înființarea persoanei juridice
Capacitate juridică
- capacitate de folosință
- capacitate de exercițiu
Funcționarea persoanei juridice
Reorganizarea persoanei juridice
Desființarea persoanei juridice
V. Identificarea persoanei juridice

I. Noțiune
Persoana juridică este o entitate prevăzută de lege, orice formă de organizare care,
întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații.

De regulă, persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care devine titular de drepturi
subiective şi de obligaţii, din momentul în care se constituie în mod legal.
Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă colectivităţi de indivizi (ex.
societatea cu răspundere limitată cu asociat unic).

II. Elemente constitutive

Personalitatea juridică este o ficțiune creată de legiuitor pentru ca entitatea prevăzută de

lege care întruneşte cele 3 elemente constitutive (condiţii esenţiale) să devină subiect de drept:
 organizare de sine stătătoare – care constă în alcătuirea colectivului de oameni ca un
tot unitar, ori structurarea, compartimentarea acestuia în funcţie de activitatea
desfăşurată şi desemnarea organelor de conducere, de gestiune şi de control; precum şi
precizarea persoanei sau persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în raporturile
cu terţii;
 patrimoniu propriu11 - reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ce
aparțin persoanei juridice, afectate realizării unui anumit scop; și este distinct de
patrimoniile membrilor care o formează.
 scop propriu – constând în obiectul de activitate al persoanei juridice. Pentru a fi
valabil, scopul persoanei juridice trebuie să fie determinat, să fie real (adică să nu fie
fictiv), să fie licit şi moral, în acord cu interesul general.

Persoana juridică participă în nume propriu în cadrul raporturilor juridice și răspunde pentru
obligațiile asumate cu bunurile proprii. În acest scop, persoana juridică desemnează un
reprezentant legal (de regulă administratorul acesteia), care este împuternicit să încheie acte
juridice în numele și pe seama persoanei juridice.
III. Categorii de persoane juridice
11
Prezenţa patrimoniului constituie pentru terţii care contractează cu persoana juridică respectivă garanţia (mai
puternică sau mai slabă) a posibilităţii îndeplinirii de către persoana juridică a obligaţiilor sale contractuale.
19
a. după regimul juridic aplicabil:
- persoane juridice de drept public - au drept scop satisfacerea interesului general al
societății românești (un interes public): Statul român, unitățile administrativ teritoriale (județul,
municipiul, orașul, comuna) autoritățile și instituțiile administrației publice centrale (Guvernul,
cancelaria Primului ministru, ministerele, misiunile diplomatice etc.) și ale administrației
publice locale (prefectul, consiliul județean, consiliul local, primarul etc.), instituțiile puterii
judecătorești (judecătorii, tribunale, curții de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea
Constituțională, Curtea de Conturi, parchetele etc.), alte autorități administrative autonome
(Banca Națională a României, Comisia de supraveghere a Asigurărilor, Comisia Națională a
Valorilor Imobiliare, Consiliul Concurenței, Consiliul Economic Social etc.), precum și
partidele politice, care au o misiune publică,
- persoane juridice de drept privat – desfășoară activități prin care se urmărește satisfacerea
unor interese particulare ale persoanelor care le constituie: societăți, organizații profesionale
(Uniunea națională a agenților imobiliari, Corpul Experților Contabili și a Contabililor
Autorizați din România etc ) asociații (profesionale, culturale, sportive, religioase etc.),
fundații, patronate, sindicate, cultele religioase etc.
- persoane juridice mixte – subsumate normelor de drept public și de drept privat: regiile
autonome, societăți naționale, companii naționale, asociațiile și fundațiile de interes public etc.

b. în funcție de natura scopului urmărit:

- persoane juridice cu scop patrimonial (sau cu scopul lucrativ12) – urmăresc obținerea de
profit: societăți, regii autonome etc.
- persoane juridice cu scop nepatrimonial (sau organizații non-profit) – desfășoară activități
culturale, umanitare: asociații și fundații, organizații profesionale, sindicate, patronate, culte
religioase, partide politice, instituții publice etc.)

c. după naționalitatea lor:

- persoane juridice de naționalitate română – au sediul stabilit pe teritoriul României,
- persoane juridice străine – sunt constituite în alte state.
Persoanele juridice sunt reglementate de legea lor națională (de legea română dacă au
naționalitate română).

IV. Regimul juridic ce guvernează persoana juridică

i. Înființarea persoanei juridice

 Persoana juridică se constituie:
a) prin actul de înființare emis de autoritatea publică (organ) competentă,
- sunt înființate în acest mod persoanele juridice de drept public, inclusiv operatorii
economici constituiți de acestea (de ex. regii autonome).
b) prin actul de înființare al celor care o constituie, autorizat conform legii,
- persoanele juridice de drept privat sunt înființate în temeiul a două acte juridice: actul
de constituire întocmit de membrii fondatori și actul de autorizare emis de autoritatea
publică.
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
În cazurile anume precizate de lege, persoana juridică este supusă înregistrării,
adică înscrierii, înmatriculării sau, după caz, oricărei formalități de publicitate în

12
Termenul lucrativ derivă din cuvântul din limba latină lucrum, care înseamnă profit.
20
 vederea: fie dobândiri personalității juridice, fie luării în evidență, pentru a fi adusă la
cunoștința publicului.

ii. Capacitatea juridică a persoanei juridice

 Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobândeşte în funcţie de tipul ei:
- de la data înregistrării,
- de la data actului de înființare,
- de la data autorizării constituirii ei,
- de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
Regula:
Persoana juridică are orice drepturi și obligații.
Excepții:
- Persoana juridică nu are acele drepturi care, prin natura lor sau potrivit legii, pot aparține
numai persoanelor fizice (de ex. drepturile personalității).
- Persoanele juridice fără scop lucrativ sunt guvernate de principiul specialităţii capacităţii
de folosinţă. Ca urmare, persoanele juridice non-profit pot avea numai acele drepturi și
obligații care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire
sau statut.
Actele juridice încheiate cu încălcarea dispozițiilor privind capacitatea de folosință a
persoanelor juridice sunt lovite de nulitate.
În toate cazurile, actele şi operaţiunile care trebuie să fie autorizate de instituțiile
publice competente pot fi valabil încheiate numai după eliberarea autorizațiilor prevăzute
imperativ de lege, în caz contrar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru
toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.

 Capacitatea de exerciţiu presupune în mod obligatoriu desemnarea organelor de

conducere ale persoanei juridice.
Întrucât are o existenă imaterială, incorporală, persoana juridică se manifestă ca subiect de
drept, adică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile, prin intermediul
reprezentantului său legal, adică prin organele sale de administrare și de control ale persoanei
juridice, de la data constituirii lor.
Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor și îndeplinirea
obligațiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice
sau persoanele juridice desemnate în acest scop.
Au calitatea de organe de administrare și de control ale persoanei juridice - persoanele fizice
sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să
acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei
juridice.
Nu pot face parte din organele de administrare și de control ale persoanei juridice:
- incapabilii,
- cei cu capacitate de exercitiu restrânsă,
- cei decăzuți din dreptul de a exercita o funcție în cadrul acestor organe, precum și
- cei declarați prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcție.
Actele încheiate cu încălcarea acestor dispoziții sunt anulabile. Acestea nu pot fi anulate
pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori
incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispozițiilor legale
ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare.

21
Acțiunea în răspundere formulată împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor și a altor
persoane care au acționat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru
prejudiciile cauzate persoanei juridice prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor,
aparține, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu
majoritatea cerută de lege, sau de prevederile actului de constituire.
Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt
supuse regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel.

iii. Funcționarea persoanei juridice

Actele juridice făcute de organele de administrare și de control ale persoanei juridice, în
limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseși.
Excepția:
În raporturile cu terții, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar
dacă aceste acte depășesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut,
în afară de cazul în care ea dovedește că terții o cunoșteau la data încheierii actului. Simpla
publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada
cunoașterii acestui fapt.
Clauzele sau dispozițiile actului de constituire ori ale statutului, precum și hotărârile
organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv
de lege acestor organe sunt considerate nescrise, chiar daca au fost publicate.
Actele emise de organele de conducere și de administrare ale persoanei juridice cu
respectarea dispozițiilor legii, ale actului de constituire (statutului) sunt obligatorii:
- pentru persoana juridică,
- pentru membrii persoanei juridice, chiar dacă nu au luat parte la deliberare sau au votat
împotrivă,
- pentru terți de la data publicării lor, în afară de cazul în care se face dovada că aceștia au
cunoscut aceste acte pe altă cale.
 Obligațiile membrilor organelor de administrare și de control ale persoanei juridice:
- trebuie să acționeze în interesul persoanei juridice, cu prudența și diligența cerute unui bun
proprietar;
- trebuie să asigure și să mențină separația dintre patrimoniul persoanei juridice și propriul lor
patrimoniu;
- nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al altora bunurile persoanei juridice ori
informațiile pe care le obțin în virtutea funcției lor, afară de cazul în care ar fi autorizați în
acest scop de către cei care i-au numit. (obligația de confidențialitate);
- să înștiințeze persoana juridică dacă are un interes propriu într-o problemă supusă hotărârii
organului de administrare sau de conducere și să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la
aceasta. În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul
lui nu s-ar fi putut obține majoritatea cerută.
Este anulabil actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru
al organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soțul, rudele sau afinii săi- până la gradul al
patrulea inclusiv-, a avut un interes să se încheie acel act și dacă partea cealaltă a cunoscut sau
trebuia să cunoască acest lucru.
Actele emise de organele persoanei juridice contrare legii, actului de constituire ori
statutului pot fi atacate în justiție. Cererea de anulare se soluționează de instanța competentă în
circumscripția căreia persoana juridică își are sediul, în contradictoriu cu persoana juridică în
cauză, reprezentată prin administratori. Odată cu intentarea acțiunii în anulare, reclamantul
poate cere instanței, pe cale de ordonanță președințială, suspendarea executării actelor atacate.
Răspunderea persoanelor juridice
22
  Răspunderea persoanelor juridice de drept privat
 Persoana juridică răspunde pentru faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale însă
numai dacă aceste fapte au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
 Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât
față de persoana juridică, cât și față de terți.
 Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru
neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu
răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată.
 Răspunderea persoanelor juridice de drept public (Statul si unitățile administrativ-
teritoriale)
- Acestea sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleași condiții ca
persoanele juridice de drept privat.
- Statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și
instituțiilor publice care sunt persoane juridice.
Unitățile administrativ-teritoriale nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligațiile
organelor, instituțiilor și serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au
personalitate juridică.
- În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular drepturi și
obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea
stabilește un alt organ în acest sens. De asemenea, unitățile administrativ-teritoriale participă la
raporturile civile în nume propriu, prin organele prevăzute de lege.

iv. Reorganizarea persoanei juridice

Pe parcursul existenţei unei persoane juridice poate să apară necesitatea reorganizării
acesteia.
Reorganizarea persoanei juridice este operațiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai
multe persoane juridice și care are ca efecte înființarea, modificarea ori încetarea acestora.
Ca urmare a operațiunilor de reorganizare pot rezulta noi persoane juridice (efect
creator), se poate modifica patrimoniul persoanelor juridice implicate (efect modificator) sau
unele dintre acestea pot înceta să mai existe (efect extinctiv).
Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin următoarele moduri: fuziune,
divizare sau prin transformare.
 Fuziunea se face prin:
- absorbţie - constă în încorporarea unei persoane juridice ce îşi încetează astfel
existenţa într-o altă persoană juridică ce continuă să existe modificată;
- drepturile și obligațiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul
persoanei juridice care o absoarbe.
- contopire - constă în unirea a două sau mai multe persoane juridice, care îşi
încetează astfel existenţa, pentru a alcătui o nouă persoană juridică.
- drepturile și obligațiile persoanelor juridice care se contopesc se transferă în
patrimoniul persoanei juridice nou-înființate
 Divizare poate fi :
totală = se face prin împărțirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între
două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înființează prin
divizare.
Patrimoniul persoanei juridice care a încetat să existe prin divizare se împarte în mod egal între
persoanele juridice dobânditoare, dacă nu s-a stabilit altfel.

23
 parţială = constă în desprinderea unei părți din patrimoniul unei persoane juridice,
care continuă să existe, și în transmiterea acestei părți către una sau mai multe
persoane juridice care există sau care se înființează în acest mod.
Reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporțională cu partea transmisă; iar
împărțirea părții desprinse între persoanele juridice dobânditoare se va face în mod egal, dacă
nu s-a stabilit altfel.
În caz de divizare, contractele se vor repartiza astfel încât executarea fiecăruia dintre ele
să se facă în întregime de către o singură persoană juridică dobânditoare.
 Răspunderea persoanelor juridice dobânditoare:
- pentru obligațiile legate de bunurile și creanțele dobândite în întregime, fiecare va răspunde
integral.
- pentru celelalte obligații ale persoanei juridice divizate, fiecare persoană juridică
dobânditoare va răspunde proporțional cu valoarea drepturilor dobândite socotită după
scăderea obligațiilor legate de bunurile și creanțele dobândite în întregime.
 Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o
persoană juridică își încetează existența, concomitent cu înființarea, în locul ei, a unei alte
persoane juridice.
Drepturile și obligațiile persoanei juridice care nu mai există se transferă în patrimoniul
persoanei juridice nou-înființate, dacă în actul prin care s-a dispus transformarea nu se prevede
altfel.

Reorganizarea este guvernată de anumite reguli:

- drepturile și obligațiile se transmit atât între persoanele juridice implicate, cât și față de terți:
 de la data înregistrării reorganizării – în cazul persoanelor juridice supuse
înregistrării,
 de la data aprobării de către organul competent a anumitor acte prevăzute de lege,
anume: a inventarului, a bilanțului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a
evidenței și a repartizării tuturor contractelor în curs de executare etc. - în cazul
persoanelor juridice nesupuse înregistrării.
- dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra bunurilor imobile care fac obiectul
transmisiunii se dobândesc numai prin înscrierea în Cartea funciară, în baza:
- actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau,
- actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea,
în ambele situații însoțit, de certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou-înființate, dacă
este cazul.
- contractele încheiate în considerarea calității persoanei juridice supuse reorganizării nu își
încetează efectele, cu excepția cazului în care părțile au stipulat expres contrariul sau
menținerea contractului este condiționată de acordul părții interesate.
- se face cu respectarea condițiilor prevăzute pentru dobândirea personalității juridice.
Actele prin care s-a hotărât reorganizarea pot fi atacate prin opoziție de orice persoană
interesată în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoștință de aprobarea reorganizării,
dar nu mai târziu de un an de la data publicării / aprobării acesteia, dacă prin lege nu se dispune
altfel.

v. Desființarea (încetarea) persoanei juridice

24
Persoana juridică poate lua sfârşit: printr-una din modurile de reorganizare cu efect extinctiv,
prin constatarea ori declararea nulității ei, prin dizolvare sau desfiintare, ori printr-un alt mod
prevăzut de actul constitutiv sau de lege.

 Dizolvarea persoanei juridice

 Persoanele juridice de drept privat se dizolvă – în următoarele situații:
a) termenul pentru care s-a constituit a expirat;
b) scopul pentru care s-a înfiinţat a fost realizat sau nu mai poate fi îndeplinit;
c) scopul pe care persoana juridică îl urmăreşte ori mijloacele pe care le foloseşte pentru
realizarea acestuia au devenit contrare legii ori bunelor moravuri;
d) persoana juridică urmăreşte un alt scop decât cel declarat;
e) numărul membrilor persoanei juridice a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare
sau statut;
f) persoana juridică a fost declarată nulă (ca efect al declarării nulităţii actelor constitutive);
g) adunarea generală (când acesta este organul de conducere al persoanei juridice) a hotărât
dizolvarea;
h) insolvabilitatea persoanei juridice în cazul unor categorii de persoane (cum sunt
organizaţiile non-profit) sau falimentul în cazul altora (cum sunt societăţile comerciale);
i) moartea, incapacitatea, excluderea, retragerea sau falimentul unor asociaţi în cazul anumitor
societăţi comerciale (cum sunt societăţile în nume colectiv, societăţile cu răspundere limitată şi
societăţile în comandită).
 Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile și în condițiile anume
prevazute de lege.
Din enumerarea de mai sus reiese că dizolvarea poate fi:
- de plin drept, la împlinirea termenului pentru care a fost constituită persoana juridică sau la
realizarea scopului pentru care a fost constituită etc.;
- silită atunci când are caracter de sancţiune civilă şi intervine pentru motive ca: urmărirea altui
scop decât cel declarat sau a unui scop ilicit, utilizarea unor mijloace ilicite etc.
- voluntară atunci când este rezultatul voinţei membrilor persoanei juridice, care întruniți în
adunarea generală hotărăsc dizolvarea. În acest caz, orice persoană interesată poate face
opoziție, la fel ca și în cazul reorganizării.

 Lichidarea persoanei juridice

Efectul esenţial al dizolvării constă în intrarea persoanei juridice în lichidare.
Lichidarea constă în efectuarea tuturor operaţiunilor juridice necesare în vederea
valorificării activului şi plății pasivului patrimoniului persoanei juridice.
Persoana juridică își păstrează o capacitatea juridică restrânsă, necesară pentru operatiunile
aferente lichidării până la finalizarea acesteia; nu mai poate desfășura alte operațiuni.
Dacă persoana juridică încetează prin fuziune, divizare totală sau prin transformare nu se
declanșează procedura lichidării.
Bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi destinația stabilită:
- în actul de constituire sau statut,
- în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare;
- în hotărârea instanței competente, dacă nu se prevede nimic în acest sens.
În acest caz, bunurile se atribuie unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător,
la propunerea lichidatorului; dacă sunt mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul
propune cel puțin 3 persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorți.

25
 Dacă nicio persoană juridica nu este de acord cu preluarea acestor bunuri, acestea vor
trece în proprietatea unității administrativ teritoriale (comună, oraș sau municipiu) în a cărei
rază teritorială se afla bunurile.
În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după
lichidare are loc la data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Procesul-verbal de predare-primire (și hotărârea judecătorească rămasă definitivă) constituie
titlu de proprietate.

 Desființarea unor persoane juridice

Persoanele juridice înființate de autoritățile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvarii, pot
fi desființate prin hotararea organului care le-a înființat.
Drepturile și obligațiile persoanei juridice desființate se transferă persoanei juridice
dobânditoare, proportional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ținându-se seama și de
natura obligațiilor respective.

Data încetării personalității juridice este:

 data radierii din registrele în care au fost înscrise – în cazul persoanelor juridice
supuse înregistrării
 data actului prin care s-a dispus încetarea (sau data îndeplinirii oricărei alte cerințe
prevăzute de lege) – în cazul celorlalte persoane juridice

V. Identificarea persoanei juridice

Fiind un subiect de drept de sine stătător, persoana juridică trebuie să fie individualizată
în cadrul raporturilor juridice pe care le stabilește, cu ajutorul anumitor atribute sau mijloace de
identificare
Toate aceste atribute sau mijloace de identificare ale persoanelor juridice sunt drepturi
personale nepatrimoniale, care se dobândesc prin înregistrarea lor în registrul public odată cu
înregistrarea persoanelor juridice.
Intră în categoria atributelor de identificare ale persoanelor juridice: denumirea, sediul,
numărul de înregistrare în registrele publice ținute de autorităţile competente, (de ex. registrul
comerțului), codul unic de înregistrare (sau de înregistrare în evidențele ANAF), contul
bancar, naționalitatea etc.
Denumirea persoanei juridice reprezintă mijlocul de identificare care constă în
stabilirea anumitor cuvinte cu această semnificație, în condițiile legii. Profesioniștii
care desfășoară activități economice se individualizează prin firmă, numele comercial
sub care aceștia operează. În ipoteza în care persoana juridică nu are denumire, aceasta
va fi declarată nulă.
Sediul constituie mijlocul de identificare în spațiu a persoanei juridice, prin indicarea
unui loc stabilit, în condițiile legii cu această semnificație.
Întrucât persoana juridică poate deține mai multe spații în locuri diferite, trebuie să se
facă distincție între sediul principal sau social (=locul unde se află conducerea
persoanei juridice) și sedii cu caracter secundar, (=locuri unde se desfășoară
activitatea) și anume: sucursale, puncte de lucru, reprezentanțe teritoriale (situate pe
teritoriul altui stat) etc.
Absența sediului social determină dizolvarea persoanei juridice în cauză.

26
 Naționalitatea reprezintă legătura juridică dintre persoana juridică și un anumit stat.
Sunt de naționalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de
constituire sau statutului, este stabilit în România.
Codul unic de înregistrare sau codul fiscal reprezintă mijlocul de individualizare printr-
un simbol cifric.
În raporturile cu terții, dovada atributelor de identificare ale persoanei juridice se face cu
mențiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru
persoana juridică respectivă. Acestea sunt apărate atât prin mijloace de drept civil, de drept
administrativ, precum și de drept penal (de ex. constituie infracțiune de concurență neloială
orice utilizare a unei firme, embleme, a unei desemnări speciale sau a unor ambalaje care pot
produce confuzie cu cele folosite în mod legitim de către alt profesionist).
INCLUDEPICTURE În mod obligatoriu toate documentele, indiferent de formă,
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET

emise de o persoană juridică trebuie să cuprindă toate atributele de identificare, sub sancțiunea
plății de daune-interese persoanei prejudiciate.

27
 Subsecţiunea III

REPREZENTAREA

1. Noțiune
Reprezentarea este raportul juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie
acte juridice cu terții în numele şi în contul unei alte persoane, numită reprezentat, având
drept consecință producerea directă în persoana și patrimoniul reprezentatului a efectului
actelor juridice (adică a drepturilor și obligaților).

2. Reglementare
Sediul materiei (= regulile generale sau dreptul comun) – articolele 1295-1314 C.civ.
Regulile speciale :
 reprezentarea legală
- tutela – articolele 110- 177 C.civ.
- curatela – articolele 178-186 C.civ.
- administrarea persoanei juridice – articolele 212-224 C.civ
- administrarea societății simple – articolele 1913-1919 C.civ
- administrarea bunurilor altuia - articolele 792-794 C.civ.
- fiducia – articolele 773-791 C.civ.
 reprezentarea convențională
- mandatul cu reprezentare – articolele 2013-2038 C.civ.
- contractul de agenție – articolele 2017-2095 C.civ.
- mandatul între soți – art.314 C.civ.
 reprezentarea judiciară
- mandatul între soți – art.315 C.civ.
- sechestrul juridiciar – art.2143 C.civ.

3. Temeiul reprezentării
Posibilitatea substituirii unei persoane de către o altă persoană, substituire pe care legea
fie o impune (în cazul reprezentării legale) fie o îngăduire (în cazul reprezentării convenționale
și a celei judiciare) și datorită căreia actul săvârșit de o persoană își produce efectele direct în
persoana și patrimoniul altuia.
Numirea reprezentantului se face ținându-se seama de calitățile personale ale acestuia
(ale reprezentantului), prin urmare reprezentarea este intuitu personae (= în considerarea
calităților persoanei). Rezultă de aici faptul că,
Regula - reprezentantul trebuie să-și îndeplinească sarcina personal, el nu-și poate substitui
altă persoană.
Excepția - reprezentantul își substituie altă persoană, căreia îi transmite împuternicirile, numai
dacă este învestit cu acest drept de către reprezentat sau dacă o cer interesele reprezentatului.
Reprezentantul care a cedat unui terț împuternicirile este obligat să aducă imediat la
cunoștința reprezentatului cesiunea împuternicirilor, precum și informația despre substituitor.
În cazul în care nu îndeplinește această obligație, reprezentantul poartă răspundere pentru
acțiunile substituitorului ca pentru acțiuni proprii.

4. Domeniul de aplicare
Există reprezentare, în general, ori de câte ori o persoană încheie un act juridic în numele
și pe seama unei alte persoane, în asemenea condiții încât efectele active și pasive ale actului se
produc direct în patrimoniul acesteia din urmă.

28
 Reprezentarea este utilă în următoarele situații:
- persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu,
- persoanelor fizice cu capacitate deplină de exercițiu care:
- din diferite motive nu pot sau nu vor să participe personal la încheierea anumitor acte
juridice,
- se află la mare distanță unele de altele,
- nu mai pot, datorită vârstei, să aibă grijă de bunurile proprii etc.,
- permite apelarea la profesioniști cu pregătire de specialitate într-un anumit domeniu,
- permite participarea concomitentă la încheierea mai multor acte juridice,
- gestiunea de afaceri (= reprezentare fără împuternicire)
- raporturilor stabilite de persoanele juridice, reprezentate de organele lor.

5. Elementele definitorii ale reprezentării

Reprezentantul acționează:
 "în numele" celui pe care îl reprezintă
Atunci când se menționează că reprezentantul operează în numele reprezentatului,
înseamnă că reprezentantul acționează numai fizic, însă exprimă voinţa reprezentatului şi îl
angajează într-un raport juridic fără ca acesta să fie prezent.
Altfel spus, reprezentantul este şi rămâne purtătorul de nume şi de voinţă proprie, însă, prin
cumul, devine şi purtătorul de nume şi de voinţă al reprezentatului şi numai voinţa
acesteia din urmă o exteriorizează la încheierea contractului.
După cum se afirmă în doctrină, o "convenţie de reprezentare are drept consecinţă - în
plan strict intelectual - «diviziunea» juridică a personalităţii reprezentatului - concretizată în
ubicuitatea sa, cât şi un « cumul» juridic de personalitate în persoana reprezentantului - cumul
limitat la dimensiunea voinţei juridice şi exprimat de cauza convenţiei de reprezentare".

 "pe seama" celui pe care îl reprezintă

Semnificaţia expresiei "pe seama" sugerează ideea că reprezentatul este cel care suportă
consecinţele pozitive şi negative ale actului juridic, în sensul că plăteşte preţul şi dobândeşte
bunul sau, invers, primeşte preţul şi are obligaţia de a preda bunul. Această sintagmă sugerează
legătura dintre reprezentant şi patrimoniul reprezentatului.
De esența reprezentării rămâne participarea a reprezentantului la circuitul civil în numele
altuia (nomine alieno), efectele actului juridic încheiat prin reprezentare producându-se față de
reprezentat, și nu față de reprezentant, deși acesta din urmă este cel care-l încheie.
Prin aceasta, instituția reprezentării ar putea fi analizată ca o excepție de la principiul
relativității efectelor contractului.

6. Felurile reprezentării
a. după modul de stabilire:
- reprezentarea voluntară = se întemeiază pe voința reprezentatului (concretizată prin acordarea
împuternicirii sau prin ratificare),
- reprezentarea obligatorie sau necesară = nu necesită voința reprezentatului (este independentă
de voința )
b. după obiectul reprezentării (al actelor juridice sau al bunurilor la care se referă):
- reprezentare generală = privește toate actele juridice sau toate bunurile reprezentatului
- reprezentare specială = se referă la un anumit act (vânzarea terenului) sau la o anumită
categorie de acte juridice (acte de administrare) ori la un bun singurlar sau la unele bunuri din
patrimoniul reprezentatului.
c. în funcție de sursa împuternicirii:
- reprezentare legală = reprezentantul este împuternicit de lege
29
- reprezentare judiciară = reprezentantul este împuternicit de instanța de judecată
- reprezentare convențională = reprezentantul este împuternicit de reprezentat prin contract
Sursa puterilor de reprezentare poate fi legea, actul juridic sau hotărârea judecătorească
(art.1295C. civ.).
În cazul reprezentării legale, raportul de reprezentare se naște ex lege, independent de
voința părților, cum este cazul reprezentării minorului lipsit de capacitate de exercițiu (art.43
alin.(2) C.civ.)
Reprezentarea judiciară presupune desemnarea reprezentantului de instanța de judecată,
în situațiile expres prevăzute de lege, cum ar fi numirea curatorului de către instanța de tutelă
în condițiile art.182 alin.(3) C.civ.
Reprezentarea convențională este aceea în care puterea de reprezentare izvorăște dintr-un
contract, contractul de mandat. Reprezentarea convențională lasă reprezentatului exercițiul
drepturilor sale, în timp ce reprezentarea legală sau judiciară îl deposedează pe reprezentat de
exercițiul drepturilor conferite reprezentantului. Precizăm însă că similare mandatului (expresia
cea mai complexă a reprezentării convenționale) sunt și fiducia sau administrarea bunurilor
altuia, instituții reglementate deopotrivă de Codul civil.

7. Subiectele reprezentării
- pot fi reprezentate atât persoanele fizice cât și persoanele juridice,
- pot fi reprezentanți atât persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu cât și persoanele
juridice.

8. Obiectul reprezentării
Regula : cele mai multe acte juridice pot fi săvârșite prin reprezentare (inclusiv celor
unilaterale).
Excepția : nu pot fi încheiate prin reprezentare actele care sunt personale - de ex. actele de
stare civilă (= căsătoria, adopția, recunoașterea copilului din afara căsătoriei etc.), testamentul.
Reprezentarea se aplică și faptelor juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată,
îmbogățirea fără justă cauză).

9. Condițiile reprezentării :
Reprezentarea implică întrunirea cumulativă a 3 condiții:
i. - să existe împuternicirea de a reprezenta,
ii. - reprezentantul să-și exprime intenția de a reprezenta
iii. - reprezentantul să-și manifeste voința proprie cu prilejul încheierii actului

i. Împuternicirea de a reprezenta
Reprezentantul trebuie să aibă împuternicire de a încheia acte juridice în numele și pe
seama lui care să provină din partea reprezentatului, din partea legii sau din partea instanței de
judecată.
Procura
= actul juridic unilateral supus comunicării prin care reprezentantul este împuternicit de
reprezentat să încheie unul sau mai multe acte juridice cu terțe persoane.
= înscrisul în care se consemnează împuternicirea conferită de reprezentat
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET

Procura se dă, de regulă, în temeiul unui contract de mandat dar nu se confundă cu

mandatul, ea fiind un act juridic distinct.
Ea poate fi emisă și în baza unui contract de muncă sau act constitutiv al unei persoane
juridice.

30
Forma împuternicirii
Art.1301 C.civ. prevede că "împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu
respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care
reprezentantul urmează să-l încheie".
Textul susmenționat reprezintă sediul principiului simetriei formelor în materie de mandat
adică, dacă actul juridic ce urmează a fi încheiat cu terțul legea prevede încheierea lui în formă
autentică, procura emisă în vederea încheierii acelui act trebuie să aibă aceeași formă autentică.
În cazul în care împuternicirea nu este dată în forma cerută de lege pentru validitatea
actului respectiv, actul va fi lovit de nulitate absolută. Dacă avem în vedere faptul că
împuternicirea formează un tot indivizibil cu actul în vederea încheierii căruia a fost dată,
apreciem că sancțiunea prevăzută de lege pentru lipsa de formă a actului trebuie să fie aceeași
cu sancțiunea ce devine aplicabilă în cazul lipsei de formă a împuternicirii, prin urmare,
nulitatea absolută.
În doctrină se arată că:
- împuternicirea, privită ca negotium, este legată de validitatea actului cu care formează un "tot
indivizibil", fiind o problemă de fond al actului juridic, și nu o simplă chestiune de formă, la fel
cum, pentru anumite acte juridice, forma acestora vizează fondul actului.
- împuternicirea, privită ca instrumentum, trebuie să îmbrace forma juridică cerută de lege
pentru validitatea actului pe care îl determină și cu care se contopește într-un tot unitar.
Astfel, dacă pentru validitatea unui act legea cere forma autentică, împuternicirea dată
pentru încheierea acelui act trebuie să fie tot autentică.
Exigența legii se explică nu numai prin rațiuni formal-juridice, de identitate a formei
împuternicirii cu a actului pe care îl determină, ci și prin rațiuni ce vizează fondul actului, prin
necesitatea asigurării valabilității consimțământului exprimat, prin necesitatea protejării
voinței celui care se obligă. În general, orice condiție de formă este menită să protejeze voința
juridică, în special a părții care se obligă. În speță, necesitatea încheierii mandatului în formă
autentică are menirea de a i se atrage atenția mandantului cu privire la importanța actului ce
urmează a se încheia, cu ocazia autentificării.
De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, prin împuternicire vânzătorul nu își
exprimă consimțământul cu privire la înstrăinarea bunului său, ci conferă puteri unei
mandatarului său pentru ca aceasta să exprime un consimțământ valabil la încheierea
contractului de vânzare.13

Lipsa sau depășirea puterii de reprezentare

Dacă reprezentantul încheie acte juridice fără a avea împuternicire sau cu depășirea
puterilor conferite, actele respective nu produc efecte între reprezentat și terț.
Când mandatarul depășește limitele mandatului, el exprimă propriul lui consimțământ,
actul devenind inopozabil față de mandant.

Răspunderea reprezentantului
Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depășind
limitele puterilor care i-au fost încredințate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terțului
13
Desigur, s-ar putea discuta asupra faptului dacă actul încheiat de mandatarul (vânzătorului) a cărui
împuternicire nu este valabilă ar putea fi valabil ca o vânzare a bunului altuia (mandatarul exprimând la vânzare
exclusiv propriul său consimțământ), vânzare rezolubilă (și nu nulă), ori actul ar putea fi ratificat în temeiul
art.1311 și urm. C.civ. Oricum, indiferent de traiectoria pe care o poate avea un act, raportat la momentul
încheierii lui, actul nu este lipsit de consimțământul vânzătorului, care, în cazul în care mandatul este valabil, este
exprimat în mod valabil de mandatar, iar în cazul în care mandatul nu este valabil, consimțământul exprimat de
"mandatar" este rezolubil.
31
contractant care s-a încrezut, cu bună-credință, în încheierea valabilă a contractului. (art.1310
C.civ.).

Ratificarea (art.1311-1314 C.civ.).

Ratificarea este actul juridic unilateral prin care reprezentatul înlătură ineficacitatea
actului juridic încheiat, în numele și pe seama sa, în lipsa sau sau cu depășirea împuternicirii
necesare, cu respectarea formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET

Ratificarea nu se confundă cu confirmarea

Confirmarea constă în renunțarea la dreptul de a invoca pe cale de acțiune sau de a opune
pe cale de excepție nulitatea relativă a unui act juridic.
Fiind un act unilateral, reatificarea nu necesită pentru a-și produce efectele nici acordul
reprezentantului și nici acordul terțului contractant.
Cu toate acestea, terțul contractant poate, printr-o notificare, să acorde un termen
rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat.
Mai mult, terțul contractant și cel care a încheiat contractul în calitate de reprezentant pot
conveni desființarea contractului cât timp acesta nu a fost ratificat.
În principiu, ratificarea poate fi expresă sau tacită, însă dacă actul ce se ratifică este
încheiat în formă autentică și ratificarea trebuie să îmbrace aceeași formă.
Dacă reprezentatul refuză ratificarea, actul devine caduc și este lipsit de efectele sale
juridice.
Fără a afecta însă drepturile dobândite de terți între timp, actul ratificat își produce
efectele de la data încheierii lui (efect retroactiv) iar nu de la data ratificării.
Dreptul de a ratifica se transmite moștenitorilor.

ii. Intenția de a reprezenta

Reprezentantul trebuie să exprime fără echivoc intenția de a încheia actul juridic în numele și
pe seama reprezentatului, pentru ca terțul să aibă certitudinea că tratează cu un reprezentant și
nu cu însăși partea interesată
Prin urmare, reprezentantul trebuie să aducă la cunoștința terțului contractant faptul că el
acționează în numele reprezentatului nomine alieno, și nu în nume propriu.
În cazul în care reprezentantul nu aduce la cunoștința terțului faptul că acționează în
numele unei alte persoane și nici terțul cu care contractează nu are motive să creadă că cel cu
care contractează acționează în numele unei alte persoane, reprezentantul devine parte în
contract, care-și va produce toate efectele în persoana sa
De asemenea, și terțul contractant trebuie să acționeze cu intenția ca actul pe care îl
încheie să-și producă efectele în persoana și în patrimoniul reprezentatului.
Reprezentarea aparentă14
Dacă prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să
creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în
limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa
puterii de a reprezenta.
Atât reprezentantul, cât și reprezentatul trebuie să fie de bună-credință la încheierea
actelor. Buna sau reaua-credință, cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări se
apreciază în persoana reprezentantului.

14
Aparența de drept rezidă într-o stare de fapt care nu corespunde unei stări de drept, căreia legea îi atribuie totuși
efecte juridice pentru a ocroti pe terții care, cu bună-credință și fără a li se imputa vreo culpă, s-au încrezut în ea,
fiind victimele unei erori comună și invincibilă (error communis facit jus).
32
 Reprezentatul de rea-credință nu poate invoca niciodată buna-credință a reprezentantului
(art.1300 C.civ.).

iii. Manifestarea de voință a reprezentantului

Cu toate că actul juridic este încheiat în numele și pe seama reprezentatului, reprezentantul nu
este un simplu executant pasiv; dimpotrivă, voința reprezentantului este esențială pentru
încheierea actului juridic pentru care a fost împuternicit, manifestând o inițiativă certă.
Întrucât reprezentantul își exprimă propriul lui consimțământ la încheierea actului, în
cazul în care eventualele vicii de consimțământ îi afecteze voința, el va putea invoca viciile de
consimțământ pentru anulare a actului. În acest sens, art.1299 C.civ. stabilește că "contractul
este anulabil atunci când consimțământul reprezentantului este viciat. Dacă însă viciul de
consimțământ privește elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacă
voința acestuia din urmă a fost viciată".
Întrucât actul încheiat prin intermediul reprezentantului va produce efecte numai în
patrimoniul reprezentatului, în cazul reprezentării convenționale atât reprezentatul, cât și
reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost
dată. Ca atare:
- reprezentatul = trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul ce urmează a fi încheiat în baza
mandatului, (considerat doar un contract intermediar). Capacitatea trebuie să existe cel puțin la
data împuternicirii, chiar dacă ulterior această capacitate deplină a fost afectată.
- reprezentantul = trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu atât la data împuternicirii, cât
și la data încheierii actului ce are la bază mandatul respectiv.
Rezultă din cele ce precedă că pentru încheierea actului avut în vedere, reprezentatul
exprimă un consimțământ dat prin reprezentare, în temeiul contractului de mandat, și conferă
reprezentantului puterea de a exprima un consimțământ valabil la încheierea acelui act juridic.
 prima valență a consimțământului este fixată de mandant (=reprezentat) prin contractul
de mandat (este consimțământul necesar încheierii contractului de mandat),
 iar cea de-a doua valență se referă la puterile conferite mandatarului (=reprezentantului)
ca acesta să exprime un consimțământ valabil la încheierea actului preconizat.

10. Efectele reprezentării

Reprezentarea creează 2 raporturi juridice:
i. între reprezentat și reprezentant
ii. între reprezentat și terțul – parte în actul juridic care a fost încheiat în temeiul reprezentării
- de regulă, nu se stabilește nici un raport juridic între reprezentant și terț
i. față de reprezentat
- actul juridic încheiat de reprezentant își produce efectele (=adică drepturi și obligații) față de
părțile lui: reprezentantul și terțul contractant
- rezultă că actul juridic își produce efectele direct în persoana și patrimoniul reprezentantului,
ca și când ar fi fost încheiat personal de acesta, de la data încheierii lui.
- fiind parte în actul încheiat astfel, reprezentatul răspunde față de terț pentru prejudiciile
cauzate de reprezentant cu ocazia încheierii actului.
ii. față de reprezentant
- întrucât nu este parte din actul juridic, reprezentantul nu beneficiază de efectele acestui act
iii. față de terț
- actul produce efecte juridice față de terț, el poate să-și valorifice drepturile derivate din act și
fiind obligat numai față de reprezentat.

33
11. Încetarea reprezentării
Reprezentarea începe să-și producă efectele din momentul când reprezentantul ia
cunoștință de împuternicirea primită.
În chip simetric reprezentarea ia sfârșit din clipa în care reprezentantul:
- aduce la îndeplinire împuternicirea primită sau
- află că i-a încetat împuternicirea, prin notificare.
Notificarea privind încetarea mandatului trebuie trimisă nu numai reprezentantului ci și
terțului.
Reprezentatul poate să îl constrângă pe reprezentant să îi restituire procura.
Regula : după ce mandatul a încetat, reprezentantul nu mai poate încheia actul juridic în
numele și pe seama reprezentatului
Excepția : în continuare reprezentantul poate încheia valabil acte juridice urgente și utile,
necesare salvgardării intereselor legitime ale persoanelor care temporar sunt împiedicate să se
ocupe de gestiunea patrimoniului lor.
Terțul de bună-credință care au încheiat acte juridice cu reprezentantul căruia i-a încetat
împuternicirea beneficiază de actele respective, care produc efecte față de reprezentat.

12. Proba reprezentării

i. Reprezentarea convențională (mandatul)
Trebuie să facem deosebirea între dovedirea reprezentării între părți (reprezentat și
reprezentant) și probarea reprezentării în raporturile cu terții, inclusiv terțul contractant
între părți:
- cu orice mijloc de probă dacă valoarea actului juridic este sub 250 lei
- cu înscrisuri (procura) dacă valoarea e mai mare de 250 lei
- reprezentarea poate rezulta și din faptul executării ei.
față de terți
- reprezentatul care nu participă direct la încheierea actului – poate dovedi reprezentarea prin
orice mijloc de probă
- terțul contractant – dovedește cu înscrisuri
- orice alt terț – poate dovedi reprezentarea prin orice mijloc de probă
ii. Reprezentarea legală
- părinții dovedesc cu actele de stare civilă,
- tutorele dovedește cu hotărârea instanței de prin care a fost desemnat
iii. Reprezentarea judiciară
- se probează cu hotărârea judecătoreasca de numire în această calitate.

Sarcina probei revine aceluia care invocă reprezentarea.

∞ *** ∞

Întrebări şi teste
1. O persoană juridică se identifică prin:
a) conţinut;
b) patrimoniu;
c) firmă;
d) scop.
34
2. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă se aplică:
a) în domeniul persoanelor fizice;
b) în domeniul scopului persoanelor juridice;
c) în domeniul organizării persoanelor juridice.

3. Capacitatea de exerciţiu restrânsă se dobândeşte:

a) la împlinirea vârstei de 16 ani;
b) la împlinirea vârstei de 14 ani;
c) la împlinirea vârstei de 18 ani.

Rezolvarea întrebărilor şi testelor

1. c, 2.b, 3.b.

Test de Autoevaluare:
1. Definiţi persoana fizică şi persoana juridică. Arătaţi care sunt elementele constitutive ale
persoanei juridice.
2. Definiţi principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice nonprofit.

Bibliografie
- Codul Civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.
- Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, M. Of.
nr.164 din 2 aprilie 2001,
- O.U.G. nr.40/2016 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administrației publice centrale şi pentru
modificarea și completarea unor acte normative, M. Of. nr.490 din 30 iunie 2016,
- Legea administrației publice locale nr.215/2001 M. Of. nr. 204 din 23 aprilie 2001,
- O.U.G. nr.42/2016 privind stabilirea unor măsuri financiare și pentru modificarea și completarea unor
acte normative, M. Of. nr. 492 din 30 iunie 2016,
- Legea serviciilor comunitare de utilități publice, nr.51/2006, M. Of. nr.254 din 21 martie 2006
- O.U.G. nr. 58/2016 pentru modificarea si completarea unor acte normative cu impact asupra
domeniului achizițiilor publice, M. Of. nr.738 din 22 septembrie 2016.

35
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –III-

Obiectul raportului juridic

- Bunurile -

Noţiune
Clasificarea bunurilor

Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile (conduita) la care este
îndreptăţit subiectul activ (creditorul) şi de care este ţinut subiectul pasiv (debitorul).
În cadrul anumitor raporturi juridice patrimoniale conduita părţilor priveşte anumite
lucruri, care pot fi considerare obiecte exterioare ale acţiunii sau inacţiunii părţilor (adică
lucrurile sunt obiecte ale obiectului raportului juridic, fără a fi incluse în structura acelui raport
juridic).

1. Noțiunea de bun poate fi folosită în dublu sens.

 În sens larg, prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la
acestea.
 În sens restrâns, se desemnează numai lucrurile = adică acele valori economice
necesare persoanelor şi susceptibile a fi dobândite în proprietate (apropriate).
„Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept
patrimonial”. (art.535 C.civ.)

2. Clasificarea bunurilor
Clasificarea bunurilor permite stabilirea regimului juridic aplicabil fiecărei categorii de
bunuri.
i. în funcţie de natura bunurilor şi calificarea dată de lege, distingem între bunuri imobile şi
bunuri mobile
 bunurile imobile sunt de trei feluri:
- imobile prin natura lor;
- imobile prin destinaţie;
- imobile prin determinarea legii.
Bunurile imobile prin natura lor sunt terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile
prinse in rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate in pămant cu caracter permanent,
platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental,
precum şi tot ceea ce, in mod natural sau artificial, este incorporat in acestea cu caracter
permanent (art.537 C.civ.).
Bunurile imobile prin destinaţie sunt acele bunuri care prin natura lor sunt lucruri mobile
însă, dată fiind destinaţia lor, stabilită de proprietar, legea le consideră imobile.
Astfel, sunt bunuri imobile prin destinație materialele separate în mod provizoriu de un imobil,
pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile
integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi
reintegrate. Mai mult, și materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin
bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie. (art.538C.civ.)

