Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DREPTUL AFACERILOR
Curs pentru învăţământ economic
1
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –I-
Noțiuni introductive
Secţiunea A
Noţiunea de DREPT
a. Diviziunile dreptului
În funcţie de tipul relaţiilor sociale pe care le reglementează, sistemul de drept
românesc cunoaşte două mari diviziuni: dreptul public şi dreptul privat.
i. Dreptul public cuprinde normele juridice care guvernează organizarea statului, raporturile
dintre stat şi particulari precum şi raporturile dintre diferitele organisme ale statului. În
exercitarea puterii sale suverane, statul stabilește raporturi juridice cu membrii societății,
guvernate de dreptul public, care sunt de regulă raporturi juridice de subordonare.
ii. Dreptul privat cuprinde normele care guvernează raporturile dintre membrii societății
(denumiți și paticulari). Raporturile de drept privat sunt, de obicei, raporturi de egalitate
juridică, în sensul că niciunul dintre membrii societății implicat nu îşi poate impune voinţa sa
juridică asupra celorlalți membri. Şi statul poate participa la asemenea raporturi juridice,
situaţie în care acţionează nu în virtutea puterii sale suverane, ci ca un simplu particular (ca o
simplă persoană juridică).
2
b. Ramurile de drept
Fiecare diviziune a dreptului intern se structurează la rândul ei în ramuri de drept.
Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice legate între ele atât prin obiectul de
reglementare (grupul de relaţii sociale pe care îl reglementează), cât şi prin metoda de
reglementare.
În cadrul dreptului public regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul financiar şi fiscal, dreptul penal, dreptul procesual penal şi
dreptul internaţional public etc.
În cadrul dreptului privat regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul civil1, drept
procesual civil, dreptul de proprietate intelectuală și industrială, dreptul transporturilor, dreptul
asigurărilor, drept bancar, dreptul muncii, dreptul internaţional privat etc.
Cu toate acestea, în ultima perioadă, în practică, se poate constata o întrepătrundere a
instituţiilor juridice care aparţin unor ramuri de drept diferite sau care se găsesc la intersecţia
dintre cele două diviziuni. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă dreptul afacerilor
care nu este o ramură de drept, în accepţiunea clasică a termenului, sus definit.
c. Instituția juridică
Fiecare ramură de drept este alcătuită dintr-o serie de instituții juridice.
Instituţia juridică reprezintă o grupare unitară, relativ distinctă de norme de drept, prin care se
reglementează o categorie de raporturi sociale; de ex. instituţia proprietăţii, instituţia
răspunderii juridice, instituţia profesionistului etc.
1
De câte ori ne vom referi la „dreptul comun”, vom avea în vedere prevederile de drept civil, de la care vin să
deroge uneori prevederile aplicabile afacerii. Ori de câte ori nu există astfel de derogări, dispoziţiile de drept civil
sunt pe deplin aplicabile.
3
Secţiunea B
Norma juridică
4
- prohibitive - care interzic o anumită acţiune.
5
4. Interpretarea normelor juridice
Normele juridice se aplică având în vedere trei aspecte: acţiunea lor într-un interval de
timp, pe un anumit teritoriu şi cu privire la anumite categorii de persoane.
7
- numai persoanelor fizice;
- numai persoanelor juridice etc.
Secţiunea C
1. Noţiune
Conceptul de izvor de drept cunoaşte mai multe accepţiuni. Însă cea mai relevantă
semnificație a termenului este: forma de exteriorizare a normei juridice (a manifestării de
voinţă a legiuitorului).
Putem să înțelegem prin izvor de drept și sursa drepturilor noastre (subiective).
a. legea - actele normative publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I-îi (de ex.:
Constituția, Legea, Hotărârea de Guvern, Ordonanţa de Guvern, Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului, Ordinele miniştrilor, Regulamente, Circulare etc.).
c. principiile generale ale dreptului - acele idei călăuzitoare care stau la baza reglementării
raporturilor dintre membrii societății (de ex.: principiul egalității în fața legii, principiul
îmbinării intereselor personale cu cele generale, principiul ocrotirii și garantării drepturilor
subiective etc.).
Principiile generale ale dreptului reprezintă izvor de drept numai în cazul în care o
anumită împrejurare de fapt nu este reglementată nici de lege, nici de uzanţe și nici nu există
dispoziţii legale asemănătoare.
Nu constituie izvor de drept:
5
Art.603 C.civ.: „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea
bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului”; Art.1349 alin.(1) C.civ.: „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor persoane”.
8
1. Doctrina – reprezintă literatura juridică.
2. Jurisprudenţa – reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti.
În mod excepţional constituie izvor de drept:
- deciziile Curţii Constituţionale;
- deciziile Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie în cazul recursului în interesul legii promovat de
Procurorul General atunci când se constată că în practica instanţelor de recurs o anumită
reglementare este aplicată în mod diferit,
- hotărârile prealabile pronunţate de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept,
- precum şi hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau cele ale Curţii Europene a
Drepturilor Omului.
∞ *** ∞
Întrebări şi grile
1. Analizaţi structura următoarei norme juridice:
„În vederea dobândirii personalităţii juridice, asociaţii încheie actul constitutiv şi statutul
asociaţiei, în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.”
(art.6 alin.(1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile).
2. Calificaţi6 următoarele norme juridice, din punctul de vedere al conduitei prescrise:
a) „Chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii” (art.1780
alin. (1) C.civ.);
b) „Dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la
încheierea lui” (art. 2.015 C.civ.);
c) „Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză” (art.
1204 C.civ.);
d) „Nu pot face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile de lege”
(art. 1569 alin. (1) C.civ.);
3. a) şi b)
4. b).
5. interpretare oficială.
Test de Autoevaluare:
1. Ce este dreptul subiectiv? Prin ce se particularizează dreptului public de dreptul privat? Prin
ce se caracterizează dreptul afacerilor?
2. Definiţi norma juridică şi arătaţi structura acesteia? Arătaţi raportul dintre normele generale,
speciale şi de excepţie. Clasificaţi normele juridice după caracterul conduitei prescrise.
3. Enumeraţi izvoarele dreptului afacerilor.
4. Prezentaţi principiile ce guvernează aplicarea/acţiunea legii în timp şi spaţiu.
Bibliografie
Constituţia României actualizată şi republicată în Monitorul Oficial nr.767 din 31 octombrie 2003.
7
Art.8 din Legea nr.71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.
10
Codul Civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), republicat în Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea I Nr. 505 din 15 iulie 2011.
11
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –II-
2. Caractere juridice
i. Trebuie precizat că raportul juridic este întotdeauna o relație socială, adică se stabilește
exclusiv între oameni; însă nu toate relațiile sociale sunt raporturi juridice, ci doar acelea care
sunt reglementate de norma juridică.
ii. Raportul juridic are un caracter dublu voliţional:
pe de o parte este expresia voinţei legiuitorului, (fiind reglementat de lege),
iar pe de altă parte, se naşte prin voinţa părţilor implicate.
Prin urmare, o relaţie socială devine raport juridic, deoarece acest lucru s-a dorit de
către legiuitor prin elaborarea normei juridice. Totodată, pe lângă voinţa concretizată în norma
de drept, există şi voinţa exprimată de părți care doresc încheierea unui raport juridic.
3. Clasificare
Potrivit Codului civil profesionistul este orice persoană fizică sau orice persoană juridică
care exploatează o întreprindere. Din formularea cu valoare de principiu a textului art.3, alin (2)
12
C.civ. se desprinde ideea potrivit căreia pot dobândi calitatea de profesionişti persoanele fizice şi
juridice care exploatează o întreprindere fie în mod individual, fie în asociere, prin structuri
colective cu sau fără personalitate juridică, în toate formele juridice permise de lege.
Pentru a înțelege conceptul de profesionist trebuie să ne raportăm la noțiunea de
întreprindere, definită drept „orice formă de organizare a unei activități economice, autonomă
patrimonial și autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte și fapte de comerț, în scopul
obținerii de profit, în condiții de concurență, respectiv: societăți comerciale, societăți cooperative,
persoane fizice care desfășoară activități economice în mod independent și asociații familiale
autorizate potrivit legii.” (art.2 din Legea nr.346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării
întreprinderilor mici şi mijlocii).
Potrivit art.3 alin.(3) C.civ. „Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea
sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în
produ cerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent
dacă are sau nu un scop lucrative.”
4. Structură
Structura raportului juridic civil cuprinde trei elemente distincte, ce trebuie întrunite
cumulativ:
A. Subiectele (părţile) raportului = persoanele între care se stabileşte raportul juridic;
B. Conţinutul raportului = drepturile şi obligatiile ce iau naştere între cele două părţi ale
raportului juridic;
C. Obiectul raportului = acţiunile sau inacţiunile (denumite generic prestaţii) la care este
îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.
13
Secțiunea A
Subiectele de drept
(părţile raportului juridic)
Noţiune
Clasificare
I. Persoana fizică
II. Persoana juridică
III. Reprezentarea
1. Noţiune
Subiectele de drept sau părţile raportului juridic sunt oamenii, având o calitate unică de a fi
titulari de drepturi subiective şi de obligaţii corelative.
i.Părţile raportului juridic pot fi fie persoane fizice, fie persoane juridice.
- persoana fizică este omul, privit individual (individul), ca titular de drepturi și de obligații.
- persoana juridică este entitatea prevăzută de lege, adică orice formă de organizare (de regulă
o colectivitatea de oameni) care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și
de obligații.
iii. În funcție de numărul subiectelor de drept între care se stabilește raportul juridic, distingem
între:
- raport juridic simplu – se încheie între 2 părți
- raport juridic complex – se încheie între mai mult de 2 părți
Regula:
Raportul juridic se stabileşte între două persoane, care presupune „determinarea” (precizarea)
lor, în calitate de părţi ale acestui raport.
Determinarea se realizează diferit, în funcţie de conţinutul raportului juridic, anume dacă
se referă la drepturi absolute sau drepturi relative.
În cazul în care raportul juridic cuprinde un drept absolut, numai subiectul activ este
determinat sau cunoscut, acesta fiind titularul dreptului subiectiv (ex. proprietarul unui bun), în
timp ce subiectul pasiv este nedeterminat, fiind format din toate celelalte subiecte de drept.
În cazul în care raportul juridic cuprinde un drept relativ, ambele subiecte sunt bine
determinate: atât creditorul-subiectul activ, cât şi debitorul-subiectul pasiv, (ex. în cazul
14
raportului juridic născut din contractul de vânzare-cumpărare, sunt determinate cele două părţi:
vânzătorul şi cumpărătorul).
Excepția:
Există situaţii în care raportul juridic se stabileşte între mai multe persoane:
- fie mai mulți creditori (pluralitate activă),
- fie mai mulţi debitori (pluralitate pasivă),
- fie mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori (pluralitate mixtă).
15
Subsecţiunea I
Persoana fizică
Noţiune
I. Capacitate juridică
- capacitate de folosință
- capacitate de exercițiu
II. Drepturile inerente ființei umane (drepturile personalității)
III. Identificarea persoanei fizice
1. Noțiune
Persoana fizică reprezintă omul privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii.
I. Capacitate juridică
Participarea la viaţa juridică a persoanei juridice, încheind raporturi juridice, are loc în temeiul
capacităţii juridice, care cuprinde două elemente:
capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
1. Capacitatea de folosinţă
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii.
Început
- capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei fizice; din acel moment ea va putea lua
parte la raporturile juridice civile.8
Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu.
Încetare
Capacitatea de folosinţă încetează odată cu moartea persoanei fizice, la data trecută în
certificatul de deces.
Dacă persoana a dispărut, astfel încât moartea sa nu poate fi constatată direct, legea prevede o
procedură specială de declarare judecătorească a morţii, care se desfăşoară în două etape, de
regulă:
- declararea judecătorească a dispariţiei şi
- declararea judecătorească a morţii.
Legea reglementează şi situaţia particulară în care mai multe persoane au murit în aceeaşi
împrejurare fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia (care poate interveni, spre
exemplu, în ipoteza unui accident de avion), situație în care se consideră că au vocaţie
succesorală reciprocă, adică fiecare are calitatea de moştenitor al celorlalte.
Legea poate să prevadă o serie de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă:
a) îngrădiri cu caracter de sancţiune (de exemplu decăderea din drepturilor părinteşti sau
nedemnitatea succesorală);
b) îngrădiri cu caracter de protecţie (de exemplu minorul care a împlinit 16 ani poate dispune
prin testament numai pentru jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă ar fi major).
2. Capacitatea de exercițiu
8
Codul civil recunoaşte posibilitatea dobândirii anticipate a capacităţii de folosinţă pentru copilul conceput dar
încă nenăscut.
16
Capacitatea de exerciţiu se defineşte ca fiind aptitudinea omului de a dobândi şi exercita
singur drepturi subiective şi de a-şi asuma şi executa singur obligaţii prin încheierea de acte
juridice.
Pentru a avea capacitate de exerciţiu o persoană fizică trebuie să aibă discernământ9.
Ca urmare în viaţa fiecărei persoane fizice există următoarele etape:
a). Minorul cu vârsta cuprinsă între 0 -14 ani este lipsit de capacitate de exerciţiu.
Regula:
- minorul nu poate încheia singur acte juridice valabile.
- Actele juridice sunt încheiate, în numele minorului, de reprezentantul lui legal (părinții săi
sau tutorele lui).
Excepție:
Minorul poate să încheie singur, în mod valabil:
- acte de conservare,
- acte de valoare mică (mărunte), care au caracter curent și care se execută imediat, la
momentul încheierii lor (ex. își cumpără un covrig),
- și actele anume prevăzute de lege.
b). În perioada de vârstă cuprinsă între 14 - 18 ani, minorul are capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Regula:
Minorul încheie acte juridice cu încuviințarea reprezentantului său legal (părinți sau tutore),
iar în anumite cazuri prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă.
Excepția:
Minorul poate să încheie singur, în mod valabil:
- acte de administrare care nu îl prejudiciază (de ex. poate avea un cont bancar de depozit, un
contract de reparație privind un bun al său etc.);
Cu încuviințarea reprezentantului legal, minorul poate să încheie acte juridice privind:
munca sa, îndeletnicirile sale artistice sau sportive, profesia sa. În acest caz, minorul:
- exercită singur drepturile și execută singur obligațiile ce decurg din aceste acte și
- poate dispune singur de veniturile obținute.
La împlinirea vârstei de 16 ani:
1. pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului capacitatea deplină de
exercițiu anticipată;
2. pentru motive temeinice, în temeiul unui aviz medical și cu încuviințarea părinților sau a
tutorelui, instanța de tutelă va autoriza încheierea căsătoriei de către minor. Minorul
dobândește prin căsătorie capacitate deplină de exercițiu.
c). La împlinirea vârstei de 18 ani, persoana fizică devine majoră și dobândește capacitate
deplină de exerciţiu.
Din acest moment ea poate încheia orice act juridic în limitele prevăzute de lege, inclusiv acte
de dispoziție.
Dacă însă la un moment dat o persoană îşi pierdere discernământul ea va fi pusă sub
“interdicţie judecătorească”. Interzisul judecătoresc este complet lipsit de capacitate de
exerciţiu, el încheie acte juridice prin reprezentant, ca şi minorii în vârstî de până la14 ani.
9
Din punct de vedere juridic, discernământul se defineşte ca fiind posibilitatea persoanei de a înţelege şi de a-şi
reprezenta efectele actelor pe care le încheie.
17
Orice persoană fizică are dreptul:
- la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la
respectarea vieții private etc.,
- să dispună de sine însuși
- la atribute de identificare : nume, domiciliu, stare civilă, cetățenie etc.
Aceste drepturi sunt personale și nepatrimoniale; ele nu pot fi transmise altei
persoane.
În cadrul raporturilor juridice persoana fizică se identifică prin anumite atribute sau mijloace
de identificare care reprezintă drepturi personal-nepatrimoniale ale acesteia.
Intră în categoria atributelor persoanelor fizice: numele, domiciliul, starea civilă, codul
numeric personal, cetăţenie.
Numele reprezintă cuvintele prin care persoana fizică este individualizată în
societate.
Numele cuprinde numele de familie şi prenumele. O persoană fizică se mai poate individualiza
prin pseudonim ori prin poreclă.
Domiciliul reprezintă locuinţa principală a persoanei fizice şi serveşte la
identificarea în spaţiu a acesteia.
Domiciliul poate fi:
- de drept comun,
- legal (stabilit de lege) sau
- convenţional (ales de persoana fizică).
- Domiciliul profesional este locul unde se află întreprinderea pe care persoana fizică o
exploatează, în tot ceea ce privește obligațiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se
executa în acel loc.
Domiciliul nu se confundă cu reşedinţa, adică locul unde se află locuinţa
secundară a persoanei fizice.
Starea civilă (statutul civil al persoanei fizice) constă dintr-o serie de calităţi strict
personale care decurg din acte și fapte de stare civilă.
Pentru ca o persoană fizică să aibă o anumită stare civilă este necesar să intervină anumite
fapte de stare civilă (naşterea sau decesul) sau acte de stare civilă (căsătoria, divorţul, adopţia,
desfacerea adopţiei, recunoaşterea copilului din afara căsătoriei etc.)
Cetățenia română este legătura și apartenența unei persoane fizice la statul român.10
10
Legea cetățeniei române nr.21/1991, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.576 din 13 august 2010,
modificată și completată prin O.U.G. nr. 37/2015 pentru modificarea și completarea Legii cetățeniei române nr.
21/1991, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.697 din 15 septembrie 2015.
18
Subsecţiunea a-II-a
Persoana juridică
I. Noţiune
II. Elemente constitutive
III. Categorii de persoane juridice
IV. Regimul juridic al persoanei juridice
Înființarea persoanei juridice
Capacitate juridică
- capacitate de folosință
- capacitate de exercițiu
Funcționarea persoanei juridice
Reorganizarea persoanei juridice
Desființarea persoanei juridice
V. Identificarea persoanei juridice
I. Noțiune
Persoana juridică este o entitate prevăzută de lege, orice formă de organizare care,
întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații.
De regulă, persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care devine titular de drepturi
subiective şi de obligaţii, din momentul în care se constituie în mod legal.
Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă colectivităţi de indivizi (ex.
societatea cu răspundere limitată cu asociat unic).
Persoana juridică participă în nume propriu în cadrul raporturilor juridice și răspunde pentru
obligațiile asumate cu bunurile proprii. În acest scop, persoana juridică desemnează un
reprezentant legal (de regulă administratorul acesteia), care este împuternicit să încheie acte
juridice în numele și pe seama persoanei juridice.
III. Categorii de persoane juridice
11
Prezenţa patrimoniului constituie pentru terţii care contractează cu persoana juridică respectivă garanţia (mai
puternică sau mai slabă) a posibilităţii îndeplinirii de către persoana juridică a obligaţiilor sale contractuale.
19
a. după regimul juridic aplicabil:
- persoane juridice de drept public - au drept scop satisfacerea interesului general al
societății românești (un interes public): Statul român, unitățile administrativ teritoriale (județul,
municipiul, orașul, comuna) autoritățile și instituțiile administrației publice centrale (Guvernul,
cancelaria Primului ministru, ministerele, misiunile diplomatice etc.) și ale administrației
publice locale (prefectul, consiliul județean, consiliul local, primarul etc.), instituțiile puterii
judecătorești (judecătorii, tribunale, curții de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea
Constituțională, Curtea de Conturi, parchetele etc.), alte autorități administrative autonome
(Banca Națională a României, Comisia de supraveghere a Asigurărilor, Comisia Națională a
Valorilor Imobiliare, Consiliul Concurenței, Consiliul Economic Social etc.), precum și
partidele politice, care au o misiune publică,
- persoane juridice de drept privat – desfășoară activități prin care se urmărește satisfacerea
unor interese particulare ale persoanelor care le constituie: societăți, organizații profesionale
(Uniunea națională a agenților imobiliari, Corpul Experților Contabili și a Contabililor
Autorizați din România etc ) asociații (profesionale, culturale, sportive, religioase etc.),
fundații, patronate, sindicate, cultele religioase etc.
- persoane juridice mixte – subsumate normelor de drept public și de drept privat: regiile
autonome, societăți naționale, companii naționale, asociațiile și fundațiile de interes public etc.
12
Termenul lucrativ derivă din cuvântul din limba latină lucrum, care înseamnă profit.
20
vederea: fie dobândiri personalității juridice, fie luării în evidență, pentru a fi adusă la
cunoștința publicului.
21
Acțiunea în răspundere formulată împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor și a altor
persoane care au acționat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru
prejudiciile cauzate persoanei juridice prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor,
aparține, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu
majoritatea cerută de lege, sau de prevederile actului de constituire.
Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt
supuse regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel.
23
parţială = constă în desprinderea unei părți din patrimoniul unei persoane juridice,
care continuă să existe, și în transmiterea acestei părți către una sau mai multe
persoane juridice care există sau care se înființează în acest mod.
Reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporțională cu partea transmisă; iar
împărțirea părții desprinse între persoanele juridice dobânditoare se va face în mod egal, dacă
nu s-a stabilit altfel.
În caz de divizare, contractele se vor repartiza astfel încât executarea fiecăruia dintre ele
să se facă în întregime de către o singură persoană juridică dobânditoare.
Răspunderea persoanelor juridice dobânditoare:
- pentru obligațiile legate de bunurile și creanțele dobândite în întregime, fiecare va răspunde
integral.
- pentru celelalte obligații ale persoanei juridice divizate, fiecare persoană juridică
dobânditoare va răspunde proporțional cu valoarea drepturilor dobândite socotită după
scăderea obligațiilor legate de bunurile și creanțele dobândite în întregime.
Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o
persoană juridică își încetează existența, concomitent cu înființarea, în locul ei, a unei alte
persoane juridice.
Drepturile și obligațiile persoanei juridice care nu mai există se transferă în patrimoniul
persoanei juridice nou-înființate, dacă în actul prin care s-a dispus transformarea nu se prevede
altfel.
24
Persoana juridică poate lua sfârşit: printr-una din modurile de reorganizare cu efect extinctiv,
prin constatarea ori declararea nulității ei, prin dizolvare sau desfiintare, ori printr-un alt mod
prevăzut de actul constitutiv sau de lege.
25
Dacă nicio persoană juridica nu este de acord cu preluarea acestor bunuri, acestea vor
trece în proprietatea unității administrativ teritoriale (comună, oraș sau municipiu) în a cărei
rază teritorială se afla bunurile.
În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după
lichidare are loc la data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Procesul-verbal de predare-primire (și hotărârea judecătorească rămasă definitivă) constituie
titlu de proprietate.
Fiind un subiect de drept de sine stătător, persoana juridică trebuie să fie individualizată
în cadrul raporturilor juridice pe care le stabilește, cu ajutorul anumitor atribute sau mijloace de
identificare
Toate aceste atribute sau mijloace de identificare ale persoanelor juridice sunt drepturi
personale nepatrimoniale, care se dobândesc prin înregistrarea lor în registrul public odată cu
înregistrarea persoanelor juridice.
Intră în categoria atributelor de identificare ale persoanelor juridice: denumirea, sediul,
numărul de înregistrare în registrele publice ținute de autorităţile competente, (de ex. registrul
comerțului), codul unic de înregistrare (sau de înregistrare în evidențele ANAF), contul
bancar, naționalitatea etc.
Denumirea persoanei juridice reprezintă mijlocul de identificare care constă în
stabilirea anumitor cuvinte cu această semnificație, în condițiile legii. Profesioniștii
care desfășoară activități economice se individualizează prin firmă, numele comercial
sub care aceștia operează. În ipoteza în care persoana juridică nu are denumire, aceasta
va fi declarată nulă.
Sediul constituie mijlocul de identificare în spațiu a persoanei juridice, prin indicarea
unui loc stabilit, în condițiile legii cu această semnificație.
Întrucât persoana juridică poate deține mai multe spații în locuri diferite, trebuie să se
facă distincție între sediul principal sau social (=locul unde se află conducerea
persoanei juridice) și sedii cu caracter secundar, (=locuri unde se desfășoară
activitatea) și anume: sucursale, puncte de lucru, reprezentanțe teritoriale (situate pe
teritoriul altui stat) etc.
Absența sediului social determină dizolvarea persoanei juridice în cauză.
26
Naționalitatea reprezintă legătura juridică dintre persoana juridică și un anumit stat.
Sunt de naționalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de
constituire sau statutului, este stabilit în România.
Codul unic de înregistrare sau codul fiscal reprezintă mijlocul de individualizare printr-
un simbol cifric.
În raporturile cu terții, dovada atributelor de identificare ale persoanei juridice se face cu
mențiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru
persoana juridică respectivă. Acestea sunt apărate atât prin mijloace de drept civil, de drept
administrativ, precum și de drept penal (de ex. constituie infracțiune de concurență neloială
orice utilizare a unei firme, embleme, a unei desemnări speciale sau a unor ambalaje care pot
produce confuzie cu cele folosite în mod legitim de către alt profesionist).
INCLUDEPICTURE În mod obligatoriu toate documentele, indiferent de formă,
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET
emise de o persoană juridică trebuie să cuprindă toate atributele de identificare, sub sancțiunea
plății de daune-interese persoanei prejudiciate.
27
Subsecţiunea III
REPREZENTAREA
1. Noțiune
Reprezentarea este raportul juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie
acte juridice cu terții în numele şi în contul unei alte persoane, numită reprezentat, având
drept consecință producerea directă în persoana și patrimoniul reprezentatului a efectului
actelor juridice (adică a drepturilor și obligaților).
2. Reglementare
Sediul materiei (= regulile generale sau dreptul comun) – articolele 1295-1314 C.civ.
Regulile speciale :
reprezentarea legală
- tutela – articolele 110- 177 C.civ.
- curatela – articolele 178-186 C.civ.
- administrarea persoanei juridice – articolele 212-224 C.civ
- administrarea societății simple – articolele 1913-1919 C.civ
- administrarea bunurilor altuia - articolele 792-794 C.civ.
- fiducia – articolele 773-791 C.civ.
reprezentarea convențională
- mandatul cu reprezentare – articolele 2013-2038 C.civ.
- contractul de agenție – articolele 2017-2095 C.civ.
- mandatul între soți – art.314 C.civ.
reprezentarea judiciară
- mandatul între soți – art.315 C.civ.
- sechestrul juridiciar – art.2143 C.civ.
3. Temeiul reprezentării
Posibilitatea substituirii unei persoane de către o altă persoană, substituire pe care legea
fie o impune (în cazul reprezentării legale) fie o îngăduire (în cazul reprezentării convenționale
și a celei judiciare) și datorită căreia actul săvârșit de o persoană își produce efectele direct în
persoana și patrimoniul altuia.
Numirea reprezentantului se face ținându-se seama de calitățile personale ale acestuia
(ale reprezentantului), prin urmare reprezentarea este intuitu personae (= în considerarea
calităților persoanei). Rezultă de aici faptul că,
Regula - reprezentantul trebuie să-și îndeplinească sarcina personal, el nu-și poate substitui
altă persoană.
Excepția - reprezentantul își substituie altă persoană, căreia îi transmite împuternicirile, numai
dacă este învestit cu acest drept de către reprezentat sau dacă o cer interesele reprezentatului.
Reprezentantul care a cedat unui terț împuternicirile este obligat să aducă imediat la
cunoștința reprezentatului cesiunea împuternicirilor, precum și informația despre substituitor.
În cazul în care nu îndeplinește această obligație, reprezentantul poartă răspundere pentru
acțiunile substituitorului ca pentru acțiuni proprii.
4. Domeniul de aplicare
Există reprezentare, în general, ori de câte ori o persoană încheie un act juridic în numele
și pe seama unei alte persoane, în asemenea condiții încât efectele active și pasive ale actului se
produc direct în patrimoniul acesteia din urmă.
28
Reprezentarea este utilă în următoarele situații:
- persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu,
- persoanelor fizice cu capacitate deplină de exercițiu care:
- din diferite motive nu pot sau nu vor să participe personal la încheierea anumitor acte
juridice,
- se află la mare distanță unele de altele,
- nu mai pot, datorită vârstei, să aibă grijă de bunurile proprii etc.,
- permite apelarea la profesioniști cu pregătire de specialitate într-un anumit domeniu,
- permite participarea concomitentă la încheierea mai multor acte juridice,
- gestiunea de afaceri (= reprezentare fără împuternicire)
- raporturilor stabilite de persoanele juridice, reprezentate de organele lor.
6. Felurile reprezentării
a. după modul de stabilire:
- reprezentarea voluntară = se întemeiază pe voința reprezentatului (concretizată prin acordarea
împuternicirii sau prin ratificare),
- reprezentarea obligatorie sau necesară = nu necesită voința reprezentatului (este independentă
de voința )
b. după obiectul reprezentării (al actelor juridice sau al bunurilor la care se referă):
- reprezentare generală = privește toate actele juridice sau toate bunurile reprezentatului
- reprezentare specială = se referă la un anumit act (vânzarea terenului) sau la o anumită
categorie de acte juridice (acte de administrare) ori la un bun singurlar sau la unele bunuri din
patrimoniul reprezentatului.
c. în funcție de sursa împuternicirii:
- reprezentare legală = reprezentantul este împuternicit de lege
29
- reprezentare judiciară = reprezentantul este împuternicit de instanța de judecată
- reprezentare convențională = reprezentantul este împuternicit de reprezentat prin contract
Sursa puterilor de reprezentare poate fi legea, actul juridic sau hotărârea judecătorească
(art.1295C. civ.).
În cazul reprezentării legale, raportul de reprezentare se naște ex lege, independent de
voința părților, cum este cazul reprezentării minorului lipsit de capacitate de exercițiu (art.43
alin.(2) C.civ.)
Reprezentarea judiciară presupune desemnarea reprezentantului de instanța de judecată,
în situațiile expres prevăzute de lege, cum ar fi numirea curatorului de către instanța de tutelă
în condițiile art.182 alin.(3) C.civ.
