Sunteți pe pagina 1din 5

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea Educație Fizică și Sport

Master Kinetoterapie în Traumatologia Sportivă

Referat
Tema :
”Noțiuni generale de
biomecanică„
Efectuat :
Masterand anul I
Ababii Mihaela

2020
BIOMECÁNICĂ s. f. Știință care studiază, pe baza mecanicii generale, structură, evoluția și
funcțiunile aparatului motor al animalelor și al omului. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biomécnique.[1]
Etimologic, termenul biomecanică are la origine cuvele din limba greacă “bios”(viață) și
“mekhanikos” (plin de resurse, inventiv, ingenios) [2].

1
Biomecanică ește o rămură a biologiei, ce se ocupă cu studiul mecanicii aplicate în cadrul
sistemelor biologice, cu studiul principiilor anatomice ale mișcării organismelor superioare,fiind
larg aplicată în sport și gimnastică.

Biomecanică ește esenţială pentru înțelegerea mecanismelor prin care se realizează mișcarea,
astfel se pot găsi cele mai eficiente scheme de mișcare şi se poate explica ce se întâmplă în
organism în timpul practicării exercițiilor fizice, în vederea îmbunătățirii tehnicilor folosite.

Biomecanică ește o știință interdisciplinară, care folosește cunostințe, noțiuni,principii, metode


din domenii precum: medicina (anatomie, fiziologie, recuperare medicală, explorări funcționale,
etc.), inginerie (mecanică, electronică aplicată etc.), științe exacte (matematică, fizică, chimie) și
științe umaniste (educație fizică, biologie), pe baza cărora și-a dezvoltat propriile investigații
științifice.

Biomecanică umana are drept subiect de studiu omul, privit din perspectiva mișcării acestuia,
prin prisma anatomiei, biomecanicii, terapiei prin mișcare (kinetoterapie), fiziologiei,
cunostințele fiind focalizate pe omul care dorește fie recuperarea unor abilități sau funcții
motorii, fie dobândirea unor performanțe motorii. Astfel, biomecanică are aplicații atât în
domeniul medical și al recuperarii fizice, cât și în domeniul sportiv, pentru testarea și
îmbunatățirea calităților motrice.Cunoștințele sistematizate de biomecanică sunt utile diverșilor
specialiști, cum ar fi: kinetoterapeuți, preparatori fizici, antrenori sportivi, profesori de educație
fizică, medici și infirmiere (pentru medicina, recuperare medicală neuro–motorie, anatomie etc.),
maseuri terapeuți, antrenori de atletism etc. În mod practic, toți cei care folosesc mișcarea într–
un scop terapeutic, profilactic sau de obținere a unor performanțe fizice au nevoie de suportul
științific oferit de biomecanică.

Biomecanica se bazează pe trei domenii de studiu: anatomia umana, mecanica și fiziologia.


Astfel, anatomia, ca știință formei și structurii corpului uman și a partilor sale, furnizeaza date cu
privire la osțeologie (studiul oaselor), artrologie (studiul articulațiilor), miologie (studiul
muschilor), mecanica,ca știință care aplică principiile mecanicii la analiza mișcării corpurilor
materiale sub acțiunea diferitelor forțe de interactiune, furnizeaza informații privind modalitățile
de investigare cantitativa a mișcării unui corp, iar fiziologia, ca știință care se ocupa de funcțiile
organismelor vii, furnizeaza cunostințele necesare înțelegerii diferitelor conexiuni care concură
la obținerea funcțiilor motricității, echilibrului și posturii corpului omenesc.[4]

Mișcarea unui corp reprezintă acțiunea de deplasare a respectivului corp datorată interacțiunii
tuturor forțelor care acționează asupra lui. Mișcarea corpului poate fi cuantificată prin valorile,
modificate în timp, ale unor coordonate față de un sistem geometric de referință, mișcarea putând
fi analizată fie fară a ține cont de cauze, respectiv forțe, ci doar pe baza unor considerații
geometrice, analiza fiind denumită cinematică, fie ținând cont de interacțiunea tuturor forțelor
care acționează asupra corpului, analiza fiind denumită dinamică. În cazul corpului uman, se
poate considera fie mișcarea întregului corp, privit ca un tot unitar, fie mișcarea diferențiată a
diferitelor segmente sau ansambluri de segmente ale corpului.[5]

Mișcarile elementăre posibile ale unui corp sunt: mișcarea de translatie și mișcarea de rotație.
Toate celelalte mișcari ale corpului, precum mișcarile de rototranslatie, pivoțăre, plan-paralela

2
etc., se obțin prin combinarea celor elementăre față de diversele axe ale sistemului de referință
geometric.

