Sunteți pe pagina 1din 9

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea Educație Fizică și Sport

Master Kinetoterapie în Traumatologia Sportivă

Disciplina Kinetoterapia în Traumatologia Sportivă

Referat
Tema :
”Traumatismele Coloanei
Vertebrale„

Efectuat :
Masterand anul I
Ababii Mihaela

2021
Termenul traumatologie îşi are provenienţa de la două cuvinte greceşti: trauma – rană, le- ziune
şi logos – ştiinţă. Din aceste considerente, trau- matologia este ştiinţa despre leziunile corpului
uman. Aceasta se ocupă de traumatismele aparatului locomotor, determină cauzele lor,
manifestările clinice, profilaxia şi tratamentul lor la diverse etape de tratament: de la etapa
primului ajutor medical până la asistenţa specializată în recuperarea celui traumatizat.

Leziunile coloanei vertebrale şi măduvei spinării constituie de la 1,5% până la 4%, cu un


diapason diferit, în funcţie de condiţiile socioeconomice ale regiunilor unde s-au efectuat
studiile.Leziunile amielice ale regiunii cervicale au o invaliditate de 23,5%, iar cele complicate
cu leziuni medulare – practic 100%, inclusiv 77% bolnavi sunt invalizi de grupele I şi II. În
timpul cataclismelor, procentajul leziunilor coloanei vertebrale creşte, atingând cota de 20% în
cele seismice. Consecintele traumatismelor coloanei vertebrale fiind in primul rind dereglările
neurologice ,ce se intilnesc in proportie de 40% – în leziunile coloanei cervicale şi 15–20% – în
traumatismul regiunilor toracală şi lombară. Astfel 96% din leziunile regiunii cervicale sunt
asociate cu leziunea măduvei spinării şi formaţiunilor ei.

Leziunile traumatice ale coloanei vertebrale se divizează în: leziuni ale aparatului ligamentar şi
ţesuturilor paravertebrale şi leziuni ale aparatului ligamentar şi structurilor osoase – fracturi şi
fracturi-luxaţii.

Structurile osteoligamentare, ce formează canalul vertebral, asigură mobilitatea coloanei


vertebrale şi protejează măduva spinării. În cazul lezării acestor structuri, se deteriorează şi
meca- nismul de protecţie al coloanei vertebrale. Dereglările neurologice pot surveni acut, în
timpul traumatizării, sau mai târziu, în urma instabilităţii patologice, care rezultă din leziunile
vertebrale ligamentare sau osoase. Leziunile coloanei vertebrale sunt stabile sau instabile.
Instabilitatea vertebrală poate fi precoce sau tardivă, după timpul apariţiei ei, mecanică,
neurologică şi osteo-musculară. In instabilitate vertebrală se apreciază impotenţa de menţinere a
raporturilor normale între vertebre la eforturi fiziologice. Prin instabilitate precoce subînţelegem
instabilitatea vertebrală ce se dezvoltă imediat după traumatism; prin instabilitate tardivă – cea
care se dezvoltă după un timp oarecare de la traumatism. Drept instabilitate neurologică este
considerată instabilitatea vertebrală care provoacă compresiunea formaţiunilor nervoase.
Instabilitate mecanică sau osteo-musculară înseamnă instabilitatea ce scade toleranţa la eforturi
axiale asupra coloanei vertebrale. Se cunosc câteva concepţii biomecanice, care apreciază
coloana vertebrală ca un sistem stabilizator integral, în baza căruia se efectuează evaluarea
instabilităţii segmentului vertebral.