36
 Bunurile imobile prin determinarea legii sunt drepturile reale imobiliare, precum şi
acţiunile în justiţie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui lucru imobil.
(art.542 C.civ.)
 bunurile mobile sunt şi ele de trei feluri:
- mobile prin natura lor;
- mobile prin anticipaţie;
- mobile prin determinarea legii.
Bunurile mobile prin natura lor sunt acele lucruri pe care legea nu le consideră imobile,
această calitate fiind stabilită şi pentru undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum
şi pentru energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană
şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora. (art.539
C.civ.)
Bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar
pe care părţile unui act juridic le privesc ca mobile in considerarea a ceea ce vor deveni in
viitor.
Prin urmare, bunurile mobile prin anticipaţie sunt, spre exemplu, bogăţiile de orice natură ale
solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin
mobile prin anticipaţie, atunci cand, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în
vederea detaşării lor - adică sunt instrăinate cu anticipaţie prin act juridic-.(art.540 C.civ.)
Se poate observa că mobilele prin anticipaţie au un caracter mobiliar relativ, în sensul că aceste
bunuri sunt mobile numai în raporturile dintre părţile actului juridic respectiv. Faţă de terţi
insă, ele devin mobile numai după desprinderea efectivă de fond.
Bunurile mobile prin determinarea legii sunt: drepturile reale asupra unui lucru mobil;
toate drepturile de creanţă; drepturile intelectuale (numite şi drepturi de proprietate intelectuală
sau drepturi de creaţie intelectuală, categorie ce cuprinde drepturile de proprietate industrială,
drepturile de autor şi drepturile conexe acestora); acţiunile in justiţie referitoare la un drept
mobiliar.
importanța clasificării:
- în ceea ce priveşte efectele posesiei:
pentru bunurile imobile posesia poate conduce la uzucapiune, în condiţiile art.930 şi urm.
C.civ.,
iar pentru bunurile mobile posesia valorează, în condiţiile care rezultă din art.935 C.civ.,
o prezumţie absolută şi irefragabilă de proprietate sau poate conduce la dobândirea proprietăţii
prin uzucapiune în condiţiile art.939 C.civ.;
- publicitatea înstrăinărilor se aplică, în principal, în materia bunurilor imobile;
- înstrăinarea anumitor bunuri imobile este supusă, uneori, unor cerinţe mai riguroase;
- în cazul bunurilor comune ale soţilor,
înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu poate fi făcută de către unul dintre soţi decât cu
consimţămantul expres al celuilalt soţ,
în schimb, pentru instrăinarea bunurilor mobile, se prezumă existenţa consimţămantului
celuilalt soţ (prezumţia de mandat tacit reciproc);
- executarea silită este supusă unor reguli diferite, după cum se urmăreşte un bun mobil sau un
bun imobil;
- competenţa teritorială
în pricinile privitoare la imobile aparţine, de regulă, instanţei în a cărei circumscripţie
teritorială se află situat imobilul,
însă, în pricinile referitoare la bunuri mobile, este competentă, în principiu, instanţa de la
domiciliul pârâtului;
- în dreptul internaţional privat,
imobilele sunt cârmuite de legea locului imobilului (lex rei sitae),
37
 iar mobilele sunt cârmuite de legea personal a titularului (lex personalis), care poate fi:
legea naţională (lex patriae) sau
legea domiciliului (lex domicilii).

ii. după cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii, distingem
între: bunurile fungibile şi bunuri nefungibile.
 bunurile fungibile
= sunt acele bunuri determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite
unele prin altele în executarea unei obligaţii (art.543 alin.(2) C.civ.).
 bunurile nefungibile
= sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii, aşa încât debitorul
nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
Însă caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci
poate fi dat şi de voinţa părţilor unui act juridic, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni ca
două bunuri fungibile să fie considerate nefungibile.15 (art.543 alin.(3) C.civ.)

ii. bis. după modul de individualizare distingem între: bunuri individual determinate și bunuri
individualizate generic
 bunuri a individual determinate (denumite și bunuri certe = res certa)
= bunuri care, este individualizat prin însuşirile sale proprii, specifice 16 fie potrivit naturii lor,
fie de părţile actului juridic.
 bunuri individualizate generic (denumite și bunuri de gen = res genera)
= bunuri care sunt individualizate pe baza însușirile speciei sau categoriei din care fac parte
(ulterior, acestea trebuie individualizate prin indicarea numărului, sau a greutăţii, ori a măsurii
etc.).
În ciuda faptului că în Codul civil din 2009 nu mai figurează această clasificare, totuși
numeroase dispoziții legale se referă fie la bunuri certe17, fie la bunuri de gen18.
Subliniem că bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile
determinate individual sunt bunuri nefungibile.
importanța clasificării:
- în ceea ce privește valabilitatea plății19
numai bunurile certe pot forma obiectul plății, întrucât numai acestea pot fi transmise de
debitor.
- compensaţia, ca modalitate de stingere a obligaţiilor, poate interveni numai în cazul bunurilor
fungibile.
- în ceea ce privește momentul transmiterii (constituirii) dreptului real asupra bunurilor în
temeiul actelor juridice între vii translative (constitutive) de drepturi reale:
- art.1273 alin.(1) C.civ. prevede că „drepturile reale se constituie şi se transmit prin
acordul de voință al părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă
asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra
unor bunuri de gen”. Astfel, în ipoteza în care contractul de vânzare privește un bun cert
(individual determinat), dreptul real se transmite, ca regulă generală, în momentul încheierii

15
De exemplu, A împrumută lui B un pix cu condiția să-i fie restituit exact acel pix, pe care l-a primit cadou de la
prietenul lui, înainte să plece din țară.
16
De exemplu, un tablou se individualizează prin indicarea titlului și numelui pictorului.
17
De exemplu, art.1273 alin.(1) C.civ., art.1482 C.civ., art.1494 alin.(1) lit.b) C.civ. etc
18
Spre exemplu, art.1273 alin.(1) C.civ., art.1486 C.civ., art.1678 C.civ. etc.
19
Precizăm că, în dreptul civil, prin plată se înţelege executarea oricărei obligaţii, indiferent de obiectul ei, iar
nu numai remiterea unei sume de bani.
38
actului juridic, chiar dacă nu s-a predat bunul respectiv, dacă părțile nu au prevăzut altfel.
(art.1674 C.civ.).
- însă, în cazul în care actul juridic privește bunuri de gen, dreptul real se transmite numai
după ce acestea au fost individualizate prin numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod
convenit sau impus de natura bunului, care se realizează la data predării, afară de cazul în care
este vorba despre o vânzare în bloc a bunurilor, ipoteză în care proprietatea se strămută
cumpărătorului de la încheierea contractului.
Având în vedere faptul că debitorul obligației de predare a bunurilor de gen (vânzătorul)
are posibilitatea de a face rost de bunuri de același gen pe care să le predea cumpărătorului, în
cazul bunurilor de gen se aplică regula: bunurile de gen nu pier niciodată (genera non
pereunt).
- locul de executare a obligaţiei de predare :
bunul cert trebuie predat acolo unde se află bunul în momentul încheierii contractului
(art.1494 alin.(1) lit. b) C.civ.),
bunurile de gen trebuie predate la domiciliul sau sediul debitorului din momentul
încheierii contractului (art.1494 alin.(1) lit. c) C.civ.).20

iii. după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substanței ori înstrăinarea lor,
distingem între bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
 bunul consumptibil
= bunul pentru care prima lui întrebuințare implică consumarea substanței sau înstrăinarea lui
(art.544 alin.(2) C.civ.(
- de ex.: banii, alimentele etc.
 bunul neconsumptibil
= bunul care poate fi folosit în mod repetat, fără consumarea substanței sau înstrăinarea lui.
- de ex. : un apartament, un autoturism etc.
Precizăm că părțile pot prin actul juridic pe care îl încheie între ele să schimbe modul de
întrebuințare a unui bun consumptibil prin natura sa (art.544 alin.(3) C.civ.).
importanţa clasificării
- în cazul uzufructului
dacă dreptul de uzufruct poartă asupra unui bun neconsumptibil, uzufructuarul va trebui
să restituie nudului proprietar chiar acel bun, el având obligația conservării substanței lui,
în cazul în care este vorba de un bun consumptibil 21, uzufructuarului nu îi mai incumbă
obligația de a conserva substanța bunului pentru a-l restitui nudului proprietar ci, potrivit
art.712 C.civ., el are obligaţia de a restitui un bun de aceeaşi calitate şi valoare (inclusiv
cantitate) cu cel primit sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lui la data stingerii
uzufructului.
- în cazul contractului de împrumut
bunurile consumptibile pot forma numai obiectul împrumutului de consumație (numit
şi mutuum),
bunurile neconsumptibile pot forma obiectul împrumutului de folosință (numit şi
comodat).
Precizăm că, deşi în majoritatea cazurilor bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar
cele neconsumptibile sunt nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun, deci
consumptibilitatea nu trebuie confundată cu fungibilitatea.22

20
Executarea obligațiilor constând în predarea bunurilor, adică plata este cherabilă, iar nu portabilă.
21
De fapt, în acest caz suntem în prezența unui cvasiuzufruct, deoarece uzufructuarului nu i se transmit doar
folosința bunului şi dreptul de a-i culege fructele, ci însuși dreptul de proprietate
39
iv. după cum produc alte bunuri, fără a li se consuma sau diminua substanța, bunurile se împart
în bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere.
 bunurile frugifere
= în mod periodic şi fără să-și consume substanța, dau naștere altor bunuri, numite fructe.
 bunurile nefrugifere
=nu produc alte bunuri - fructe.

Distinge trei categorii de fructe: (art. 548 C.civ.)

 fructe naturale = sunt obținute fără intervenția omului, (pe care pămantul le produce
de la sine)23;
 fructe industriale = sunt obținute ca rezultat al intervenției omului (recoltele de orice
fel)24;
 fructe civile = sunt desemnate veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, (de ex.:chiriile, arenzile, dobanzile, venitul rentelor
şi dividendele)25
importanța clasificării fructelor
- în ceea ce priveşte modul lor de dobândire:
fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere), la data
separării de bunul care le-a produs (art.550 alin.(2) C.civ.,
iar fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului) art.550 alin.(3)
C.civ.).
De exemplu, în temeiul unui contract de uzufruct, uzufructuarul are dreptul să primească
fructele naturale şi industriale percepute după constituirea uzufructului, iar cele percepute după
stingerea uzufructului revin nudului proprietar, fără a putea pretinde unul altuia despăgubiri
pentru cheltuielile ocazionate de producerea lor (art.710 C.civ.).
În schimb, fructele civile se cuvin uzufructuarului proporțional cu durata uzufructului,
dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi (art.711 C.civ.), deci chiriile, arenzile etc.
scadente anterior nașterii dreptului de uzufruct se cuvin nudului proprietar, chiar dacă acestea
vor fi încasate după această dată, iar cele care devin scadente în cursul exercitării dreptului de
uzufruct se cuvin uzufructuarului, chiar dacă vor fi percepute după încetarea dreptului de
uzufruct.
Fructele nu trebuie confundate cu productele.
Productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței
acestuia. (art.549 C.civ.) – de ex. cheresteaua se obține prin prelucrarea unui copac
Distincția dintre fructe şi producte prezintă importanță practică sub mai multe aspecte, de
exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului
proprietar; posesorul de bună-credință dobândește numai fructele (art.948 C.civ.), nu şi
productele.

v. după cum pot fi sau nu împărțite fără să își schimbe destinația economică, bunurile se
clasifică în divizibile şi indivizibile (art.545 alin.(2) C.civ.).
 bunul divizibil
= este acela care poate fi împărțit fără să își schimbe, prin aceasta, destinația sa economică. (de
ex. o pâine)
22
De ex. o sticlă de vin foarte valoroasă este un bun consumptibil dar nefungibil; iar un roman polițist este un bun
neconsumptibil, dar poate fi considerat fungibil.
23
art.548 alin. (2) C.civ.
24
art. 548 alin. (3) C.civ.
25
art. 548 alin. (4) C.civ.
40
  bunul indivizibil
= este acela care, prin împărțire, își schimbă destinația economică (de ex. un computer)
Părțile, prin act juridic, pot considera că un bun divizibil prin natura lui este indivizibil
(art.545 alin.(3) C.civ.).
importanţa clasificării
- în materia partajului
întrucât bunul indivizibil nu poate fi fracționat, el va fi atribuit unuia dintre copărtași sau
va fi scos la vânzare prin licitație, iar prețul obținut va fi împărțit intre copărtași.
= în cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte
bunul indivizibil care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte determină o
indivizibilitate naturală, așa încât, după caz, fiecare creditor poate cere întreaga prestație sau
fiecare debitor este ţinut să execute întreaga prestație. (de ex. un singur vânzător trebuie să
predea apartamentul mai multor cumpărători, sau mai multe persoane moștenesc un
apartament.)

vi. în funcție de corelația dintre ele, distingem între bunuri principale şi bunuri accesorii
 bunul principal
= este acela care poate fi folosit de sine-stătător, în mod independent, fără să fie destinat a servi
la întrebuințarea altui bun.
 bunul accesoriu
= este acela care a fost destinat, in mod stabil şi exclusiv, întrebuințării economice a altui bun,
atât timp cat satisface această utilizare (art.546 alin.(1) C.civ).26
Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însușirile fizice ale bunului, cât
mai ales din voința omului, numai proprietarul ambelor bunuri putând stabili destinația comună
a acestora. (art.546 alin.(2) C.civ.). Pe de altă parte, separarea temporară a unui bun accesoriu
de bunul principal nu îi schimbă caracterul de bun accesoriu. (art.546 alin.(5) C.civ.).
Însă prin transformarea unui bun principal într-un bun accesoriu nu trebuie să se aducă
atingere drepturilor unui terț cu privire la acesta (art.546 alin.(6) C.civ.])
importanţa clasificării
proprietarul bunului principal este și proprietarul bunului accesoriu,
bunul accesoriu urmează soarta bunului principal, 27 dacă nu s-a prevăzut altfel în mod
expres în cadrul actului juridic, inclusiv în cazul înstrăinării sau grevării bunului principal
(art.546 alin.(3) C.civ.).

Subliniem că nu există suprapunere între clasificarea drepturilor reale în principale şi

accesorii şi clasificarea bunurilor în principale şi accesorii, deoarece aceasta din urmă
privește bunurile în materialitatea lor. Ca urmare, asupra unui bun principal poate să existe
un drept real accesoriu (spre exemplu, un autoturism este dat în gaj), după cum asupra unui
bun accesoriu există şi un drept real principal (cheile unui lacăt pot fi în proprietatea mai
multor persoane).

vii. după modul lor de percepere sunt bunuri corporale şi bunuri incorporale 28
 bunurile corporale
= sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind ușor perceptibile simțurilor omului.
 bunurile incorporale
26
Sunt bunuri accesorii, de ex. cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, încărcătorul pentru telefonul mobil etc.
27
accesorium sequitur principale
28
Corporales hac sunt quae tangi possunt, velut fundus, vestis, aurum. Incorporales sunt quae tangi non possunt,
qualia sunt quae in iure consistunt, sicut hereditas, usufructus, obligationes.
41
= sunt valorile economice care au o existență ideală, abstractă.
În doctrină se precizează că împărțirea bunurilor în corporale şi incorporale echivalează
cu opunerea dreptului de proprietate, pe de o parte, celorlalte drepturi reale şi drepturilor de
creanţă, pe de altă parte. Aceasta, deoarece, dreptul de proprietate este încorporat în obiectul
asupra căruia poartă.
Sunt bunuri incorporale:
- drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate,
- drepturile de creanță,
- creațiile intelectuale = drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile
conexe acestora;
- titlurile de valoare = valorile mobiliare (acțiunile, obligațiunile, instrumentele financiare
derivate sau orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare în
această categorie), precum şi efectele de comerț (cambia, biletul la ordin şi cecul);
importanța clasificării:
- proprietatea poate fi dobândită ca efect al posesiei de bună-credință (art.935 C.civ.), asupra
bunurilor mobile corporale, iar numai în mod excepțional şi numai asupra unei anumite
categorii de bunuri mobile incorporale, anume titlurile la purtător (art.940 C.civ.);
- dobândirea proprietății prin simpla tradițiune (=remitere materială) se aplică numai cu privire
la bunurile mobile corporale şi, prin excepției, la titlurile la purtător;

viii. în funcție de regimul circulaţiei lor juridice distingem între bunuri aflate în circuitul civil
şi bunuri scoase din circuitul civil
 bunurile aflate în circuitul civil
= sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice.
Regula : bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepțiile prevăzute expres de lege.
distinge între:
- bunurile care pot circula liber, neîngrădit, iar, pe de altă parte,
- bunurile care pot fi dobândite, deținute sau înstrăinate numai cu respectarea anumitor condiții
restrictive (de exemplu, armele de foc şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi
substanţele toxice, obiecte de cult etc.).
 bunurile scoase din circuitul civil
= sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic civil translativ sau constitutiv de
drepturi reale (art.1229 C.civ.).
Sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de
a forma obiectul dreptului de proprietate şi, pe cale de consecință, obiect (derivat) al actelor
juridice, adică așa-numitele lucruri comune (= aerul, razele soarelui, apa mării etc.), care nu pot
aparține nimănui și care sunt folosite de toți, în condițiile și limitele prevăzute de lege.
Noțiunile de bunuri aflate în circuitul civil, respectiv bunuri scoase din circuitul civil, în
realitate, vizează
- fie numai inalienabilitatea unor bunuri (bunuri ce nu pot fi înstrăinate, dar care pot forma
obiectul unor acte juridice netranslative de proprietate),
- fie numai regimul juridic restrictiv al circulației anumitor bunuri.

importanţa clasificări
- se manifestă în ceea ce privește valabilitatea actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor.

9. Alte clasificări ale bunurilor

42
a. Bunuri din domeniul public29 şi bunuri din domeniul privat al statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale30
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt titulari:
- ai dreptului de proprietate publică, după cum bunurile intră fie in „domeniul public de interes
național” (dreptul de proprietate publică aparține statului) sau in „domeniul public de interes
local sau județean” (dreptul de proprietate publică aparține comunelor, orașelor, municipiilor
sau județelor),
- ai dreptului de proprietate privată, denumit „domeniul privat”.
Fac parte din domeniul public nu numai bunurile declarate ca atare, în mod expres, de
lege, dar şi bunurile din patrimonial statului sau unităților administrativ-teritoriale care, prin
natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Apartenența unui bun la domeniul public sau la domeniul privat se stabilește în funcție de
două criterii, anume fie prevederile legii, fie criteriul afectațiunii bunului la uzul public
(bunurile care sunt afectate folosinței publice directe) sau la interesul public (bunurile care sunt
afectate serviciilor publice).
importanța clasificării
- numai bunurile din domeniul public (al statului sau al unităților administrativ-teritoriale) sunt
inalienabile (art.136, alin.(4) din Constituție) şi, pe cale de consecință, insesizabile şi
imprescriptibile.
Pe de altă parte, art.861, alin.(1) C.civ. dispune că „bunurile proprietate publică sunt
inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”; iar alin.(2) prevede că „proprietatea publică
poate fi de domeniul public sau de domeniul privat”. Și art.4 din Legea nr.213/1998 prevede
expres că statul şi unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată asupra
bunurilor din domeniul privat.
- în schimb, art.553, alin.(4) C.civ. stabileşte că „bunurile obiect al proprietăţii private,
indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel";
asemenea bunuri „pot fi instrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobandite
prin orice mod prevăzut de lege”.

b. după cum pot fi urmărite silit sau nu pot forma obiectul executării silite distingem între
bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile
Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creanță având ca obiect remiterea unei
sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu plătește de bunăvoie, el va putea să
treacă la executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-și creanța din sumele
obținute prin valorificarea acestora. Trebuie retinut insă că nu toate bunurile debitorului pot
forma obiect al executării silite.
În consecinţă, vom deosebi:
 bunurile sesizabile
= acele bunuri care sunt susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite,
 bunurile insesizabile
= acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru realizarea unei creanţe băneşti.
intrucat această clasificare prezintă
importanţa clasificării
- Regula o reprezintă caracterul sesizabil (urmăribil) al bunurilor debitorului,

29
Potrivit art.136 alin.(2) din Constituţie, „proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale”.
30
Unităţile administrativ-teritoriale sunt enumerate de art.3 alin.(3) din Constituţie, astfel: comunele, oraşele,
inclusiv municipiile, precum şi judeţele.
43
- Excepția : numai în cazurile expres prevăzute de lege bunurile sunt insesizabile
(neurmăribile).

c. în cadrul regimului matrimonial al comunităţii legale, distingem:

 Bunurile comune ale soților sunt acele bunuri dobândite în timpul căsătoriei de oricare
dintre soți, cu excepția cazurilor prevăzute de art.340 C.civ.
 Bunurile proprii ale fiecărui soţ sunt:
- bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care
dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
- bunurile de uz personal;
- bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond
de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;
- drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor
distinctive pe care le-a înregistrat;
- bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare,
schițele şi proiectele artistice, proiectele de invenții şi alte asemenea bunuri;
- indemnizația de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus
unuia dintre soți;
- bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul
dobândit in schimbul acestora;
- fructele bunurilor proprii.

Prin convenție matrimonială poate fi ales un alt regim matrimonial decât cel al
comunității legale, anume regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale.

∞ *** ∞

Întrebări şi teste
1. Tabla este un bun imobil:
a) prin natura lui,
b) prin destinație,
c) prin determinarea legii.
2. Este bun fungibil:
a) tabloul cu margarete,
b) telefonul meu mobil
c) 100 de lei
3. Sunt fructe industriale:
a) merele din pădure,
b) mere din livadă
c) prețul primit pe mere.
Rezolvarea întrebărilor şi testelor
1.b), 2.c), 3.b).

Test de Autoevaluare:
1. Clasificaţi bunul autoturism folosind toate criteriile cunoscute.

44
2. Precizaţi în ce constă importanţa clasificării în bunuri individual determinate şi bunuri
determinate generic.

Bibliografie
Codul Civil (Legea nr.287/2009 privind Codul civil), republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.

45
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –IV-

Patrimoniul

Patrimoniul - universalitate de drept

Patrimoniul de afectaţiune

I. Noţiune
Conform art.31 alin.(1) C.civ. „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a
unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin
acesteia.
(2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege.”.
Patrimonul31 reprezintă totalitatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale şi obligaţiilor
patrimoniale care aparţin unei persoane.
Patrimoniul reprezintă o universalitate juridică, fiind alcătuit atât din drepturi cât şi din
obligaţii.
Prin urmare, patrimoniul este alcătuit dintr-un activ patrimonial care constă în valoarea
tuturor drepturilor patrimoniale, şi dintr-un pasiv patrimonial, format din valoarea tuturor
obligaţiilor patrimoniale ale unei persoane.
Bunurile, în materialiatea lor, intră în patrimoniul unei persoane numai prin intermediul
drepturilor care pot fi exercitate asupra lor, fiind obiecte ale acestor drepturi. În absenţa
dreptului, simpla deținere în fapt a bunului nu determină includerea lui în patrimoniul celui
care îl stăpâneşte.
Drepturile şi obligaţiile patrimoniului se găsesc într-o strânsă legătură. Acestea pot fi
asemănate cu un cont curent al unei persoane a cărui valoare se modifică succesiv, prin
naşterea de noi drepturi şi obligaţii dar şi prin modificarea celor existente.

II. Caracterele juridice ale patrimoniului

1. Patrimoniul este o universalitate juridică.

Patrimoniul cuprinde drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ce aparţin unui subiect
de drept, privite însă în totalitatea lor, fără a ne interesa fiecare drept sau fiecare obligaţie în
parte.
Aceasta înseamnă că patrimoniul este o universalitate juridică (sau universalitate de
drept), cu două caracteristici:
- drepturile şi obligaţiile care constituie patrimoniul sunt legate între ele, formând un tot unitar;
există și ipoteza în care patrimoniul este format dintr-o grupare de mase de bunuri, fiecare
masă având un regim juridic distinct;
- drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ce intră în alcătuirea patrimoniul sunt distincte
de universalitate, aşa încât modificările care se produc în legătură cu aceste drepturi şi obligaţii
nu afectează însăşi universalitatea, în ansamblul ei, care există indiferent de fluctuațiile ce
au loc în interiorul său.
31
Semnificaţia cuvântului patrimoniu provine din latinescul patrimonium; acesta derivă de la pater familias care
era proprietarul întregii averi familiale; patrius înseamnă al tatălui său părintesc. Noţiunea patrimonium desemna
bunurile unei familii, bunuri moştenite de la tată sau de la părinţi
46
 Libertatea existenţei patrimoniului raportat la voinţa titularului său îl diferenţiază de
universalitatea de fapt, înţeleasă ca un ansamblu de bunuri având aceeași utilizare
(destinație), alcătuită prin voinţa titularului (de ex. fondul de comerţ, ansamblul pieselor unei
colecţii etc.).
Patrimoniul, înteles ca universalitate juridică (universalitate de drept), se deosebeste de
universalitatea de fapt:
 universalitatea de drept:
- există în temeiul legii, independent de voinţa titularului;
- este alcătuită din drepturi şi obligaţii,
- este inalienabilă şi
- este independentă de elementele care o compun.
 universalitatea de fapt:
- se formează ca urmare a manifestării de voinţă a titularului,
- este alcătuită numai din bunuri,
- este alienabilă şi
- nu există în mod separat de elementele sale (dispariţia bunurilor duce la dispariţia
„universalităţii”, cum se întâmpla când cărţile dintr-o bibliotecă sunt vândute, fie toate, fie cu
bucata). Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă
obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.

2. Orice persoană are un patrimoniu

Persoanele fizice şi juridice, fiind subiecte de drept, au aptitudinea permanentă de a
dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, acestea neputând exista fără un patrimoniu.
Patrimoniul este indisolubil legat de personalitatea juridică, fiind o emanaţie a acesteia. La fel,
patrimoniul nu poate exista fără un titular.
Calitatea de subiect de drept civil, de participant la raporturile juridice civile a unei
persoane fizice sau juridice se bazează şi pe existenţa unui patrimoniu. Oricât de modest ar fi
cineva, are totuşi un minimum de bunuri ce îi alcătuiesc patrimoniul. La rândul lor, persoanele
juridice sunt titulare ale patrimoniului necesar îndeplinirii scopului pentru care au fost
înfiinţate, indiferent care ar fi acesta: economic, de binefacere, de asistenţă mutuală pentru
membrii lor, cultural, sportiv etc. Mai mult, legea prevede existenţa unui patrimoniu ca una
dintre condiţiile esenţiale pentru însăşi existenţa persoanei juridice. Astfel, art.187 C.civ
dispune că „orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare și un
patrimoniu propriu, afectat realizării unui scop licit şi moral, în acord cu interesul general”.

3. Nu există patrimoniu fără un titular.

În ipoteza în care titularul încetează să existe, patrimoniul va fi transmis succesorilor săi,
sau în absenţă, statul va culege patrimoniul fără stăpân.

4. Inalienabilitatea patrimoniului
Patrimoniul este strâns legat de titularul său, atâta timp cât aceasta există ca subiect de
drept. Persoanele fizice pot înstrăina anumite bunuri sau transmite drepturi sau chiar obligaţii
(în anumite cazuri), dar nu pot transmite întreg patrimoniul lor cât timp sunt în viață. Acesta va
putea fi transmis numai prin succesiune, în momentul încetării din viaţă a titularului lui.

5. Patrimoniul este unic

Oricât de multe drepturi şi obligaţii ar cuprinde, fiecare subiect de drept, persoană fizică
sau juridică, are un singur patrimoniu. Legea nu permite ca acelaşi subiect de drept să fie
titularul mai multor patrimonii. Faptul că, spre exemplu, persoana fizică autorizată să

47
desfăşoare activităţi economice în temeiul O.G. nr.44/2008, este titulară a patrimoniului
propriu, dar şi al unui patrimoniu de afectaţiune, necesar realizării activităţii economice,
separat de gajul general al creditorilor ei personali (art.2 lit.j) din ordonanţă) nu trebuie să ne
conducă la o altă concluzie.

Divizibilitatea patrimoniului
Dat fiind faptul că patrimoniul este unic, aceasta nu înseamnă că el este şi indivizibil, în
sensul că toate componentele sale ar avea unul şi acelaşi regim juridic. Patrimoniul unui
subiect de drept poate fi divizibil în mai multe categorii, grupe sau mase patrimoniale (mase
de drepturi şi obligaţii), fiecare dintre acestea având un regim juridic distinct, în raport cu
scopul pentru care o astfel de divizare a patrimoniului a fost realizată.
Trăsătura esenţială a divizibilităţii patrimoniul este consacrată cu valoare de principiu în
art.31, alin.(2) C.civ., care dispune în mod limpede că patrimoniul unui subiect de drept,
persoană fizică sau juridică, poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni, în cazurile
şi în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, o unitate administrativ-teritorială, ca persoană juridică de drept public, are un
patrimoniu propriu, supus şi normelor juridice de drept civil, care cuprinde bunuri ce fac parte
din domeniul public de interes local şi bunuri ce fac parte din domeniul privat al acesteia. În
timp ce bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, cele din
domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.
În cazul persoanelor căsătorite, fiecare dintre soţi poate avea în patrimoniul său atât
bunuri proprii, cât şi bunuri comune, potrivit regimului matrimonial pe care soţii şi l-au ales.
(art.312 C.civ. dispune că viitorii soţi au posibilitatea să îşi aleagă regimul matrimonial dintre
următoarele regimuri prevăzute de text: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau
comunitatea convenţională.) Astfel, patrimoniul unei persoane căsătorite este divizat în masa
bunurilor comune şi în cea a bunurilor proprii. Prin urmare, dacă un imobil înstrăinat face parte
de masa bunurilor proprii ale unui soţ, suma primită drept preţ va intra prin efectul subrogaţiei
reale cu titlu universal în aceeaşi masă comună, deşi principiul comunităţi matrimoniale este că
orice bun dobândit în timpul căsătoriei este bun comun al soţilor. La fel, creditorii personali ai
unuia dintre soţi pot urmări doar bunurile proprii ale acestuia.

III. Funcţiile patrimoniului

Patrimoniul îndeplineşte trei funcţii, esenţiale: patrimoniul constituie gajul general al

creditorilor, realizează subrogaţia reală cu titlu universal şi face posibilă transmisiunea
universală şi cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor.

i) Gajul general al creditorilor chirografari

Patrimoniul constituie singura garanţie generală a tuturor creditorilor titularului său,
astfel încât acesta din urmă răspunde, potrivit art.1718 C.civ., cu toate bunurile sale mobile şi
imobile, prezente şi viitoare. Creditorii vor putea executa silit activul patrimoniului debitorului,
alcătuit din totalitatea bunurilor prezente şi viitoare. Prin urmare orice persoană răspunde
pentru executarea obligaţiilor sale cu orice bun care se găseşte în patrimoniul său.
Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari nu are nimic comun cu noţiunea de gaj
ca şi garanţie reală, care implică deposedarea debitorului de bunul determinat, constituit ca
amanet. Fără a-l deposeda pe debitor, dreptul de gaj general al creditorilor chirografari
îndreptăţeşte pe creditori să urmărească, în realizarea creanţelor lor, întregul activ al
debitorului, considerat ca universalitate juridică existent, independent de bunurile individuale
care o compun la un moment dat. Astfel creditorii chirografari, adică cei care nu beneficiază de
48
nicio garanție, vor urmări în comun şi proporţional oricare din bunurile aflate în patrimoniul
debitorului lor pentru a-şi satisface creanţele, fără însă a îl putea opri să le înstrăineze.
Deoarece obiectul gajului general nu îl reprezintă bunurile individual determinate, debitorul
poate să încheie acte de dispoziţie juridică asupra acestora, opozabile creditorilor.
Acest drept nu implică indisponibilizarea bunurilor debitorului şi nu conferă creditorilor
nici dreptul de preferinţă, pe care le conferă drepturile reale şi garanţiile reale.Pe cale de
consecinţă, în momentul execuţiei silite, creditorul va putea urmări doar bunurile existente în
patrimoniul debitorului precum şi bunurile ce vor intra, între timp, în acelaşi patrimoniu.
În schimb, dreptul de gaj general al creditorilor chirografari îi îndreptăţeşte pe creditori să
recurgă la măsuri conservatorii şi preventive (de exemplu, sechestrul asigurator, punerea de
peceţi, actiunea oblică, cererea de separate a patrimoniului succesoral de patrimoniile
moştenitorilor etc), menite să preîntâmpine ajungerea debitorului în stare de insolvabilitate şi
respective să readucă în patrimonial acestuia bunurile prin a căror înstrăinare şi-a provocat ori
şi-a agravat o asemenea stare.

ii) Subrogaţia reală

În dreptul civil subrogaţia este personală şi reală.
Subrogaţia reală înseamnă înlocuirea unui bun din patrimoniu cu un altul, a unei valori cu
o alta, care va prelua regimul juridic al bunului pe care îl înlocuieşte.
aşa cum se întâmplă atunci când suma obţinută pe un lucru înlocuiește poziţia juridică a
bunului înstrăinat.
Subrogaţia personală sau subrogaţia în drepturile creditorului, întâlnită în materia
obligaţiilor, constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o terţă
persoană care plăteşte datoria creditorului şi care astfel devine noul creditor al debitorului.
Subrogaţia reală este universală în etapa în care privește un patrimoniu, locul unui bun
din cuprinsul acestuia fiind schimbat cu un alt bun. Spre exemplu, locul unui bun din
patrimoniu care este înstrăinat este luat de preţul încasat, iar dacă preţul este investit într-un alt
bun, acesta intră în patrimoniu în locul valorii respective (astfel subrogația vizează acoperirea
cuantumului bunului și nu neapărat înlocuirea cu un bun similar).
Subrogaţia reală este cu titlu universal atunci când înlocuirea unui bun determinat cu un
alt bun operează în cazul unor bunuri individual determinate din patrimoniu cu regim juridic
distinct şi nu afectează universalitatea juridică a patrimoniului.
În raport de sursele sale, subrogaţia este de două feluri:
- subrogaţie legală, atunci când ia naştere în puterea legii fără să fie cerut consimţământul
părţilor, şi
- subrogaţie convenţională, care ia naştere prin voinţa si acordul părţilor, fiind consimţită fie
de creditor, fie de debitor.
Subrogaţia reală operează de plin drept (ope legis), fără a fi necesar consimţământul
creditorului plătit sau al debitorului a cărui datorie se plăteşte.

iii) Transmisiunea universală şi cu titlu universal

Transmisiunea reprezintă transmiterea conţinutului patrimoniului, a elementelor sale, ca
universalitate sau ca o fracţiune din universalitate, având în vedere că patrimoniul durează atâta
timp cât exista titularul sau.
Transmiterea universală are loc atunci când întregul patrimoniu se transmite către un
singur succesor având ca obiect patrimoniul ca universalitate. Transmiterea universală
operează în cazul decesului persoanei fizice sau al reorganizării persoanei juridice.
Transmisiunea cu titlu universal se face către doi sau mai multi succesori care
dobandesc o cotă din patrimoniu ce conţine atât activ, cât şi pasiv și are ca obiect patrimoniul
fracţionat.
49
 Cu toate că transmisiunea priveşte atât activul cât şi pasivul în integralitatea lor sau
numai fracţiuni din acestea, nu sunt transmisibile drepturile şi obligaţiile intuitu personae, cum
ar fi dreptul de uzufruct, uzul şi abitaţia.

IV. Patrimoniul de afectaţiune

În exercitarea unei activităţi comerciale, o persoană fizică (persoană fizică autorizată, sau
întreprinzător cu întreprindere individuală sau întreprindere familială) poate să îşi constituie un
patrimoniu distinct de patrimoniul său civil, anume un patrimoniu de afectaţiune reprezentând
totalitatea drepturilor si obligaţiilor, afectate scopului exercitării activităţii economice.
În acest patrimoniu de afectaţiune sunt reunite toate bunurile şi drepturile patrimoniale care
sunt destinate desfăşurării afacerilor, activităţii comerciale, precum şi datoriile comerciale ale
întreprinzătorului-persoană fizică. Creditorii comerciali vor urmări numai aceste bunuri şi
drepturi care sunt afectate comerţului, iar nu şi pe cele care intră în patrimoniul civil al
acestuia.
Prin urmare, pentru datoriile ce rezultă din operaţiuni comerciale răspunderea
comerciantului – persoană fizică este limitată numai la bunurile şi creanţele care alcătuiesc
activul patrimoniului de afectaţiune şi care sunt destinate realizării afacerilor.
Sunt patrimonii de afectaţiune:
- masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit legii,
- patrimoniul profesional individual,
- precum şi alte patrimonii astfel determinate.

Patrimoniul profesional individual

Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii
autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de
publicitate prevăzute de lege. Dispoziţiile de mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul
măririi, sau micşorării patrimoniului profesional individual. Lichidarea patrimoniului
profesional individual se face în condiţiile prevăzute de legea specială.

Transferul intrapatrimonial
În caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă
patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute
de lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.
În toate cazurile, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu
constituie o înstrăinare.

∞ *** ∞

Întrebări şi teste
1. Precizaţi în ce constă deosebirea între patrimoniu şi fondul de comerţ.
2. Cum se realizează divizarea patrimoniului ?

INCLUDEPICTURE "http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-
png/question-type-drag-drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-

50
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET Rezolvarea întrebărilor şi testelor
1. Patrimoniul, universalitate de drept, cuprinde drepturi și obligații evaluabile bănește. Fondul
de comerț este o universalitate de fapt, cuprinde doar bunuri afectate desfășurării unei activități
economice.
2. Patrimoniul se divide în mase patrimoniale.

Test de Autoevaluare:
1. Analizați funcția patrimoniului de gaj general al creditorilor chirografari.
2. În ce constă subrogația reală. Aceasta se deosebește de subrogația personală?

Bibliografie
Codul Civil (Legea nr.287/2009 privind Codul civil), republicat în Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I nr.505 din 15 iulie 2011.

51
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –V-

Conţinutul raportului juridic

Noţiune
Principii
I. Drepturile subiective
definiție
clasificare
exercitarea drepturilor subiective – abuzul de drept
Dreptul de proprietate
II. Obligaţiile
definiție
clasificare
regimul juridic al obligațiilor

Conţinutul raportului juridic este format din drepturile subiectului activ şi obligaţiile
subiectului pasiv.
În cadrul raportului juridic, drepturile subiective se corelează cu obligațiile ce se stabilesc
între părțile acelui raport juridic. Prin urmare, de regulă:
- nu există drept subiectiv fără o obligație corelativă,
- dreptul subiectiv și obligația corelativă au același obiect,
- dreptul subiectiv aparține uneia dintre părțile raportului juridic iar obligația corelativă
celeilalte părți a raportului juridic.

Secţiunea I

Drepturile subiective

I. Noțiune
Dreptul subiectiv este posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor juridice civile,
de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare, iar; în caz de nevoie, de a solicita concursul forței coercitive a statului.
Aşadar, se observă:
 în primul rând, dreptul este o posibilitate (facultate, putere), desigur recunoscută de
lege subiectului activ (titularului).
 în al doilea rând, dreptul presupune trei componente, și anume:
- posibilitatea subiectului activ (titularul dreptului) de a avea el însuși o anumită conduită, în
limitele prevăzute de lege;
- posibilitatea subiectului activ (titularul dreptului) de a pretinde, în limitele stabilite de lege,
subiectului pasiv (titularul obligației) să aibă o conduită corespunzătoare (să dea, să facă ori să
nu facă ceva);
- posibilitatea subiectului activ de a recurge la concursul forței de constrângere a statului, dacă
dreptul său este nesocotit sau încălcat.
52
 INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET Este important de reținut că existența dreptului subiectiv nu
trebuie confundată cu exercițiul acestuia, deci posibilitatea juridică nu este același lucru cu
posibilitatea materializată (cu efectiva punere în valoare a posibilității juridice).

II. Clasificarea drepturilor subiective

1. după gradul lor de opozabilitate, adică după cum titularul dreptului poate să îl exercite fără
sau cu concursul altei persoane, distingem între drepturi absolute şi drepturi relative
 dreptul absolut
= este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a avea
nevoie de concursul altuia pentru a-l exercita.
de ex. drepturile nepatrimoniale (dreptul la viață, dreptul la nume/denumire, dreptul la
domiciliu/ sediu, la stare civilă, la cetățenie/naţionalitate etc.) și drepturile reale (dreptul de
proprietate).
Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:
- numai titularul dreptului absolut este determinat, ca subiect activ al raportului juridic în al
cărui conținut intră,
- titularul obligației corelative este neprecizat, fiind format din toate celelalte persoane care
alcătuiesc un subiect pasiv nedeterminat;
- dreptului absolut îi corespunde obligația generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;
- obligația de a nu îl încălca revine tuturor celorlalte subiecte de drept (sau, cum se spune in
doctrină, dreptul absolut este opozabil erga omnes). Cu alte cuvinte, dreptul absolut este
opozabil tuturor, în sensul că orice persoană poate deveni subiect pasiv într-un raport juridic în
conţinutul căruia se găseşte un drept absolut.
 drepturile absolute sunt expres prevăzute de lege, fiind într-un număr limitat.
 dreptul relativ
= este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă subiectului pasiv bine determinat o
anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.
de ex. drepturile de creanţă (dreptul studentului de a primi notele de curs).
Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:
- este cunoscut nu numai subiectul activ (denumit creditor), ci şi subiectul pasiv (denumit
debitor);

53
- îi corespunde o obligație corelativă ce are un conținut diferit, bine precizat, în sensul că
aceasta poate consta fie într-o acțiune (a da sau a face), fie într-o abținere (a nu face);
- obligația corelativă incumbă numai subiectului pasiv (sau, așa cum se spune în doctrină, este
opozabil numai subiectului pasiv bine determinat).
 drepturile relative sunt nelimitate ca număr.

2. în funcție de natura conținutului lor, distingem între drepturi nepatrimoniale şi drepturi

patrimoniale (drepturi reale şi drepturi de creanță)
 dreptul nepatrimonial (numit şi drept personal-nepatrimonial)
= este acel drept al cărui conținut nu poate fi exprimat în bani.
Drepturile nepatrimoniale pot fi împărțite în patru categorii:
- drepturi care privesc existența şi integritatea fizică sau morală ale persoanei (dreptul la viață,
dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la reputație, dreptul la demnitate etc.);
- drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la
domiciliu, dreptul la reședință, dreptul la stare civilă - pentru persoana fizică; dreptul la
denumire, dreptul la sediu, dreptul la naționalitate, dreptul la cont bancar etc. - pentru persoana
juridică);
- drepturi decurgând din creația intelectuală (dreptul de autor, în măsura în care nu sunt
patrimoniale);
- drepturile neevaluabile pecuniar ce formează conținutul raporturilor de familie.
 dreptul patrimonial
= este acela al cărui conţinut are o valoare pecuniară.
La rândul lor, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale și drepturi de creanță.32
Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia titularul
său își poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul
altei persoane. (de ex. dreptul de proprietate)
Dreptul de creanță (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul
căruia titularul său (denumit creditor), poate pretinde subiectului pasiv (numit debitor), să dea,
să facă ori să nu facă ceva, sub sancțiunea constrângerii de către stat. (de ex. dreptul
vânzătorului de a primi prețul de la cumpărător dreptul cumpărătorului de a primi bunul
cumpărat).
Așadar, creditorul nu își poate exercita dreptul său fără concursul altei persoane
(debitorul), concurs care, dacă este cazul, va fi obținut prin intermediul forței coercitive a
statului (prin acțiune în instanța de judecată).

În ceea ce privește acțiunile în justiție referitoare la drepturile subiective patrimoniale:

 acțiunile prin care se urmărește recunoașterea sau realizarea unui drept real sunt denumite
acțiuni reale,
 acțiunile prin care se urmărește recunoașterea sau realizarea unui drept de creanță sunt
denumite acțiuni personale.

32
Fără a intra in amănunte, menționăm că sunt şi autori care folosesc o clasificare tripartită a drepturilor
patrimoniale, anume: drepturi reale, drepturi de creanță şi drepturi intelectuale (această din urmă categorie ar
include, pe de o parte, drepturile patrimoniale ce izvorăsc din creația intelectuală, fiind vorba, deci, despre dreptul
de folosință exclusivă a unei creații intelectuale, iar, pe de altă parte, drepturile referitoare la clientelă). Se
subliniază că aceste drepturi nu ar putea fi încadrate in categoria drepturilor reale, deoarece nu privesc un obiect
material (bun corporal), dar nici in categoria drepturilor de creanță, deoarece nu se exercită împotriva unor
persoane determinate. Dacă am admite, însă, că dreptul real poate avea ca obiect nu numai un lucru, ci şi idei sau
activități (desigur cu valoare pecuniară), atunci ar urma să includem aceste drepturi in categoria drepturilor reale.
(A se vedea şi G. Boroi, Les attributes de la personne physique, în A.U.B., 1996, p. 86-87.)
54
 INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET Asemănări între dreptul real şi dreptul de creanță:
- ambele sunt drepturi patrimoniale;
- ambele au cunoscuți titularii lor, ca subiecte active etc.,
Deosebiri între drepturile reale şi drepturile de creanţă:
- sub aspectul subiectului pasiv: în cazul dreptului real - subiectul pasiv este nedeterminat; în
cazul dreptului de creanţă - subiectul pasiv este bine cunoscut, fiind cel căruia îi revine
obligația corelativă (debitorul);
- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative: dreptului real îi corespunde obligaţia generală
şi negativă de a nu face (de a nu i se aduce atingere); în cazul dreptului de creanţă - îi
corespunde orice tip de obligaţie (fie o obligație de a da, fie o obligație de a face, fie o obligație
de a nu face, care însă înseamnă obligația debitorului de a se abține de la ceva ce ar fi putut
face dacă nu s-ar fi obligat la abstențiune).
- sub aspectul numărărului - drepturile reale sunt limitate ca număr, drepturile de creanţă sunt
nelimitate.
- numai drepturile reale conferă titularului lor următoarele prerogative:
 prerogativa urmăririi
 prerogativa preferinței
Prerogativa urmăririi33 (= dreptul de urmărire) constă in posibilitatea titularului
dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deține. Spre
exemplu: proprietarul își poate revendica imobilul de la orice persoană care îl deține;
uzufructuarul poate cere lucrul spre a-l folosi şi a-i culege fructele de la orice proprietar al
acestuia, inclusiv de la persoana care a dobândit lucrul de la nudul proprietar; titularul unei
servituți își poate exercita dreptul chiar dacă fondul aservit a fost înstrăinat de proprietarul
originar; in cazul dreptului real de ipotecă, dacă debitorul care a garantat restituirea unei sume
de bani împrumutate printr-o ipotecă ar înstrăina bunul ipotecat şi nu şi-ar executa de bunăvoie
obligația de restituire a sumei împrumutate, atunci creditorul ipotecar poate urmări bunul
afectat garanției şi in mâinile noului proprietar, solicitând scoaterea bunului la vânzare silită,
pentru ca din prețul obținut la licitație să își satisfacă dreptul său de creanță față de debitor.
Prerogativa preferinței (= dreptul de preferință) constă în posibilitatea titularului
dreptului real de a-şi realiza dreptul respectiv cu prioritate față de titularii altor
33
În sensul că dreptul de urmărire este de esența dreptului real, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr.1973/1973, în C.D. 1973, p. 217.
55
drepturi. De exemplu, din prețul bunului ipotecat, scos la vânzare silită prin licitație, mai întâi
își va satisface creanța creditorul ipotecar, ca titular al dreptului real de ipotecă, iar numai
eventualul rest va fi distribuit creditorilor chirografari ai debitorului urmărit.

3. în funcție de corelația dintre ele distingem între drepturi principale şi drepturi accesorii
 dreptul principal
= este acel drept care are o existență de sine stătătoare, soarta sa nu depinde de vreun alt drept.
(de ex. dreptul de proprietate)
 dreptul accesoriu
= este acel drept care nu are o existență de sine stătătoare, în sensul că el ființează pe lângă un
alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept principal. (de ex. garanțiile:
dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, dreptul de retenție, privilegiul, fideiusiunea etc.)

importanța clasificării:
- soarta juridică a dreptului accesoriu depinde (este determinată) de cea a dreptului principal –
accesorium sequitur principale.
Întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt
drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuție vizează doar drepturile patrimoniale.

Principala aplicație a acestei clasificări se întâlnește, totuși, în materia drepturilor reale,

deosebindu-se drepturile reale principale și drepturile reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt următoarele:
- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate publică
(titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unitățile administrativ-
teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată:
persoanele fizice, persoanele juridice, inclusiv statul şi unitățile administrativ-teritoriale);
- dezmembrămintele dreptului de proprietate privată, (numite şi drepturile reale principale
asupra bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de superficie, dreptul de uzufruct,
dreptul de uz, dreptul de abitaţie şi dreptul de servitute;
- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosință ce izvorăște din contractul de
concesiune;34
- dreptul de administrare (de folosință) al regiilor autonome sau, după caz, al autorităților
administrației publice centrale sau locale şi altor instituții publice de interes național, județean
ori local, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică (reglementat de art.867-
art.870 C.civ.);
- dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică a statului sau a unităților
administrativ-teritoriale, conferit, în condițiile legii, instituțiilor de utilitate publică (art.874 şi
art.875 C.civ.), sau cel conferit, in condițiile legii, unor persoane juridice;35
- dreptul de folosință a unor bunuri proprietatea privată a statului ori a unităților administrativ-
teritoriale, conferit, in condițiile legii, unor persoane juridice;36

34
Contractul de concesiune este reglementat de art.136 alin.(4) din Constituție, de O.U.G. nr.54/2006 privind
regimul contractelor de concesiune de bunuri publice, precum şi de art.871-art.873 C. civ. etc.
35
De exemplu, potrivit art. 124 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare, „consiliile locale şi consiliile județene pot da în folosință gratuită, pe termen limitat,
bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală ori județeană, după caz, persoanelor juridice fără
scop lucrativ, care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice”.
36
Avem in vedere, spre exemplu: dreptul de folosință a unor terenuri din domeniul privat al comunei, orașului sau
municipiului, atribuit în condițiile prevăzute in art.19 alin.(3) din Legea nr.18/1991, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.
56
- dreptul de folosință a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice, conferit de acestea
persoanelor juridice anexă.

Drepturile reale accesorii sunt următoarele:

- dreptul de ipotecă - reglementat de art.2.343 - art.2.479 C.civ.;
- dreptul de gaj (amanetul) - reglementat de art.2.480 - art.2.494 C.civ.;
- privilegiile - reglementate de art.2.333 - art.2.342 C.civ.;
- dreptul de retenţie - reglementat de art.2.495 - art.2.499 C.civ.
Potrivit art.2343 C.civ., „ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile
afectate executării unei obligații”. Așadar, dreptul de ipotecă este acel drept real accesoriu ce
reprezintă o garanție imobiliară sau mobiliară, după caz, ce însoțește obligația pe care o are
debitorul față de creditor și care nu presupune deposedarea celui care o constituie.
Dreptul de gaj este acel drept real născut din contractul accesoriu prin care debitorul
remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei.
În cazul în care debitorul nu își achită datoria, creditorul gajist are dreptul:
- fie de a cere instanței să îi aprobe reținerea lucrului în contul creanței, pe baza unei expertize
judiciare de estimare a valorii lucrului,
- fie de a solicita vânzarea la licitație publică a lucrului gajat, cu dreptul de a fi plătit cu
preferință din suma obținută față de alți creditori ai aceluiași debitor.
Privilegiul este preferința acordată de lege unui creditor în considerarea creanței sale.
(art.2.333 alin.(1) C.civ.).
Dreptul de retenție este acel drept real de garanție imperfect, ce constă în posibilitatea
deținătorului unui lucru mobil sau imobil al altuia de a refuza remiterea sau restituirea acelui
lucru către creditor pană când acesta nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de
drept sau, după caz, atâta timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și
utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.
(art.2.495 alin.(1) C.civ.).
Ca aplicații legale ale dreptului de retenție, menționăm:
- art.352 alin. (2) C.civ. potrivit căruia „soțul care a plătit datoria comună (din bunurile
proprii) are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț pană la acoperirea integrală a
creanțelor pe care acesta i le datorează”;
- art.566 alin.(6) C.civ. potrivit căruia, în cazul admiterii acțiunii în revendicare, „pârâtul
are un drept de retenție asupra produselor pană la restituirea cheltuielilor făcute pentru
producerea şi culegerea acestora, cu excepția cazului în care proprietarul furnizează
pârâtului o garanție îndestulătoare”;
- art.2.029 C.civ., potrivit căruia, pentru garantarea tuturor creanțelor sale împotriva
mandantului izvorâte din mandat, „mandatarul are un drept de retenție asupra bunurilor
primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia”;
- art.2.053 alin.(1) C.civ., potrivit căruia, „pentru creanțele sale asupra comitentului,
comisionarul are un drept de retenție asupra bunurilor acestuia, aflate în detenția sa".
Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de
creanță.
Sfera de aplicare a împărțirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă
la categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanță accesorii, acestea izvorând
ca drepturi corelative obligațiilor născute din actele juridice civile accesorii. Dintr-un contract
accesoriu izvorăsc nu numai obligații accesorii, ci şi drepturi corelative acestora, raportul
juridic obligațional născut dintr-un contract accesoriu având nu numai o latură pasivă
(obligația, datoria debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de creanță al creditorului de a cere
debitorului îndeplinirea acelei obligații).