Prin sistem de referință se înțelege un reper nedeformabil față de care se raportează pozițiile unui
sistem material dat. Astfel, pot există sistemul de referință plan,la care reperul nedeformabil este
constituit din doua axe perpendiculare una pe cealaltă și sistemul de referință spațial, la care
reperul nedeformabil îl constituie trei axe reciproc perpendiculare una pe celelalte. Sistemele de
referință pot fi fixe sau mobile, astfel încât mișcarea raportată la un sistem de referință considerat
fix poartă numele de mișcare absolută iar mișcarea raportată la un sistem de referință mobil se
numește mișcare relativă. Sistemul de referință mobil își are originea în centrul de greutate al
corpului, deplasându-se odată cu mișcarea corpului,fiind numit și sistem de referință relativ sau
cardinal.

Biomecanica studiază, pe lânga mișcarea propriu-zisă, și structurile care participa la realizarea


mișcării. Ele fiind numite in biomecanică structuri cinematice sau lanturi cinematice. Structurile
care participa și contribuie la realizarea mișcarilor sunt analizate în kineziologie din punct de
vedere anatomic, fiziologic și biomecanic. Astfel, sistemul osos, sistemul articular și sistemul
muscular sunt evidentiate anatomic și biomecanic prin aspectele cantitative care intervin asupra
structurilor anatomice aflate în mișcare sau în stare de repaus, respectiv cele care modifică starea
de echilibru intern. Aspectele calitative ale întregului sistem osțeo-musculo-articular este analizat
cu ajutorul biomecanicii și fiziologiei, pentru a releva inclușiv controlul motor uman al
sistemului nervos în componență acestor structuri cinematice. [5]

Cu ajutorul sistemului neuro-muscular sunt transmișe comenzi și sunt obținuțe forțe care
acționează diferitele segmente osoase, mișcarea fiind realizată prin intermediul unor pârghii
osoase formate din oase și articulațiile acestora. Forțele care sunt aplicate oaselor, cartilajelor,
ligamentelor, țendoanelor și muschilor produc în interiorul acestoră și stari locale de preșiune,
denumite și țensiuni, functie de care sistemul dat poate fi considerat traumatizat, normal sau
performant.

Din punct de vedere biomecanic, la fel ca în mecanică, pentru a analiza o structură osoasa sau
musculară pot fi folosite caracteristicile de material, și anume: deformabilitatea materialului și
rezistență mecanică a materialului.Deformabilitatea materialului este cuantificată prin deplasarile
produse în corpul analizat. Deformațiile pot fi:

· elastice – când deformațiile dișpar odată cu încetarea actiunii forțelor care le -au produs, corpul
revenind la forma initiala ;

· plastice – când deformațiile sunt remanente după încetarea actiunii forțelor;

· elasto-plastice – când deformațiile dișpar doar partial după încetarea actiunii forțelor.

Rezistență generala a corpului și, implicit, rezistență unei structuri cinematice biomecanice, este
definiță în fiziologie drept capacitatea de lucru a organismului pentru perioade lungi de timp fară
sa apară oboseala . Această rezistență a corpului este dependentă de: funcția pulmonară,
capacitatea de transport a O2 de către sânge, funcția cardiacă, capacitatea țesuturilor de a extrage
O2 și poțentialul oxidativ muscular. Se poate observa faptul că rezistență unei structuri
cinematice biomecanice este dependentă, în principal, de sistemul metabolic al organismului

3
care, pe baza unor reacții biochimice,elibereaza energia necesară travaliului muscular. Energia
necesară unei fibre musculare în activitatea ei de contracție este furnizată de reacțiile biochimice
de desfacere a acidului adenozintrifosforic (ATP) în acid adenozindifosforic (ADP), de reșinteza
a ATP din ADP și fosfocreatina (PC) și de degradare a glicogenului și a glucozei și de formare a
ATP.Fosfocreatina este o substanță azotată neproțeica aflată în compozitia chimică a muschilor
și prezintă importanță pentru procesele biochimice ale contracției musculare, ea având rolul de
donator și acceptor de grupari fosfat (P) în procesul de transformare al ATP în ADP și invers .
[3]