Holdsworth, în 1963, propune concepţia a două coloane verte- brale de sprijin: zidul anterior b,
alcătuit din elementele vertebrale anterioare (ligamentul longitudinal anterior, corpul şi discul
intervertebral şi ligamentul longitudinal posterior), şi zidul posterior a, alcătuit din arcurile
vertebrale, apofizele transversal şi spinoase, articulaţiile intervertebrale, ligamentele galbene,
inter- şi supraspinoase şi intertransversale, acordând rolul esenţial complexului ligamentar
posterior, de a cărui integritate depinde stabilitatea unei leziuni a coloanei vertebrale. F. Denis
(1983) a propus, în baza cercetărilor biomecanice, concepţia a trei coloane de sprijin: coloana
anterioară (A), alcătuită din ligamentul longitudinal anterior, inelul fibros şi porţiunea ventrală a
corpului vertebral, coloana mijlocie (B), alcătuită din ligamentul longitudinal posterior, inelul
fibros şi porţiunea posterioară a corpului vertebral, şi coloana posterioară (C), formată din
arcurile vertebrale posterioare şi complexul de ligamente posterioare (banda de tensiune dorsală).
După Denis, leziunile coloanei vertebrale se consideră stabile, dacă sunt lezate structurile
anatomice în limita unei coloane de sprijin, relativ stabile, dacă leziunile au loc în limita a 2
coloane de sprijin, şi absolut instabile, dacă au fost lezate structurile anatomice a 3 coloane.

Din concepţiile stabilităţii rezultă următorul principiu de bază în mecanismul de producere a


traumatismelor vertebro-medulare: în poziţia de flexie a coloanei vertebrale, coloana anterioară
suportă forţe de compresiune, iar coloana posterioară – de tracţie; şi dimpotrivă, mecanismul de
hiperextensie provoacă compresiunea elementelor posterioare şi tracţia elementelor anterioare.
După E.I. Babicenko (1994), sunt cunoscute următoarele mecanisme de producere a leziunilor
coloanei vertebrale şi măduvei spinării (fig. 149): flexie (a), extensie (b), flexie-rotaţie (c),
flexie-compresiune (d), compresie (e), de tracţiune (f), flexie-extensie (g), de translaţie (h, i) („de
ghilotină”)

Leziunile măduvei spinării se clasifică în: 1. Comoţie medulară. 2. Contuzia măduvii spinării. 3.
Compresiunea măduvei spinării. 4. Hematomielie. 5. Hematorahis. 6. Sindrom radicular.
Comoţia măduvei spinării este o formă funcţională reversibilă de leziune medulară, fără substrat
morfologic lezional. Clinic, se manifestă prin dereglări segmentare, prin scăderea forţei
musculare şi a reflexelor, dereglări de sensibilitate în zona inervată de segmentele medulare
traumatizate. Uneori, dereglările segmentare se pot asocia cu dereglări uşoare de conductibilitate
a măduvei spinării sub formă de dereglări tranzitorii de micţiune şi defecaţie,cu dereglări de
sensibilitate, sub formă de hipoestezie. Funcţia măduvei spinării se restabileşte complet timp de
5–7 zile.

Contuzia măduvei spinării constituie un traumatism asociat cu leziuni morfologice ale ţesutului
medular, ale celulelor aparatului segmentar şi căilor conductoare. Se deosebesc 2 tipuri de
întrerupere morfologică a măduvei spinării: secţiune anatomică – depărtare macroscopic vizibilă
a marginilor medulare lezate, cu formarea diastasisului; secţiune axonală – dereglări de
integritate medulară la nivel microscopic (distrugerea axonilor cu o aparentă integritate medulară
exterioară).