57
În categoria drepturilor de creanță accesorii includem:
- dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanței principale;
- dreptul născut din convenția accesorie numită clauză penală37, anume penalitățile;
- dreptul subiectiv care izvorăște din fideiusiune;38
- dreptul de a pretinde arvuna.39

4. după gradul de certitudine conferit titularilor avem drepturi pure şi simple şi drepturi
afectate de modalităţi.
 drept pur şi simplu
= este acela care conferă maximă certitudine titularului său, deoarece nici existența şi nici
exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare.
Un asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut necondiționat.
 drept afectat de modalități
= este acela care nu mai oferă deplină siguranță titularului, în sensul că exercitarea
dreptului sau chiar existența lui depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă.
Sunt modalități ale drepturilor : termenul şi condiția.
 termenul = constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare
 condiția = este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare
- Dreptul afectat de termen este apropiat, ca siguranță, de dreptul pur şi simplu, deoarece
termenul nu afectează existența dreptului subiectiv, ci afectează numai exercițiul acestuia, în
sensul că amână sau, după caz, pune capăt exercițiului dreptului subiectiv respectiv.
- Dreptul afectat de condiție este nesigur în ceea ce privește existența sa, așa încât există
nesiguranță în privința nașterii sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv.
5. Menționăm că, în doctrină, uneori, se vorbește şi despre existența altor categorii de drepturi,
respectiv drepturile eventuale şi drepturile viitoare,40 existând şi dispoziții legale care fac
referire la acestea, spre exemplu,
- art.956 C.civ., care vorbeşte despre „drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise”,
- art.2.370 C.civ., care are ca denumire marginală „obligațiile viitoare sau eventuale" şi care, în
conținut, se referă la rangul ipotecii care garantează îndeplinirea unei obligații viitoare, ceea ce
înseamnă că drepturile corelative unor asemenea obligații sunt drepturi viitoare sau eventuale
etc.

III. Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de drept

Așa cum am subliniat deja, dreptul subiectiv civil nu trebuie confundat cu exercițiul lui.
Regula este că exercitarea unui drept subiectiv civil nu este obligatorie, fiind lăsată
la latitudinea titularului acestuia.
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de următoarele principii:

37
Clauza penală este acea convenție accesorie prin care pârțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită
prestație în cazul neexecutării obligației principale (art.1.538 alin.(1) C.civ.). Clauza penală poate consta în
obligația debitorului de a presta creditorului fie o sumă de bani, fie o altă valoare patrimonială.
38
Fideiusiunea (denumită şi cauțiune) este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă
parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau in schimbul unei
remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută (art.2.280 C.civ.).
39
Arvuna reprezintă o sumă de bani pe care una dintre părți o dă celeilalte părți cu ocazia încheierii unei
convenții, urmând ca, in ipoteza denunțării sau a neexecutării convenției respective, partea care a denunțat
unilateral sau nu şi-a executat culpabil obligația asumată să piardă suma dată sau, după caz, să restituie dublul
sumei primite (art.1.544-1.545 C.civ.).
40
Pentru dezvoltări referitoare la drepturile eventuale şi la drepturile viitoare, a se vedea G. Boroi, Drept civil.
Partea generală. Persoanele, ed. a-4-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 68-69.
58
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi a moralei (art.14 alin.(1)
C.civ.);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe, atât de ordin material (de
exemplu, proprietarul unui teren nu poate să construiască dincolo de linia vecinătății), cât și de
ordin juridic (spre exemplu, creditorul nu poate pretinde debitorului său mai mult decât acesta
îi datorează);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului
economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege, iar nu în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe (art.15 C.civ.);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credință (art.57 din Constituţie, art.14 alin.
(1) C.civ.).
Aceste patru principii sunt cumulative, în exercitarea drepturilor subiective civile nefiind
suficientă respectarea numai a unuia sau a unora dintre ele. Numai dacă dreptul subiectiv civil
este exercitat cu respectarea celor patru principii menționate mai sus nu vatămă pe nimeni.41

În legătură cu exercitarea drepturilor subiective civile se pune şi problema abuzului de

drept.
Abuzul de drept vizează numai ultimele două principii dintre cele patru enumerate mai
sus, deci se poate vorbi de un abuz de drept atunci când titularul acestuia, cu rea-credință, îl
deturnează de la finalitatea lui, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art.15 C.civ.
Se observă că abuzul de drept nu înseamnă depășirea limitelor externe, de ordin material
sau juridic, ale dreptului respectiv, ipoteză în care am fi în prezența unui fapt juridic săvârșit
fără drept, ci numai depășirea limitelor interne ale dreptului subiectiv civil. Deci, existența
dreptului subiectiv civil nu trebuie confundată cu modul in care este exercitat un drept
subiectiv civil care există.
Orice abuz de drept presupune două elemente constitutive, şi anume:
- un element subiectiv, ce constă în exercitarea cu rea-credintă a dreptului subiectiv civil;
- un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului subiectiv de la scopul pentru care a
fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, faptul săvârșit neputând fi explicat printr-un motiv
legitim.
Pentru a caracteriza exercițiul unui drept subiectiv civil ca abuziv, este necesar să fie
îndeplinite următoarele cerințe:
- să existe un drept subiectiv civil, ceea ce presupune, printre altele, respectarea limitelor
externe ale dreptului;
- autorul abuzului să fie titularul dreptului subiectiv civil în cauză și să fie capabil să îl exercite.
Această condiție este ușor de justificat, având in vedere că, prin ipoteză, abuzul de drept
presupune folosirea (exercițiul) dreptului respectiv, ceea ce înseamnă că persoana despre care
se afirmă că a săvârșit un abuz de drept trebuie, în primul rând, să aibă acel drept, iar, în al
doilea rând, să fie în măsură să îl exercite;
- dreptul să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de
lege, adică titularul să își exercite dreptul subiectiv civil în scopul de a vătăma sau păgubi pe
altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil etc.;
- dreptul să fie exercitat cu rea-credință.
Sancționarea abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului, dacă este cazul, la
plata despăgubirilor pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea
abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală. Alte
sancțiuni, cu caracter special, ar putea să intervină numai dacă ar fi prevăzute în mod expres de
o normă specială.

41
Qui suo iure utitur, neminem laedit = cine işi exercită dreptul său nu vatămă pe nimeni
59
 Dreptul de proprietate

1. Noțiune
Una dintre cele mai complexe instituții juridice, proprietatea se întemeiază pe un ansamblu
de relații dintre oameni în legătură cu dobândirea (aproprierea) de bunuri, relații guvernate de
norme juridice specifice/
Dreptul de proprietate reprezintă dreptul subiectiv care conferă titularului său posibilitatea
de a stăpâni, a poseda (usus), de a folosi și fructifica (fructus) și de a dispune (abusus) de un
bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. (art.555, alin.(1) C. civ.)
Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate conferă proprietarului un complex de atribute
ocrotite de lege, anume posesia, folosința și dispoziția, în baza cărora acesta îşi poate satisface
interesele sale legate de aproprierea bunurilor sale.
Pentru a înțelege în ce constă raportul de apropriere, a cărui expresie este dreptul de
proprietate, trebuie determinat modul în care sunt exercitate atributele componente ale acestui
drept. De regulă, atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar, în putere
proprie şi interes propriu; însă este posibil ca o parte din atribute să fie exercitate de alte
persoane decât proprietarul, în temeiul unor drepturi reale, desprins din dreptul de proprietate.
Prin urmare:
- proprietarul exercită atributele dreptului său în putere proprie, deoarece el se supune
numai legii. Celelalte persoane, altele decât proprietarul, exercită aceste atribute în virtutea
puterii transmise de proprietar, care stabilește limitele de exercitare a acestor atribute.
- proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în interesul său propriu.
Chiar dacă titularii atributelor desprinse din dreptul de proprietate le exercită urmăresc anumite
interese proprii, totuși, indirect aduc la îndeplinire și interesele proprietarului.
În concluzie, proprietarul este singurul subiect de drept, care exercită, direct sau indirect
(prin alte persoane) integralitatea atributelor proprietății, în propriul său interes.

2. Caracterele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este principalul drept subiectiv patrimonial și ocupă locul
dominant în sistemul tuturor drepturilor subiective.
i. În cadrul drepturilor patrimoniale, (= cele care pot fi evaluate bănește), dreptul de proprietate
este un drept real (=fiind exercitat asupra bunurilor), care subsumează caracterele juridice ale
acestei categorii de drepturi:
ii. Dreptul de proprietate este un drept absolut, adică poate fi exercitat în raport cu toate
celelalte subiecte de drept – altfel spus, este opozabil erga omnes; toate celelalte persoane sunt
subiecte pasive și nedeterminate, adică sunt obligate să respecte prerogativele dreptului de
proprietate care aparțin titularului său.
iii. Numai dreptul de proprietate este un drept complet, deoarece este singurul care conferă
titularului său exercițiul integral al tuturor prerogativelor: posesia, folosința și dispoziția;
- în cazul celorlalte drepturi reale, desprinse din dreptul de proprietate, pot fi exercitate numai
primele două atribute, dreptul de a dispune rămânând definitiv fixat în puterea titularului
dreptului de proprietate.
iv. Dreptul de proprietate este un drept exclusiv, adică titularul său este singurul îndreptățit să
exercite toate atributele pe care acesta le conferă: dreptul de a folosi un bun, dreptul de a-i
culege fructele şi dreptul de a dispune de bunul respectiv. Atributele dreptului de proprietate

60
subsumate acestui caracter sunt nu numai depline, dar și independente de oricare puteri ale altei
persoane asupra bunului respectiv.
În ipoteza în care proprietatea este dezmembrată prin transmiterea către alte persoane a
anumitor atribute ale proprietății, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat,
deoarece atributele transmise sunt exercitate de alte persoane, în temeiul unor drepturi reale
derivate din dreptul de proprietate, denumite dezmembrăminte.
De asemenea, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat și în cazul
coproprietății, deoarece dreptul de proprietate aparține și se exercită concomitent de mai mulți
titulari (coproprietari).
v. Dreptul de proprietate este un drept perpetuu (peren).
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate presupune:
- dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp - există atât timp cât bunul care
formează obiectul său există, indiferent de numărul titularilor, implicit de șirul transmisiunilor.
- dreptul de proprietate nu se pierde prin neexercitarea lui, nu este afectat de prescripția
extinctivă. Prin urmare, mijlocul de apărare a dreptului de proprietate, anume acțiunea în
revendicare, prin care proprietarul urmărește să își recapete proprietatea (prin recuperarea
bunului ce formează obiectul dreptului său de proprietate), este imprescriptibilă, adică poate
fi exercitată oricând.

3. Conținutul juridic al dreptului de proprietate

Așa cum am precizat mai sus, dreptul de proprietate este un drept complex care conferă
titularului său trei atribute sau puteri: dreptul de a stăpâni și de a folosi bunul (jus utendi),
dreptul de a-i culege fructele (jus fruendi) și dreptul de a dispune de bun (jus abutendi).
Jus utendi = dreptul de a stăpâni și folosi
- proprietarul are posibilitatea de deține, de a stăpân efectiv (fizic) bunul în materialitatea sa,
direct şi nemijlocit prin putere proprie şi în interes propriu, sau de a consimți ca stăpânirea să
fie exercitată în numele şi în interesul lui, de către o altă persoană. De ex. în temeiul
contractului de închiriere, chiriașul obține dreptul de a stăpâni, de a folosi bunul închiriat.
Jus fruendi = dreptul de a fructifica, de a obține anumite beneficii
- proprietarul utilizează bunul în propriul interes și astfel dobândește în proprietate fructele
produse de bunul său.
Jus abutendi = dreptul de a dispune suveran de bun
-proprietarul are dispoziția juridică asupra bunului, adică poate să transmită bunul (să îl vândă,
să îl doneze, să îl abandoneze), sau să constituie asupra bunului anumite drepturi reale în
favoarea altor persoane (să constituie o garanție asupra bunului, cum ar fi un gaj sau o ipotecă);
- proprietarul poate să dispună de bun în materialitatea lui, să acționeze asupra substanței lui
(să transforme, să consume sau să distrugă bunul) cu respectarea reglementărilor în vigoare.
Dreptul de dispoziție reprezintă atributul esențial și definitoriu al proprietății de care nu
poate fi lipsită, în caz contrar, dreptul de proprietate încetează să existe ca atare.

4. Formele de proprietate
Potrivit dispozițiilor legii, în funcție de specificul interesului sau al utilizării bunurilor,
dreptul de proprietate îmbracă două forme, anume: proprietatea publică și proprietatea
privată (Art.136, alin.(1) din Constituția României, coroborat cu Art.552 din Codul civil).
Astfel:
I. bunurile care sunt de uz sau de interes public intră în proprietatea publică,
II. bunurile care sunt de uz sau de interes privat intră în proprietatea privată.

61
 I. Proprietatea publică

 Art.136, alin.(2) din Constituție și Art.554 din Codul civil

Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege.
Titulari - statul sau unitățile administrativ-teritoriale (județe, municipii, orașe, comune.)
Niciun alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al dreptului de
proprietate publică
Aceste bunuri pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot
fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de
utilitate publică. Faptul că persoane juridice de drept public primesc în administrare bunuri din
proprietatea publică sau că acestea se dau în concesiune altor subiecte de drept nu înseamnă că
dreptul de proprietate publică se exercită de aceste persoane; nu trebuie confundat dreptul de
proprietate cu dreptul de administrare sau cu dreptul de concesiune.

Obiectul exclusiv al proprietății publice (art.136, alin.(3) Constituția României coroborat cu

Art.859, alin.(1) C.civ.)
Bunurile care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public,
o fac parte din domeniul public :
= bogățiile de interes public ale subsolului,
= spațiul aerian,
= apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național,
= plajele,
= marea teritorială,
= resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum şi
= alte bunuri stabilite de legea organică.
o fac parte din domeniul privat statului ori unităților administrativ-teritoriale:
- toate celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale
Distingem între :
- domeniul public național,
- domeniul public județean și
- domeniul public local.

Regim juridic (regulile aplicabile) al bunurilor proprietate publică (art.136, alin.(4) Constituția
României):
 sunt inalienabile = netransmisibile, adică sunt scoase din circuitul civil
- nu pot fi înstrăinate altor persoane
- proprietatea publică trebuie exercitată integral, ea nu poate fi dezmembrată în drepturi reale,
anume: uzufructul, uzul, abitaţia, servitutea sau superficia.
 sunt imprescriptibile = dreptul de proprietate publică este perpetuu
- proprietatea publică este imprescriptibilă extinctiv = nu se pierde prin neexercitare, cât
- proprietatea publică este imprescriptibilă achizitiv = nu poate fi dobândită de altă persoană,
de ex. o persoană care „a pus stăpânire” pe o bancă din parc nu poate deveni proprietara acelui
bun care aparține proprietății publice a localității.
- proprietatea publică nu se stinge prin neuz și nu poate fi dobândită de terți prin uzucapiune
sau, după caz, prin posesia de bună-credință asupra bunurilor mobile. (Art.861, alin.(2) C.civ.)
 sunt insesizabile = nu pot fi executate silit de creditori
- în cazul în care împotriva statului sau al unității administrativ-teritoriale s-a început
executarea silită, vor fi urmărite bunurile acestora care fac parte din domeniul privat al statului
sau al unității administrativ-teritoriale.
62
Reiese de aici faptul că statul sau unitatea administrativ-teritorială are două domenii:
- domeniul public=proprietatea publică
- domeniul privat=proprietatea privată
Pe de altă parte, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului
de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă.

Definiția dreptului de proprietate publică

Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități
administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de
uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de
lege. (Art.858 C.civ.)

Exercitarea dreptului de proprietate publică

- Dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite stabilite de lege, în măsura în
care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
afectate.

Dreptul de proprietate publică se dobândește:

- prin achiziție publică, efectuată în condițiile legii;
- prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii;
- prin donație sau legat, acceptat în condițiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința
dispunătorului, devine de uz ori de interes public;
- prin convenție cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința dobânditorului,
devine de uz ori de interes public;
- prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din
domeniul privat al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în
condițiile legii;
- prin alte moduri stabilite de lege.

Stingerea dreptului de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică se stinge:
- dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat,
- dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Drepturile reale corespunzătoare proprietății publice sunt :
i. dreptul de administrare,
ii. dreptul de concesiune și
iii. dreptul de folosință cu titlu gratuit.

i. Dreptul de administrare
Dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau,
după caz, a consiliului local, care au obligația de a controla controlează modul de exercitare a
dreptului de administrare.
- Dreptul de administrare aparține regiilor autonome sau, după caz, autorităților administrației
publice centrale sau locale și altor instituții publice de interes național, județean ori local.
Titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în
condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire.
- Dreptul de administrare încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică sau prin
actul de revocare emis, în condițiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a
constituit.

63
ii. Dreptul de concesiune
Dreptul de concesiune se acordă oricărei persoane fizice sau juridice (denumită concesionar) în
temeiul unui contract de concesiune.
- Concesionarul are dreptul și, în același timp, obligația de exploatare a bunului, în schimbul
unei redevențe și pentru o durată determinată, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și a
contractului de concesiune, în conformitate cu procedura de concesionare. De asemenea,
fructele, precum și, în limitele prevăzute de lege și în actul de constituire, productele bunului
concesionat revin concesionarului
- Concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura
exploatarea bunului.
- Cu toate acestea, sub sancțiunea nulității absolute, concesionarul nu poate înstrăina și nici
greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea
concesiunii și care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate concedentului la
încetarea, din orice motive, a concesiunii.
În toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune este supusă controlului din partea
concedentului, în condițiile legii și ale contractului de concesiune.

iii. Dreptul de folosință cu titlu gratuit

- Dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică se acordă, cu titlu gratuit, pe termen
limitat, în favoarea instituțiilor de utilitate publică.
- În lipsa unor dispoziții contrare în actul de constituire, titularul nu beneficiază de fructele
civile ale bunului.

Titularul dreptului de proprietate publică are obligația de a apăra în justiție proprietatea

publică.
Drepturile reale corespunzătoare proprietății publice sunt apărate de titularul lor în cadrul unei
acțiuni confesorie

II. Proprietatea privată

 Art.136, alin.(5) din Constituție și Art.553 din Codul civil

Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice.
Titulari:
- orice persoană fizică sau orice persoană juridică
- statul sau unitățile administrativ-teritoriale cu privire la bunurile care alcătuiesc domeniul
privat al acestora
= în domeniul privat intră și moștenirile vacante și imobilele cu privire la care s-a renunțat la
dreptul de proprietate (art.562 alin.(2) C.civ.)

Obiectul al proprietății private - Bunurile de uz sau de interes privat

Regim juridic (regulile aplicabile) al bunurilor proprietate privată (art.533, alin.(4) C.civ.):
 sunt și rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel.
rezultă că:
- pot fi înstrăinate (= sunt alienabile),
- pot face obiectul unei executări (urmăriri) silite (= sunt sesizabile) și
- pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege, inclusiv prin uzucapiune (= sunt
prescriptibile achizitiv).

64
Moduri de dobândire a dreptului de proprietate privată
Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală
sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul
bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre
judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși. În cazurile
prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ.

i. Convenția (sau contractul)

Convenția reprezintă cel mai important mod de dobândire a dreptului de proprietate, fiind
prin ea însăși constitutivă sau translativă de drepturi reale.

ii. Moștenirea (sau succesiunea) legală sau testamentară

Transmiterea dreptului de proprietate în cazul în care titularul său a încetat din viață se
realizează în două modalități:
- moștenirea legală = proprietatea se transmite moștenitorilor legali în conformitate cu regulile
stabilite prin lege
- moștenirea testamentară = proprietatea se transmite în conformitate cu testamentul (=)
întocmit de proprietar către persoanele menționate în acest act de ultimă voință.
Ca moment al transmiterii patrimoniului, succesiunea se deschide la decesul titularului său,
iar acceptarea ei depinde de voința moștenitorilor care au dreptul de a-și exprima opțiunea lor
succesorală.

iii. Accesiunea
Prin accesiune, proprietarul unui bun devine și proprietarul bunurilor care se alipesc acestui
bun, denumit principal, ori se încorporează în acesta. (Art.567 C.civ.)
În funcție de modul în care se realizează, distingem între:
- accesiunea naturală = unirea sau încorporarea este cauzată de un eveniment natural,
- accesiunea artificială= unirea sau încorporarea rezultă din fapta proprietarului ori a unei alte
persoane. (Art.568 C.civ.)
În funcție de natura bunului principal:
- accesiunea imobiliară = bunul este imobil, de regulă un teren, şi
- accesiunea mobiliară.

iv. Uzucapiunea
Uzucapiunea sau prescripția achizitivă este acel mod de dobândire a proprietății prin
stăpânirea efectivă și neîntreruptă a unui imobil de către o persoană care nu are calitatea de
proprietar o anumită perioadă de timp și cu întrunirea anumitor condiții prevăzute de lege.
De fapt, ca efect al uzucapiunii o posesorul care NU este proprietar dobândește dreptul de
proprietate în timp ce proprietarul care NU posedă (stăpânește) imobilul își pierde dreptul de
proprietate. În acest fel, prin uzucapiune, în mod indirect este sancționat (fostul) proprietar,
care, prin pasivitatea lui, a făcut ca timp îndelungat bunul să se afle în posesia unei alte
persoane care s-a comportat ca proprietar.
Prin urmare, uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății (pentru posesor) și un
mod de transmiterea a proprietății.

v. Posesia de bună-credință în cazul bunurilor mobile și al fructelor

Persoana care deține bunurile mobile fiind convins că este îndreptățit să le aibă, devin
proprietatea acesteia.

vi. Ocupațiunea
65
 Ocupațiunea constituie un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate prin luarea
în posesie a unor bunuri ce nu aparțin nimănui, care intră în patrimoniul dobânditorului liber de
orice sarcină din trecut.
Prin ocupațiune pot fi dobândire în proprietate numai bunuri mobile corporale, bunurile
imobile nu pot fi dobândite în acest mod.

vii. Tradițiunea (=predarea materială)

Tradițiunea este un mod voluntar de dobândire a dreptului de proprietate care constă în
predarea (=remiterea) bunului de transmițător către dobânditor în anumite condiții stabilite de
obiceiul locului.

viii. Hotărârea judecătorească

De regulă, în temeiul hotărârilor judecătorești nu pot fi dobândite drepturile reale, întrucât
aceste acte jurisdicționale au un caracter declarativ și nu translativ, instanța doar recunoaște
dreptul de proprietate preexistent în beneficiul uneia dintre părțile din proces.
În mod excepțional, pot fi dobândite drepturi reale doar prin hotărâri judecătorești
constitutive sau atributive de drepturi, cum este spre exemplu ordonanța de adjudecare ca act
final al vânzării desfășurată în cadrul procedurii executării silite prin licitație publică. Prin
ordonanța de adjudecare dreptul de proprietate este transmis adjudecatarului care devine
proprietarul bunului adjudecat.

ix. Actul administrativ

În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act
administrativ, cum ar fi procesul verbal de punere în posesie ca urmare a reconstituire a
dreptului de proprietate. (Art.557, alin.(1) și (2) C.civ.)
x. Înscriere în Cartea funciară
Dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se dobândește numai în momentul în care
acesta este întabulat, adică înscris în Cartea funciară.

Exercitarea dreptului de proprietate privată (Art.556 și Art.559 C.civ.)

- Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale, corporale ale bunului care
formează obiectul său, cu îngrădirile stabilite prin lege.
- Proprietarul poate stabili anumite limite ale exercitării dreptului de proprietate, în
conformitate cu prevederile legale.
- Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate.
- Dreptul de proprietate asupra terenului se întinde și asupra subsolului și a spațiului de
deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale. Proprietarul poate face, deasupra și în
subsolul terenului, toate construcțiile, plantațiile și lucrările pe care le găsește de cuviință, în
afară de excepțiile stabilite de lege, și poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar
produce. Însă, el este obligat să respecte, în condițiile și în limitele determinate de lege,
drepturile terților asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor și apelor subterane,
lucrărilor și instalațiilor subterane și altora asemenea.

Proprietatea comună
Dreptul de proprietate privată poate fi exercitat în comun de 2 sau mai mulți titulari, în
temeiul unui act juridic sau al altui mod de dobândire prevăzut de lege.

Proprietatea comună poate fi:

 proprietatea pe cote-părți (coproprietatea)
 proprietatea în devălmășie (devălmășia)
66
Coproprietatea
- Fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părți din dreptul de proprietate și poate
dispune în mod liber de aceasta în lipsă de stipulație contrară.
- Coproprietarii vor împărți beneficiile (inclusiv fructele produse de bunul comun) și vor
suporta sarcinile coproprietății, proporțional cu cota lor parte din drept.

Devălmășia
- Dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre
acestea să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau
bunurilor comune.

Partajul
Proprietatea comună poate înceta prin partaj, care poate fi cerut oricând, de regulă.
Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condițiile legii.

Dreptul de proprietate privată poate fi apărat prin:

- acțiunea în revendicare = proprietarul are dreptul de a-și revendica bunul de la posesor sau
de la o altă persoană care îl deține fără drept.
- acțiunea negatorie = proprietarul poate intenta această acțiune contra oricărei persoane
care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului
său.
În situația în care bunul este distrus, sau dispare, proprietarul este cel care suportă paguba
rezultată în acest fel. Cu alte cuvinte, proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta
n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel. (Art.558 C.civ.)
Stingerea dreptului de proprietate privată (Art.562 C.civ.)
Dreptul de proprietate privată se stinge în cazul în care:
- bunul piere, (= nu mai există),
- bunul este confiscat întrucât a fost destinat sau folosit pentru săvârșirea unei infracțiuni ori
contravenții sau a fost obținut ca urmare a acestor fapte,
- bunul mobil este abandonat,
- proprietarul renunță la un bun imobil, prin declarație autentică de renunțare, care este înscrisă
în Cartea funciară.
- intervine exproprierea pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă și
prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar și expropriator.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată

Atributele dreptului de proprietate: posesia, folosința și dispoziția sunt, de regulă, exercitate
de proprietar în plenitudinea lor.
Însă, este posibil ca aceste atribute să fie desprinse din dreptul de proprietate formând
drepturi reale distincte, denumite dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, și să fie
exercitate de alte persoane decât proprietarul
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt drepturi reale principale, exercitate asupra
bunurilor altuia, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului, care se constituie sau dobândesc
prin desprinderea ori limitarea unor atribute ale dreptului de proprietate.
Sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: dreptul de superficie, dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație și dreptul de servitute.

i. Superficia

67
= este dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul
acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință. (Art.693, alin (1)
C.civ.)
Așadar, dreptul de superficie este acel drept real ce rezultă din dreptul de proprietate pe
care îl are o persoană (denumită superficiar) asupra construcțiilor, plantațiilor sau a altor lucrări
ce se află pe suprafața sau în subsolul unui teren care aparține unei alte persoane, teren asupra
căruia superficiarul dobândește un drept de folosință.
- Dreptul de superficie se exercită în limitele suprafeței de teren pe care este construită clădirea
și suprafeței de teren necesară exploatării construcției edificate.
- Dreptul de superficie se poate constitui pe o durată de cel mult 99 de ani. La împlinirea
termenului, dreptul de superficie poate fi reînnoit.
- Dreptul de superficie se stinge prin radierea din cartea funciară, pentru una dintre următoarele
cauze:
a) la expirarea termenului;
b) prin consolidare, dacă terenul și construcția devin proprietatea aceleiași persoane;
c) prin pieirea construcției, dacă există stipulație expresă în acest sens;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.

ii. Uzufructul
= este dreptul de a folosi bunul altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca
proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța. (Art.703 C.civ.)
Așadar, dreptul de uzufruct implică segmentarea dreptului de proprietate, în sensul că
uzufructuarului (titularul dreptului de uzufruct) îi revin prerogativele de a folosi lucrul şi de a-i
culege fructele, iar proprietarului (numit nud proprietar) îi rămâne prerogativa dispoziției.
- Dreptul de uzufruct poate fi exercitat asupra oricăror bunuri mobile sau imobile, corporale ori
incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din acestea.
- Dreptul de uzufruct se poate constitui;
cel mult pe durata vieții persoanei fizice în favoarea căruia s-a constituit, denumită
uzufructuar (=uzufruct viager),
pe o durată de cel mult30 de ani, dacă uzufructuarul este o persoană juridică
- Dreptul de uzufructul se stinge prin:
a) moartea uzufructuarului ori, după caz, încetarea personalității juridice;
b) ajungerea la termen;
c) consolidare, atunci când calitatea de uzufructuar și de nud proprietar se întrunesc în
aceeași persoană;
d) renunțarea la uzufruct;
e) neexercitare timp de 10 de ani sau, după caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului unei
creanțe.
f) la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzează de folosința bunului,
aduce stricăciuni acestuia ori îl lasă să se degradeze.
g) în cazul în care bunul a fost distrus în întregime dintr-un caz fortuit.

iii. Dreptul de uz și Dreptul de abitație

Dreptul de uz este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele
naturale şi industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale (art. 749 C.civ.).
- Dreptul de uz este o varietate a dreptului de uzufruct, deosebirea faţă de acesta constând in
aceea că titularul dreptului de uz nu are dreptul de a culege fructele decât pentru nevoile sale şi
ale familiei sale.
Dreptul de abitaţie este un drept de uz ce are ca obiect o locuință, titularul dreptului de
abitație având dreptul de a locui în locuința nudului proprietar împreună cu soţul şi copiii săi,
68
chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitația, precum şi
cu părinţii ori alte persoane aflate in întreținere (art.750 C.civ.).
- Dreptul de uz ori de abitație nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu
poate fi închiriat sau, după caz, arendat.

iv. Servitutea
= este sarcina care grevează un imobil, denumit fond aservit, pentru uzul sau utilitatea
imobilului unui alt proprietar, denumit fond dominant. (Art.755, alin.(1) C.civ)
- Utilitatea rezultă din destinația economică a fondului dominant sau constă într-o sporire a
confortului acestuia.
Sunt prevăzute de lege:
- servitutea de trecere, servitutea apei de ploaie, servitutea de vedere etc.
- Servituțile se sting prin radierea lor din cartea funciară pentru una dintre următoarele cauze:
a) consolidarea, atunci când ambele fonduri ajung să aibă același proprietar;
b) renunțarea proprietarului fondului dominant;
c) ajungerea la termen;
d) răscumpărarea;
e) imposibilitatea definitivă de exercitare;
f) neuzul timp de 10 de ani;
g) dispariția oricărei utilități a acestora.
h) prin exproprierea fondului aservit, dacă servitutea este contrară utilității publice căreia îi
va fi afectat bunul expropriat.
Apărarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate prin acțiune confesorie 42 (Art.696
C.civ), care poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului,
chiar și a proprietarului. Dreptul la acțiune este imprescriptibil.

42
OUG nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbre, Art. 4.(2) - Taxa judiciară de timbru pentru acțiunile care au
ca obiect un dezmembrământ al dreptului de proprietate se calculează la o valoare stabilită la 20% din valoarea
bunului asupra căruia poartă dezmembrământul. În cazul cererilor care au ca obiect servituți taxa judiciară de
timbru se calculează prin raportare la 20% din valoarea imobilului asupra căruia se solicită constituirea servituții.
69
 Secţiunea II

Obligaţiile

I. Noțiune
Obligația este legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație
creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată. (art.1.164 Cod civil).
În sens restrâns, obligaţia reprezintă îndatorirea subiectului pasiv(titularul obligației) de
a avea o anumită conduită (de a săvârşi o acţiune sau de a se abţine de la săvârşirea unei
acţiuni), corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, şi care, în caz de nevoie, poate fi
impusă prin forța coercitivă a statului.
Din definiție rezultă că obligația presupune, întotdeauna, o îndatorire a subiectului pasiv
(iar nu o posibilitate, o opțiune), care prezintă următoarele trăsături.
- îndatorirea subiectului pasiv constă într-o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv
corelativ;
- îndatorirea subiectului pasiv poate consta într-o acțiune sau, după caz, într-o abținere;
- în caz de nevoie, îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv prin forța coercitivă a statului.
În sens larg, prin „obligaţie” se înţelege raportul juridic în care o persoană (denumită
creditor) este ţinută să dea, să facă sau să nu facă ceva, în favoarea altei persoane (denumită
debitor), sau cu alte cuvinte, raportul obligațional în cadrul căruia o persoană are puterea de a
cere altei persoane îndeplinirea unei anumite prestaţii.

II. Clasificare

1. în funcție de obiectul lor sunt: obligații de a da, obligații de a face şi obligații de a nu face
 obligația de a da = este îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real.
„a da” nu înseamnă „a preda”.
de exemplu:
- obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut
cumpărătorului este o obligație de a da, care nu trebuie confundată cu obligația de a preda în
materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind o obligație de a face.
- obligația de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de bani
de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta
dreptul de creanță al acestuia din urmă.43
 obligația de a face = este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu
sau de a preda un lucru (orice prestație pozitivă)
de exemplu, sunt obligații de a face:
- obligația locatorului de a pune la dispoziția locatarului lucrul închiriat,
- obligația de a preda lucrul donat,
- obligația de a presta întreținere în temeiul contractului de întreținere etc.
 obligația de a nu face = îndatorirea subiectului pasiv de a se abține de la o acțiune sau
de la anumite acțiuni.
43
Regula : transmiterea dreptului real prin contract se realizează în chiar momentul încheierii contractului,
Excepții : există obligații de a da ce se mențin şi după încheierea contractului, cum ar fi:
- ipoteza în care părțile convin ca transferul proprietății asupra unui bun individual determinat (nefungibil) să
opereze la un moment ulterior celui realizării acordului de voință;
- cazul vânzării unor bunuri de gen (fungibile) etc.
70
Conținutul obligației de a nu face diferă după cum obligaţia este corelativă unui drept absolut
sau unui drept relativ.
i. obligația de a nu face corelativă unui drept absolut = îndatorirea generală de a nu face
nimic de natură a aduce atingere acestui drept,
de ex.
- obligația ce revine oricărei persoane de a nu stânjeni exercițiul dreptului de proprietate al
titularului unui asemenea drept;
- obligația proprietarului fondului aservit de a nu face nimic de natură a diminua sau îngreuna
exercițiul servituții;
ii. obligația de a nu face corelativă unui drept relativ = este îndatorirea subiectului pasiv
de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abținere.
de ex.
- obligația pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un anumit bun până când nu va
efectua plata către împrumutător,
- obligația depozitarului de a nu se folosi de lucrul depozitat,
- obligația asumată de un comerciant fată de un alt comerciant de a nu exercita un comerț
concurent etc.
importanța clasificării:
- calificarea unor acte juridice,
- posibilitatea aducerii la îndeplinire silită a obligațiilor.

2. în funcție de obiectul lor sunt și: obligații pozitive şi obligații negative

 obligațiile pozitive = implică o acțiune (obligația de a da şi obligația de a face).
 obligațiile negative = presupun o abținere (obligația de a nu face).
importanța clasificării:
punerea în întârziere a debitorului = una dintre condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se
putea acorda daune-interese creditorului ca urmare a neexecutării obligației ori a executării cu
întârziere sau necorespunzătoare a obligației:
- în cazul încălcării unei obligații de a nu face, debitorul este de drept în întârziere
(art.1523 alin.(2) lit.b) teza finală C. civ.),
- pe când, în cazul încălcării unei obligații pozitive este necesară punerea în întârziere a
debitorului (art.1528 alin.(2) C. civ.).

3. în funcție de întinderea obligației distingem: obligații de rezultat şi obligații de mijloace

 obligațiile de rezultat (numite şi obligații determinate) = constau în îndatorirea
debitorului de a obține un rezultat determinat.
- obligațiile de rezultat se caracterizează prin faptul că obligația este strict precizată sub
aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-și îndatorirea ca, desfășurând o
anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit.
Potrivit art.1481 alin.(1) C. civ., „în cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure
creditorului rezultatul promis”.
 obligațiile de mijloace (denumite și obligații de prudență şi diligență) constau în
îndatorirea debitorului de a depune toate eforturile (diligenţele) pentru atingerea unui
anumit rezultat, fără a se obliga la însuși rezultatul preconizat.
Art.1481 alin.(2) C. civ. precizează că „în cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să
folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”.
De exemplu, obligația medicului de a depune toate eforturile pentru vindecarea unui pacient,
însă neatingerea rezultatului urmărit nu reprezintă automat neîndeplinirea obligației.

71
 Potrivit art.1481 alin.(3) C. civ., pentru a se stabili dacă o obligație este de mijloace sau
de rezultat, se va tine seama de:
- modul în care obligația este stipulată în contract;
- existența și natura contraprestației și celelalte elemente ale contractului;
- gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
- influența pe care cealaltă parte o are asupra executării obligației.
importanța clasificării :
sub aspect probatoriu,
- în cazul obligației de rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăși, o
prezumție de vinovăție a debitorului,
- în cazul unei obligații de mijloace, neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o
asemenea prezumție, ci creditorul are sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că
debitorul nu a depus toată stăruința pentru îndeplinirea obligației asumate.

4. în funcție de opozabilitatea lor: obligații obișnuite, obligații scriptae in rem și obligații

propter rem
 obligația obișnuită = incumbă (revine) debitorului față de care s-a născut;
= cu alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă) „între
părți”,
 obligația scriptae in rem (numită și obligație opozabilă și terților44) = este strâns
legată de un lucru, astfel încât creditorul își poate realiza dreptul său numai dacă
titularul actual al dreptului real asupra lucrului respectiv va fi obligat să îi respecte acest
drept, deși nu a participat direct și personal la formarea raportului obligațional.
= obligația scriptae in rem este acea obligație care se naște în legătură cu un lucru și care își
produce efectele și asupra unei terțe persoane care dobândește ulterior un drept real asupra
lucrului respectiv, chiar dacă această persoană nu a participat in vreun fel la nașterea raportului
juridic ce are în conținut acea obligație.
Un exemplu de o asemenea obligație ne este oferit de art.1811 C. civ. care, pentru ipoteza
în care, în contractul de locațiune (=închieriere) nu s-a stipulat încetarea acestuia în cazul
înstrăinării bunului (art.1812 alin.(1) şi (2) C. civ.), prevede că, dacă bunul dat în locațiune este
înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:
a) în cazul imobilelor înscrise în Cartea funciară, dacă locațiunea a fost notată în Cartea
funciară;
b) în cazul imobilelor neînscrise în Cartea funciară, dacă data certă a locațiunii este anterioară
datei certe a înstrăinării;
c) în cazul mobilelor supuse unor formalități de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste
formalități;
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosința
locatarului.
 obligația propter rem (numită și obligație reală45) = incumbă, în temeiul legii sau chiar
al convenției părților, deținătorului unui lucru, pentru rațiuni precum: protecția unor
lucruri de importanță națională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calități ale
unor lucruri importante, existența unor raporturi de bună vecinătate etc.
Exemple de obligații propter rem menţionăm:

44
Terț=străin; de regulă un raport juridic se încheie între 2 persoane (primus și secundus), iar cea de a treia
persoană (tertius) este străin de raportul juridic, este un terț.
45
N.B. denumirea de obligație reală nu trebuie să ducă la concluzia că ar fi vorba de obligația corelativă unui
drept real (printre altele, și datorită împrejurării că îndatorirea nu incumbă oricărei persoane, ci numai
deținătorilor lucrurilor respective).
72
- îndatorirea deținătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecția solului
(art.74 din Legea nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare);
- obligația de grănițuire (art.560 C. civ.);
- obligația proprietarului de conservare a clădirii constând în asigurarea întreținerii spațiului
care constituie bunul principal, astfel încât clădirea să se păstreze în stare bună (art.655 C. civ.)
etc.

5. în funcție de existența sancțiunii: obligații perfecte și obligații imperfecte

 obligația perfectă = beneficiază integral de sancțiune juridică,
sancțiunea juridică = constă în situația în care dacă debitorul nu îndeplinește obligația,
creditorul poate obține concursul forței coercitive a statului pentru executarea ei (adică, îl dă în
judecată pe debitor, iar instanța îl obligă să execute obligația).
 obligația imperfectă = nu mai beneficiază de sancțiune, drept pentru care
executarea lor nu se poate obține pe calea executării silite,
Un exemplu de obligație civilă imperfectă este prevăzut de art.2.264 alin.(1) C. civ., în cazul
contractului de joc sau prinsoare: „pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc
sau de pariu nu există drept la acțiune". De asemenea, art.2.264 alin.(2) C. civ. prevede că cel
care pierde nu poate să ceară restituirea plății făcute de bunăvoie, cu excepția fraudei sau a
cazului în care acela care a plătit era lipsit de capacitate de exercițiu ori avea capacitate de
exercițiu restrânsă.
Așadar, protecția juridică a obligației imperfecte nu poate fi obținută pe calea ofensivă a
acțiunii, însă dacă debitorul unei obligații imperfecte, deși nu putea fi constrâns prin
intermediul forței coercitive a statului să execute acea obligație, a executat-o totuși de
bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl acționeze in judecată pe fostul său creditor pentru a
obține restituirea prestației executate de bunăvoie. Astfel, art.2.506 alin.(3) C.civ., prevede că
„cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are
dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul
prescripției era împlinit”.

6. în funcție de structura raportului obligațional deosebim: obligații pure și simple, obligații

simple şi obligații complexe.
 obligațiile pure și simple:
= obligațiile pure și simple nu sunt susceptibile de modalități.
 obligațiile simple:
= obligații simple nu sunt afectate de modalități și poate fi executată imediat, din proprie
inițiativă sau la cererea creditorului.
 obligațiile complexe sunt:
- obligațiile cu pluralitate de părți (obligații divizibile, obligații solidare şi obligații
indivizibile);
o obligații divizibile (sau conjuncte) = se stabilesc între mai mulți creditori sau mai mulți
debitori între care, după caz, fie creanța (dacă este pluralitate activă) fie datoria (dacă
este pluralitate pasivă) se divide de plin drept. Fiecare creditor poate pretinde numai
partea sa din creanță, iar fiecare debitor este obligat să execute numai partea sa de
datorie. În dreptul nostru, divizibilitatea obligațiilor constituie regula.
o obligații indivizibile = pot fi executate numai în întregime, fie datorită naturii obiectului
ei, fie datorită voinței părților.
o obligațiile solidare =sunt acele obligații cu pluralitate de subiecte în cazul cărora:

73
 - oricare creditor solidar poate cere debitorului comun întreaga datorie (solidaritate activă46),
sau
- oricare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestației datorată
creditorului comun (solidaritate pasivă)47.
De regulă, în raporturile dintre neprofesioniști solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie să
fie stipulată expres de părți. Dimpotrivă, în raporturile dintre profesioniști, în care sunt
implicați mai mulți debitori, solidaritatea se prezumă.

- obligațiile cu pluralitate de obiecte (obligații alternative şi obligații facultative):

o obligații alternative = obiectul lor constă în două sau mai multe prestații, dintre care, la
alegerea uneia dintre părți executarea unei singure prestații duce la stingerea obligației,
(art.1.461 - 1.467 C. civ.),
De exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului un computer sau o tabletă. Fie că va
preda computerul, fie că va preda tableta, el va fi liberat prin executarea uneia dintre aceste
două prestații.
o obligații facultative = debitorul se obligă la o singură prestație (iar creditorul poate
solicita numai executarea acesteia), cu facultatea pentru el de a se libera executând
o altă prestație determinată (art.1.468 C.civ.)
Spre exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului un computer, stabilindu-se însă că se
va putea libera plătind suma de 2.000 de lei.

- obligațiile afectate de modalități (obligații afectate de termen şi obligații afectate de

condiție48):
 Termenul este acel eveniment viitor și sigur ca realizare, care fie amână executarea unei
obligații, fie determină stingerea acesteia;
 Condiția este un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde însăși
existența obligației.

7. Alte clasificări
i. După izvorul lor, se deosebesc:
- obligațiile stabilite prin acte juridice unilaterale;
- obligațiile ce sunt stabilite în contracte;
- obligațiile născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii;
- obligațiile izvorâte din fapte licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără
justă cauză).

ii. după cum pot fi exprimate sau nu în bani, distingem:

- obligații pecuniare (patrimoniale);
- obligații de altă natură (nepatrimoniale).

46
Solidaritatea activă se poate stabili numai printr-un act juridic – convenţie sau testament – niciodată prin lege.
Spre deosebire de solidaritatea activă, solidaritatea pasivă poate fi stabilită nu numai prin voinţa părţilor, dar şi
prin lege (denumită solidaritatea legală).
47
Creditorul comun poate pretinde plata în întregime a datoriei de la oricare dintre debitori, la alegera lui. Îl va
alege, fireşte, pe cel mai solvabil. Aceasta înseamna ca solidaritatea pasivă reprezintă un avantaj important pentru
creditor: el nu mai este supus riscului insolvabilităţii vreunuia dintre debitori, ci are posibilitatea de a-şi recupera
întrega datorie de la un singur debitor, cel care are posibilitatea de a executa datoria. Riscul insolvabilităţii
celuilalt sau celorlalţi debitori va fi suportat de codebitorul care a achitat datoria şi nu de creditor, ca în cazul
obligaţiilor divizibile.
48
denumite şi obligații condiționale.
74
 Modalitățile obligațiilor

Termenul 49
Este evenimentul viitor și sigur care afectează executarea sau stingerea obligației.

Dacă un eveniment pe care părțile îl consideră ca fiind un termen nu se realizează, obligația

devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă.

Modalități de stabilire a termenului

 Termenul poate fi prevăzut de lege, ori stabilit de părți sau de instanță. 50
Instanța stabilește termenul la cererea uneia dintre părți, atunci când părțile convin să amâne
stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili și când, după o durată
rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit.
Instanța poate să fixeze termenul ținând seama de natura obligației, de situația părților și de
orice alte împrejurări. Instanța poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura
sa, obligația presupune un termen și nu există nicio convenție prin care acesta să poată fi
determinat.

Categorii de termene:
a) Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată executarea
(scadența) obligației.
 Acest termen are ca efect amânarea exercitării drepturilor şi executării obligațiilor într-
un anumit interval de timp. (de ex.: vânzarea pe credit).
b) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligația se stinge.
 Acest termen stabilește durata de timp în care există raportul obligațional.
 Creditorul nu poate cere debitorului să își execute obligația înainte de împlinirea
termenului, dar dacă debitorul a executat de bunăvoie și în cunoștință de cauză înainte
de împlinirea termenului acesta din urmă nu poate să ceară restituirea prestației
executate înainte de termen.

Beneficiarul termenului
În general, termenul este stabilit în beneficiul (în favoarea) debitorului, cu excepția
situațiilor în care termenul a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părți, potrivit
dispozițiilor legale sau celor stabilite de părți (creditor și debitor).
Debitorul nu mai beneficiază de termen (=decade din beneficiul termenului) dacă:
- se află în stare de insolvabilitate51 sau, după caz, de insolvență declarată în condițiile legii,
- precum și atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă gravă:
- diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului sau
- nu constituie garanțiile promise.

49
Art.1.411- Art.1.420. C. civ.
50
Instanța nu poate impune un termen ori de câte ori, potrivit legii sau contractului, debitorul sau, după caz,
titularul unui drept ori facultăți trebuie să execute o obligație sau o prestație, să accepte ori să exercite un drept sau
o facultate ori, după caz, să adere la un contract, deși nici legea și nici contractul nu prevăd un termen în acest
scop.
51
Starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii,
executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se
constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a
debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și
altele asemenea.
75
- ajunge în situația de a nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data
încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esențial al
condiției și posibilitatea sancțiunii decăderii, precum și să fi existat un interes legitim pentru
creditor să considere condiția respectivă drept esențială.
În cazul în care debitorul renunță la termen sau este decăzut din beneficiul termenului
obligația se transformă într-o obligație pură și simplă și trebuie să fie executată imediat, adică
devine exigibilă de îndată.
Dacă obligația trebuie executată de mai mulți debitori (chiar în solidar), faptul că unul
dintre ei este decăzut din beneficiul termenului nu este opozabilă celorlalți codebitori, (=nu îi
afectează pe ceilalți).

Calculul termenelor
Calculul termenelor, indiferent de durata și izvorul lor, se face în funcție de unitatea de
timp pentru care este stabilit, astfel:

1. Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani (art.2.552 C.civ._

 Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.
- Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă,
termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni.

Mijlocul lunii se socotește a cincisprezecea zi.

- Dacă termenul este stabilit pe o lună și jumătate sau pe mai multe luni și jumătate, cele 15
zile se vor socoti la sfârșitul termenului.

2. Termenul stabilit pe zile (art.2.553 C.civ.)

 Când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului.
- Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile.
- Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă,
termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru.

3. Termenul stabilit pe ore (art.2.555 C.civ.)

 Când termenul se stabilește pe ore, nu se iau în calcul prima și ultima oră a
termenului.

Amânarea (=prorogarea) termenului (art.2.554 C.civ.)

Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul
primei zile lucrătoare care îi urmează.

Efectuarea actelor în termenul stabilit (art.2.556 C.civ.)

Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost
predate oficiului poștal sau telegrafic, ori la un serviciu de curierat rapid sau la un serviciu
specializat de comunicare, înființate potrivit legii, cel mai târziu în ultima zi a termenului,
până la ora când încetează în mod obișnuit activitatea la acel oficiu.

76
Condiția52
Este un eveniment viitor și nesigur care afectează eficacitatea unei obligații sau care
desființează o obligație.

Categorii de condiții:
a) Condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației.
 condiția suspensivă este acel eveniment de care depinde nașterea raportului
obligațional. (de ex.: îţi vând autoturismul meu dacă mă voi angaja.)
b) Condiția este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desființarea obligației.
 condiția rezolutorie este acel eveniment a cărui realizare duce la stingerea raportului
obligațional. (de ex.: contractul se desființează cu efect retroactiv dacă vânzătorul va fi
eliberat din funcția pe care o deține.)
Condiția se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadența obligațiilor principale
precedă momentul la care condiția s-ar putea îndeplini.

Condiții care Nu sunt valabile:

- condițiile imposibile, ilicite sau imorale
- condițiile pur potestative adică condițiile ce depind depinde exclusiv de voința debitorului

Constatarea îndeplinirii condiției:

= îndeplinirea condiției se apreciază după criteriile stabilite de părți sau pe care acestea este
probabil să le fi avut în vedere după împrejurări.
Partea interesată poate cere oricând instanței să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiției.
De asemenea, partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiția este liberă să
renunțe unilateral la aceasta atât timp cât condiția nu s-a îndeplinit. Renunțarea la condiție face
ca obligația să fie simplă.

Efectele îndeplinirii condiției

Regula : Condiția îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, adică de la data
încheierii raportului juridic până la momentul împlinirii condiției (retroactiv=pentru trecut)
Excepția : În cazul contractelor cu executare succesivă (de ex. contractul de închiriere) afectate
de o condiție rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulații contrare, nu are niciun
efect asupra prestațiilor deja executate.
 Atunci când condiția suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire,
debitorul este obligat la executare ca și cum obligația ar fi fost simplă. Actele încheiate
de proprietarul sub condiție suspensivă sunt valabile și, în cazul îndeplinirii condiției,
produc efecte de la data încheierii lor.
 Atunci când condiția rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire,
fiecare dintre părți este obligată să restituie celeilalte prestațiile pe care le-a primit în
temeiul obligației ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată, și sunt obligate la
restituirea prestațiilor.
Creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiției, să facă orice acte de conservare a
dreptului său.
În lipsă de stipulație sau prevedere legală contrară, fructele culese ori încasate înaintea
îndeplinirii condiției se cuvin proprietarului sub condiție rezolutorie.
Obligația afectată de condiție este transmisibilă, drepturile dobânditorului fiind însă
supuse aceleiași condiții.
52
Art.1.399- Art.1.410 C. civ.
77
 REGIMUL GENERAL AL OBLIGAȚIILOR

Indiferent de sursa lor concretă, obligațiile se supun unui regim juridic comun = format din
regulile care guvernează
(I) dinamica obligațiilor, concretizată prin:
 transformarea
 transmiterea
(II) executarea obligațiilor

(I) DINAMICA OBLIGAȚIILOR

Prin dinamica obligațiilor se înțeleg modificările care intervin în cadrul raportului

obligațional fără a avea ca efect stingerea lor în mod definitiv şi ireversibil.
Astfel, dinamica obligațiilor presupune:
i. transformarea obligațiilor se poate realiza prin
i.1. novație
i.2. delegație.
ii. transmiterea obligațiilor = se poate realiza prin:
ii.1. cesiunea de creanță,
ii. 2. subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței,
ii.3. cesiunea indirectă a datoriei.

i. Transformarea obligațiilor
Transformarea obligațiilor implică ideea de ruptură, de discontinuitate în existența
obligației. Astfel, o obligație poate fi supusă unui mecanism convențional din care să rezulte o
obligație modificată, raportat la cea inițială.
Mecanisme clasice prin care se asigură transformarea obligațiilor sunt (i.1) novația și (i.2)
delegația.

(i.1.) Novația (art.1.609-1.614 C. civ)

Novația este un contract prin care părțile sale se angajează să stingă o obligație ce există
deja concomitent cu stabilirea unei noi obligații.
Esența novației constă în transformarea vechiului raport obligațional în unul nou, voit și
diferit de primul.
În toate cazurile, novația este un mecanism juridic de natură convențională, are la bază
acordul de voință între creditor și debitor, care este esențial pentru nașterea și caracterizarea
novației.
„Novația are loc atunci când debitorul contactează față de creditor o obligație nouă, care
înlocuiește și stinge obligația inițială.” (art.1.609 alin.(1) C. Civ.)
De ex. se poate modifica cuantumul datoriei, se poate schimba obiectul prestației concrete sau
chiar persoana debitorului ori a creditorului; sau anumite elemente accidentale, cum ar fi
modalitățile obligației. Astfel, părțile acordului novator pot modifica scadența, pot introduce o
condiție nouă, care să afecteze existența obligației etc.
Tipuri
 novația obiectivă
= convenția prin care se modifică orice element al raportului obligațional inițial, cu excepția
părților lui.

78
Astfel, se poate considera novație obiectivă schimbarea cauzei, a obiectului, ori a condițiilor de
executare. În acest sens, stabilirea unui nou termen suspensiv determină stabilirea unei noi
obligații, care a fost novată obiectiv.
 novația subiectivă
= implică înlocuirea unuia sau a tuturor subiectelor raportului obligaționali. Prin urmarea dacă
părțile inițiale înțeleg să își substituie (a substitui = a înlocui) alte persoane în locul lor fie în
calitate de creditor fie de debitor, suntem în prezența unei novații subiective.
Condiții
- o precondiție a novației este tocmai preexistența unei obligații valabile.
- să existe intenția de a nova = adică intenția de a stinge obligația inițială prin transformarea ei
într-una nouă, diferită (măcar parțial) de cea veche. Cu alte cuvinte părțile acordului novator
trebuie să fie animate de intenția de a modifica juridic ceva într-un raport de obligație.
Efectele
Efectul juridic specific al novației constă în stingerea obligației inițiale și nașterea
concomitentă a unei noi obligații .
Efectul definitoriu al novației este discontinuitatea juridică între vechea și noua obligație;
în sensul că obligația inovată (=noua obligație) se deosebește de cea veche, care moare odată
cu nașterea noii obligații. Dacă părțile nu prevăd altfel, transformarea prin novație e un mijloc
de stingere a obligației fără executarea ei, care șterge orice urmă juridică a obligației inițiale și
a garanțiilor care o însoțeau.

(i.2.) Delegația (art.1.132 și art. 1.133 C. civ.)

Delegația este contractul prin care debitorul inițial (delegantul) aduce creditorului său inițial
(delegatarului) angajamentul de plată al unei alte persoane, terț față de raportul inițial de
obligație (delegat).
Delegația implică acordul a trei persoane:
- delegantul = debitorul din raportul obligațional inițial
- delegatarul = creditorul din raportul obligațional inițial
- delegatul = terțul față de raportul obligațional inițial
Tipuri
 delegația perfectă
= executarea obligației este realizată de delegat (terț) în locul delegantului (debitor).
Efectul esențial acestui tip de delegație e liberarea delegantului (debitorul) prin declarația
expresă a delegatarului (creditorul) cu stingerea tuturor accesoriilor obligației. (art. 1132 C.
civ.),
Deci, delegația perfectă are un efect de discontinuitate, vechea obligație stingându-se,
deoarece delegatarul (creditorul) a ales să îl execute doar pe delegat (terț).
 delegația imperfectă
= delegatul (terțul) execută obligația împreună cu delegantul (debitorul inițial)
= creditorul (delegatarul) dobândește un nou debitor (terțul-delegat), care va fi ținut alături de
vechiul debitor (delegant).
În cazul în care nu se poate dovedi voința expresă a delegatarului (creditorului) de a-l descărca
total pe delegant (debitor), delegația se consideră imperfectă.
Efecte
- în cazul delegației perfecte, consecințele sale juridice se referă la faptul că vechiul debitor e
liberat, creditorul inițial va urmări pentru executarea obligației pe terțul-delegat, întrucât
întregul raport obligațional, preexistent delegației, s-a stins.
- în cazul delegației imperfecte, efectul esențial constă în faptul că delegatarul (creditorul)
adaugă un nou debitor la cel inițial, e vorba de terțul-delegat. În această ipoteză, delegația nu

79
mai este o tehnică contractuală prin care se asigură discontinuitatea juridică între vechea și
noua obligație, ci însumarea de mai mulți debitori.
Aplicație practică
Delegația este un mijloc de evitare a unei duble plăți, prin aceea că delegatul va plăti
direct delegatarului ceea ce datora delegantului. Astfel, se realizează plata cu un card bancar de
debit, când delegatul (banca) va plăti la ordinul delegantului (clientul) direct delegatarului
(operatorul economic), care a acceptat acest sistem de plată; se va evita ca delegantul să ridice
bani de la bancă pe care mai apoi să îi înmâneze operatorului economic (vânzător).

ii. Transmiterea obligațiilor

Dacă transformarea obligațiilor presupune o discontinuitate obligațională, transmiterea

obligațiilor implică ideea de continuitate.
Astfel, o obligație poate fi supusă unor mecanisme convenționale prin care să i se asigure
trecerea ei de la o persoană la alta: (ii.1) subrogația personală, (ii.2) cesiunea de creanță (iii.3)
preluarea datoriei și (iv.4) cesiunea contractului.

ii.1. Subrogația personală (art.1.593-1.598 C. civ.)

Subrogația53 personală este un mecanism prin care se asigură transmiterea unei creanțe, ca
urmare a executării obligației corelative acesteia, către persoana care a executat-o.
(art.1.593 alin.(1) C.civ.).
Cel care execută obligația denumit solvens este un terț față raportul obligațional inițial, în
cadrul căruia se afla creanța transmisă, iar prin executare, el urmărește să se substituie în
drepturile creditorului inițial denumit accipiens, toate acestea fără concursul debitorului
inițial.
Terțul solvens este denumit și subrogat, deoarece el îl înlocuiește pe creditorul inițial în
raportul obligațional în care creanța a fost executată.
Regula : cine plătește datoria altuia se poate substitui în locul juridic al creditorului care a
primit executarea creanței sale.
În acest fel, subrogația determină modificarea raportului obligațional prin înlocuirea
creditorului inițial (accipiens) cu un terț (solvens), care îi succede în drepturi și care dobândește
aceleași drepturi pe care le-a avut și creditorul inițial.
Tipuri
În funcție de sursă ei distingem:
 subrogația personală legală
= este stabilită prin legea
 subrogația personală convențională sau voluntară
= este un contract prin care creditorul inițial (accipiens) este înlocuit cu un terț (solvens-ul).
În funcție însă de rolul voinței unuia dintre subiectele raportului de obligație, subrogația
convențională poate fi
- consimțită de creditor, sau
- consimțită de debitor.
În funcție de modul cum este executată obligația:
 subrogația personală totală = executarea este integrală
 subrogația personală parțială = executarea este parțială
Efecte
Efectele subrogației se produc doar din momentul în care solvens-ul execută obligația
corelativă, iar nu ulterior.
53
subrogație = înlocuire
80
 Caracteristica generală a subrogației, indiferent de sursa ei legală sau voluntară, este de a
asigura continuitatea obligației, în sensul că executarea nu determină stingerea creanței, ci o
conservă și o transferă noului său titular, care va fi solvens-ul. Prin urmare, efectul de
continuitate produce consecințe împotriva debitorului principal și a celor care au garantat
obligația. Aceștia din urmă pot opune noului creditor (solvens) toate mijloacele de apărare pe
care le aveau și împotriva creditorului inițial (accipiens), deoarece solvens-ul dobândește nu
numai creanța plătită de el, dar și accesoriile și garanțiile care o însoțeau (art.1.597 C.civ.).

ii.2. Cesiunea de creanță (art.1.566-1.592 C. civ.)

Cesiunea de creanță este contractul prin care creditorul (cedent) transmite creanța sa unei alte
persoane (cesionar) fără concursul debitorului inițial (debitor cedat).
Ceea ce este specific acestui tip de cesiune -act translativ-, constă în obiectul ei care este un
drept de creanță, iar nu un drept real.
Prin urmare creanța este o prestație patrimonială, este o valoare economică care poate fi
transmisă dintr-un patrimoniu în altul, aproape ca un drept real. (art.1.164 C.civ.).
Creditorul nu este proprietarul creanței, ci titularul ei, subiect al unei relații juridice care îi
permite să obțină o prestație determinată. Din acest unghi, cesiunea de creanță nu este decât
strămutarea valorii patrimoniale, concretizată în posibilitatea creditorului de a cere debitorului
să aibă o anumită conduită, adică să dea, sau să facă ceva ce a promis.
Tipuri
după criteriul funcțiilor sale:
- cesiunea de creanță = este un instrument, un mijloc de transmitere a creanței de la cedent la
cesionar;
- cesiunea de creanță = este un mijloc de garantare a executării unei alte obligații.
Regula : pot fi cesionate (= sunt cesibile) orice creanțe prezente ori viitoare (art..1572 C.civ.),
dar privite fiecare în parte, în mod singular (adică ut singuli), deoarece cesiunea de creanță este
o transmitere cu titlu particular.
Excepția : NU pot constitui obiectul unei cesiuni:
- creanțele „declarate prin lege netransmisibile” (art.1.569 alin.(1) C.civ.),
- creanțele care depind de caracterele personale ale creditorului (intuitu personae), ori
- creanțele indisponibilizate convențional.
Sunt creanțe care se transmit potrivit unor reguli speciale:
- cele constatate prin titluri negociabile,
- precum și drepturile intelectuale (de autor, mărci, brevete etc.)
Condiții
a) cesiunea de creanță trebuie să fie comunicată debitorului cedat, pentru a-i fi opozabilă
acestuia.
Comunicarea este o înștiințare realizată în scris, care precizează:
- creanța cedată
- cesionarul,
- precum și invitația de a executa creanța în beneficiul cesionarului și nu cedentului
(creditorului inițial).
În plus, comunicarea cesiunii trebuie să fie însoțită și de dovada scrisă a cesiunii, pentru
ca ea să își producă efectele caracteristice de înștiințare.
De la data comunicării, debitorul cedat datorează și daune-interese.
Comunicarea cesiunii poate fi făcută fie de cedent, fie de cesionar.
Același efect de opozabilitate îl produce și acceptarea cesiunii de debitorul cedat, făcută
printr-un act cu dată certă (art.1.578 alin. (1) lit. a) C.civ.)

81
Deși legea nu o cere, pentru a se evita orice neînțelegere cu privire la data comunicării sau a
acceptării cesiunii, practic ar fi important -dacă celeritatea afacerilor nu o împiedică-, ca aceste
formalități să se realizeze prin executorul judecătoresc.
Pentru opozabilitatea față de terți, cesiunea de creanță trebuie să fie înscrisă în Arhiva
Electronică a Garanțiilor Reale Mobiliare (AEGRM) și trebuie comunicată debitorului cedat,
pentru a-i fi opozabilă acestuia.
Efecte
Dacă părțile nu dispun altfel, efectul translativ al cesiunii se produce de la data încheierii
acesteia, iar nu de la data opozabilității ei față de terți.
(1) între părțile cesiunii – are loc transmiterea valorii reprezentate de creanță de la cedent la
cesionar, cel din urmă putând să facă deja și acte de conservare a creanței primite (art.1.575
C.civ.).
Odată cu creanța, se strămută cesionarului și „drepturile de garanție și toate celelalte
accesorii ale creanței cedate” (art.1.568 alin.(1), lit.b) C.civ.). Sunt accesorii, de ex., dobânzile
produse deja de creanța cedată (art.1.576 C.civ.). Cesionarul este noul creditor, care va putea să
ceară executarea creanței dobândite la valoarea ei nominală, indiferent dacă și cât a plătit pe ea,
după cum se va bucura de toate garanțiile inițial atașate creanței, pe care le va putea executa,
dacă e cazul.
(2) față de debitorul cedat :
- înainte de comunicarea sau acceptarea cesiunii, cesiunea de creanță nu produce niciun efect,
deșii creanța a fost deja transmisă cesionarului.
- după ce comunicarea sau acceptarea cesiunii au fost făcute, debitorul este ținut față de
cesionar, iar nu față de creditorul său inițial (cedentul).
Din momentul transmiterii creanței, aceasta devine opozabilă debitorului cedat, care trebuie să
se comporte ca și cum un alt creditor nu ar fi existat niciodată.

ii.3. Preluarea datoriei (art.1.599-1.608 C.civ.)

Preluarea de datorie este operațiune juridică prin care se schimbă debitorul inițial cu o altă
persoană, care va fi obligată (ținută) față de creditorul inițial, în cadrul aceluiași raport
obligațional.
Preluarea de datorie, indiferent cum este tehnic făcută, va implica întotdeauna
consimțământul creditorului cedat.
Tipuri
 preluarea de datorie inițiată de debitor
= operațiunea încheiată între debitorul inițial și un terț, care va fi noul debitor,
 preluarea de datorie inițiată de creditor
= contractul încheiat între creditor inițial și un terț, care va fi noul debitor (art. 1.599 C.civ.).
Natura juridică
Preluarea de datorie inițiată de creditor se apropie foarte mult de o delegație imperfectă
fiindcă creanța și accesoriile sale inițiale supraviețuiesc preluării de datorie (art.1.602 C.civ.)
În schimb, preluarea de datorie inițiată de debitor este o operațiune juridică triunghiulară,
în care se întrunește consimțământul subiectelor obligației inițiale, la care se adaugă voința
juridică a terțului, care urmează să facă plata în locul debitorului inițial (art.1.605 C.civ.).
Condiții juridice
Regula : orice obligație poate constitui obiectul acesteia (art.1.599 C.civ.), mai ales datoriile
bănești,
Excepția: obligațiile intuitu personae nu intră în obiectul preluării de datorie.

82
 Dacă ne referim la preluarea de datorie inițiată de creditor, esențial este acordul dintre
creditorul inițial și noul debitor, în fapt un terț față de obligația pe care urmează să o preia la
plată. Intenția de a prelua datoria este de esența acordului.
Pentru ipoteza preluării de datorie inițiată de debitor, elementul caracteristic al acestei
operațiuni nu este atât acordul dintre debitorul inițial și un terț, care îl va înlocui pe primul la
plata datoriei, ci consimțământul indispensabil al creditorului (art.1.605 C.civ.).
Efectele
- sunt identice, indiferent dacă aceasta e încheiată la inițiativă debitorului sau a creditorului.
Astfel, prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuiești pe cel
vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel, este și liberat (art.1.600 C.civ.)
Efectele preluării de datorie sunt de continuitate a raportului de obligație. Astfel se
păstrează și creanța veche, dar cu debitorul schimbat, după cum se păstrează și accesoriile ei.

ii.4. Cesiunea contractului (art.1.315-1.320 C.civ.)

Cesiunea contractului este operațiunea juridică prin care se înlocuiește cel puțin una dintre
părțile unui contract deja existent, cu un terț.
Astfel, convenția de cesiune contractuală se încheie între contractantul cedent și viitorul
contractant cesionar, fără implicarea celuilalt contractant inițial denumit contractantul cedat.
Prin această cesiune nu se transmite obligația propriu-zis, ci o substituire -în raporturile
născute dintr-un contract-, a unui contractant cu un străin (art.1.315 C.civ.). Prin urmare, nu
este vorba atât despre o cesiune, cât despre o substituire de persoane în raporturi juridice
preexistente.
Natura juridică
- este un contract de substituire de persoane, prin care se asigură continuitatea „vechiului”
contract, dar cu părți „noi”.
Condiții
- la cesiunea contractului consimțământul terțului cesionar la actul de cesiune este esențial
pentru ca acest act să își producă efectele juridice.
- Cedatul este în drept să consimtă, în mod anticipat, ca cealaltă parte să își poată substitui un
terț în raporturile născute din contractul cedat. Dar și în acest caz, cesiunea contractului va
produce efecte față de cedat doar din momentul în care substituirea îi este notificată ori, după
caz, din momentul în care o acceptă (art.1.317 alin. (1) C.civ.).
Regula: poate fi obiect de cesiune orice convenție, datorită libertății contractuale și a
conținutului patrimonial al contractului.
Excepția :o vor constitui cazurile în care contractul are un caracter strict personal sau natura
lui nu permite o cesionare.
Concret, dacă contractul a fost încheiat în considerarea calităților personale ale celuilalt
contractant sau drepturile și obligațiile generate de act sunt incesibile sau insesizabile,
contractul în discuție nu va putea fi cesionat. Pe aceste motive, poate fi considerat incesibil, în
principiu, contractul de donație.
Alteori este chiar legea care exclude expressis verbis cesiunea contractului. Astfel,
drepturile creditorului întreținerii nu pot fi cedate sau supuse urmăririi (art.2.258 C.civ.), deci
contractul de întreținere nu poate suporta o substituire prin cesiune a persoanei întreținutului.
Efectele
- cedentul este liberat de efectele contractului cesionat, liberare care se va face față de
contractantul cedat din momentul în care substituirea își produce efectele față de acesta.
- cedentul garantează validitatea contractului, ca obiect esențial al obligației sale de garanție
față de cesionar. În plus, cedentul poate să garantează și executarea contractului cesionat, caz
în care el va fi ținut ca un fideiusor pentru obligațiile contractantului cedat (art.1.320 C.civ.).

83
- cesiunea contractului asigură continuitatea juridică care se referă la excepțiile pe care le poate
ridica contractantul cedat. Astfel, acesta va putea opune cesionarului toate excepțiile ce rezultă
din contractul cedat. Contractantul cedat nu poate însă invoca față de cesionar viciile de
consimțământ, precum și orice alte apărări sau excepții născute în raporturile sale cu cedentul,
decât dacă și-a rezervat acest drept atunci când a consimțit la substituire (art.1.319 C.civ.).
Utilitatea practică a cesiunii contractului
reiese din dinamica pe care această tehnică juridică o poate asigura obligațiilor.
- de ex. cesiunea asigurării (art.2.212 C.civ.), cesiunea contractului de închiriere (art.1.833
C.civ.) ori dreptul de a ceda contractul de locațiune (art.1.805 C.civ.).

(II) EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR

Din momentul în care au fost asumate, obligațiile trebuie să fie stinse prin executarea.
Stingerea obligaţiei presupune considerarea unei obligaţii ca fiind executată şi liberarea de
plată a debitorului. În acest mod, creditorul obține prestația ce i-a fost promisă de debitor și la
care este îndreptățit.
În doctrină au fost stabilite 2 criterii de clasificare a modalităților de stingere a
obligațiilor:
 în funcție de voinţa părţilor:
- modalități voluntare de stingere a obligaţiilor, cum sunt: executarea voluntară a obligaţiei,
remiterea de datorie, compensaţia convenţională;
- modalități de stingere a obligaţiilor independente de voinţa părţilor, cum ar fi: imposibilitatea
fortuită de executare, confuziunea;
 în funcție de realizarea creanţei creditorului:
- modalități prin care se realizează creanţa creditorului, cum ar fi: executarea obligaţiei,
compensaţia şi darea în plată;
- modalități prin care nu se realizează creanţa creditorului, cum ar fi: remiterea de datorie şi
imposibilitatea fortuită de executare.
 în funcție de modul cum se execută:
- executare directă sau în natură
- executarea indirectă sau prin echivalent
 în funcție de voința debitorului de a executa:
- executarea de bună voie (voluntară)
- executarea silită
Principiul în materie este acela al executării în natură a obligaţiilor, debitorul va executa
întocmai prestația promisă. Ca atare, noțiunea de „natură” are în acest context ansamblul de
proprietăți caracteristice ale obiectului prestației, așa cum au fost ele determinate de la început,
de la nașterea creanței.
Numai în cazul în care această executare nu mai este posibilă în natură, executarea
obligaţiei se poate realiza prin echivalent, situație în care creditorul primește o sumă de bani
ce reprezintă echivalentul bănesc al prestaţiei promise inițial, ceea ce implică o evaluare
bănească a acestei prestații
Subliniem faptul că în practică atât executarea în natură cât și executarea prin echivalent
bănesc pot fi realizate pe cale voluntară sau pe cale silită (atunci când debitorul refuză
executarea voluntară a obligaţiei sale, creditorul poate trece, în condiţiile legii, la executarea
silită a obligaţiilor).

84
 1. Executarea voluntară a obligațiilor

Așa cum am precizat anterior, executarea voluntară se realizează ori de câte ori debitorul își
îndeplinește obligațiile de bună voie.
În funcție de modul în care creditorul obține realizarea creanței sale, putem distinge 2 situații:
1.i. cazul în care creditorul obține în urma executării întocmai ceea ce i s-a promis, suntem în
prezența plății;
1.ii. situația în care creditorul este de acord să primească o altă prestație din partea debitorului
care se liberează în acest mod, sau obligația se stinge fără să fi fost executată.

1.i. Plata (art.1.469-1.515 C. civ.)

Plata este executarea voluntară, în natură a obligației, indiferent de natura obiectului ei.
(art.1.469 C. civ.).
„Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației”, este
principiul expres exprimat de art.1.516 alin.(1) C. civ.
Datorită caracterului obligatoriu al creanței, debitorului nu i se poate permite să
înlocuiască după cum dorește obiectul obligației. Deci, el este ținut să ofere creditorului exact
prestația la care s-a obligat, iar nu alta, oricât de valoroasă ar fi aceasta. Aspect surprins de
regula executării în natură a obligației, debitorul fiind ținut și de specificul prestației pe care o
datorează, creditorul neputând fi silit să primească altceva în schimb.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, „debitorul răspunde personal de îndeplinirea
obligațiilor sale”, dispune art.1.518 alin.(1) C. civ. De aici ar trebui dedus că în natură
înseamnă și personal, fără distincție dacă creanța este sau nu intuitu personae.
Debitorul suportă și cheltuielile ocazionate de plată, (art.1.498 C. civ.).
Plata reprezintă modalitatea uzuală și firească de executare a obligațiilor; debitorul se
liberează și nu mai datorează nimic creditorului în timp ce creditorul primește prestația
promisă.
Trebuie să facem distincție între semnificația cuvântului plată:
- în limbajul obișnuit (comun), plata reprezintă predarea (=remiterea) unei sume de bani,
- în limbaj juridic plata constituie stingerea voluntară, în natură, a oricărui tip de obligație
(art.1.469 alin.(2) C. civ.).

Natura juridică a plății

- pe de-o parte plata este un fapt juridic prin care se execută efectiv prestația,
- pe de altă parte, plata implică intenția de a stinge o obligație, (=animus solvendi):
 debitorul face plata cu intenția de a stinge obligația,
 iar creditorul acceptă plata cu intenția de a primii prestația promisă, ca pe o satisfacere
a creanței sale.
Întrucât plata este un fapt juridic, „dovada plății se face cu orice mijloc de probă” (art.1.499
C.civ.)

Condițiile juridice ale plății

Pentru a efectua o plată valabilă trebuie să avem în vedere următoarele:
De ce trebuie făcută plata?
Pentru că ea este datorată, adică orice plată presupune o datorie valabilă și exigibilă, (care a
ajuns la scadentă) (art.1.470 C. civ.)
În lipsa unei asemenea datorii valabile, plata trebuie restituită.

85
Cu toate acestea, obligațiile imperfecte (naturale) care au fost executate de bună voie nu dau
drept la restituire (art.1.471 C. civ.).
Plata unei datorii deja stinse nu este valabilă și dă drept la repetițiune, pe calea plății
nedatorate (art.1.341 alin. (1) C.civ.), adică la restituirea prestațiilor deja executate (art.1.635-
1.649 C.civ.).

Cine poate face plata?

Regula :
Plata este făcută de debitor, persoana care și-a asumat în raport cu creditorul că va executa
prestația ce formează creanța acestuia din urmă.
Plata mai poate fi realizată de persoana împuternicită de debitor să o facă, situație în care se
consideră că plata a fost executată de debitor.
Excepția :
Orice persoană interesată poate face plata, chiar dacă este străin de raportul obligațional
(art.1.472 C. civ.). Datorită faptului că datoria are o natură patrimonială, atâta timp cât nu este
vorba de o obligație intuitu personae sau dacă părțile ei nu se învoiesc altfel, oricine poate
executa prestația la care este îndreptățit creditorul.
Creditorul poate refuza ca plata să fie făcută de un terț, dar acest refuz este mai degrabă o
excepție, decât o regulă (art.1.474 alin.(1) și alin.(2) C. civ.).
Atât debitorul cât și terțul plătitor trebuie să fie civil capabili, altfel plata poate fi anulată.
Terțul trebuie să plătească cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea
bunurilor sale, iar în cazul unor obligații profesionale, diligența se va aprecia ținând seama de
natura activității exercitate (art.1.480 C. civ.).

Cui se plătește?
Regula:
Plata se face în mod valabil numai creditorului (art.1.475 C. civ.). Oricine poate plăti, dar nu
oricine poate să primească plata.
Excepția:
Plata se poate face și unui reprezentant al creditorului (fie convențional, legal sau judiciar).
Plata trebuie făcută unui creditor „capabil de a o primi”. Cu toate acestea dacă plata profită
creditorului incapabil, plata va fi considerată valabilă (art.1.476 C. civ.).

Ce se întâmplă dacă creditorul refuză plata?

Dacă creditorul refuză nejustificat să primească plata, „oferită în mod corespunzător”
creditorul poate fi pus în întârziere (art. 1510-1515 C. civ.), în baza unei somații emisă de
debitor, urmată de procedura ofertei de plată și a consemnațiunii.
Punerea în întârziere a creditorului este o procedură prin care se face efectiv oferta reală,
care – dacă nu e acceptată de creditor – va fi urmată și de o consemnațiune a obiectului
plății. Punerea în întârziere a creditorului fiind un act de procedură, făcut la inițiativă
debitorului și prin mijlocirea unui executor judecătoresc, îmbracă forma unei somații, prin
care creditorul este invitat să primească prestația datorată. În somație se vor indica locul, data
și ora când suma sau obiectul oferit spre plată urmează să îi fie predat creditorului.
Efectul esențial al punerii în întârziere a creditorului este că debitorul se liberează de obligație,
care se considera stinsă la data consemnării plății, iar riscurile bunului trec la creditor
(art.1.512 C.civ.); creditorul aflat în întârziere este obligat la repararea eventualelor prejudicii
cauzate prin întârziere sa de a accepta plata, precum și la acoperirea cheltuielilor de conservare
cu bunul datorat (art.1.511 alin.(2) C.civ.).

86
Ce se plătește?
Se execută ceea ce se datorează, prestația la care debitorul s-a obligat la data apariției
raportului de creanță.
Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație, chiar dacă aceasta ar fi mai valoroasă
patrimonial (art.1.492 alin.(1) C. civ.).
- În cazul obligație de a da care are ca obiect un bun cert, debitorul trebuie să fie, în principiu,
proprietarul acestuia și să aibă capacitatea de a le înstrăina.
- În cazul obligație de a da care are ca obiect un bun de gen, debitorul are dreptul să aleagă
bunul ce va fi dat.
- În cazul obligație de a face, debitorul este în principiu ținut personal să o presteze, iar nu un
terț (art.1.474 alin. (2) C. civ.).
Distingem între:
- obligația de rezultat - debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis, și
- obligația de mijloace - debitorul este ținut să depună toate diligentele posibile pentru
atingerea rezultatului promis creditorului.

Cum se plătește?
Debitorul trebuie să plăească integral, creditorul nu poate fi obligat să primească o parte din
datorie. Această regulă este cunoscută sub numele de principiul indivizibilităţii plăţii.

Unde se plătește?
Regula:
Locul plății este stabilit de părțile raportului obligațional,
Excepția:
În cazul în care părțile nu prevăd nimic – se aplică dispozițiile legale, astfel:
„a) obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la
data plății;
b) obligația de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul
se afla la data încheierii contractului;
c) celelalte obligații se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii
contractului” (art.1.494 alin.(1) C. civ.).

Când se plătește?
Data plății este data împlinirii termenului suspensiv, care determină ca obligația să fie
exigibilă, adică trebuie să fie executată, plătită.
Dacă nu este prevăzut un asemenea termen convențional, obligația trebuie executată de îndată
(art.1.495 C. civ.).
Dacă plata se face prin virament bancar, data plății va fi aceea la care contul creditorului este
creditat cu suma datorată, indiferent de ziua în care debitorul a făcut viramentul (art.1.497 C.
civ.).
Plata anticipată (art.1.496 C. civ.).
Dacă din natura contractului sau a obiectului prestației nu reiese contrariul, debitorul poate să
renunțe la termenul de plată, care era oricum în favoarea lui, și să execute obligația înainte de
scadență. Creditorul poate refuza însă o plată anticipată, dacă are un interes legitim ca aceasta
să fie făcută la termen; oricum cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de executarea
anticipată a obligației rămân în sarcina debitorului.

Proba
Codul civil dispune că dacă „prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice
mijloc de probă.” (art.1.499 C.civ.).
87
Pentru a stabili regimul concret probatoriu aplicabil plății, trebuie să avem în vedere natura
obligației achitate:
i. pentru obligațiile bănești
= dovada se face în mod curent cu chitanța liberatorie emisă de creditor la data plății, care
poate fi ținut să și remită înscrisul original al creanței; toate cheltuielile cu chitanța fiind în
sarcina datornicului (art.1.500 C.civ.). În cazul în care creditorul refuză să emită chitanța,
debitorul va fi în drept să suspende sau să refuze plata.
În raporturile dintre profesioniști sau între aceștia și particulari, dovada plății se face în
mod obișnuit cu bonuri de casă, facturi pe care se menționează că s-a făcut plata, ordine de
plată care poartă mențiunea că au fost acceptate de bancă sau confirmarea viramentului
(art.1.504 C.civ.), file cec, de asemenea acceptate etc.
Între particulari, care nu dispun de formulare tipizate și fac plata prin înmânarea unei sume
de bani, chitanțele liberatorii sunt înscrisuri olografe (scrise de mână), datate și semnate de
creditor, emise în schimbul banilor la momentul plății. Dovada plății poate să reiasă și dintr-o
simplă mențiune olografă făcută de creditor pe înscrisul creanței, chiar dacă nu este semnată. În
fine, plata se poate dovedi și cu registrele și hârtiile domestice, care fac dovada împotriva celui
care le-a scris în toate cazurile în care ele atestă neîndoielnic o plată primită (art.273 C.
proc.civ.).
ii. plata unei obligații de a da un drept imobiliar de proprietate se va face cu actul autentic prin
care s-a transmis dreptul respectiv și extrasul de Carte funciară care atestă îndeplinirea
formalităților de publicitate imobiliară.
iii. plata obligațiilor de a face presupune desfășurarea unei activității care poate fi dovedită, în
principiu, cu orice mijloc de probă.
Și în acest caz profesioniștii utilizează în raporturile dintre ei sau în relațiile cu particularii
înscrisuri preconstituite în care se descriu activitățile desfășurate în îndeplinirea obligației.
Aceste înscrisuri sunt semnate de creditor, în semn că acceptă plata, adică sunt de acord cu
modalitatea de executare a obligației (proces-verbal de predare-primire a unui bun, fișă de
recepție a unei lucrări etc.).
iv. plata unei obligații de a nu face (abstențiunea pe care o presupune) nu se dovedește în sine,
ci doar încălcarea ei, când, fiind un fapt, se va admite orice mijloc legal de probă.
Legea prezumă că înmânarea (remiterea) înscrisului original al creanței către debitor
semnifică efectuarea plății (art.1.503 C. civ.), indiferent de obiectul prestației.
Cod civil prevede încă două prezumții legale:
- referitor la prestațiile accesorii, emiterea unei chitanțe liberatorii pentru primirea prestației
principale face să se prezume relativ că s-au executat și prestațiile accesorii (art.1.501 C. civ.).
- referitor la executarea prestațiilor periodice - chitanța eliberată pentru primirea uneia dintre
prestațiile periodice datorate face să se prezume relativ că toate prestațiile anterioare au fost
executate la scadență (art.1.502 C. civ.).

Principiile plății
1. principiul indivizibilității plății
= debitorul trebuie să plătească în întregime datoria, chiar dacă prestația este divizibilă
(art.1.490 alin.(1) și art.1.427 C. civ.).
- plata parțială este o excepție, care trebuie fie încuviințată de creditor, fie ordonată de lege.
Pentru prestațiile periodice (rate, pensii, chirii etc.), fiecare plată trebuie să acopere în
întregime tranșa exigibilă la scadență, chiar dacă în ansamblu și raportat la suma întreagă
datorată, fiecare prestație ar părea o plată parțială.
Excepții de la principiul indivizibilității plății
= divizarea ulterioară a obligației inițiale, ce poate interveni în cazul:
- transmisiunii succesorale a datoriei,
88
- renunțării la solidaritatea pasivă sau la indivizibilitatea obligației,
- remiterii parțiale de datorie,
- termenelor de grație,
- în cazul în care plata e făcută de fideiusor, titular al unui beneficiu de diviziune,
- sau în cazul imputației plății.
2. principiul imputației plății (art.1.506-1.509 C. civ.).
Situația premisă: un debitor are față de același creditor mai multe datorii, cu același obiect, iar
debitorul nu dispune de mijloace pentru a stinge simultan toate debitele.
Întrebarea care se pune : Care datorie se plătește mai întâi?
Imputația plății se referă la regulile după care se determină ordinea succesivă de plată a
datoriilor cu același obiect, existente între aceiași subiecții ai plății.
Prima regulă - părțile stabilesc ordinea în care urmează să stingă obligațiile (art.1.506 C. civ.).
A doua regulă – în lipsa acordului părților, debitorul poate să stabilească ordinea plăților,
acesta alegând ce datorie va stinge, dar el nu poate să plătească decât debitele scadente, cu
excepția cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat (art.1.507 C. civ.).
Regula a treia – aplicabilă doar în lipsa primelor două, lasă dreptul de a alege creditorului.
Acesta va indica debitorului ce datorie urmează să îi fie plătită, fapt consemnat în chitanța
liberatorie (art.1.508 C. civ.).
A patra regulă devine operantă doar niciuna din regulile precedente nu au fost aplicate, caz în
care legea va arăta care obligații se consideră stinse prin plată. Astfel:
„a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadență;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul
are cele mai purine garanții;
c) imputația se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum și, în egală măsură, garantate și
oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menționate la lit. a)-d), imputația se va face proporțional cu
valoarea datoriilor”.
Când imputația se va face proporțional, ea va marca cert o derogare de la principiul
indivizibilității plății. Indiferent cum se face imputația, mai întâi se vor plăti cheltuielile de
judecată și executare, apoi ratele, dobânzile și penalitățile, în ordinea scadentei lor, iar în final
se va achita și capitalul.
În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra
dobânzilor și, la urmă, asupra capitalului, adică a sumei de restituit. În chitanță sau în
documentele bancare va trebui să se indice exact care datorie s-a plătit.
Orice schimbare în ordinea de prioritate nu poate fi făcută decât prin lege ori prin
înțelegerea dintre creditor și debitor.

Efectele juridice ale plății

- Obligația plătită încetează să existe, ea se stinge pe viitor, deoarece creditorul a obținut
prestația la care era îndreptății, iar debitorul este liberat.
- Plata stinge și accesoriile și garanțiile afectate la executarea ei.
În acest sens, „creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea bunurilor
afectate de garanțiile reale” (art.1.505 C. civ.). Se prezumă că acest este dat odată cu
acceptarea plății, Creditorul care deține bunul dat în gaj trebuie după plată să îl restituie
proprietarului (art2.492 alin. (1) C. civ.). iar garanțiile personale se sting întotdeauna ca urmare
a plății (art.2.317 C. civ.).

89
Incidentele la plată

Incidentele la plată pot temporar să împiedice ca efectele caracteristice plății să se producă.

Prin incidente la plată se desemnează unele obstacole survenite întâmplător în executarea
plății, cu efectul esențial al suspendării acesteia pe un termen provizoriu și în general redus.
Dacă suspendarea devine permanentă, ori plata nu mai poate fi reluată sau făcută, incidentul
la plată se transformă într-o imposibilitate de executare.
Nu este important:
- dacă întâmplarea-obstacol este complet neprevăzută sau dacă este datorată în parte
creditorului sau unui terț.
- dacă obstacolul intervine în cursul executării sau împiedică de la început (ab initio), de la
scadență, plata.
- natura obligației, a prestației sau izvorul concret al creanței.
Ceea ce este important este că există un obstacol care fie împiedică, fie suspendă plata.
Sunt incidente la plată:
- existența unei cauze de evicțiune, cumpărătorul este îndreptățit să suspende plata prețului
până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanție corespunzătoare
(art.1.722 C. civ.).
- imposibilitatea fortuită și temporară de executare a unei obligații (art.1.634 alin. (3) C. civ.).
- opoziția la executarea ipotecii (art.2.452 C. civ.).
- înființarea popririi duce la indisponibilizarea sumelor și bunurile poprite datorate de terțul
poprit creditorul său, care este debitorul urmărit al creditorului popritor, cu efectul că, până la
achitarea integrală a obligațiilor, terțul poprit nu va putea face nicio plată sau altă operațiune, în
beneficiul debitorul urmărit.
- orice indisponibilizare legitimă a bunurilor debitorului, survenită înainte de plată, poate fi
prezentată ca un incident la plată.

90
 1.ii. Alte modalități de stingere a obligațiilor în lipsa plății

Se poate întâmpla însă ca obligația să se stingă fără să fie executată, ori să devină
ineficientă juridic sau să confere creditorului o altă prestație decăt cea promisă caz în care
suntem în prezența uneia din următoarele situații: darea în plată, compensația, confuziunea,
remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare și prescripția extinctivă care are o
finalitate liberatorie.

a. Darea în plată (art.1.492 C.civ.)

Darea în plată constă în stingerea unei obligații prin plata unei alte prestații decăt cea
inițial convenită. Este un efect al libertății juridice, părțile raportului obligațional înțelegând să
modifice obiectul acesteia la momentul plății.
Natura juridică a darii în plată este exclusiv convențională, ea constituind în același timp și o
excepție de la regula după care se plătește exact ce se datorează, iar nu altceva (art.1.492 alin.
(1) C.civ.). Fiind un contract, darea în plată trebuie să îndeplinească condițiile generale
necesare încheierii valide a unui act juridic (art.1.179 C. civ.)
Efectul juridic al dării în plată este identic cu cel al plății: stinge debitul și accesoriile creanței.
Cod civil reglementează și o specie concretă de dare în plată, anume cesiunea de creanță dată
în locul executării prestației inițiale (art.1493 C.civ.), care va stinge obligația doar la momentul
plății creanței cesionate. Ar fi vorba, deci, despre o excepție de la regula după care darea în
plată și stingerea obligației sunt simultane.

b. Compensația (art. 1616-1623 C. civ.)

Compensația54 constă în stingerea reciprocă a două sau mai multe obligații, până la
concurența celei mai mici (valoric) dintre ele.
Compensația se poate realiză dacă există cel puțin două raporturi diferite de obligație,
care se stabilesc între două persoane, cu poziții juridice antinomice (debitor/creditor).
Tipurile de compensație sunt determinate de sursa sa concretă.
Compensația legală izvorește din lege și își produce efectele de drept, dacă sunt îndeplinite
condițiile ei specifice. Deci, acest tip de compensație este reglementat expressis verbis, iar
efectele sale se produc de îndată ce condițiile legale sunt îndeplinite.
Compensația convențională este rezultatul voințelor părților sale și funcționează în temeiul
unui contract încheiat între datornicii reciproci. Practic, acest tip de compensație operează, se
încheie atunci când debitorii reciproci observă că nu sunt îndeplinite condițiile compensației
legale, părțile sale urmărind stingerea reciprocă a datoriilor lor fără plată. De notat e că legea
civilă nu reglementează decăt compensația legală, existența compensației convenționale nu este
decât rezultatul libertății contractuale și al autonomiei de voință a datornicilor mutuali.
Compensație judecătorească sau judiciară, este dispusă de instanță potrivit art.1.617 alin.(2)
C.civ. Considerăm că litera legii e de strictă interpretare, iar compensația judecătorească va
putea opera doar în cazuri cu totul speciale, cum ar fi în cadrul procedurii falimentului sau a
urmăririi silite ori compensația în materie de executare fiscală.
Natura juridică a compensației depinde de tipul ei concret, dat de sursa sa.
Astfel, compensația legală nu este decăt un beneficiu legal cu efect extinctiv, care se produce
automat ope legis, dacă împrejurările indicate de lege sunt împlinite.
Pe de altă parte, compensația convențională sau voluntară nu este decât un contract încheiat
între debitorii reciproci, cu intenția de a stinge datoriile mutuale, preexistente între părțile
convenției de compensație.

54
Compenso (a cântări în același timp) compensatio, echilibru între două lucruri care se balansează.
91
  Condițiile compensației legale sunt:
- să existe obligații reciproce între aceleași persoane,
- obiectul acestora să fie constituit din bunuri fungibile și de aceeași natură,
- obligațiile să fie certe, lichide și exigibile (art.1617 C.civ.).
i. Obligațiile trebuie să fie reciproce, pentru ca efectele compensației legale să se producă.
Reciprocitatea subliniază că va fi vorba întotdeauna despre persoane distincte, care sunt legate
de raporturi obligaționale diferite. Aceste persoane au calități diferite în aceste raporturi
obligaționale, fiecare e debitor, respectiv creditor în alt raport, dar față de aceeași persoană; iar
reciprocitatea se rezumă la coincidența că subiectul activ al unui raport are un rol pasiv în
celălalt raport juridic.
ii. Obiectul acestor obligații reciproce trebuie să se concretizeze în bunuri fungibile de aceeași
natură, adică prestațiile reciproce trebuie să fie omogene. Cele mai omogene obligații sunt cele
pecuniare, deoarece obiectul lor îl constituie banii, care sunt întotdeauna fungibili și de aceeași
natură. Astfel o obligație de 100 lei se va compensa automat cu una de 115 lei, rămănănd de
plată un rest de 15 lei pentru debitorul care a fost creditorul creanței de 100 lei. Alături de
fungibilitate, obligațiile care se vor compensa trebuie să aibă ca obiect bunuri de aceeași
natură.
Natura diferită a obligațiilor ori lipsa de fungibilitate între acestea nu fac imposibilă
compensația în sine, ci împiedică ca aceasta să își producă efectele de plin drept, adică exclude
numai compensația legală.
iii. Doar obligațiile care simultan sunt certe, lichide și exigibile se sting de plin drept ca efect al
compensației legale. Dacă datoria este incertă, adică creanța corelativă ei este pusă sub semnul
întrebării, ar fi nu numai ilogic, dar și injust ca ea să stingă o altă datorie care există cu
certitudine. Lichiditatea creanței este necesară pentru a determina cu exactitate care este limita
materială în care operează compensația și dacă se mai poate vorbi despre un eventual rest de
datorie, ce urmează să se plătească după ce compensația a operat. Limita extinctivă a
compensației este dată de creanța cea mai mică, ce va fi scăzătorul din creanța cea mai mare. În
exemplul de mai sus, limita e 100 lei, adică creanța cea mai mică. În fine, exigibilitatea ne
atenționează că doar obligațiile a căror plată poate fi cerută de creditorii lor pot fi compensate.
În principiu, deci, dacă sunt îndeplinite condițiile de mai sus, compensația legală va
funcționa chiar peste capul datornicilor reciproci.
Cu toate acestea, există și excepții, adică situații în care compensația legală nu operează.
Astfel, compensația legală va fi exclusă atunci când creanța:
(a) rezultă dintr-un contract făcut cu intenția de a păgubi;55
(b) ea are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau în comodat;
(c) datoria are ca obiect un bun insesizabil ori dacă cel puțin una dintre creanțe e insesizabilă
(art.1.618 C. civ.).
 Condițiile compensației convenționale
Aceasta trebuie să respecte doar condițiile generale impuse oricărui contract (art.1.179 C. civ.),
legea nu impune condițiile specifice. Prin încheierea unui asemenea contract, părțile urmăresc
stingerea prin compensație a unor obligații care nu se pot stinge prin compensația legală,
nefiind îndeplinite condițiile necesare. Prin urmare, părțile compensației convenționale pot,
prin voința lor, să stingă orice datorii concurente sau reciproce, ajunse sau nu la maturitate,
obligații mai puțin certe sau al căror cuantum nu rezultă cu exactitate din titlul lor etc.