Reprezentarea convențională este aceea în care puterea de reprezentare izvorăște dintr-un
contract, contractul de mandat. Reprezentarea convențională lasă reprezentatului exercițiul
drepturilor sale, în timp ce reprezentarea legală sau judiciară îl deposedează pe reprezentat de
exercițiul drepturilor conferite reprezentantului. Precizăm însă că similare mandatului (expresia
cea mai complexă a reprezentării convenționale) sunt și fiducia sau administrarea bunurilor
altuia, instituții reglementate deopotrivă de Codul civil.
7. Subiectele reprezentării
- pot fi reprezentate atât persoanele fizice cât și persoanele juridice,
- pot fi reprezentanți atât persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu cât și persoanele
juridice.
8. Obiectul reprezentării
Regula : cele mai multe acte juridice pot fi săvârșite prin reprezentare (inclusiv celor
unilaterale).
Excepția : nu pot fi încheiate prin reprezentare actele care sunt personale - de ex. actele de
stare civilă (= căsătoria, adopția, recunoașterea copilului din afara căsătoriei etc.), testamentul.
Reprezentarea se aplică și faptelor juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată,
îmbogățirea fără justă cauză).
9. Condițiile reprezentării :
Reprezentarea implică întrunirea cumulativă a 3 condiții:
i. - să existe împuternicirea de a reprezenta,
ii. - reprezentantul să-și exprime intenția de a reprezenta
iii. - reprezentantul să-și manifeste voința proprie cu prilejul încheierii actului
i. Împuternicirea de a reprezenta
Reprezentantul trebuie să aibă împuternicire de a încheia acte juridice în numele și pe
seama lui care să provină din partea reprezentatului, din partea legii sau din partea instanței de
judecată.
Procura
= actul juridic unilateral supus comunicării prin care reprezentantul este împuternicit de
reprezentat să încheie unul sau mai multe acte juridice cu terțe persoane.
= înscrisul în care se consemnează împuternicirea conferită de reprezentat
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET
30
Forma împuternicirii
Art.1301 C.civ. prevede că "împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu
respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care
reprezentantul urmează să-l încheie".
Textul susmenționat reprezintă sediul principiului simetriei formelor în materie de mandat
adică, dacă actul juridic ce urmează a fi încheiat cu terțul legea prevede încheierea lui în formă
autentică, procura emisă în vederea încheierii acelui act trebuie să aibă aceeași formă autentică.
În cazul în care împuternicirea nu este dată în forma cerută de lege pentru validitatea
actului respectiv, actul va fi lovit de nulitate absolută. Dacă avem în vedere faptul că
împuternicirea formează un tot indivizibil cu actul în vederea încheierii căruia a fost dată,
apreciem că sancțiunea prevăzută de lege pentru lipsa de formă a actului trebuie să fie aceeași
cu sancțiunea ce devine aplicabilă în cazul lipsei de formă a împuternicirii, prin urmare,
nulitatea absolută.
În doctrină se arată că:
- împuternicirea, privită ca negotium, este legată de validitatea actului cu care formează un "tot
indivizibil", fiind o problemă de fond al actului juridic, și nu o simplă chestiune de formă, la fel
cum, pentru anumite acte juridice, forma acestora vizează fondul actului.
- împuternicirea, privită ca instrumentum, trebuie să îmbrace forma juridică cerută de lege
pentru validitatea actului pe care îl determină și cu care se contopește într-un tot unitar.
Astfel, dacă pentru validitatea unui act legea cere forma autentică, împuternicirea dată
pentru încheierea acelui act trebuie să fie tot autentică.
Exigența legii se explică nu numai prin rațiuni formal-juridice, de identitate a formei
împuternicirii cu a actului pe care îl determină, ci și prin rațiuni ce vizează fondul actului, prin
necesitatea asigurării valabilității consimțământului exprimat, prin necesitatea protejării
voinței celui care se obligă. În general, orice condiție de formă este menită să protejeze voința
juridică, în special a părții care se obligă. În speță, necesitatea încheierii mandatului în formă
autentică are menirea de a i se atrage atenția mandantului cu privire la importanța actului ce
urmează a se încheia, cu ocazia autentificării.
De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, prin împuternicire vânzătorul nu își
exprimă consimțământul cu privire la înstrăinarea bunului său, ci conferă puteri unei
mandatarului său pentru ca aceasta să exprime un consimțământ valabil la încheierea
contractului de vânzare.13
Răspunderea reprezentantului
Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depășind
limitele puterilor care i-au fost încredințate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terțului
13
Desigur, s-ar putea discuta asupra faptului dacă actul încheiat de mandatarul (vânzătorului) a cărui
împuternicire nu este valabilă ar putea fi valabil ca o vânzare a bunului altuia (mandatarul exprimând la vânzare
exclusiv propriul său consimțământ), vânzare rezolubilă (și nu nulă), ori actul ar putea fi ratificat în temeiul
art.1311 și urm. C.civ. Oricum, indiferent de traiectoria pe care o poate avea un act, raportat la momentul
încheierii lui, actul nu este lipsit de consimțământul vânzătorului, care, în cazul în care mandatul este valabil, este
exprimat în mod valabil de mandatar, iar în cazul în care mandatul nu este valabil, consimțământul exprimat de
"mandatar" este rezolubil.
31
contractant care s-a încrezut, cu bună-credință, în încheierea valabilă a contractului. (art.1310
C.civ.).
14
Aparența de drept rezidă într-o stare de fapt care nu corespunde unei stări de drept, căreia legea îi atribuie totuși
efecte juridice pentru a ocroti pe terții care, cu bună-credință și fără a li se imputa vreo culpă, s-au încrezut în ea,
fiind victimele unei erori comună și invincibilă (error communis facit jus).
32
Reprezentatul de rea-credință nu poate invoca niciodată buna-credință a reprezentantului
(art.1300 C.civ.).
33
11. Încetarea reprezentării
Reprezentarea începe să-și producă efectele din momentul când reprezentantul ia
cunoștință de împuternicirea primită.
În chip simetric reprezentarea ia sfârșit din clipa în care reprezentantul:
- aduce la îndeplinire împuternicirea primită sau
- află că i-a încetat împuternicirea, prin notificare.
Notificarea privind încetarea mandatului trebuie trimisă nu numai reprezentantului ci și
terțului.
Reprezentatul poate să îl constrângă pe reprezentant să îi restituire procura.
Regula : după ce mandatul a încetat, reprezentantul nu mai poate încheia actul juridic în
numele și pe seama reprezentatului
Excepția : în continuare reprezentantul poate încheia valabil acte juridice urgente și utile,
necesare salvgardării intereselor legitime ale persoanelor care temporar sunt împiedicate să se
ocupe de gestiunea patrimoniului lor.
Terțul de bună-credință care au încheiat acte juridice cu reprezentantul căruia i-a încetat
împuternicirea beneficiază de actele respective, care produc efecte față de reprezentat.
∞ *** ∞
Întrebări şi teste
1. O persoană juridică se identifică prin:
a) conţinut;
b) patrimoniu;
c) firmă;
d) scop.
34
2. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă se aplică:
a) în domeniul persoanelor fizice;
b) în domeniul scopului persoanelor juridice;
c) în domeniul organizării persoanelor juridice.
Test de Autoevaluare:
1. Definiţi persoana fizică şi persoana juridică. Arătaţi care sunt elementele constitutive ale
persoanei juridice.
2. Definiţi principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice nonprofit.
Bibliografie
- Codul Civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.
- Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, M. Of.
nr.164 din 2 aprilie 2001,
- O.U.G. nr.40/2016 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administrației publice centrale şi pentru
modificarea și completarea unor acte normative, M. Of. nr.490 din 30 iunie 2016,
- Legea administrației publice locale nr.215/2001 M. Of. nr. 204 din 23 aprilie 2001,
- O.U.G. nr.42/2016 privind stabilirea unor măsuri financiare și pentru modificarea și completarea unor
acte normative, M. Of. nr. 492 din 30 iunie 2016,
- Legea serviciilor comunitare de utilități publice, nr.51/2006, M. Of. nr.254 din 21 martie 2006
- O.U.G. nr. 58/2016 pentru modificarea si completarea unor acte normative cu impact asupra
domeniului achizițiilor publice, M. Of. nr.738 din 22 septembrie 2016.
35
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –III-
Noţiune
Clasificarea bunurilor
Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile (conduita) la care este
îndreptăţit subiectul activ (creditorul) şi de care este ţinut subiectul pasiv (debitorul).
În cadrul anumitor raporturi juridice patrimoniale conduita părţilor priveşte anumite
lucruri, care pot fi considerare obiecte exterioare ale acţiunii sau inacţiunii părţilor (adică
lucrurile sunt obiecte ale obiectului raportului juridic, fără a fi incluse în structura acelui raport
juridic).
2. Clasificarea bunurilor
Clasificarea bunurilor permite stabilirea regimului juridic aplicabil fiecărei categorii de
bunuri.
i. în funcţie de natura bunurilor şi calificarea dată de lege, distingem între bunuri imobile şi
bunuri mobile
bunurile imobile sunt de trei feluri:
- imobile prin natura lor;
- imobile prin destinaţie;
- imobile prin determinarea legii.
Bunurile imobile prin natura lor sunt terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile
prinse in rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate in pămant cu caracter permanent,
platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental,
precum şi tot ceea ce, in mod natural sau artificial, este incorporat in acestea cu caracter
permanent (art.537 C.civ.).
Bunurile imobile prin destinaţie sunt acele bunuri care prin natura lor sunt lucruri mobile
însă, dată fiind destinaţia lor, stabilită de proprietar, legea le consideră imobile.
Astfel, sunt bunuri imobile prin destinație materialele separate în mod provizoriu de un imobil,
pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile
integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi
reintegrate. Mai mult, și materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin
bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie. (art.538C.civ.)
36
Bunurile imobile prin determinarea legii sunt drepturile reale imobiliare, precum şi
acţiunile în justiţie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui lucru imobil.
(art.542 C.civ.)
bunurile mobile sunt şi ele de trei feluri:
- mobile prin natura lor;
- mobile prin anticipaţie;
- mobile prin determinarea legii.
Bunurile mobile prin natura lor sunt acele lucruri pe care legea nu le consideră imobile,
această calitate fiind stabilită şi pentru undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum
şi pentru energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană
şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora. (art.539
C.civ.)
Bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar
pe care părţile unui act juridic le privesc ca mobile in considerarea a ceea ce vor deveni in
viitor.
Prin urmare, bunurile mobile prin anticipaţie sunt, spre exemplu, bogăţiile de orice natură ale
solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin
mobile prin anticipaţie, atunci cand, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în
vederea detaşării lor - adică sunt instrăinate cu anticipaţie prin act juridic-.(art.540 C.civ.)
Se poate observa că mobilele prin anticipaţie au un caracter mobiliar relativ, în sensul că aceste
bunuri sunt mobile numai în raporturile dintre părţile actului juridic respectiv. Faţă de terţi
insă, ele devin mobile numai după desprinderea efectivă de fond.
Bunurile mobile prin determinarea legii sunt: drepturile reale asupra unui lucru mobil;
toate drepturile de creanţă; drepturile intelectuale (numite şi drepturi de proprietate intelectuală
sau drepturi de creaţie intelectuală, categorie ce cuprinde drepturile de proprietate industrială,
drepturile de autor şi drepturile conexe acestora); acţiunile in justiţie referitoare la un drept
mobiliar.
importanța clasificării:
- în ceea ce priveşte efectele posesiei:
pentru bunurile imobile posesia poate conduce la uzucapiune, în condiţiile art.930 şi urm.
C.civ.,
iar pentru bunurile mobile posesia valorează, în condiţiile care rezultă din art.935 C.civ.,
o prezumţie absolută şi irefragabilă de proprietate sau poate conduce la dobândirea proprietăţii
prin uzucapiune în condiţiile art.939 C.civ.;
- publicitatea înstrăinărilor se aplică, în principal, în materia bunurilor imobile;
- înstrăinarea anumitor bunuri imobile este supusă, uneori, unor cerinţe mai riguroase;
- în cazul bunurilor comune ale soţilor,
înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu poate fi făcută de către unul dintre soţi decât cu
consimţămantul expres al celuilalt soţ,
în schimb, pentru instrăinarea bunurilor mobile, se prezumă existenţa consimţămantului
celuilalt soţ (prezumţia de mandat tacit reciproc);
- executarea silită este supusă unor reguli diferite, după cum se urmăreşte un bun mobil sau un
bun imobil;
- competenţa teritorială
în pricinile privitoare la imobile aparţine, de regulă, instanţei în a cărei circumscripţie
teritorială se află situat imobilul,
însă, în pricinile referitoare la bunuri mobile, este competentă, în principiu, instanţa de la
domiciliul pârâtului;
- în dreptul internaţional privat,
imobilele sunt cârmuite de legea locului imobilului (lex rei sitae),
37
iar mobilele sunt cârmuite de legea personal a titularului (lex personalis), care poate fi:
legea naţională (lex patriae) sau
legea domiciliului (lex domicilii).
ii. după cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii, distingem
între: bunurile fungibile şi bunuri nefungibile.
bunurile fungibile
= sunt acele bunuri determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite
unele prin altele în executarea unei obligaţii (art.543 alin.(2) C.civ.).
bunurile nefungibile
= sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii, aşa încât debitorul
nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
Însă caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci
poate fi dat şi de voinţa părţilor unui act juridic, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni ca
două bunuri fungibile să fie considerate nefungibile.15 (art.543 alin.(3) C.civ.)
ii. bis. după modul de individualizare distingem între: bunuri individual determinate și bunuri
individualizate generic
bunuri a individual determinate (denumite și bunuri certe = res certa)
= bunuri care, este individualizat prin însuşirile sale proprii, specifice 16 fie potrivit naturii lor,
fie de părţile actului juridic.
bunuri individualizate generic (denumite și bunuri de gen = res genera)
= bunuri care sunt individualizate pe baza însușirile speciei sau categoriei din care fac parte
(ulterior, acestea trebuie individualizate prin indicarea numărului, sau a greutăţii, ori a măsurii
etc.).
În ciuda faptului că în Codul civil din 2009 nu mai figurează această clasificare, totuși
numeroase dispoziții legale se referă fie la bunuri certe17, fie la bunuri de gen18.
Subliniem că bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile
determinate individual sunt bunuri nefungibile.
importanța clasificării:
- în ceea ce privește valabilitatea plății19
numai bunurile certe pot forma obiectul plății, întrucât numai acestea pot fi transmise de
debitor.
- compensaţia, ca modalitate de stingere a obligaţiilor, poate interveni numai în cazul bunurilor
fungibile.
- în ceea ce privește momentul transmiterii (constituirii) dreptului real asupra bunurilor în
temeiul actelor juridice între vii translative (constitutive) de drepturi reale:
- art.1273 alin.(1) C.civ. prevede că „drepturile reale se constituie şi se transmit prin
acordul de voință al părților, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă
asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra
unor bunuri de gen”. Astfel, în ipoteza în care contractul de vânzare privește un bun cert
(individual determinat), dreptul real se transmite, ca regulă generală, în momentul încheierii
15
De exemplu, A împrumută lui B un pix cu condiția să-i fie restituit exact acel pix, pe care l-a primit cadou de la
prietenul lui, înainte să plece din țară.
16
De exemplu, un tablou se individualizează prin indicarea titlului și numelui pictorului.
17
De exemplu, art.1273 alin.(1) C.civ., art.1482 C.civ., art.1494 alin.(1) lit.b) C.civ. etc
18
Spre exemplu, art.1273 alin.(1) C.civ., art.1486 C.civ., art.1678 C.civ. etc.
19
Precizăm că, în dreptul civil, prin plată se înţelege executarea oricărei obligaţii, indiferent de obiectul ei, iar
nu numai remiterea unei sume de bani.
38
actului juridic, chiar dacă nu s-a predat bunul respectiv, dacă părțile nu au prevăzut altfel.
(art.1674 C.civ.).
- însă, în cazul în care actul juridic privește bunuri de gen, dreptul real se transmite numai
după ce acestea au fost individualizate prin numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod
convenit sau impus de natura bunului, care se realizează la data predării, afară de cazul în care
este vorba despre o vânzare în bloc a bunurilor, ipoteză în care proprietatea se strămută
cumpărătorului de la încheierea contractului.
Având în vedere faptul că debitorul obligației de predare a bunurilor de gen (vânzătorul)
are posibilitatea de a face rost de bunuri de același gen pe care să le predea cumpărătorului, în
cazul bunurilor de gen se aplică regula: bunurile de gen nu pier niciodată (genera non
pereunt).
- locul de executare a obligaţiei de predare :
bunul cert trebuie predat acolo unde se află bunul în momentul încheierii contractului
(art.1494 alin.(1) lit. b) C.civ.),
bunurile de gen trebuie predate la domiciliul sau sediul debitorului din momentul
încheierii contractului (art.1494 alin.(1) lit. c) C.civ.).20
iii. după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substanței ori înstrăinarea lor,
distingem între bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
bunul consumptibil
= bunul pentru care prima lui întrebuințare implică consumarea substanței sau înstrăinarea lui
(art.544 alin.(2) C.civ.(
- de ex.: banii, alimentele etc.
bunul neconsumptibil
= bunul care poate fi folosit în mod repetat, fără consumarea substanței sau înstrăinarea lui.
- de ex. : un apartament, un autoturism etc.
Precizăm că părțile pot prin actul juridic pe care îl încheie între ele să schimbe modul de
întrebuințare a unui bun consumptibil prin natura sa (art.544 alin.(3) C.civ.).
importanţa clasificării
- în cazul uzufructului
dacă dreptul de uzufruct poartă asupra unui bun neconsumptibil, uzufructuarul va trebui
să restituie nudului proprietar chiar acel bun, el având obligația conservării substanței lui,
în cazul în care este vorba de un bun consumptibil 21, uzufructuarului nu îi mai incumbă
obligația de a conserva substanța bunului pentru a-l restitui nudului proprietar ci, potrivit
art.712 C.civ., el are obligaţia de a restitui un bun de aceeaşi calitate şi valoare (inclusiv
cantitate) cu cel primit sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lui la data stingerii
uzufructului.
- în cazul contractului de împrumut
bunurile consumptibile pot forma numai obiectul împrumutului de consumație (numit
şi mutuum),
bunurile neconsumptibile pot forma obiectul împrumutului de folosință (numit şi
comodat).
Precizăm că, deşi în majoritatea cazurilor bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar
cele neconsumptibile sunt nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun, deci
consumptibilitatea nu trebuie confundată cu fungibilitatea.22
20
Executarea obligațiilor constând în predarea bunurilor, adică plata este cherabilă, iar nu portabilă.
21
De fapt, în acest caz suntem în prezența unui cvasiuzufruct, deoarece uzufructuarului nu i se transmit doar
folosința bunului şi dreptul de a-i culege fructele, ci însuși dreptul de proprietate
39
iv. după cum produc alte bunuri, fără a li se consuma sau diminua substanța, bunurile se împart
în bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere.
bunurile frugifere
= în mod periodic şi fără să-și consume substanța, dau naștere altor bunuri, numite fructe.
bunurile nefrugifere
=nu produc alte bunuri - fructe.
v. după cum pot fi sau nu împărțite fără să își schimbe destinația economică, bunurile se
clasifică în divizibile şi indivizibile (art.545 alin.(2) C.civ.).
bunul divizibil
= este acela care poate fi împărțit fără să își schimbe, prin aceasta, destinația sa economică. (de
ex. o pâine)
22
De ex. o sticlă de vin foarte valoroasă este un bun consumptibil dar nefungibil; iar un roman polițist este un bun
neconsumptibil, dar poate fi considerat fungibil.
23
art.548 alin. (2) C.civ.
24
art. 548 alin. (3) C.civ.
25
art. 548 alin. (4) C.civ.
40
bunul indivizibil
= este acela care, prin împărțire, își schimbă destinația economică (de ex. un computer)
Părțile, prin act juridic, pot considera că un bun divizibil prin natura lui este indivizibil
(art.545 alin.(3) C.civ.).
importanţa clasificării
- în materia partajului
întrucât bunul indivizibil nu poate fi fracționat, el va fi atribuit unuia dintre copărtași sau
va fi scos la vânzare prin licitație, iar prețul obținut va fi împărțit intre copărtași.
= în cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte
bunul indivizibil care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte determină o
indivizibilitate naturală, așa încât, după caz, fiecare creditor poate cere întreaga prestație sau
fiecare debitor este ţinut să execute întreaga prestație. (de ex. un singur vânzător trebuie să
predea apartamentul mai multor cumpărători, sau mai multe persoane moștenesc un
apartament.)
vi. în funcție de corelația dintre ele, distingem între bunuri principale şi bunuri accesorii
bunul principal
= este acela care poate fi folosit de sine-stătător, în mod independent, fără să fie destinat a servi
la întrebuințarea altui bun.
bunul accesoriu
= este acela care a fost destinat, in mod stabil şi exclusiv, întrebuințării economice a altui bun,
atât timp cat satisface această utilizare (art.546 alin.(1) C.civ).26
Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însușirile fizice ale bunului, cât
mai ales din voința omului, numai proprietarul ambelor bunuri putând stabili destinația comună
a acestora. (art.546 alin.(2) C.civ.). Pe de altă parte, separarea temporară a unui bun accesoriu
de bunul principal nu îi schimbă caracterul de bun accesoriu. (art.546 alin.(5) C.civ.).
Însă prin transformarea unui bun principal într-un bun accesoriu nu trebuie să se aducă
atingere drepturilor unui terț cu privire la acesta (art.546 alin.(6) C.civ.])
importanţa clasificării
proprietarul bunului principal este și proprietarul bunului accesoriu,
bunul accesoriu urmează soarta bunului principal, 27 dacă nu s-a prevăzut altfel în mod
expres în cadrul actului juridic, inclusiv în cazul înstrăinării sau grevării bunului principal
(art.546 alin.(3) C.civ.).
vii. după modul lor de percepere sunt bunuri corporale şi bunuri incorporale 28
bunurile corporale
= sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind ușor perceptibile simțurilor omului.
bunurile incorporale
26
Sunt bunuri accesorii, de ex. cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, încărcătorul pentru telefonul mobil etc.
27
accesorium sequitur principale
28
Corporales hac sunt quae tangi possunt, velut fundus, vestis, aurum. Incorporales sunt quae tangi non possunt,
qualia sunt quae in iure consistunt, sicut hereditas, usufructus, obligationes.
41
= sunt valorile economice care au o existență ideală, abstractă.
În doctrină se precizează că împărțirea bunurilor în corporale şi incorporale echivalează
cu opunerea dreptului de proprietate, pe de o parte, celorlalte drepturi reale şi drepturilor de
creanţă, pe de altă parte. Aceasta, deoarece, dreptul de proprietate este încorporat în obiectul
asupra căruia poartă.
Sunt bunuri incorporale:
- drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate,
- drepturile de creanță,
- creațiile intelectuale = drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile
conexe acestora;
- titlurile de valoare = valorile mobiliare (acțiunile, obligațiunile, instrumentele financiare
derivate sau orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare în
această categorie), precum şi efectele de comerț (cambia, biletul la ordin şi cecul);
importanța clasificării:
- proprietatea poate fi dobândită ca efect al posesiei de bună-credință (art.935 C.civ.), asupra
bunurilor mobile corporale, iar numai în mod excepțional şi numai asupra unei anumite
categorii de bunuri mobile incorporale, anume titlurile la purtător (art.940 C.civ.);
- dobândirea proprietății prin simpla tradițiune (=remitere materială) se aplică numai cu privire
la bunurile mobile corporale şi, prin excepției, la titlurile la purtător;
viii. în funcție de regimul circulaţiei lor juridice distingem între bunuri aflate în circuitul civil
şi bunuri scoase din circuitul civil
bunurile aflate în circuitul civil
= sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice.
Regula : bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepțiile prevăzute expres de lege.
distinge între:
- bunurile care pot circula liber, neîngrădit, iar, pe de altă parte,
- bunurile care pot fi dobândite, deținute sau înstrăinate numai cu respectarea anumitor condiții
restrictive (de exemplu, armele de foc şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi
substanţele toxice, obiecte de cult etc.).
bunurile scoase din circuitul civil
= sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic civil translativ sau constitutiv de
drepturi reale (art.1229 C.civ.).
Sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de
a forma obiectul dreptului de proprietate şi, pe cale de consecință, obiect (derivat) al actelor
juridice, adică așa-numitele lucruri comune (= aerul, razele soarelui, apa mării etc.), care nu pot
aparține nimănui și care sunt folosite de toți, în condițiile și limitele prevăzute de lege.
Noțiunile de bunuri aflate în circuitul civil, respectiv bunuri scoase din circuitul civil, în
realitate, vizează
- fie numai inalienabilitatea unor bunuri (bunuri ce nu pot fi înstrăinate, dar care pot forma
obiectul unor acte juridice netranslative de proprietate),
- fie numai regimul juridic restrictiv al circulației anumitor bunuri.
importanţa clasificări
- se manifestă în ceea ce privește valabilitatea actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor.
42
a. Bunuri din domeniul public29 şi bunuri din domeniul privat al statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale30
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt titulari:
- ai dreptului de proprietate publică, după cum bunurile intră fie in „domeniul public de interes
național” (dreptul de proprietate publică aparține statului) sau in „domeniul public de interes
local sau județean” (dreptul de proprietate publică aparține comunelor, orașelor, municipiilor
sau județelor),
- ai dreptului de proprietate privată, denumit „domeniul privat”.
Fac parte din domeniul public nu numai bunurile declarate ca atare, în mod expres, de
lege, dar şi bunurile din patrimonial statului sau unităților administrativ-teritoriale care, prin
natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Apartenența unui bun la domeniul public sau la domeniul privat se stabilește în funcție de
două criterii, anume fie prevederile legii, fie criteriul afectațiunii bunului la uzul public
(bunurile care sunt afectate folosinței publice directe) sau la interesul public (bunurile care sunt
afectate serviciilor publice).
importanța clasificării
- numai bunurile din domeniul public (al statului sau al unităților administrativ-teritoriale) sunt
inalienabile (art.136, alin.(4) din Constituție) şi, pe cale de consecință, insesizabile şi
imprescriptibile.
Pe de altă parte, art.861, alin.(1) C.civ. dispune că „bunurile proprietate publică sunt
inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”; iar alin.(2) prevede că „proprietatea publică
poate fi de domeniul public sau de domeniul privat”. Și art.4 din Legea nr.213/1998 prevede
expres că statul şi unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată asupra
bunurilor din domeniul privat.
- în schimb, art.553, alin.(4) C.civ. stabileşte că „bunurile obiect al proprietăţii private,
indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel";
asemenea bunuri „pot fi instrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobandite
prin orice mod prevăzut de lege”.
b. după cum pot fi urmărite silit sau nu pot forma obiectul executării silite distingem între
bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile
Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creanță având ca obiect remiterea unei
sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu plătește de bunăvoie, el va putea să
treacă la executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-și creanța din sumele
obținute prin valorificarea acestora. Trebuie retinut insă că nu toate bunurile debitorului pot
forma obiect al executării silite.
În consecinţă, vom deosebi:
bunurile sesizabile
= acele bunuri care sunt susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite,
bunurile insesizabile
= acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru realizarea unei creanţe băneşti.
intrucat această clasificare prezintă
importanţa clasificării
- Regula o reprezintă caracterul sesizabil (urmăribil) al bunurilor debitorului,
29
Potrivit art.136 alin.(2) din Constituţie, „proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale”.
30
Unităţile administrativ-teritoriale sunt enumerate de art.3 alin.(3) din Constituţie, astfel: comunele, oraşele,
inclusiv municipiile, precum şi judeţele.
43
- Excepția : numai în cazurile expres prevăzute de lege bunurile sunt insesizabile
(neurmăribile).
Prin convenție matrimonială poate fi ales un alt regim matrimonial decât cel al
comunității legale, anume regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale.
∞ *** ∞
Întrebări şi teste
1. Tabla este un bun imobil:
a) prin natura lui,
b) prin destinație,
c) prin determinarea legii.
2. Este bun fungibil:
a) tabloul cu margarete,
b) telefonul meu mobil
c) 100 de lei
3. Sunt fructe industriale:
a) merele din pădure,
b) mere din livadă
c) prețul primit pe mere.
Rezolvarea întrebărilor şi testelor
1.b), 2.c), 3.b).
Test de Autoevaluare:
1. Clasificaţi bunul autoturism folosind toate criteriile cunoscute.
44
2. Precizaţi în ce constă importanţa clasificării în bunuri individual determinate şi bunuri
determinate generic.
Bibliografie
Codul Civil (Legea nr.287/2009 privind Codul civil), republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.
45
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –IV-
Patrimoniul
I. Noţiune
Conform art.31 alin.(1) C.civ. „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a
unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin
acesteia.
(2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege.”.
Patrimonul31 reprezintă totalitatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale şi obligaţiilor
patrimoniale care aparţin unei persoane.
Patrimoniul reprezintă o universalitate juridică, fiind alcătuit atât din drepturi cât şi din
obligaţii.
Prin urmare, patrimoniul este alcătuit dintr-un activ patrimonial care constă în valoarea
tuturor drepturilor patrimoniale, şi dintr-un pasiv patrimonial, format din valoarea tuturor
obligaţiilor patrimoniale ale unei persoane.
Bunurile, în materialiatea lor, intră în patrimoniul unei persoane numai prin intermediul
drepturilor care pot fi exercitate asupra lor, fiind obiecte ale acestor drepturi. În absenţa
dreptului, simpla deținere în fapt a bunului nu determină includerea lui în patrimoniul celui
care îl stăpâneşte.
Drepturile şi obligaţiile patrimoniului se găsesc într-o strânsă legătură. Acestea pot fi
asemănate cu un cont curent al unei persoane a cărui valoare se modifică succesiv, prin
naşterea de noi drepturi şi obligaţii dar şi prin modificarea celor existente.
4. Inalienabilitatea patrimoniului
Patrimoniul este strâns legat de titularul său, atâta timp cât aceasta există ca subiect de
drept. Persoanele fizice pot înstrăina anumite bunuri sau transmite drepturi sau chiar obligaţii
(în anumite cazuri), dar nu pot transmite întreg patrimoniul lor cât timp sunt în viață. Acesta va
putea fi transmis numai prin succesiune, în momentul încetării din viaţă a titularului lui.