Compresiunea medulară poate fi cauzată de: 1) fragmentele osoase în fracturi vertebrale, 2)


luxaţiile vertebrale cu instabilitate vertebrală şi stenoza canalului vertebral, 3) fragmentele
discului intervertebral lezat, 4) hematomul epidural, 5) hidrom traumatic, 6) edemul
posttraumatic al măduvei spinării. După timpul apariţiei, compresiunea medulară poate fi: acută
– apare în timpul traumatismului şi se diferenţiază cu greu de contuzia medulară; precoce – apare
în primele ore sau zile după traumatism şi se manifestă prin apariţia sau agravarea deficitului
neurologic; tardivă – apare după luni sau ani de la traumatism, în urma compresiunii medulare cu
calus osos vicios, proceselor degenerative în coloana vertebrală sau aderent-cicatriceale. De
obicei, aceste leziuni se caracterizează prin dereglări evidente ale hemodinamicii sau a licvozo
circulaţiei, cu clinica de mielopatie progresivă, cu dereglări segmentare sau de tip conductor.
După localizare, evidenţiem: compresiune anterioară, posterioară, laterală sau combinată a
măduvei spinării. În compresiunea anterioară a măduvei spinării se dezvoltă clinica de leziune a
căilor piramidale şi spino-talamice. Ea este condiţionată de fragmentele de corp vertebral în
fracturile cominutive sau explozive, fragmentele de disc intervertebral.Compresiunile posterioară
şi laterală sunt cauzate de un fragment al lamei vertebrale sau de un hematom, cu dezvoltarea
dereglărilor neurologice (sindromul Brown-Sequard).
Hematomielia este o hemoragie în substanţa cenuşie a măduvei spinării şi presupune formarea
unui hematom intramedular.Clinic, se manifestă prin dereglări segmentare şi de tip conductor.
Sunt caracteristice dereglări de sensibilitate în segmentele sacrale.În aceste leziuni poate lipsi
deformaţia canalului vertebral, însă simptomatica neurologică poate decurge cu manifestări
grave. Se diagnostichează la RMN sau în timpul intervenţiei chirurgicale de laminectomie
decompresivă.

Hematorahis este o hemoragie sub tunicile măduvei spinării, de obicei, subarahnoidiană. Se


dezvoltă la lezarea vaselor sangvine şi este asociată cu simptome meningeale, dar fără afectarea
aparatului segmental şi a căilor de conducere.

Sindromul radicular – compresiunea radiculelor măduvei spinării.Apare în orificiul


intervertebral, dimensiunile şi forma căruia se modifică în urma traumatismului. Radiculele
caudale pot fi tracţionate şi compromise la o deformaţie vădită a canalului vertebral. Sindromul
radicular se manifestă prin dureri în dermatomul corespunzător, prin dereglări motorii de tip
periferic, cu hipotrofia sau atrofia muşchilor, dereglări de sensibilitate de tip radicular,abolirea
reflexelor corespunzătoare, iar la traumatizarea radiculelor caudei equina apar disfuncţii
neurogene ale organelor pelvine

Examenul la locul accidentului: se stabileşte dacă bolnavul este conştient. Un bolnav conştient
va fi supus unui examen succint, se vor depista riscurile imediate, majore. Interogatoriul va
identifica zonele dureroase, palparea şi percuţia apofizelor spinoase, contractura musculară
paravertebrală. Examenul neurologic va determina dereglările motorii şi senzitive. În cazul
depistării unor dereglări semnificative, se vor căuta manifestări la distanţă de focarul lezional. La
un bolnav inconştient (ex juvantibus) se suspectează o leziune a coloanei vertebrale cu risc de
progresie în dinamică în cazul leziunii instabile, în cadrul unui traumatism cranio- cerebral
asociat. În cazul prezenţei unor leziuni faciale şi craniene, este foarte probabilă asocierea unei
leziuni a segmentului cervical.La inspecţie putem depista o tumefiere locală paravertebrală, cu
echimoze; în cazul luxaţiilor apicale, la palpare determinăm majorarea spaţiului interspinos, o
deformare cifotică pronunţată. În funcţie de gravitatea şi forma leziunii, putem determina semne
de instabilitate posttraumatică – pacientul nu poate menţine poziţia verticală a capului, este
necesară o susţinere suplimentară cu mâinile. Dacă se identifică prezenţa unei diformităţi la
nivelul cervical, similară unui torticolis, suspectăm o subluxaţie în articulaţia atlanto-axială sau o
luxaţie cervicală unilaterală, ancroşată. La dispariţia lordozei cervicale, în asociere cu flexia
capului, putem suspecta o luxaţie cervicală ancroşată prin alunecare sau o subluxaţie apicală
bilaterală. Uneori se determină o poziţie forţată a mâinilor şi capului – manifestare caracteristică
leziunii regiunii vertebrei CVI; se determină abducţia braţelor sau adducţia cranială cu o flexie
concomitentă în articulaţiile cotului şi supinaţia antebraţelor. În traumatismul CVII se determină
abducţia braţelor la torace cu flexia antebraţelor în articulaţia cubitală şi hemiflexia degetelor. În
traumatismul regiunilor toracală şi lombară se apreciază lipsa sau mărirea cifozei toracale,
micşorarea lordozei fiziologice lombare, prezenţa unei devieri laterale a apofizelor spinoase. La
persoanele cu constituţia astenică se apreciază înfundarea în „scară” a apofizelor spinoase.