55
Art.1.618 lit.a) din Codul nostru civil preia reglementarea privind neaplicarea compensației unor creanțe
izvorăte „dintr-un act făcut cu intenția de a păgubi” din Codul civil al provinciei canadiene Quebec, care în
art.1676 (2) se referă la : „acte fait dans l’intention de nuire”.
92
Efectul juridic caracteristic al compensației, indiferent de izvorul său concret, este că datoriile
„reciproce se sting (...) pănă la concurența celei mai mici dintre ele” (cf. art.1.616 C. civ.).
Compensația stinge atât datoria, căt și toate accesoriile sau garanțiile care îi sunt atașate.
Diferența între diferitele tipuri de compensații este dată de modalitatea în care se
realizează efectul său extinctiv. Astfel, compensația legală își produce automat, ope legis,
efectul extinctiv, fără să mai fie necesară vreo manifestare de voință din partea debitorilor
reciproci. În schimb, în cazul compensației convenționale, stingerea datoriilor se produce după
cum au convenit părțile prin contractul lor, iar în caz contrar, se vor aplica prin analogie cu
regulile stabilite pentru compensația legală.
Oricare dintre debitorii, între care a operat extinctiv compensația legală, poate renunța,
în mod expres ori tacit, la beneficiile extinctive ale compensației (art.1617 C.civ.), printr-un act
unilateral. Compensației convențională poate fi desființată numai prin acordul acelorași părți,
care au încheiat inițial acordul de compensație.
Datorită faptului că efectele compensației legale se produc automat, în situația în care
unul dintre beneficiarii ei face acte sau fapte incompatibile cu stingerea prin compensație a
uneia dintre datorii, se vorbește despre rezolvirea compensației, adică desființarea cu efect
retroactiv (ex tunc) a plății prin compensație, cu efectul renașterii datoriilor, considerându-se că
niciodată obligațiile compensate nu s-au stins reciproc.
Renunțarea și rezolvirea compensației nu se vor putea face, nici direct, nici indirect, în
detrimentul terților.
În principiu, compensația operează și față de terți, deoarece datoriile se consideră stinse,
ca efect al compensației, nu numai între debitorii reciproci, ci și erga omnes.
În ipoteza în care sunt nu două, ci mai multe obligații susceptibile de compensație legală,
se aplică prin analogie regulile stabilite pentru imputația plății pentru a se determina ordinea și
proporția de stingere a creanțelor reciproce (art.1.620 C.civ.).
Proba compensației diferă după felul ei și în funcție de specificul sursei concrete de obligații
supuse compensării. Astfel, compensația convențională și cea judiciară sunt, în principiu,
supuse rigorilor dovezii actului juridic, dar fără exigența datei certe. Compensația legală se
dovedește probând elementele ei constitutive, ceea ce presupune să se facă dovada caracterului
cert, lichid și exigibil al creanțelor reciproce, precum și faptul că prestațiile sunt constituite din
bunuri fungibile de aceeași natură.
Utilitatea practică a compensației este dată de efectele sale extinctive. Astfel, prin compensație
se sting creanțele reciproce, astfel încăt se evită o plată multiplă.

c. Confuziunea (art.1.624-1.628 C. civ.)

Potrivit art.1.624 alin.(1) C. civ, „Atunci când, în cadrul aceluiași raport obligațional,
calitățile de creditor și debitor se întrunesc în aceeași persoană, obligația se stinge de drept
prin confuziune”. 56
Obligația fiind un raport juridic, ea presupune cel puțin două persoane care să ocupe
poziții juridice antagonice și ireductibile, în sensul că o persoană nu poate (în același timp și
privind aceeași obligație) să fie și creditor și debitor.
În momentul în care o persoană cumulează aceste calități, devenind simultan și creditor și
debitor, obligația se stinge prin confundarea rolurilor distincte pe care aceștia le aveau.
Natura juridică a confuziei poate fi redusă la un simplu incident juridic, care este consecința
unor împrejurări apărute ulterior încheierii unui raport de creanță, cu efectul că părțile acestuia
și-au pierdut individualitatea juridică.
Condițiile juridice ale confuziunii se referă la :

56
Confuziunea are la bază principiul că nimeni nu poate fi propriul său creditor din dreptul roman.
93
- orice împrejurare – de facto sau de jure – care determină contopirea calităților de debitor în
persoana creditorului (sau invers). Părțile raportului juridic trebuie să fie amândouă fie
persoane juridice, fie persoane fizice, întrucăt cele două tipuri sunt ireductibile, după cum nu se
pot juridic contopi.57
- datoria și creanța să se regăsească nu numai în același patrimoniu, dar în aceeași masă de
bunuri aparținând persoanei care invocă confuziunea (art.1.624 alin.(2) C.civ.) Astfel, deși o
persoană (fizică sau juridică) este titulara unui singur patrimoniu, acesta poate face obiectul
unei diviziuni în mase patrimoniale sau a unei afectațiuni (art.31 C.civ.). Prin urmare, va opera
confuzia obligațională fie doar între creanțele sale personale, fie doar între creanțele sale
profesionale; orice confuzie între cele două tipuri de creanțe este exclusă.
Efectele juridice ale confuziunii constă în stingerea raportului obligațional ca urmare a
confuziei dintre părți. Extincția privește nu numai obligația, dar și toate accesoriile și garanțiile
sale. Efectul extinctiv al confuziunii se face ope legis, adică prin însuși faptul contopirii
părților obligației, fără să fie necesară îndeplinirea vreunei formalități, și este erga omnes, deci
operează atât între părți, cât și față de terți. Confuziunea poate să apară și ca o simplă piedică în
executarea unei obligații, care odată dispărută, implică reapariția obligației cu efect retroactiv
(art.1.628 C. civ.).
Proba confuziunii se face cu orice mijloc și vizeaza nu numai împrejurarea care stă la baza ei ci
și obligația ale cărei părți sunt confundate, caz în care se va face dovada izvorului obligației
respective.
Utilitatea practică a confuziunii este dată de efectul său de stingere a obligațiilor, care intervine
de îndată ce condițiile sale sunt îndeplinite. Deci, natura relațională a obligației impune
existența confuziunii, dar și producerea efectelor sale ipso facto, automat.

d. Remiterea de datorie (art.1.629-1.633 C. civ.)

„Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligația
sa”. (art.1.629 C.civ.).
Este operațiunea juridică prin care creditorul renunță la dreptul său de creanță în favoarea
debitorului. În consecință, remiterea sau iertarea se poate referi fie la înmănarea titlului
creanței, (din punct de vedere probatoriu), fie la contractul prin care se iartă debitorul de
datorie, cu efectul liberării lui.
Tipuri de remitere de datorie:
- după întinderea efectelor sale extinctive, distingem între: remiterea de datorie totală sau
parțială, (art.1.629 alin.(2) C.civ.).
- după modalitatea de expresie a voinței părților, remiterea poate fi expresă sau tacită
(art.1.630 alin.(1) C.civ.).58
- „potrivit naturii actului prin care aceasta se realizează” (art.1.630 alin. (2) C.civ.), remiterea
de datorie poate fi oneroasă ori gratuită.
Natura juridică a iertării sau remiterii de datorie este o liberalitate care se poate realiza fie
printr-un contract unilateral,59 fie într-un act mortis causa (testament). Însă, oricare ar fi forma
concretă prin care iertarea de datorie se realizează, este esențială voința debitorului, exprimată
în sensul că și el consimte la liberarea sa (descărcare) fără plată.
57
De ex. fuziunea poate duce la confuzie obligațională (art.235-235 C.civ.). Astfel, dacă fuziunea se face prin
absorbția unei persoane juridice de o alta, drepturile și obligațiile persoanei absorbite se transferă în patrimoniul
persoanei juridice care o absoarbe. Sau în caz de contopire, drepturile și obligațiile mai multor persoane juridice
se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou înființate prin acest tip de fuziune. Data la care se produce
confuzia extinctivă a obligației este momentul în care se face înregistrarea fuziunii (art.242 alin.(1) C.civ.)
58
Precizăm că această dispoziție vine în contradicție cu principiul fundamental prin care se stabilește că
renunțarea la un drept trebuie să fie expresă, aceasta nu se poate prezuma (art.13 C.civ.).
59
Iertarea de datorie este un contract unilateral scopul acestui contract fiind stingerea fără executare a datoriei.
94
Condițiile juridice pe care remiterea de datorie trebuie să le îndeplinească sunt cele specifice
actului juridic concret prin care ea se realizează (fie contract de donație, fie testament).
Efectul juridic al remiterii de datorie este stingerea obligației și liberarea debitorului de plată;
deci, remiterea de datorie are un efect extinctiv al creanței fără să se ajungă la executarea ei.
Remiterea de datorie determină nu numai extincția obligației, ci și stingerea tuturor accesoriilor
și garanțiilor care însoțeau obligația remisă.
Proba remiterii de datorie se face cu orice mijloc de probă (art.1.631 C.civ.); îndeosebi prin
înmânarea debitorului a înscrisurilor care constată datoria, de către creditor, ceea ce reprezintă
o prezumție legală de plată, o liberare prezumată de datorie. (art.1.503 C.civ.).
Utilitatea practică a remiterii de datorie se referă la efectul liberatoriu al iertării de datorie și de
stingerea subsecventă a garanțiilor care însoțesc obligația scutită de plată.

e. Imposibilitatea fortuită de executare (art.1.634 C.civ.)

Orice obligație trebuie să fie posibilă,60 în sensul că prestația pe care o presupune poate fi
executată de debitor.
Sunt situații în care obligația a devenit imposibil de executat ulterior generării ei, ca
urmae a apariției unor incidente la executare. Dacă acestea nu depind de voința debitorului și
nici de validitatea obligației, suntem în situația imposibilității fortuite de executare, adică a
imposibilității obiective, care nu se datorează culpei debitorului de a-și executa obligația, cu
efectul încetării sau cel puțin a suspendării executării ei.
Condițiile imposibilității fortuite de executare:
- să existe o obligație validă și posibil de executat;
- nu are relevanță natura prestației, aceasta poate consta fie în a da, fie în a face sau a nu face.
Însă, prin excepție, cu privire la obligația de a da un bun de gen nu se poate invoca
imposibilitatea fortuită de executare (art.1.634 alin.(6) C.civ.), întrucât debitorul este ținut să
furnizeze bunurile generice datorate creditorului, care nu pier juridic niciodată. Spre deosebire
de acestea, dacă trebuie dat un bun cert iar acesta a pierit fortuir, debitorul va putea invoca
imposibilitatea fortuiră de executare și se va libera.
- evenimentul fortuit sau accidental trebuie să se producă înainte ca debitorul să fie pus în
întărziere (art.1.634 alin.(1) și (2) C.civ.), situație în care creditorul va trebui să suporte
consecințele neexecutării.
- neexecutarea trebuie să se datoreze unui eveniment fortuit, adică unei împrejurări accidentale
și exterioare voinței debitorului și anume: cazul fortuit ori forța majoră, adică orice împrejurare
care exclude culpa debitorului. În această situație, debitorul va trebuie să notifice creditorului
producerea evenimentului, care face imposibilă executarea obligației asumate, în caz contrar
debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului (art.1.634 alin.(5)
C.civ.) Practic prin notificare se transmite riscul de neexecutare de la debitor la creditor
(art.1.511 alin.(1) C. civ.).
Efectele imposibilității fortuite de executare a unei obligații sunt fie de a stinge datoria, fie de a
suspenda executarea ei.
Efectul extinctiv se produce când datorită naturii sale, prestația devine absolut și
permanent imposibil de executat și se extinde și asupra tuturor accesoriilor și garanțiilor
obligației imposibil fortuit de executat. Contractul va fi desființat de plin drept și fără vreo
notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit, dacă astfel se stinge o obligație
contractuală importantă (art.1.557 C.civ.). În acest caz, riscul revine debitorului obligației
imposibil de executat, care nu poate să ceară celuilalte părți să își execute obligația al cărui
corelativ nu e posibil de împlinit. Prin urmare, imposibilitatea fortuită poate fi considerată și o
cauză de nerăspundere.

60
Obligația imposibilă este nulă (ad impossibilium nulla est obligatio.)
95
 Dacă, prin natura prestației, neexecutarea este doar temporară, suntem în prezența
efectului suspensiv al imposibilității fortuite de executare; ca atare, executarea obligației se
suspendă „pentru un termen rezonabil, apreciat în funcție de durata și urmările evenimentului
care a provocat imposibilitatea de executare” (art.1.634 alin.(3) C.civ.).
Proba imposibilității fortuite de executare revine debitorului (art.1.634 alin.(4) C.civ, care se
realizează prin orice mijloc de probă întrucât evenimentul fortuit este prin un fapt juridic.
Utilitatea practică a imposibilității fortuite de executare constă în a oferi soluții în cazul
apariției unor impedimente în executarea obligațiilor pe care părțile nu le-au prevăzut și nici le
pot depăși, în a se stabili cine suportă riscul neexecutării obligațiilor. Efectul riscului ce
decurge dintr-un rapor obligațional este situația în care creditorul nu primește prestația ce i s-a
promis, iar debitorul este liberat de obligație.

f. Prescripția liberatorie
Posibilitatea creditorului de a-și recupera creanța prin urmărirea silită a debitorului său,
încetează dacă nu se realizează într-un anumit interval de timp, adică înlăuntrul termenului de
prescripție extinctivă.
Prin urmare, curgerea timpului, în incidență cu instituția prescripției extinctive, are un
efect liberatoriu pentru debitor, întrucât nu va mai putea fi constrâns, după împlinirea
termenului de prescripție, să își execute obligațiile. Debitorul este astfel liberat de plată, deși
creanța nu este stinsă, ci doar lipsită de sancțiune, adică de posibilitatea de a fi executată silit.
Deși obligația prescrisă extinctiv se transformă într-una naturală, lipsită de sancțiune,
totuși e încă dotată cu o anumită forță juridică. Astfel, dacă debitorul plătește, el nu va putea
ridica excepția restituirii: odată plata făcută, debitorul nu va mai putea recupera ceea ce a plătit
(art.1.471 C.civ.). Creditorul-accipiens e îndreptățit, deci, să ridice debitorului-solvens excepția
nerestituirii: i s-a plătit de bunăvoie ceea ce de jure i se datora.
În acest caz, ceea ce se prescrie extinctiv nu este obligația, care nu se stinge prin aceasta,
ci dreptul material la acțiune care însoțește orice creanță. Dacă dreptul material la acțiune nu a
fost exercitat în termenul prevăzut de lege, el se stinge prin prescripție.
Efectul constă în faptul că titularul creanței pierde dreptul de a-l constrânge pe debitor, „cu
ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică
sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz”. (art.2.500 C.civ.). Cu alte cuvinte,
efectul prescripției extinctive nu constă în stingerea obligației, ci în lipsirea ei de sancțiune, de
executare silită, cu efectul liberării debitorului.

96
 2. Executarea silită a obligațiilor

Sunt situații în care debitorul fără niciun temei refuză să facă plata, ceea ce îl va
determina pe creditor să recurgă la forța de constrângere a statului pentru a obține executarea
prestației ce i s-a promis.
Încă de la început trebuie precizat faptul că prin neexecutarea obligațiilor așa cum au fost
asumate, creditorul suferă un prejudiciu care va trebui acoperit de debitorul culpabil. 61 Ca
urmare, debitorul datorează creditorului pe lângă prestația promisă și anumite sume de bani ce
vor fi plătite cu scopul de a-l despăgubi pe creditor, denumite daune-interese.
Acestea pot fi:
- daunele-interese compensatorii reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de către creditor
ca urmare a neexecutării în natură a obligaţiei debitorului.
Sunt determinate în valoare absolută
Ele nu se pot cumula cu executarea în natură deoarece însăşi raţiunea lor este de a
compensa neexecutarea.
- daunele-interese moratorii se acordă în cazul unei întârzieri în executare dar, spre deosebire
de cele compensatorii, acestea au caracter de despăgubire şi reprezintă echivalentul
prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a acestei întârzieri.
Se stabilesc pe unitate de timp e întârzire până la executarea obligaţiei.
Ambele categorii de despăgubiri au caracter reparatoriu, prin aceasta deosebindu-se de
daunele-interese cominatorii.
- daunele-interese cominatorii denumite și amenzi civile reprezintă o modalitate eficientă de
constrângere a debitorului în vederea executării obligaţiei de a face sau de a nu face, stabilită
intuitu personae.62 Reprezintă sume de bani datorate de debitor cu fiecare zi de întârziere a
executării obligației sale, stabilite de instanța de judecată sub forma de amenzi civile aplicate
debitorului rău-platnic (art. 894 C.proc.civ.).
Aceste daune-interese nu sunt proporţionale cu prejudiciul suferit de către creditor şi nu
au caracter reparatoriu.
Mijloacele sau căile efective de executare silită sunt reglementate de normele de
procedură civilă, normele civile stabilind doar condițiile pe care trebuie să le îndeplinească
creditorul pentru a avea acces la un mijloc procedural de executare, precum și consecințele
neexecutării asupra creanței.
În vederea executării silite a debitorului culpabil, creditorul trebuie în primul rând să
dețină un titlu executoriu și să îl pună în întârziere pe debitor. Abia după aceea va putea
recurge efectiv la una din formele concrete de executare silită, în funcție de situația concretă în
care se găsește, anume la executarea silită în natură sau executarea silită prin echivalent.

i. Titlul executoriu
Pentru a putea sesiza organul de executare (executorul judecătoresc), creditorul trebuie să
aibă un titlu executoriu. Potrivit art.623 C.proc.civ. care se referă la: „Temeiul executării silite.
(1) Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori al unui
alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.
(2) Pentru a constitui titluri executorii, hotărârile judecătorești și alte înscrisuri cărora legea
le recunoaște putere executorie trebuie învestite cu formulă executorie, în afară de cazul în
care prin lege se dispune altfel.”

61
art.1.530 C.civ.
62
Obligațiile intuitu personae nu pot face obiectul procedurii de executarea silită, nu pot fi executate prin
constrângere.
97
 Titlul executoriu este un înscris oficial constatator al unei creanțe certe și lichide,
justificând astfel începerea efectivă a executării silite. Titlul executoriu este întotdeauna un
înscris oficial, în sensul că este emis după o anumită procedură și trebuie să respecte o anumită
formă. Calitatea de titlu executor al unui înscris (document) este prevăzută exclusiv de lege,
voința particularilor fiind irelevantă în acest sens.
În funcție de originea forței lor executorii, distingem între:
 titluri care sunt de plin drept executorii, din momentul întocmirii lor și
 titluri care devin executorii, prin învestirea cu forță executorie, posterior încheierii lor.
Din prima categorie, a titlurilor executorii prin sine, care nu mai trebuie investite cu formulă
executorie, fac parte (art.624, 625 și 627 C. proc. civ.):
1) hotărârile judecătorești definitive executorii, precum și cele date în primă instanță cu
executare provizorie;
2) ordonanțele și încheierile pronunțate de instanță și declarate de lege executorii;
3) titlurile executorii europene pentru creanțe necontestate;
4) încheierile și procesele-verbale întocmite de executorii judecătorești;
5) unele acte autentice notariale63;
6) contractele de locațiune încheiate prin înscris sub semnătură privată, care au fost înregistrate
la organele fiscale (art.1.798 C.civ.) etc.
Din a doua categorie, a titlurilor care nu sunt ope legis considerate executorii, dar care devin
astfel prin învestirea lor cu formulă executorie, fac parte:
a) hotărârile executorii ale instanțelor judecătorești, în afara celor executorii de plin drept;
b) hotărârile arbitrale;
c) înscrisurile autentice, cu excepția actelor autentice notariale care constituie titluri executorii
potrivit legii;
d) titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaște putere executorie (art.626 C.
proc. civ.)
Formula executorie se dispune prin încheiere de instanță și se aplică pe originalul
înscrisului constatator al creanței sau pe o copie legalizată a acesteia, respectivul înscris
devenind astfel titlu executoriu. Ea are următorul cuprins: „Noi, Președintele României”
(urmează cuprinsul hotărârii sau, după caz, al înscrisului.) „Dăm împuternicire și ordonăm
executorilor judecătorești să pună în executare prezentul titlu. Ordonăm agenților forței publice
să sprijine îndeplinirea promptă și efectivă a tuturor actelor de executare silită, iar procurorilor
să stăruie pentru ducerea la îndeplinire a titlului executoriu, în condițiile legii. Spre credință,
prezentul titlu s-a semnat de... „ (urmează semnătura președintelui instanței și a grefierului),
conform art.631 alin.(2) C.proc.civ.
Subliniem faptul că titlul executoriu poate fi desființat cu efectul întoarcerii executării,
dacă aceasta a fost făcută.
De asemenea, procedura de executare silită se perimă, după cum este supusă prescripției
extinctive (art.696 C.proc.civ.) Termenul general de prescripție pentru a obține executarea
silită este de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel, care începe să curgă de la data când se naște
dreptul de a obține executarea silită, adică de la data scadenței creanței pe care o constată. La
împlinirea termenului de prescripție, se stinge dreptul de a obține executarea silită, iar titlul
executoriu își pierde puterea juridică.

63
Doar actul autentificat de notarul public care constată o creanță certă și lichidă are putere de titlu executoriu la
data exigibilității acesteia (art.67 din Legea nr.36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată în
M.Of. nr.732/2011).
98
ii. Punerea în întârziere a debitorului64
După împlinirea scadenței, debitorul este ținut să execute prestația pe care o datorează
creditorului. În cazul în care debitorul nu își execută obligația, creditorul aduce la cunoștința
debitorul faptul că întârzierea îl prejudiciază (dies interpellat pro hominem) și îi solicită să
plătească, adică îl pune în întârziere pe debitor.
Punerea în întârziere a debitorului reprezintă mecanismul civil prin care creditorul precizează
debitorului că neexecutarea la timp a obligației îi cauzează o pagubă, și îi cere să efectueze
plata.
Din punct de vedere formal punerea în întârziere este o înștiințare prin care creditorul îi
comunică debitorului faptul că obligația este scadentă (exigibilă) și trebuie să o execute. În
practică, debitorul este înștiințat printr-o notificare scrisă care i se comunică prin executor
judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării sau, în caz extrem, chiar
prin cererea de chemare în judecată. (art.1.522 alin.(1) C.civ.) Prin notificare trebuie să se
acorde debitorului un termen de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări.
Debitorul beneficiază de un termen de grație, pentru a face plata până la expirarea lui, dacă nu,
se va trece la executarea lui forțată (art.1.522 alin.(5) C. civ.) Debitorul are șansa să facă plata,
fără alte cheltuieli suplimentare, pe care orice executare silită le presupune.
În esență, punerea în întârziere reprezintă actul juridic prin care creditorul își manifestă
voința de a-l determina pe debitor să își execute obligația asumată și îi comunică acestuia
faptul că întârzierea începe să îi producă un prejudiciu, pe care debitorul va trebui să îl repare.
Despăgubirile datorate în acest caz se numesc daune-interese moratorii (mora= întârziere)
sau penalități de întârziere și sunt stabilite în vederea acoperirii prejudiciului suferit de creditor
ca urmare a întârzierii la plată. Daunele-interese moratorii se pot adăuga la daunele
compensatorii, care se vor datora în schimbul executării prestației principale la care era ținut
debitorul. În toate cazurile, părțile pot stabili prin actul de naștere a creanței (contract) modul
de calcul și cuantumul daunelor-interese moratorii.
Daunele moratorii sunt datorate atât în cazul în care nu se execută la timp obligații de a
da sume de bani, cât și în cazul obligațiilor de a face.
În cazul obligațiilor bănești, daunele-interese moratorii sunt dobânzile stabilite
convențional, iar în lipsă, cele stabilite de lege și care sunt datorate de la scadență, iar nu de la
data punerii în întârziere. Dobânzile se datorează prin simplul fapt al întârzierii, deoarece
creditorul nu trebuie să dovedească că întârzierea executării creanței bănești i-a adus vreun
prejudiciu.
Daunele-interese moratorii pot fi cumulate cu daune-interese compensatorii datorate
pentru orice prejudiciu suplimentar suferit din cauza neexecutării obligației.
Subliniem faptul că sumele de bani datorate produc dobânda stabilită de părți sau, în lipsa
vreunei convenții, cea prevăzută de lege. Mai mult, dobânzile scadente pot produce ele însele
dobânzi (ceea ce se numește anatocism), dacă contractul sau legea le prevede, ori atunci când
sunt stabilite de instanță, dar în limitele permise de lege. În cazul în care sunt stabilite de
instanță, dobânzile aferente dobânzilor devin scadente doar de la data cererii de chemare în
judecată (art.1.489 C.civ.)
În cazul obligațiilor de a face (art.1.536 C.civ.), daunele-interese moratorii se calculează
prin aplicarea valorii dobânzii legală asupra echivalentului în bani al obligației neîndeplinite; și
încep să curgă de la data punerii în întârziere a debitorului, iar nu de drept, ca în cazul
obligațiilor de a da sume de bani.
Prin excepție, plafonul dobânzii legale poate fi depășit de valoarea daunelor moratorii fie
dacă acesta au fost stabilit prin contract (printr-o clauză penală), fie când se poate dovedi că
prejudiciul cauzat de întârzierea în executare este mai mare decât dobânda legală.

64
Potrivit prevederilor art.1.521-1.526 C.civ.
99
Excepții de la regula punerii în întârziere prin notificare (art.1.521 și art.1.523 C.civ.)
Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere, fără îndeplinirea vreunei
formalități, trebuie dovedite de creditor, întrucât orice declarație sau stipulație contrară nu are
niciun efect juridic.
Debitorul este de drept în întârziere:
1. în situația în care părțile au prevăzut expres că simpla împlinire a termenului stabilit pentru
executare valorează întârziere.
2. legea prevede că debitorul este de drept în întârziere în cazul în care „nu a fost executată
obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi”
(art.1.523 alin.(2) lit.d) C.civ.), ori în cazul în care cumpărătorul este de drept în întârziere la
scadență dacă nu a plătit prețul (art.1.725 și art.1.728 C. civ.) etc.
3. în cazul în care obligația trebuie executată efectiv fie de urgență fie într-un anumit interval
de timp;
4. în cazul obligației de a nu face, orice act contrar acestei obligații îl plasează pe debitor în
întârziere de la data acțiunii sale.
5. debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației prin fapta sa
6. creanța se naște dintr-un fapt ilicit.
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE

Trebuie subliniat faptul că punerea în

"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET

întârziere e posibilă în contextul obligațiilor contractuale, fiind inaplicabilă răspunderii

delictuale, deoarece făptuitorul este ținut să repare paguba chiar de la momentul producerii ei,
fără să fie nevoie de vreo formalitate.
Efectele juridice ale punerii în întârziere:
- de la data punerii în întârziere debitorul datorează daune-interese moratorii;
- debitorul răspunde, de la data punerii în întârziere, pentru orice pierdere cauzată creditorului
de un caz fortuit; ca urmare, riscul neexecutării fortuite a obligației se strămută de la creditor la
debitor, cu excepția situației în care imposibilitatea fortuită de executare îl liberează pe debitor
de însăși executarea obligației (art.1.525 C.civ.).
- în ipoteza în care creditor solicită instanței rezoluțiunea contractului neexecutat (art.1.549
alin. (1) C.civ.), debitorul nu mai are nicio șansă să plătească. Spre deosebire de rezoluțiunea
judiciară, rezoluțiunea convențională, denumită pact comisoriu, își produce consecințele
specifice doar dacă debitorul e notificat. (art.1.553 alin.(2) C.civ.). Ca urmare, notificarea de
punere în întârziere trebuie să cuprindă și declarația de rezoluțiune (art.1.552 alin.(1) C.civ.).
- punerea în întârziere permite creditorului ca, în perioada ce curge de la data punerii în
întârziere și expirarea noii scadențe să suspende executarea propriei obligații, să solicite daune-
interese, însă nu va putea cere rezoluțiunea în această perioadă, dacă prin lege nu se prevede
altfel. (art.1.552 alin.(4) C.civ.).
- punerea în întârziere a debitorului poate valora întreruperea cursului prescripției, dacă acesta
este chemat în judecată în termen de 6 luni de la data punerii sale în întârziere (art.2.540 C.
civ.).

iii. Formele executării silite

 Executarea silită în natură (art.1.527-1.529 C. civ.)

Așa cum am precizat, obligațiile trebuie executate în natură, indiferent dacă se realizează
de bună voie de către debitor, sau prin forțarea lui; în caz contrar, acestuia i s-ar permite să
schimbe indirect, (refuzând să plătească) obiectul obligației.

100
 Prin urmare, „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute
obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă.”
(art.1.527 alin.(1) C. civ.
Modalitatea concretă în care se realizează executarea silită în natură depinde de tipul
obligației, anume obligația de a da, obligația de a face și obligația de a nu face. 65.
 Executarea silită în natură a obligațiilor de a da diferă în funcție de gradul de
certitudine al bunurilor la care se referă
Executarea silită a obligațiilor de a da bunuri generice este întotdeauna posibilă în
natură – de ex. obligațiile pecuniare (banii fiind bunuri generice). În acest caz, „debitorul are
dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor
bunuri de calitate cel puțin medie.” (art.1.486 C.civ. ).
Executarea silită de a da bunuri certe este posibilă numai în cazul în care acestea se mai
află în stăpânirea debitorului, sau debitorul poate procura bunuri identice cu cele pe care nu le
mai deține.
Legea prevede expres o obligație de a face, conexă celei de a da: „Dreptul la executare în
natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum și orice
alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă” (art.1.527 alin (2) C.civ.). Evident că
înlocuirea bunului se poate face în natură și forțat, în aceleași condiții ca și predarea bunului,
dacă debitorul deține bunuri identice. Reparația bunului se poate executa silit în natură numai
dacă nu se ajunge la constrângerea corporală a debitorului, caz în care se va face doar pe
spezele acestuia, dar prin intervenția unui terț.
 Executarea silită în natură a obligațiilor de a face
De regulă, obligațiile de a face constau într-o acțiune personală a debitorului, ca urmare
acestea nu pot fi – în principiu – executate silit în natură, întrucât ar implica constrângerea
persoanei debitorului. În acest caz, se aplică principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi
constrâns fizic să desfășoare o anumită activitate (nemo potest cogi ad factum).
Singura constrângere admisă în dreptul civil modern este cea patrimonială. Debitorul
răspunde pentru neexecutarea obligațiilor cu averea sa, care constituie gajul general al
creditorilor, iar nu cu persoana sa.
Totuși, obligația de a face (facere) poate fi executată silit în natură, fie de o altă persoană,
capabilă să execute obligația asumată de debitorul inițial și care este dispusă să o execute, fie
de creditorul însuși, după o prealabilă înștiințare a debitorului asupra faptului că va urma să fie
silit să suporte cheltuielile executării obligației (art.1.528 alin.(2) C.civ.). 66
 Executarea silită în natură a obligației de a nu face este posibilă în aceleași condiții ca
obligația de a facedupă tipicul deța arătat mai sus. (art.1.529 C. civ.).
Astfel, creditorul în temeiul unei hotărâri judecătorești poate să distrugă, să înlăture ori să
ridice ceea ce debitorul a făcut prin încălcarea obligației de a nu face (art.893 C.proc.civ.) totul
însă pe cheltuiala debitorului culpabil și în limita stabilită prin aceea hotărâre judecătorească.67
Chiar dacă, la o analiză atentă, se poate observa că, pentru debitor, executarea obligației
de a nu face este prin echivalent bănesc, în timp ce pentru creditor obligația a fost executată
silit în natură, totuși, per ansamblu, suntem în prezența executării silite în natură, întrucât
elementul definitoriu este ceea ce obține creditorul prin executare, iar acesta a obținut prestația
inițial promisă de debitor.
Pentru a-l stimula pe debitor să execute în natură obligația, instanța va putea să îl
condamne pe debitor la daune cominatorii.68
65
art.892-897 C. proc.civ.
66
A se vedea art.1.528 alin.(1) C. civ coroborat cu art.892 C.proc.civ.
67
A se vedea art.1.529 C. civ coroborat cu art.893 C.proc.civ.
68
I.C.C.J., decizia nr.20/2005, publicată în în M. Of. nr.225 din 13.03.2006.
101
 În concluzie, cu excepția obligațiilor intuitu personae, care nu pot fi executate forțat în
natură, celelalte obligații pot fi executate silit în natură, dar indirect, pe cheltuiala debitorului și
prin fapta unui terț sau chiar a creditorului.
 Executarea silită prin echivalent

În ipoteza în care executarea silită în natură nu mai este posibilă, obligația va putea fi
executată silit prin echivalentul său bănesc, cu alte cuvinte va fi executată indirect având în
vedere faptul că nu se mai poate obține direct natura prestației inițial datorate.
Executarea prin echivalent implică o evaluare în bani a prestației asumată ințial de
debitor și pe care acesta nu a executat-o. După ce se stabilește suma de bani datorată, ca urmare
a conversiei naturii prestației în bani, se trece la urmărirea silită a bunurilor debitorului pentru a
se obține această sumă.
Regula : acest mod de executare este susceptibil a se aplica în orice situație, indiferent de
natura prestației datorată de debitorul culpabil, sau de izvorul ei concret.
Excepție : obligațiile care au ca obiect sume de bani sunt întotdeauna executate în natură, adică
în bani; deci natura prestației este chiar echivalentul generic al oricărui alt tip de creanță.
Un aspect important al procedurii de executare prin echivalent îl constituie modul în care
se stabilește echivalentul bănesc al prestației datorate și neexecutate în natură de debitor.
În principiu, valoarea în bani a prestației se stabilește fie de părți, fie de instanța de
judecată, dacă părțile nu ajung la un acord în acest sens. În acest din urmă caz, se vor aplica
dispozițiile privind dobânda legală, potrivit art.1.535-1.536 C.civ.

∞ *** ∞

Întrebări şi teste

1. Drepturile de creanţă sunt:

a) drepturi patrimoniale;
b) drepturi nepatrimoniale;
c) drepturile relative;
d) drepturi absolute.

Rezolvarea întrebărilor şi testelor

1.a) și c)

Test de Autoevaluare:
1. Analizaţi raportul juridic în conţinutul căruia se află dreptul de proprietate şi precizaţi: cine
este subiectul pasiv şi ce obligaţie îi revine acestuia.
2. Clasificaţi dreptul de proprietate după criteriile de clasificare pe care le cunoaşteţi.
3. Clasificaţi obligaţia corelativă acestuia după criteriile de clasificare pe care le cunoaşteţi.
4. Definiţi drepturile subiective absolute şi drepturile relative. Precizaţi deosebirile dintre cele
două categorii de drepturi subiective.
5. Realizaţi o comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă.
6. Definiţi obligaţiile şi analizaţi în ce constă obligaţia de a da, de a face şi de a nu face.
7. Precizaţi în ce constă deosebirea între o obligaţie de rezultat şi o obligaţie de diligenţă.
102
8. Clasificaţi dreptul de gaj după criteriile de clasificare pe care le cunoaşteţi.
9. Clasificaţi obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul bunului cumpărat după criteriile de
clasificare pe care le cunoaşteţi.

Bibliografie

 Codul Civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), republicat în Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I Nr. 505 din 15 iulie 2011.

103
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –VI-

Prescripţia extinctivă

Noţiunea de prescripţie extinctivă

Efectele prescripţiei extinctive
Domeniul prescripţiei extinctive
Termenele de prescripţie extinctivă
Cursul prescripţiei extinctive

1. Noţiune
Curgerea timpului constituie una dintre împrejurările generatoare de efecte juridice
independent de voinţa omului; şi, în funcţie de domeniul şi circumstanţele în care se realizează:
- poate produce un efect achizitiv (când duce la dobândirea de drepturi reale) sau
- poate produce un efect extinctiv (când duce la stingerea unor drepturi).
În prima ipoteză, avem de a face cu prescripţia achizitivă sau uzucapiunea, prin care
posesorul unui bun imobil dobândește după trecerea unui interval îndelungat de timp dreptul de
proprietate asupra bunului respectiv.
În cea de a doua ipoteză, dreptul la acţiune se poate stinge ca urmare a neexercitării lui un
anumit interval de timp de către titular.
Sediul reglementării : art.2.500-2.544 C.civ.

2. Definiție
Prescripția extinctivă constituie sancțiunea prin care dreptul (material) la acțiune, se
stinge dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
„Prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței
publice, să execute o anumita prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte
orice altă sancțiune civilă, după caz.” (art.2.500, alin.(2) C.civ.)
Prin urmare prescripţia extinctivă stinge dreptul creditorului de a se adresa justiţiei
pentru a-l constrânge pe debitor să-şi îndeplinească obligaţiile.

3. Natura juridică a prescripției extinctive

Prescripția extinctivă este o sancțiune îndreptată împotriva pasivității creditorului,
sancțiune care constituie o cauză de înlăturare (exonerare) a răspunderii civile a subiectului
pasiv.
În lumina codului civil, instituția prescripției extinctive este de ordine privată, prin
urmare nu poate fi aplicată de instanță din oficiu, ci trebuie invocată de cel în favoarea căruia
curge, în caz contrar acest tip de prescripție nu operează. (art.2.512, alin.(1) C.civ.)

4. Efectele prescriptiei extinctive

Prescriptia extinctivă stinge numai „drept la actiune în sens material” = acea componentă a
dreptului la actiune ce constă în posibilitatea de a obtine condamnarea pârâtului la
executarea obligatiei ce îi revine.
Prin urmare:
- dreptul subiectiv nu se stinge,
- obligația corelativă nu se stinge ci se schimbă – dintr-o obligație perfectă devine o obligație
imperfect, fiind lipsită de sancțiune, adică de posibilitatea de a fi executată silit,

104
- împreună cu stingerea dreptului la acțiune a dreptului principal se stinge şi dreptul la acțiune
a dreptului accesoriu,
- în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la
fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescriptie deosebită, chiar dacă debitorul
continuă să execute una sau alta dintre prestațiile datorate.

5. Renunţarea la prescripţie
Legea prevede posibilitatea renunţării la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, astfel :
„nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la
prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi
neîmplinită.” (art.2.507 C.civ.+.
Renunţarea la prescripţie poate fi:
- expresă, făcută printr-un act de renunţare, sau
- tacită, dacă rezultă din manifestări neechivoce şi este neîndoielnică (art.2.508 C.civ.).
Pentru a putea renunţa la prescripție, persoana îndreptățită trebuie să aibă capacitate de a
înstrăina, adică de a face acte de dispoziţie ori de a se obliga, după caz (art.2.509 C.civ.).
În toate cazurile, după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel, iar
dacă partea îndreptăţită renunţă la beneficiul termenului scurs până la acea dată, sunt aplicabile
dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului (art.2.510 C.civ.).
Renunţarea produce însă efecte relative, deoarece este un act unilateral care nu este
opozabil:
- codebitorilor solidari,
- codebitorilor ai unei obligaţii indivizibile,
- fideiusorilor (art.2.511 C.civ.),
- creditorilor care au renunțat la dreptul lor
- altei persoane interesate (art.2.514, teza a doua C.civ.).

6. Delimitarea prescripției extinctive de:

- prescripția achizitivă (uzucapiunea), care este un mod de dobândire a drepturilor reale;
- de decădere al cărei efect este stingerea dreptului însuși și nu doar a dreptului material la
acțiune;
- termenul extinctiv (modalitate a obligației) care nu duce la stingerea dreptului, ci la încetarea
exercițiului lui, împlinirea termenului păstrându-l nealterat pentru trecut.

7. Domeniul de aplicare a prescripției extinctive

Prin domeniul prescriptiei extinctive se întelege sfera drepturilor subiective care cad sub
incidenta prescriptiei extinctive.
Regula: sunt presciptibile extinctive
- drepturile de creantă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice licite, fapte juridice
ilicite).
- drepturile reale accesorii sunt supuse prescriptiei ca şi drepturile de creantă principale pe
lângă care există.
Sunt imprescriptibile extinctiv:
- drepturile reale principale
- drepturilor nepatrimoniale
- dreptul asupra sumelor depuse în depozit la bancă inclusiv dobânzile şi câştigurile,
- dreptul asupra primei de asigurare; etc.

105
8. Termenele de prescriptie extinctivă
Termenul de prescripție extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul
căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, sub sancțiunea pierderii posibilității de a obține
condamnarea pârâtului la executarea obligației ce îi revine (respectiv, sub sancțiunea pierderii
dreptului real principal sau dreptului nepatrimonial, în măsura în care acesta este supus
prescripției extinctive).
Termenul de prescripție extinctivă are
- un început = data la care începe să curgă prescripția extinctivă,
- o durată, precum şi
- un sfârșit = data împlinirii prescripției extinctive.
Regula: Termenul de prescriptie extinctivă este un termen esentialmente legal, deoarece
numai prin lege se poate stabili un asemenea termen. În consecintă, prin act juridic, părtile nu
pot nici să stabilească alte termene de prescriptie extinctivă, nici să înlăture termenele de
prescriptie extinctivă edictate de lege; o clauză în acest sens ar fi lovită de nulitate absolută.
Excepția: durata termenului de prescripție (în sensul reducerii sau prelungirii) poate fi stabilită
prin acordul expres al părtilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi
nici mai mare de 10 ani, cu exceptia termenelor de prescriptie de 10 ani ori mai lungi, care pot
fi prelungite până la 20 de ani.
Convenția părților cu privire la durata termenului de prescripție nu privește dreptul la
actiune cu privire la care părtile nu pot să dispună şi nici actiunilor derivate din contractele de
adeziune, de asigurare şi cele supuse legislatiei privind protectia consumatorului.
Regula : Termenul general de prescriptie extinctivă, este de 3 ani.
Excepția: sunt cazuri pentru care există termene speciale de prescriptie extinctivă.
- termenele de 10 ani prevăzute de art.2.518 C.civ.
- termenele de un an: (art. 519 C.civ.) aplicabil liber-profesioniştiilor pentru serviciile pe
care le prestează : contabili, medici, farmaciști profesori, ingineri, arhitecti, notari publici
executori judecătoreşti, meşteşugarilor , artizanilor. vânzătorilor cu amănuntul etc.,
- termenul de 5 ani ce se aplică obligaţiilor fiscale (impozite, taxe);
- termenul de 2 ani, ce se aplică dreptului la acţiune privind reporturile care izvorăsc din
asigurare;
- termenul de 6 luni, aplicabil cererii în răspundere pentru viciile ascunse fără viclenie (se
au în vedere acele neconformităţi ale bunului care nu au fost ascunse cu scopul inducerii în
eroare a celeilalte părţi),
- termenul de 30 de zile pentru sesizarea instanţei în vederea anularii actului administrativ
pretins ilegal etc.

9. Cursul prescriptiei extinctive

i. Începutul prescriptiei extinctive

Regula generală : prescriptia începe să curgă de la data când titularul dreptului la actiune
a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.
Prescripţia extinctivă începe să curgă din momentul în care titularul dreptului este
îndreptățit a apela la instanţa de judecată pentru a obţine constrângerea debitorului de a-şi
executa obligaţia.
Astfel, momentului naşterii dreptului material la acţiune diferă:
- în cazul obligaţiilor care urmează să se execute la cererea creditorului şi în cazul obligaţiilor
al căror termen nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de
drept;
- în cazul obligaţiilor afectate de un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă, prescripţia
începe să curgă de la data împlinirii termenului sau realizării condiţiei;
106
- în cazul producerii unei pagube, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a
cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea;
- în cazul răspunderii pentru viciile unui lucru, ale unei lucrări sau ale unei construcţii,
prescripţia extinctivă începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la
împlinirea termenului de garanţie pentru aceste vicii.

ii. Modificarea cursului prescripție extimctive

În curgerea termenului de prescripţie extinctivă, pot să intervină anumite situaţii care să
oprească această curgere.
 Suspendarea prescriptiei extinctive (art.2.532-art.2.536 C.civ.)
Modificarea cursului prescripției extinctive ce constă în oprirea de drept a curgerii
termenului de prescripție, pe timpul cât durează cauza de suspendare, urmând ca prescriția să
își reia cursul din momentul în care s-a oprit, astfel pentru împlinirea termenului socotindu-se
și timpul scurs înainte de suspendare.
Cauzele legale de suspendare a cursului prescriptiei extinctive sunt situațiile, limitativ
prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acționa pe titularul dreptului la acțiune.
Prescriptia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:
1. între soti, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separati în fapt;
2. între părinți, tutore sau curator şi cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi
socotelile nu au fost date şi aprobate;
3. între orice persoane care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act
juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp
administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât
timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziție
legală contrară;
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau
exigibilitatea acesteia;
Textul citat face aplicatia principiului fraus omnia corrumpit în materie de prescripție.
Suspendarea prescriptiei operează cât timp debitorul ascunde (ori sustrage), în mod
deliberat, înscrisul constatator al creanței sau, după caz, exigibilitatea acesteia (de ex., faptul
existenței sau modificării termenului legal de plată ori renunțarea la beneficiul termenului de
către autorul creditorului actual).
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni înainte de
expirarea termenului de prescriptie;
Legiuitorul a vrut ca părțile să poarte negocieri cu bună-credință și, în caz de eșec, partea
interesată să aibă un timp suficient de lung pentru a acționa în justiție.
7. în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să
folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă, încercarea de
împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul
acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau
contract nu s-a stabilit un alt termen;
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forțele armate ale
României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi
persoanele civile care se găsesc în fortele armate pentru ratiuni de serviciu impuse de
necesitătile războiului;
În toate cazurile, suspendarea prescripției operează cât timp forțele armate ale țării se află
în stare de mobilizare sau de război.
107
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția este împiedicat
de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această
împiedicare; forta majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a
prescriptiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de
prescriptie;
Forța majoră este definită de art.1.351 alin.(3) C.civ. ca fiind „orice eveniment extern,
imprevizibil, absolut invincibil si inevitabil”.
10. în alte cazuri prevăzute de lege.
De ex. în materie succesorală, potrivit art.2.533 C.civ., prescripția nu curge contra
creditorilor defunctului în privinta creanțelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, cât timp
moștenirea nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost
numit un curator care să îi reprezinte. Totodată, prescripția nu curge nici contra moştenitorilor
defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi
reprezinte. Prescripția nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privința creanțelor pe
care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei.
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET Efectele suspendării
prescripției:
- din momentul încetării cauzei suspendare prescripția extinctivă îşi reia cursul, socotindu-se şi
timpul scurs înainte de suspendare pentru împlinirea termenului.
- prescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când
suspendarea a încetat, cu exceptia prescripțiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini
decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.
- suspendarea prescripției poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă
acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
- suspendarea prescripției produce efecte atât în raport cu debitorul principal, cât și cu
fideiusorul.
 Întreruperea prescripției extinctive (art.2.537-art.2.543 C.civ.)
Modificarea cursului prescripției extinctive ce constă în oprirea de drept a curgerii
termenului de prescripție, pe timpul cât durează cauza de întrerupere, urmând ca după încetarea
acestei cauze să înceapă o nouă prescripție extinctivă.
Asemănător suspendării prescriptiei extinctive, şi în cazul întreruperii prescriptiei
extinctive este necesar ca împrejurarea prevăzută expres și limitative de lege drept cauză de
întrerupere să intervină după ce prescriptia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de
împlinirea termenului de prescriptie extinctivă.
Cauzele de întrerupere a prescriptiei extinctive sunt :
1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a
cărui actiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescriptia.
Recunoaşterea se poate face printr-un act unilateral sau bilateral, fie în mod expres, fie
tacit. În această din urmă modalitate, recunoaşterea trebuie să rezulte fără echivoc din
manifestări care să ateste existența dreptului creditorului. Constituie acte de recunoaştere tacită
plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea
unui termen de plată şi altele asemenea.
2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea
creanței la masa credală în cadrul procedurii insolventei, prin depunerea cererii de
interventie în cadrul urmăririi silite pornite de alti creditori ori prin invocarea, pe cale de
exceptie, a dreptului a cărui actiune se prescrie.
3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de
judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă,

108
potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescriptiei, chiar dacă
nu a avut loc constituirea ca parte civilă.
Prescripția este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicție ori
de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă.
Dimpotrivă, prescriptia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în
judecată sau de urmărire silită a renunțat la ea, sau a fost respinsă, anulată ori s-a perimat
printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de
la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere,
prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare
precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.
Prescriptia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a
pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescriptie a dreptului de a obține
executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se
va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune
excepția autoritătii de lucru judecat.
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescriptia este pus în întârziere;
Punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția întrerupe termenul de
prescripție numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la
data punerii în întârziere.
5. în alte cazuri prevăzute de lege.
Cauzele de întrerupere a prescripției își produc efecte doar dacă au intervenit după ce a
început să curgă prescripția. Dacă aceste cauze se produc înainte de a începe prescripția,
prescripția va fi amânată; iar dacă intervin după împlinirea termenului de prescripției problema
întreruperii nu se mai pune, dreptul la acțiune fiind deja stins.
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET Efectele întreruperii
prescripției extinctive.
- întreruperea şterge prescriptia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere; iar după
întrerupere începe să curgă o nouă prescripție extinctivă; practic, prescripţia este socotită
neîmplinită, deşi termenul a expirat.
- în situația în care întreruperea prescripției intervine prin recunoaşterea dreptului de către
debitor, va începe să curgă o nouă prescripție de acelaşi fel.
- prescripția dreptului de a obține executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de
admitere a acțiunii nu a rămas definitivă.
- dacă întreruperea rezultă în temeiul unei cereri de intervenție făcută în procedura insolvenței
sau a urmăririi silite, noul termen de prescripție începe să curgă de la data la care există din nou
posibilitatea legală de valorificare a creanței rămase neacoperite.
- întreruperea prescripției împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce
efecte în privința amândurora.
Regula : întreruperea prescripției extinctive profită celui de la care emană actul întreruptiv şi
nu poate fi opusă decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul
în care prin lege se dispune altfel.
Excepția : în cazul în care întreruperea prescripției s-a făcut prin recunoaşterea dreptului de
către cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu
pot fi opuse decât autorului recunoaşterii.

 Repunerea în termenul de prescriptie extinctivă (art.2.522 C.civ.)

