Sunteți pe pagina 1din 15

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI

MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Ingineria și Gestiunea Produselor


Animaliere
Program de studiu: Tehnologii speciale in industria
alimentara

“Toxinfecții alimentare - specii bacteriene, toxine


microbiene”

Nume: Baran Robert-Sebastian


Panaitache Georgiana
Zinca Andreea Ionela
Madalina Ioana Oancea
Doinita Mincu
 Specii bacteriene – Coci patogeni enterotoxici ( Streptococi ,
Stafilococi)
 Hepatita A ; Norovirusul

Stafilococii
Sunt coci gram-pozitivi cu diametrul de 0,5-1,5 μm, dispuşi în grămezi, izolaţi sau în
lanţuri scurte, imobili, aerobi, facultativ anaerobi,catalazo-pozitivi, nesporulaţi, de regulă
necapsulaţi. Nepretenţioşi nutritiv, culivă pe majoritatea mediilor uzuale şi tolerează
concentraţii crescute de NaCl.
Sir Alexander Ogston, chirurg scoţian, a arătat pentru prima dată (1880) că un număr de
infecţii piogene erau asociate cu prezenţa unor microorganisme dispuse în grămezi. El a
introdus termenul de staphylococcus.

Genus Staphylococcus
frotiu din cultura frotiu din produs patologic

Au fost individualizate 38 de specii, din care 18 au putut fi izolate de la om:


 Staphylococcus aureus – singura specie coagulazo-pozitivă, condiţionat-patogenă;
 17 specii de stafilococi coagulazo-negativi (SCN) ce cuprind microbi accidental-
patogeni şi nepatogeni.
Toxiinfecția alimentară stafilococică
Apare ca urmare a ingestiei alimentelor contaminate cu enterotoxine stafilococice.
Principalele alimente care se pot contamina sunt preparatele din carne și prăjiturile cu cremă,
deoarece stafilococii se dezvoltă în mediu bogat în proteine și zahăr; prepararea termică
distruge stafilococii, dar nu și enterotoxinele, care sunt stabile termic.
Cel mai important factor de risc pentru toxiinfecția alimentară stafilococică este consumarea
alimentelor lăsate la temperatura camerei o perioadă mai îndelungată, în special în anotimpul
cald, timp care permite stafilococilor să secrete toxinele. Simptomele debuteaza în scurt timp
după ingestia alimentelor, cu grețuri, vărsături, dureri abdominale și diaree uneori severă.
Infecțiile stafilococice:
Infecțiile pielii și ale țesuturilor moi
S. aureus este cel mai obișnuit agent al infecțiilor pielii și țesuturilor moi, infecțiile fiind
produse de obicei de către flora proprie (care colonizează tegumentele și mucoasele).
 Foliculita – este infecția foliculului pilos (rădăcina firului de păr) și apare ca o
pustulă galbenă, rotunjită, înconjurată de o zonă roșie.
 Furunculul – este infecția necrotică a zonelor profunde ale unui folicul pilos,
localizat pe fese, față, gât; este dureros, sensibil și se pot însoți de febră și alte
manifestări generale.
 Carbunculul - este infecția profundă a unui grup de foliculi piloși; este foarte
dureroasă, fiind însoțită de alterarea stării generale și febra, apărând frecvent la
bărbații adulți și vârstnici, cu localizare pe ceafă, umeri, șolduri și coapse.
 Panaritiul – infecția pliurilor laterale ale unghiilor este frecvent determinată
de S. aureus.
 Celulita  – infecția întinsă a țesutului subcutanat poate fi produsă de S. aureus,
deși mai frecvent este determinată de streptococi.
 Erizipelul – o erupție cu margini ridicate, bine delimitată, este o infecție
superficială a dermului și țesutului subcutanat, produsă uneori și de S. aureus,
deși mai frecvent are etiologie streptococică.
De asemenea, S. aureus poate determina infectarea secundară a plăgilor traumatice sau
chirurgicale.
Tratamentul acestor infecții constă în administrarea de antibiotice antistafilococice
local și/sau sistemic și îngrijirea leziunilor locale, unde este cazul și drenaj chirurgical
(furuncul, carbuncul).
Infecțiile respiratorii
Infecțiile respiratorii cu S. aureus se pot produce fie datorită florei de la nivelul
orofaringelui, fie datorită diseminării hematogene a stafilococilor, de la un focar intravascular
de infecție (endocardita inimii drepte, tromboflebita septică). Infecțiile cu stafilococ pot fi
localizate oriunde la nivelul tractului respirator, determinând: rinofaringite, faringo-
amigdalite, traheite, bronșite, pneumonii, empiem, sinuzite.
Etiologia stafilococică a pneumoniei este neobișnuită, dar când apare poate avea o
evoluție severă. Factori predispozanți pentru pneumonia stafilococică sunt: instituționalizarea
în unități de îngrijire a bolnavilor cronici, antibioterapia folosită recent,
spitalizarea, intubația traheală, infecții respiratorii virale, boli cronice sau care se însoțesc
de imunodepresie.
Infecțiile sistemului nervos central
S. aureus ajunge la nivelul sistemului nervos central fie pe cale hematogenă
(prin sânge), de la o endocardită cel mai frecvent, fie prin extindere directă de la o infecție a
țesuturilor vecine: oasele craniului, sinusuri, infecții ale pielii și țesuturilor moi de la nivelul
feței.
 Abcesul cerebral - poate apărea prin extindere directă de la o sinuzită, de la
infecția stafilococică a țesutului moale, de la un traumatism penetrant sau o
plagă chirurgicală, sau prin diseminare hematogenă de la o endocardită
infecțioasă.
 Meningita purulentă - poate însoți abcesul cerebral sau apare independent de
acesta.
 Empiemul subdural - se produce prin extindere directă de la
o osteomielită a craniului, după intervenții chirurgicale sau traumatisme, ori de
la o sinuzită.
 Abcesele epidurale spinale - pot apărea în relație cu osteomielită sau
