OPERA DRAMATICĂ

Opera dramaticǎ este creația literarǎ scrisǎ sub formǎ de dialog şi destinatǎ interpretǎrii
scenice. Respectȃnd anumite cerințe de ordin formal, operele dramatice se structureazǎ in acte,
scene, tablouri sau cȃnturi.

Actul, ca principalǎ subdiviziune a piesei de teatru, cuprinde mai multe scene (delimitate
prin intrǎrile şi ieşirile personajelor). Tabloul, intȃlnit cu precǎdere la piesele moderne,
echivaleazǎ cu actul sau cu scena.

Actul este o subdiviziune autonomă a piesei de teatru, delimitată de o ridicare și o

coborâre a cortinei. De la un act la altul se pot schimba decorul sau coordonatele
temporale, marcându-se astfel trecerea timpului.

Scena este o subdiviziune a unui act, în piesa de teatru, delimitată fie de plecarea
sau intrarea unui personaj, fie prin modificarea locului sau a timpului acțiunii. Prin
extensie, scena reprezintă o scurtă etapă în desfășurarea piesei, în care este prezentată o
singură întâmplare, într-un cadru spațio-temporal neschimbat.

Modul de expunere fundamental este dialogul. Dialogul se defineşte ca o succesiune de

replici legate intre ele in vederea obținerii unui efect final. Prin intermediul dialogurilor se
reflectǎ in mod indirect concepțiile şi ideile scriitorului.

Compoziția textului dramatic

1. Replicile
Un personaj se adreseazǎ:
a) Unui alt personaj;
b) Unui personaj pe care il ia drept altcineva: quiproquo;
c) Direct spectatorilor, fǎrǎ a fi auzit de celelalte personaje: apartéul;
d) Unui confident: falsul dialog;
e) Lui insuşi: monologul.
2. Didascaliile (indicațiile scenice)

Ansamblul indicațiilor date de autorul unui text dramatic cu privire la: lista
personajelor, descrierea decorului, mişcarea in scenǎ a personajelor, gesturile acestora,
tonalitatea vocii etc. Didascaliile apar între paranteze și sunt adresate regizorului și
actorilor ce urmează să pună în scenă piesa.

3. Personajele
Personajul de teatru este caracterizat:
- Prin acțiuni şi gesturi;
- Prin vorbire;
- De un alt personaj;
 - Prin nume.

Unele personaje se incadreazǎ in nişte tipare preexistente: tipurile (avarul,

incornoratul, demagogul etc.)

Personajele au o anumitǎ funcție: aceasta poate fi constant de-a lungul intregii

piese sau poate evolua de la o scenǎ la alta (de exemplu, raisonneurul*
Brȃnzovenescu).

*Raisonneur (fr.) – personaj care face comentarii asupra evenimentelor din piesǎ şi
judecǎ faptele celorlalți.

Principala modalitate de caracterizare a personajului dramatic este cea indirectă

prin limbaj. Limbajul poate fi surprins în dialog, monolog sau aparté (solilocviu). Celelalte
modalități indirecte sunt: comportamentul, vestimentația, mediul, care pot apărea doar în
indicațiile de regie. Numele este un alt mijloc indirect de caracterizare.

Ca modalități directe de caracterizare apar: portretul fizic și cel moral, realizate ori
de autor în indicațiile de regie, ori de către alte personaje sau prin autocaracterizare (în
replicile acestora).

4. Spațiul

Spațiul nu serveşte doar “plantǎrii” unui décor, ci poate avea şi alte funcții:

a) funcție dramaticǎ, atunci cȃnd folosirea unei ascunzǎtori, de exemplu, face sǎ

progreseze intriga;
b) funcție simbolicǎ.
5. Timpul şi durata acțiunii

Timpul in care se desfǎşoarǎ acțiunea poate fi indicat in didascalii, poate fi stabilit

prin alegerea unor personaje istorice sau prin evocarea anumitor evenimente.

Dialogul teatral se desfǎşoarǎ in timpul real: nu existǎ decalaj intre timpul ficțiunii şi
cel al narǎrii. Dar intre acte se pot intercala perioade mai scurte sau mai lungi de timp.

6. Acțiunea

Primele scene constituie expozițiunea: se dau indicații de timp, de loc, se precizeazǎ

raporturile dintre personaje.

Conflictul opune personajele, determinȃnd acțiunea.

Deznodǎmȃntul: (scena finalǎ) este de regulǎ neaşteptat, o loviturǎ de teatru: fericit
in cazul comediilor, nefericit in cazul tragediilor.