La palpare se depistează dureri locale, încordarea musculaturii paravertebrale, mobilitate


anormală în fracturile apofizelor spinoa- se sau lamelor vertebrale. Mărirea sau înfundarea
spaţiilor interspinoase este caracteristică leziunii ligamentelor supra- şi interspinoase. La palpare,
în regiunea abdomenului, se constată dureri în regiunea peretelui posterior – la formarea unui
hematom retroperitoneal, în traumatizarea regiunii toraco-lombare, care poate simula un
abdomen acut; din această cauză, uneori se efectuează laparos- copii sau laparocenteze, iar în
unele cazuri – şi laparotomii diag- nostice. Percuţia dureroasă a apofizelor spinoase – în lipsa
durerilor la palparea lor – constituie un indiciu al fracturii corpului vertebral. În fractura lamelor
vertebrale sau în fracturile vertebrale cu leziuni medulare percuţia este contraindicată, deoarece
poate con- duce la leziuni secundare ale măduvei spinării. În leziunile verte- brale amielice, când
mişcările active ale coloanei vertebrale sunt păstrate, la ridicarea picioarelor din poziţia culcată
durerile spinale se agravează. Alte simptome clinice: retenţie urinară reflectorie, pareză
intestinală. Ele pot dura 5–7 zile şi necesită o supraveghere medicală atentă. În cadrul
traumatismelor cu leziuni vertebrale produse în accidentele rutiere, este necesar ca, înainte de
decarcerare, să se aplice un guler cervical semidur; imobilizarea accidentatului se va efectua în
bloc; el va fi aşezat pe un plan dur. În cadrul transportării accidentatului mai importantă este
calitatea transportului decât rapiditatea cu care se face. Imobilizarea regiunii toraco-lombare pe
un plan dur trebuie asociată cu imobilizarea regiunii cervicale, prin tracţie de menţinere pe axul
fiziologic.

Compresiune medulară totală înseamnă manifestarea caracteristică prin paratetraplegie senzitivă


şi motorie sub nivelul leziu- nii, tulburări sfincteriene – iniţial, retenţie, apoi incontinenţă.
Paralizia este spastică, cu hipertonus muscular în formă de „lamă de briceag”, cu reflexe
osteotendinoase vii. La instalarea lent-progre- sivă a compresiunii, putem evidenţia semnul
Babinski şi simpto- mele automatismului spinal. În cazurile cu compresiune acută se determină
la început o perioadă de tetraparaplegie flască, cauzată de şocul medular (dezaferentarea bruscă a
neuronilor medulari, cu pierderea tranzitorie a transmiterii impulsurilor nervoase proprii), apoi
evoluează într-o tetraparaplegie spastică.Trecerea de la o fază la alta se realizează printr-o
perioadă intermediară flasco-spasmodică.