infecția discului vertebral, în timp ce abcesele epidurale cerebrale apar după
sinuzite, traumatisme sau intervenții chirurgicale.
S. aureus este cauza cea mai obișnuită de tromboflebită intracraniană septică – care
apare, de obicei, după o sinuzită, mastoidită sau o infecție stafilocică a țesuturilor moi ale
feței. Adesea aceste infecții pot coexista: astfel, meningita poate însoți un abces cerebral,
o flebită intracraniană, iar flebita poate însoți abcesul epidural sau empiemul.
Infecțiile tractului urinar
S. aureus este o cauză neobișnuită a infecției tractului urinar. De obicei, apar secundar
intervențiilor asupra vezicii urinare: cistoscopia, sondaj vezical etc. În absența unor manevre
urologice, prezența S. aureus în urină trebuie să ridice suspiciunea diseminarii hematogene a
infecției frecvent de la o endocardită stafilococică, avându-se în vedere și existența unui abces
la nivel renal.
Infecțiile endovasculare
Stafilocul auriu este una dintre cauzele cele mai frecvente de endocardită bacteriană
acută, atât pe valve native, cât și pe protezele valvulare, valvele cele mai frecvent afectate
fiind valvele mitrale și aortice. La consumatorii de droguri intravenoase apare mai frecvent
endocardita inimii drepte cu afectarea valvei tricuspide. Endocardita stafilococică are o rată
crescută de mortalitate (40-60%), atât prin tulburările cardiace pe care le antrenează, cât și
prin diseminarea hematogena a infecției cu apariția septicemiei, meningitei, abceselor
cerebrale și abcese în diferite alte organe etc.
Infecțiile musculo-scheletale
S. aureus este cea mai frecventă cauză de osteomielită acută la adulți și una dintre
principalele cauze la copii. Se produce prin diseminare hematogenă sau prin extindere directă
de la un focar infecțios. La adulți, localizarea cea mai frecventă este corpul vertebral, în timp
ce la copii se localizează frecvent la nivelul metafizelor oaselor lungi (unde vascularizația este
mai bogată). Clinic, apare durere locală însoțită de febră și alte semne generale. O formă
particulară de osteomielită este cea asociată cu protezele articulare sau cu dispozitivele de
fixare interne sau externe. Durerea, febra, inflamația și scăderea mobilității sunt semnele care
pot apărea în osteomielita protezelor. În multe cazuri se produce desprinderea protezei
necesitând îndepărtarea chirurgicală a acesteia.
Artrita septică este localizarea infecției la nivelul articulației, stafilococul auriu fiind
cea mai frecventă etiologie la adulți. Factori predispozanți pentru artrita septică sunt:
utilizarea de droguri intravenoase, artrita reumatoidă sau alte afecțiuni articulare, traumatisme,
utilizarea sistemică sau intraarticulară a steroizilor. Localizările cele mai des întâlnite sunt
genunchii, articulația șoldului și articulația sacro-iliacă. Pe lânga tratamentul cu antibiotice,
aceasta forma mai necesită și drenajul articular.
Infecția mușchilor cu S. aureus – polimiozita, este rară, apărând mai frecvent în zonele
tropicale și, de obicei, la pacienți cu boli de fond (diabet zaharat, alcoolism, boli
hematologice, afectiuni maligne etc.)
Diagnostic
Diagnosticul infecțiilor cu S. aureus este relativ simplu, constând în punerea în
evidență a bacteriei în diferite materiale purulente recoltate de la locul infecției sau în fluidele
organismului, care sunt sterile în mod normal. Mai dificil poate fi, însă, diagnosticul
intoxicațiilor stafilococice, care de multe ori se face numai pe baza semnelor clinice.
Deoarece intoxicația stafilococică nu presupune neapărat și infecția, S. aureus, de cele mai
multe ori, este absent. Determinarea enterotoxinelor în probele alimentare, demonstrarea
apariției anticorpilor îndreptați împotriva toxinelor stafilococice ale șocului toxic sau
demonstrarea producerii de toxine in vitro la o tulpină izolată, sunt datele de laborator care
pot confirma diagnosticul clinic, însă acestea sunt dificil de realizat în practica clinică. 
Tratament
Tratamentul infecțiilor stafilococice cuprinde tratament antibiotic, alături de care sunt
necesare și drenajul colecțiilor purulente, îndepărtarea țesuturilor necrozate și a corpurilor
străine. Deoarece în prezența unor corpuri străine (proteze, catetere, pacemaker), este aproape