109
 În sitația în care, din motive temeinice, creditorul nu şi-a exercitat în termen dreptul la
acțiune supus prescripției, va putea solicita organului de jurisdicție competent repunerea în
termenul de prescripție şi, pe fond, judecarea cauzei.
Prin moive temeinice sunt desemnate acele împrejurări care, fără a avea caracterul forței
majore, constituie obstacole insurmontabile și obiective în calea acțiunii creditorului, căruia nu
i se poate imputa vreo culpă.
După cum s-a precizat în literatura de specialitate, „domeniul repunerii în termenul de
prescriptie extinctivă începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forta majoră.”69
Condițiile repunerii în termen:
- repunerea în termenul de prescripţie extinctivă poate fi dispusă numai de instanţa de judecată
la cererea părții interesate, după ce termenul de prescripţie s-a împlinit deja.
- în mod obligatoriu, cererea de repunere în termen trebuie formulată înainte de împlinirea
unui termen de 30 de zile, socotit din ziua când cel interesat a cunoscut sau trebuia să
cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție. (art.2.522
alin.(2) C.civ.)
- cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit să fie temeinic justificate. Legea nu
prevede, concret, care sunt motivele pentru care se poate dispune repunerea în termen, lăsând
astfel instanţei de judecată deplina putere de apreciere a temeiniciei împrejurărilor invocate de
titularul dreptului.
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET Efectul repunerii în
termen.
Repunerea în termen are caracter procesual și intervine de drept; iar în cazul în care este
admisă cererea de repunere în termen, prescripția extinctivă este considerată a fi neîmplinită,
cu toate că în realitate termenul de prescripție s-a împlinit. Ca urmare se va trece la judecarea
pe fond a speței.

10. Împlinirea (calculul) prescripției extinctive

Stabilirea momentului la care se împlineşte prescriptia extinctivă implică un calcul, care
presupune cunoaşterea următoarelor elemente:
- termenul de prescriptie extinctivă aplicabil în spetă;
- data la care începe să curgă acest termen;
- dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a prescriptiei extinctive;
- regulile în functie de care se determină momentul la care se împlineşte prescriptia extinctivă.

Potrivit dispozițiilor art.2.552 şi urm. C.civ., împlinirea prescripţiei, adică momentul la care
expiră termenul de prescripţie extinctivă, se stabileşte diferit, astfel:
- pentru termenul de prescripţie stabilit pe ani şi luni, acesta expiră în ziua corespunzătoare din
ultimul an sau ultima lună; dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se socoteşte
împlinit în ultima zi a acestei luni.
- pentru prescripţia stabilită pe zile, nici ziua în care începe prescripţia și nici ultima zi nu intră
în calculul termenului, care este stabilit pe zile pline.
- când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului.
În toate cazurile, dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră
împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează.

∞ *** ∞

69
M.Nicolae, Prescripția extinctivă
110
 Întrebări şi teste

1. Efectul întreruperii prescripţiei extinctive constă în:

a) înlăturarea definitivă a posibilităţii invocării prescripţiei;
b) curgerea unui nou termen de prescripţie, după încetarea cauzei de întrerupere;
c) suspendarea prescripţiei.
2. Forţa majoră:
a) suspendă cursul prescripţiei extinctive;
b) întrerup cursul prescripţiei extinctive;
c) anulează cursul prescripţiei extinctive.

3. Între X şi Y s-a încheiat la data de 5 iunie 2020 un contract de închiriere pentru un termen
de 8 luni. Prima chirie trebuia plătită la data de 29 iunie 2020. Chiriaşul Y nu a plătit nici
acea chirie şi nici pe cele datorate pentru lunile ulterioare.
Arătaţi:
a) Termenul de 8 luni este termen de prescripţie extinctivă sau termen extinctiv?
b) Cum se calculează termenul de prescripţie extinctivă în cazul obligaţiilor constând în
prestaţii succesive?
c) Când începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune a lui X?
d) Când se prescrie dreptul lui X de a acţiona în instanţă împotriva chiriaşului rău-platnic?

4. Analizați natura juridică a termenului de repunere în termenul de prescripție extinctivă.

INCLUDEPICTURE "http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-
png/question-type-drag-drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET Rezolvarea întrebărilor şi testelor
1.b)
2.a)
3. a. – termen extinctiv = stinge raportul de închiriere.

111
3.b. – pentru fiecare obligație care se execută succesiv se stabilește un termen de prescripție
distinct; adică fiecare chirie, care se datorează în fiecare lună, se prescrie extinctiv separat de
celelalte.
3.c. – de la data de 29 iunie 2020 – data scadenței chiriei neplătite.
3.d. – termenul de prescripție extinctivă aferent primei chirii neplătite va fi 29 iunie 2023.
4. Termenul de 30 de zile înlăuntrul căruia trebuie formulată cererea de chemare în judecată și,
în subsidiar, cererea de repunere în termen are o natură strict legală; părțile nu pot nici să
stabilească nici să modifice acest termen.

Test de Autoevaluare:
1. Definiţi prescripţia extinctivă şi arătaţi domeniul de aplicare al acesteia.
2. Precizaţi cine apreciază necesitatea repunerii în termenul de prescripţie extinctivă.
3. Comparatie între efectele suspendării prescriptiei şi cele ale întreruperii prescripției.
4. Regimul juridic al renunțării la prescripția extinctivă.

Bibliografie

Codul Civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), republicat în Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I Nr. 505 din 15 iulie 2011.

112
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –VII-

Izvoarele raportului juridic

Introducere
Noţiune şi clasificare
Faptele juridice – licite şi ilicite (răspunderea juridică)
Actul juridic
Proba faptelor juridice și a actelor juridice

Raportul juridic se încheie în mod concret dacă sunt întrunite cumulativ 3 elemente:
norma juridică, subiectele de drept între care se stabileşte raportul juridic şi existenţa unor
împrejurări care să îl genereze (de regulă precizate în ipoteza normei), denumite izvoare ale
raportului juridic.
Analiza izvoarelor raportului juridic implică cercetarea naturii împrejurărilor în care se
stabilește efectiv acest raport între persone.

1. Noţiune
Izvoarele raportului juridic sunt împrejurările de care legea leagă producerea anumitor
efecte juridice (adică naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic).
Potrivit art.1.165 C.civ. obligațiile izvorăsc „din contract, act unilateral, gestiunea de
afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt
act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”.
Prin urmare, legea enumeră principalele surse ale obligațiilor, care necesită o clasificare,
utilizând diverse criterii, pentru a stabili regimul juridic aplicabil fiecărei categorii.

2. Clasificare
 în funcție de voința subiectelor de drept în crearea raporturilor juridice concrete distingem
între :
- evenimente = împrejurări care se produc independent de voinţa oamenilor,
(de ex. calamităţile naturale seism, inundaţii etc., sau naşterea / decesul unei persoane fizice,
ori trecerea timpului etc.)
- acţiuni omenești (săvârşite de oameni) = împrejurări care depind de voinţa oamenilor.

Acţiunile omenești, în funcție de intenția declarată de a produce efecte juridice, sunt:

- (A) fapte juridice, acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (adică
naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic), care la rândul lor pot fi:
 acţiuni licite = săvârşite cu respectarea legii,
 acţiunile ilicite = săvârşite cu încălcarea legii.
şi
- (B) acte juridice, acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice.

În continuare, vom preciza regulile speciale aplicabile: faptului juridic licit (A.I), faptului
juridic ilicit, adică răspunderii civile delictuale, (A.II), actului juridic unilateral (B.III) și
contractului (B.IV).

113
 Secţiunea A

Faptele juridice

Faptele juridice, deşi se produc ca urmare a voinţei omului, totuşi acestea nu sunt
săvârşite cu intenţia producerii efectelor juridice .

Subsecţiunea A.I

FAPTE JURIDICE LICITE

Faptele juridice LICITE sunt acele fapte juridice prin producerea cărora NU sunt
încălcate dispoziţiile legale în vigoare; surse voluntare non-contractuale și licite de obligații.
În realitate, este posibil ca o persoană să aibă grijă accidental și temporar de treburile altei
persoane sau să plătească o sumă de bani pe care nu o datora, sau fără nicio intenție de
gratificare să sporească averea altuia într-un context pe care nu îl poate determina. Numitorul
comun al împrejurărilor precizate este faptul că persoana în cauză suferă o pagubă ca urmare a
propriilor ei acțiuni, în condițiile în care o altă persoană profită de pe urmă acestei situații
înregistrând o sporire a averii sale.
În ipoteza în care cel care beneficiază de pe urma activității altei persoane nu înțelege să
plătească ce datorează, legea prevede stabilirea unui raport juridic obligațional în cadrul căruia
beneficiarul întregii situații va fi obligat să restituie celeilalte părți tot ceea ce a primit, chiar
fără voia sa.
Prin urmare aceste situații în cadrul cărora anumite persoane profită pe seama altora sunt
considerate de lege izvoare ale raporturilor obligaționale între protagoniști, prevăzute cu scopul
de a reechilibra situația patrimonială a celui care, deși s-a implicat de bună voie și legal,
înregistrează o pierdere.
În categoria faptelor juridice licite intră: (i) gestiunea de afaceri; (ii) plata lucrului
nedatorat; (iii) îmbogăţirea fără justă cauză.
Cele trei categorii de fapte juridice licite se mai numesc și cvasi-contracte, având în
vedere că, pe de-o parte sunt asemănătoare contractelor prin natura lor voluntară, însă pe de
altă parte se deosebesc de aceste acte prin aceea că nu sunt rezultatul unui acord de voințe, nu
au la bază intenția tipică de a produce efecte juridice; ele produc efecte juiridice în virtutea
legii.
Faptele juridice licite se deosebesc și de răspunderea delictuală, întemeiată pe delicte
civile, tocmai prin conformitatea lor cu dispozițiile legii.

i) Gestiunea de afaceri
Este faptul licit unilateral, ce constă într-o operaţiune săvârşită din proprie iniţiativă de o
persoană (denumită gerant) în favoarea sau interesul altei persoane (denumită gerat), fără ca
între cei doi să existe vreo înţelegere anterioară (împuternicire sau orice altă legătură
contractuală).
Gerantul poate să încheie acele acte juridice, sau să săvârşească acele fapte materiale care
au caracter patrimonial.
 acte juridice de gerare sunt, în principiu, acte de conservare şi administrare, de ex.:
plata unei datorii a geratului, întreruperea unei prescripţii a creanţei geratului, actul
încheiat cu un terţ pentru efectuarea unor reparaţii etc. Dar pot fi şi acte de dispoziţie,
care prin raportare la întregul patrimoniu al geratului dobândesc caracterul unor acte de

114
 conservare sau administrare – de ex. vânzarea unor mărfuri perisabile, supuse
stricăciunii etc.;
 fapte materiale, de ex.: descărcarea unor mărfuri, stingerea unui incendiu etc.
Pentru a fi o gestiune de afaceri, faptul licit trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
1. gerantul trebuie să acţioneze din propria sa iniţiativă, fără ştirea geratului (dacă geratul
cunoaşte şi, prin urmare, este de acord cu intervenţia gerantului înseamnă că există un contract
de mandat tacit);
2. gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altei persoane (dacă gerantul
face reparaţii la un bun pe care îl crede al său, nu suntem în prezenţa gestiunii de afaceri);
3. gestiunea (operaţiunea) gerantului să fie utilă geratului, adică să aibă ca finalitate evitarea
pierderii sau diminuării unei valori patrimoniale, sporirea valorii unui bun al acestuia din urmă.
Deşi este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri generează o serie de obligaţii
reciproce în sarcina celor două părţi implicate:
 Gerantul are următoarele obligaţii:
- de a continua gestiunea începută până la data la care geratul va fi în măsură şi va avea
mijloacele necesare să se ocupe personal de interesele sale;
- de a desfăşura gestiunea cu diligenţa (grija, priceperea) unui bun proprietar (adică
gerantul trebuie să dea dovadă de toate calităţile unui om prudent şi competent).
 Geratul are următoarele obligaţii:
- de a restitui gerantului toate cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut în cursul
gestiunii;
- de a executa toate obligaţiile contractate de gerant în numele său (în numele
geratului), în interesul gestiunii, în măsura în care nu au fost încă executate (cum ar fi plata
preţului unor materiale, plata manoperei, în vederea executării unei reparaţii etc.)

ii) Plata nedatorată

Reprezintă faptul juridic licit care constă în executarea voluntară de către o persoană, din
eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul.
Orice plată presupune o datorie pre-existentă. Dacă această datorie nu există, plata
trebuie să fie restituită celui care a făcut-o, întrucât este fără cauză, fără temei (adică
nedatorată). Dacă restituirea nu se face de bună voie de către cel care a primit plata nedatorată,
cealaltă persoană poate recurge la o acţiune în justiţie prin care se cere restituirea ei, denumită
acţiune în repetiţiune.
Plata nedatorată dă naştere unui raport obligaţional între cel care a făcut plata –
creditorul obligaţiei de restituire a plăţii (denumit solvens) şi cel care a primit plata – debitor al
obligaţiei de restituire (denumit accipiens).
Pentru a fi o plată nedatorată, faptul licit trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
1. solvensul să facă o plată, cu intenţia de a stinge o obligaţie, care trebuie să constea în
remiterea unei sume de bani sau a unui bun.
2. să nu existe o datorie preexistentă.
3. plata să fie făcută din eroare (adică solvens crede că este debitorul lui accipiens, deşi, în
realitate, nu este debitorul lui accipiens)
Plata nedatorată generează o serie de obligaţii reciproce în sarcina celor două părţi
implicate:
 Accipiens-ul are obligaţia de a restitui plata încasată.
Această obligaţie nu există în cazul plăţii unei obligaţii imperfecte (adică cea care nu mai
are sancţiune, în sensul că nu se mai poate cere executarea silită a obligaţiei).
Obligaţiile accipiens-ului sunt diferite în funcţie de buna sa credinţă (situaţia în care a
primit plata de la solvens fiind convins că îi este datorată) sau de reaua sa credinţă (în situaţia
în care accipiens cunoaşte caracterul nedatorat al plăţii), astfel:
115
- dacă obiectul plăţii este o sumă de bani : accipiens de bună credinţă datorează numai suma de
bani; accipiens de rea credinţă trebuie să plătească pe lîngă suma de bani şi dobânda legală,
calculată din ziua plăţii nedatorate.
- dacă obiectul plăţii este un bun frungifer : accipiens de bună credinţă restituie numai bunul şi
va păstra în proprietate fructele; accipiens de rea credinţă trebuie să restituie pe lîngă bunul în
cauză şi toate fructele (percepute şi nepercepute, culese sau neculese, consumate sau
neconsumate).
 Solvens-ul are obligaţia de plăti lui accipiens, indiferent dacă acesta a fost de bună sau
de rea credinţă, valoarea cheltuielilor făcute de acesta cu bunul fie pentru conservarea
lui (cheltuieli necesare) cât şi cele ocazionate de sporirea valorii bunului (cheltuieli
utile).

iii) Îmbogăţirea fără justă cauză (fără just temei)

Faptul juridic licit care constă în creşterea patrimoniului unei persoane în dauna
patrimoniului altei persoane, care se diminuează corelativ, fără ca pentru aceasta să existe un
temei juridic sau o justificare legală, ceea ce dă dreptul la recuperarea pierderii patrimoniale
(de ex. îmbunătăţirile făcute de chiriaş locuinţei, care sporesc valoarea imobilului în beneficiul
proprietarului.)
Îmbogăţirea fără justă cauză generează un raport obligaţional între cel al cărui
patrimoniu a crescut (denumit îmbogăţit) şi care este debitorul obligaţiei de a restitui sporul
patrimonial (îmbogăţirea) şi cel al cărui patrimoniu s-a diminuat (denumit însărăcit) şi care este
creditorul obligaţiei de restituire.
Pentru a fi în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză trebuie întrunite mai multe
condiţii:
1. să existe o legătură (o corelaţie) directă între creşterea patrimoniului îmbogăţitului şi
diminuarea patrimoniului însărăcitului, adică cele două operaţiuni trebuie să aibă aceeaşi
cauză.
2. îmbogăţirea şi însărăcirea corelativă să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei legal
care să le justifice (reprezintă temei legal un act juridic, o hotărâre judecătorească, o lege etc.).
3. însărăcitul să nu fi avut intenţia de a face o liberalitate (donaţie) îmbogăţitului.
Fără justă cauză se referă la creşterea patrimoniului unei persoane în dauna
patrimoniului altei persoane (care se diminuează corelativ), fără ca pentru aceasta să existe un
temei juridic (de ex. îmbunătăţirile făcute de chiriaş locuinţei, care sporesc valoarea imobilului
în beneficiul proprietarului).
Consecinţa îmbogăţirii fără justă cauză o constituie obligarea îmbogăţitului la restituirea
sporului patrimonial (valoarea îmbogăţirii) către însărăcit. Îmbogăţitul nu datorează
contravaloarea cheltuielilor făcute, fructele sau dobânda legală şi nici o eventuală diferenţă de
valoare a bunului, ci strict valoarea îmbogăţiri sale, în limita însărăcirii corelative.
Această recuperare se concretizează într-o obligație civilă de restituire a prestației primite pe
nedrept, care se poate realiza amiabil ori pe calea unei acțiuni în restituire, denumită actio de
in rem verso. Având în vedere faptul că cererea de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără
justă cauză actio de in rem verso are un caracter subsidiar (art.1.348 C.civ.), va putea fi
formulată doar în lipsa oricărei alte soluții juridice, care de regulă este acțiunea de restituire
întemeiată pe plata nedatorată. De fapt, se recurge la procedura de restituire bazată pe actio de
in rem verso atunci când trebuie să se recupereze bunuri, ceea ce implică obligații de a face,
urmând ca în cazul recuperării sumelor de bani să se formuleze o cerere motivată de o plată
nedatorată.

116
 Subsecţiunea A.II

FAPTE JURIDICE ILICITE

Răspunderea civilă delictuală

Libertatea de acțiune concretă presupune asumarea de către orice persoană a consecințelor

acțiunii sale, care se vor răsfrânge atât asupra sa, cât și asupra celorlalți.

 Fapta ilicită denumit delict civil

Conduita umană concretizată într-o acțiunea (faptă comisivă) sau inacțiunea (faptă
omisivă) săvârșită fără intenția de a produce efecte juridice, care contravine ordinii juridice,
încălcând dreptul subiectiv sau interesul legitim al victimei. (art.1.357 alin. (1) C.civ.)
În timp ce fapta comisivă constă în acțiuni concrete având consecințe păgubitoare, în
situația unor fapte omisive persoanele nu acționează deși trebuiau să o facă și în acest fel astfel
cauzează prejudicii. În toate cazurile, fapta ilicită are caracter obiectiv, conduita fiind
exteriorizată, precum și un caracter ilicit, prin încălcarea unui drept subiectiv sau interes
legitim al victimei, care sunt ocrotite de lege.
Dacă dreptul subiectiv este o stare de drept, aceea putere recunoscută de lege subiectelor
de drept, interesul legitim desemnează o stare de fapt, care se consideră că merită să fie ocrotit
indirect juridic, prin recunoașterea unei acțiuni în daune, care vine să îndrepte prejudiciul creat
prin nesocotirea acestui interes.
De regulă, prin interes se înțelege profitul sau avantajul pe care o persoană îl obține într-
un context dat. În mod expres legea prevede că interesul trebuie să fie „legitim, serios și, prin
felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv” (art.1.359 C.civ.). Cu alte
cuvinte interesul ocrotit de lege nu trebuie să contravină ordinii de drept și bunelor moravuri
(adică să fie legitim), să aibă caracter stabil, chiar permanent, de natură să justifice o
continuitate și în viitor (adică să fie serios) și să fie perceput ca fiind un drept subiectiv, parte
componentă a ordinii de drept.
Legea prevede o serie de situații care înlătură caracterul ilicit al faptei și, prin aceasta,
răspunderea civilă în ansamblul său, denumite generic cauze de exonerare de răspundere70,
după cum urmează:
1. Forța majoră (vis major)
„Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”
(art.1.351 alin.(2) C.civ.). Pentru a fi calificat drept forță majoră, evenimentul trebuie să fie
independent de voința oricărei persoane (adică este extern), să nu poată fi prevăzut de nimeni
(imprevizibil) și să fie insurmontabil (inevitabil și invincibil) de oricine s-ar afla în aceea
situație.
2. Cazul fortuit (casus)
„Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel
care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs” (art.1.351 alin.(3)
C.civ.). Spre deosebire de forța majoră, care are un caracter obiectiv, fiind un eveniment
independent de voința oamenilor, cazul fortuit este relativ, adică se regăsește printre
circumstanțele care sunt circumscrise persoanei care îl invocă (fie ține de persoana ei, fie de
activitatea ei).

70
exonerare (exo + onus, oneris = sarcină) = degrevarea de o sarcină
117
3. Fapta victimei sau a terțului
Potrivit art.1.352 C.civ. fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea în
aceleași condiții ca și cazul fortuit.
Mai mult persoana care, în mod dezinteresat, acordă ajutor altei persoane căreia îi
cauzează un prejudiciu cu această ocazie, nu va trebui să îl repare. De asemenea, victima unui
prejudiciu nu va putea să obțină despăgubiri în condițiile în care prejudiciul suferit a fost
cauzat de un animal, lucru sau edificiu pe care le-a utilizat cu titlu gratuit. În ambele ipoteze
precizate de art.1.354 C.civ. victima va putea fi despăgubită dacă dovedește intenția sau culpa
gravă a celui care este responsabil, potrivit legii.
4. Exercițiul dreptului
Regula: cel care cauzează un prejudiciu prin exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl
repare, potrivit art.1.353 C.civ., prima teză.
Excepția: în cazul în care titularul își exercită dreptul în mod abuziv, cu nerespectarea scopului
pentru care a fost consacrat de lege, acesta nu este exonerat de răspundere. (art.1.353 C.civ.,
teza finală.)
5. Legitima apărare71
Apărarea este legitimă atunci când autorul ei răspunde la „un atac material, direct,
imediat și injust, care îi pune în pericol propria persoană sau a altuia, drepturile acestora sau un
interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.
Art.1.360 C.civ. califică legitima apărare ca o cauză justificativă generală, cu condiția să
nu fie depășite limitele unei asemenea apărări legitime.
6. Starea de necesitate 72
Constituie stare de necesitate situația în care persoana săvârșește o fapta pentru a salva,
de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau
sănătatea sa ori a altei persoane, sau un bun important al său ori al altei persoane, sau un interes
general, cu condiția ca urmările faptei să nu fie vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
Potrivit prevederilor art.1.361 și art.1.362 C.civ., starea de necesitate nu înlătură
răspunderea celui care a creat un prejudiciu acționând în această situație ci doar diminueaza
obligația de reparație prin aplicarea regulilor care guvernează îmbogățirea fără justă cauză.
7. Divulgarea secretului comercial
Divulgarea secretului comercial impusă de împrejurări grave ce privesc sănătatea sau
siguranța publică nu atrage răspunderea pentru prejudiciul creat prin divulgare. (art.1.363
C.civ.)
8. Îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege sau a ordinului superiorului
Desfășurarea unei activități permise de lege sau executarea unei obligații legale ori
îndeplinirea ordinului superiorului nu pot antrena răspunderea delictuală, cu excepția situației
în care se putea stabili caracterul ilicit al faptei săvârșită în aceste condiții. (art.1.364 C.civ.)

 Vinovăţia autorului prejudiciului

Atitudinea psihică pe care autorul faptei ilicite a avut-o în momentul săvârșirii ei, față de faptă
și față de urmările acesteia.

Vinovăţia implică 2 elemente:

71
legitima apărare este definită de art.19, alin.2 C.pen.
72
starea de necesitate este definită de art.20 C.pen.
118
  un element intelectiv
= reprezentarea în conștiința omului a semnificației sociale a faptei sale și în prevederea sau cel
puțin în posibilitatea de a prevede urmările faptei pe care o săvârșește în acel moment sau
urmează să o săvârșească.
 un element volitiv
= procesul psihic de deliberare şi de luare a deciziei cu privire la conduita pe care o va avea
aceea persoană. Actul de voinţă trebuie să fie conştient şi raţional şi să fie liber, neîngrădit.

Formele vinovăţiei:
 intenţia = autorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale şi prevede
consecinţele acesteia.
Intenția poate fi:
- intenţie directă = autorul urmăreşte producerea consecinţelor faptei sale;
- intenţie indirectă = autorul nu urmăreşte producerea consecinţelor faptei sale, însă acceptă
posibilitatea producerii lor.
 culpa (greșeala) =constă în neprevederea sau în atitudinea ușuratică a autorului față de
consecințele periculoase ale faptei sale, rezultate pe care autorul le-ar fi putut evita dacă
ar fi fost mai prevăzător sau mai puțin ușuratic.
Culpa poate fi:
- imprudența = autorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele
acesteia, pe care nu le acceptă, sperând, în mod ușuratic, că ele nu se vor produce;
- neglijența = autorul nu își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale și nu prevede
consecințele acesteia, deși trebuia și putea, în circumstanțele date, să le prevadă.
Potrivit art.1.358 C.civ., în aprecierea vinovăției făptuitorul trebuie să fie avute în vedere:
- împrejurările care înlătură vinovăția, exoneratoare de răspundere,
- statutul juridic al făptuitorului – dacă acesta este profesionist sau o persoană fizică sau
juridică obișnuită,
- capacitatea juridică a făptuitorului.
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*

119
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET Persoanele lipsite de discernământ nu răspund delictual întrucât
nu au aptitudinea psihică de a înțelege semnificația faptelor lor – nu au capacitate delictuală.
Lipsa discernământului atrage după sine lipsa vinovăției.

 Prejudiciul
Prejudiciul este expresia patrimonială de jure a pierderii de facto pe care a înregistrat-o o
persoană și reprezintă cuantificarea patrimonială a acestei pagube suferită de o persoană ca
urmare a săvârșirii cu vinovăție de către altă persoană a unei faptei ilicite, prin care i se aduce
atingere drepturilor sau intereselor sale legitime. (art.1.349 alin.(1) C.civ.).
Rezultă că prejudiciul:
- reprezintă rezultatul negativ suferit de victimă (persoana vătămată), ca urmare a săvârșirii
unei fapte ilicite de o altă persoană (autorul sau făptuitorul), sau ca urmare a acțiunii unui
animal ori ca o consecință a unui lucru. (de ex. distrugerea unei clădiri de un incendiu,
vătămarea unei persoane etc.).
- reprezintă rezultatul încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim aparținând altei
persoane decât cel care a avut o conduită contrară legii.

Clasificarea prejudiciului:
 după natura dreptului sau interesului lezat, distingem între:
daune materiale = pierderi totale sau parțiale de valoare aduse bunurilor sau intereselor
economice ale victimei;
daune corporale = atingerea adusă sănătății și/sau integrității fizice a ființei umane, fiind
raportată exclusiv la o victimă - persoană fizică. Daunele corporale pot fi complexe, întrucât
cumulează două feluri de daune, care sunt consecința atingerii aduse a două valori juridice
diferite: una patrimonială (de ex. cheltuielile de spitalizare și recuperare) și alta
extrapatrimonială (de ex. sănătatea).
daunele morale = consecința atingerii drepturilor personalității 73 ori drepturi care definesc
atributele de identificare a persoanei, valori care nu au nici un corespondent patrimonial
În toate cazurile, repararea prejudiciului se realizează prin despăgubiri bănești.
 după natura raportului de cauzalitate între delictul civil și prejudiciu, distingem:
daunele directe sunt consecințele negative nemijlocite ale delictului civil, care îl transformă pe
titularul dreptului sau a interesului lezat în victimă directă, dar și în creditor nemijlocit al
creanței-reparație.
daunele prin ricoșeu sunt consecințele prejudiciabile suferite de o altă persoană decât cea care
a suportat direct fapta ilicită (art.1.390 alin.(1) C.civ.)
pierderea unei șanse = imposibilitatea de a valorifica probabilitatea de a câștiga sau de a evita
o pierdere. „Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a
evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după
caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.”(art.1.385
73
Drepturile personalității, reglementate de art.58 C.civ., includ onoarea, reputația, dreptul la propria imagine,
viața particulară, afecțiunea purtată unor persoane definesc ceea ce suntem și ceea ce credem despre noi.

120
alin. (4) C.civ.). Prin șansă se înțelege un eveniment urmărit de victimă care i-ar oferi unele
alternative de acțiune, eventualități dorite de aceasta ori profitabile ei. Împiedicarea victimei de
a valorifica șansa ivită produce consecințe negative considerate a fi daune distincte de paguba
finală, concretizate într-o pierdere suferită efectiv.
Condiții cerute pentru a se putea cere repararea prejudiciului:
- să fie cert = existența prejudiciului este sigură și neîndoielnică, fiind posibil să fie evaluat.
- să nu fie încă reparat (acoperit) = făptuitorul nu și-a îndeplinit obligația de reparație
Repararea prejudiciului se face:
- în natură, de regulă, sau prin echivalent bănesc (daune interese) dacă repararea în natură nu
mai este posibilă.
- integral = adică se acoperă paguba efectiv produsă şi beneficiul nerealizat.
Repararea prejudiciului este guvernată de principiul restitutio in integrum statuat de
art.1.385 alin.(3) C.civ., care stabilește că despăgubirea „trebuie să cuprindă pierderea suferită
de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a
fost lipsit (…).”
Potrivit acestui principiu, cel care a cauzat un prejudiciu victimei este obligat să acopere
atât pierderea efectivă, dauna care reiese din faptul licit (denumită damnum emergens), precum
și câștigul care a încetat, s-a sistat (denumit lucrum cessans). Prin urmare lucrum cessans se
referă la câștigul pe care victima nu l-a putut realiza deoarece a suferit deja o pierdere
patrimonială; el exprimă un interes economic ratat, imposibil de realizat, datorită pierderii
efective produse (damnum emergens). Cele două noțiuni sunt legate, iar câștigul nerealizat nu
poate fi imaginat și nici admis ca reparabil fără o pierdere efectivă; primul este o continuare
(aproape) cauzală a celei de-a doua.
 Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu
Între faptul ilicit şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate, denumit și nex cauzal în
sensul în care delictul civil constituie cauza iar prejudiciul reprezintă efectul, consecința
săvârșirii acestuia.
Cauza exprimă în acest context legătura necesară dintre o acțiune și urmările sale de fapt și
de drept. Fiind o condiție a răspunderii civile, trebuie dovedită în orice împrejurare în care se
invocă responsabilitatea delictuală a făptuitorului.
În ipoteza daunelor materiale proba nexului cauzal este relativ ușoară, fiind evidentă
cauzalitatea necesară, care leagă tipologic faptele de prejudiciu. În materie de daune morale,
victima trebuie să dovedească doar delictul civil urmând ca prejudiciul să fie prezumat.
Pe de altă parte, dacă nexul cauzal ce caracterizează răspunderea subiectivă este simplu, în
cazul răspunderii obiective, nexul cauzal implică 2 nivele de analiză: unul referitor la situația
de fapt, constând în împrejurările fizice cu efect negativ (câinele mușcă, balconul cade);
celălalt privește situația de drept, reflectată de condițiile prevăzute de lege care trebuie
îndeplinite pentru a forma cauza juridică a răspunderii (anume paza juridică a animalului, a
lucrului).
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE

121
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET Faptul ilicit, prejudiciul, raportul cauzal dintre delictul civil și
dauna civilă și, în final, vinovăția cu care făptuitorul încalcă un drept sau un interes legitim al
victimei alcătuiesc împreună condițiile sau elementele constitutive ale răspunderii civile. Toate
aceste elemente sunt legate structural între ele, formând un tot unitar, însă trebuie abordate
distinct în vederea dovedirii lor și implicit a răspunderii delictuale.

Răspunderea civilă -componentă a responsabilității juridice- este mijloc juridic prin care
sunt reparate daunele produse prin săvârșirea unor fapte ilicite. Pe de altă parte, răspunderea
implică un raport obligațional, sau de creanță, în cadrul căruia făptuitorul este debitorul
obligației de reparație, iar victima prejudiciului este creditorul reparației, cel în drept să
ceară ca atingerile aduse intereselor sau drepturilor sale să fie restabilite.
Din acest unghi, creanța-reparație este o obligație civilă, consecință a faptului ilicit și a
legii care impune repararea prejudiciului cauzat, guvernată de regulile generale aplicabile
oricărei creanțe, ce poate fi supusă oricărui mijloc comun de stingere, transformare sau de
transmitere.
Reparația civilă este chiar obiectul raportului de răspundere și se concretizează într-o
prestație de a da, a face sau a nu face, al cărei scop este acoperirea pagubei suferită de victimă
având în vedere principiul restitutio in integrum. Reparația are un conținut exclusiv
patrimonial, grefează patrimoniul celui care a săvârșit delictul civil. În ipoteza despăgubiri
prejudiciului cauzat prin nesocotirea drepturilor extrapatrimoniale, judecătorul va aprecia liber
și cu aproximație daunele-interese prin care să se asigure o compensație a atingerii acestor
drepturi, o atenuare a suferinței victimei, bani care nu sunt o contrapartidă a pierderii
extrapatrimoniale.

Codul civil reglementează cu titlu de drept comun răspunderea civilă, în funcție de natura
normei încălcată, astfel:
- răspunderea delictuală = articolele 1.349-1.395 C. civ.,
- răspunderea contractuală = în principal: art.1.350, art.1.516-1.520, art.1.530-1.537,
art.1.548 din C.civ.
- răspunderea angajată pentru „apărarea drepturilor nepatrimoniale” (art.252-257 C. civ.),
pentru atingerea adusă „valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea
fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică,
artistică, literară sau tehnică” (art.252 C. civ.),

122
Art.1.349 C. civ. - Răspunderea delictuală
1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul
locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor persoane.
2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat
de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege
specială.

Răspunderea civilă delictuală este divizată în lege după mai multe criterii:

 după modul cum este angajată răspunderea, distingem între

- răspunderea subiectivă, directă
= întemeiată pe vinovăția făptuitorului nemijlocit al prejudiciului reparabil,
- răspunderea obiectivă, indirectă
= nu se întemeiază pe vinovăția celui chemat să repare paguba, ci pe risc. Este un proces de
obiectivizare a răspunderii, care înlocuiește imputarea unei fapte vinovate, cu determinarea
unui raport de cauzalitate între pagubă și o anumită întâmplare.
Riscul reprezintă acel hazard periculos cu consecințe păgubitoare, asemănător cazului
fortuit, orice eveniment întâmplător care pune în primejdie anumite persoane. Având în vedere
specificul său, impune asumarea consecințelor sale negative de aceea persoană, care nu
produce prejudiciul, ci fie profită de el, sau exercită o autoritate. Ca și cazul fortuit riscul are
efecte relative și nu înlătură vinovăția, considerată ca temei ultim al răspunderii.

 în funcție de criteriul persoanei responsabile, se poate deosebi între:

- răspundere pentru fapta proprie (art.1.357-1.371 C.civ.)
- răspunderea pentru fapta altei persoane (art.1.372-1.374 C.civ.),
- răspunderea pentru „prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri” (art.1.375-1.380 C.civ.).

Răspunderea pentru fapta proprie (directă)

Art.1.357 C.civ.
(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este
obligat să îl repare.
(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
Răspunderea subiectivă, sau pentru fapta proprie, mai este numită și răspundere directă –
deoarece cel responsabil este cel care în mod nemijlocit a săvârșit cu vinovăție faptul ilicit,
cauzator de prejudicii.
Răspunderea pentru fapta proprie se bazează pe ideea de echitate, reparația fiind datorată
de făptuitor proporțional cu prejudiciul produs și suportat de victimă.
Prin urmare, răspunderea personală este antrenată în momentul în care sunt întrunite
cumulativ cele 4 condiții constitutive ale acesteia: delictul civil săvârșit cu vinovăție, nexul
cauzal și, în final, prejudiciul, elemente care au fost deja analizate pe larg.

123
 Răspunderea pentru fapta altei persoane

Răspunderea indirectă, inclusiv cea pentru fapta altei persoane, are o natură obiectivă
având în vedere că făptuitorul nu este ținut personal să repare prejudiciul pe care l-a generat
prin fapta sa ilicită. Acest tip de răspundere se întemeiază, pe de-o parte pe autoritatea pe care
persoana responsabilă o exercită asupra făptașului, iar pe de altă parte, victima urmărește să își
recupereze paguba pe care a înregistrat-o fără să fie interesată de persoana celui care va repara
efectiv prejudiciul. Sub acest ultim aspect, răspunderea indirectă apare ca o garanție a reparării
daunei, victima putându-se îndrepta împotriva unei persoane care, de regulă, este mai solvabilă
decât făptuitorul delictului civil.
Legea reglementează două cazuri de răspundere pentru fapta altuia, anume răspunderea
ocrotitorului legal al minorului și a reprezentantului interzisului judecătoresc, precum și
răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor.

i. Răspunderea pentru fapta minorului sau a persoanei pusă sub interdicție

Regula : „Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este
obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție răspunde de prejudiciul
cauzat altuia de către aceste din urme persoane.(art.1.372, alin.(1) C. civ.)
Excepția: „Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedește că
nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinților sau, după caz, al tutorilor,
dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea
unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul
autorității părintești.” (art.1.372, alin.(3) C. civ.)
- cel care a săvârșit delictul civil este o persoană fizică fie care nu a împlinit 18 ani, fie este
pusă sub interdicție judecătorească.
- persoana responsabilă civilmente este cea care are obligația de supraveghere: părinți sau
tutori, asistenții maternali și profesorii.
- fundamentul răspunderii îl constituie: prezumția că obligația de supraveghere nu a fost
îndeplinită.

ii. Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor

Art.1.373 C.civ.:
(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta
săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția,
supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în
interesul său ori al altuia.
(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea
să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură
cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

- fapta ilicită este săvârșită de persoana denumită prepus care aduce la îndeplinire o însărcinare
(o activitate, un ordin) încredințată de o altă persoană denumită comitent. Între comitent și
prepus se stabilește un raport juridic denumit raport de prepușenie. Constituie raport de
prepușenie:
o un raport de muncă (care se încheie în baza unui contract de muncă între angajator-
comitent şi salariat-prepus),
124
 o un raport de prestări de servicii (care se încheie în baza unui contract de prestări de
servicii între beneficiar-comitent şi prestator-prepus),
o un raport de antrepriză (care se încheie în baza unui contract de antrepriză între
beneficiar-comitent şi antreprenor-prepus),
o un raport de mandat (care se încheie în baza unui contract de mandat între mandant-
comitent şi mandatar-prepus),
o dar şi raportul ce se stabilește în exercitarea unor profesii, cel născut în baza unui
contract de administrare (management) a unei persoane juridice (de ex. administratorul
unei societăți comerciale),
o situația prepușilor ocazionale etc.;
- fundamentul răspunderii îl constituie: ideea de garanție = comitentul este garantul legal al
intereselor persoanei vătămate, care are posibilitatea concretă de a obține repararea promptă şi
integrală a prejudiciului suferit şi nu este nevoită să suporte consecințele unei eventuale
insolvabilități a prepusului.
Ideea de garanție are 2 temeiuri:
o ideea de risc (garanția obiectivă) = comitentul beneficiază ca urmare a activității
desfășurată de prepus sub autoritatea sa şi trebuie să suporte şi riscurile consecințelor
păgubitoare ale acestei activități;
o prezumția de culpă în alegerea prepusului (garanția subiectivă) = comitentul a angajat să
desfășoare activitatea o persoană care s-a dovedit necorespunzătoare, pentru că a săvârșit
o faptă producătoare de prejudiciu.
- condiții speciale : la data săvârșirii faptei exista raportului de prepuşenie, iar prepusul se afla
în îndeplinirea ordinului comitentului (în desfășurarea activității încredințate de acesta);
- Persoana vătămată prin fapta prejudiciabilă a prepusului are posibilitate de a cere despăgubiri
fie de la comitent, fie de la prepus. De regulă, victima va pretinde despăgubiri de la comitent,
deoarece este mai probabil ca acesta să aibă mijloacele financiare necesare (această acțiune
îndreptată împotriva comitentului este mult mai avantajoasă pentru victimă). După ce
comitentul acoperă prejudiciul suferit de victimă, el se va putea îndrepta împotriva prepusului
său în vederea recuperării sumele avansate persoanei vătămate cu o acțiune în regres.

Corelația formelor de răspundere pentru fapta altei persoane

- dacă minorul se află sub supravegherea unei alte persoane decât părinții, se va angaja doar
răspunderea celui care trebuie să exercite efectiv supravegherea (profesor, monitor), iar victima
nu va putea alege răspunderea părinților pentru repararea prejudiciului suferit, deoarece
minorul trece de sub autoritatea părintească sub aceea a altei persoane.

Art.1.374 C.civ.
(1) Părinții nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerințele răspunderii persoanei
care avea obligația de supraveghere a minorului.
(2) Nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă
săvârșită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care
comitentul este părintele minorului care a săvârșit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta
asupra temeiului răspunderii.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Răspunderea pentru animale revine persoanei care, la momentul producerii prejudiciului,

avea paza juridică a animalului (adică puterea de direcţie, de control şi de supraveghere

125
exercitată asupra animalului în mod independent) care poate fi proprietarul animalului sau cel
care folosește animalul –cât durează utilizarea acestuia.
- Se răspunde pentru prejudiciile cauzate de animalele care se află în proprietatea persoanei
responsabilă sau de care aceasta se folosește, indiferent dacă aceste animale sunt sub
supraveghere sau au scăpat de sub pază.
Potrivit art.1.377 C.civ., noțiunea de pază juridică se referă la persoana care „are paza
animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui
contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea
asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu.”
- fundamentul răspunderii îl constituie : prezumția că persoana care are în paza sa juridică
animalul nu şi-au îndeplinit în mod corespunzător obligația de supraveghere a animalului, că
există un raport de cauzalitate între neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
obligației de supraveghere şi fapta ilicită săvârșită şi că prejudiciul se datorează culpei acestei
persoane care nu a împiedicat animalul să producă prejudiciul.
- condiţii speciale : la data producerii prejudiciului animalul se afla în paza persoanei de la care
se pretinde despăgubirea;
- efectele răspunderii : persoana care are paza juridică a animalului este ţinut să răspundă
integral faţă de persoana vătămată de prejudiciul cauzat de animal.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

Răspunderea pentru lucru revine persoanei care, la momentul producerii prejudiciului,

avea paza juridică a lucrului (adică puterea de direcție, de control şi de supraveghere exercitată
asupra lucrului în mod independent) care poate fi proprietarul lucrului, titularul unui alt drept
real principal (uzufruct, uz, abitație, superficie, servitute), titularul unui drept real accesoriu
(ipotecă, gaj, drept de retenție etc.), sau un detentor precar (depozitarul, comodatarul,
posesorul).
- Se răspunde pentru prejudiciile cauzate de orice lucru indiferent de tipul acestuia (mobil sau
imobil etc.) aflat în paza unei persoane, chiar dacă a fost pierdut sau abandonat de această
persoană, câtă vreme o altă persoană nu l-a luat în paza sa.
- fundamentul răspunderii îl constituie: prezumția că persoana care are în paza sa juridică
lucrul nu şi-au îndeplinit în mod corespunzător obligația de supraveghere a lucrului, că există
un raport de cauzalitate între neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de
supraveghere şi prejudiciul produs, care se datorează culpei acestei persoane care avea în pază
juridică lucrul.
- condiţii speciale: la data producerii prejudiciului lucrul se afla în paza persoanei de la care se
pretinde despăgubirea;
- efectele răspunderii: persoana care are paza juridică a lucrului este ținut să răspundă integral
față de persoana vătămată de prejudiciul cauzat.
- în practică, persoana care are în paza juridică un lucru recurge la asigurarea pentru răspundere
civilă – persoana vătămată urmând să încaseze despăgubirea ce i se cuvine de la societatea de
asigurare.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului

Răspunderea pentru ruina edificiului revine proprietarului sau coproprietarilor edificiului,

sau titularilor dreptului de superficie.

126
Prejudiciul trebuie să fie consecința degradării unei construcții, prin căderea totală sau parțială
a elementelor care o alcătuiesc.
- fundamentul răspunderii îl constituie: prezumția absolută de culpă a proprietarului care nu şi-
au îndeplinit în mod corespunzător obligația de întreținere a construcției sau care a acceptat în
proprietate un imobil care are vicii de construcție, că există un raport de cauzalitate lipsa de
întreținere sau viciile de construcție şi prejudiciu, care se datorează culpei acestei persoane care
nu a împiedicat ruinarea edificiului său.
- condiții speciale : ruina edificiului a fost cauzată de lipsa de întreținere sau de un viciu de
construcție;
- efectele răspunderii : proprietarul este ținut să răspundă integral față de persoana vătămată de
prejudiciul cauzat. Proprietarul are o acțiune în regres împotriva vânzătorului, chiriașului,
constructorului sau arhitectului.

Răspunderea persoanei juridice

Caracterul abstract al persoanei juridice (PJ) nu constituie un obstacol în angajarea

răspunderii juridice a acesteia, cu condiția întrunirii celor 4 elemente ale răspunderii:
prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate și vinovăția.
Evident, fapta ilicită poate fi săvârșită în mod concret numai de o persoană fizică, dar datorită
raporturile pe care aceasta le are cu persoana juridică, antrenează răspunderea persoanei
juridice.
În funcție de specificul raportului dintre persoana fizică – autorul prejudiciului – şi persoana
juridică distingem:
- răspunderea PJ directă pentru faptele organelor sale de conducere
- răspunderea PJ indirectă pentru faptele angajaților săi
 Răspunderea PJ directă pentru faptele organelor sale de conducere
- voința organelor de conducere este voința PJ însăși.
- faptele ilicite săvârșite de organele sale cu prilejul exercitării funcției lor obligă însăși PJ.
- condiția esențială este ca : organul de conducere a PJ să săvârșească delictul în legătură şi cu
ocazia desfășurării activității care se integrează în obiectul de activitate al PJ.
- în situația în care organul de conducere săvârșește faptul ilicit fie în exercitarea unei acțiuni
proprii, străină de obiectul de activitate al PJ, fie cu depășirea limitei puterilor ce i-au fost
acordate, PJ nu mai răspunde, fiind angajată răspunderea personală a organului a organului
care este autorul prejudiciului.
 Răspunderea PJ indirectă pentru faptele angajaților săi
- angajații sunt prepuși ai PJ, simpli executanți ai dispozițiilor date de organele de conducere.
- pentru prejudiciul săvârșit de un angajat în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu antrenează
răspunderea indirectă a PJ, conform regulilor răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Ansamblul reglementării răspunderii delictuale prezentat anterior reprezintă dreptul

comun în domeniu, care se va aplica ori de câte ori nu există norme speciale, care să
întemeieze un drept derogator al răspunderii civile. În acest sens, se prevede că răspunderea
„pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege specială” (art.1.349
alin. (4) C.civ.). Răspunderea delictuală specială intervine în cauze de reparație ale căror
condiții derogă de la prevederile Codului civil, cum este cazul daunelor nucleare, ori a
răspunderii maritime.
Pe de altă parte, Codul civil cuprinde și norme speciale, care guvernează răspunderea
civilă specială pentru prejudicii cauzate :

127
- prin atingeri aduse unor drepturi nepatrimoniale (art.253 C.civ.),
- prin abuzul de drept (art.15 C.civ.) ori
- prin tulburările anormale de vecinătate (art.630 C.civ.).

128
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –VIII-

Secţiunea B

Actul juridic

1. Definiţie
Actul juridic (denumit în continuare „aj”) reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice (adică de a naşte, de a modifica sau de a stinge un raport
juridic concret).
Noţiunea de „act juridic” este utilizată în 2 accepţiuni:
 negotium – însăşi manifestarea de voinţă a părţilor exprimată cu scopul de a produce
efecte juridice;
 instrumentum – documentul, înscrisul în care se concretizează, se consemnează
manifestarea de voinţă.