47
desfăşoare activităţi economice în temeiul O.G. nr.44/2008, este titulară a patrimoniului
propriu, dar şi al unui patrimoniu de afectaţiune, necesar realizării activităţii economice,
separat de gajul general al creditorilor ei personali (art.2 lit.j) din ordonanţă) nu trebuie să ne
conducă la o altă concluzie.
Divizibilitatea patrimoniului
Dat fiind faptul că patrimoniul este unic, aceasta nu înseamnă că el este şi indivizibil, în
sensul că toate componentele sale ar avea unul şi acelaşi regim juridic. Patrimoniul unui
subiect de drept poate fi divizibil în mai multe categorii, grupe sau mase patrimoniale (mase
de drepturi şi obligaţii), fiecare dintre acestea având un regim juridic distinct, în raport cu
scopul pentru care o astfel de divizare a patrimoniului a fost realizată.
Trăsătura esenţială a divizibilităţii patrimoniul este consacrată cu valoare de principiu în
art.31, alin.(2) C.civ., care dispune în mod limpede că patrimoniul unui subiect de drept,
persoană fizică sau juridică, poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni, în cazurile
şi în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, o unitate administrativ-teritorială, ca persoană juridică de drept public, are un
patrimoniu propriu, supus şi normelor juridice de drept civil, care cuprinde bunuri ce fac parte
din domeniul public de interes local şi bunuri ce fac parte din domeniul privat al acesteia. În
timp ce bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, cele din
domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.
În cazul persoanelor căsătorite, fiecare dintre soţi poate avea în patrimoniul său atât
bunuri proprii, cât şi bunuri comune, potrivit regimului matrimonial pe care soţii şi l-au ales.
(art.312 C.civ. dispune că viitorii soţi au posibilitatea să îşi aleagă regimul matrimonial dintre
următoarele regimuri prevăzute de text: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau
comunitatea convenţională.) Astfel, patrimoniul unei persoane căsătorite este divizat în masa
bunurilor comune şi în cea a bunurilor proprii. Prin urmare, dacă un imobil înstrăinat face parte
de masa bunurilor proprii ale unui soţ, suma primită drept preţ va intra prin efectul subrogaţiei
reale cu titlu universal în aceeaşi masă comună, deşi principiul comunităţi matrimoniale este că
orice bun dobândit în timpul căsătoriei este bun comun al soţilor. La fel, creditorii personali ai
unuia dintre soţi pot urmări doar bunurile proprii ale acestuia.
Transferul intrapatrimonial
În caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă
patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute
de lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.
În toate cazurile, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu
constituie o înstrăinare.
∞ *** ∞
Întrebări şi teste
1. Precizaţi în ce constă deosebirea între patrimoniu şi fondul de comerţ.
2. Cum se realizează divizarea patrimoniului ?
INCLUDEPICTURE "http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-
png/question-type-drag-drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
50
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET Rezolvarea întrebărilor şi testelor
1. Patrimoniul, universalitate de drept, cuprinde drepturi și obligații evaluabile bănește. Fondul
de comerț este o universalitate de fapt, cuprinde doar bunuri afectate desfășurării unei activități
economice.
2. Patrimoniul se divide în mase patrimoniale.
Test de Autoevaluare:
1. Analizați funcția patrimoniului de gaj general al creditorilor chirografari.
2. În ce constă subrogația reală. Aceasta se deosebește de subrogația personală?
Bibliografie
Codul Civil (Legea nr.287/2009 privind Codul civil), republicat în Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I nr.505 din 15 iulie 2011.
51
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –V-
Noţiune
Principii
I. Drepturile subiective
definiție
clasificare
exercitarea drepturilor subiective – abuzul de drept
Dreptul de proprietate
II. Obligaţiile
definiție
clasificare
regimul juridic al obligațiilor
Conţinutul raportului juridic este format din drepturile subiectului activ şi obligaţiile
subiectului pasiv.
În cadrul raportului juridic, drepturile subiective se corelează cu obligațiile ce se stabilesc
între părțile acelui raport juridic. Prin urmare, de regulă:
- nu există drept subiectiv fără o obligație corelativă,
- dreptul subiectiv și obligația corelativă au același obiect,
- dreptul subiectiv aparține uneia dintre părțile raportului juridic iar obligația corelativă
celeilalte părți a raportului juridic.
Secţiunea I
Drepturile subiective
I. Noțiune
Dreptul subiectiv este posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor juridice civile,
de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare, iar; în caz de nevoie, de a solicita concursul forței coercitive a statului.
Aşadar, se observă:
în primul rând, dreptul este o posibilitate (facultate, putere), desigur recunoscută de
lege subiectului activ (titularului).
în al doilea rând, dreptul presupune trei componente, și anume:
- posibilitatea subiectului activ (titularul dreptului) de a avea el însuși o anumită conduită, în
limitele prevăzute de lege;
- posibilitatea subiectului activ (titularul dreptului) de a pretinde, în limitele stabilite de lege,
subiectului pasiv (titularul obligației) să aibă o conduită corespunzătoare (să dea, să facă ori să
nu facă ceva);
- posibilitatea subiectului activ de a recurge la concursul forței de constrângere a statului, dacă
dreptul său este nesocotit sau încălcat.
52
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET Este important de reținut că existența dreptului subiectiv nu
trebuie confundată cu exercițiul acestuia, deci posibilitatea juridică nu este același lucru cu
posibilitatea materializată (cu efectiva punere în valoare a posibilității juridice).
1. după gradul lor de opozabilitate, adică după cum titularul dreptului poate să îl exercite fără
sau cu concursul altei persoane, distingem între drepturi absolute şi drepturi relative
dreptul absolut
= este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a avea
nevoie de concursul altuia pentru a-l exercita.
de ex. drepturile nepatrimoniale (dreptul la viață, dreptul la nume/denumire, dreptul la
domiciliu/ sediu, la stare civilă, la cetățenie/naţionalitate etc.) și drepturile reale (dreptul de
proprietate).
Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:
- numai titularul dreptului absolut este determinat, ca subiect activ al raportului juridic în al
cărui conținut intră,
- titularul obligației corelative este neprecizat, fiind format din toate celelalte persoane care
alcătuiesc un subiect pasiv nedeterminat;
- dreptului absolut îi corespunde obligația generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;
- obligația de a nu îl încălca revine tuturor celorlalte subiecte de drept (sau, cum se spune in
doctrină, dreptul absolut este opozabil erga omnes). Cu alte cuvinte, dreptul absolut este
opozabil tuturor, în sensul că orice persoană poate deveni subiect pasiv într-un raport juridic în
conţinutul căruia se găseşte un drept absolut.
drepturile absolute sunt expres prevăzute de lege, fiind într-un număr limitat.
dreptul relativ
= este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă subiectului pasiv bine determinat o
anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.
de ex. drepturile de creanţă (dreptul studentului de a primi notele de curs).
Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:
- este cunoscut nu numai subiectul activ (denumit creditor), ci şi subiectul pasiv (denumit
debitor);
53
- îi corespunde o obligație corelativă ce are un conținut diferit, bine precizat, în sensul că
aceasta poate consta fie într-o acțiune (a da sau a face), fie într-o abținere (a nu face);
- obligația corelativă incumbă numai subiectului pasiv (sau, așa cum se spune în doctrină, este
opozabil numai subiectului pasiv bine determinat).
drepturile relative sunt nelimitate ca număr.
32
Fără a intra in amănunte, menționăm că sunt şi autori care folosesc o clasificare tripartită a drepturilor
patrimoniale, anume: drepturi reale, drepturi de creanță şi drepturi intelectuale (această din urmă categorie ar
include, pe de o parte, drepturile patrimoniale ce izvorăsc din creația intelectuală, fiind vorba, deci, despre dreptul
de folosință exclusivă a unei creații intelectuale, iar, pe de altă parte, drepturile referitoare la clientelă). Se
subliniază că aceste drepturi nu ar putea fi încadrate in categoria drepturilor reale, deoarece nu privesc un obiect
material (bun corporal), dar nici in categoria drepturilor de creanță, deoarece nu se exercită împotriva unor
persoane determinate. Dacă am admite, însă, că dreptul real poate avea ca obiect nu numai un lucru, ci şi idei sau
activități (desigur cu valoare pecuniară), atunci ar urma să includem aceste drepturi in categoria drepturilor reale.
(A se vedea şi G. Boroi, Les attributes de la personne physique, în A.U.B., 1996, p. 86-87.)
54
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET Asemănări între dreptul real şi dreptul de creanță:
- ambele sunt drepturi patrimoniale;
- ambele au cunoscuți titularii lor, ca subiecte active etc.,
Deosebiri între drepturile reale şi drepturile de creanţă:
- sub aspectul subiectului pasiv: în cazul dreptului real - subiectul pasiv este nedeterminat; în
cazul dreptului de creanţă - subiectul pasiv este bine cunoscut, fiind cel căruia îi revine
obligația corelativă (debitorul);
- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative: dreptului real îi corespunde obligaţia generală
şi negativă de a nu face (de a nu i se aduce atingere); în cazul dreptului de creanţă - îi
corespunde orice tip de obligaţie (fie o obligație de a da, fie o obligație de a face, fie o obligație
de a nu face, care însă înseamnă obligația debitorului de a se abține de la ceva ce ar fi putut
face dacă nu s-ar fi obligat la abstențiune).
- sub aspectul numărărului - drepturile reale sunt limitate ca număr, drepturile de creanţă sunt
nelimitate.
- numai drepturile reale conferă titularului lor următoarele prerogative:
prerogativa urmăririi
prerogativa preferinței
Prerogativa urmăririi33 (= dreptul de urmărire) constă in posibilitatea titularului
dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deține. Spre
exemplu: proprietarul își poate revendica imobilul de la orice persoană care îl deține;
uzufructuarul poate cere lucrul spre a-l folosi şi a-i culege fructele de la orice proprietar al
acestuia, inclusiv de la persoana care a dobândit lucrul de la nudul proprietar; titularul unei
servituți își poate exercita dreptul chiar dacă fondul aservit a fost înstrăinat de proprietarul
originar; in cazul dreptului real de ipotecă, dacă debitorul care a garantat restituirea unei sume
de bani împrumutate printr-o ipotecă ar înstrăina bunul ipotecat şi nu şi-ar executa de bunăvoie
obligația de restituire a sumei împrumutate, atunci creditorul ipotecar poate urmări bunul
afectat garanției şi in mâinile noului proprietar, solicitând scoaterea bunului la vânzare silită,
pentru ca din prețul obținut la licitație să își satisfacă dreptul său de creanță față de debitor.
Prerogativa preferinței (= dreptul de preferință) constă în posibilitatea titularului
dreptului real de a-şi realiza dreptul respectiv cu prioritate față de titularii altor
33
În sensul că dreptul de urmărire este de esența dreptului real, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr.1973/1973, în C.D. 1973, p. 217.
55
drepturi. De exemplu, din prețul bunului ipotecat, scos la vânzare silită prin licitație, mai întâi
își va satisface creanța creditorul ipotecar, ca titular al dreptului real de ipotecă, iar numai
eventualul rest va fi distribuit creditorilor chirografari ai debitorului urmărit.
3. în funcție de corelația dintre ele distingem între drepturi principale şi drepturi accesorii
dreptul principal
= este acel drept care are o existență de sine stătătoare, soarta sa nu depinde de vreun alt drept.
(de ex. dreptul de proprietate)
dreptul accesoriu
= este acel drept care nu are o existență de sine stătătoare, în sensul că el ființează pe lângă un
alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept principal. (de ex. garanțiile:
dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, dreptul de retenție, privilegiul, fideiusiunea etc.)
importanța clasificării:
- soarta juridică a dreptului accesoriu depinde (este determinată) de cea a dreptului principal –
accesorium sequitur principale.
Întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt
drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuție vizează doar drepturile patrimoniale.
34
Contractul de concesiune este reglementat de art.136 alin.(4) din Constituție, de O.U.G. nr.54/2006 privind
regimul contractelor de concesiune de bunuri publice, precum şi de art.871-art.873 C. civ. etc.
35
De exemplu, potrivit art. 124 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare, „consiliile locale şi consiliile județene pot da în folosință gratuită, pe termen limitat,
bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală ori județeană, după caz, persoanelor juridice fără
scop lucrativ, care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice”.
36
Avem in vedere, spre exemplu: dreptul de folosință a unor terenuri din domeniul privat al comunei, orașului sau
municipiului, atribuit în condițiile prevăzute in art.19 alin.(3) din Legea nr.18/1991, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.
56
- dreptul de folosință a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice, conferit de acestea
persoanelor juridice anexă.
57
În categoria drepturilor de creanță accesorii includem:
- dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanței principale;
- dreptul născut din convenția accesorie numită clauză penală37, anume penalitățile;
- dreptul subiectiv care izvorăște din fideiusiune;38
- dreptul de a pretinde arvuna.39
4. după gradul de certitudine conferit titularilor avem drepturi pure şi simple şi drepturi
afectate de modalităţi.
drept pur şi simplu
= este acela care conferă maximă certitudine titularului său, deoarece nici existența şi nici
exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare.
Un asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut necondiționat.
drept afectat de modalități
= este acela care nu mai oferă deplină siguranță titularului, în sensul că exercitarea
dreptului sau chiar existența lui depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă.
Sunt modalități ale drepturilor : termenul şi condiția.
termenul = constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare
condiția = este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare
- Dreptul afectat de termen este apropiat, ca siguranță, de dreptul pur şi simplu, deoarece
termenul nu afectează existența dreptului subiectiv, ci afectează numai exercițiul acestuia, în
sensul că amână sau, după caz, pune capăt exercițiului dreptului subiectiv respectiv.
- Dreptul afectat de condiție este nesigur în ceea ce privește existența sa, așa încât există
nesiguranță în privința nașterii sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv.
5. Menționăm că, în doctrină, uneori, se vorbește şi despre existența altor categorii de drepturi,
respectiv drepturile eventuale şi drepturile viitoare,40 existând şi dispoziții legale care fac
referire la acestea, spre exemplu,
- art.956 C.civ., care vorbeşte despre „drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise”,
- art.2.370 C.civ., care are ca denumire marginală „obligațiile viitoare sau eventuale" şi care, în
conținut, se referă la rangul ipotecii care garantează îndeplinirea unei obligații viitoare, ceea ce
înseamnă că drepturile corelative unor asemenea obligații sunt drepturi viitoare sau eventuale
etc.
Așa cum am subliniat deja, dreptul subiectiv civil nu trebuie confundat cu exercițiul lui.
Regula este că exercitarea unui drept subiectiv civil nu este obligatorie, fiind lăsată
la latitudinea titularului acestuia.
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de următoarele principii:
37
Clauza penală este acea convenție accesorie prin care pârțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită
prestație în cazul neexecutării obligației principale (art.1.538 alin.(1) C.civ.). Clauza penală poate consta în
obligația debitorului de a presta creditorului fie o sumă de bani, fie o altă valoare patrimonială.
38
Fideiusiunea (denumită şi cauțiune) este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă
parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau in schimbul unei
remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută (art.2.280 C.civ.).
39
Arvuna reprezintă o sumă de bani pe care una dintre părți o dă celeilalte părți cu ocazia încheierii unei
convenții, urmând ca, in ipoteza denunțării sau a neexecutării convenției respective, partea care a denunțat
unilateral sau nu şi-a executat culpabil obligația asumată să piardă suma dată sau, după caz, să restituie dublul
sumei primite (art.1.544-1.545 C.civ.).
40
Pentru dezvoltări referitoare la drepturile eventuale şi la drepturile viitoare, a se vedea G. Boroi, Drept civil.
Partea generală. Persoanele, ed. a-4-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 68-69.
58
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi a moralei (art.14 alin.(1)
C.civ.);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe, atât de ordin material (de
exemplu, proprietarul unui teren nu poate să construiască dincolo de linia vecinătății), cât și de
ordin juridic (spre exemplu, creditorul nu poate pretinde debitorului său mai mult decât acesta
îi datorează);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului
economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege, iar nu în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe (art.15 C.civ.);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credință (art.57 din Constituţie, art.14 alin.
(1) C.civ.).
Aceste patru principii sunt cumulative, în exercitarea drepturilor subiective civile nefiind
suficientă respectarea numai a unuia sau a unora dintre ele. Numai dacă dreptul subiectiv civil
este exercitat cu respectarea celor patru principii menționate mai sus nu vatămă pe nimeni.41
41
Qui suo iure utitur, neminem laedit = cine işi exercită dreptul său nu vatămă pe nimeni
59
Dreptul de proprietate
1. Noțiune
Una dintre cele mai complexe instituții juridice, proprietatea se întemeiază pe un ansamblu
de relații dintre oameni în legătură cu dobândirea (aproprierea) de bunuri, relații guvernate de
norme juridice specifice/
Dreptul de proprietate reprezintă dreptul subiectiv care conferă titularului său posibilitatea
de a stăpâni, a poseda (usus), de a folosi și fructifica (fructus) și de a dispune (abusus) de un
bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. (art.555, alin.(1) C. civ.)
Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate conferă proprietarului un complex de atribute
ocrotite de lege, anume posesia, folosința și dispoziția, în baza cărora acesta îşi poate satisface
interesele sale legate de aproprierea bunurilor sale.
Pentru a înțelege în ce constă raportul de apropriere, a cărui expresie este dreptul de
proprietate, trebuie determinat modul în care sunt exercitate atributele componente ale acestui
drept. De regulă, atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar, în putere
proprie şi interes propriu; însă este posibil ca o parte din atribute să fie exercitate de alte
persoane decât proprietarul, în temeiul unor drepturi reale, desprins din dreptul de proprietate.
Prin urmare:
- proprietarul exercită atributele dreptului său în putere proprie, deoarece el se supune
numai legii. Celelalte persoane, altele decât proprietarul, exercită aceste atribute în virtutea
puterii transmise de proprietar, care stabilește limitele de exercitare a acestor atribute.
- proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în interesul său propriu.
Chiar dacă titularii atributelor desprinse din dreptul de proprietate le exercită urmăresc anumite
interese proprii, totuși, indirect aduc la îndeplinire și interesele proprietarului.
În concluzie, proprietarul este singurul subiect de drept, care exercită, direct sau indirect
(prin alte persoane) integralitatea atributelor proprietății, în propriul său interes.
60
subsumate acestui caracter sunt nu numai depline, dar și independente de oricare puteri ale altei
persoane asupra bunului respectiv.
În ipoteza în care proprietatea este dezmembrată prin transmiterea către alte persoane a
anumitor atribute ale proprietății, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat,
deoarece atributele transmise sunt exercitate de alte persoane, în temeiul unor drepturi reale
derivate din dreptul de proprietate, denumite dezmembrăminte.
De asemenea, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat și în cazul
coproprietății, deoarece dreptul de proprietate aparține și se exercită concomitent de mai mulți
titulari (coproprietari).
v. Dreptul de proprietate este un drept perpetuu (peren).
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate presupune:
- dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp - există atât timp cât bunul care
formează obiectul său există, indiferent de numărul titularilor, implicit de șirul transmisiunilor.
- dreptul de proprietate nu se pierde prin neexercitarea lui, nu este afectat de prescripția
extinctivă. Prin urmare, mijlocul de apărare a dreptului de proprietate, anume acțiunea în
revendicare, prin care proprietarul urmărește să își recapete proprietatea (prin recuperarea
bunului ce formează obiectul dreptului său de proprietate), este imprescriptibilă, adică poate
fi exercitată oricând.
4. Formele de proprietate
Potrivit dispozițiilor legii, în funcție de specificul interesului sau al utilizării bunurilor,
dreptul de proprietate îmbracă două forme, anume: proprietatea publică și proprietatea
privată (Art.136, alin.(1) din Constituția României, coroborat cu Art.552 din Codul civil).
Astfel:
I. bunurile care sunt de uz sau de interes public intră în proprietatea publică,
II. bunurile care sunt de uz sau de interes privat intră în proprietatea privată.
61
I. Proprietatea publică
Regim juridic (regulile aplicabile) al bunurilor proprietate publică (art.136, alin.(4) Constituția
României):
sunt inalienabile = netransmisibile, adică sunt scoase din circuitul civil
- nu pot fi înstrăinate altor persoane
- proprietatea publică trebuie exercitată integral, ea nu poate fi dezmembrată în drepturi reale,
anume: uzufructul, uzul, abitaţia, servitutea sau superficia.
sunt imprescriptibile = dreptul de proprietate publică este perpetuu
- proprietatea publică este imprescriptibilă extinctiv = nu se pierde prin neexercitare, cât
- proprietatea publică este imprescriptibilă achizitiv = nu poate fi dobândită de altă persoană,
de ex. o persoană care „a pus stăpânire” pe o bancă din parc nu poate deveni proprietara acelui
bun care aparține proprietății publice a localității.
- proprietatea publică nu se stinge prin neuz și nu poate fi dobândită de terți prin uzucapiune
sau, după caz, prin posesia de bună-credință asupra bunurilor mobile. (Art.861, alin.(2) C.civ.)
sunt insesizabile = nu pot fi executate silit de creditori
- în cazul în care împotriva statului sau al unității administrativ-teritoriale s-a început
executarea silită, vor fi urmărite bunurile acestora care fac parte din domeniul privat al statului
sau al unității administrativ-teritoriale.
62
Reiese de aici faptul că statul sau unitatea administrativ-teritorială are două domenii:
- domeniul public=proprietatea publică
- domeniul privat=proprietatea privată
Pe de altă parte, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului
de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă.
i. Dreptul de administrare
Dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau,
după caz, a consiliului local, care au obligația de a controla controlează modul de exercitare a
dreptului de administrare.
- Dreptul de administrare aparține regiilor autonome sau, după caz, autorităților administrației
publice centrale sau locale și altor instituții publice de interes național, județean ori local.
Titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în
condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire.
- Dreptul de administrare încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică sau prin
actul de revocare emis, în condițiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a
constituit.
63
ii. Dreptul de concesiune
Dreptul de concesiune se acordă oricărei persoane fizice sau juridice (denumită concesionar) în
temeiul unui contract de concesiune.
- Concesionarul are dreptul și, în același timp, obligația de exploatare a bunului, în schimbul
unei redevențe și pentru o durată determinată, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și a
contractului de concesiune, în conformitate cu procedura de concesionare. De asemenea,
fructele, precum și, în limitele prevăzute de lege și în actul de constituire, productele bunului
concesionat revin concesionarului
- Concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura
exploatarea bunului.
- Cu toate acestea, sub sancțiunea nulității absolute, concesionarul nu poate înstrăina și nici
greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea
concesiunii și care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate concedentului la
încetarea, din orice motive, a concesiunii.
În toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune este supusă controlului din partea
concedentului, în condițiile legii și ale contractului de concesiune.
Regim juridic (regulile aplicabile) al bunurilor proprietate privată (art.533, alin.(4) C.civ.):
sunt și rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel.
rezultă că:
- pot fi înstrăinate (= sunt alienabile),
- pot face obiectul unei executări (urmăriri) silite (= sunt sesizabile) și
- pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege, inclusiv prin uzucapiune (= sunt
prescriptibile achizitiv).
64
Moduri de dobândire a dreptului de proprietate privată
Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală
sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul
bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre
judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși. În cazurile
prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ.
iii. Accesiunea
Prin accesiune, proprietarul unui bun devine și proprietarul bunurilor care se alipesc acestui
bun, denumit principal, ori se încorporează în acesta. (Art.567 C.civ.)
În funcție de modul în care se realizează, distingem între:
- accesiunea naturală = unirea sau încorporarea este cauzată de un eveniment natural,
- accesiunea artificială= unirea sau încorporarea rezultă din fapta proprietarului ori a unei alte
persoane. (Art.568 C.civ.)
În funcție de natura bunului principal:
- accesiunea imobiliară = bunul este imobil, de regulă un teren, şi
- accesiunea mobiliară.
iv. Uzucapiunea
Uzucapiunea sau prescripția achizitivă este acel mod de dobândire a proprietății prin
stăpânirea efectivă și neîntreruptă a unui imobil de către o persoană care nu are calitatea de
proprietar o anumită perioadă de timp și cu întrunirea anumitor condiții prevăzute de lege.
De fapt, ca efect al uzucapiunii o posesorul care NU este proprietar dobândește dreptul de
proprietate în timp ce proprietarul care NU posedă (stăpânește) imobilul își pierde dreptul de
proprietate. În acest fel, prin uzucapiune, în mod indirect este sancționat (fostul) proprietar,
care, prin pasivitatea lui, a făcut ca timp îndelungat bunul să se afle în posesia unei alte
persoane care s-a comportat ca proprietar.
Prin urmare, uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății (pentru posesor) și un
mod de transmiterea a proprietății.
vi. Ocupațiunea
65
Ocupațiunea constituie un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate prin luarea
în posesie a unor bunuri ce nu aparțin nimănui, care intră în patrimoniul dobânditorului liber de
orice sarcină din trecut.
Prin ocupațiune pot fi dobândire în proprietate numai bunuri mobile corporale, bunurile
imobile nu pot fi dobândite în acest mod.
Proprietatea comună
Dreptul de proprietate privată poate fi exercitat în comun de 2 sau mai mulți titulari, în
temeiul unui act juridic sau al altui mod de dobândire prevăzut de lege.
Devălmășia
- Dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre
acestea să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau
bunurilor comune.
Partajul
Proprietatea comună poate înceta prin partaj, care poate fi cerut oricând, de regulă.
Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condițiile legii.
i. Superficia
67
= este dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul
acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință. (Art.693, alin (1)
C.civ.)
Așadar, dreptul de superficie este acel drept real ce rezultă din dreptul de proprietate pe
care îl are o persoană (denumită superficiar) asupra construcțiilor, plantațiilor sau a altor lucrări
ce se află pe suprafața sau în subsolul unui teren care aparține unei alte persoane, teren asupra
căruia superficiarul dobândește un drept de folosință.
- Dreptul de superficie se exercită în limitele suprafeței de teren pe care este construită clădirea
și suprafeței de teren necesară exploatării construcției edificate.
- Dreptul de superficie se poate constitui pe o durată de cel mult 99 de ani. La împlinirea
termenului, dreptul de superficie poate fi reînnoit.
- Dreptul de superficie se stinge prin radierea din cartea funciară, pentru una dintre următoarele
cauze:
a) la expirarea termenului;
b) prin consolidare, dacă terenul și construcția devin proprietatea aceleiași persoane;
c) prin pieirea construcției, dacă există stipulație expresă în acest sens;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.
ii. Uzufructul
= este dreptul de a folosi bunul altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca
proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța. (Art.703 C.civ.)
Așadar, dreptul de uzufruct implică segmentarea dreptului de proprietate, în sensul că
uzufructuarului (titularul dreptului de uzufruct) îi revin prerogativele de a folosi lucrul şi de a-i
culege fructele, iar proprietarului (numit nud proprietar) îi rămâne prerogativa dispoziției.
- Dreptul de uzufruct poate fi exercitat asupra oricăror bunuri mobile sau imobile, corporale ori
incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din acestea.
- Dreptul de uzufruct se poate constitui;
cel mult pe durata vieții persoanei fizice în favoarea căruia s-a constituit, denumită
uzufructuar (=uzufruct viager),
pe o durată de cel mult30 de ani, dacă uzufructuarul este o persoană juridică
- Dreptul de uzufructul se stinge prin:
a) moartea uzufructuarului ori, după caz, încetarea personalității juridice;
b) ajungerea la termen;
c) consolidare, atunci când calitatea de uzufructuar și de nud proprietar se întrunesc în
aceeași persoană;
d) renunțarea la uzufruct;
e) neexercitare timp de 10 de ani sau, după caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului unei
creanțe.
f) la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzează de folosința bunului,
aduce stricăciuni acestuia ori îl lasă să se degradeze.
g) în cazul în care bunul a fost distrus în întregime dintr-un caz fortuit.
iv. Servitutea
= este sarcina care grevează un imobil, denumit fond aservit, pentru uzul sau utilitatea
imobilului unui alt proprietar, denumit fond dominant. (Art.755, alin.(1) C.civ)
- Utilitatea rezultă din destinația economică a fondului dominant sau constă într-o sporire a
confortului acestuia.
Sunt prevăzute de lege:
- servitutea de trecere, servitutea apei de ploaie, servitutea de vedere etc.
- Servituțile se sting prin radierea lor din cartea funciară pentru una dintre următoarele cauze:
a) consolidarea, atunci când ambele fonduri ajung să aibă același proprietar;
b) renunțarea proprietarului fondului dominant;
c) ajungerea la termen;
d) răscumpărarea;
e) imposibilitatea definitivă de exercitare;
f) neuzul timp de 10 de ani;
g) dispariția oricărei utilități a acestora.
h) prin exproprierea fondului aservit, dacă servitutea este contrară utilității publice căreia îi
va fi afectat bunul expropriat.
Apărarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate prin acțiune confesorie 42 (Art.696
C.civ), care poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului,
chiar și a proprietarului. Dreptul la acțiune este imprescriptibil.
42
OUG nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbre, Art. 4.(2) - Taxa judiciară de timbru pentru acțiunile care au
ca obiect un dezmembrământ al dreptului de proprietate se calculează la o valoare stabilită la 20% din valoarea
bunului asupra căruia poartă dezmembrământul. În cazul cererilor care au ca obiect servituți taxa judiciară de
timbru se calculează prin raportare la 20% din valoarea imobilului asupra căruia se solicită constituirea servituții.
69
Secţiunea II
Obligaţiile
I. Noțiune
Obligația este legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație
creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată. (art.1.164 Cod civil).
În sens restrâns, obligaţia reprezintă îndatorirea subiectului pasiv(titularul obligației) de
a avea o anumită conduită (de a săvârşi o acţiune sau de a se abţine de la săvârşirea unei
acţiuni), corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, şi care, în caz de nevoie, poate fi
impusă prin forța coercitivă a statului.