imposibil de eradicat infecția cu S. aureus, de cele mai multe ori acestea trebuie îndepărtate.
Tratamentul infecțiilor stafilococice cuprinde tratament antibiotic, alături de care sunt
necesare și drenajul colecțiilor purulente, îndepărtarea țesuturilor necrozate și a corpurilor
străine. Deoarece în prezența unor corpuri străine (proteze, catetere, pacemaker), este aproape
imposibil de eradicat infecția cu S. aureus, de cele mai multe ori acestea trebuie îndepărtate.
Tratamentul antibiotic
Încă din anii 1950-1960 a fost semnalată o creștere rapidă a rezistenței tulpinilor
stafilococice, în general, și mai ales a S. auriu la antibiotice. Efectuarea antibiogramei a
devenit, astfel, obligatorie pentru toate tulpinile de S. aureus izolate din diverse infecții.
Rezistența se instalează prin următoarele mecanisme:
 producerea de beta-lactamaze, enzime care neutralizează antibioticele care au
în structura lor nucleul beta-lactaminic
 modificarea unor proteine ale peretelui celular, ceea ce duce la scăderea
permeabilității bacteriene și modificarea țintei antibioticului astfel încât acesta
să nu se mai poată lega de structurile bacteriene.
Aceste proprietăți conferă rezistență la toate antibioticele care au în structura lor beta-
lactamine (peniciline și cefalosporine). Testarea tulpinilor rezistente se face prin testarea
sensibilității la meticilină; dacă tulpinile sunt rezistente la meticilină înseamnă că sunt
rezistente la toate antibioticele beta-lactaminice. Acești stafilococi se numesc stafilococi
meticilino-rezistenti (Engleză: MRSA – Methicilin resistent Staphylococcus aureus).
Antibioticele de elecție pentru aceste tulpini sunt Vancomicina, Linezolid, Fosfomicina, care
sunt rezistente la acțiunea beta-lactamazelor secretate de către stafilococi.Pentru tulpinile
sensibile, antibioticul de elecție rămâne Oxacilina. Infecțiile grave care necesită doze mari sau
infecțiile asociate cu bacteriemie se vor trata cu antibiotice pe cale parenterală
(injectabilă),asociind două sau mai multe antibiotice din clase diferite, în timp ce infecțiile
pielii, ale țesuturilor moi sau ale căilor respiratorii se pot trata prin administrare orală. Durata
tratamentului și calea de administrare diferă în funcție de localizare, severitate, imunitatea
gazdei și răspunsul la tratament; bacteriemia necesită 2-4 săptămâni de tratament cu antibiotic
parenteral, osteomielita acută și endocardita acută 4-6 săptămâni, în timp ce osteomielita
cronică necesită până la 6-8 săptămâni de tratament parenteral.
Profilaxia
Profilaxia infecțiilor streptococice constă în:
 măsuri de igienă riguroasă în unitățile sanitare: spălarea meticuloasă a mâinilor
după contactul cu pacienții, utilizarea mănușilor la contactul cu plăgile și
mucoasele contaminate
 administrarea profilactică de antibiotice pre- și post-operator, pentru a preveni
infecția plăgilor postoperatorii
 tratamentul prompt al tuturor infecțiilor streptococice, chiar și a celor
superficiale, ale pielii și țesuturilor moi.
Tratamente naturiste
Miere de Manuka
Cercetările medicale realizate în ultimii 15 ani în Departamentul de Cercetare al Mierii
al Universității Waikato din Noua Zeelandă au dovedit că mierea de Manuka cu factor UMF
mai mare de 10 este eficientă în distrugerea Staphylococcus aureus
Directorul departamentului, Dr. Peter Molan, a clasificat mierea de Manuka în funcție
de puterea antibacteriană, introducând factorul UMF (en. Unique Manuka Factor). Mierea
clasificată cu UMF 10+ și peste poate fi folosită în mod eficient pentru rezolvarea unor
probleme de sănătate. Mierea de Manuka este testată în laboratoare atestate și autorizate de
Active Manuka Honey Association (AMHA).
Imunoglobulina din ouă
Compania Romvac., cel mai important producător de medicamente și vaccinuri de uz
veterinar din România, comercializeaza din 2014 o linie de produse revoluționare care pot
substitui antibioticele în tratarea celor mai dificile infecții printre care si cea
cu Staphylococcus aureus. Tratamentul dezvoltat în laboratoarele ROMVAC au fost create în
colaborare cu specialiștii de la Institutul ”Victor Babeș” din București. 
 enzime care neutralizează antibioticele care au în structura lor nucleul beta-