Compresiunea medulară parţială se manifestă prin sindroame clinice corespunzătoare nivelului


lezional: în compresiunea laterală – prin sindromul Brown-Sequard, în compresiunea
centromedulară – prin sindromul siringomielic cu o disociaţie termoalgică, în compresiunile
anterioară şi posterioară – prin sindroamele respective. Compresiunea radiculară poate evolua în
trei perioade: iritativă – durere nevralgică, în funcţie de nivelul lezat: cervicobrahialgie,
nevralgie intercostală, lombocruralgie şi lomboischialgie;propriu-zisă, numită şi perioada
deficitului parţial, cu hipoestezie, pareză şi hiporeflexie în sectorul radiculei lezate; de
întrerupere – evoluează un deficit neurologic total cu paralizie radiculară, anestezie şi areflexie.
În funcţie de dezvoltarea anostomozelor interradiculare şi întrepătrunderea teritoriilor radiculare,
practic se manifestă clinica unei lezări parţiale. Deficitele totale mai vechi de 3 săptămâni se
recuperează foarte puţin sau deloc, astfel volumul de recuperare va depinde de precocitatea
intervenţiei de decompresie.

Compresiunea coadă de cal (cauda equina) generează manifestarea unei parapareze flasce, deficit
senzitiv şi tulburări sfincteriene în teritoriile radiculare sub nivelul L2. Sindromul poate fi total
sau parţial, complet sau incomplet, superior, mijlociu sau inferior.Stabilirea nivelului lezional
este scopul investigaţiilor neurologice şi radioimagistice. Se apreciază dermatomul cel mai
cranial, cu manifestări dizestezice, şi nivelul motor lezional corespunzător anatomiei topografice
vertebro-mielo-radiculare.

Investigaţiile instrumentale şi de laborator în leziunile vertebro-medulare


Se efectuează în baza unui algoritm de diagnostic argumentat, în cazul manifestării clinice a unei
leziuni segmentare conturate.Principiul „de la simplu – la compus” nu se respectă. Cel mai frec-
vent sunt utilizate următoarele metode paraclinice: radiografiile vertebrale (spondilografiile) în
diverse incidenţe: faţă-profil, în repaos sau funcţionale (flexie-extensie), înclinare laterală, în ¾
(pentru aprecierea stării suprafeţelor articulare intervertebrale şi zonei de spondiloliză);
mielografia; tomografia computerizată (CT) – simplă sau cu substanţă de contrast introdusă
subarahnoidian; rezonanţa magnetică-nucleară (RMN); scintigrafia vertebrală, care poate oferi
date preţioase, când suspectăm originea patologică şi specifică a leziunii vertebrale; analiza
LCR; electromiografia şi potenţialele electrice evocate, care determină evaluarea nivelului şi
gradului compresiunii radiculare.

Pentru a determina gravitatea leziunilor medulare, au fost propuse o serie de scoruri, cu ajutorul
cărora putem aprecia caracterul leziunii.

Scala Frenkel (1969)

Scorul A – pierderea completă a funcţiilor motorii şi sensitive mai jos de nivelul leziunii.

Scorul B – dereglări senzitive incomplete mai jos de nivelul leziunii, dar cu lipsa totală a
motilităţii.

Scorul C – motilitate voluntară, dar nefuncţională; dereglări senzitive incomplete.

Scorul D – motilitate diminuată, dar funcţională; dereglări senzitive incomplete.

Scorul E – fără dereglări de motilitate şi senzitive mai jos de nivelul leziunii.

Scala ASIA/ IMSOP

În 1992, ASIA (American Spinal Injury Association) împreună cu IMSOP (International


Medical Society of Paraplegia) publică standardele internaţionale pentru clasificarea neurologică
şi funcţională a leziunilor măduvei spinării (International Standards for Neurological and
Functional Classification of Spinal Cord Injury), care se bazează pe clasificarea Frenkel în
modificarea lui Tator şi Waters.