Din definiție rezultă că obligația presupune, întotdeauna, o îndatorire a subiectului pasiv
(iar nu o posibilitate, o opțiune), care prezintă următoarele trăsături.
- îndatorirea subiectului pasiv constă într-o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv
corelativ;
- îndatorirea subiectului pasiv poate consta într-o acțiune sau, după caz, într-o abținere;
- în caz de nevoie, îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv prin forța coercitivă a statului.
În sens larg, prin „obligaţie” se înţelege raportul juridic în care o persoană (denumită
creditor) este ţinută să dea, să facă sau să nu facă ceva, în favoarea altei persoane (denumită
debitor), sau cu alte cuvinte, raportul obligațional în cadrul căruia o persoană are puterea de a
cere altei persoane îndeplinirea unei anumite prestaţii.
II. Clasificare
1. în funcție de obiectul lor sunt: obligații de a da, obligații de a face şi obligații de a nu face
obligația de a da = este îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real.
„a da” nu înseamnă „a preda”.
de exemplu:
- obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut
cumpărătorului este o obligație de a da, care nu trebuie confundată cu obligația de a preda în
materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind o obligație de a face.
- obligația de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de bani
de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta
dreptul de creanță al acestuia din urmă.43
obligația de a face = este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu
sau de a preda un lucru (orice prestație pozitivă)
de exemplu, sunt obligații de a face:
- obligația locatorului de a pune la dispoziția locatarului lucrul închiriat,
- obligația de a preda lucrul donat,
- obligația de a presta întreținere în temeiul contractului de întreținere etc.
obligația de a nu face = îndatorirea subiectului pasiv de a se abține de la o acțiune sau
de la anumite acțiuni.
43
Regula : transmiterea dreptului real prin contract se realizează în chiar momentul încheierii contractului,
Excepții : există obligații de a da ce se mențin şi după încheierea contractului, cum ar fi:
- ipoteza în care părțile convin ca transferul proprietății asupra unui bun individual determinat (nefungibil) să
opereze la un moment ulterior celui realizării acordului de voință;
- cazul vânzării unor bunuri de gen (fungibile) etc.
70
Conținutul obligației de a nu face diferă după cum obligaţia este corelativă unui drept absolut
sau unui drept relativ.
i. obligația de a nu face corelativă unui drept absolut = îndatorirea generală de a nu face
nimic de natură a aduce atingere acestui drept,
de ex.
- obligația ce revine oricărei persoane de a nu stânjeni exercițiul dreptului de proprietate al
titularului unui asemenea drept;
- obligația proprietarului fondului aservit de a nu face nimic de natură a diminua sau îngreuna
exercițiul servituții;
ii. obligația de a nu face corelativă unui drept relativ = este îndatorirea subiectului pasiv
de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abținere.
de ex.
- obligația pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un anumit bun până când nu va
efectua plata către împrumutător,
- obligația depozitarului de a nu se folosi de lucrul depozitat,
- obligația asumată de un comerciant fată de un alt comerciant de a nu exercita un comerț
concurent etc.
importanța clasificării:
- calificarea unor acte juridice,
- posibilitatea aducerii la îndeplinire silită a obligațiilor.
71
Potrivit art.1481 alin.(3) C. civ., pentru a se stabili dacă o obligație este de mijloace sau
de rezultat, se va tine seama de:
- modul în care obligația este stipulată în contract;
- existența și natura contraprestației și celelalte elemente ale contractului;
- gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
- influența pe care cealaltă parte o are asupra executării obligației.
importanța clasificării :
sub aspect probatoriu,
- în cazul obligației de rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăși, o
prezumție de vinovăție a debitorului,
- în cazul unei obligații de mijloace, neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o
asemenea prezumție, ci creditorul are sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că
debitorul nu a depus toată stăruința pentru îndeplinirea obligației asumate.
44
Terț=străin; de regulă un raport juridic se încheie între 2 persoane (primus și secundus), iar cea de a treia
persoană (tertius) este străin de raportul juridic, este un terț.
45
N.B. denumirea de obligație reală nu trebuie să ducă la concluzia că ar fi vorba de obligația corelativă unui
drept real (printre altele, și datorită împrejurării că îndatorirea nu incumbă oricărei persoane, ci numai
deținătorilor lucrurilor respective).
72
- îndatorirea deținătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecția solului
(art.74 din Legea nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare);
- obligația de grănițuire (art.560 C. civ.);
- obligația proprietarului de conservare a clădirii constând în asigurarea întreținerii spațiului
care constituie bunul principal, astfel încât clădirea să se păstreze în stare bună (art.655 C. civ.)
etc.
73
- oricare creditor solidar poate cere debitorului comun întreaga datorie (solidaritate activă46),
sau
- oricare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestației datorată
creditorului comun (solidaritate pasivă)47.
De regulă, în raporturile dintre neprofesioniști solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie să
fie stipulată expres de părți. Dimpotrivă, în raporturile dintre profesioniști, în care sunt
implicați mai mulți debitori, solidaritatea se prezumă.
7. Alte clasificări
i. După izvorul lor, se deosebesc:
- obligațiile stabilite prin acte juridice unilaterale;
- obligațiile ce sunt stabilite în contracte;
- obligațiile născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii;
- obligațiile izvorâte din fapte licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără
justă cauză).
46
Solidaritatea activă se poate stabili numai printr-un act juridic – convenţie sau testament – niciodată prin lege.
Spre deosebire de solidaritatea activă, solidaritatea pasivă poate fi stabilită nu numai prin voinţa părţilor, dar şi
prin lege (denumită solidaritatea legală).
47
Creditorul comun poate pretinde plata în întregime a datoriei de la oricare dintre debitori, la alegera lui. Îl va
alege, fireşte, pe cel mai solvabil. Aceasta înseamna ca solidaritatea pasivă reprezintă un avantaj important pentru
creditor: el nu mai este supus riscului insolvabilităţii vreunuia dintre debitori, ci are posibilitatea de a-şi recupera
întrega datorie de la un singur debitor, cel care are posibilitatea de a executa datoria. Riscul insolvabilităţii
celuilalt sau celorlalţi debitori va fi suportat de codebitorul care a achitat datoria şi nu de creditor, ca în cazul
obligaţiilor divizibile.
48
denumite şi obligații condiționale.
74
Modalitățile obligațiilor
Termenul 49
Este evenimentul viitor și sigur care afectează executarea sau stingerea obligației.
Categorii de termene:
a) Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată executarea
(scadența) obligației.
Acest termen are ca efect amânarea exercitării drepturilor şi executării obligațiilor într-
un anumit interval de timp. (de ex.: vânzarea pe credit).
b) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligația se stinge.
Acest termen stabilește durata de timp în care există raportul obligațional.
Creditorul nu poate cere debitorului să își execute obligația înainte de împlinirea
termenului, dar dacă debitorul a executat de bunăvoie și în cunoștință de cauză înainte
de împlinirea termenului acesta din urmă nu poate să ceară restituirea prestației
executate înainte de termen.
Beneficiarul termenului
În general, termenul este stabilit în beneficiul (în favoarea) debitorului, cu excepția
situațiilor în care termenul a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părți, potrivit
dispozițiilor legale sau celor stabilite de părți (creditor și debitor).
Debitorul nu mai beneficiază de termen (=decade din beneficiul termenului) dacă:
- se află în stare de insolvabilitate51 sau, după caz, de insolvență declarată în condițiile legii,
- precum și atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă gravă:
- diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului sau
- nu constituie garanțiile promise.
49
Art.1.411- Art.1.420. C. civ.
50
Instanța nu poate impune un termen ori de câte ori, potrivit legii sau contractului, debitorul sau, după caz,
titularul unui drept ori facultăți trebuie să execute o obligație sau o prestație, să accepte ori să exercite un drept sau
o facultate ori, după caz, să adere la un contract, deși nici legea și nici contractul nu prevăd un termen în acest
scop.
51
Starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii,
executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se
constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a
debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și
altele asemenea.
75
- ajunge în situația de a nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data
încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esențial al
condiției și posibilitatea sancțiunii decăderii, precum și să fi existat un interes legitim pentru
creditor să considere condiția respectivă drept esențială.
În cazul în care debitorul renunță la termen sau este decăzut din beneficiul termenului
obligația se transformă într-o obligație pură și simplă și trebuie să fie executată imediat, adică
devine exigibilă de îndată.
Dacă obligația trebuie executată de mai mulți debitori (chiar în solidar), faptul că unul
dintre ei este decăzut din beneficiul termenului nu este opozabilă celorlalți codebitori, (=nu îi
afectează pe ceilalți).
Calculul termenelor
Calculul termenelor, indiferent de durata și izvorul lor, se face în funcție de unitatea de
timp pentru care este stabilit, astfel:
76
Condiția52
Este un eveniment viitor și nesigur care afectează eficacitatea unei obligații sau care
desființează o obligație.
Categorii de condiții:
a) Condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației.
condiția suspensivă este acel eveniment de care depinde nașterea raportului
obligațional. (de ex.: îţi vând autoturismul meu dacă mă voi angaja.)
b) Condiția este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desființarea obligației.
condiția rezolutorie este acel eveniment a cărui realizare duce la stingerea raportului
obligațional. (de ex.: contractul se desființează cu efect retroactiv dacă vânzătorul va fi
eliberat din funcția pe care o deține.)
Condiția se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadența obligațiilor principale
precedă momentul la care condiția s-ar putea îndeplini.
Indiferent de sursa lor concretă, obligațiile se supun unui regim juridic comun = format din
regulile care guvernează
(I) dinamica obligațiilor, concretizată prin:
transformarea
transmiterea
(II) executarea obligațiilor
i. Transformarea obligațiilor
Transformarea obligațiilor implică ideea de ruptură, de discontinuitate în existența
obligației. Astfel, o obligație poate fi supusă unui mecanism convențional din care să rezulte o
obligație modificată, raportat la cea inițială.
Mecanisme clasice prin care se asigură transformarea obligațiilor sunt (i.1) novația și (i.2)
delegația.
78
Astfel, se poate considera novație obiectivă schimbarea cauzei, a obiectului, ori a condițiilor de
executare. În acest sens, stabilirea unui nou termen suspensiv determină stabilirea unei noi
obligații, care a fost novată obiectiv.
novația subiectivă
= implică înlocuirea unuia sau a tuturor subiectelor raportului obligaționali. Prin urmarea dacă
părțile inițiale înțeleg să își substituie (a substitui = a înlocui) alte persoane în locul lor fie în
calitate de creditor fie de debitor, suntem în prezența unei novații subiective.
Condiții
- o precondiție a novației este tocmai preexistența unei obligații valabile.
- să existe intenția de a nova = adică intenția de a stinge obligația inițială prin transformarea ei
într-una nouă, diferită (măcar parțial) de cea veche. Cu alte cuvinte părțile acordului novator
trebuie să fie animate de intenția de a modifica juridic ceva într-un raport de obligație.
Efectele
Efectul juridic specific al novației constă în stingerea obligației inițiale și nașterea
concomitentă a unei noi obligații .
Efectul definitoriu al novației este discontinuitatea juridică între vechea și noua obligație;
în sensul că obligația inovată (=noua obligație) se deosebește de cea veche, care moare odată
cu nașterea noii obligații. Dacă părțile nu prevăd altfel, transformarea prin novație e un mijloc
de stingere a obligației fără executarea ei, care șterge orice urmă juridică a obligației inițiale și
a garanțiilor care o însoțeau.
79
mai este o tehnică contractuală prin care se asigură discontinuitatea juridică între vechea și
noua obligație, ci însumarea de mai mulți debitori.
Aplicație practică
Delegația este un mijloc de evitare a unei duble plăți, prin aceea că delegatul va plăti
direct delegatarului ceea ce datora delegantului. Astfel, se realizează plata cu un card bancar de
debit, când delegatul (banca) va plăti la ordinul delegantului (clientul) direct delegatarului
(operatorul economic), care a acceptat acest sistem de plată; se va evita ca delegantul să ridice
bani de la bancă pe care mai apoi să îi înmâneze operatorului economic (vânzător).
81
Deși legea nu o cere, pentru a se evita orice neînțelegere cu privire la data comunicării sau a
acceptării cesiunii, practic ar fi important -dacă celeritatea afacerilor nu o împiedică-, ca aceste
formalități să se realizeze prin executorul judecătoresc.
Pentru opozabilitatea față de terți, cesiunea de creanță trebuie să fie înscrisă în Arhiva
Electronică a Garanțiilor Reale Mobiliare (AEGRM) și trebuie comunicată debitorului cedat,
pentru a-i fi opozabilă acestuia.
Efecte
Dacă părțile nu dispun altfel, efectul translativ al cesiunii se produce de la data încheierii
acesteia, iar nu de la data opozabilității ei față de terți.
(1) între părțile cesiunii – are loc transmiterea valorii reprezentate de creanță de la cedent la
cesionar, cel din urmă putând să facă deja și acte de conservare a creanței primite (art.1.575
C.civ.).
Odată cu creanța, se strămută cesionarului și „drepturile de garanție și toate celelalte
accesorii ale creanței cedate” (art.1.568 alin.(1), lit.b) C.civ.). Sunt accesorii, de ex., dobânzile
produse deja de creanța cedată (art.1.576 C.civ.). Cesionarul este noul creditor, care va putea să
ceară executarea creanței dobândite la valoarea ei nominală, indiferent dacă și cât a plătit pe ea,
după cum se va bucura de toate garanțiile inițial atașate creanței, pe care le va putea executa,
dacă e cazul.
(2) față de debitorul cedat :
- înainte de comunicarea sau acceptarea cesiunii, cesiunea de creanță nu produce niciun efect,
deșii creanța a fost deja transmisă cesionarului.
- după ce comunicarea sau acceptarea cesiunii au fost făcute, debitorul este ținut față de
cesionar, iar nu față de creditorul său inițial (cedentul).
Din momentul transmiterii creanței, aceasta devine opozabilă debitorului cedat, care trebuie să
se comporte ca și cum un alt creditor nu ar fi existat niciodată.
82
Dacă ne referim la preluarea de datorie inițiată de creditor, esențial este acordul dintre
creditorul inițial și noul debitor, în fapt un terț față de obligația pe care urmează să o preia la
plată. Intenția de a prelua datoria este de esența acordului.
Pentru ipoteza preluării de datorie inițiată de debitor, elementul caracteristic al acestei
operațiuni nu este atât acordul dintre debitorul inițial și un terț, care îl va înlocui pe primul la
plata datoriei, ci consimțământul indispensabil al creditorului (art.1.605 C.civ.).
Efectele
- sunt identice, indiferent dacă aceasta e încheiată la inițiativă debitorului sau a creditorului.
Astfel, prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuiești pe cel
vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel, este și liberat (art.1.600 C.civ.)
Efectele preluării de datorie sunt de continuitate a raportului de obligație. Astfel se
păstrează și creanța veche, dar cu debitorul schimbat, după cum se păstrează și accesoriile ei.
83
- cesiunea contractului asigură continuitatea juridică care se referă la excepțiile pe care le poate
ridica contractantul cedat. Astfel, acesta va putea opune cesionarului toate excepțiile ce rezultă
din contractul cedat. Contractantul cedat nu poate însă invoca față de cesionar viciile de
consimțământ, precum și orice alte apărări sau excepții născute în raporturile sale cu cedentul,
decât dacă și-a rezervat acest drept atunci când a consimțit la substituire (art.1.319 C.civ.).
Utilitatea practică a cesiunii contractului
reiese din dinamica pe care această tehnică juridică o poate asigura obligațiilor.
- de ex. cesiunea asigurării (art.2.212 C.civ.), cesiunea contractului de închiriere (art.1.833
C.civ.) ori dreptul de a ceda contractul de locațiune (art.1.805 C.civ.).
Din momentul în care au fost asumate, obligațiile trebuie să fie stinse prin executarea.
Stingerea obligaţiei presupune considerarea unei obligaţii ca fiind executată şi liberarea de
plată a debitorului. În acest mod, creditorul obține prestația ce i-a fost promisă de debitor și la
care este îndreptățit.
În doctrină au fost stabilite 2 criterii de clasificare a modalităților de stingere a
obligațiilor:
în funcție de voinţa părţilor:
- modalități voluntare de stingere a obligaţiilor, cum sunt: executarea voluntară a obligaţiei,
remiterea de datorie, compensaţia convenţională;
- modalități de stingere a obligaţiilor independente de voinţa părţilor, cum ar fi: imposibilitatea
fortuită de executare, confuziunea;
în funcție de realizarea creanţei creditorului:
- modalități prin care se realizează creanţa creditorului, cum ar fi: executarea obligaţiei,
compensaţia şi darea în plată;
- modalități prin care nu se realizează creanţa creditorului, cum ar fi: remiterea de datorie şi
imposibilitatea fortuită de executare.
în funcție de modul cum se execută:
- executare directă sau în natură
- executarea indirectă sau prin echivalent
în funcție de voința debitorului de a executa:
- executarea de bună voie (voluntară)
- executarea silită
Principiul în materie este acela al executării în natură a obligaţiilor, debitorul va executa
întocmai prestația promisă. Ca atare, noțiunea de „natură” are în acest context ansamblul de
proprietăți caracteristice ale obiectului prestației, așa cum au fost ele determinate de la început,
de la nașterea creanței.
Numai în cazul în care această executare nu mai este posibilă în natură, executarea
obligaţiei se poate realiza prin echivalent, situație în care creditorul primește o sumă de bani
ce reprezintă echivalentul bănesc al prestaţiei promise inițial, ceea ce implică o evaluare
bănească a acestei prestații
Subliniem faptul că în practică atât executarea în natură cât și executarea prin echivalent
bănesc pot fi realizate pe cale voluntară sau pe cale silită (atunci când debitorul refuză
executarea voluntară a obligaţiei sale, creditorul poate trece, în condiţiile legii, la executarea
silită a obligaţiilor).
84
1. Executarea voluntară a obligațiilor
Așa cum am precizat anterior, executarea voluntară se realizează ori de câte ori debitorul își
îndeplinește obligațiile de bună voie.
În funcție de modul în care creditorul obține realizarea creanței sale, putem distinge 2 situații:
1.i. cazul în care creditorul obține în urma executării întocmai ceea ce i s-a promis, suntem în
prezența plății;
1.ii. situația în care creditorul este de acord să primească o altă prestație din partea debitorului
care se liberează în acest mod, sau obligația se stinge fără să fi fost executată.
85
Cu toate acestea, obligațiile imperfecte (naturale) care au fost executate de bună voie nu dau
drept la restituire (art.1.471 C. civ.).
Plata unei datorii deja stinse nu este valabilă și dă drept la repetițiune, pe calea plății
nedatorate (art.1.341 alin. (1) C.civ.), adică la restituirea prestațiilor deja executate (art.1.635-
1.649 C.civ.).
Cui se plătește?
Regula:
Plata se face în mod valabil numai creditorului (art.1.475 C. civ.). Oricine poate plăti, dar nu
oricine poate să primească plata.
Excepția:
Plata se poate face și unui reprezentant al creditorului (fie convențional, legal sau judiciar).
Plata trebuie făcută unui creditor „capabil de a o primi”. Cu toate acestea dacă plata profită
creditorului incapabil, plata va fi considerată valabilă (art.1.476 C. civ.).
86
Ce se plătește?
Se execută ceea ce se datorează, prestația la care debitorul s-a obligat la data apariției
raportului de creanță.
Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație, chiar dacă aceasta ar fi mai valoroasă
patrimonial (art.1.492 alin.(1) C. civ.).
- În cazul obligație de a da care are ca obiect un bun cert, debitorul trebuie să fie, în principiu,
proprietarul acestuia și să aibă capacitatea de a le înstrăina.
- În cazul obligație de a da care are ca obiect un bun de gen, debitorul are dreptul să aleagă
bunul ce va fi dat.
- În cazul obligație de a face, debitorul este în principiu ținut personal să o presteze, iar nu un
terț (art.1.474 alin. (2) C. civ.).
Distingem între:
- obligația de rezultat - debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis, și
- obligația de mijloace - debitorul este ținut să depună toate diligentele posibile pentru
atingerea rezultatului promis creditorului.
Cum se plătește?
Debitorul trebuie să plăească integral, creditorul nu poate fi obligat să primească o parte din
datorie. Această regulă este cunoscută sub numele de principiul indivizibilităţii plăţii.
Unde se plătește?
Regula:
Locul plății este stabilit de părțile raportului obligațional,
Excepția:
În cazul în care părțile nu prevăd nimic – se aplică dispozițiile legale, astfel:
„a) obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la
data plății;
b) obligația de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul
se afla la data încheierii contractului;
c) celelalte obligații se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii
contractului” (art.1.494 alin.(1) C. civ.).
Când se plătește?
Data plății este data împlinirii termenului suspensiv, care determină ca obligația să fie
exigibilă, adică trebuie să fie executată, plătită.
Dacă nu este prevăzut un asemenea termen convențional, obligația trebuie executată de îndată
(art.1.495 C. civ.).
Dacă plata se face prin virament bancar, data plății va fi aceea la care contul creditorului este
creditat cu suma datorată, indiferent de ziua în care debitorul a făcut viramentul (art.1.497 C.
civ.).
Plata anticipată (art.1.496 C. civ.).
Dacă din natura contractului sau a obiectului prestației nu reiese contrariul, debitorul poate să
renunțe la termenul de plată, care era oricum în favoarea lui, și să execute obligația înainte de
scadență. Creditorul poate refuza însă o plată anticipată, dacă are un interes legitim ca aceasta
să fie făcută la termen; oricum cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de executarea
anticipată a obligației rămân în sarcina debitorului.
Proba
Codul civil dispune că dacă „prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice
mijloc de probă.” (art.1.499 C.civ.).
87
Pentru a stabili regimul concret probatoriu aplicabil plății, trebuie să avem în vedere natura
obligației achitate:
i. pentru obligațiile bănești
= dovada se face în mod curent cu chitanța liberatorie emisă de creditor la data plății, care
poate fi ținut să și remită înscrisul original al creanței; toate cheltuielile cu chitanța fiind în
sarcina datornicului (art.1.500 C.civ.). În cazul în care creditorul refuză să emită chitanța,
debitorul va fi în drept să suspende sau să refuze plata.
În raporturile dintre profesioniști sau între aceștia și particulari, dovada plății se face în
mod obișnuit cu bonuri de casă, facturi pe care se menționează că s-a făcut plata, ordine de
plată care poartă mențiunea că au fost acceptate de bancă sau confirmarea viramentului
(art.1.504 C.civ.), file cec, de asemenea acceptate etc.
Între particulari, care nu dispun de formulare tipizate și fac plata prin înmânarea unei sume
de bani, chitanțele liberatorii sunt înscrisuri olografe (scrise de mână), datate și semnate de
creditor, emise în schimbul banilor la momentul plății. Dovada plății poate să reiasă și dintr-o
simplă mențiune olografă făcută de creditor pe înscrisul creanței, chiar dacă nu este semnată. În
fine, plata se poate dovedi și cu registrele și hârtiile domestice, care fac dovada împotriva celui
care le-a scris în toate cazurile în care ele atestă neîndoielnic o plată primită (art.273 C.
proc.civ.).
ii. plata unei obligații de a da un drept imobiliar de proprietate se va face cu actul autentic prin
care s-a transmis dreptul respectiv și extrasul de Carte funciară care atestă îndeplinirea
formalităților de publicitate imobiliară.
iii. plata obligațiilor de a face presupune desfășurarea unei activității care poate fi dovedită, în
principiu, cu orice mijloc de probă.
Și în acest caz profesioniștii utilizează în raporturile dintre ei sau în relațiile cu particularii
înscrisuri preconstituite în care se descriu activitățile desfășurate în îndeplinirea obligației.
Aceste înscrisuri sunt semnate de creditor, în semn că acceptă plata, adică sunt de acord cu
modalitatea de executare a obligației (proces-verbal de predare-primire a unui bun, fișă de
recepție a unei lucrări etc.).
iv. plata unei obligații de a nu face (abstențiunea pe care o presupune) nu se dovedește în sine,
ci doar încălcarea ei, când, fiind un fapt, se va admite orice mijloc legal de probă.
Legea prezumă că înmânarea (remiterea) înscrisului original al creanței către debitor
semnifică efectuarea plății (art.1.503 C. civ.), indiferent de obiectul prestației.
Cod civil prevede încă două prezumții legale:
- referitor la prestațiile accesorii, emiterea unei chitanțe liberatorii pentru primirea prestației
principale face să se prezume relativ că s-au executat și prestațiile accesorii (art.1.501 C. civ.).
- referitor la executarea prestațiilor periodice - chitanța eliberată pentru primirea uneia dintre
prestațiile periodice datorate face să se prezume relativ că toate prestațiile anterioare au fost
executate la scadență (art.1.502 C. civ.).
Principiile plății
1. principiul indivizibilității plății
= debitorul trebuie să plătească în întregime datoria, chiar dacă prestația este divizibilă
(art.1.490 alin.(1) și art.1.427 C. civ.).
- plata parțială este o excepție, care trebuie fie încuviințată de creditor, fie ordonată de lege.
Pentru prestațiile periodice (rate, pensii, chirii etc.), fiecare plată trebuie să acopere în
întregime tranșa exigibilă la scadență, chiar dacă în ansamblu și raportat la suma întreagă
datorată, fiecare prestație ar părea o plată parțială.
Excepții de la principiul indivizibilității plății
= divizarea ulterioară a obligației inițiale, ce poate interveni în cazul:
- transmisiunii succesorale a datoriei,
88
- renunțării la solidaritatea pasivă sau la indivizibilitatea obligației,
- remiterii parțiale de datorie,
- termenelor de grație,
- în cazul în care plata e făcută de fideiusor, titular al unui beneficiu de diviziune,
- sau în cazul imputației plății.
2. principiul imputației plății (art.1.506-1.509 C. civ.).
Situația premisă: un debitor are față de același creditor mai multe datorii, cu același obiect, iar
debitorul nu dispune de mijloace pentru a stinge simultan toate debitele.
Întrebarea care se pune : Care datorie se plătește mai întâi?
Imputația plății se referă la regulile după care se determină ordinea succesivă de plată a
datoriilor cu același obiect, existente între aceiași subiecții ai plății.
Prima regulă - părțile stabilesc ordinea în care urmează să stingă obligațiile (art.1.506 C. civ.).
A doua regulă – în lipsa acordului părților, debitorul poate să stabilească ordinea plăților,
acesta alegând ce datorie va stinge, dar el nu poate să plătească decât debitele scadente, cu
excepția cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat (art.1.507 C. civ.).
Regula a treia – aplicabilă doar în lipsa primelor două, lasă dreptul de a alege creditorului.
Acesta va indica debitorului ce datorie urmează să îi fie plătită, fapt consemnat în chitanța
liberatorie (art.1.508 C. civ.).
A patra regulă devine operantă doar niciuna din regulile precedente nu au fost aplicate, caz în
care legea va arăta care obligații se consideră stinse prin plată. Astfel:
„a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadență;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul
are cele mai purine garanții;
c) imputația se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum și, în egală măsură, garantate și
oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menționate la lit. a)-d), imputația se va face proporțional cu
valoarea datoriilor”.
Când imputația se va face proporțional, ea va marca cert o derogare de la principiul
indivizibilității plății. Indiferent cum se face imputația, mai întâi se vor plăti cheltuielile de
judecată și executare, apoi ratele, dobânzile și penalitățile, în ordinea scadentei lor, iar în final
se va achita și capitalul.
În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra
dobânzilor și, la urmă, asupra capitalului, adică a sumei de restituit. În chitanță sau în
documentele bancare va trebui să se indice exact care datorie s-a plătit.
Orice schimbare în ordinea de prioritate nu poate fi făcută decât prin lege ori prin
înțelegerea dintre creditor și debitor.
89
Incidentele la plată
90
1.ii. Alte modalități de stingere a obligațiilor în lipsa plății
Se poate întâmpla însă ca obligația să se stingă fără să fie executată, ori să devină
ineficientă juridic sau să confere creditorului o altă prestație decăt cea promisă caz în care
suntem în prezența uneia din următoarele situații: darea în plată, compensația, confuziunea,
remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare și prescripția extinctivă care are o
finalitate liberatorie.
54
Compenso (a cântări în același timp) compensatio, echilibru între două lucruri care se balansează.
91
Condițiile compensației legale sunt:
- să existe obligații reciproce între aceleași persoane,
- obiectul acestora să fie constituit din bunuri fungibile și de aceeași natură,
- obligațiile să fie certe, lichide și exigibile (art.1617 C.civ.).
i. Obligațiile trebuie să fie reciproce, pentru ca efectele compensației legale să se producă.
Reciprocitatea subliniază că va fi vorba întotdeauna despre persoane distincte, care sunt legate
de raporturi obligaționale diferite. Aceste persoane au calități diferite în aceste raporturi
obligaționale, fiecare e debitor, respectiv creditor în alt raport, dar față de aceeași persoană; iar
reciprocitatea se rezumă la coincidența că subiectul activ al unui raport are un rol pasiv în
celălalt raport juridic.
ii. Obiectul acestor obligații reciproce trebuie să se concretizeze în bunuri fungibile de aceeași
natură, adică prestațiile reciproce trebuie să fie omogene. Cele mai omogene obligații sunt cele
pecuniare, deoarece obiectul lor îl constituie banii, care sunt întotdeauna fungibili și de aceeași
natură. Astfel o obligație de 100 lei se va compensa automat cu una de 115 lei, rămănănd de
plată un rest de 15 lei pentru debitorul care a fost creditorul creanței de 100 lei. Alături de
fungibilitate, obligațiile care se vor compensa trebuie să aibă ca obiect bunuri de aceeași
natură.