Scurt istoric al Biomecanicii

Primele noţiuni au fost enunțate de Aristotel (384 – 322 î.e.n.), în tratatele despre părţile
animalelor şi mișcarile lor. El descrie pentru prima oară acţiunile muşchilor, făcând o serie de
observaţii practice, cum ar fi; animalul care se mișca își schimbă poziţia apăsând solul din faţa
sa, atleții vor sări mai departe dacă ţin greutăți în mâini, iar alergătorii vor accelera viteza dacă-şi
vor balansa bratele. Este cel dintâi savant preocupat de procesul complex al mersului. A intuit
genial pentru timpul său rolul centrului de greutate, legile mișcării și ale pârghiilor.[3]

Arhimede (287 – 212 î.e.n.) descoperă principiile hidrostatice relative la plutirea corpurilor, care
se folosesc şi astazi în biomecanică înotului.

Galen (131 – 201 e.n.) studiază mișcarile, face distincţie între nervii senzitivi și motori, între
muşchii agonişti și antăgonişti, descrie tonusul muscular şi introduce termenii de diartroză şi
șinartroză foloșiţi și astazi în biomecanică.

Leonardo da Vinci (1452 – 1519), celebrul artist al Renașterii, a studiat majoritatea elementelor
legate de mișcarile corpului omenesc. El a descriș acțiunea unor muşchi șinergici ce participă la
realizarea mersului, săriturilor şi alergărilor. A inventăt,plecând de la aceste studii, diferite
mecanisme de îmbunătățire a randamentului mișcarilor umane, a căror principii de funcţionare
au rămas valabile și astazi.[4]

Galileo Galilei (1564 – 1643) prin concluziile sale privind faptul că accelerația unui corp în
cădere nu este proporţională cu greutatea sa şi că relaţia dintre spaţiu, timp și viteză este un
factor de bază în studiul mișcarilor, inaugurează mecanică clasică.

Alfonso Borelli (1608 – 1679) prin studiile sale remarcabile de biomecanică a arătat că oasele şi
segmentele corpului uman acţionează ca nişțe pârghii care sunt mișcate de muşchi, conform unor
principii mecanice clasice. El a introdus noţiunea de rezistență a aerului și a apei și a făcut
bilanţuri energetice ale mișcarilor umane.

Nicolas Andry (1658 – 1742) numește și definește, în chiar titlul lucrării sale Orthopedia ca artă
de prevenire și corectare a deformaţiilor corpului copilului .

Ișaac Newton (1642 – 1727) a avut o contribuţie importantă la dezvoltarea biomecanicii,


formulând cele trei legi ale mișcării și repausului care exprimă legătură dintre forțe și efectele
lor. Bazat pe observaţia că un corp în mișcare asupra căruia acţionează două forțe independente
se deplasează de-a lungul unei diagonale egală cu suma vectorială a celor două forţe ce
acţionează independent, Newton folosește pentru prima oară metoda paralelogramului forţelor.

4
Rudolf Fick (1866 – 1939) descoperă variaţia poziţiei centrului de greutate în funcţie de poziţia
corpului și a segmentelor. Introduce termenii de izometrie şi izotonie.

Artur Sțeindler (1878 – 1959) în lucrărea sa Kineziologia, a sistematizat metodele și mijloacele


de studiu ale mișcării. Primele cercetări de biomecanică rămân însă legate de numele fraților
Weber (1836), ale lui Fișcher (1889), Marey (1890),Demenz (1900), Strasser (1908), Fick
(1920).[4]

O definiţie a biomecanicii care integrează aceste corelații strânse o datorăm lui Gowerts și
anume Biomecanică este știință care se ocupă cu studiul repercursiunilor forţelor mecanice
asupra structurii funcționale a omului în ceea ce privește arhitectură oaselor, a articulațiilor şi a
muşchilor, ca factori determinanţi ai mișcării.

Bibliografie
1.Dictionarul explicativ al limbii romane, editia 2009

2. www.etymonline.com– Online Etymology Dictionary

3.Nenciu, G., Biomecanică în educație fizică și sport, Editură Fundaţiei România de Mâine,
2008.

4. Baciu, C, Anatomia funcţională şi biomecanică aparatului locomotor, Editură Sport-Turism,

Bucureşti, 1977.

5.Emil Budescu, Biomecanică Generala, Iași 2013