Scala ASIA /IMSOP (tulburări senzitivo-motorii)

1. Gradul A, leziune completă – nici o funcţie motorie sau senzorială nu s-a păstrat în segmentul
sacral S4–S5.

2. Gradul B, leziune incompletă – funcţie senzorială fără funcţie motorie păstrată sub nivelul
neurologic şi extinzându-se prin segmentele sacrale S4–S5.

3. Gradul C, leziune incompletă – funcţie motorie păstrată sub nivelul lezional şi majoritatea
muşchilor de sub nivelul lezional prezintă un grad muscular mai mic decât 3.

4. Gradul D, leziune incompletă – funcţia motorie păstrată sub nivelul lezional şi majoritatea
muşchilor-cheie prezintă un grad mai mare sau egal cu 3.

5. Gradul E, funcţie normală – funcţiile senzorială şi motorie sunt normale. Este dovedit că l–2%
din cei cu leziune medulară completă iniţial, în condiţiile unui tratament precoce, bine condus şi
susţi- nut, se pot recupera din punct de vedere neurologic, se pot recupera din punct de vedere
neurologic.

Tratamentul traumatismelor vertebro-medulare

Până în prezent nu este soluţionată problema tratamentului optim al leziunilor vertebrale, fapt
cauzat de caracterul polimorf al manifestărilor clinice în cadrul leziunilor regiunilor cervicale,
toracale şi lombare la maturi, copii, persoanele în etate. În trata- mentul unui pacient cu leziune
vertebro-medulară este necesar să evaluăm o serie de indici ce ar caracteriza obiectiv starea
pacientului şi caracterul leziunii, cum ar fi:  caracterul şi gradul leziunilor corpului vertebral
sau structurilor osoase vertebrale posterioare;  leziunile asociate;  gravitatea şi gradul
leziunii medulare, mielo-radiculare;  starea psihologică, vârsta şi profesia accidentatului; 
pericolul staţionării simptomaticii neurologice spinale şi impotenţa funcţională vertebrală; 
acordarea asistenţei medicale la diferite etape de tratament (spital raional, secţii traumatologice
municipale, secţii traumatologice sau neurochirurgicale municipale şi republicane) în funcţie de
calificarea medicului privind problemele vertebrologice.

Astfel, tratamentul traumatismelor vertebro-medulare trebuie să fie individual şi diferenţiat în


fiecare caz aparte.

Metodele de tratament conservator

1. Metoda funcţională – propusă de Magnus (1929) şi im- plementată de V. Gorinevskaia şi Е.


Dreving (1931–1933). Indicaţii: fracturi prin compresiune, amielice, de corp vertebrale la nivel
toracal şi lombar; fracturi de corp vertebral la pacienţii în vârstă, cu patologii somatice grave,
cărora le este contraindicate tratamentul chirurgical sau regim de pat de lungă durată, cât şi
tratamentul ortopedic prin aplicarea corsetelor ghipsate.Metoda funcţională prevede masajul şi
procedurile fizioterapeutice. Gimnastica curativă complexă constă din 3–4 perioade,cu creşterea
dozată a efortului fizic. Fiecare perioadă cuprinde 10–15 zile; durata unei şedinţe, la început, este
de 10–12 minute, crescând, cu timpul, până la 30–40 minute. Drept criteriu de trecere de la
prima perioadă la a doua serveşte proba funcţională (dacă pacientul poate ridica ambele picioare
în poziţie de extensie), iar drept indice de verticalizare a pacientului şi de normalizare a tonu-
sului musculaturii paravertebrale servesc următoarele teste:

1) bolnavul se menţine în poziţia ,,rândunică“ mai mult de 3 minute;

2) bolnavul se menţine în această poziţie şi la contraforţa mâinilor metodistului de gimnastică


curativă, cu presiune asupra regiunii omoplaţilor şi regiunii sacrale;

3) poziţia de extensie a trunchiului se menţine şi la variaţiile presiunii metodistului asupra


zonelor sus-numite, corpul pacientului efectuând mişcări în formă de balanţă.