Natura diferită a obligațiilor ori lipsa de fungibilitate între acestea nu fac imposibilă
compensația în sine, ci împiedică ca aceasta să își producă efectele de plin drept, adică exclude
numai compensația legală.
iii. Doar obligațiile care simultan sunt certe, lichide și exigibile se sting de plin drept ca efect al
compensației legale. Dacă datoria este incertă, adică creanța corelativă ei este pusă sub semnul
întrebării, ar fi nu numai ilogic, dar și injust ca ea să stingă o altă datorie care există cu
certitudine. Lichiditatea creanței este necesară pentru a determina cu exactitate care este limita
materială în care operează compensația și dacă se mai poate vorbi despre un eventual rest de
datorie, ce urmează să se plătească după ce compensația a operat. Limita extinctivă a
compensației este dată de creanța cea mai mică, ce va fi scăzătorul din creanța cea mai mare. În
exemplul de mai sus, limita e 100 lei, adică creanța cea mai mică. În fine, exigibilitatea ne
atenționează că doar obligațiile a căror plată poate fi cerută de creditorii lor pot fi compensate.
În principiu, deci, dacă sunt îndeplinite condițiile de mai sus, compensația legală va
funcționa chiar peste capul datornicilor reciproci.
Cu toate acestea, există și excepții, adică situații în care compensația legală nu operează.
Astfel, compensația legală va fi exclusă atunci când creanța:
(a) rezultă dintr-un contract făcut cu intenția de a păgubi;55
(b) ea are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau în comodat;
(c) datoria are ca obiect un bun insesizabil ori dacă cel puțin una dintre creanțe e insesizabilă
(art.1.618 C. civ.).
Condițiile compensației convenționale
Aceasta trebuie să respecte doar condițiile generale impuse oricărui contract (art.1.179 C. civ.),
legea nu impune condițiile specifice. Prin încheierea unui asemenea contract, părțile urmăresc
stingerea prin compensație a unor obligații care nu se pot stinge prin compensația legală,
nefiind îndeplinite condițiile necesare. Prin urmare, părțile compensației convenționale pot,
prin voința lor, să stingă orice datorii concurente sau reciproce, ajunse sau nu la maturitate,
obligații mai puțin certe sau al căror cuantum nu rezultă cu exactitate din titlul lor etc.
55
Art.1.618 lit.a) din Codul nostru civil preia reglementarea privind neaplicarea compensației unor creanțe
izvorăte „dintr-un act făcut cu intenția de a păgubi” din Codul civil al provinciei canadiene Quebec, care în
art.1676 (2) se referă la : „acte fait dans l’intention de nuire”.
92
Efectul juridic caracteristic al compensației, indiferent de izvorul său concret, este că datoriile
„reciproce se sting (...) pănă la concurența celei mai mici dintre ele” (cf. art.1.616 C. civ.).
Compensația stinge atât datoria, căt și toate accesoriile sau garanțiile care îi sunt atașate.
Diferența între diferitele tipuri de compensații este dată de modalitatea în care se
realizează efectul său extinctiv. Astfel, compensația legală își produce automat, ope legis,
efectul extinctiv, fără să mai fie necesară vreo manifestare de voință din partea debitorilor
reciproci. În schimb, în cazul compensației convenționale, stingerea datoriilor se produce după
cum au convenit părțile prin contractul lor, iar în caz contrar, se vor aplica prin analogie cu
regulile stabilite pentru compensația legală.
Oricare dintre debitorii, între care a operat extinctiv compensația legală, poate renunța,
în mod expres ori tacit, la beneficiile extinctive ale compensației (art.1617 C.civ.), printr-un act
unilateral. Compensației convențională poate fi desființată numai prin acordul acelorași părți,
care au încheiat inițial acordul de compensație.
Datorită faptului că efectele compensației legale se produc automat, în situația în care
unul dintre beneficiarii ei face acte sau fapte incompatibile cu stingerea prin compensație a
uneia dintre datorii, se vorbește despre rezolvirea compensației, adică desființarea cu efect
retroactiv (ex tunc) a plății prin compensație, cu efectul renașterii datoriilor, considerându-se că
niciodată obligațiile compensate nu s-au stins reciproc.
Renunțarea și rezolvirea compensației nu se vor putea face, nici direct, nici indirect, în
detrimentul terților.
În principiu, compensația operează și față de terți, deoarece datoriile se consideră stinse,
ca efect al compensației, nu numai între debitorii reciproci, ci și erga omnes.
În ipoteza în care sunt nu două, ci mai multe obligații susceptibile de compensație legală,
se aplică prin analogie regulile stabilite pentru imputația plății pentru a se determina ordinea și
proporția de stingere a creanțelor reciproce (art.1.620 C.civ.).
Proba compensației diferă după felul ei și în funcție de specificul sursei concrete de obligații
supuse compensării. Astfel, compensația convențională și cea judiciară sunt, în principiu,
supuse rigorilor dovezii actului juridic, dar fără exigența datei certe. Compensația legală se
dovedește probând elementele ei constitutive, ceea ce presupune să se facă dovada caracterului
cert, lichid și exigibil al creanțelor reciproce, precum și faptul că prestațiile sunt constituite din
bunuri fungibile de aceeași natură.
Utilitatea practică a compensației este dată de efectele sale extinctive. Astfel, prin compensație
se sting creanțele reciproce, astfel încăt se evită o plată multiplă.
56
Confuziunea are la bază principiul că nimeni nu poate fi propriul său creditor din dreptul roman.
93
- orice împrejurare – de facto sau de jure – care determină contopirea calităților de debitor în
persoana creditorului (sau invers). Părțile raportului juridic trebuie să fie amândouă fie
persoane juridice, fie persoane fizice, întrucăt cele două tipuri sunt ireductibile, după cum nu se
pot juridic contopi.57
- datoria și creanța să se regăsească nu numai în același patrimoniu, dar în aceeași masă de
bunuri aparținând persoanei care invocă confuziunea (art.1.624 alin.(2) C.civ.) Astfel, deși o
persoană (fizică sau juridică) este titulara unui singur patrimoniu, acesta poate face obiectul
unei diviziuni în mase patrimoniale sau a unei afectațiuni (art.31 C.civ.). Prin urmare, va opera
confuzia obligațională fie doar între creanțele sale personale, fie doar între creanțele sale
profesionale; orice confuzie între cele două tipuri de creanțe este exclusă.
Efectele juridice ale confuziunii constă în stingerea raportului obligațional ca urmare a
confuziei dintre părți. Extincția privește nu numai obligația, dar și toate accesoriile și garanțiile
sale. Efectul extinctiv al confuziunii se face ope legis, adică prin însuși faptul contopirii
părților obligației, fără să fie necesară îndeplinirea vreunei formalități, și este erga omnes, deci
operează atât între părți, cât și față de terți. Confuziunea poate să apară și ca o simplă piedică în
executarea unei obligații, care odată dispărută, implică reapariția obligației cu efect retroactiv
(art.1.628 C. civ.).
Proba confuziunii se face cu orice mijloc și vizeaza nu numai împrejurarea care stă la baza ei ci
și obligația ale cărei părți sunt confundate, caz în care se va face dovada izvorului obligației
respective.
Utilitatea practică a confuziunii este dată de efectul său de stingere a obligațiilor, care intervine
de îndată ce condițiile sale sunt îndeplinite. Deci, natura relațională a obligației impune
existența confuziunii, dar și producerea efectelor sale ipso facto, automat.
60
Obligația imposibilă este nulă (ad impossibilium nulla est obligatio.)
95
Dacă, prin natura prestației, neexecutarea este doar temporară, suntem în prezența
efectului suspensiv al imposibilității fortuite de executare; ca atare, executarea obligației se
suspendă „pentru un termen rezonabil, apreciat în funcție de durata și urmările evenimentului
care a provocat imposibilitatea de executare” (art.1.634 alin.(3) C.civ.).
Proba imposibilității fortuite de executare revine debitorului (art.1.634 alin.(4) C.civ, care se
realizează prin orice mijloc de probă întrucât evenimentul fortuit este prin un fapt juridic.
Utilitatea practică a imposibilității fortuite de executare constă în a oferi soluții în cazul
apariției unor impedimente în executarea obligațiilor pe care părțile nu le-au prevăzut și nici le
pot depăși, în a se stabili cine suportă riscul neexecutării obligațiilor. Efectul riscului ce
decurge dintr-un rapor obligațional este situația în care creditorul nu primește prestația ce i s-a
promis, iar debitorul este liberat de obligație.
f. Prescripția liberatorie
Posibilitatea creditorului de a-și recupera creanța prin urmărirea silită a debitorului său,
încetează dacă nu se realizează într-un anumit interval de timp, adică înlăuntrul termenului de
prescripție extinctivă.
Prin urmare, curgerea timpului, în incidență cu instituția prescripției extinctive, are un
efect liberatoriu pentru debitor, întrucât nu va mai putea fi constrâns, după împlinirea
termenului de prescripție, să își execute obligațiile. Debitorul este astfel liberat de plată, deși
creanța nu este stinsă, ci doar lipsită de sancțiune, adică de posibilitatea de a fi executată silit.
Deși obligația prescrisă extinctiv se transformă într-una naturală, lipsită de sancțiune,
totuși e încă dotată cu o anumită forță juridică. Astfel, dacă debitorul plătește, el nu va putea
ridica excepția restituirii: odată plata făcută, debitorul nu va mai putea recupera ceea ce a plătit
(art.1.471 C.civ.). Creditorul-accipiens e îndreptățit, deci, să ridice debitorului-solvens excepția
nerestituirii: i s-a plătit de bunăvoie ceea ce de jure i se datora.
În acest caz, ceea ce se prescrie extinctiv nu este obligația, care nu se stinge prin aceasta,
ci dreptul material la acțiune care însoțește orice creanță. Dacă dreptul material la acțiune nu a
fost exercitat în termenul prevăzut de lege, el se stinge prin prescripție.
Efectul constă în faptul că titularul creanței pierde dreptul de a-l constrânge pe debitor, „cu
ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică
sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz”. (art.2.500 C.civ.). Cu alte cuvinte,
efectul prescripției extinctive nu constă în stingerea obligației, ci în lipsirea ei de sancțiune, de
executare silită, cu efectul liberării debitorului.
96
2. Executarea silită a obligațiilor
Sunt situații în care debitorul fără niciun temei refuză să facă plata, ceea ce îl va
determina pe creditor să recurgă la forța de constrângere a statului pentru a obține executarea
prestației ce i s-a promis.
Încă de la început trebuie precizat faptul că prin neexecutarea obligațiilor așa cum au fost
asumate, creditorul suferă un prejudiciu care va trebui acoperit de debitorul culpabil. 61 Ca
urmare, debitorul datorează creditorului pe lângă prestația promisă și anumite sume de bani ce
vor fi plătite cu scopul de a-l despăgubi pe creditor, denumite daune-interese.
Acestea pot fi:
- daunele-interese compensatorii reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de către creditor
ca urmare a neexecutării în natură a obligaţiei debitorului.
Sunt determinate în valoare absolută
Ele nu se pot cumula cu executarea în natură deoarece însăşi raţiunea lor este de a
compensa neexecutarea.
- daunele-interese moratorii se acordă în cazul unei întârzieri în executare dar, spre deosebire
de cele compensatorii, acestea au caracter de despăgubire şi reprezintă echivalentul
prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a acestei întârzieri.
Se stabilesc pe unitate de timp e întârzire până la executarea obligaţiei.
Ambele categorii de despăgubiri au caracter reparatoriu, prin aceasta deosebindu-se de
daunele-interese cominatorii.
- daunele-interese cominatorii denumite și amenzi civile reprezintă o modalitate eficientă de
constrângere a debitorului în vederea executării obligaţiei de a face sau de a nu face, stabilită
intuitu personae.62 Reprezintă sume de bani datorate de debitor cu fiecare zi de întârziere a
executării obligației sale, stabilite de instanța de judecată sub forma de amenzi civile aplicate
debitorului rău-platnic (art. 894 C.proc.civ.).
Aceste daune-interese nu sunt proporţionale cu prejudiciul suferit de către creditor şi nu
au caracter reparatoriu.
Mijloacele sau căile efective de executare silită sunt reglementate de normele de
procedură civilă, normele civile stabilind doar condițiile pe care trebuie să le îndeplinească
creditorul pentru a avea acces la un mijloc procedural de executare, precum și consecințele
neexecutării asupra creanței.
În vederea executării silite a debitorului culpabil, creditorul trebuie în primul rând să
dețină un titlu executoriu și să îl pună în întârziere pe debitor. Abia după aceea va putea
recurge efectiv la una din formele concrete de executare silită, în funcție de situația concretă în
care se găsește, anume la executarea silită în natură sau executarea silită prin echivalent.
i. Titlul executoriu
Pentru a putea sesiza organul de executare (executorul judecătoresc), creditorul trebuie să
aibă un titlu executoriu. Potrivit art.623 C.proc.civ. care se referă la: „Temeiul executării silite.
(1) Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori al unui
alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.
(2) Pentru a constitui titluri executorii, hotărârile judecătorești și alte înscrisuri cărora legea
le recunoaște putere executorie trebuie învestite cu formulă executorie, în afară de cazul în
care prin lege se dispune altfel.”
61
art.1.530 C.civ.
62
Obligațiile intuitu personae nu pot face obiectul procedurii de executarea silită, nu pot fi executate prin
constrângere.
97
Titlul executoriu este un înscris oficial constatator al unei creanțe certe și lichide,
justificând astfel începerea efectivă a executării silite. Titlul executoriu este întotdeauna un
înscris oficial, în sensul că este emis după o anumită procedură și trebuie să respecte o anumită
formă. Calitatea de titlu executor al unui înscris (document) este prevăzută exclusiv de lege,
voința particularilor fiind irelevantă în acest sens.
În funcție de originea forței lor executorii, distingem între:
titluri care sunt de plin drept executorii, din momentul întocmirii lor și
titluri care devin executorii, prin învestirea cu forță executorie, posterior încheierii lor.
Din prima categorie, a titlurilor executorii prin sine, care nu mai trebuie investite cu formulă
executorie, fac parte (art.624, 625 și 627 C. proc. civ.):
1) hotărârile judecătorești definitive executorii, precum și cele date în primă instanță cu
executare provizorie;
2) ordonanțele și încheierile pronunțate de instanță și declarate de lege executorii;
3) titlurile executorii europene pentru creanțe necontestate;
4) încheierile și procesele-verbale întocmite de executorii judecătorești;
5) unele acte autentice notariale63;
6) contractele de locațiune încheiate prin înscris sub semnătură privată, care au fost înregistrate
la organele fiscale (art.1.798 C.civ.) etc.
Din a doua categorie, a titlurilor care nu sunt ope legis considerate executorii, dar care devin
astfel prin învestirea lor cu formulă executorie, fac parte:
a) hotărârile executorii ale instanțelor judecătorești, în afara celor executorii de plin drept;
b) hotărârile arbitrale;
c) înscrisurile autentice, cu excepția actelor autentice notariale care constituie titluri executorii
potrivit legii;
d) titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaște putere executorie (art.626 C.
proc. civ.)
Formula executorie se dispune prin încheiere de instanță și se aplică pe originalul
înscrisului constatator al creanței sau pe o copie legalizată a acesteia, respectivul înscris
devenind astfel titlu executoriu. Ea are următorul cuprins: „Noi, Președintele României”
(urmează cuprinsul hotărârii sau, după caz, al înscrisului.) „Dăm împuternicire și ordonăm
executorilor judecătorești să pună în executare prezentul titlu. Ordonăm agenților forței publice
să sprijine îndeplinirea promptă și efectivă a tuturor actelor de executare silită, iar procurorilor
să stăruie pentru ducerea la îndeplinire a titlului executoriu, în condițiile legii. Spre credință,
prezentul titlu s-a semnat de... „ (urmează semnătura președintelui instanței și a grefierului),
conform art.631 alin.(2) C.proc.civ.
Subliniem faptul că titlul executoriu poate fi desființat cu efectul întoarcerii executării,
dacă aceasta a fost făcută.
De asemenea, procedura de executare silită se perimă, după cum este supusă prescripției
extinctive (art.696 C.proc.civ.) Termenul general de prescripție pentru a obține executarea
silită este de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel, care începe să curgă de la data când se naște
dreptul de a obține executarea silită, adică de la data scadenței creanței pe care o constată. La
împlinirea termenului de prescripție, se stinge dreptul de a obține executarea silită, iar titlul
executoriu își pierde puterea juridică.
63
Doar actul autentificat de notarul public care constată o creanță certă și lichidă are putere de titlu executoriu la
data exigibilității acesteia (art.67 din Legea nr.36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată în
M.Of. nr.732/2011).
98
ii. Punerea în întârziere a debitorului64
După împlinirea scadenței, debitorul este ținut să execute prestația pe care o datorează
creditorului. În cazul în care debitorul nu își execută obligația, creditorul aduce la cunoștința
debitorul faptul că întârzierea îl prejudiciază (dies interpellat pro hominem) și îi solicită să
plătească, adică îl pune în întârziere pe debitor.
Punerea în întârziere a debitorului reprezintă mecanismul civil prin care creditorul precizează
debitorului că neexecutarea la timp a obligației îi cauzează o pagubă, și îi cere să efectueze
plata.
Din punct de vedere formal punerea în întârziere este o înștiințare prin care creditorul îi
comunică debitorului faptul că obligația este scadentă (exigibilă) și trebuie să o execute. În
practică, debitorul este înștiințat printr-o notificare scrisă care i se comunică prin executor
judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării sau, în caz extrem, chiar
prin cererea de chemare în judecată. (art.1.522 alin.(1) C.civ.) Prin notificare trebuie să se
acorde debitorului un termen de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări.
Debitorul beneficiază de un termen de grație, pentru a face plata până la expirarea lui, dacă nu,
se va trece la executarea lui forțată (art.1.522 alin.(5) C. civ.) Debitorul are șansa să facă plata,
fără alte cheltuieli suplimentare, pe care orice executare silită le presupune.
În esență, punerea în întârziere reprezintă actul juridic prin care creditorul își manifestă
voința de a-l determina pe debitor să își execute obligația asumată și îi comunică acestuia
faptul că întârzierea începe să îi producă un prejudiciu, pe care debitorul va trebui să îl repare.
Despăgubirile datorate în acest caz se numesc daune-interese moratorii (mora= întârziere)
sau penalități de întârziere și sunt stabilite în vederea acoperirii prejudiciului suferit de creditor
ca urmare a întârzierii la plată. Daunele-interese moratorii se pot adăuga la daunele
compensatorii, care se vor datora în schimbul executării prestației principale la care era ținut
debitorul. În toate cazurile, părțile pot stabili prin actul de naștere a creanței (contract) modul
de calcul și cuantumul daunelor-interese moratorii.
Daunele moratorii sunt datorate atât în cazul în care nu se execută la timp obligații de a
da sume de bani, cât și în cazul obligațiilor de a face.
În cazul obligațiilor bănești, daunele-interese moratorii sunt dobânzile stabilite
convențional, iar în lipsă, cele stabilite de lege și care sunt datorate de la scadență, iar nu de la
data punerii în întârziere. Dobânzile se datorează prin simplul fapt al întârzierii, deoarece
creditorul nu trebuie să dovedească că întârzierea executării creanței bănești i-a adus vreun
prejudiciu.
Daunele-interese moratorii pot fi cumulate cu daune-interese compensatorii datorate
pentru orice prejudiciu suplimentar suferit din cauza neexecutării obligației.
Subliniem faptul că sumele de bani datorate produc dobânda stabilită de părți sau, în lipsa
vreunei convenții, cea prevăzută de lege. Mai mult, dobânzile scadente pot produce ele însele
dobânzi (ceea ce se numește anatocism), dacă contractul sau legea le prevede, ori atunci când
sunt stabilite de instanță, dar în limitele permise de lege. În cazul în care sunt stabilite de
instanță, dobânzile aferente dobânzilor devin scadente doar de la data cererii de chemare în
judecată (art.1.489 C.civ.)
În cazul obligațiilor de a face (art.1.536 C.civ.), daunele-interese moratorii se calculează
prin aplicarea valorii dobânzii legală asupra echivalentului în bani al obligației neîndeplinite; și
încep să curgă de la data punerii în întârziere a debitorului, iar nu de drept, ca în cazul
obligațiilor de a da sume de bani.
Prin excepție, plafonul dobânzii legale poate fi depășit de valoarea daunelor moratorii fie
dacă acesta au fost stabilit prin contract (printr-o clauză penală), fie când se poate dovedi că
prejudiciul cauzat de întârzierea în executare este mai mare decât dobânda legală.
64
Potrivit prevederilor art.1.521-1.526 C.civ.
99
Excepții de la regula punerii în întârziere prin notificare (art.1.521 și art.1.523 C.civ.)
Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere, fără îndeplinirea vreunei
formalități, trebuie dovedite de creditor, întrucât orice declarație sau stipulație contrară nu are
niciun efect juridic.
Debitorul este de drept în întârziere:
1. în situația în care părțile au prevăzut expres că simpla împlinire a termenului stabilit pentru
executare valorează întârziere.
2. legea prevede că debitorul este de drept în întârziere în cazul în care „nu a fost executată
obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi”
(art.1.523 alin.(2) lit.d) C.civ.), ori în cazul în care cumpărătorul este de drept în întârziere la
scadență dacă nu a plătit prețul (art.1.725 și art.1.728 C. civ.) etc.
3. în cazul în care obligația trebuie executată efectiv fie de urgență fie într-un anumit interval
de timp;
4. în cazul obligației de a nu face, orice act contrar acestei obligații îl plasează pe debitor în
întârziere de la data acțiunii sale.
5. debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației prin fapta sa
6. creanța se naște dintr-un fapt ilicit.
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
Așa cum am precizat, obligațiile trebuie executate în natură, indiferent dacă se realizează
de bună voie de către debitor, sau prin forțarea lui; în caz contrar, acestuia i s-ar permite să
schimbe indirect, (refuzând să plătească) obiectul obligației.
100
Prin urmare, „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute
obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă.”
(art.1.527 alin.(1) C. civ.
Modalitatea concretă în care se realizează executarea silită în natură depinde de tipul
obligației, anume obligația de a da, obligația de a face și obligația de a nu face. 65.
Executarea silită în natură a obligațiilor de a da diferă în funcție de gradul de
certitudine al bunurilor la care se referă
Executarea silită a obligațiilor de a da bunuri generice este întotdeauna posibilă în
natură – de ex. obligațiile pecuniare (banii fiind bunuri generice). În acest caz, „debitorul are
dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor
bunuri de calitate cel puțin medie.” (art.1.486 C.civ. ).
Executarea silită de a da bunuri certe este posibilă numai în cazul în care acestea se mai
află în stăpânirea debitorului, sau debitorul poate procura bunuri identice cu cele pe care nu le
mai deține.
Legea prevede expres o obligație de a face, conexă celei de a da: „Dreptul la executare în
natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum și orice
alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă” (art.1.527 alin (2) C.civ.). Evident că
înlocuirea bunului se poate face în natură și forțat, în aceleași condiții ca și predarea bunului,
dacă debitorul deține bunuri identice. Reparația bunului se poate executa silit în natură numai
dacă nu se ajunge la constrângerea corporală a debitorului, caz în care se va face doar pe
spezele acestuia, dar prin intervenția unui terț.
Executarea silită în natură a obligațiilor de a face
De regulă, obligațiile de a face constau într-o acțiune personală a debitorului, ca urmare
acestea nu pot fi – în principiu – executate silit în natură, întrucât ar implica constrângerea
persoanei debitorului. În acest caz, se aplică principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi
constrâns fizic să desfășoare o anumită activitate (nemo potest cogi ad factum).
Singura constrângere admisă în dreptul civil modern este cea patrimonială. Debitorul
răspunde pentru neexecutarea obligațiilor cu averea sa, care constituie gajul general al
creditorilor, iar nu cu persoana sa.
Totuși, obligația de a face (facere) poate fi executată silit în natură, fie de o altă persoană,
capabilă să execute obligația asumată de debitorul inițial și care este dispusă să o execute, fie
de creditorul însuși, după o prealabilă înștiințare a debitorului asupra faptului că va urma să fie
silit să suporte cheltuielile executării obligației (art.1.528 alin.(2) C.civ.). 66
Executarea silită în natură a obligației de a nu face este posibilă în aceleași condiții ca
obligația de a facedupă tipicul deța arătat mai sus. (art.1.529 C. civ.).
Astfel, creditorul în temeiul unei hotărâri judecătorești poate să distrugă, să înlăture ori să
ridice ceea ce debitorul a făcut prin încălcarea obligației de a nu face (art.893 C.proc.civ.) totul
însă pe cheltuiala debitorului culpabil și în limita stabilită prin aceea hotărâre judecătorească.67
Chiar dacă, la o analiză atentă, se poate observa că, pentru debitor, executarea obligației
de a nu face este prin echivalent bănesc, în timp ce pentru creditor obligația a fost executată
silit în natură, totuși, per ansamblu, suntem în prezența executării silite în natură, întrucât
elementul definitoriu este ceea ce obține creditorul prin executare, iar acesta a obținut prestația
inițial promisă de debitor.
Pentru a-l stimula pe debitor să execute în natură obligația, instanța va putea să îl
condamne pe debitor la daune cominatorii.68
65
art.892-897 C. proc.civ.
66
A se vedea art.1.528 alin.(1) C. civ coroborat cu art.892 C.proc.civ.
67
A se vedea art.1.529 C. civ coroborat cu art.893 C.proc.civ.
68
I.C.C.J., decizia nr.20/2005, publicată în în M. Of. nr.225 din 13.03.2006.
101
În concluzie, cu excepția obligațiilor intuitu personae, care nu pot fi executate forțat în
natură, celelalte obligații pot fi executate silit în natură, dar indirect, pe cheltuiala debitorului și
prin fapta unui terț sau chiar a creditorului.
Executarea silită prin echivalent
În ipoteza în care executarea silită în natură nu mai este posibilă, obligația va putea fi
executată silit prin echivalentul său bănesc, cu alte cuvinte va fi executată indirect având în
vedere faptul că nu se mai poate obține direct natura prestației inițial datorate.
Executarea prin echivalent implică o evaluare în bani a prestației asumată ințial de
debitor și pe care acesta nu a executat-o. După ce se stabilește suma de bani datorată, ca urmare
a conversiei naturii prestației în bani, se trece la urmărirea silită a bunurilor debitorului pentru a
se obține această sumă.
Regula : acest mod de executare este susceptibil a se aplica în orice situație, indiferent de
natura prestației datorată de debitorul culpabil, sau de izvorul ei concret.
Excepție : obligațiile care au ca obiect sume de bani sunt întotdeauna executate în natură, adică
în bani; deci natura prestației este chiar echivalentul generic al oricărui alt tip de creanță.
Un aspect important al procedurii de executare prin echivalent îl constituie modul în care
se stabilește echivalentul bănesc al prestației datorate și neexecutate în natură de debitor.
În principiu, valoarea în bani a prestației se stabilește fie de părți, fie de instanța de
judecată, dacă părțile nu ajung la un acord în acest sens. În acest din urmă caz, se vor aplica
dispozițiile privind dobânda legală, potrivit art.1.535-1.536 C.civ.
∞ *** ∞
Întrebări şi teste
Test de Autoevaluare:
1. Analizaţi raportul juridic în conţinutul căruia se află dreptul de proprietate şi precizaţi: cine
este subiectul pasiv şi ce obligaţie îi revine acestuia.
2. Clasificaţi dreptul de proprietate după criteriile de clasificare pe care le cunoaşteţi.
3. Clasificaţi obligaţia corelativă acestuia după criteriile de clasificare pe care le cunoaşteţi.
4. Definiţi drepturile subiective absolute şi drepturile relative. Precizaţi deosebirile dintre cele
două categorii de drepturi subiective.
5. Realizaţi o comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă.
6. Definiţi obligaţiile şi analizaţi în ce constă obligaţia de a da, de a face şi de a nu face.
7. Precizaţi în ce constă deosebirea între o obligaţie de rezultat şi o obligaţie de diligenţă.
102
8. Clasificaţi dreptul de gaj după criteriile de clasificare pe care le cunoaşteţi.
9. Clasificaţi obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul bunului cumpărat după criteriile de
clasificare pe care le cunoaşteţi.
Bibliografie
Codul Civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), republicat în Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I Nr. 505 din 15 iulie 2011.
103
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –VI-
Prescripţia extinctivă
1. Noţiune
Curgerea timpului constituie una dintre împrejurările generatoare de efecte juridice
independent de voinţa omului; şi, în funcţie de domeniul şi circumstanţele în care se realizează:
- poate produce un efect achizitiv (când duce la dobândirea de drepturi reale) sau
- poate produce un efect extinctiv (când duce la stingerea unor drepturi).
În prima ipoteză, avem de a face cu prescripţia achizitivă sau uzucapiunea, prin care
posesorul unui bun imobil dobândește după trecerea unui interval îndelungat de timp dreptul de
proprietate asupra bunului respectiv.
În cea de a doua ipoteză, dreptul la acţiune se poate stinge ca urmare a neexercitării lui un
anumit interval de timp de către titular.
Sediul reglementării : art.2.500-2.544 C.civ.
2. Definiție
Prescripția extinctivă constituie sancțiunea prin care dreptul (material) la acțiune, se
stinge dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
„Prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței
publice, să execute o anumita prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte
orice altă sancțiune civilă, după caz.” (art.2.500, alin.(2) C.civ.)
Prin urmare prescripţia extinctivă stinge dreptul creditorului de a se adresa justiţiei
pentru a-l constrânge pe debitor să-şi îndeplinească obligaţiile.
104
- împreună cu stingerea dreptului la acțiune a dreptului principal se stinge şi dreptul la acțiune
a dreptului accesoriu,
- în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la
fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescriptie deosebită, chiar dacă debitorul
continuă să execute una sau alta dintre prestațiile datorate.
5. Renunţarea la prescripţie
Legea prevede posibilitatea renunţării la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, astfel :
„nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la
prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi
neîmplinită.” (art.2.507 C.civ.+.
Renunţarea la prescripţie poate fi:
- expresă, făcută printr-un act de renunţare, sau
- tacită, dacă rezultă din manifestări neechivoce şi este neîndoielnică (art.2.508 C.civ.).
Pentru a putea renunţa la prescripție, persoana îndreptățită trebuie să aibă capacitate de a
înstrăina, adică de a face acte de dispoziţie ori de a se obliga, după caz (art.2.509 C.civ.).