lactaminic
 modificarea unor proteine ale peretelui celular, ceea ce duce la scăderea
permeabilității bacteriene și modificarea țintei antibioticului astfel încât acesta
să nu se mai poată lega de structurile bacteriene.
Aceste proprietăți conferă rezistență la toate antibioticele care au în structura lor beta-
lactamine (peniciline și cefalosporine). Testarea tulpinilor rezistente se face prin testarea
sensibilității la meticilină; dacă tulpinile sunt rezistente la meticilină înseamnă că sunt
rezistente la toate antibioticele beta-lactaminice. Acești stafilococi se numesc stafilococi
meticilino-rezistenti (Engleză: MRSA – Methicilin resistent Staphylococcus aureus).
Antibioticele de elecție pentru aceste tulpini sunt Vancomicina, Linezolid, Fosfomicina, care
sunt rezistente la acțiunea beta-lactamazelor secretate de către stafilococi.Pentru tulpinile
sensibile, antibioticul de elecție rămâne Oxacilina. Infecțiile grave care necesită doze mari sau
infecțiile asociate cu bacteriemie se vor trata cu antibiotice pe cale parenterală
(injectabilă),asociind doua sau mai multe antibiotice din clase diferite, în timp ce infecțiile
pielii, ale țesuturilor moi sau ale căilor respiratorii se pot trata prin administrare orală.
Stafilococi coagulazo-negativi
Dintre stafilococii care nu posedă capacitatea de a produce coagulază, numiți și
coagulazo-negativi, cel mai des implicat în infecții la om este Staphylococcus epidermitis
(stafilococul alb). Sunt cauza majoră de infecție nozocomială și infectează mai frecvent
protezele, grefele venoase sau apar după dializa peritoneală; sunt germeni cu o patogenitate
redusă, infecțiile fiind datorate mai mult vulnerabilității gazdei decât virulenței bacteriei.
Stafilococii coagulazo-negativi au anumite caracteristici comune:
 sunt, în general, latenți: între momentul contaminării (procedură medicală, de exemplu) și
debutul simptomelor există o lungă perioadă de timp, cu excepția pacienților cu
neutropenie la care debutul este precoce
 majoritatea determină infecții nozocomiale, cu excepția endocarditei pe valve native și a
infecțiilor urinare produse de S. Saprophyticus
 majoritatea infecțiilor sunt produse de tulpini rezistente la mai multe antibiotice, inclusiv
la peniciline și cefalosporine
 multe dintre infecții sunt asociate unor proteze, dispozitive, catetere, care necesită
îndepărtarea lor pentru vindecare.
În infecțiile valvulare – bacteria este introdusă în timpul intervenției chirurgicale,
simptomele putând apărea și la un an de la aceasta. Infecția constă într-un abces, care se
localizează la locul unde valva artificială se leagă de țesutul miocardic, care, în timp, duce la
desprinderea valvei cu compromiterea activității mecanice a inimii urmată de deces.
Infecțiile cateterelor și by-pass-urilor sunt cauzate într-o proporție de 20-65% de
stafilococi coagulazo-negativi, care produc o bacteriemie de lungă durată, cu formarea în
circulația sangvină a unui exces de complexe antigen-anticorp, care printr-o reacție de
hipersensibilitate poate produce afectarea rinichiului (glomerulonefrită).
Staphylococcus saprophyticus – produce infecții ale tractului urinar la femei tinere,
active sexual.
Tratament :
Tratamentul infecțiilor cu stafilococi coagulazo-negativi constă în îndepărtarea
corpurilor străine: proteze, catetere, șunturi, grefe etc. și tratamentul cu antibiotice, de preferat
în funcție de antibiogramă, aceste bacterii fiind rezistente la multe antibiotice. Când
severitatea infecției nu permite așteptarea rezultatelor antibiogramei se poate începe
tratamentul cu antibiotice de tipul: Vancomicină, Oxacilină, Nafcilină, durata și calea de
administrare fiind în funcție de localizarea și severitatea infecției.
Streptococii
Streptococii sunt bacterii de formă rotund-ovalara, Gram-pozitive, din încrengătura
Firmicutes și ordinul Lactobacillales, dispuse în lanțuri sau perechi, nu au spori și nici cili,
fiind deci imobili
Unele specii sunt patogene, provocând boli ale pielii și ale mucoaselor vizibile,
denumite streptococii (exemple: erizipel, impetigo, conjunctivită), precum
și scarlatina, endocardita, septicemia acută și cronică
la oameni și gurma la cai, mamita la vaci etc.