Efectuarea de către pacient a acestor 3 teste demonstrează o pregătire bună a musculaturii


paravertebrale şi el poate fi verticalizat, însă, în funcţie de gravitatea leziunii, nu mai devreme de
1,5luni de la traumatism.

2. Metoda conservativ-funcţională de activizare precoce a pacientului prevede activizarea şi


reabilitarea precoce a pacienţilor cu leziuni stabile, necomplicate, cu fracturi cuneiforme de corp
vertebral cu localizare lombară şi toracală. La spitalizarea în staţionar, bolnavul este aşezat pe un
pat cu scut, în poziţie strict orizontală. După 3–4 zile i se indică gimnastică curativă cu un
complex special, câte 10–15 minute, de 3–4 ori pe zi. La finele primei săptămâni de la
traumatism, bolnavul efectuează poziţia ,,rândunică”; culcat pe spate, efectuează poziţiile de
semiarc şi arc, cu sprijin pe omoplaţi, apoi pe mâini şi călcâie.Peste 10–14 zile, bolnavilor cu
musculatura bine dezvoltată li se permite verticalizarea, iar celor în vârstă – peste 3 săptămâni,
cu continuarea gimnasticii curative în sala de gimnastică. La 4 săptămâni, bolnavii sunt externaţi,
cu continuarea tratamentului ambulator şi cu continuarea complexului de exerciţii încă 3–4 luni.
Lucrul fizic uşor se permite după 6 luni de la traumatism. Analiza rezultatelor la distanţă ale
tratamentului funcţional,cu complexitatea metodelor şi abordare individuală, are o eficienţă
modestă.

3. Metoda de reducere unimomentană cu imobilizare ulterioară în corset ghipsat este indicată


persoanelor tinere cu fracture tasate, stabile de corp vertebral. Metoda dată are un şir de
contraindicaţii: leziunea complexului posterior al coloanei vertebrale,fracturi prin extensie,
spondilolistezis traumatic, fractura coastelor, maladie hipertonică, cardiopatie ischemică,
obezitate, insufi- cienţă cardio-respiratorie, contuzia organelor cavităţilor toracică şi abdominală
etc. Principiul metodei: reducerea sau restabilirea înălţimii corpului vertebral prin hiperextensie
unimomentană a coloanei vertebrale. Timpul optimal pentru reducere este a 6-a–a 10-a zi de la
traumatism. Înainte de reducere se efectuează anestezia focarului fracturii după Schnek, cu sol.
promedol (1–2%) şi di- medrol (2–1%). În literatură sunt descrise mai multe metode de reducere.
Metoda Davis: reclinarea coloanei vertebrale pe o masă orizontală, bolnavul este aşezat cu faţa în
jos, membrele pelvine fiind suspendate deasupra mesei cu 30–40 cm. Metoda Watson-Jones:
repoziţia se face cu ajutorul a 2 mese de diferită înălţime. Metoda А.V. Кaplan: repoziţia
vertebrală – în poziţia pacientului pe spate, cu faţa în sus, cu ajutorul unui brâu lat, suspendat de
regiunea dorso-lombară, fixat de rama balcanică. În poziţia de hiperextensie maximală se aplică
corset ghipsat cu control radiographic ulterior obligatoriu. Gimnastică curativă se indică în zilele
următoare; bolnavul este verticalizat peste 2 săptămâni de la aplicarea corsetului. Procesul de
consolidare a fracturii corpului vertebral decurge aproximativ 10–12 luni;Din acest motiv,
imobilizarea cu corset ghipsat trebuie prelungită până la 4–6 luni, iar cea cu corset orthopedic
detaşabil de tip ,,Leningrad” – până la 1 an. După înlăturarea corsetului ghipsat, pacientului i se
indică masaj, electrostimularea muşchilor spatelui, gimnastică curativă, înot.