În toate cazurile, după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel, iar
dacă partea îndreptăţită renunţă la beneficiul termenului scurs până la acea dată, sunt aplicabile
dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului (art.2.510 C.civ.).
Renunţarea produce însă efecte relative, deoarece este un act unilateral care nu este
opozabil:
- codebitorilor solidari,
- codebitorilor ai unei obligaţii indivizibile,
- fideiusorilor (art.2.511 C.civ.),
- creditorilor care au renunțat la dreptul lor
- altei persoane interesate (art.2.514, teza a doua C.civ.).
105
8. Termenele de prescriptie extinctivă
Termenul de prescripție extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul
căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, sub sancțiunea pierderii posibilității de a obține
condamnarea pârâtului la executarea obligației ce îi revine (respectiv, sub sancțiunea pierderii
dreptului real principal sau dreptului nepatrimonial, în măsura în care acesta este supus
prescripției extinctive).
Termenul de prescripție extinctivă are
- un început = data la care începe să curgă prescripția extinctivă,
- o durată, precum şi
- un sfârșit = data împlinirii prescripției extinctive.
Regula: Termenul de prescriptie extinctivă este un termen esentialmente legal, deoarece
numai prin lege se poate stabili un asemenea termen. În consecintă, prin act juridic, părtile nu
pot nici să stabilească alte termene de prescriptie extinctivă, nici să înlăture termenele de
prescriptie extinctivă edictate de lege; o clauză în acest sens ar fi lovită de nulitate absolută.
Excepția: durata termenului de prescripție (în sensul reducerii sau prelungirii) poate fi stabilită
prin acordul expres al părtilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi
nici mai mare de 10 ani, cu exceptia termenelor de prescriptie de 10 ani ori mai lungi, care pot
fi prelungite până la 20 de ani.
Convenția părților cu privire la durata termenului de prescripție nu privește dreptul la
actiune cu privire la care părtile nu pot să dispună şi nici actiunilor derivate din contractele de
adeziune, de asigurare şi cele supuse legislatiei privind protectia consumatorului.
Regula : Termenul general de prescriptie extinctivă, este de 3 ani.
Excepția: sunt cazuri pentru care există termene speciale de prescriptie extinctivă.
- termenele de 10 ani prevăzute de art.2.518 C.civ.
- termenele de un an: (art. 519 C.civ.) aplicabil liber-profesioniştiilor pentru serviciile pe
care le prestează : contabili, medici, farmaciști profesori, ingineri, arhitecti, notari publici
executori judecătoreşti, meşteşugarilor , artizanilor. vânzătorilor cu amănuntul etc.,
- termenul de 5 ani ce se aplică obligaţiilor fiscale (impozite, taxe);
- termenul de 2 ani, ce se aplică dreptului la acţiune privind reporturile care izvorăsc din
asigurare;
- termenul de 6 luni, aplicabil cererii în răspundere pentru viciile ascunse fără viclenie (se
au în vedere acele neconformităţi ale bunului care nu au fost ascunse cu scopul inducerii în
eroare a celeilalte părţi),
- termenul de 30 de zile pentru sesizarea instanţei în vederea anularii actului administrativ
pretins ilegal etc.
108
potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescriptiei, chiar dacă
nu a avut loc constituirea ca parte civilă.
Prescripția este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicție ori
de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă.
Dimpotrivă, prescriptia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în
judecată sau de urmărire silită a renunțat la ea, sau a fost respinsă, anulată ori s-a perimat
printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de
la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere,
prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare
precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.
Prescriptia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a
pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescriptie a dreptului de a obține
executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se
va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune
excepția autoritătii de lucru judecat.
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescriptia este pus în întârziere;
Punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția întrerupe termenul de
prescripție numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la
data punerii în întârziere.
5. în alte cazuri prevăzute de lege.
Cauzele de întrerupere a prescripției își produc efecte doar dacă au intervenit după ce a
început să curgă prescripția. Dacă aceste cauze se produc înainte de a începe prescripția,
prescripția va fi amânată; iar dacă intervin după împlinirea termenului de prescripției problema
întreruperii nu se mai pune, dreptul la acțiune fiind deja stins.
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET Efectele întreruperii
prescripției extinctive.
- întreruperea şterge prescriptia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere; iar după
întrerupere începe să curgă o nouă prescripție extinctivă; practic, prescripţia este socotită
neîmplinită, deşi termenul a expirat.
- în situația în care întreruperea prescripției intervine prin recunoaşterea dreptului de către
debitor, va începe să curgă o nouă prescripție de acelaşi fel.
- prescripția dreptului de a obține executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de
admitere a acțiunii nu a rămas definitivă.
- dacă întreruperea rezultă în temeiul unei cereri de intervenție făcută în procedura insolvenței
sau a urmăririi silite, noul termen de prescripție începe să curgă de la data la care există din nou
posibilitatea legală de valorificare a creanței rămase neacoperite.
- întreruperea prescripției împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce
efecte în privința amândurora.
Regula : întreruperea prescripției extinctive profită celui de la care emană actul întreruptiv şi
nu poate fi opusă decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul
în care prin lege se dispune altfel.
Excepția : în cazul în care întreruperea prescripției s-a făcut prin recunoaşterea dreptului de
către cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu
pot fi opuse decât autorului recunoaşterii.
109
În sitația în care, din motive temeinice, creditorul nu şi-a exercitat în termen dreptul la
acțiune supus prescripției, va putea solicita organului de jurisdicție competent repunerea în
termenul de prescripție şi, pe fond, judecarea cauzei.
Prin moive temeinice sunt desemnate acele împrejurări care, fără a avea caracterul forței
majore, constituie obstacole insurmontabile și obiective în calea acțiunii creditorului, căruia nu
i se poate imputa vreo culpă.
După cum s-a precizat în literatura de specialitate, „domeniul repunerii în termenul de
prescriptie extinctivă începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forta majoră.”69
Condițiile repunerii în termen:
- repunerea în termenul de prescripţie extinctivă poate fi dispusă numai de instanţa de judecată
la cererea părții interesate, după ce termenul de prescripţie s-a împlinit deja.
- în mod obligatoriu, cererea de repunere în termen trebuie formulată înainte de împlinirea
unui termen de 30 de zile, socotit din ziua când cel interesat a cunoscut sau trebuia să
cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție. (art.2.522
alin.(2) C.civ.)
- cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit să fie temeinic justificate. Legea nu
prevede, concret, care sunt motivele pentru care se poate dispune repunerea în termen, lăsând
astfel instanţei de judecată deplina putere de apreciere a temeiniciei împrejurărilor invocate de
titularul dreptului.
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET Efectul repunerii în
termen.
Repunerea în termen are caracter procesual și intervine de drept; iar în cazul în care este
admisă cererea de repunere în termen, prescripția extinctivă este considerată a fi neîmplinită,
cu toate că în realitate termenul de prescripție s-a împlinit. Ca urmare se va trece la judecarea
pe fond a speței.
Potrivit dispozițiilor art.2.552 şi urm. C.civ., împlinirea prescripţiei, adică momentul la care
expiră termenul de prescripţie extinctivă, se stabileşte diferit, astfel:
- pentru termenul de prescripţie stabilit pe ani şi luni, acesta expiră în ziua corespunzătoare din
ultimul an sau ultima lună; dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se socoteşte
împlinit în ultima zi a acestei luni.
- pentru prescripţia stabilită pe zile, nici ziua în care începe prescripţia și nici ultima zi nu intră
în calculul termenului, care este stabilit pe zile pline.
- când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului.
În toate cazurile, dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră
împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează.
∞ *** ∞
69
M.Nicolae, Prescripția extinctivă
110
Întrebări şi teste
3. Între X şi Y s-a încheiat la data de 5 iunie 2020 un contract de închiriere pentru un termen
de 8 luni. Prima chirie trebuia plătită la data de 29 iunie 2020. Chiriaşul Y nu a plătit nici
acea chirie şi nici pe cele datorate pentru lunile ulterioare.
Arătaţi:
a) Termenul de 8 luni este termen de prescripţie extinctivă sau termen extinctiv?
b) Cum se calculează termenul de prescripţie extinctivă în cazul obligaţiilor constând în
prestaţii succesive?
c) Când începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune a lui X?
d) Când se prescrie dreptul lui X de a acţiona în instanţă împotriva chiriaşului rău-platnic?
INCLUDEPICTURE "http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-
png/question-type-drag-drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET Rezolvarea întrebărilor şi testelor
1.b)
2.a)
3. a. – termen extinctiv = stinge raportul de închiriere.
111
3.b. – pentru fiecare obligație care se execută succesiv se stabilește un termen de prescripție
distinct; adică fiecare chirie, care se datorează în fiecare lună, se prescrie extinctiv separat de
celelalte.
3.c. – de la data de 29 iunie 2020 – data scadenței chiriei neplătite.
3.d. – termenul de prescripție extinctivă aferent primei chirii neplătite va fi 29 iunie 2023.
4. Termenul de 30 de zile înlăuntrul căruia trebuie formulată cererea de chemare în judecată și,
în subsidiar, cererea de repunere în termen are o natură strict legală; părțile nu pot nici să
stabilească nici să modifice acest termen.
Test de Autoevaluare:
1. Definiţi prescripţia extinctivă şi arătaţi domeniul de aplicare al acesteia.
2. Precizaţi cine apreciază necesitatea repunerii în termenul de prescripţie extinctivă.
3. Comparatie între efectele suspendării prescriptiei şi cele ale întreruperii prescripției.
4. Regimul juridic al renunțării la prescripția extinctivă.
Bibliografie
Codul Civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), republicat în Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I Nr. 505 din 15 iulie 2011.
112
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –VII-
Introducere
Noţiune şi clasificare
Faptele juridice – licite şi ilicite (răspunderea juridică)
Actul juridic
Proba faptelor juridice și a actelor juridice
Raportul juridic se încheie în mod concret dacă sunt întrunite cumulativ 3 elemente:
norma juridică, subiectele de drept între care se stabileşte raportul juridic şi existenţa unor
împrejurări care să îl genereze (de regulă precizate în ipoteza normei), denumite izvoare ale
raportului juridic.
Analiza izvoarelor raportului juridic implică cercetarea naturii împrejurărilor în care se
stabilește efectiv acest raport între persone.
1. Noţiune
Izvoarele raportului juridic sunt împrejurările de care legea leagă producerea anumitor
efecte juridice (adică naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic).
Potrivit art.1.165 C.civ. obligațiile izvorăsc „din contract, act unilateral, gestiunea de
afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt
act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”.
Prin urmare, legea enumeră principalele surse ale obligațiilor, care necesită o clasificare,
utilizând diverse criterii, pentru a stabili regimul juridic aplicabil fiecărei categorii.
2. Clasificare
în funcție de voința subiectelor de drept în crearea raporturilor juridice concrete distingem
între :
- evenimente = împrejurări care se produc independent de voinţa oamenilor,
(de ex. calamităţile naturale seism, inundaţii etc., sau naşterea / decesul unei persoane fizice,
ori trecerea timpului etc.)
- acţiuni omenești (săvârşite de oameni) = împrejurări care depind de voinţa oamenilor.
În continuare, vom preciza regulile speciale aplicabile: faptului juridic licit (A.I), faptului
juridic ilicit, adică răspunderii civile delictuale, (A.II), actului juridic unilateral (B.III) și
contractului (B.IV).
113
Secţiunea A
Faptele juridice
Faptele juridice, deşi se produc ca urmare a voinţei omului, totuşi acestea nu sunt
săvârşite cu intenţia producerii efectelor juridice .
Subsecţiunea A.I
Faptele juridice LICITE sunt acele fapte juridice prin producerea cărora NU sunt
încălcate dispoziţiile legale în vigoare; surse voluntare non-contractuale și licite de obligații.
În realitate, este posibil ca o persoană să aibă grijă accidental și temporar de treburile altei
persoane sau să plătească o sumă de bani pe care nu o datora, sau fără nicio intenție de
gratificare să sporească averea altuia într-un context pe care nu îl poate determina. Numitorul
comun al împrejurărilor precizate este faptul că persoana în cauză suferă o pagubă ca urmare a
propriilor ei acțiuni, în condițiile în care o altă persoană profită de pe urmă acestei situații
înregistrând o sporire a averii sale.
În ipoteza în care cel care beneficiază de pe urma activității altei persoane nu înțelege să
plătească ce datorează, legea prevede stabilirea unui raport juridic obligațional în cadrul căruia
beneficiarul întregii situații va fi obligat să restituie celeilalte părți tot ceea ce a primit, chiar
fără voia sa.
Prin urmare aceste situații în cadrul cărora anumite persoane profită pe seama altora sunt
considerate de lege izvoare ale raporturilor obligaționale între protagoniști, prevăzute cu scopul
de a reechilibra situația patrimonială a celui care, deși s-a implicat de bună voie și legal,
înregistrează o pierdere.
În categoria faptelor juridice licite intră: (i) gestiunea de afaceri; (ii) plata lucrului
nedatorat; (iii) îmbogăţirea fără justă cauză.
Cele trei categorii de fapte juridice licite se mai numesc și cvasi-contracte, având în
vedere că, pe de-o parte sunt asemănătoare contractelor prin natura lor voluntară, însă pe de
altă parte se deosebesc de aceste acte prin aceea că nu sunt rezultatul unui acord de voințe, nu
au la bază intenția tipică de a produce efecte juridice; ele produc efecte juiridice în virtutea
legii.
Faptele juridice licite se deosebesc și de răspunderea delictuală, întemeiată pe delicte
civile, tocmai prin conformitatea lor cu dispozițiile legii.
i) Gestiunea de afaceri
Este faptul licit unilateral, ce constă într-o operaţiune săvârşită din proprie iniţiativă de o
persoană (denumită gerant) în favoarea sau interesul altei persoane (denumită gerat), fără ca
între cei doi să existe vreo înţelegere anterioară (împuternicire sau orice altă legătură
contractuală).
Gerantul poate să încheie acele acte juridice, sau să săvârşească acele fapte materiale care
au caracter patrimonial.
acte juridice de gerare sunt, în principiu, acte de conservare şi administrare, de ex.:
plata unei datorii a geratului, întreruperea unei prescripţii a creanţei geratului, actul
încheiat cu un terţ pentru efectuarea unor reparaţii etc. Dar pot fi şi acte de dispoziţie,
care prin raportare la întregul patrimoniu al geratului dobândesc caracterul unor acte de
114
conservare sau administrare – de ex. vânzarea unor mărfuri perisabile, supuse
stricăciunii etc.;
fapte materiale, de ex.: descărcarea unor mărfuri, stingerea unui incendiu etc.
Pentru a fi o gestiune de afaceri, faptul licit trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
1. gerantul trebuie să acţioneze din propria sa iniţiativă, fără ştirea geratului (dacă geratul
cunoaşte şi, prin urmare, este de acord cu intervenţia gerantului înseamnă că există un contract
de mandat tacit);
2. gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altei persoane (dacă gerantul
face reparaţii la un bun pe care îl crede al său, nu suntem în prezenţa gestiunii de afaceri);
3. gestiunea (operaţiunea) gerantului să fie utilă geratului, adică să aibă ca finalitate evitarea
pierderii sau diminuării unei valori patrimoniale, sporirea valorii unui bun al acestuia din urmă.
Deşi este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri generează o serie de obligaţii
reciproce în sarcina celor două părţi implicate:
Gerantul are următoarele obligaţii:
- de a continua gestiunea începută până la data la care geratul va fi în măsură şi va avea
mijloacele necesare să se ocupe personal de interesele sale;
- de a desfăşura gestiunea cu diligenţa (grija, priceperea) unui bun proprietar (adică
gerantul trebuie să dea dovadă de toate calităţile unui om prudent şi competent).
Geratul are următoarele obligaţii:
- de a restitui gerantului toate cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut în cursul
gestiunii;
- de a executa toate obligaţiile contractate de gerant în numele său (în numele
geratului), în interesul gestiunii, în măsura în care nu au fost încă executate (cum ar fi plata
preţului unor materiale, plata manoperei, în vederea executării unei reparaţii etc.)
116
Subsecţiunea A.II
70
exonerare (exo + onus, oneris = sarcină) = degrevarea de o sarcină
117
3. Fapta victimei sau a terțului
Potrivit art.1.352 C.civ. fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea în
aceleași condiții ca și cazul fortuit.
Mai mult persoana care, în mod dezinteresat, acordă ajutor altei persoane căreia îi
cauzează un prejudiciu cu această ocazie, nu va trebui să îl repare. De asemenea, victima unui
prejudiciu nu va putea să obțină despăgubiri în condițiile în care prejudiciul suferit a fost
cauzat de un animal, lucru sau edificiu pe care le-a utilizat cu titlu gratuit. În ambele ipoteze
precizate de art.1.354 C.civ. victima va putea fi despăgubită dacă dovedește intenția sau culpa
gravă a celui care este responsabil, potrivit legii.
4. Exercițiul dreptului
Regula: cel care cauzează un prejudiciu prin exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl
repare, potrivit art.1.353 C.civ., prima teză.
Excepția: în cazul în care titularul își exercită dreptul în mod abuziv, cu nerespectarea scopului
pentru care a fost consacrat de lege, acesta nu este exonerat de răspundere. (art.1.353 C.civ.,
teza finală.)
5. Legitima apărare71
Apărarea este legitimă atunci când autorul ei răspunde la „un atac material, direct,
imediat și injust, care îi pune în pericol propria persoană sau a altuia, drepturile acestora sau un
interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.
Art.1.360 C.civ. califică legitima apărare ca o cauză justificativă generală, cu condiția să
nu fie depășite limitele unei asemenea apărări legitime.
6. Starea de necesitate 72
Constituie stare de necesitate situația în care persoana săvârșește o fapta pentru a salva,
de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau
sănătatea sa ori a altei persoane, sau un bun important al său ori al altei persoane, sau un interes
general, cu condiția ca urmările faptei să nu fie vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
Potrivit prevederilor art.1.361 și art.1.362 C.civ., starea de necesitate nu înlătură
răspunderea celui care a creat un prejudiciu acționând în această situație ci doar diminueaza
obligația de reparație prin aplicarea regulilor care guvernează îmbogățirea fără justă cauză.
7. Divulgarea secretului comercial
Divulgarea secretului comercial impusă de împrejurări grave ce privesc sănătatea sau
siguranța publică nu atrage răspunderea pentru prejudiciul creat prin divulgare. (art.1.363
C.civ.)
8. Îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege sau a ordinului superiorului
Desfășurarea unei activități permise de lege sau executarea unei obligații legale ori
îndeplinirea ordinului superiorului nu pot antrena răspunderea delictuală, cu excepția situației
în care se putea stabili caracterul ilicit al faptei săvârșită în aceste condiții. (art.1.364 C.civ.)
71
legitima apărare este definită de art.19, alin.2 C.pen.
72
starea de necesitate este definită de art.20 C.pen.
118
un element intelectiv
= reprezentarea în conștiința omului a semnificației sociale a faptei sale și în prevederea sau cel
puțin în posibilitatea de a prevede urmările faptei pe care o săvârșește în acel moment sau
urmează să o săvârșească.
un element volitiv
= procesul psihic de deliberare şi de luare a deciziei cu privire la conduita pe care o va avea
aceea persoană. Actul de voinţă trebuie să fie conştient şi raţional şi să fie liber, neîngrădit.
Formele vinovăţiei:
intenţia = autorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale şi prevede
consecinţele acesteia.
Intenția poate fi:
- intenţie directă = autorul urmăreşte producerea consecinţelor faptei sale;
- intenţie indirectă = autorul nu urmăreşte producerea consecinţelor faptei sale, însă acceptă
posibilitatea producerii lor.
culpa (greșeala) =constă în neprevederea sau în atitudinea ușuratică a autorului față de
consecințele periculoase ale faptei sale, rezultate pe care autorul le-ar fi putut evita dacă
ar fi fost mai prevăzător sau mai puțin ușuratic.
Culpa poate fi:
- imprudența = autorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele
acesteia, pe care nu le acceptă, sperând, în mod ușuratic, că ele nu se vor produce;
- neglijența = autorul nu își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale și nu prevede
consecințele acesteia, deși trebuia și putea, în circumstanțele date, să le prevadă.
Potrivit art.1.358 C.civ., în aprecierea vinovăției făptuitorul trebuie să fie avute în vedere:
- împrejurările care înlătură vinovăția, exoneratoare de răspundere,
- statutul juridic al făptuitorului – dacă acesta este profesionist sau o persoană fizică sau
juridică obișnuită,
- capacitatea juridică a făptuitorului.
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
119
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET Persoanele lipsite de discernământ nu răspund delictual întrucât
nu au aptitudinea psihică de a înțelege semnificația faptelor lor – nu au capacitate delictuală.
Lipsa discernământului atrage după sine lipsa vinovăției.
Prejudiciul
Prejudiciul este expresia patrimonială de jure a pierderii de facto pe care a înregistrat-o o
persoană și reprezintă cuantificarea patrimonială a acestei pagube suferită de o persoană ca
urmare a săvârșirii cu vinovăție de către altă persoană a unei faptei ilicite, prin care i se aduce
atingere drepturilor sau intereselor sale legitime. (art.1.349 alin.(1) C.civ.).
Rezultă că prejudiciul:
- reprezintă rezultatul negativ suferit de victimă (persoana vătămată), ca urmare a săvârșirii
unei fapte ilicite de o altă persoană (autorul sau făptuitorul), sau ca urmare a acțiunii unui
animal ori ca o consecință a unui lucru. (de ex. distrugerea unei clădiri de un incendiu,
vătămarea unei persoane etc.).
- reprezintă rezultatul încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim aparținând altei
persoane decât cel care a avut o conduită contrară legii.
Clasificarea prejudiciului:
după natura dreptului sau interesului lezat, distingem între:
daune materiale = pierderi totale sau parțiale de valoare aduse bunurilor sau intereselor
economice ale victimei;
daune corporale = atingerea adusă sănătății și/sau integrității fizice a ființei umane, fiind
raportată exclusiv la o victimă - persoană fizică. Daunele corporale pot fi complexe, întrucât
cumulează două feluri de daune, care sunt consecința atingerii aduse a două valori juridice
diferite: una patrimonială (de ex. cheltuielile de spitalizare și recuperare) și alta
extrapatrimonială (de ex. sănătatea).
daunele morale = consecința atingerii drepturilor personalității 73 ori drepturi care definesc
atributele de identificare a persoanei, valori care nu au nici un corespondent patrimonial
În toate cazurile, repararea prejudiciului se realizează prin despăgubiri bănești.
după natura raportului de cauzalitate între delictul civil și prejudiciu, distingem:
daunele directe sunt consecințele negative nemijlocite ale delictului civil, care îl transformă pe
titularul dreptului sau a interesului lezat în victimă directă, dar și în creditor nemijlocit al
creanței-reparație.
daunele prin ricoșeu sunt consecințele prejudiciabile suferite de o altă persoană decât cea care
a suportat direct fapta ilicită (art.1.390 alin.(1) C.civ.)
pierderea unei șanse = imposibilitatea de a valorifica probabilitatea de a câștiga sau de a evita
o pierdere. „Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a
evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după
caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.”(art.1.385
73
Drepturile personalității, reglementate de art.58 C.civ., includ onoarea, reputația, dreptul la propria imagine,
viața particulară, afecțiunea purtată unor persoane definesc ceea ce suntem și ceea ce credem despre noi.
120
alin. (4) C.civ.). Prin șansă se înțelege un eveniment urmărit de victimă care i-ar oferi unele
alternative de acțiune, eventualități dorite de aceasta ori profitabile ei. Împiedicarea victimei de
a valorifica șansa ivită produce consecințe negative considerate a fi daune distincte de paguba
finală, concretizate într-o pierdere suferită efectiv.
Condiții cerute pentru a se putea cere repararea prejudiciului:
- să fie cert = existența prejudiciului este sigură și neîndoielnică, fiind posibil să fie evaluat.
- să nu fie încă reparat (acoperit) = făptuitorul nu și-a îndeplinit obligația de reparație
Repararea prejudiciului se face:
- în natură, de regulă, sau prin echivalent bănesc (daune interese) dacă repararea în natură nu
mai este posibilă.
- integral = adică se acoperă paguba efectiv produsă şi beneficiul nerealizat.
Repararea prejudiciului este guvernată de principiul restitutio in integrum statuat de
art.1.385 alin.(3) C.civ., care stabilește că despăgubirea „trebuie să cuprindă pierderea suferită
de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a
fost lipsit (…).”
Potrivit acestui principiu, cel care a cauzat un prejudiciu victimei este obligat să acopere
atât pierderea efectivă, dauna care reiese din faptul licit (denumită damnum emergens), precum
și câștigul care a încetat, s-a sistat (denumit lucrum cessans). Prin urmare lucrum cessans se
referă la câștigul pe care victima nu l-a putut realiza deoarece a suferit deja o pierdere
patrimonială; el exprimă un interes economic ratat, imposibil de realizat, datorită pierderii
efective produse (damnum emergens). Cele două noțiuni sunt legate, iar câștigul nerealizat nu
poate fi imaginat și nici admis ca reparabil fără o pierdere efectivă; primul este o continuare
(aproape) cauzală a celei de-a doua.
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu
Între faptul ilicit şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate, denumit și nex cauzal în
sensul în care delictul civil constituie cauza iar prejudiciul reprezintă efectul, consecința
săvârșirii acestuia.
Cauza exprimă în acest context legătura necesară dintre o acțiune și urmările sale de fapt și
de drept. Fiind o condiție a răspunderii civile, trebuie dovedită în orice împrejurare în care se
invocă responsabilitatea delictuală a făptuitorului.
În ipoteza daunelor materiale proba nexului cauzal este relativ ușoară, fiind evidentă
cauzalitatea necesară, care leagă tipologic faptele de prejudiciu. În materie de daune morale,
victima trebuie să dovedească doar delictul civil urmând ca prejudiciul să fie prezumat.
Pe de altă parte, dacă nexul cauzal ce caracterizează răspunderea subiectivă este simplu, în
cazul răspunderii obiective, nexul cauzal implică 2 nivele de analiză: unul referitor la situația
de fapt, constând în împrejurările fizice cu efect negativ (câinele mușcă, balconul cade);
celălalt privește situația de drept, reflectată de condițiile prevăzute de lege care trebuie
îndeplinite pentru a forma cauza juridică a răspunderii (anume paza juridică a animalului, a
lucrului).
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
121
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET Faptul ilicit, prejudiciul, raportul cauzal dintre delictul civil și
dauna civilă și, în final, vinovăția cu care făptuitorul încalcă un drept sau un interes legitim al
victimei alcătuiesc împreună condițiile sau elementele constitutive ale răspunderii civile. Toate
aceste elemente sunt legate structural între ele, formând un tot unitar, însă trebuie abordate
distinct în vederea dovedirii lor și implicit a răspunderii delictuale.
Răspunderea civilă -componentă a responsabilității juridice- este mijloc juridic prin care
sunt reparate daunele produse prin săvârșirea unor fapte ilicite. Pe de altă parte, răspunderea
implică un raport obligațional, sau de creanță, în cadrul căruia făptuitorul este debitorul
obligației de reparație, iar victima prejudiciului este creditorul reparației, cel în drept să
ceară ca atingerile aduse intereselor sau drepturilor sale să fie restabilite.
Din acest unghi, creanța-reparație este o obligație civilă, consecință a faptului ilicit și a
legii care impune repararea prejudiciului cauzat, guvernată de regulile generale aplicabile
oricărei creanțe, ce poate fi supusă oricărui mijloc comun de stingere, transformare sau de
transmitere.
Reparația civilă este chiar obiectul raportului de răspundere și se concretizează într-o
prestație de a da, a face sau a nu face, al cărei scop este acoperirea pagubei suferită de victimă
având în vedere principiul restitutio in integrum. Reparația are un conținut exclusiv
patrimonial, grefează patrimoniul celui care a săvârșit delictul civil. În ipoteza despăgubiri
prejudiciului cauzat prin nesocotirea drepturilor extrapatrimoniale, judecătorul va aprecia liber
și cu aproximație daunele-interese prin care să se asigure o compensație a atingerii acestor
drepturi, o atenuare a suferinței victimei, bani care nu sunt o contrapartidă a pierderii
extrapatrimoniale.
Codul civil reglementează cu titlu de drept comun răspunderea civilă, în funcție de natura
normei încălcată, astfel:
- răspunderea delictuală = articolele 1.349-1.395 C. civ.,
- răspunderea contractuală = în principal: art.1.350, art.1.516-1.520, art.1.530-1.537,
art.1.548 din C.civ.
- răspunderea angajată pentru „apărarea drepturilor nepatrimoniale” (art.252-257 C. civ.),
pentru atingerea adusă „valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea
fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică,
artistică, literară sau tehnică” (art.252 C. civ.),
122
Art.1.349 C. civ. - Răspunderea delictuală
1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul
locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor persoane.
2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat
de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege
specială.
Răspunderea civilă delictuală este divizată în lege după mai multe criterii:
Art.1.357 C.civ.
(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este
obligat să îl repare.
(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
Răspunderea subiectivă, sau pentru fapta proprie, mai este numită și răspundere directă –
deoarece cel responsabil este cel care în mod nemijlocit a săvârșit cu vinovăție faptul ilicit,
cauzator de prejudicii.
Răspunderea pentru fapta proprie se bazează pe ideea de echitate, reparația fiind datorată
de făptuitor proporțional cu prejudiciul produs și suportat de victimă.
Prin urmare, răspunderea personală este antrenată în momentul în care sunt întrunite
cumulativ cele 4 condiții constitutive ale acesteia: delictul civil săvârșit cu vinovăție, nexul
cauzal și, în final, prejudiciul, elemente care au fost deja analizate pe larg.