2. Clasificare:

i. după numărul părţilor:

- aj unilateral – ia naştere prin manifestarea de voinţă a unei singure persoane (oferta,
acceptarea ofertei, promisiunea publică de recompensă, testamentul, denunţarea unui contract,
confirmarea unui act anulabil, recunoaşterea unui copil etc.);
- aj bilateral – ia naştere prin manifestarea de voinţe a 2 părţi (în acest context, părţile
reprezintă persoanele între care se încheie aj).
- aj multilateral – ia naştere prin manifestarea de voinţă a 3 sau mai multe părţi.
Actele juridice care se încheie valabil între 2 sau mai multe persoane poartă denumirea
de contract.
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET NU confundați această clasificare cu cea privind contractele
unilalterale / contractele bilaterale

129
ii. după efectele produse:
- aj constitutiv = prin care se crează raporturi juridice noi, drepturi şi obligaţii inexistente
anterior. (de ex. constituirea unui uzufruct, unei ipoteci etc.);
- aj translativ = prin care se transmite un drept dintr-un patrimoniu în altul (de ex. vânzarea-
cumpărarea, schimbul, cesiunea de creanţă);
- aj declarativ = prin care se consolidează, se definitivează drepturi preexistente (de ex.
partajul, tranzacţia).

iii. după conţinut:

- aj patrimonial = are un conţinut economic, evaluabil în bani;
- aj nepatrimonial = are un conţinut neevaluabil în bani (recunoaşterea copilului din afara
căsătoriei etc.).

iv. după cum este afectat de modalităţi:

- aj pur şi simplu – nu este afectat de modalităţi;
- aj afectat de modalităţi – este afectat de modalităţi : fie de termen, fie de condiţie, fie de
sarcină (modalităţile sunt evenimente viitoare de care depinde existenţa sau executarea
drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din aj).

v. după momentul în care îşi produce efectele:

- aj între vii (inter vivos) – îşi produce efectele în timpul vieţii părţilor între care se încheie;
- aj pentru cauză de moarte (mortis causa) – îşi produce efectele numai la moartea autorului
lui, fiind întocmit în considerarea decesului (de ex.testamentul, asigurarea de viaţă, înfiinţarea
unei fundaţii testamentare).

vi. după importanţa sau gravitatea lui:

- aj de conservare – prin care se preîntâmpină pierderea unui drept, se păstrează un drept în
patrimoniul unei persoane (în raport de cheltuielile pe care le presupune, aj de conservare este
întotdeauna un act avantajos, în sensul ca presupune cheltuieli de o valoare mult mai mică
decât valoarea dreptului la a cărei salvare se tinde) – (de ex. întreruperea curgerii termenului de
prescripţie extinctivă, înscrierea dreptului de proprietate în Cartea funciară etc.);
- aj de administrare – prin care se urmărește exploatare normală a unui bun sau patrimoniu, sau
punere în valoare a acestora (de ex. perceperea, încasarea şi folosirea fructelor şi a veniturilor,
reparaţiile de întreţinere, asigurarea unor bunuri etc.);
- aj de dispoziţie – prin care este scos din patrimoniu un bun sau un drept, se constituie un
drept real asupra unuia sau mai multor bunurilor, sau se grevează cu sarcini reale un bun prin
constituirea unor garanții (de ex. vânzare, donație, renunţarea la un drept, constituirea unei
superficii, unei servituţi ipotecă, gaj, etc.).

INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
130
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET Această clasificare se va completa cu cea privind contractele,
care sunt o specie de acte juridice, anume acte juridice bilaterale sau plurilaterale
(multilaterale).

Subsecţiunea B.I
ACTUL JURIDIC UNILATERAL

1. Noțiune.
Actului juridic unilateral este manifestarea de voință a autorului său. (art.1.324 C.civ.).

Actul unilateral este supus aceluiaș regim juridic ca cel ce guvernează contractele, care se
aplică în mod corespunzător (conform art.1.325 C.civ.).

2. Trăsături
Din definiția actului unilateral, rezultă următoarele trăsături ale acestuia:
– actul unilateral are un mecanism propriu de formare, distinct de acela al contractului, el
întemeindu-se doar pe manifestarea unilaterală de voință a autorului său;
– actul unilateral exprimă interesul autorului său unic (noțiunea de autor urmând a fi înțeleasă
în sens tehnic, întrucât este posibil ca mai multe persoane care exprimă o voință unică să aibă
calitatea de autor al actului unilateral, nu numărul de persoane care participă la act fiind
determinant, ci numărul voințelor exprimate în act este cel care determină caracterul acestuia
unilateral, bi- sau multilateral);
– actul unilateral presupune intenția autorului său de a produce efecte juridice, respectiv, de a
da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice.
3. Clasificare
 distingem între actele unilaterale supuse sau nu comunicării, operațiune indispensabilă
producerii efectelor juridice (specifice actelor unilaterale) urmărite de autorul lor ori
prevăzute expres de lege.
a). Acte unilaterale supuse comunicării
Actul juridic unilateral trebuie să respecte procedura de comunicare atunci când
„constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea
destinatarului este necesară potrivit naturii actului.” (art.1.326 alin.(1) C.civ.).
Sunt supuse comunicării următoarele acte unilaterale:
- rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului,
- revocarea sau renunțarea la mandat,
- punerea în întârziere,
- oferta de a contracta,
- promisiunea publică de recompensă.
În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că necesitatea comunicării actelor
unilaterale este determinată de finalitatea specifică a acestor acte, anume de a produce efecte

131
juridice față de anumite persoane, ca atare, prin natura lor juridică aceste acte sunt orientate
către destinatar (beneficiar). În anumite cazuri, orientarea spre destinatar a actelor unilaterale
supuse comunicării dobândește un caracter concret, material, prin aceea că actul nu devine
perfect decât prin comunicarea lui destinatarului.
Actele unilaterale supuse comunicării produc efecte din momentul în care comunicarea
este considerată ajunsă la destinatar și chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de act din
motive care nu îi sunt imputabile (art.1.326 alin.(3) C.civ.).
În felul acesta, este consacrat sistemul informării, instituindu-se prezumția (simplă) că
actul unilateral, manifestare de voință adresată unei persoane determinate, se consideră a fi
cunoscut din momentul în care ajunge la destinatar, dacă acesta nu dovedește că a fost în
imposibilitate, fără culpa sa, de a lua cunoștință de act.
În ce privește modalitatea comunicării actelor unilaterale, dispozițiile art.1.326 alin. (2)
C.civ. stabilesc faptul că, această comunicare „se poate face în orice comunicare adecvată,
după împrejurări”.74
Lipsa comunicării în cazul acestei categorii de acte unilaterale este sancționată cu
nulitatea absolută pentru lipsa unui element constitutiv al actului unilateral.

b. Acte juridice unilaterale nesupuse comunicării

Actele unilaterale nesupuse comunicării sunt perfecte de la data manifestării de voință a
autorului lor, deoarece de la acest moment actul îndeplinește toate condițiile valabilitate și
poate produce efecte juridice (bineînțeles că trebuie avută în vedere și natura actului, deoarece,
de exemplu, în cazul testamentului, act pentru cauză de moarte, efectele nu se vor produce
decât de la data deschiderii moștenirii).
Nu sunt supuse comunicării:
- testamentul,
- acceptarea unei moșteniri,
- recunoașterea de filiație,
- angajamentul unilateral.
Distincţia între actele supuse comunicării şi cele care nu sunt supuse comunicării prezintă
interes în privința regimului lor juridic.

4. Feluri de acte unilaterale

i. Promisiunea unilaterală
Reglementată prin dispozițiile art.1.327 C.civ., promisiunea unilaterală este înțeleasă ca
actul juridic făcut cu intenția de a se obliga independent de acceptare, care îl leagă numai pe
autor (alin.(1)), în condițiile în care destinatarul actului poate refuza dreptul astfel născut (alin.
(2)).
Deși în principiu revocabilă, pentru a nu se ajunge la situații de revocare intempestivă a
promisiunii și a se crea astfel prejudicii destinatarului care poate intenționa să o accepte, în
alin.(3) al art.1.327 C.civ., s-a prevăzut ca atunci când autorul actului nu a stipulat expres un
termen, promisiunea să fie considerată făcută pentru o anumită durată „potrivit cu natura
obligației și cu împrejurările în care a fost asumată”.
O asemenea obligație, de a menține promisiunea pentru un anumit interval de timp,
instituie o limitare a exercițiului dreptului de a revoca oferta (recunoscut autorului actului
74
De regulă, legea este cea care prevede în ce formă trebuie făcută comunicarea (de ex., în art.1.079 din C. civ. se
stipula că punerea în întârziere se poate face fie printr-o notificare, prin intermediul executorilor judecătorești, fie
prin cererea de chemare în judecată). În absența unei dispoziții exprese a legii, trebuie ținut seama de împrejurări,
în funcție de care să se determine, raportat la elementele de fapt concrete, dacă a avut sau nu loc, o comunicare
adecvată, aptă să producă efectele specifice acestui act unilateral.
132
unilateral), fiind menită să asigure evitarea abuzului de drept care s-ar deduce dintr-o revocare
intempestivă.

ii. Promisiunea publică de recompensă

Este actul unilateral prin care cel care promite în mod public o recompensă în schimbul
executării unei prestații, este obligat să facă plata, chiar dacă prestația a fost executată fără a se
cunoaște promisiunea (art.1.328 alin.(1) C.civ.)75
Promisiunea publică de recompensă este o aplicație a teoriei angajamentului unilateral
întrucât promitentul își asumă în mod unilateral obligația de a plăti recompensa (premiul), dacă
terțul căruia i-a fost destinată promisiunea îndeplinește condițiile impuse de promitent
(respectiv, de organizatorul concursului).
În același timp, atitudinea terțului de a executa prestația sau de a participa la concurs nu
are valoarea acceptării unei oferte, ci reprezintă simple fapte voluntare, licite, de care se poate
oricând desista și care nu au valoare juridică decât în temeiul promisiunii publice și numai în
măsura în care condițiile stipulate în aceasta sunt îndeplinite.
Promisiunea de recompensă se va achita, chiar și în cazul în care terțul a acționat
ignorând promisiunea făcută, deoarece promitentul este ținut de obligația unilateral asumată ori
de câte ori un terț a îndeplinit prestația cerută, nefiind necesar ca terțul să acționeze în vederea
recompensei (ceea ce înseamnă că, dacă după îndeplinirea prestației terțul află despre existența
promisiunii publice de recompensă și solicită ca aceasta să-i fie acordată, promitentul este ținut
să o plătească).
Dispoziţiile art.1.328 alin.(2) C.civ. reglementează situația în care prestația a fost
executată de mai multe persoane împreună, când „recompensa se împarte între ele, potrivit
contribuției fiecăreia la obținerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili,
recompensa se împarte în mod egal”.
Separat de această ipoteză, atunci când prestația a fost executată nu împreună, ci separat
de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul
(art.1.328 alin.(3) C.civ.).
Promisiunea publică de recompensă poate fi revocată în aceeași formă în care a fost
făcută publică (sau într-o formă echivalentă), dar ea nu produce efecte față de cel care a
executat prestația mai înainte de revocarea ei (art.1.329 alin.(1) și (2) C.civ.).
Dispozițiile legale reglementează și posibilitatea acordării unei despăgubiri echitabile
(fără posibilitatea de a depăși însă, recompensa promisă) celor care înainte de publicarea
revocării au făcut cheltuieli legate de executarea prestației (cu rezerva situației în care
promitentul dovedește că rezultatul cerut nu putea fi obținut), iar dreptul la acțiunea în
despăgubire se prescrie în termen de un an de la data publicării revocării (art.1.329 alin.(3) şi
(4) C.civ.).

75
În doctrină, s-a arătat că promisiunea publică de recompensă este un act unilateral subiectiv, supus comunicării
(se adresează publicului, deci unei persoane nedeterminate, cu titlu oneros și comutativ. Promitentul nu este
animat de intenția de a face o liberalitate, ci este interesat ca o persoană să îndeplinească o anumită prestație și să
obțină un rezultat concret, recompense fiind numai „prețul” fixat de promitent pentru această activitate.
133
 Subsecţiunea B.II

ACTUL JURIDIC BILATERAL

CONTRACTUL

I. Noțiune
Contractul este acordul de voințe între două sau mai multe persoane cu intenția de a
constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic. (art.1.166 Cod civil)

II. Clasificare

i. După numărul părților care se obligă (art.1.171 Cod civil):

 contract sinalagmatic
= ambele (toate) părți se obligă una față de alta; ca urmare obligațiile sunt reciproce și
interdepente.
Reciprocitatea obligațiilor presupune că aceste drepturi și obligații au ca izvor comun
același contract.
(de ex. contractul de vânzare-cumpărare: vânzătorul are, în principal: obligația de a transfera
dreptul de proprietate asupra bunului și obligația de a preda bunul în materialitatea lui; iar
cumpărătorul are, în principal, obligația de a plăti prețul și obligația de lua bunul în primire)
 contract unilateral
= numai o parte se obligă, celalată parte nu are, prin urmare, nicio obligație.
(de ex.contractul de donație, numai donatorul se obligă să transmită bunul donat).

ii. După scopul urmărit de părți la încheierea lui (art.1.172 C.civ.):

 contract cu titlu oneros
= fiecare parte urmărește să își procure un avantaj, un folos patrimonial ori un serviciu, urmărit
de fiecare parte
(de ex. vânzare-cumpărarea, schimbul, închirierea/locațiunea, antrepriza, etc.)
 după cum întinderea drepturilor și obligațiilor este cunoscută de părți sau este determinată
sau determinabilă în momentul încheierii contractului, (art.1.173 C.civ) contractul cu titlu
oneros se clasifică în:
- contract comutativ = existența drepturilor și obligațiilor părților este certă
(cunoscută), iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă la
momentul încheierii lui (de ex.: vânzare-cumpărare, schimb, locațiune etc.)
- contract aleatoriu (alea = întâmplare) = oferă cel puțin uneia din părți șansa
unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depinde de o
împrejurarea viitoare și nesigură ca realizare
(de ex. contractul de asigurare, contractul de rentă viageră, jocul la loto -
pronosport, prinsoarea).

 contract cu titlu gratuit

= una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb
vreun avantaj
(de ex. donația, depozitul gratuit, împrumutul fără dobândă, adică cu titlu gratuit etc.).
134
 după cum este afectat patrimoniul celui care se obligă contractul cu titlu gratuit se
clasifică în:
- liberalități = cel care se obligă transmite celeilalte părți un drept sau un bun din
patrimoniul său (de ex.donația),
- contract dezinteresat = cel care se obligă NU își diminuează patrimoniul, ci se obligă
să facă un serviciu celeilalte părți (de ex. mandatul cu titlu gratuit, depozitul cu titlu
gratuit, comodatul, împrumutul cu titlul gratuit etc.)

iii. După modul de executare:

 contract cu executare dintr-o dată (instantanee)
= a cărui executare implică o singură prestație din partea celui care se obligă (a debitorului),
(de ex.vânzare, schimb, împrumutul de consumație sau împrumutul de folosință etc.)
 contract cu executare succesivă
= a cărui executare implică mai multe prestații eșalonate în timp.
(de ex. închiriere, leasing, franciza etc.)

iv. După raportul care există între contracte distingem între:

 contract principal
= are o existență de sine stătătoare, independentă, soarta sa nu depinde de soarta juridică a altui
contract (marea majoritate a contractelor sunt principale),
 contract accesoriu
= prin natura lui, nu are o existență de sine stătătoare, soarta sa depinde de soarta altui contract,
denumit principal.
(de ex. contractele prin care se stabilesc garanțiile – ipotecă, gaj, fideiusiune etc.).

v. După structura lui:

 contract simplu
= implică o singură operațiune juridică
(de ex. vânzare-cumpărare, schimb, donație, închiriere, mandat, etc.),
 contract complex
= reunește mai multe operațiuni juridice
(de ex. contractul de leasing conține contractele de locațiune, de mandat și o promisiune
unilaterală de vânzare)
 o specie de contract complex este Contractul-cadru = acordul prin care părțile convin să
negocieze să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale
sunt determinate de acesta. (art.1.176 C.civ.). Modalitatea de executare a contractului-
cadru, în special termenele și volumul prestațiilor, precum și, dacă este cazul, prețul
acestora sunt precizate prin convenții ulterioare (denumite acte adiționale).

vi. după cum pot fi încheiate:

 contract strict personal
= poate fi încheiat exclusiv de părți personal (ex.căsătoria),
 contract care se încheie prin reprezentare
= la încheierea contractului partea nu participă personal ci prin intermediul unei persoane care
a fost împuternicită în acest sens (prin mandatar).

vii. după conţinut:

 contract cu conţinut predeterminat

135
= conţinutul (clauzele) este prestabilit fie prin lege, fie prin voinţa anterioară a părţilor sau
numai a uneia dintre părţi.
Poate fi:
 contract de adeziune = clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de
una din părți, cealaltă parte nu are posibilitatea să le analizeze, ci numai facultatea
fie să le accepte ca atare (adică să adere), fie să nu contracteze (art. 1175 Cod
civil). Denumit și contract tip, conținutul lui se conformează unui tipar sau
formular stabilit anterior prin voinţa părţilor sau a legiuitorului. (de ex. contractul
de transport cu metroul, contractele de furnizare a utilităților -apă, electricitate,
gaz-, contractele de telefonie, contractele ce privesc vizionarea de spectacole
publice, contractele dintre comercianți și consumatori etc.)
 contractul impus (forțat) = condițiile încheierii lui sunt impuse de lege, de
autoritățile publice sau organisme profesioanale. Caracteristica acestui tip de
contracte este că părțile nu au nicio opțiune, în privința încheierii sau neîncheierii
lor. (ex. contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru proprietarii
de autovehicule, sau contractul de asigurare obligatorie de locuințe).
 contractul deschis = cuprinde o clauză prin care se prevede că pot adera ulterior
şi alte părţi la contract, cu condiţia acceptării integrale a clauzelor deja stabilite.
 contract negociat
= conținutul lui se stabileşte în procesul negocierii dintre părți, care decid cu privire la clauzele
acestuia, fără a li se impune nimic din exterior; aceasta categorie reprezintă regula.

viii. după forma în care se încheie (art.1174 C.civ.):

 contract consensual
= se formează prin simplu acord de voință al părților;
această categorie reprezintă regula, iar celelalte 2 categorii subsecvente constituie excepţiile.
(de ex.vânzarea-cumpărarea, împrumutul etc.)
 contract solemn (formal)
= se încheie valabil când sunt îndeplinite anumite formalități prevăzute de lege; forma solemnă
este o condiție de validitate.
(de ex.donația, vânzarea-cumpărarea unui imobil, contractul de ipotecă etc.).
 contract real
= ia naştere prin predarea, remiterea bunului care formează obiectul lui pentru validitatea sa.
(de ex.schimbul, depozitul bancar etc.).

III. Condițiile de validitate ale contractului

Pentru a fi valabil, contractul trebuie să fie încheiat cu respectarea unor condiții de fond și
de formă expres prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.
Distingem între
i. condiții de fond sau intrinseci contractului
= care se referă la voința reală a părților,
ii. condiții referitoare la forma contractului,
- care se referă la modul de exteriorizare, de manifestare a voinței părților.

i. Condițiile de fond - esențiale pentru realizarea valabilă a unui contract sunt:

(art.1.179 C.civ.)
1. capacitatea de a încheia contractul;

136
2. consimțământul valabil exprimat;
3. un obiect determinat, valabil și licit;
4. o cauză valabilă a contract;
5. o formă prevăzute de lege.

1. Capacitatea de a încheia contractul

A. Persoana fizică (art.1.180 C.civ.)
Regula: orice persoană poate încheia un contract.
Excepții: nu poate încheia un contract persoana:
- declarată de lege incapabilă,
- oprită de lege să încheie anumite contracte.
B. Persoana juridică
Regula: persoana juridică poate încheia orice contract, adică poate avea orice drepturi și
obligații civile.
Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de
conducere și de administrare, de la data desemnării lor. (art.209 alin.(1) C.civ.).
Excepții:
- persoana juridică nu poate avea acele drepturi care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot
aparține decât persoanei fizice (art.206 C.civ.);
- persoanele juridice fără scop patrimonial sunt guvernate de principiul specialității
capacității de folosință, potrivit căruia persoanele juridice non-profit pot avea ,,doar acele
drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit de lege, actul
de constituire sau statut” (art.206, alin.(2) C. civ.)
Principii care guvernează capacitatea de a încheia un contract
1. Libertatea de a contracta
Libertatea contractuală constă în :
- părțile sunt libere să încheie contracte, dar și să refuze încheierea contractelor;
- părțile sunt libere să stabilească conținutul contractelor, să elaboreze clauzele contractuale,
care precizează prestațiile la care se obligă și condițiile în care urmează să le îndeplinească.
Singurele îngrădiri ale libertății contractuale sunt: legea, ordinea publică și bunele moravuri.
2. Buna-credință
Părțile trebuie să acționeze cu bună credință, atât la negocierea și încheierea contractului, cât și
pe tot parcursul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație.
În cazul în care una dintre părți acționează cu rea credinţă va fi obligată să repare prejudiciul
astfel cauzat celeilalte părţi.

2. Consimțământul valabil încheiat

Consimțământul este manifestarea în exterior a hotărârii (a voinței) fiecărei părți de a
încheia un contract
Astfel, contractul este rezultatul întâlnirii dintre voințele individuale ale părților
contractante, un acord de voințe.
Pentru a fi valabil consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele condiții
(art.1.204 C.civ.):
- să fie serios,
- să fie exprimat liber și în cunoștință de cauză,
- să provină de la o persoană cu discernământ, (adică să aibă reprezentarea consecințelor
juridice ale încheierii actului în cauză).
Exprimarea liberă a consimțământului, ca și condiție de valabilitatea a acestuia, este
afectată de următoarele vicii care alterează voința părților: eroare, dol, violență și leziune (art.
1.206 C.civ.).
137
i. Eroarea este falsa reprezentare a realității din mintea unei părți, existentă la încheierea
contractului.
Nu orice falsă reprezentare a realității constituie viciu de consimțământ ci numai eroarea
esențială, determinată de situația în care elementul cu privire la care partea se află în eroare
este esențial pentru încheierea contract (art.1.207 C.civ.), cum ar fi:
- natura sau obiectului contractului (de ex. o parte crede că va cumpăra un teren iar cealaltă
parte vrea să vândă doar casa aflată pe teren),
- identitatea obiectului prestației sau calitățile acestuia (de ex. partea crede că va cumpăra o
tabletă care are funcția de înregistrare și redare sub formă de text, dar de fapt acest tip de
tabletă nu are această funcție),
- identitatea persoanei sau calitățile acesteia, în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat (de
ex. partea crede că negociază cu proprietarul obiectului pe care vrea să îl cumpere dar în
realitate aceea persoană este un simplu deținător al obiectului pe care l-a împrumutat de la
proprietar; sau societatea angajează o persoană considerând că are anumite abilități și
cunoștințe, pe care în realitate nu le are).
Fără a fi considerată o eroare esențială, dar având ca efect anularea contractului, este și
eroarea ce poartă asupra declarației de voință transmisă inexact prin intermediul unei alte
persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță (art.1.211 C.civ.).
ii. Dolul este fapta unei părți contractante fie de a induce în eroare cealaltă parte prin manopere
viclene, dolosive, pentru a o determina să încheie contractul, fie de a omite, în mod fraudulos,
de a o informa asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie (art.1.214 C.civ.).
Dolul, ca fapt delictual, presupune din partea unei persoane care urmărește să încheie un
contract:
- acțiunea de a induce în eroare, de a se folosi de mijloace viclene, ca faptă delictuală comisivă;
- omisiunea, cu intenție frauduloasă, de a nu comunica anumite împrejurări, care, dacă ar fi fost
cunoscute de cealaltă parte, aceasta nu ar fi încheiat contractul.
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET Dolul este o eroare provocată, spre deosebire de eroarea,
menționată anterior, care este spontană.
Dolul trebuie dovedit de către partea partea care se consideră victima acestuia, prin
urmare, dolul nu se pezumă (presupune).

138
iii. Violența constă în insuflarea unei temeri, fără drept, uneia din părți de către cealaltă parte
sau de un terț pentru a determina să încheie un contract. (art.1.216 C.civ.)
De reținut, că în lipsa acestei amenințări, victima violenței nu și-ar fi dat consimțământul
la încheierea contractului.
Violența este viciu de consimțământ și atrage anularea contractului nu numai când este
îndreptată împotriva părții contractului, ci și împotriva unei persoane apropiate ei, precum
soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții.
Violența poate privi: viața, onoarea sau bunurile persoanei, acestea fiind expuse sub
imperiul amenințării unui pericol grav și iminent.
În toate cazurile, existența violenței se apreciază în funcție de vârsta, starea socială,
sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă
împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului.
iv. Leziunea apare în cazul în care una din părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stabilește în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestații. (art.1.221 C.civ.).
Existența leziunii se apreciază în funcție de natura și scopul contractului.
Din această definiție rezultă cele două elemente ale leziunii, ca viciu de consimțământ:
- disproporția între prestațiile părților (elementul material, obiectiv);
- profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori lipsa de cunoștințe a celeilalte părți
(elementul subiectiv)
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET Nu pot fi afectate de leziune contractele aleatorii, tranzacția,
precum și alte contracte anume prevăzute de lege.

3. Obiectul determinat, valabil și licit al contractului

Trebuie să facem diferența între:
 obiectul contractului
= este reprezentat de operațiunea juridică însăși: vânzare-cumpărare, locațiunea (închirierea),
împrumutul etc. (art.1.225, alin.(1) C.civ.).
 obiectul obligației

139
= constă în prestația (acțiunea sau inacțiunea) pe care trebuie s-o execute debitorul.
În ipoteza în care contractul se referă la unul sau mai multe bunuri, acestea formează obiectul
derivat al contractului și trebuie să îndeplinească cumultativ anumite condiții (art.1.228 C.civ.):
- să existe în momentul în momentul încheierii contractului sau să existe certitudinea că
vor exista în viitor (așa-numitele bunuri viitoare);
- să fie în circuitul civil, (adică să poată fi transmis de la o persoană la alta);
- să fie posibil;
- să fie determinat sau determinabil (prin descrierea bunului, precizarea sumei de bani, cu
titlul de preț etc.).
În cazul unui contract între profesioniști în care nu se stabilește prețul și nici nu se indică
o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părțile au avut în vedere prețul practicat în
mod obișnui în domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile
sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil (art.1.233 C.civ.); sau un preț determinat
prin raportare la un factor de referință. (art.1.234 C.civ.).

4. Cauza valabilă a contractului

Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, ceea ce se
urmărește prin încheierea contractului (art.1.235 C.civ.).
Condiții de validitate ale cauzei sunt:
 să existe la momentul încheierii contractului
Cauza lipsește ca urmare a lipsei discernământului, care se manifestă diferit în funcție de
fiecare contract, spre exemplu:
- lipsa contraprestației în cazul contractului sinalagmatic (de ex. absența bunului - motivul
cumpărătorului de a încheia contractul, sau lipsa prețului - motivul vânzătorului),
- nepredarea bunului în materialitatea sa în cazul contractului real (de ex. contractul de
transport se naște în mod valabil odată cu predarea mărfii transportatorului –cărăușului-, care
dacă lipsește nu se mai efectuează transportul),
- lipsa intenției de a gratifica în cazul contractului cu titlu gratuit, (de ex. lipsa intenției
donatorului este a-i dărui bunul donatarului etc.)
 să fie licită
Cauza este ilicită când:
- este contrară legii (interzisă de lege),
- contractul se încheie doar cu scopul de a eluda (ocoli) aplicarea unei norme legale imperative
(art.1.237 Cod civil),
- se încearcă prin încheierea contractului fraudarea legii.
 să fie morală
Cauza este imorală când este contrară ordinii publice.
În ceea ce privește proba cauzei, Codul civil prevede: ,,Existența cauzei poate fi dovedită
prin orice mijloc de probă, iar inexistența sau falsitatea ei pot fi probate prin dovedirea lipsei
discernământului, lipsei unui element esențial la încheierea contractului ori erorii asupra
mobilului (motivului) determinant.”

ii. Forma contractului - condiție generală extrinsecă

= constă ,,în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință făcută cu intenția de a crea,
modifica ori stinge un raport juridic civil concret”.
 Principiul libertății formei denumit și principiul consensualismului
Regula:
Încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voință al părților, capabile de
a contracta, dacă lege nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă (art.1.178

140
C.civ.). Voința de a încheia contractul se poate exterioriza fie verbal, fie în scris. Voința se
poate manifesta și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor
stabilite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției părților de a încheia
contractul.
Excepții:
Legea impune anumite condiții de formă pentru exteriorizarea voinței părților de a
încheia un anumit contract, în lipsa cărora contractul nu își produce efectele juridice (art.1.240
C. civ.) astfel:
i. forma cerută ad validitatem = necesară pentru încheierea valabilă a contractului,
ii. forma cerută ad probationem = necesară pentru dovedirea contractului,
iii. forma cerută ad opposabilitatem = necesară pentru pentru opozabilitate față de terți a
contractului.

i. Forma cerută ad validitatem constă în îndeplinirea formalităților stabilite expres de lege

pentru încheierea valabilă a contractelor solemne (denumite și formale).
În principal, forma impusă ad validitatem contractelor solemne este aceea a înscrisului
autentic, -autentificat de notrarul public- (de ex. contractul de donație, contractul de întreținere,
contractul de ipotecă imobiliară, prospectul de emisiune semnat de fondatori pentru
constituirea unei societăți pe acțiuni prin subscripție publică, actul constitutiv al societății la
care printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil etc.)
ii. Forma cerută ad probationem constă într-un înscris care dovedește încheierea valabilă a
contractului.
Astfel, contractul ca atare este valabil prin simpla manifestare de voință însă legea cere
ca acesta să poată fi dovedit numai printr-un înscris. Prin urmare încheierea unui anumit
contract nu poate fi dovedită prin orice mijloc de probă (martori, interogatoriu etc.) ci numai
prin înscrisul în care este consemnată voința părților. (de ex. contractul de societate, contractul
de transport, contractul de depozit voluntar, contractul de asigurare, contractul de cesiune de
creanță a drepturilor patrimoniale de autor, contractul de sponsorizare etc.)
iii. Forma cerută ad opposabilitatem (pentru opozabilitate față de terți) impune respectarea
anumitor formalități care sunt necesare, potrivit legii, pentru aducerea contractului la
cunoștința terților (terții = adică persoane care nu au participat la încheierea lui).
Opozabilitatea contractului înseamnă posibilitatea părților lui de a se prevala de existența
contractului și de efectele juridice care decurg din el față de terți. (de ex. proprietarul unui teren
dovedește calitatea sa de proprietar împotriva unei persoane care revendică dreptul de
proprietate asupra terenului cu ajutorul contractul prin care a cumpărat acel teren, care este
înscris în Cartea funciară.)
Regula : contractul își produce efectele (adică dă naștere la drepturi și obligații) numai între
părțile lui; ca urmare, terții nu pot deveni titulari de drepturi și obligații în baza unui contract la
a cărui încheiere nu au participat.
Excepția : legea recunoaște anumitor contracte efecte juridice externe care îi vizează pe terți și
care constau în faptul că aceștia sunt ținuți să se abțină de la orice comportament care ar putea
constitui un obstacol în executarea obligațiilor prevăzute în acele contracte. Din acest motiv,
legea impune anumite formalități de publicitate (= de aducere la cunoștința publicului) care
implică înscrierea contractelor în diverse registre publice: Cartea funciară, Arhiva Electronică
de Garanții Mobiliare, Registrul comerțului, precum și alte forme de publicitate prevăzute de
lege (art.18 și art.19 C.civ.).
În cazul în care le sunt prejudiciate drepturile, terții pot înlătura această opozabilitate.
Spre exemplu, creditorul, în baza dreptului de gaj general asupra averii debitorului său, poate
să exercite anumite drepturi și acțiuni ale debitorului, printre care și dreptul de a solicita
141
inopozabilitatea unui contract încheiat de debitor cu un terț cu scopul de a-l împiedica pe
creditor să își recupereze creanța. Contractul în cauză nu este desființat și continuă să-și
producă efectele între părți, dar față de creditor (terț) devine inopozabil.
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET În privința contractelor care se încheie prin mijloace electronice
Codul civil prevede că acestea sunt supuse condițiilor de formă prevăzute de legea specială
(art.1.245 C.civ.)76.

IV. Încheierea contractului

Încheierea contractului se realizează prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea
fără rezerve a unei oferte de a contracta. (art.1.182 C.civ.)
Negocierea presupune ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale
contractului, prin lansarea și acceptarea ofertei.
i. Oferta de a contracta
Oferta de a contracta este o propunere făcută de ofertant în vederea încheierii unui
contract. Oferta este un act juridic unilateral, fiind rezultatul unei singure voințe, a
ofertantului=adică a persoanei care are inițiativa încheierii contractului.
Pentru ca oferta să producă efecte, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- să cuprindă o propunere de încheiere a unui contract;
- trebuie să fie fermă și neechivocă, adică să exprime intenția ofertantului de a se obliga în
cazul acceptării ei de către destinatar (spre exemplu, o marfă expusă în vitrină fără preț, nu
valorează ofertă în scop de vânzare, ci reprezintă o reclamă a mărfii respective);
- trebuie să fie precisă și completă, adică să conțină suficiente elemente pentru formarea
contractului;
- să fie adresată unui destinatar determinat sau nedeterminat.
Oferta poate fi cu termen dar și fără termen de accepatare.
ii. Acceptarea ofertei
76
A se vedea, Legea nr.365/2002 cu privire la comerțul electronic, republicată în anul 2006, și Legea nr. 455/2001
privind semnătura electronică.
142
 Acceptarea ofertei reprezintă consimțământul destinatarului ofertei de a încheia
contractul.
Pentru a produce efecte, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
1. să fie concordantă cu oferta;
Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când:
- cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
- nu respectă forma cerută anume de ofertant;
- ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă;
Răspunsul destinatarului care nu concordă cu oferta este considerat contra-ofertă.
2. să fie neîndoielnică;
Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic
acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată.
3. să ajungă în termen la ofertant;
Acceptarea trebuie să intervină în termenul stabilit de ofertant sau, dacă oferta a fost
făcută fără termen, înainte de a deveni caducă sau înainte de revocare. Codul civil permite, prin
excepție, și acceptarea tardivă, care produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de
îndată pe acceptant despre încheierea contractului.
4. trebuie să fie comunicată ofertantului;
Oferta, acceptarea, precum și revocarea acestora produc efecte numai din momentul în
care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ele din motive care nu îi sunt
imputabile. Comunicarea trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite
de ofertant, dacă din lege, din acordul părților, din practicile stabilite între acestea sau din alte
împrejurări nu rezultă contrariul.
Atât oferta cât și acceptarea pot fi retrase dacă retragerea ajunge la destinatar anterior sau
concomitent cu oferta sau după caz, cu acceptarea.

Momentul încheierii contractului

Contractul se încheie în momentul în care oferta se întâlnește cu acceptarea.
Momentul încheierii contractului diferă după cum este vorba de contracte încheiate între
persoane aflate față în față (între prezenți), sau între persoane aflate în locuri diferite, la
distanță una de cealaltă (între absenți):
i. între prezenți - contractul se consideră încheiat în momentul realizării acordului de voință
sau al exprimării consimțământului părților;
ii. între absenți - acordul de voință se realizează prin formularea unei oferte urmată de
acceptare; iar contractul se consideră încheiat prin corespondență în momentul în care
acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt
imputabile.

Locul încheierii contractului

i. dacă contractul se încheie între prezenți, locul încheierii acestuia este chiar locul unde se află
părțile,
ii. dacă contractul se încheie prin corespondență, de regulă, locul încheierii acestuia este locul
unde se află ofertantul.

 Momentul și locul încheierii contractelor la distanță77

77
A se vedea, O.G. nr.130/2000, privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la
distanță. Ordonanţa transpune prevederile Directivei 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20
mai 1997 privind protecţia consumatorilor în cadrul contractelor la distanţă.
143
 Contractul la distanță este contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat între
un profesionist cu activitate economică (comerciant) și un consumator, în cadrul unui sistem de
vânzare organizat de profesionist, care utilizează în mod exclusiv, înainte și la executarea
acestui contract una sau mai multe tehnici de comunicare la distanță.78
Profesionistul cu activitate economică, înainte de încheierea contractului la distanță,
lansează oferta, și trebuie să îl informeze pe consumator (destinatarul ofertei) în timp util,
corect și complet despre conținutul acesteia.
Oferta trebuie să cuprindă:
a) identitatea profesionistului (comerciantului) şi, în cazul contractelor care prevăd plata
anticipată, adresa şi modalităţile de contactare a acestuia, telefon/fax, e-mail şi codul unic de
înregistrare;
b) caracteristicile esenţiale ale produsului sau serviciului;
c) preţul bunurilor sau tarifele serviciilor, cu toate taxele incluse;
d) cheltuielile de livrare, dacă este cazul;
e) modalităţile de plată, de livrare sau de prestare;
f) dreptul de denunţare unilaterală a contractului, cu excepţia cazurilor prevăzute în prezenta
ordonanţă;
g) costul utilizării tehnicii de comunicare la distanţă, în cazul în care acesta este calculat altfel
decât conform tarifului de bază;
h) perioada de valabilitate a ofertei sau a preţului;
i) durata minimă a contractului, în cazul contractelor care prevăd furnizarea curentă sau
periodică a unui produs sau serviciu;
j) termenul limită de executare a obligaţiilor rezultând din contract.
Contractul se consideră încheiat, în momentul primirii mesajului de confirmare de către
consumator, referitor la comanda sa.
Locul încheierii contractului este locul unde se află profesionistul care a făcut oferta.

 Momentul și locul încheierii contractelor prin mijloace electronice, reglementate de

Legea nr.365/2002 privind comerțul electronic79.
Sunt considerate mijloace informatice: echipamente electronice și rețele de cablu, fibra
optică, radio-ul, sateliții și altele asemenea, utilizate pentru prelucrarea, stocarea sau
transmiterea informației.
Nu pot fi încheiate prin mijloace electronice:
a) contractele care necesită participarea directă și specifică a notarului public, în exercitarea
prerogativelor autorității publice;
b) contractele privind activitatea de reprezentare juridică în fața organelor de jurisdicție și de
urmărire penală;
c) contractele referitoare la jocurile de noroc cu câștiguri în bani, loteriile și pariurile.
Pentru validitatea contractelor încheiate prin mijloace electronice nu este necesar
consimţământul prealabil al părţilor asupra utilizării mijloacelor electronice.
Proba încheierii acestor contracte şi a obligaţiilor care rezultă din acestea este supusă
dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura
electronică.
Referitor la momentul încheierii contractelor prin mijloace electronice:

78
Sunt considerate tehnici de comunicare la distanţă: a) imprimat neadresat; b) imprimat adresat; c) scrisoare
tipizată; d) publicitate tipărită pe bon de comandă; e) catalog; f) telefon cu intervenţie umană; g) telefon fără
intervenţie umană (automat de apel, audiotext); h) radio; i) videofon; j) videotext; k) poştă electronică (e-mail); l)
telecopiator (fax); m) televiziune (teleshoping).
79
Republicată în M.Of. nr. 959 din 29 noiembrie 2006.
144
- Regula: contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta
a ajuns la cunoștința ofertantului; locul încheierii contractului este locul unde se află ofertantul.
- Excepție: contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare
imediată, se consideră încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea;
locul încheierii contractului este locul unde se află destinatarul ofertei (acceptantul).
În situația în care ofertantul a cerut însă ca în prealabil să i se comunice acceptarea,
contractul va fi considerat încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a
ajuns la cunoştinţa sa.
În cazul în care ofertantul sau acceptantul ofertei transmisă prin mijloace electronice este
un furnizor de servicii, acesta are obligația de a confirma primirea ofertei sau, după caz a
acceptării acesteia, în unul din următoarele moduri:
a) trimiterea unei dovezi de primire prin e-mail (poșta electronică) sau printr-un alt mijloc de
comunicare individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, fără întârziere;
b) confirmarea primirii ofertei printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimiterea
acesteia, de îndată ce oferta a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiţia ca această
confirmare să poată fi stocată şi reprodusă de destinatarul serviciilor.
Furnizor de servicii este orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziție unui
număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societății informaționale.
Serviciu al societății informaționale este orice serviciu care se efectuează utilizându-se
mijloace electronice și prezintă următoarele caracteristici:
a) este efectuat în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obișnuit de
către destinatar;
b) nu este necesar ca ofertantul și destinatarul să fie fizic prezenți simultan în același loc;
c) este efectuat prin transmiterea informației la cererea individuală a destinatarului.
Oferta sau acceptarea ofertei, precum și confirmarea primirii ofertei sau acceptării
ofertei, se consideră primite atunci când părțile cărora le sunt adresate pot să le acceseze.
De asemenea, relevant în cazul determinării momentului încheierii unui contract este
marcarea temporală a documentelor şi atestarea locului unde s-au încheiat acestea din partea
furnizorului de servicii de marcare temporală sau de către notarul public prin acelaşi precedeu
tehnic.
Marcarea temporală este reglementată de Legea nr.451/2004 privind marca temporală 80
care stabileşte regimul juridic al acesteia şi condiţiile de furnizare a serviciilor de marcare
temporală.
Marca temporală este o colecţie de date în formă electronică, ataşată în mod unic unui
document electronic şi care certifică faptul că anumite date în formă electronică au fost
prezentate la un moment de timp furnizorului de servicii de marcare temporală.
Furnizorul de servicii de marcare temporală trebuie să păstreze un registru electronic
operativ de evidenţă cuprinzând momentul în care au fost emise mărcile temporale. Întrucât
marcarea temporală este folosită pentru darea de dată certă, cu toate că legea nu prevede
expres, se apreciază ca fiind posibil ca notarul public să efectueze şi operaţiunea de marcare.

V. Modalitățile contractului

Modalitățile contractului sunt acele evenimente viitoare care afectează fie exigibilitatea
obligațiilor ce rezultă din contract, fie efectele contractului.
Sunt considerate modalități ale contractului: termenul, condiția, sarcina.

80
Publicată M.Of.nr.177 din 07 martie 2008.
145
  Termenul este un eveniment viitor și cert, de care depinde executarea contractului;
este o dată (o zi din viitor), care este stabilită în prezent.
Contractul poate fi afectat de:
- un termen suspensiv = prin care se suspendă executarea contractului până la împlinirea lui
(ex. în temeiul contractului de închiriere, plata chiriei este suspendată până la scadență),
- un termen extinctiv = stabilește durata contractului, la împlinirea lui efectele contractului
încetează. (ex. închirierea unui apartament pe o perioadă de 1 an, încheiat la 1.10.2020 își va
produce efectele până la data de 1.10.2021, dată când contractul încetează să mai existe.).

 Condiția este acel eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde eficacitatea
sau existența contractului.
Condiția este o situație de fapt care poate sau nu să survină, dar care este avută în vedere
de părți la momentul încheierii contractului.
Contractul poate fi afectat de:
- o condiție suspensivă = suspendă nașterea efectelor contractului până la realizarea condiției,
deși contractul există, fiind valabil încheiat.
(ex. îți închiriez apartamentul dacă obții postul la minister)
- o condiție rezolutorie = realizarea condiției determină desființarea contractului; până la
împlinirea condiției contractul își produce efectele, pentru ca la momentul îndeplinirii acestei
condiții contractul se va desființat cu efect retroactiv, (ca și când nu a existat niciodată).
(ex. dacă nu obții creditul, apartamentul îmi revine mie.)

 Sarcina este o obligație de a da, de a face sau de a nu face ceva impusă gratificatului de
cel care se obligă în temeiul contractului cu titlu gratuit.
(de ex. îți dau 10.000 de euro dar tu trebuie să îți finalizezi studiile universitare.)
Neexecutarea sarcinii poate determina revocarea donației.

VI. Conținutul contractului

Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut în cuprinsul
lui, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau
echitatea le dau contractului, după natura lui.
Prin urmare, clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt stipulate în
mod expres.
Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.
Clauzele standard sunt prevederile (stipulațiile) stabilite în prealabil de una dintre părți pentru
a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu
cealaltă parte.
Atunci când ambele părți folosesc clauze standard și nu ajung la o înțelegere cu privire la
acestea, contractul se încheie totuși pe baza clauzelor convenite și a clauzelor standard care
sunt comune în substanța lor, cu excepția cazului în care una dintre părți notifică celeilalte
părți, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior și de îndată, că nu
intenționează să fie ținută de un astfel de contract.
Clauze neuzuale sunt clauzele standard care
 prevăd în folosul celui care le propune:
- limitarea răspunderii,
- dreptul de a denunța unilateral contractul,

146
- dreptul de a suspenda executarea obligațiilor;
 prevăd în detrimentul celeilalte părți:
- decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului,
- limitarea dreptului de a opune excepții,
- restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane,
- reînnoirea tacită a contractului,
- legea aplicabilă,
- clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența
instanțelor judecătorești.
Clauzele neuzuale produc efecte numai dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de
cealaltă parte.

Riscul în contractul translativ de proprietate (vânzare-cumpărare, schimb, donație etc.)

Cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului
obligației de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului.
În cazul pieirii fortuite a bunului:
- debitorul obligației de predare pierde dreptul la contraprestație, iar dacă a primit-o, este
obligat să o restituie.
- creditorul obligației de predare, pus în întârziere, preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu
se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit și dacă obligația de predare ar fi fost
executată la timp.

VII. Efectele contractului sinalagmatic (bilateral) - principii

Efectele contractului constau în drepturile și obligațiile părților ce rezultă din contract.

Particularitatea contractelor sinalagmatice constă în faptul că obligațiile care rezultă din
asemenea contracte sunt reciproce și interdependente.
Obligațiile sunt reciproce adică obligațiile uneia dintre părți constituie cauza (scopul)
obligațiilor celeilalte părți; altfel spus obligațiile uneia dintre părți sunt drepturile celeilalte
părți și vice-versa – rezultă că fiecare parte are, în același timp, față de cealaltă parte, dubla
calitate de debitor și creditor.
Obligațiile sunt interdependente adică nu pot fi concepute unele fără celelalte, ca
urmare neexecutarea de către o parte a obligațiilor sale lipsește de cauză executarea obligațiilor
celeilalte părți.
Efectele sunt guvernate de trei principii care arată cum și față de cine se produc aceste
efecte:
- principiul forței obligatorii;
- principiul irevocabilității;
- principiul relativității.

1. Principiul forței obligatorii a contractului – pacta sunt servanda - (ceea ce înseamnă:

convențiile trebuie respectate); (art.1.270, alin.(1) C.civ.).
 Regula :
„Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”. Astfel, contractul
este legea părților lui.
 Excepții: cazurile în care efectele contractului nu se mai produc așa cum au dorit
părțile.

147
- impreviziunea (denumită hardship = dificultate) – este situația în care contractul urmează să
fie revizuit ca urmare a schimbării împrejurărilor în care se execută și care determină ca
obligațiile uneia dintre părți să devină extrem de împovorătoare;
- închirierea încetează dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit
destinației lui ;
- încetarea mandatului din cauza morții, incapacității sau falimentului uneia dintre părți
(mandantul ori mandatarul);

2. Principiul irevocabilității - mutum consensus, mutum dissensus, (ceea ce înseamnă: așa

cum se încheie contractul prin consens mutual așa se și desființează prin desfințare mutuală);
(art.1.270, alin.(2) C.civ.).
 Regula:
Contractul poate fi modificat sau poate înceta numai prin acordul părților, care își
manifestă astfel voința concordantă; iar executarea acestuia trebuie să se facă așa cum s-a
stabilit.
Principiul irevocabilității efectelor contractului este o consecință a forței obligatorii a
acestuia, deoarece părțile pot modifica sau desființa contractul numai în temeiul acordului lor
sau din cauze autorizate de lege.
Aceasta înseamnă că actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voința unilaterală a
unei singure părți, deci nu poate fi denunțat unilateral, iar actului unilateral nu i se poate pune
capăt prin manifestarea de voință a autorului său.
 Excepții: situațiile în care contractul poate fi desființat de una dintre părți (adică
denunțat unilateral):
- contractul de mandat încetează prin revocarea sa de către mandant sau prin renunțarea
mandatarului de a mai executa contractul;
- în cazul contractului de depozit, deponentul poate să solicite oricând restituirea bunului
depozitat, chiar înlăuntrul termenului convenit;
- în cazul contractului de închiriere fără termen, oricare dintre părți poate denunța (pune capăt)
contractul prin notificare ;
- contractul de muncă încetează prin demisie sau prin concediere etc.

3. Principiul relativității – res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest
(ceea ce înseamnă: lucrurile convenite între unii, nici nu prejudiciază și nici nu profită altora);
(art.1.280 C.civ.)
 Regula:
Contractul își produce efectele, deci este izvor de drepturi și obligații, numai pentru
părțile care au participat la încheierea acestuia.
Prin raportare la un anumit contract, o persoană fizică sau juridică poate avea calitatea de parte,
de terț sau de având-cauză.
 Parte într-un contract este persoana fizică sau juridică care încheie contractul,
dobândind drepturi și obligații. Noțiunea de parte desemnează și autorul actului
unilateral.
 Terții sunt persoanele străine de contract, care nu au participat la încheierea contractului
și nici nu beneficiază de efectele juridice ale acestuia.
 Avânzii-cauză (habentus causam) reprezintă acea categorie de persoane cu caracter
intermediar, situându-se ca poziție între părți și terți. Sunt asimilați cu părțile pentru că,
asupra lor se produc efectele contractului, datorită relației juridice cu acestea, și sunt
asimilați terților pentru că nu participă la încheierea contractului.
148
Din categoria avânzilor-cauză fac parte:
i. Succesorii universali = sunt persoanele fizice sau juridice care dobândesc întregul patrimoniu
(nefracționat) al unei persoane, adică o universalitate juridică, anume:
- moștenitorul unic al unei persoane fizice (dobândește un patrimoniu în virtutea legii, potrivit
filiației - legăturii părinte - fiu/fiică);
- legatarul universal unic (dobândește un patrimoniu în baza unui testament lăsat de o persoană
fizică, numită testator);
- persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu ca efect al reorganizării, prin absorbție sau
contopire.
ii. Succesorii cu titlu universal = sunt persoanele fizice sau juridice care dobândesc o fracțiune
dintr-un patrimoniu, anume:
- doi sau mai mulți moștenitori legali, care dobândesc fiecare o fracțiune din patrimoniul
defunctului;
- persoanele juridice dobânditoare ale unor fracțiuni de patrimoniu ca efect al reorganizării,
prin divizare totală sau parțială.
iii. Succesorii cu titlu particular = sunt acele persoane fizice sau juridice care dobândesc un
anumit drept, privit individual, iar nu ca element al unui patrimoniu, (persoana care primește
prin testament un bun).
iv. Creditorii chirografari = sunt acei creditori care nu au o garanție reală pentru creanța lor
(gaj, ipotecă sau privilegiu) ci au doar un drept de gaj general asupra activului patrimoniului
debitorilor lor, adică toate bunurile mobile și imobile, prezente și viitoare ale acestor debitori.
Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză ai debitorului lor deoarece suportă influența
actelor juridice încheiate de debitor cu alte persoane prin care activul patrimonial (gajul
general) se mărește sau se micșorează. Creditorul chirografar este obligat să respecte actele
încheiate de debitor, acestea fiindu-i opozabile.
 Excepții : ipotezele în care efectele contractului se produc și asupra altor persoane decât
părțile contractului în baza manifestării de voință a acestora din urmă, cum ar fi:
a. situația avânzilor-cauză.
b. Promisiunea faptei altuia este contractul prin care o parte de numită promitent (sau debitorul
promisiunii) se obligă față de altă parte, creditorul promisiunii, să determine pe o a treia
persoană - terț - să încheie un anumit act juridic sau să ratifice un act juridic.
c. Simulația este operațiunea juridică în care, printr-un act aparent, public, dar mincinos,
nereal, se creează o altă situație juridică decât cea stabilită printr-un act ascuns, secret, dar
adevărat. (un contract de vânzare care ascunde o donație)
d. Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană numită reprezentant,
încheie un act juridic în numele și pe seama altei persoane, numită reprezentat, astfel încât
efectele actului juridic astfel încheiat se produc direct față de persoana reprezentată.
e. Stipulația pentru altul - este contractul prin care o persoană, numită stipulant, convine cu o
altă persoană, denumită promitent, ca acesta din urmă să efectueze o prestație în favoarea unei
terțe persoane, denumită terț beneficiar, care nu a participat la încheierea actului, nici direct
nici prin reprezentare. De ex. prin contractul de asigurare, asiguratul (stipulant) se obligă să
plătească o primă asigurătorului (promitent), iar acesta se obligă ca, la producerea riscului
asigurat, să plătească terțului, beneficiarul asigurării, îndemnizația de asigurare.