4. Metoda de reducere treptată sau în etape este indicate pacienţilor cu fracturi tasate ale corpilor
vertebrelor toracale şi lombare. Ea permite restabilirea raporturilor anatomice vertebrale
fiziologice, evită complicaţiile ce pot surveni în urma reducerii unimomentane. Pentru corecţie
treptată, autorii foloseau diferite dispozitive. De exemplu, А.V. Kaplan folosea pentru reducere
un sul semidur, ce se aplica sub regiunea lombară. Peste o zi, acest sul era înlocuit cu unul mai
mare, iar peste 2–3 zile se aplica un reclinator cu înălţimea de 7–10 cm. În urma hiperextensiei
se restabilea forma anatomică a vertebrei fracturate.În ultimii ani, pentru reclinarea în etape sunt
folosite pneumo- şi hidroreclinatoare – nişte săculeţe multicamerale, care, treptat, se umplu cu
apă, aer sau ulei.

5. Metodele ortopedice tracţionale sunt indicate în fracturile prin compresiune ale vertebrelor
toracale şi lombare, amielice. Tracţia se efectuează pe un pat ortopedic. Pentru a reduce fracturile
vertebrale, bolnavul este fixat de regiunile axilare pe un pat înclinat sub un unghi de 25–30° sau
pe un pat ortopedic special pentru tracţiune.Pentru tratamentul fracturilor şi luxaţiilor cervicale
se aplică sisteme de tracţiune scheletală, de craniu, prin şuruburi transcraniene, cu ajutorul unor
potcoave de care se ataşează greutăţi, cu creştere fracţionată prin intermediul unui scripete
(potcoava Crut- chfield, ICTO, Gardner-Wells). Poate fi aplicată şi ansa Glisson,însă această
metodă este inconvenabilă la îngrijirea pacientului şi el le suportă cu greu. Ca metodă de
tracţiune cervicală şi imobilizare mai rigidă se foloseşte halovesta, constituită dintr-un cerc sau
semicerc metallic pericranian, fixat pe craniu cu şuruburi, iar pe torace – o vestă din material
plastic, fixate între ele cu bare metalice.De menţionat că nici una din metodele conservatoare nu
preîntâmpină deformarea secundară a corpului vertebral, iar incapacitatea de muncă, chiar şi a
pacienţilor cu fracturi necomplicate ale coloanei vertebrale, durează 1,5–2 ani. Din această
cauză, în ultimele decenii se întrebuinţează pe larg metodele chirurgicale de tratament al
leziunilor vertebrale, care sunt net superioare celor conservatoare.

6. Metodele de tratament chirurgical permit activizarea şi reabilitarea precoce a pacienţilor, în


majoritatea cazurilor nu necesită aplicarea unor metode incomode de imobilizare externă.
Actualmente, pentru tratamentul chirurgical sunt folosite dispozitive de stabilizare a coloanei
vertebrale şi sisteme,care, de rând cu stabilizarea vertebrelor, permit şi corecţia diformităţii
vertebrale posttraumatice.

Bibliografie
1.D. Antonescu, D. Barbu, D.L. Niculescu şi alţii. Elemente de ortopedie şi traumatologie (curs
pentru studenţi). Bucureşti, 1999.

2. S. Stamatin, I. Marin, P. Pulbere. Traumatologie şi ortope- die. Chişinău, Ed. „Universitas”,


1993

3. Ch. Tomoaia. Curs de traumatologie osteoarticulară. Cluj- Napoca, Editura Medicală


Universitară ,,Iuliu Haţieganu”, 1999

4. Sălcudeanu Dorin. Principii de diagnostic în traumatis- mele coloanei vertebrale. Braşov, Ed.
AULA, 2003.

5. Казарезов М.В., Бауэр И.В. Травматология, ортопедия и воcстановительная хирургия.


Новосибирск, НГМА, 2001.