123
Răspunderea pentru fapta altei persoane
Răspunderea indirectă, inclusiv cea pentru fapta altei persoane, are o natură obiectivă
având în vedere că făptuitorul nu este ținut personal să repare prejudiciul pe care l-a generat
prin fapta sa ilicită. Acest tip de răspundere se întemeiază, pe de-o parte pe autoritatea pe care
persoana responsabilă o exercită asupra făptașului, iar pe de altă parte, victima urmărește să își
recupereze paguba pe care a înregistrat-o fără să fie interesată de persoana celui care va repara
efectiv prejudiciul. Sub acest ultim aspect, răspunderea indirectă apare ca o garanție a reparării
daunei, victima putându-se îndrepta împotriva unei persoane care, de regulă, este mai solvabilă
decât făptuitorul delictului civil.
Legea reglementează două cazuri de răspundere pentru fapta altuia, anume răspunderea
ocrotitorului legal al minorului și a reprezentantului interzisului judecătoresc, precum și
răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor.
Regula : „Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este
obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție răspunde de prejudiciul
cauzat altuia de către aceste din urme persoane.(art.1.372, alin.(1) C. civ.)
Excepția: „Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedește că
nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinților sau, după caz, al tutorilor,
dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea
unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul
autorității părintești.” (art.1.372, alin.(3) C. civ.)
- cel care a săvârșit delictul civil este o persoană fizică fie care nu a împlinit 18 ani, fie este
pusă sub interdicție judecătorească.
- persoana responsabilă civilmente este cea care are obligația de supraveghere: părinți sau
tutori, asistenții maternali și profesorii.
- fundamentul răspunderii îl constituie: prezumția că obligația de supraveghere nu a fost
îndeplinită.
Art.1.373 C.civ.:
(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta
săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția,
supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în
interesul său ori al altuia.
(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea
să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură
cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
- fapta ilicită este săvârșită de persoana denumită prepus care aduce la îndeplinire o însărcinare
(o activitate, un ordin) încredințată de o altă persoană denumită comitent. Între comitent și
prepus se stabilește un raport juridic denumit raport de prepușenie. Constituie raport de
prepușenie:
o un raport de muncă (care se încheie în baza unui contract de muncă între angajator-
comitent şi salariat-prepus),
124
o un raport de prestări de servicii (care se încheie în baza unui contract de prestări de
servicii între beneficiar-comitent şi prestator-prepus),
o un raport de antrepriză (care se încheie în baza unui contract de antrepriză între
beneficiar-comitent şi antreprenor-prepus),
o un raport de mandat (care se încheie în baza unui contract de mandat între mandant-
comitent şi mandatar-prepus),
o dar şi raportul ce se stabilește în exercitarea unor profesii, cel născut în baza unui
contract de administrare (management) a unei persoane juridice (de ex. administratorul
unei societăți comerciale),
o situația prepușilor ocazionale etc.;
- fundamentul răspunderii îl constituie: ideea de garanție = comitentul este garantul legal al
intereselor persoanei vătămate, care are posibilitatea concretă de a obține repararea promptă şi
integrală a prejudiciului suferit şi nu este nevoită să suporte consecințele unei eventuale
insolvabilități a prepusului.
Ideea de garanție are 2 temeiuri:
o ideea de risc (garanția obiectivă) = comitentul beneficiază ca urmare a activității
desfășurată de prepus sub autoritatea sa şi trebuie să suporte şi riscurile consecințelor
păgubitoare ale acestei activități;
o prezumția de culpă în alegerea prepusului (garanția subiectivă) = comitentul a angajat să
desfășoare activitatea o persoană care s-a dovedit necorespunzătoare, pentru că a săvârșit
o faptă producătoare de prejudiciu.
- condiții speciale : la data săvârșirii faptei exista raportului de prepuşenie, iar prepusul se afla
în îndeplinirea ordinului comitentului (în desfășurarea activității încredințate de acesta);
- Persoana vătămată prin fapta prejudiciabilă a prepusului are posibilitate de a cere despăgubiri
fie de la comitent, fie de la prepus. De regulă, victima va pretinde despăgubiri de la comitent,
deoarece este mai probabil ca acesta să aibă mijloacele financiare necesare (această acțiune
îndreptată împotriva comitentului este mult mai avantajoasă pentru victimă). După ce
comitentul acoperă prejudiciul suferit de victimă, el se va putea îndrepta împotriva prepusului
său în vederea recuperării sumele avansate persoanei vătămate cu o acțiune în regres.
Art.1.374 C.civ.
(1) Părinții nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerințele răspunderii persoanei
care avea obligația de supraveghere a minorului.
(2) Nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă
săvârșită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care
comitentul este părintele minorului care a săvârșit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta
asupra temeiului răspunderii.
125
exercitată asupra animalului în mod independent) care poate fi proprietarul animalului sau cel
care folosește animalul –cât durează utilizarea acestuia.
- Se răspunde pentru prejudiciile cauzate de animalele care se află în proprietatea persoanei
responsabilă sau de care aceasta se folosește, indiferent dacă aceste animale sunt sub
supraveghere sau au scăpat de sub pază.
Potrivit art.1.377 C.civ., noțiunea de pază juridică se referă la persoana care „are paza
animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui
contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul și supravegherea
asupra animalului sau a lucrului și se servește de acesta în interes propriu.”
- fundamentul răspunderii îl constituie : prezumția că persoana care are în paza sa juridică
animalul nu şi-au îndeplinit în mod corespunzător obligația de supraveghere a animalului, că
există un raport de cauzalitate între neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
obligației de supraveghere şi fapta ilicită săvârșită şi că prejudiciul se datorează culpei acestei
persoane care nu a împiedicat animalul să producă prejudiciul.
- condiţii speciale : la data producerii prejudiciului animalul se afla în paza persoanei de la care
se pretinde despăgubirea;
- efectele răspunderii : persoana care are paza juridică a animalului este ţinut să răspundă
integral faţă de persoana vătămată de prejudiciul cauzat de animal.
126
Prejudiciul trebuie să fie consecința degradării unei construcții, prin căderea totală sau parțială
a elementelor care o alcătuiesc.
- fundamentul răspunderii îl constituie: prezumția absolută de culpă a proprietarului care nu şi-
au îndeplinit în mod corespunzător obligația de întreținere a construcției sau care a acceptat în
proprietate un imobil care are vicii de construcție, că există un raport de cauzalitate lipsa de
întreținere sau viciile de construcție şi prejudiciu, care se datorează culpei acestei persoane care
nu a împiedicat ruinarea edificiului său.
- condiții speciale : ruina edificiului a fost cauzată de lipsa de întreținere sau de un viciu de
construcție;
- efectele răspunderii : proprietarul este ținut să răspundă integral față de persoana vătămată de
prejudiciul cauzat. Proprietarul are o acțiune în regres împotriva vânzătorului, chiriașului,
constructorului sau arhitectului.
127
- prin atingeri aduse unor drepturi nepatrimoniale (art.253 C.civ.),
- prin abuzul de drept (art.15 C.civ.) ori
- prin tulburările anormale de vecinătate (art.630 C.civ.).
128
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –VIII-
Secţiunea B
Actul juridic
1. Definiţie
Actul juridic (denumit în continuare „aj”) reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice (adică de a naşte, de a modifica sau de a stinge un raport
juridic concret).
Noţiunea de „act juridic” este utilizată în 2 accepţiuni:
negotium – însăşi manifestarea de voinţă a părţilor exprimată cu scopul de a produce
efecte juridice;
instrumentum – documentul, înscrisul în care se concretizează, se consemnează
manifestarea de voinţă.
2. Clasificare:
129
ii. după efectele produse:
- aj constitutiv = prin care se crează raporturi juridice noi, drepturi şi obligaţii inexistente
anterior. (de ex. constituirea unui uzufruct, unei ipoteci etc.);
- aj translativ = prin care se transmite un drept dintr-un patrimoniu în altul (de ex. vânzarea-
cumpărarea, schimbul, cesiunea de creanţă);
- aj declarativ = prin care se consolidează, se definitivează drepturi preexistente (de ex.
partajul, tranzacţia).
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
130
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET Această clasificare se va completa cu cea privind contractele,
care sunt o specie de acte juridice, anume acte juridice bilaterale sau plurilaterale
(multilaterale).
Subsecţiunea B.I
ACTUL JURIDIC UNILATERAL
1. Noțiune.
Actului juridic unilateral este manifestarea de voință a autorului său. (art.1.324 C.civ.).
Actul unilateral este supus aceluiaș regim juridic ca cel ce guvernează contractele, care se
aplică în mod corespunzător (conform art.1.325 C.civ.).
2. Trăsături
Din definiția actului unilateral, rezultă următoarele trăsături ale acestuia:
– actul unilateral are un mecanism propriu de formare, distinct de acela al contractului, el
întemeindu-se doar pe manifestarea unilaterală de voință a autorului său;
– actul unilateral exprimă interesul autorului său unic (noțiunea de autor urmând a fi înțeleasă
în sens tehnic, întrucât este posibil ca mai multe persoane care exprimă o voință unică să aibă
calitatea de autor al actului unilateral, nu numărul de persoane care participă la act fiind
determinant, ci numărul voințelor exprimate în act este cel care determină caracterul acestuia
unilateral, bi- sau multilateral);
– actul unilateral presupune intenția autorului său de a produce efecte juridice, respectiv, de a
da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice.
3. Clasificare
distingem între actele unilaterale supuse sau nu comunicării, operațiune indispensabilă
producerii efectelor juridice (specifice actelor unilaterale) urmărite de autorul lor ori
prevăzute expres de lege.
a). Acte unilaterale supuse comunicării
Actul juridic unilateral trebuie să respecte procedura de comunicare atunci când
„constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea
destinatarului este necesară potrivit naturii actului.” (art.1.326 alin.(1) C.civ.).
Sunt supuse comunicării următoarele acte unilaterale:
- rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractului,
- revocarea sau renunțarea la mandat,
- punerea în întârziere,
- oferta de a contracta,
- promisiunea publică de recompensă.
În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că necesitatea comunicării actelor
unilaterale este determinată de finalitatea specifică a acestor acte, anume de a produce efecte
131
juridice față de anumite persoane, ca atare, prin natura lor juridică aceste acte sunt orientate
către destinatar (beneficiar). În anumite cazuri, orientarea spre destinatar a actelor unilaterale
supuse comunicării dobândește un caracter concret, material, prin aceea că actul nu devine
perfect decât prin comunicarea lui destinatarului.
Actele unilaterale supuse comunicării produc efecte din momentul în care comunicarea
este considerată ajunsă la destinatar și chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de act din
motive care nu îi sunt imputabile (art.1.326 alin.(3) C.civ.).
În felul acesta, este consacrat sistemul informării, instituindu-se prezumția (simplă) că
actul unilateral, manifestare de voință adresată unei persoane determinate, se consideră a fi
cunoscut din momentul în care ajunge la destinatar, dacă acesta nu dovedește că a fost în
imposibilitate, fără culpa sa, de a lua cunoștință de act.
În ce privește modalitatea comunicării actelor unilaterale, dispozițiile art.1.326 alin. (2)
C.civ. stabilesc faptul că, această comunicare „se poate face în orice comunicare adecvată,
după împrejurări”.74
Lipsa comunicării în cazul acestei categorii de acte unilaterale este sancționată cu
nulitatea absolută pentru lipsa unui element constitutiv al actului unilateral.
i. Promisiunea unilaterală
Reglementată prin dispozițiile art.1.327 C.civ., promisiunea unilaterală este înțeleasă ca
actul juridic făcut cu intenția de a se obliga independent de acceptare, care îl leagă numai pe
autor (alin.(1)), în condițiile în care destinatarul actului poate refuza dreptul astfel născut (alin.
(2)).
Deși în principiu revocabilă, pentru a nu se ajunge la situații de revocare intempestivă a
promisiunii și a se crea astfel prejudicii destinatarului care poate intenționa să o accepte, în
alin.(3) al art.1.327 C.civ., s-a prevăzut ca atunci când autorul actului nu a stipulat expres un
termen, promisiunea să fie considerată făcută pentru o anumită durată „potrivit cu natura
obligației și cu împrejurările în care a fost asumată”.
O asemenea obligație, de a menține promisiunea pentru un anumit interval de timp,
instituie o limitare a exercițiului dreptului de a revoca oferta (recunoscut autorului actului
74
De regulă, legea este cea care prevede în ce formă trebuie făcută comunicarea (de ex., în art.1.079 din C. civ. se
stipula că punerea în întârziere se poate face fie printr-o notificare, prin intermediul executorilor judecătorești, fie
prin cererea de chemare în judecată). În absența unei dispoziții exprese a legii, trebuie ținut seama de împrejurări,
în funcție de care să se determine, raportat la elementele de fapt concrete, dacă a avut sau nu loc, o comunicare
adecvată, aptă să producă efectele specifice acestui act unilateral.
132
unilateral), fiind menită să asigure evitarea abuzului de drept care s-ar deduce dintr-o revocare
intempestivă.
75
În doctrină, s-a arătat că promisiunea publică de recompensă este un act unilateral subiectiv, supus comunicării
(se adresează publicului, deci unei persoane nedeterminate, cu titlu oneros și comutativ. Promitentul nu este
animat de intenția de a face o liberalitate, ci este interesat ca o persoană să îndeplinească o anumită prestație și să
obțină un rezultat concret, recompense fiind numai „prețul” fixat de promitent pentru această activitate.
133
Subsecţiunea B.II
CONTRACTUL
I. Noțiune
Contractul este acordul de voințe între două sau mai multe persoane cu intenția de a
constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic. (art.1.166 Cod civil)
II. Clasificare
135
= conţinutul (clauzele) este prestabilit fie prin lege, fie prin voinţa anterioară a părţilor sau
numai a uneia dintre părţi.
Poate fi:
contract de adeziune = clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de
una din părți, cealaltă parte nu are posibilitatea să le analizeze, ci numai facultatea
fie să le accepte ca atare (adică să adere), fie să nu contracteze (art. 1175 Cod
civil). Denumit și contract tip, conținutul lui se conformează unui tipar sau
formular stabilit anterior prin voinţa părţilor sau a legiuitorului. (de ex. contractul
de transport cu metroul, contractele de furnizare a utilităților -apă, electricitate,
gaz-, contractele de telefonie, contractele ce privesc vizionarea de spectacole
publice, contractele dintre comercianți și consumatori etc.)
contractul impus (forțat) = condițiile încheierii lui sunt impuse de lege, de
autoritățile publice sau organisme profesioanale. Caracteristica acestui tip de
contracte este că părțile nu au nicio opțiune, în privința încheierii sau neîncheierii
lor. (ex. contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru proprietarii
de autovehicule, sau contractul de asigurare obligatorie de locuințe).
contractul deschis = cuprinde o clauză prin care se prevede că pot adera ulterior
şi alte părţi la contract, cu condiţia acceptării integrale a clauzelor deja stabilite.
contract negociat
= conținutul lui se stabileşte în procesul negocierii dintre părți, care decid cu privire la clauzele
acestuia, fără a li se impune nimic din exterior; aceasta categorie reprezintă regula.
Pentru a fi valabil, contractul trebuie să fie încheiat cu respectarea unor condiții de fond și
de formă expres prevăzute de lege sub sancțiunea nulității.
Distingem între
i. condiții de fond sau intrinseci contractului
= care se referă la voința reală a părților,
ii. condiții referitoare la forma contractului,
- care se referă la modul de exteriorizare, de manifestare a voinței părților.
136
2. consimțământul valabil exprimat;
3. un obiect determinat, valabil și licit;
4. o cauză valabilă a contract;
5. o formă prevăzute de lege.
138
iii. Violența constă în insuflarea unei temeri, fără drept, uneia din părți de către cealaltă parte
sau de un terț pentru a determina să încheie un contract. (art.1.216 C.civ.)
De reținut, că în lipsa acestei amenințări, victima violenței nu și-ar fi dat consimțământul
la încheierea contractului.
Violența este viciu de consimțământ și atrage anularea contractului nu numai când este
îndreptată împotriva părții contractului, ci și împotriva unei persoane apropiate ei, precum
soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții.
Violența poate privi: viața, onoarea sau bunurile persoanei, acestea fiind expuse sub
imperiul amenințării unui pericol grav și iminent.
În toate cazurile, existența violenței se apreciază în funcție de vârsta, starea socială,
sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă
împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului.
iv. Leziunea apare în cazul în care una din părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stabilește în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestații. (art.1.221 C.civ.).
Existența leziunii se apreciază în funcție de natura și scopul contractului.
Din această definiție rezultă cele două elemente ale leziunii, ca viciu de consimțământ:
- disproporția între prestațiile părților (elementul material, obiectiv);
- profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori lipsa de cunoștințe a celeilalte părți
(elementul subiectiv)
INCLUDEPICTURE "http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?
server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://desmond.imageshack.us/Himg7/scaled.php?server=7&filename=rakuo.jpg&res=gal" \*
MERGEFORMATINET Nu pot fi afectate de leziune contractele aleatorii, tranzacția,
precum și alte contracte anume prevăzute de lege.
139
= constă în prestația (acțiunea sau inacțiunea) pe care trebuie s-o execute debitorul.
În ipoteza în care contractul se referă la unul sau mai multe bunuri, acestea formează obiectul
derivat al contractului și trebuie să îndeplinească cumultativ anumite condiții (art.1.228 C.civ.):
- să existe în momentul în momentul încheierii contractului sau să existe certitudinea că
vor exista în viitor (așa-numitele bunuri viitoare);
- să fie în circuitul civil, (adică să poată fi transmis de la o persoană la alta);
- să fie posibil;
- să fie determinat sau determinabil (prin descrierea bunului, precizarea sumei de bani, cu
titlul de preț etc.).
În cazul unui contract între profesioniști în care nu se stabilește prețul și nici nu se indică
o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părțile au avut în vedere prețul practicat în
mod obișnui în domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile
sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil (art.1.233 C.civ.); sau un preț determinat
prin raportare la un factor de referință. (art.1.234 C.civ.).
140
C.civ.). Voința de a încheia contractul se poate exterioriza fie verbal, fie în scris. Voința se
poate manifesta și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor
stabilite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției părților de a încheia
contractul.
Excepții:
Legea impune anumite condiții de formă pentru exteriorizarea voinței părților de a
încheia un anumit contract, în lipsa cărora contractul nu își produce efectele juridice (art.1.240
C. civ.) astfel:
i. forma cerută ad validitatem = necesară pentru încheierea valabilă a contractului,
ii. forma cerută ad probationem = necesară pentru dovedirea contractului,
iii. forma cerută ad opposabilitatem = necesară pentru pentru opozabilitate față de terți a
contractului.
Încheierea contractului se realizează prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea
fără rezerve a unei oferte de a contracta. (art.1.182 C.civ.)
Negocierea presupune ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale
contractului, prin lansarea și acceptarea ofertei.
i. Oferta de a contracta
Oferta de a contracta este o propunere făcută de ofertant în vederea încheierii unui
contract. Oferta este un act juridic unilateral, fiind rezultatul unei singure voințe, a
ofertantului=adică a persoanei care are inițiativa încheierii contractului.
Pentru ca oferta să producă efecte, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- să cuprindă o propunere de încheiere a unui contract;
- trebuie să fie fermă și neechivocă, adică să exprime intenția ofertantului de a se obliga în
cazul acceptării ei de către destinatar (spre exemplu, o marfă expusă în vitrină fără preț, nu
valorează ofertă în scop de vânzare, ci reprezintă o reclamă a mărfii respective);
- trebuie să fie precisă și completă, adică să conțină suficiente elemente pentru formarea
contractului;
- să fie adresată unui destinatar determinat sau nedeterminat.
Oferta poate fi cu termen dar și fără termen de accepatare.
ii. Acceptarea ofertei
76
A se vedea, Legea nr.365/2002 cu privire la comerțul electronic, republicată în anul 2006, și Legea nr. 455/2001
privind semnătura electronică.
142
Acceptarea ofertei reprezintă consimțământul destinatarului ofertei de a încheia
contractul.
Pentru a produce efecte, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
1. să fie concordantă cu oferta;
Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când:
- cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
- nu respectă forma cerută anume de ofertant;
- ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă;
Răspunsul destinatarului care nu concordă cu oferta este considerat contra-ofertă.
2. să fie neîndoielnică;
Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic
acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată.
3. să ajungă în termen la ofertant;
Acceptarea trebuie să intervină în termenul stabilit de ofertant sau, dacă oferta a fost
făcută fără termen, înainte de a deveni caducă sau înainte de revocare. Codul civil permite, prin
excepție, și acceptarea tardivă, care produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de
îndată pe acceptant despre încheierea contractului.
4. trebuie să fie comunicată ofertantului;
Oferta, acceptarea, precum și revocarea acestora produc efecte numai din momentul în
care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ele din motive care nu îi sunt
imputabile. Comunicarea trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite
de ofertant, dacă din lege, din acordul părților, din practicile stabilite între acestea sau din alte
împrejurări nu rezultă contrariul.
Atât oferta cât și acceptarea pot fi retrase dacă retragerea ajunge la destinatar anterior sau
concomitent cu oferta sau după caz, cu acceptarea.
77
A se vedea, O.G. nr.130/2000, privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la
distanță. Ordonanţa transpune prevederile Directivei 97/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20
mai 1997 privind protecţia consumatorilor în cadrul contractelor la distanţă.
143
Contractul la distanță este contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat între
un profesionist cu activitate economică (comerciant) și un consumator, în cadrul unui sistem de
vânzare organizat de profesionist, care utilizează în mod exclusiv, înainte și la executarea
acestui contract una sau mai multe tehnici de comunicare la distanță.78
Profesionistul cu activitate economică, înainte de încheierea contractului la distanță,
lansează oferta, și trebuie să îl informeze pe consumator (destinatarul ofertei) în timp util,
corect și complet despre conținutul acesteia.
Oferta trebuie să cuprindă:
a) identitatea profesionistului (comerciantului) şi, în cazul contractelor care prevăd plata
anticipată, adresa şi modalităţile de contactare a acestuia, telefon/fax, e-mail şi codul unic de
înregistrare;
b) caracteristicile esenţiale ale produsului sau serviciului;
c) preţul bunurilor sau tarifele serviciilor, cu toate taxele incluse;
d) cheltuielile de livrare, dacă este cazul;
e) modalităţile de plată, de livrare sau de prestare;
f) dreptul de denunţare unilaterală a contractului, cu excepţia cazurilor prevăzute în prezenta
ordonanţă;
g) costul utilizării tehnicii de comunicare la distanţă, în cazul în care acesta este calculat altfel
decât conform tarifului de bază;
h) perioada de valabilitate a ofertei sau a preţului;
i) durata minimă a contractului, în cazul contractelor care prevăd furnizarea curentă sau
periodică a unui produs sau serviciu;
j) termenul limită de executare a obligaţiilor rezultând din contract.
Contractul se consideră încheiat, în momentul primirii mesajului de confirmare de către
consumator, referitor la comanda sa.
Locul încheierii contractului este locul unde se află profesionistul care a făcut oferta.
78
Sunt considerate tehnici de comunicare la distanţă: a) imprimat neadresat; b) imprimat adresat; c) scrisoare
tipizată; d) publicitate tipărită pe bon de comandă; e) catalog; f) telefon cu intervenţie umană; g) telefon fără
intervenţie umană (automat de apel, audiotext); h) radio; i) videofon; j) videotext; k) poştă electronică (e-mail); l)
telecopiator (fax); m) televiziune (teleshoping).
79
Republicată în M.Of. nr. 959 din 29 noiembrie 2006.
144
- Regula: contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta
a ajuns la cunoștința ofertantului; locul încheierii contractului este locul unde se află ofertantul.
- Excepție: contractul care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare
imediată, se consideră încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea;
locul încheierii contractului este locul unde se află destinatarul ofertei (acceptantul).
În situația în care ofertantul a cerut însă ca în prealabil să i se comunice acceptarea,
contractul va fi considerat încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a
ajuns la cunoştinţa sa.
În cazul în care ofertantul sau acceptantul ofertei transmisă prin mijloace electronice este
un furnizor de servicii, acesta are obligația de a confirma primirea ofertei sau, după caz a
acceptării acesteia, în unul din următoarele moduri:
a) trimiterea unei dovezi de primire prin e-mail (poșta electronică) sau printr-un alt mijloc de
comunicare individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, fără întârziere;
b) confirmarea primirii ofertei printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimiterea
acesteia, de îndată ce oferta a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiţia ca această
confirmare să poată fi stocată şi reprodusă de destinatarul serviciilor.
Furnizor de servicii este orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziție unui
număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societății informaționale.
Serviciu al societății informaționale este orice serviciu care se efectuează utilizându-se
mijloace electronice și prezintă următoarele caracteristici:
a) este efectuat în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obișnuit de
către destinatar;
b) nu este necesar ca ofertantul și destinatarul să fie fizic prezenți simultan în același loc;
c) este efectuat prin transmiterea informației la cererea individuală a destinatarului.
Oferta sau acceptarea ofertei, precum și confirmarea primirii ofertei sau acceptării
ofertei, se consideră primite atunci când părțile cărora le sunt adresate pot să le acceseze.
De asemenea, relevant în cazul determinării momentului încheierii unui contract este
marcarea temporală a documentelor şi atestarea locului unde s-au încheiat acestea din partea
furnizorului de servicii de marcare temporală sau de către notarul public prin acelaşi precedeu
tehnic.
Marcarea temporală este reglementată de Legea nr.451/2004 privind marca temporală 80
care stabileşte regimul juridic al acesteia şi condiţiile de furnizare a serviciilor de marcare
temporală.
Marca temporală este o colecţie de date în formă electronică, ataşată în mod unic unui
document electronic şi care certifică faptul că anumite date în formă electronică au fost
prezentate la un moment de timp furnizorului de servicii de marcare temporală.
Furnizorul de servicii de marcare temporală trebuie să păstreze un registru electronic
operativ de evidenţă cuprinzând momentul în care au fost emise mărcile temporale. Întrucât
marcarea temporală este folosită pentru darea de dată certă, cu toate că legea nu prevede
expres, se apreciază ca fiind posibil ca notarul public să efectueze şi operaţiunea de marcare.
V. Modalitățile contractului
Modalitățile contractului sunt acele evenimente viitoare care afectează fie exigibilitatea
obligațiilor ce rezultă din contract, fie efectele contractului.
Sunt considerate modalități ale contractului: termenul, condiția, sarcina.
80
Publicată M.Of.nr.177 din 07 martie 2008.
145
Termenul este un eveniment viitor și cert, de care depinde executarea contractului;
este o dată (o zi din viitor), care este stabilită în prezent.
Contractul poate fi afectat de:
- un termen suspensiv = prin care se suspendă executarea contractului până la împlinirea lui
(ex. în temeiul contractului de închiriere, plata chiriei este suspendată până la scadență),
- un termen extinctiv = stabilește durata contractului, la împlinirea lui efectele contractului
încetează. (ex. închirierea unui apartament pe o perioadă de 1 an, încheiat la 1.10.2020 își va
produce efectele până la data de 1.10.2021, dată când contractul încetează să mai existe.).
Condiția este acel eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde eficacitatea
sau existența contractului.
Condiția este o situație de fapt care poate sau nu să survină, dar care este avută în vedere
de părți la momentul încheierii contractului.
Contractul poate fi afectat de:
- o condiție suspensivă = suspendă nașterea efectelor contractului până la realizarea condiției,
deși contractul există, fiind valabil încheiat.
(ex. îți închiriez apartamentul dacă obții postul la minister)
- o condiție rezolutorie = realizarea condiției determină desființarea contractului; până la
împlinirea condiției contractul își produce efectele, pentru ca la momentul îndeplinirii acestei
condiții contractul se va desființat cu efect retroactiv, (ca și când nu a existat niciodată).
(ex. dacă nu obții creditul, apartamentul îmi revine mie.)
Sarcina este o obligație de a da, de a face sau de a nu face ceva impusă gratificatului de
cel care se obligă în temeiul contractului cu titlu gratuit.
(de ex. îți dau 10.000 de euro dar tu trebuie să îți finalizezi studiile universitare.)
Neexecutarea sarcinii poate determina revocarea donației.
Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut în cuprinsul
lui, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau
echitatea le dau contractului, după natura lui.
Prin urmare, clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt stipulate în
mod expres.
Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.
Clauzele standard sunt prevederile (stipulațiile) stabilite în prealabil de una dintre părți pentru
a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu
cealaltă parte.
Atunci când ambele părți folosesc clauze standard și nu ajung la o înțelegere cu privire la
acestea, contractul se încheie totuși pe baza clauzelor convenite și a clauzelor standard care
sunt comune în substanța lor, cu excepția cazului în care una dintre părți notifică celeilalte
părți, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior și de îndată, că nu
intenționează să fie ținută de un astfel de contract.
Clauze neuzuale sunt clauzele standard care
prevăd în folosul celui care le propune:
- limitarea răspunderii,
- dreptul de a denunța unilateral contractul,
146
- dreptul de a suspenda executarea obligațiilor;
prevăd în detrimentul celeilalte părți:
- decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului,
- limitarea dreptului de a opune excepții,
- restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane,
- reînnoirea tacită a contractului,
- legea aplicabilă,
- clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența
instanțelor judecătorești.
Clauzele neuzuale produc efecte numai dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de
cealaltă parte.
147
- impreviziunea (denumită hardship = dificultate) – este situația în care contractul urmează să
fie revizuit ca urmare a schimbării împrejurărilor în care se execută și care determină ca
obligațiile uneia dintre părți să devină extrem de împovorătoare;
- închirierea încetează dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit
destinației lui ;
- încetarea mandatului din cauza morții, incapacității sau falimentului uneia dintre părți
(mandantul ori mandatarul);
3. Principiul relativității – res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest
(ceea ce înseamnă: lucrurile convenite între unii, nici nu prejudiciază și nici nu profită altora);
(art.1.280 C.civ.)
Regula:
Contractul își produce efectele, deci este izvor de drepturi și obligații, numai pentru
părțile care au participat la încheierea acestuia.
Prin raportare la un anumit contract, o persoană fizică sau juridică poate avea calitatea de parte,
de terț sau de având-cauză.