VIII. Încetarea contractului

Contractul încetează în unul din următoarele moduri:

- prin executare,
- prin acordul de voințe al părților,

149
- expirarea termenului,
- îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției,
- imposibilitatea fortuită de executare,
- denunțarea unilaterală,
- neexecutarea contractelor sinalagmatice: excepția de neexecutare a contractului,
rezoluțiunea/rezilierea contractului,
- din orice cauze prevăzute de lege.
La încetarea contractului părțile sunt liberate de obligațiile asumate în temeiul său.
Totuși, ele pot fi obligate să repare prejudiciul cauzat și, după caz, să restituie, în natură sau
prin echivalent, prestațiile primite în urma încheierii contractului.
 Executarea contractului (art.1.555 C.civ.)
- părțile sunt ținute să execute simultan obligațiile care rezultă din contract,
- dacă executarea obligației unei părți necesită o perioadă de timp, aceasta va executa prima
contractul.
 Excepția de neexecutare (art.1.556 C.civ.)
În cazul în care o parte nu își va executa obligațiile cealaltă parte poate să refuze executarea
propriilor obligații, afară de cazul în care:
- este obligată să-și execute obligațiile mai întâi,
- obligațiile neexecutate sunt de mică însemnătate, ceea determină ca refuzul să fie contrar
bunei-credințe.
 Denunțarea unilaterală a contractului (art.1.276 alin.(1) și (2) C.civ.)
Contractul cu executare dintr-o dată poate fi denunțat unilateral înainte de începerea
executării lui, de partea care are acest drept, prevăzut expres în contract,
Contractul cu executare succesivă sau continuă poate fi denunțat unilateral după începerea
executării contractului numai cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz și produce efecte
doar pentru viitor.
Contractul pe durata nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți cu
respectarea unui termen rezonabil de preaviz.
 Imposibilitatea fortuită de executare (art.1.634 C.civ.)
Partea care se află în imposibilitate de a-și executa obligațiile ce rezultă din contract trebuie
să notifice celeilalte părți evenimentul care provoacă această situație într-un termen rezonabil.
 Rezoluțiunea / rezilierea contractului (art.1.549 -1.554 C.civ.)
Rezoluțiune = desființarea contractului sinalagmatic cu executare dintr-o dată, la cererea unei
părți în cazul în care cealaltă parte (debitorul) nu și-a executat obligațiile asumate prin acel
contract. Produce efecte pentru trecut (contractul se consideră că nu a fost niciodată încheiat)
Rezilierea = desființarea contractului sinalagmatic cu executare succesivă, la cererea unei părți
în cazul în care cealaltă parte (debitorul) nu și-a executat obligațiile asumate prin acel contract.
Produce efecte numai pentru viitor.
 PACTUL COMISORIU = rezoluțiunea/rezilierea DE DREPT a contractului
(art.1.553 C.civ.)
- produce efecte doar dacă prevede în mod expres obligațiile a căror neexecutare atrage
rezoluțiunea/rezilierea de drept a contractului;
- este subordonată punerii în întârziere a părții care nu și-a executat obligația, cu excepția
cazului în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării;
- punerea în întârziere produce efecte doar când indică în mod expres condițiile în care pactul
comisoriu operează.
 Rezoluțiunea / rezilierea unilaterală intervine:
- atunci când părțile au convenit astfel;
- când partea care nu și-a executat obligațiile se află de drept în întârziere;
150
- când partea nu și-a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere.
Declarația de rezoluțiune/reziliere trebuie să respecte următoare cerințe:
- să fie notificată părții care nu și-a executat obligațiile înlăuntrul termenului de prescripție
prevăzut de lege;
- să fie înscrisă în registrele publice pentru a se asigura opozabilitatea față de terți;
- este irevocabilă de la data comunicării părții debitoare sau, după caz, de la data expirării
termenului stabilit prin punerea în întârziere.

151
 Nulitatea actului juridic civil

1. Noţiune
Art.1.246 alin. (1) C.civ. dispune că „orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute
de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă
sancţiune”.
Nulitatea poate fi definită ca sancţiunea care lipseşte actul juridic de efectele sale
juridice; intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu sunt respectate
dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic.
Din această definiţie pot fi desprinse trăsăturile caracteristice nulităţii, anume:
 nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil;
 priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice;
 intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile de
validitate ale actului juridic (indiferent dacă sunt condiţii de fond sau condiţii de
formă);
 constă în lipsirea actului juridic de efectele sale juridice

2. Funcţiile nulităţii
Nulitatea, mijlocul juridic prin care se restabileşte legalitatea încălcată la încheierea
actului juridic, îndeplineşte două funcții: o funcţie preventivă şi o funcţie sancţionatorie.
i. Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor de
drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condiţiilor sale de valabilitate,
în sensul că, ştiind că un asemenea act va fi lipsit de efecte, persoanele sunt descurajate şi
îndemnate să respecte legea civilă.
ii. Funcţia sanctionatorie constă în înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice edictate
pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.

3. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic

a) Nulitatea şi caducitatea
Caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil
valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi
care este independentă de voinţa autorului actului juridic.
De ex. oferta devine caducă:81
- dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, într-un termen
rezonabil;
- dacă destinatarul o refuză;
- în cazul decesului sau incapacităţii ofertantului, în măsura în care natura afacerii sau
împrejurările impun caducitatea etc.
Spre deosebire de nulitate, caducitatea se caracterizează prin următoarele trăsături:
- presupune un act juridic valabil încheiat;
- produce efecte numai pentru viitor (deoarece pentru trecut actul juridic respectiv nu şi-a
produs niciun efect);
- presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic;
- împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină de voinţa autorului actului
juridic.

81
art.1.195 C.civ.,
152
b.Nulitatea şi inopozabilitatea
Inopozabilitatea este sancţiunea care intervine în cazul nesocotirii unor cerinţe de
publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice.
Tot despre inopozabilitate se vorbeşte şi în cazul încheierii unui act juridic prin procedeul
reprezentării, însă cu lipsa sau depăşirea puterii de a reprezenta, în cazul încheierii de acte
juridice cu privire la bunul proprietate comună fără respectarea anumitor reguli privind acordul
coproprietarilor, precum şi în cazul acţiunii revocatorii (pauliene).
Principalele deosebiri dintre nulitate şi inopozabilitate sunt următoarele:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în vreme ce inopozabilitatea presupune un act
juridic încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate;
- în caz de nulitate, efectele privesc atât părţile actului juridic, cât şi terţii, însă, în caz de
inopozabilitate, efectele actului juridic se produc faţă de părţi, dar drepturile şi obligaţiile
născute din actul respectiv nu pot fi opuse terţilor;
- cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, pe când inopozabilitatea
presupune, de regulă, neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii actului juridic;
- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce inopozabilitatea poate fi
înlăturată, în materie de reprezentare, prin ratificare.

c. Nulitatea şi reducţiunea
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu
nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru
restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi
comutativ. În consecinţă, deosebim, pe de o parte, reducţiunea liberalităţilor excesive, adică a
legatelor şi donaţiilor făcute de cel care lasă moştenirea (de cuius) şi care încalcă rezerva
succesorală, iar, pe de altă parte, reducţiunea unei prestaţii pentru leziune sau pentru un alt
viciu de consimţământ, precum şi în cazul impreviziunii.
Principalele deosebiri dintre nulitate şi reducţiune vizează următoarele aspecte:
- nulitatea este aplicabilă tuturor actelor juridice, pe când reducţiunea se aplică fie liberalităţilor
excesive, fie contractelor cu titlu oneros şi comutative;
- nulitatea implică un act nevalabil încheiat, deci cauza nulităţii constă în nerespectarea unei
dispoziţii legale referitoare la încheierea valabilă a actului juridic, pe când, în cazul reducţiunii
liberalităţilor excesive şi al aplicării teoriei impreviziunii, actele juridice au fost făcute în mod
valabil, dar, ulterior, intervine ineficacitatea totală sau parţială, din cauza încălcării rezervei
succesorale sau din cauza apariţiei unor împrejurări, neavute în vedere de părţi în momentul
încheierii actului juridic, care duc la ruperea echilibrului contractual.

4. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil

i. Nulitate parţială şi nulitate totală

Această clasificare se face după criteriul întinderii efectelor nulităţii.
Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime.
Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului
juridic civil, celelalte efecte menţinându-se, întrucât nu contravin legii.
Potrivit art.1.255 alin.(1) C.civ. „clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său
numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi
încheiat”.
În cazul în care contractul este menţinut în parte, atât clauzele nule, cât şi cele considerate
de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile (art.1.255 alin.(2) şi (3)
C.civ.).
153
 Mai reţinem că, potrivit art.1.256 C.civ., „în cazul contractelor cu mai multe părţi în care
prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în
privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în întregime a contractului, afară de cazul în
care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului”.

ii. Nulitate de fond şi nulitate de formă

După felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil, nulitătile
sunt de fond sau de formă.
Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori ne-valabilităţii unei
condiţii de fond a actului juridic civil (consimţământ, capacitate, obiect, cauză).
Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad
validitatem. Spre exemplu, art.1.041 C.civ., care prevede că „sub sancţiunea nulităţii absolute,
testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului", instituie o
nulitate de formă.

iii. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă

În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului
juridic civil, deosebim nulitatea absolută şi nulitatea relativă (art.1.246 alin. (2) C.civ.).
Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic
civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, deci a unei norme juridice
imperative de ordine publică, desi gur, care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea
actului juridic (art.1.247 alin. (1) C.civ.).
Nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic
civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes individual (particular), deci a unei
norme juridice imperative de ordine privată, care instituie o condiţie de validitate pentru
încheierea actului juridic (art.1.248 alin. (1) C.civ.).
Felul nulităţii (absolute sau relative) se stabileşte, în primul rând, ţinând cont de indicaţia
legiuitorului. Astfel, în Codul civil, nulitatea absolută este desemnată fie prin sintagma ca
atare, fie prin formula „constatarea nulităţii”, iar nulitatea relativă este desemnată, în afară de
sintagma ca atare, prin formula „act anulabil”. Dacă din textul de lege care instituie nulitatea
nu rezultă felul acesteia ori dacă dispoziţia legală stabileşte doar condiţia de validitate pentru
încheierea actului juridic, fără a indica şi sancţiunea incidenţă, stabilirea felului nulităţii se face
în raport de natura interesului ocrotit prin edictarea normei juridice care a fost nesocotită la
încheierea actului juridic. Dacă nici în raport de natura interesului ocrotit de norma juridică
încălcată nu se poate determina felul nulităţii, atunci se va aplica prezumţia de nulitate relativă
stabilită de art.1.252 C.civ., care dispune că „în cazurile în care natura nulităţii nu este
determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil”.

5. Cauzele de nulitate
După cum rezultă din chiar definiţia nulităţii actului juridic civil, această sancţiune de
drept civil are drept cauză generică nerespectarea la încheierea 82 actului juridic a tuturor
dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile sale de valabilitate.
Sunt cauze de nulitate a actului juridic civil următoarele:
- încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea civilă;
- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;

82
Orice cauză de nulitate trebuie să fie contemporană momentului încheierii actului juridic, ameninţarea
exercitată în faza executării contractului nefiind de natură să afecteze valabilitatea acestuia (I.C.C.J., s. corn., dec.
nr. 2515/2004, www.scj.ro).
154
- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil;
- nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem;
- nesocotirea limitelor principiului libertăţii actelor juridice;
- nerespectarea altor condiţii, speciale, cerute pentru încheierea valabilă a anumitor acte
juridice.
Trebuie reţinut că toate cauzele de nulitate sunt legale; în acest sens, art.1.246 alin.(4)
C.civ. stipulează expres că prin acordul părţilor nu pot fi instituite şi nici suprimate cauze de
nulitate, orice convenţie sau clauză contrară fiind considerată nescrisă.

i. Cauzele de nulitate absolută

Potrivit art.1.250 C.civ., „contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume
prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîn doielnic din lege că interesul ocrotit este
unul general”.
Ţinând cont de condiţiile de validitate, putem reţine, generic, următoarele cauze care
atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:
- încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă, însă numai dacă este vorba de
nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice instituite pentru
ocrotirea unui interes general, de lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sau de
nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice fără scop
lucrativ;
- lipsa totală a consimţământului (de exemplu: încheierea unui act juridic într-o limbă pe care
partea nu o înţelege; manifestarea de voinţă a fost exprimată fără intenţia de a produce efecte
juridice etc.) etc.;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil sau a obiectului obligaţiei;
- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil, dar numai atunci când cauza este ilicită
(inclusiv în ipoteza fraudei la lege) sau imorală, afară de situaţia în care prin lege s-ar dispune
altfel;
- nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem;
- nerespectarea dreptului de preempţiune în cazurile expres (şi limitativ) prevăzute de lege.
Sunt lovite de nulitate absolută:
- actele juridice încheiate de către persoanele juridice care au ca obiect drepturi ce nu pot
aparţine decât persoanei fizice (art.206 alin.(1) şi (3) C.civ.);
- actele juridice încheiate de persoanele juridice fără scop lucrativ ce au ca obiect alte drepturi
şi obligaţii civile decât acelea care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege,
actul de constituire sau statut (art.206 alin.(2) şi (3) C.civ.), cu excepţia acelor acte prin care
aceste persoane juridice primesc liberalităţi (art.208 C.civ.);
- căsătoria încheiată de către minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani (art.294 alin.(1)
C.civ.);
- partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor (art.684 alin.(2) C.civ.);
- actul juridic care are un obiect nedeterminat sau ilicit (art.1.225 alin.(2) C.civ.) sau care
priveşte o prestaţie nedeterminabilă ori ilicită (art.1.226 alin. (2) C.civ.);
- actul juridic încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru
încheierea sa valabilă (art.1.242 alin.(1) C.civ.);

ii. Cauzele de nulitate relativă

Potrivit art.1.251 C.civ., actul juridic „este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile
legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost
viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege”.

155
 De asemenea, art.1.252 C.civ. stabileşte o prezumţie de nulitate relativă, în sensul că,
dacă nu rezultă neîndoielnic din dispoziţia legală care instituie o condiţie de validitate că
interesul ocrotit este unul general, atunci nerespectarea acesteia atrage nulitatea relativă.
Următoarele cauze atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:
- nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei, însă numai atunci când:
actul juridic de administrare sau de dispoziţie s-a încheiat de persoana lipsită de capacitate de
exerciţiu, actul juridic de administrare s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este
lezionar pentru minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, actul juridic de dispoziţie s-a
încheiat fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal sau a instanţei de tutelă (în toate
aceste situaţii, este vorba despre încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă
de exerciţiu a persoanei fizice);
- actul juridic s-a încheiat pentru persoana juridică de persoane fizice incapabile, incompatibile
sau, după caz, numite în organele de administrare şi de control ale persoanei juridice cu
încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare şi produce o vătămare persoanei juridice respective
(art.211 alin.(1) C.civ.);
- actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă, instituită
pentru protecţia unor interese individuale;
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil (art.1.205 alin.(1) C.civ.);
- viciile de consimţământ;
- lipsa cauzei (art.1.238 alin.(1) C.civ.).

6. Regimul juridic al nulităţii

Clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă sub aspectul regimului
juridic, diferit, pe care îl are fiecare dintre aceste două feluri de nulităti. Prin regim juridic al
nulităţii înţelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau, după caz, nulitatea
relativă.
Aceste reguli se referă, în esenţă, la trei aspecte:
 cine poate invoca nulitatea;
 cât timp poate fi invocată nulitatea;
 dacă nulitatea poate să fie acoperită ori nu prin confirmare.

i. Regimul juridic al nulităţii relative

 nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită prin norma
juridică încălcată în momentul încheierii actului juridic, deci de cel al cărui interes a
fost nesocotit la încheierea actului juridic;
Art.1.248 alin.(2) C.civ. dispune că „nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui
interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată”. Această regulă se justifică prin aceea că
nulitatea relativă este menită să ocrotească un interes individual (particular).
Potrivit art.1.248 alin.(3) C.civ., nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa
judecătorească.
 nulitatea relativă trebuie invocată, pe cale de acţiune, în termenul de prescripţie
extinctivă, fiind deci prescriptibilă pe cale de acţiune, însă este imprescriptibilă pe cale
de excepţie;
Art.1.249 alin.(2) teza I C.civ. prevede că „nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de
acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege”; iar în teza ll-a, se arată că „partea
căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului,
chiar şi după împlinirea terme nului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare” .
Prin derogare de la această din urmă regulă, invocarea nulităţii relative pentru leziune este,
potrivit art.1.223 alin (2) C.civ., supusă prescripţiei extinctive.

156
  nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată (sau de
succesorii în drepturi ai acesteia). (art.1.248 alin. (4) C.civ.)
Având menirea de a ocroti anumite interese individuale (particulare), este firesc ca persoana
interesată să poată renunţa în mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă, dacă
apreciază că acest fapt este conform intereselor sale. Renunţarea la un asemenea drept are ca
efect acoperirea nulităţii relative (deci consolidarea actului juridic anulabil) şi se realizează
prin confirmare.
Confirmarea este acel act juridic unilateral prin care se renunţă la dreptul de a invoca
nulitatea relativă. Confirmarea poate să fie expresă sau tacită.
Pentru a fi valabil, actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să provină de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă şi să fie făcut în deplină cunoştinţă
de cauză, adică numai cunoscând cauza de nulitate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea
acesteia (art.1.263 alin.(2) C.civ.);
- să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul acţiunii în
anulare, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acea acţiune (art.
1264 C.civ.).
- viciul care afecta actul juridic anulabil (cauza de nulitate relativă) să nu mai existe la
momentul confirmării (în caz contrar, însuşi actul de confirmare este anulabil) 83şi să fie
întrunite, la acest moment, toate celelalte condiţii de validitate (art.1.263 alin.(1) C.civ.);84
Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de
acoperire a nulităţii relative. Astfel, executarea voluntară a unui act juridic lovit de nulitate
relativă reprezintă o confirmare tacită (este, însă, necesar ca persoana respectivă să fi cunoscut
cauza de nulitate relativă şi să fi executat actul în cunoştinţă de cauză). În acest sens, art.1.263
alin.(5) C.civ. prevede că, „în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie
executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea
interesată” .
Confirmarea, indiferent dacă este expresă ori tacită, are ca efect validarea actului
juridic lovit de nulitate relativă, iar acest efect se produce retroactiv (ex tune), adică de la data
când a fost încheiat actul juridic confirmat. Astfel, potrivit art.1.265 alin.(1) C.civ.,
„confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului şi atrage renunţarea la
mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite şi
conservate de terţii de bună-credinţă”. Partea finală a acestei dispoziţii legale este menită să
asigure protecţia terţului care a dobândit cu bună-credinţă dreptul ce a fost transmis prin
contractul anulabil sau un drept în legătură cu acesta (deci avândului-cauză cu titlu particular al
uneia dintre părţile contractului anulabil), în măsura în care terţul a dobândit dreptul respectiv
anterior confirmării.
Dacă fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părţi o pot
invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea
nulităţii de către celelalte părţi (art.1.265 alin. (2) C.civ.)
Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin doi sau
violenţă nu implică, prin ea însăşi, renunţarea la dreptul de a cere daune-interese (art.1.263
alin. (3) C.civ.).
83
O aplicaţie implicită a acestei condiţii o întâlnim în art. 48 C.civ., în ceea ce priveşte confirmarea actului lovit
de nulitate relativă pentru lipsa capacităţii depline de exerciţiu. Din acest text de lege rezultă că actul făcut singur
de minorul care trebuia reprezentat sau asistat poate fi confirmat de către acesta numai după ce devine major, iar
nu şi în timpul minorităţii, când confirmarea poate fi făcută, potrivit art.1.263 alin.(3) şi (4) C.civ., de persoana
chemată de lege să încuviinţeze actele minorului, dacă această încuviinţare era suficientă pentru încheierea
valabilă a actului juridic, respectiv cu autorizarea instanţei de tutelă, atunci când este cazul.
84
Confirmarea poate să intervină numai ulterior încheierii actului juridic afectat de o cauză de nulitate relativă,
neputând îmbrăca forma unei clauze inserate în acesta.
157
 Confirmarea nulitătii relative nu trebuie confundată cu:
- ratificarea, aceasta din urmă fiind actul prin care o persoană devine parte în actul juridic
încheiat în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii necesare pentru a încheia actul respectiv.
- refacerea actului, deoarece în cazul acesteia ia naştere un nou act juridic, care îşi produce
efectele din acel moment, pe când confirmarea operează retroactiv.
- actul recognitiv prin care se recunoaște un act juridic preexistent, însă numai în privinţa
existenţei lui, iar nu şi cu privire la validitatea lui, ceea ce înseamnă că persoana interesată nu
renunţă la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a actului juridic preexistent.

ii. Regimul juridic al nulităţii absolute

 nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanţă din oficiu, de
procuror, precum şi de alte organe prevăzute de lege;
Nulitatea absolută este menită să ocrotească un interes general, aşa încât trebuie să se dea
posibilitatea unui cerc larg de persoane sau organe să invoce o asemenea nulitate a unui act
juridic civil.
Art.1.247 alin.(3) C.civ. prevede că „instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea
absolută”, în cadrul soluționării acțiunii cu care a fost investită.
 nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie, fiind
deci imprescriptibilă;
Art.1.249 alin.(1) C.civ., prevede „dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate
fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie”.85
 în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă şi nici
tacită).
Potrivit art.1.247 alin.(4) C.civ., „actul juridic lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de
confirmare decât în cazurile prevăzute de lege” .
Confirmarea expresă ori tacită a nulităţii absolute fiind, în principiu, inadmisibilă, rezultă
că un eventual act de confirmare ar fi şi el lovit de nulitate absolută.
Însă părţile actului juridic lovit de nulitate absolută pot să refacă actul, adică să încheie
din nou actul cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate, inclusiv cele nesocotite la
încheierea primului act juridic. Actul refăcut este un nou act juridic, care îşi va produce
efectele de la data încheierii sale, iar nu de la data când a fost întocmit primul act, de la data
încheierii actului nul.
Confirmarea nu se confundă nici cu validarea actului juridic nul absolut, prin
îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale nerespectate în momentul încheierii lui, îşi va produce
efectele de la data îndeplinirii condiţiei de validitate iniţial nerespectată, afară de cazul în care
printr-o normă specială s-ar dispune altfel (art.197 alin.(2) C.civ.: „nulitatea absolută sau
relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea
dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată”).

 Comparaţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă

Asemănare : în ambele cazuri actul juridic lovit de nulitate este lipsit de efectele în vederea
cărora a fost încheiat şi care contravin unei dispoziţii legale referitoare la condiţiile sale de
validitate.
Deosebirile de regim juridic :
- dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de procuror, de alte organe
prevăzute de lege, precum şi de instanţă din oficiu, nulitatea relativă poate fi invocată, în
principiu, numai de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

85
A se vedea şi I.C.C.J., s. civ. şi de propr. intMdec. nr. 528/2008, www.scj.ro.
158
- nulitatea absolută este imprescriptibilă, indiferent dacă se invocă pe cale de acţiune sau pe
cale de excepţie, în schimb, nulitatea relativă este supusă prescripţiei extinctive dacă se invocă
pe cale de acţiune şi imprescriptibilă dacă se invocă pe cale de excepţie;
- dacă nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativă
poate fi confirmată, expres sau tacit.

7. Efectele nulităţii
Prin efectele nulităţii înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii,
adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act juridic încheiat cu
încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.
Efectele nulităţii actului juridic pot fi sintetizate prin adagiul quod nullum est, nullum
producit effectum. Aşadar, nulitatea lipsește actul juridic de efectele sale juridice; determină
desfiinţarea raportului juridic civil născut din actul juridic civil lovit de nulitate.
Totodată, în cazul în care nulitatea se datorează acțiunii uneia dintre părţile actului
juridic, se va putea angaja şi răspunderea civilă delictuală a acesteia.86

Efectele nulității sunt guvernate de următoarele principii:

 retroactivitatea efectelor nulităţii = efectele nulităţii se produc din momentul
încheierii actului juridic;
Retroactivitatea nulității se referă faptul că nulitatea produce efecte şi pentru trecut, adică
înlătură toate efectele actului juridic, care s-au produs între momentul încheierii acestuia şi
momentul anulării efective a actului.
Regula : art.1.254 alin.(1) C.civ. prevede „contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este
considerat a nu fi fost niciodată încheiat”; principiul se aplică și actelor juridice unilaterale
lovite de nulitate absolută sau de nulitate relativă în temeiul art.1.325 C.civ.
Excepții : există unele cazuri în care, pentru anumite raţiuni, sunt menţinute efectele produse
între momentul încheierii actului juridic şi momentul anulării acestuia, de ex. cazul declarării
nulităţii unei persoane juridice.87
 repunerea părților în situaţia anterioară încheierii actului lovit de nulitate = se
realizează prin restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat
(restitutio in integrum);
Restabilirea situaţiei anterioare (= repunerea în situaţia anterioară) se referă la obligația
restituirii a tot ce s-a executat în baza unui act juridic nul/anulat, astfel încât părţile raportului
juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.88
Regula : art.1.254 alin.(3) C.civ. prevede că „în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare
parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit
prevederilor art.1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un
caracter continuu”; principiul se aplică și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate absolută
sau de nulitate relativă în temeiul art.1.325 C.civ.
Excepţii : situaţii în care, pentru anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic
desfiinţat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menţinute în tot sau în parte, cum ar fi:
86
De exemplu, cel care a cauzat nulitatea actului poate fi obligat să restituie cheltuielile pe care cocontractantul
le-a făcut în vederea încheierii contractului desfiinţat sau să restituie dobânzile plătite de cumpărător pentru
creditul pe care l-a făcut în vederea cumpărării bunului etc.
87
Art.198 alin.(1) C.civ. prevede că „de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a
nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare”.
88
Trebuie reţinut că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic anulat nu se confundă cu
însăşi acţiunea în nulitate. În ipoteza în care nici reclamantul și nici pârâtul nu solicită restituirea prestaţiilor
efectuate, instanţa nu poate să dispună din oficiu restabilirea situaţiei anterioare, întrucât s-ar încălca principiul
disponibilităţii (art.129 alin.(6) C.proc.civ.)
159
- păstrarea de către posesorul de bună-credinţă a fructelor culese în intervalul de timp cât a
durat buna sa credinţă (art.948 C.civ. şi art.1.645 alin.(1) C.civ.); astfel dacă cel care a dobândit
un bun frungifer în temeiul unui translativ ori constitutiv de drepturi reale (de ex.
cumpărătorul) a avut convingerea că a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate, deci nu a
cunoscut cauza de nulitate, va reţine fructele culese în intervalul de timp cât a durat buna sa
credinţă. Buna-credinţă încetează, cel mai târziu, în momentul introducerii cererii în declararea
nulităţii, (fiind însă posibil să înceteze şi înainte de acest moment). 89 Prin urmare va fi restitui
bunul, precum şi fructele dobândite ulterior momentului în care a încetat buna-credinţă (de
asemenea, dacă este cazul, va restitui productele, indiferent de buna sau de reaua sa credinţă).
- cazul în care a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii în restituirea prestaţiilor executate în
temeiul actului juridic lovit de nulitate.
Regula : restituirea se face în natură (art.1.637 alin.(1) C.civ.),
Excepția : art.1.640 alin.(1) şi (2) C.civ., prevede că în situația în care restituirea nu poate avea
loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte
prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent, valoarea prestaţiilor
apreciindu-se la momentul la care debitorul (obligaţiei de restituire) a primit ceea ce trebuie să
restituie.
 nulitatea actului juridic determină și nulitatea actului juridic subsecvent (resoluto
iure dantis, resolvitur ius accipientis).
Nulitatea sau anularea actului juridic (iniţial sau primar) atrage şi desfiinţarea actului juridic
subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.
Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi
Regula : art.1.254 alin.(2) C.civ., care prevede că „desfiinţarea contractului atrage, în
condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”, fiind aplicabilă şi
actelor juridice unilaterale lovite de nulitate (art.1.325 C.civ.).
Excepţii : cazurile în care, pentru anumite raţiuni, anularea actului juridic nu atrage şi anularea
actului juridic subsecvent, încheiat ulterior de una dintre părţile actului juridic primar cu un
terţ, ci acesta din urmă este menţinut, deşi se află în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat,
menţinându-se şi dreptul dobândit de terţ în temeiul acestuia.
De regulă, aceste excepţii se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei-credinţe (în
cazurile expres prevăzute de lege), fie pe necesitatea asigurării securitătii şi stabilitătii
circuitului civil, astfel:
- cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului (acest caz ar rezulta din art.1.649
C.civ.), menţinerea acestora fiind justificată de interesul economic ori social sau de ocrotirea
bunei-credinţe (de exemplu, se va menţine contractul încheiat de cumpărătorul unei case cu un
antreprenor şi care priveşte efectuarea unor reparaţii curente la acea casă, ipoteză în care
contractul de antrepriză reprezintă un act de administrare, chiar dacă se va anula actul juridic
prin care cumpărătorul - clientul din contractul de antrepriză - a dobândit casa respectivă).
- cazul locatarului de bună-credintă, contractul de locaţiunei încheiat de acesta urmând a
produce efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se
depăşi un an de la data desfiinţării (art.1.819 alin.(2) C.civ.);
- cazul în care proprietarul unui bun mobil îl înstrăinează unui dobânditor care, la rândul lui
înstrăinează acel bun mobil unui terţ de bună-credinţă, iar ulterior primul act juridic este anulat.
Prin actul juridic iniţial s-a transmis dreptul de proprietate asupra bunului mobil, cu toate
prerogativele sale (inclusiv dispoziţia), aşa încât anularea acestuia ar urma să ducă la
89
Astfel, s-a decis că declararea nulităţii unui contract de vânzare nu justifică obligaţia cumpărătorului la
restituirea fructelor culese, decât începând cu data introducerii acţiunii în anularea contractului respectiv, deoarece
pentru perioada anterioară el era îndreptăţit să le culeagă, în virtutea exercitării posesiei cu bună-credinţă asupra
bunului ce a constituit obiectul vânzării.Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.322/1980, în C.D. 1980, p.63; dec.
nr.1005/1985, în C.D. 1985, p.34.
160
desfiinţarea retroactivă a dreptului de proprietate al dobânditorului din actul juridic respectiv,
care ar atrage şi desfiinţarea actelor juridice încheiate ulterior de acest dobânditor cu terţe
persoane, însă, în baza art.937 alin.(1) C.civ., va fi menţinut actul juridic încheiat cu terţul de
bună-credintă.

Subliniem faptul că efectele nulităţii diferă după cum nulitatea este totală sau parţială,
precum și în funcţie de soarta actului juridic lovit de nulitate, adică dacă a fost pus în executare
sau nu, dacă a fost urmat sau nu de alte acte juridice:
- dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este anulat, rezultă că acel act
nu mai poate fi executat, deci partea sau părţile actului juridic se află în situaţia în care nu ar fi
făcut actul juridic respectiv. Ca urmare, atât drepturile ce rezultă din actului juridic nu vor pute
fi exercitate, fiind considerate că nu s-au născut, cât și obligaţiile nu vor mai trebui îndeplinite;
- dacă actul juridic a fost executat, în tot sau în parte, până în momentul declarării nulităţii,
nulitatea desfiinţează retroactiv actul juridic, urmând ca partea sau părțile să fie obligate să
restituie, reciprocă sau, după caz, unilaterală, a prestaţiilor efectuate în temeiul acelui act;
- dacă actul juridic a fost executat, iar, până în momentul declarării nulităţii, una dintre părţile
acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană, prin care fie s-a transmis dreptul născut
din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din
actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului juridic
executat (actul juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestui act, precum şi
desfiinţarea actului juridic subsecvent.

Corelaţia dintre principiile efectelor nulităţii :

- principiul retroactivităţii efectelor nulităţii determină principiul restabilirii situaţiei anterioare,
în sensul că retroactivitatea nu ar însemna practic nimic dacă tot ceea ce s-a prestat în temeiul
actului juridic lovit de nulitate nu ar fi supus restituirii.
- principiul retroactivităţii determină şi principiul anulării actului subsecvent ca urmare a
anulării actului iniţial, în sensul că dreptul transmis prin actul juridic nul, fiind desfiinţat
retroactiv, este supus restituirii, dar această restituire nu se poate face decât prin desfiinţarea
actului subsecvent de transmitere către un subdobânditor sau prin care s-a constituit un drept în
legătură cu acesta.

8. Cazurile care înlătură nulitatea actului juridic

Cazurile care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit effectum sunt
următoarele: conversiunea actului juridic, error communis facit ius şi principiul răspunderii
civile delictuale (cu sublinierea că, în ultimele două cazuri, este înlăturată însăşi nulitatea
actului juridic).

i. Conversiunea actului juridic

Prin conversiune90, actul juridic nul este considerat o manifestarea de voinţă echivalentă
unui alt act juridic, valabilă ca alt act juridic. 91 (art.1.260 alin. (1) C.civ.) Pentru a opera
conversiunea actului juridic, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- să existe un element de diferenţă între actul juridic nul (actul juridic pentru care a fost emisă
manifestarea de voinţă) şi actul juridic ce urmează a fi considerat valabil; acest element de
90
Conversiunea este posibilitatea ca un act juridic lovit de nulitate să producă efectele unui alt act juridic, dacă
întrunește condițiile de valabilitate ale acestuia din urmă și dacă efectele produse ar duce la un rezultat economic
echivalent celui urmărit de părți, pentru a se putea presupune că ele ar fi acceptat să încheie cel de al doilea act, în
caz de nulitate al primului. (M.Costin, M.Mureșan, V.Ursa, Dicționar de drept civil, Ed.Științifică și pedagogică,
București, 1980, p.159)
91
A se vedea şi I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr.2556/2007, www.scj.ro.
161
diferenţă poate privi natura celor două acte juridice (spre exemplu, primul este un contract, iar
cel deal doilea un act juridic unilateral), conţinutul acestora (în sensul că drepturile şi
obligaţiile ce s-ar naşte din cele două acte sunt diferite), efectele sau forma celor două acte;
- actul juridic ce urmează a fi socotit valabil să îndeplinească toate condiţiile de validitate,
astfel actul juridic lovit de nulitate trebuie să cuprindă toate elementele constitutive ale actului
juridic ce urmează a fi considerat valabil încheiat;
- manifestarea de voinţă a părţii sau, după caz, a părţilor să fie favorabilă conversiunii, adică
din această manifestare de voinţă să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii; potrivit art.1.260
alin.(2) C.civ., conversiunea nu se va aplica dacă intenţia de a exclude aplicarea conversiunii
este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile
urmărite de părţi la data încheierii contractului.
Următoarele situații nu reprezintă cazuri de conversiune:
- unele clauze sunt anulate, iar altele menţinute (fiind deci vorba de o nulitate parţială);
- actul juridic apare ca nul datorită denumirii greşite date de părţi (într-un asemenea caz, va
interveni calificarea corectă a actului juridic, în funcţie de voinţa reală a părţilor şi de natura
clauzelor actului juridic, întrucât părţile au dorit un anumit act juridic, pe care l-au încheiat
valabil, dar l-au denumit greşit - error in nomine negotii);
- dintre două acte juridice încheiate de aceleaşi părţi (concomitent sau succesiv), se
desfiinţează numai unul;
- refacerea actului juridic nul (art.1.259 C.civ.);
- validarea actului juridic prin confirmare, prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale
nerespectate la încheierea lui ori prin alte moduri anume prevăzute de lege (art. 1261 C.civ.);
- novaţia (care presupune existenţa unei obligaţii anterioare valabile, ceea ce nu se întâmplă în
cazul conversiunii; de asemenea, novaţia este totdeauna expresă, pe când, în cazul
conversiunii, cel de-al doilea act juridic se deduce din voinţa prezumată a părţii sau a părţilor).
Ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic menţionăm:
- cazul manifestării de voinţă care este nulă ca vânzare, dar valorează antecontract de vânzare;92
- cazul înscrisului autentic nul ca atare, dar valabil ca înscris sub semnătură privată
- cazul înscrisului sub semnătură privată lovit de nulitate, dar valabil ca început de dovadă
scrisă.

ii. Error communis facit ius = Greșeala comună şi invincibilă crează o situație de drept
Art.17 alin.(2), C.civ., reglementează excepţia error communis facit ius.
Astfel, „când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană
are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de
împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în
eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar
cauza niciun prejudiciu”.
Excepţia erorii comune şi invincibile nu este aplicabilă în materie de carte funciară şi nici
în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate (art.17 alin.(4) C.civ.).
O aplicaţie legală o întâlnim în materia actelor de stare civilă. Astfel, potrivit art.102
C.civ., „actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile
de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă
acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au
cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi”.
iii. Răspunderea civilă delictuală

92
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 412/1980, în C.D. 1980, p. 22.
162
 Ipoteza presupune că partea vinovată de cauza de nulitate solicită anularea actului juridic
civil, deşi cealaltă parte contractantă ar urma să sufere un prejudiciu tocmai din cauza anulării
actului respectiv, prejudiciu care va trebui să fie reparat de cel culpabil.
În măsura în care minorul sau incapabilul ar săvârşi un delict civil cu ocazia încheierii
unui contract (spre exemplu, ar crea prin manopere dolosive o aparenţă înşelătoare că este
major sau capabil) şi ulterior ar solicita anularea contractului respectiv, cealaltă parte ar fi
prejudiciată, iar cel care a săvârşit fapta ilicită (şi care ulterior cere anularea contractului pentru
incapacitate) ar trebui să îl despăgubească pe cel care a fost prejudiciat prin acea faptă (cealaltă
parte contractantă), prejudiciul respectiv urmând să provină tocmai din anularea actului juridic
în cauză. însă, instanţa judecătorească sesizată cu acţiunea în anulare poate considera că
menţinerea actului juridic ca valabil este cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului.
Altfel spus, instanţa va respinge acţiunea în anularea contractului, evitând astfel prejudicierea
cocontractantului.
În asemenea cazuri, principiul ocrotirii persoanei fără capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă (art.45 teza I C.civ., potrivit căruia „simpla declaraţie că este
capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrân să, nu înlătură anulabilitatea actului”) cedează în faţa răspunderii civile
delictuale, în temeiul art.45 teza a ll-a C.civ. dispune că „dacă însă a folosit manopere
dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul atunci când
apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată”,
Această cauză prin care se înlătură nulitatea actului juridic ar putea fi aplicată şi în alte
situaţii în care cauza de nulitate este în legătură cu un delict civil imputabil părţii care solicită
desfiinţarea actului juridic, de exemplu, eroarea imputabilă părţii care a avut o falsă
reprezentare a realităţii nu justifică anularea contractului.

163
 Proba faptelor şi actelor juridice

Proba reprezintă mijlocul prevăzut de lege prin care se stabileşte existenţa unui act sau
fapt juridic, din care izvorăsc drepturi și obligaţii.
Persoana obligată să probeze (căreia îi revine sarcina probei) este cea care pretinde un
drept în faţa instanţei de judecată.
Pentru ca judecătorul să admită un mijloc de probă, acesta trebuie:
- să nu fie interzis de lege (de ex. în procesul de divorţ este interzis interogatoriul),
- să fie verosimil = să tindă la dovedirea unor acte/fapte credibile,
- să fie util (de ex. nu este util dacă tinde la dovedirea unor fapte incontestabile),
- să fie pertinent = să aibă legătură cu dreptul pretins,
- să fie concludent = să ajute la soluţionarea litigiului.
Mijloacele de probă sunt: (1) înscrisurile, (2) mărturia (proba cu martori), (3) mărturisirea
(recunoaşterea), (4) prezumţiile şi (5) expertiza etc.-

1. Înscrisurile
Înscrisurile sunt consemnări ale părţilor făcute în formă scrisă, cu privire la acte şi fapte
din care au izvorât raporturile juridice dintre părţi.
- în funcţie de scopul urmărit la întocmirea lor, pot fi:
 nepreconstituite = nu au fost întocmite pentru a servi ca mijloace de probă, dar care sunt
utilizate totuşi în acest scop (de ex. scrisorile etc.),
 preconstituite = au fost întocmite special pentru a servi ca mijloace de probă.
Înscrisurile preconstituite se clasifică după modul de întocmire în:
 înscrisurile autentice = sunt înscrisurile întocmite cu solemnităţile prevăzute de lege,
de un funcţionar public (notarul public sau ofiţerul de stare civilă etc.) care are
dreptul de a funcţiona în locul unde s-a făcut actul. Înscrisurile autentice fac deplină
dovadă în ceea ce priveşte menţiunile consemnate în scris şi care reprezintă
constatările personale ale funcţionarului public, putând fi combătut prin înscrierea în
fals. Forţa doveditoare a înscrisului autentic îşi are izvorul în faptul că înscrisul a fost
întocmit şi autentificat de către o persoană competentă şi abilitată de lege să
instrumenteze acel înscris.
 înscrisurile sub semnătură privată = orice înscris semnat de partea sau de părţile de
la care emană (care îl încheie). De regulă: semnătura executată de mâna părţii sau a
părţilor actului reprezintă singura condiţie a acestui tip de înscris. Forţa probantă a
înscrisului sub semnătură privată există până la dovada contrară (cu alte mijloace de
probă).
Pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată sunt cerute condiţii speciale:
o în cazul contractului sinalagmatic (bilateral) – trebuie să fie întocmit în atâtea
exemplare originale câte părţi cu interese contrare există şi fiecare exemplar
trebuie să cuprindă menţiunea despre numărul exemplarelor originale ale
înscrisului (acestă condiţie se numeşte „multiplul exemplar”),
o în cazul contractului unilateral având ca obiect o sumă de bani sau o cantitate de
alte bunuri fungibile (de ex. prin care o persoană îşi asumă obligaţia de a plăti altei
persoane o sumă de bani) – trebuie ca înaintea semnăturii să fie menţionată
formula „bun şi aprobat pentru ...”, urmată de indicarea în cifre şi în litere a sumei
datorate. (Această formulă nu mai este necesară dacă înscrisul este scris în
întregime chiar de persoana care se obligă.)

164
2. Mărturia (proba cu martori sau proba testimonială)
Mărturia reprezintă declaraţia făcută în faţa instanţei, oral, de o terţă persoană – numită
martor – despre fapte în legătură cu pretenţiile părţilor.
- reguli cu privire la admisibilitatea probei cu martori există următoarele:
1. nu se poate dovedi cu martori peste şi împotriva unui înscris.
2. nu pot fi dovedite cu martori actele juridice de o valoare mai mare de 250 lei. Însă
operaţiunile de afaceri pot fi dovedite cu orice mijloc de probă, indiferent de valoarea acestora.
Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea judecătorului.

3. Mărturisirea (recunoaşterea)
Mărturisirea constituie declaraţia prin care o persoană recunoaşte ca adevărat un fapt de
natură a produce efecte împotriva autorului ei.
Mărturisirea poate fi:
- extrajudiciară – făcută în afara procesului,
- judiciară – făcută în faţa instanţei de judecată, în cursul procesului şi poate fi:
 spontană
 interogatoriul – mărturisirea provocată de întrebările ce îi sunt puse de
partea adversă.
- Mărturisirea trebuie să fie făcută de o persoană cu discernământ şi care are capacitatea de a
dispune de dreptul asupra căruia poartă maărturisirea.
- Mărturisirea este un act unilateral şi irevocabil (adică nu se poate reveni asupra
mărturisirii).
Forţa probantă a mărturisirii este lăsată la aprecierea judecătorului.

4. Prezumţiile
Prezumţiile considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenţa altui fapt, vecin şi
conex, sau consecinţele trase din existenţa unui fapt cunoscut despre existenţa unui fapt
necunoscut.
- prezumţiile sunt de 2 feluri:
 prezumţii simple = cele care aparţin judecătorului
 prezumţii legale = cele prevăzute de lege (prezumţia de paternitate, potrivit cu
care un copil născut în timpul căsătoriei are drept tată pe soţul mamei.)
- în cazul prezmţiilor, în loc să se dovedească faptul generator de drepturi şi obligaţii (greu de
dovedit) se dovedeşte existenţa faptului conex cu acesta (mai uşor de dovedit).

5. Expertiza
Expertiza reprezintă părerea unor persoane având cunoştinţe de specialitate, necesară
pentru lămurirea unor împrejurări de care instanţa are nevoie în deliberare.

∞ *** ∞

Întrebări şi teste

1. Poate fi cerută rezilierea în cazul:

a) contractelor unilaterale,
b) contractelor cu executare dintr-o dată,
c) contractelor cu executare succesivă,

165
2. Persoanele care deși nu au participat la încheierea actului juridic suportă efectele lui sunt:
a) părțile,
b) terți,
c) avânzi-cauză

3. Promisiune de recompensă reprezintă un act juridic:

a) unilateral,
b) bilateral,
c) plurilateral

4. Definiţi actul juridic şi calificaţi actele juridice utilizând 2 criterii de clasificare cunoscute.

5. AB intenţionează să plece pentru a lucra în străinătate. La data de 11 ianuarie 2020 el

vinde apartamentul lui CD cu menţiunea că vânzarea se va desfiinţa dacă nu va obţine viza de
şedere şi permisul de muncă în ţara respectivă în termen de şase luni de la data încheierii
contractului de vânzare.
Precizaţi :
a) Contractul de vânzare a apartamentului este un act juridic pur şi simplu sau afectat de
modalităţi?
b) Cine este proprietar al apartamentului la data de 15 martie 2020?
c) Este posibil ca CD să închirieze apartamentul pentru perioada 15 martie - 15 iunie 2020?

INCLUDEPICTURE "http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-
png/question-type-drag-drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET Rezolvarea întrebărilor şi testelor
1.c)
2.c)
3. a)

4. Actul juridic reprezintă manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte

juridice, adică de a încheia, modifica sau stinge un raport juridic.

166
 - în funcție de numărul persoanelor între care se încheie, actele juridice sunt: unilaterale,
bilaterale, plurilaterale (sau multilaterale),
- în funcție de importanța juridică, ceea ce necesită o anumită capacitate de exercițiu pentru
persoanele care le încheie, actele juridice sunt: de conservare, de administrare, de dispoziție

5. a. contractul de vânzare este afectat de modalități – fiind încheiat sub condiție rezolutorie.
5.b. CD este proprietarul apartamentului din data de 11 ianuarie 2020.
5.c. Fiind proprietar, CD poate închiria apartamentul.

Test de Autoevaluare

1. Analizaţi diferenţa dintre plata nedatorată şi plata unei obligaţii prescrise.

2. Comparaţi contractele solemne cu cele reale şi consensuale.
3. Realizaţi o comparaţie între răspunderea pentru fapta proprie şi răspunderea comitenţilor
pentru faptele prepuşilor.
4. Definiţi leziunea.
5. Definiţi actele juridice de conservare, administrare şi dispoziţie, arătând şi criteriul de
clasificare
6. Analizaţi principiile care guvernează efectele actelor juridice.
7. Analizaţi comparativ regimul juridic al nulităţii absolute şi cel al nulităţii relative.

Bibliografie
Codul Civil (Legea nr.287/2009 privind Codul civil), republicat în Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I Nr. 505 din 15 iulie 2011.

167