Parte într-un contract este persoana fizică sau juridică care încheie contractul,
dobândind drepturi și obligații. Noțiunea de parte desemnează și autorul actului
unilateral.
Terții sunt persoanele străine de contract, care nu au participat la încheierea contractului
și nici nu beneficiază de efectele juridice ale acestuia.
Avânzii-cauză (habentus causam) reprezintă acea categorie de persoane cu caracter
intermediar, situându-se ca poziție între părți și terți. Sunt asimilați cu părțile pentru că,
asupra lor se produc efectele contractului, datorită relației juridice cu acestea, și sunt
asimilați terților pentru că nu participă la încheierea contractului.
148
Din categoria avânzilor-cauză fac parte:
i. Succesorii universali = sunt persoanele fizice sau juridice care dobândesc întregul patrimoniu
(nefracționat) al unei persoane, adică o universalitate juridică, anume:
- moștenitorul unic al unei persoane fizice (dobândește un patrimoniu în virtutea legii, potrivit
filiației - legăturii părinte - fiu/fiică);
- legatarul universal unic (dobândește un patrimoniu în baza unui testament lăsat de o persoană
fizică, numită testator);
- persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu ca efect al reorganizării, prin absorbție sau
contopire.
ii. Succesorii cu titlu universal = sunt persoanele fizice sau juridice care dobândesc o fracțiune
dintr-un patrimoniu, anume:
- doi sau mai mulți moștenitori legali, care dobândesc fiecare o fracțiune din patrimoniul
defunctului;
- persoanele juridice dobânditoare ale unor fracțiuni de patrimoniu ca efect al reorganizării,
prin divizare totală sau parțială.
iii. Succesorii cu titlu particular = sunt acele persoane fizice sau juridice care dobândesc un
anumit drept, privit individual, iar nu ca element al unui patrimoniu, (persoana care primește
prin testament un bun).
iv. Creditorii chirografari = sunt acei creditori care nu au o garanție reală pentru creanța lor
(gaj, ipotecă sau privilegiu) ci au doar un drept de gaj general asupra activului patrimoniului
debitorilor lor, adică toate bunurile mobile și imobile, prezente și viitoare ale acestor debitori.
Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză ai debitorului lor deoarece suportă influența
actelor juridice încheiate de debitor cu alte persoane prin care activul patrimonial (gajul
general) se mărește sau se micșorează. Creditorul chirografar este obligat să respecte actele
încheiate de debitor, acestea fiindu-i opozabile.
Excepții : ipotezele în care efectele contractului se produc și asupra altor persoane decât
părțile contractului în baza manifestării de voință a acestora din urmă, cum ar fi:
a. situația avânzilor-cauză.
b. Promisiunea faptei altuia este contractul prin care o parte de numită promitent (sau debitorul
promisiunii) se obligă față de altă parte, creditorul promisiunii, să determine pe o a treia
persoană - terț - să încheie un anumit act juridic sau să ratifice un act juridic.
c. Simulația este operațiunea juridică în care, printr-un act aparent, public, dar mincinos,
nereal, se creează o altă situație juridică decât cea stabilită printr-un act ascuns, secret, dar
adevărat. (un contract de vânzare care ascunde o donație)
d. Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană numită reprezentant,
încheie un act juridic în numele și pe seama altei persoane, numită reprezentat, astfel încât
efectele actului juridic astfel încheiat se produc direct față de persoana reprezentată.
e. Stipulația pentru altul - este contractul prin care o persoană, numită stipulant, convine cu o
altă persoană, denumită promitent, ca acesta din urmă să efectueze o prestație în favoarea unei
terțe persoane, denumită terț beneficiar, care nu a participat la încheierea actului, nici direct
nici prin reprezentare. De ex. prin contractul de asigurare, asiguratul (stipulant) se obligă să
plătească o primă asigurătorului (promitent), iar acesta se obligă ca, la producerea riscului
asigurat, să plătească terțului, beneficiarul asigurării, îndemnizația de asigurare.
149
- expirarea termenului,
- îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției,
- imposibilitatea fortuită de executare,
- denunțarea unilaterală,
- neexecutarea contractelor sinalagmatice: excepția de neexecutare a contractului,
rezoluțiunea/rezilierea contractului,
- din orice cauze prevăzute de lege.
La încetarea contractului părțile sunt liberate de obligațiile asumate în temeiul său.
Totuși, ele pot fi obligate să repare prejudiciul cauzat și, după caz, să restituie, în natură sau
prin echivalent, prestațiile primite în urma încheierii contractului.
Executarea contractului (art.1.555 C.civ.)
- părțile sunt ținute să execute simultan obligațiile care rezultă din contract,
- dacă executarea obligației unei părți necesită o perioadă de timp, aceasta va executa prima
contractul.
Excepția de neexecutare (art.1.556 C.civ.)
În cazul în care o parte nu își va executa obligațiile cealaltă parte poate să refuze executarea
propriilor obligații, afară de cazul în care:
- este obligată să-și execute obligațiile mai întâi,
- obligațiile neexecutate sunt de mică însemnătate, ceea determină ca refuzul să fie contrar
bunei-credințe.
Denunțarea unilaterală a contractului (art.1.276 alin.(1) și (2) C.civ.)
Contractul cu executare dintr-o dată poate fi denunțat unilateral înainte de începerea
executării lui, de partea care are acest drept, prevăzut expres în contract,
Contractul cu executare succesivă sau continuă poate fi denunțat unilateral după începerea
executării contractului numai cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz și produce efecte
doar pentru viitor.
Contractul pe durata nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți cu
respectarea unui termen rezonabil de preaviz.
Imposibilitatea fortuită de executare (art.1.634 C.civ.)
Partea care se află în imposibilitate de a-și executa obligațiile ce rezultă din contract trebuie
să notifice celeilalte părți evenimentul care provoacă această situație într-un termen rezonabil.
Rezoluțiunea / rezilierea contractului (art.1.549 -1.554 C.civ.)
Rezoluțiune = desființarea contractului sinalagmatic cu executare dintr-o dată, la cererea unei
părți în cazul în care cealaltă parte (debitorul) nu și-a executat obligațiile asumate prin acel
contract. Produce efecte pentru trecut (contractul se consideră că nu a fost niciodată încheiat)
Rezilierea = desființarea contractului sinalagmatic cu executare succesivă, la cererea unei părți
în cazul în care cealaltă parte (debitorul) nu și-a executat obligațiile asumate prin acel contract.
Produce efecte numai pentru viitor.
PACTUL COMISORIU = rezoluțiunea/rezilierea DE DREPT a contractului
(art.1.553 C.civ.)
- produce efecte doar dacă prevede în mod expres obligațiile a căror neexecutare atrage
rezoluțiunea/rezilierea de drept a contractului;
- este subordonată punerii în întârziere a părții care nu și-a executat obligația, cu excepția
cazului în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării;
- punerea în întârziere produce efecte doar când indică în mod expres condițiile în care pactul
comisoriu operează.
Rezoluțiunea / rezilierea unilaterală intervine:
- atunci când părțile au convenit astfel;
- când partea care nu și-a executat obligațiile se află de drept în întârziere;
150
- când partea nu și-a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere.
Declarația de rezoluțiune/reziliere trebuie să respecte următoare cerințe:
- să fie notificată părții care nu și-a executat obligațiile înlăuntrul termenului de prescripție
prevăzut de lege;
- să fie înscrisă în registrele publice pentru a se asigura opozabilitatea față de terți;
- este irevocabilă de la data comunicării părții debitoare sau, după caz, de la data expirării
termenului stabilit prin punerea în întârziere.
151
Nulitatea actului juridic civil
1. Noţiune
Art.1.246 alin. (1) C.civ. dispune că „orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute
de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă
sancţiune”.
Nulitatea poate fi definită ca sancţiunea care lipseşte actul juridic de efectele sale
juridice; intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu sunt respectate
dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic.
Din această definiţie pot fi desprinse trăsăturile caracteristice nulităţii, anume:
nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil;
priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice;
intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile de
validitate ale actului juridic (indiferent dacă sunt condiţii de fond sau condiţii de
formă);
constă în lipsirea actului juridic de efectele sale juridice
2. Funcţiile nulităţii
Nulitatea, mijlocul juridic prin care se restabileşte legalitatea încălcată la încheierea
actului juridic, îndeplineşte două funcții: o funcţie preventivă şi o funcţie sancţionatorie.
i. Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor de
drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condiţiilor sale de valabilitate,
în sensul că, ştiind că un asemenea act va fi lipsit de efecte, persoanele sunt descurajate şi
îndemnate să respecte legea civilă.
ii. Funcţia sanctionatorie constă în înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice edictate
pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.
a) Nulitatea şi caducitatea
Caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil
valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi
care este independentă de voinţa autorului actului juridic.
De ex. oferta devine caducă:81
- dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, într-un termen
rezonabil;
- dacă destinatarul o refuză;
- în cazul decesului sau incapacităţii ofertantului, în măsura în care natura afacerii sau
împrejurările impun caducitatea etc.
Spre deosebire de nulitate, caducitatea se caracterizează prin următoarele trăsături:
- presupune un act juridic valabil încheiat;
- produce efecte numai pentru viitor (deoarece pentru trecut actul juridic respectiv nu şi-a
produs niciun efect);
- presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic;
- împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină de voinţa autorului actului
juridic.
81
art.1.195 C.civ.,
152
b.Nulitatea şi inopozabilitatea
Inopozabilitatea este sancţiunea care intervine în cazul nesocotirii unor cerinţe de
publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice.
Tot despre inopozabilitate se vorbeşte şi în cazul încheierii unui act juridic prin procedeul
reprezentării, însă cu lipsa sau depăşirea puterii de a reprezenta, în cazul încheierii de acte
juridice cu privire la bunul proprietate comună fără respectarea anumitor reguli privind acordul
coproprietarilor, precum şi în cazul acţiunii revocatorii (pauliene).
Principalele deosebiri dintre nulitate şi inopozabilitate sunt următoarele:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în vreme ce inopozabilitatea presupune un act
juridic încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate;
- în caz de nulitate, efectele privesc atât părţile actului juridic, cât şi terţii, însă, în caz de
inopozabilitate, efectele actului juridic se produc faţă de părţi, dar drepturile şi obligaţiile
născute din actul respectiv nu pot fi opuse terţilor;
- cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, pe când inopozabilitatea
presupune, de regulă, neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii actului juridic;
- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce inopozabilitatea poate fi
înlăturată, în materie de reprezentare, prin ratificare.
c. Nulitatea şi reducţiunea
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu
nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru
restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi
comutativ. În consecinţă, deosebim, pe de o parte, reducţiunea liberalităţilor excesive, adică a
legatelor şi donaţiilor făcute de cel care lasă moştenirea (de cuius) şi care încalcă rezerva
succesorală, iar, pe de altă parte, reducţiunea unei prestaţii pentru leziune sau pentru un alt
viciu de consimţământ, precum şi în cazul impreviziunii.
Principalele deosebiri dintre nulitate şi reducţiune vizează următoarele aspecte:
- nulitatea este aplicabilă tuturor actelor juridice, pe când reducţiunea se aplică fie liberalităţilor
excesive, fie contractelor cu titlu oneros şi comutative;
- nulitatea implică un act nevalabil încheiat, deci cauza nulităţii constă în nerespectarea unei
dispoziţii legale referitoare la încheierea valabilă a actului juridic, pe când, în cazul reducţiunii
liberalităţilor excesive şi al aplicării teoriei impreviziunii, actele juridice au fost făcute în mod
valabil, dar, ulterior, intervine ineficacitatea totală sau parţială, din cauza încălcării rezervei
succesorale sau din cauza apariţiei unor împrejurări, neavute în vedere de părţi în momentul
încheierii actului juridic, care duc la ruperea echilibrului contractual.
5. Cauzele de nulitate
După cum rezultă din chiar definiţia nulităţii actului juridic civil, această sancţiune de
drept civil are drept cauză generică nerespectarea la încheierea 82 actului juridic a tuturor
dispoziţiilor legale care reglementează condiţiile sale de valabilitate.
Sunt cauze de nulitate a actului juridic civil următoarele:
- încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea civilă;
- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
82
Orice cauză de nulitate trebuie să fie contemporană momentului încheierii actului juridic, ameninţarea
exercitată în faza executării contractului nefiind de natură să afecteze valabilitatea acestuia (I.C.C.J., s. corn., dec.
nr. 2515/2004, www.scj.ro).
154
- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil;
- nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem;
- nesocotirea limitelor principiului libertăţii actelor juridice;
- nerespectarea altor condiţii, speciale, cerute pentru încheierea valabilă a anumitor acte
juridice.
Trebuie reţinut că toate cauzele de nulitate sunt legale; în acest sens, art.1.246 alin.(4)
C.civ. stipulează expres că prin acordul părţilor nu pot fi instituite şi nici suprimate cauze de
nulitate, orice convenţie sau clauză contrară fiind considerată nescrisă.
155
De asemenea, art.1.252 C.civ. stabileşte o prezumţie de nulitate relativă, în sensul că,
dacă nu rezultă neîndoielnic din dispoziţia legală care instituie o condiţie de validitate că
interesul ocrotit este unul general, atunci nerespectarea acesteia atrage nulitatea relativă.
Următoarele cauze atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:
- nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei, însă numai atunci când:
actul juridic de administrare sau de dispoziţie s-a încheiat de persoana lipsită de capacitate de
exerciţiu, actul juridic de administrare s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este
lezionar pentru minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, actul juridic de dispoziţie s-a
încheiat fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal sau a instanţei de tutelă (în toate
aceste situaţii, este vorba despre încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă
de exerciţiu a persoanei fizice);
- actul juridic s-a încheiat pentru persoana juridică de persoane fizice incapabile, incompatibile
sau, după caz, numite în organele de administrare şi de control ale persoanei juridice cu
încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare şi produce o vătămare persoanei juridice respective
(art.211 alin.(1) C.civ.);
- actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă, instituită
pentru protecţia unor interese individuale;
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil (art.1.205 alin.(1) C.civ.);
- viciile de consimţământ;
- lipsa cauzei (art.1.238 alin.(1) C.civ.).
156
nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată (sau de
succesorii în drepturi ai acesteia). (art.1.248 alin. (4) C.civ.)
Având menirea de a ocroti anumite interese individuale (particulare), este firesc ca persoana
interesată să poată renunţa în mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă, dacă
apreciază că acest fapt este conform intereselor sale. Renunţarea la un asemenea drept are ca
efect acoperirea nulităţii relative (deci consolidarea actului juridic anulabil) şi se realizează
prin confirmare.
Confirmarea este acel act juridic unilateral prin care se renunţă la dreptul de a invoca
nulitatea relativă. Confirmarea poate să fie expresă sau tacită.
Pentru a fi valabil, actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să provină de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă şi să fie făcut în deplină cunoştinţă
de cauză, adică numai cunoscând cauza de nulitate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea
acesteia (art.1.263 alin.(2) C.civ.);
- să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul acţiunii în
anulare, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acea acţiune (art.
1264 C.civ.).
- viciul care afecta actul juridic anulabil (cauza de nulitate relativă) să nu mai existe la
momentul confirmării (în caz contrar, însuşi actul de confirmare este anulabil) 83şi să fie
întrunite, la acest moment, toate celelalte condiţii de validitate (art.1.263 alin.(1) C.civ.);84
Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de
acoperire a nulităţii relative. Astfel, executarea voluntară a unui act juridic lovit de nulitate
relativă reprezintă o confirmare tacită (este, însă, necesar ca persoana respectivă să fi cunoscut
cauza de nulitate relativă şi să fi executat actul în cunoştinţă de cauză). În acest sens, art.1.263
alin.(5) C.civ. prevede că, „în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie
executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea
interesată” .
Confirmarea, indiferent dacă este expresă ori tacită, are ca efect validarea actului
juridic lovit de nulitate relativă, iar acest efect se produce retroactiv (ex tune), adică de la data
când a fost încheiat actul juridic confirmat. Astfel, potrivit art.1.265 alin.(1) C.civ.,
„confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului şi atrage renunţarea la
mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite şi
conservate de terţii de bună-credinţă”. Partea finală a acestei dispoziţii legale este menită să
asigure protecţia terţului care a dobândit cu bună-credinţă dreptul ce a fost transmis prin
contractul anulabil sau un drept în legătură cu acesta (deci avândului-cauză cu titlu particular al
uneia dintre părţile contractului anulabil), în măsura în care terţul a dobândit dreptul respectiv
anterior confirmării.
Dacă fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părţi o pot
invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea
nulităţii de către celelalte părţi (art.1.265 alin. (2) C.civ.)
Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin doi sau
violenţă nu implică, prin ea însăşi, renunţarea la dreptul de a cere daune-interese (art.1.263
alin. (3) C.civ.).
83
O aplicaţie implicită a acestei condiţii o întâlnim în art. 48 C.civ., în ceea ce priveşte confirmarea actului lovit
de nulitate relativă pentru lipsa capacităţii depline de exerciţiu. Din acest text de lege rezultă că actul făcut singur
de minorul care trebuia reprezentat sau asistat poate fi confirmat de către acesta numai după ce devine major, iar
nu şi în timpul minorităţii, când confirmarea poate fi făcută, potrivit art.1.263 alin.(3) şi (4) C.civ., de persoana
chemată de lege să încuviinţeze actele minorului, dacă această încuviinţare era suficientă pentru încheierea
valabilă a actului juridic, respectiv cu autorizarea instanţei de tutelă, atunci când este cazul.
84
Confirmarea poate să intervină numai ulterior încheierii actului juridic afectat de o cauză de nulitate relativă,
neputând îmbrăca forma unei clauze inserate în acesta.
157
Confirmarea nulitătii relative nu trebuie confundată cu:
- ratificarea, aceasta din urmă fiind actul prin care o persoană devine parte în actul juridic
încheiat în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii necesare pentru a încheia actul respectiv.
- refacerea actului, deoarece în cazul acesteia ia naştere un nou act juridic, care îşi produce
efectele din acel moment, pe când confirmarea operează retroactiv.
- actul recognitiv prin care se recunoaște un act juridic preexistent, însă numai în privinţa
existenţei lui, iar nu şi cu privire la validitatea lui, ceea ce înseamnă că persoana interesată nu
renunţă la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a actului juridic preexistent.
85
A se vedea şi I.C.C.J., s. civ. şi de propr. intMdec. nr. 528/2008, www.scj.ro.
158
- nulitatea absolută este imprescriptibilă, indiferent dacă se invocă pe cale de acţiune sau pe
cale de excepţie, în schimb, nulitatea relativă este supusă prescripţiei extinctive dacă se invocă
pe cale de acţiune şi imprescriptibilă dacă se invocă pe cale de excepţie;
- dacă nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativă
poate fi confirmată, expres sau tacit.
7. Efectele nulităţii
Prin efectele nulităţii înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii,
adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act juridic încheiat cu
încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.
Efectele nulităţii actului juridic pot fi sintetizate prin adagiul quod nullum est, nullum
producit effectum. Aşadar, nulitatea lipsește actul juridic de efectele sale juridice; determină
desfiinţarea raportului juridic civil născut din actul juridic civil lovit de nulitate.
Totodată, în cazul în care nulitatea se datorează acțiunii uneia dintre părţile actului
juridic, se va putea angaja şi răspunderea civilă delictuală a acesteia.86
Subliniem faptul că efectele nulităţii diferă după cum nulitatea este totală sau parţială,
precum și în funcţie de soarta actului juridic lovit de nulitate, adică dacă a fost pus în executare
sau nu, dacă a fost urmat sau nu de alte acte juridice:
- dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este anulat, rezultă că acel act
nu mai poate fi executat, deci partea sau părţile actului juridic se află în situaţia în care nu ar fi
făcut actul juridic respectiv. Ca urmare, atât drepturile ce rezultă din actului juridic nu vor pute
fi exercitate, fiind considerate că nu s-au născut, cât și obligaţiile nu vor mai trebui îndeplinite;
- dacă actul juridic a fost executat, în tot sau în parte, până în momentul declarării nulităţii,
nulitatea desfiinţează retroactiv actul juridic, urmând ca partea sau părțile să fie obligate să
restituie, reciprocă sau, după caz, unilaterală, a prestaţiilor efectuate în temeiul acelui act;
- dacă actul juridic a fost executat, iar, până în momentul declarării nulităţii, una dintre părţile
acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană, prin care fie s-a transmis dreptul născut
din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din
actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului juridic
executat (actul juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestui act, precum şi
desfiinţarea actului juridic subsecvent.
ii. Error communis facit ius = Greșeala comună şi invincibilă crează o situație de drept
Art.17 alin.(2), C.civ., reglementează excepţia error communis facit ius.
Astfel, „când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană
are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de
împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în
eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar
cauza niciun prejudiciu”.
Excepţia erorii comune şi invincibile nu este aplicabilă în materie de carte funciară şi nici
în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate (art.17 alin.(4) C.civ.).
O aplicaţie legală o întâlnim în materia actelor de stare civilă. Astfel, potrivit art.102
C.civ., „actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile
de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă
acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au
cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi”.
iii. Răspunderea civilă delictuală
92
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 412/1980, în C.D. 1980, p. 22.
162
Ipoteza presupune că partea vinovată de cauza de nulitate solicită anularea actului juridic
civil, deşi cealaltă parte contractantă ar urma să sufere un prejudiciu tocmai din cauza anulării
actului respectiv, prejudiciu care va trebui să fie reparat de cel culpabil.
În măsura în care minorul sau incapabilul ar săvârşi un delict civil cu ocazia încheierii
unui contract (spre exemplu, ar crea prin manopere dolosive o aparenţă înşelătoare că este
major sau capabil) şi ulterior ar solicita anularea contractului respectiv, cealaltă parte ar fi
prejudiciată, iar cel care a săvârşit fapta ilicită (şi care ulterior cere anularea contractului pentru
incapacitate) ar trebui să îl despăgubească pe cel care a fost prejudiciat prin acea faptă (cealaltă
parte contractantă), prejudiciul respectiv urmând să provină tocmai din anularea actului juridic
în cauză. însă, instanţa judecătorească sesizată cu acţiunea în anulare poate considera că
menţinerea actului juridic ca valabil este cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului.
Altfel spus, instanţa va respinge acţiunea în anularea contractului, evitând astfel prejudicierea
cocontractantului.
În asemenea cazuri, principiul ocrotirii persoanei fără capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă (art.45 teza I C.civ., potrivit căruia „simpla declaraţie că este
capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrân să, nu înlătură anulabilitatea actului”) cedează în faţa răspunderii civile
delictuale, în temeiul art.45 teza a ll-a C.civ. dispune că „dacă însă a folosit manopere
dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul atunci când
apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată”,
Această cauză prin care se înlătură nulitatea actului juridic ar putea fi aplicată şi în alte
situaţii în care cauza de nulitate este în legătură cu un delict civil imputabil părţii care solicită
desfiinţarea actului juridic, de exemplu, eroarea imputabilă părţii care a avut o falsă
reprezentare a realităţii nu justifică anularea contractului.
163
Proba faptelor şi actelor juridice
Proba reprezintă mijlocul prevăzut de lege prin care se stabileşte existenţa unui act sau
fapt juridic, din care izvorăsc drepturi și obligaţii.
Persoana obligată să probeze (căreia îi revine sarcina probei) este cea care pretinde un
drept în faţa instanţei de judecată.
Pentru ca judecătorul să admită un mijloc de probă, acesta trebuie:
- să nu fie interzis de lege (de ex. în procesul de divorţ este interzis interogatoriul),
- să fie verosimil = să tindă la dovedirea unor acte/fapte credibile,
- să fie util (de ex. nu este util dacă tinde la dovedirea unor fapte incontestabile),
- să fie pertinent = să aibă legătură cu dreptul pretins,
- să fie concludent = să ajute la soluţionarea litigiului.
Mijloacele de probă sunt: (1) înscrisurile, (2) mărturia (proba cu martori), (3) mărturisirea
(recunoaşterea), (4) prezumţiile şi (5) expertiza etc.-
1. Înscrisurile
Înscrisurile sunt consemnări ale părţilor făcute în formă scrisă, cu privire la acte şi fapte
din care au izvorât raporturile juridice dintre părţi.
- în funcţie de scopul urmărit la întocmirea lor, pot fi:
nepreconstituite = nu au fost întocmite pentru a servi ca mijloace de probă, dar care sunt
utilizate totuşi în acest scop (de ex. scrisorile etc.),
preconstituite = au fost întocmite special pentru a servi ca mijloace de probă.
Înscrisurile preconstituite se clasifică după modul de întocmire în:
înscrisurile autentice = sunt înscrisurile întocmite cu solemnităţile prevăzute de lege,
de un funcţionar public (notarul public sau ofiţerul de stare civilă etc.) care are
dreptul de a funcţiona în locul unde s-a făcut actul. Înscrisurile autentice fac deplină
dovadă în ceea ce priveşte menţiunile consemnate în scris şi care reprezintă
constatările personale ale funcţionarului public, putând fi combătut prin înscrierea în
fals. Forţa doveditoare a înscrisului autentic îşi are izvorul în faptul că înscrisul a fost
întocmit şi autentificat de către o persoană competentă şi abilitată de lege să
instrumenteze acel înscris.
înscrisurile sub semnătură privată = orice înscris semnat de partea sau de părţile de
la care emană (care îl încheie). De regulă: semnătura executată de mâna părţii sau a
părţilor actului reprezintă singura condiţie a acestui tip de înscris. Forţa probantă a
înscrisului sub semnătură privată există până la dovada contrară (cu alte mijloace de
probă).
Pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată sunt cerute condiţii speciale:
o în cazul contractului sinalagmatic (bilateral) – trebuie să fie întocmit în atâtea
exemplare originale câte părţi cu interese contrare există şi fiecare exemplar
trebuie să cuprindă menţiunea despre numărul exemplarelor originale ale
înscrisului (acestă condiţie se numeşte „multiplul exemplar”),
o în cazul contractului unilateral având ca obiect o sumă de bani sau o cantitate de
alte bunuri fungibile (de ex. prin care o persoană îşi asumă obligaţia de a plăti altei
persoane o sumă de bani) – trebuie ca înaintea semnăturii să fie menţionată
formula „bun şi aprobat pentru ...”, urmată de indicarea în cifre şi în litere a sumei
datorate. (Această formulă nu mai este necesară dacă înscrisul este scris în
întregime chiar de persoana care se obligă.)
164
2. Mărturia (proba cu martori sau proba testimonială)
Mărturia reprezintă declaraţia făcută în faţa instanţei, oral, de o terţă persoană – numită
martor – despre fapte în legătură cu pretenţiile părţilor.
- reguli cu privire la admisibilitatea probei cu martori există următoarele:
1. nu se poate dovedi cu martori peste şi împotriva unui înscris.
2. nu pot fi dovedite cu martori actele juridice de o valoare mai mare de 250 lei. Însă
operaţiunile de afaceri pot fi dovedite cu orice mijloc de probă, indiferent de valoarea acestora.
Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea judecătorului.
3. Mărturisirea (recunoaşterea)
Mărturisirea constituie declaraţia prin care o persoană recunoaşte ca adevărat un fapt de
natură a produce efecte împotriva autorului ei.
Mărturisirea poate fi:
- extrajudiciară – făcută în afara procesului,
- judiciară – făcută în faţa instanţei de judecată, în cursul procesului şi poate fi:
spontană
interogatoriul – mărturisirea provocată de întrebările ce îi sunt puse de
partea adversă.
- Mărturisirea trebuie să fie făcută de o persoană cu discernământ şi care are capacitatea de a
dispune de dreptul asupra căruia poartă maărturisirea.
- Mărturisirea este un act unilateral şi irevocabil (adică nu se poate reveni asupra
mărturisirii).
Forţa probantă a mărturisirii este lăsată la aprecierea judecătorului.
4. Prezumţiile
Prezumţiile considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenţa altui fapt, vecin şi
conex, sau consecinţele trase din existenţa unui fapt cunoscut despre existenţa unui fapt
necunoscut.
- prezumţiile sunt de 2 feluri:
prezumţii simple = cele care aparţin judecătorului
prezumţii legale = cele prevăzute de lege (prezumţia de paternitate, potrivit cu
care un copil născut în timpul căsătoriei are drept tată pe soţul mamei.)
- în cazul prezmţiilor, în loc să se dovedească faptul generator de drepturi şi obligaţii (greu de
dovedit) se dovedeşte existenţa faptului conex cu acesta (mai uşor de dovedit).
5. Expertiza
Expertiza reprezintă părerea unor persoane având cunoştinţe de specialitate, necesară
pentru lămurirea unor împrejurări de care instanţa are nevoie în deliberare.
∞ *** ∞
Întrebări şi teste
165
2. Persoanele care deși nu au participat la încheierea actului juridic suportă efectele lui sunt:
a) părțile,
b) terți,
c) avânzi-cauză
4. Definiţi actul juridic şi calificaţi actele juridice utilizând 2 criterii de clasificare cunoscute.
INCLUDEPICTURE "http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-
png/question-type-drag-drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET INCLUDEPICTURE
"http://www.freeiconsweb.com/Icons-show/customicondesign-office6-png/question-type-drag-
drop256.png" \* MERGEFORMATINET Rezolvarea întrebărilor şi testelor
1.c)
2.c)
3. a)
166
- în funcție de numărul persoanelor între care se încheie, actele juridice sunt: unilaterale,
bilaterale, plurilaterale (sau multilaterale),
- în funcție de importanța juridică, ceea ce necesită o anumită capacitate de exercițiu pentru
persoanele care le încheie, actele juridice sunt: de conservare, de administrare, de dispoziție
5. a. contractul de vânzare este afectat de modalități – fiind încheiat sub condiție rezolutorie.
5.b. CD este proprietarul apartamentului din data de 11 ianuarie 2020.
5.c. Fiind proprietar, CD poate închiria apartamentul.
Test de Autoevaluare
Bibliografie
Codul Civil (Legea nr.287/2009 privind Codul civil), republicat în Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I Nr. 505 din 15 iulie 2011.
167