Genul Streptococcus- frotiu din cultura


Alte specii de streptococ sunt saprofite, de exemplu Streptococcus lactis, agent
al fermentației lactice.
- facultativ anaerobe (se pot dezvolta la presiuni reduse ale oxigenului, dar și în absența
acestuia),
- catalazo-negative (nu descompun peroxidul de hidrogen în apă și oxigen; catalaza este o
enzimă care se găsește în organitele celulare numite peroxizomi și este utilizată la
identificarea bacteriilor- nu este prezentă în streptococi, dar este prezentă în stafilococi),
nesporulate;
- majoritatea speciilor de Streptococcus sunt hemolitice, iar unele pot prezenta capsulă
(înveliș cu rol de apărare bacteriană împotriva procesului de fagocitoză).
Habitat
Majoritatea speciilor aparțin florei normale ce colonizează tegumentele și mucoasele.
Streptococii fac parte din flora normală a omului şi a animalelor, habitând, în mod normal
tractul respirator superior, digestiv şi genital.
Clasificare:
Streptococii sunt clasificați pe baza aspectului hemolizei (distrugere a hematiilor cu
eliberarea hemoglobinei) pe agar - sânge, dar și pe baza antigenicitatii carbohidratului C
conținut de peretele celular (clasificare Lancefield).
Clasificare pe baza aspectului hemolizei pe agar-sânge:
- streptococi β - hemolitici - coloniile pe agar-sânge sunt înconjurate de o zona clară
de hemoliză, completă, în care hemoglobina este complet metabolizată
- streptococi α - hemolitici - coloniile pe agar-sânge sunt înconjurate de o zonă de
hemoliză verzuie, incompletă, produsă de apă oxigenată, în care hemoglobina este parțial
lizată
- streptococi α’ – hemolitici - coloniile sunt înconjurate de o zonă de hemoliză alfa
înconjurată la rândul ei de o zonă îngustă de beta-hemoliză
- streptococi gamma (nehemolitici) – streptococii din această grupă nu elaborează
hemolizine, deci semnifică absența macroscopică a zonelor hemolitice vizibile.
Clasificarea antigenică Lancefield – pe baza prezenței carbohidratului C în peretele
celular:
- Polizaharidul C este un un antigen cu specificitate de grup, prezent la
toate grupele de streptococi, cu excepţia grupei D, a streptococilor viridans şi a
pneumococului (streptococi negrupabili deoarece nu au antigenul de grup). După
natura antigenului polizaharidic C din peretele celular (antigen specific de grup),
streptococii se împart în grupe serologice notate cu literele mari ale alfabetului latin.
Pâna în prezent s-au identificat serogrupele notate de la A Ia H și de Ia K Ia V (aceste
serogrupe sunt identificabile prin reacţii de aglutinare).
În practică curentă a laboratoarelor se utilizează criteriul filogenetic de clasificare
realizat pe baza analizelor efectuate prin metode ale biologiei moleculare. Astfel se disting 6
grupări de specii în cadrul genului Streptococcus:
I. Grupul piogenic
II. Grupul anginosus
III. Grupul mitis
IV. Grupul salivarius
V. Grupul bovis
VI. Grupul mutans
I. Grupul piogenic
Din acest grup fac parte :
1. Streptococcus pyogenes
2. Streptococcus agalactiae
3. Streptococi grupele C, G
1. Streptococcus pyogenes
- sunt streptococi β - hemolitici de tip A; de asemenea sunt singura specie a grupului
Lancefield A,este un patogen strict uman.
Sunt coci gram-pozitivi dispuşi în lanţuri care pe geloză sânge dezvoltă colonii
pulverulente, cu o zonă de liză clară de tip beta în jur.
Identificarea se face pe baza structurii antigenice.
Patogenitate şi semnificaţie clinică
Dintre numeroşii factori de patogenitate, streptolizina O (SLO) are importanţă
practică deoarece determină formarea de anticorpi antistreptolizină O (ASLO), care ating
titruri mari încă de la începutul complicaţiilor poststreptococice.
 Infecţii localizate
Cea mai frecventă infecţie localizată produsă de S. pyogenes este angina streptococică.
Infecţia se poate extinde la urechea medie, mastoidă şi meninge. 20% din anginele
streptococice sunt
asimptomatice.
- Infecţiile tractului respirator inferior (pneumoniile) sunt rare şi survin de regulă după o
infecţie virală.
- Streptococii de grup A produc infecţii localizate ale pielii dintre care cea mai frecventă
este impetigo sau „buba dulce”. Complicaţia alergică a infecţiilor cu aceste tipuri este
frecvent glomerulonefrita acută, dar foarte rar febra reumatismală.
 Infecţii invazive
În infecţiile invazive poarta de intrare a streptococului are o importanţă deosebită şi
determină tabloul clinic al infecţiei:
- erizipelul – este o inflamaţie edematoasă a pielii. Apare sub forma unui placard
eritematos, mărginit de vezicule din care se izolează streptococul;
- fasceita necrozantă – este o infecţie care progresează foarte rapid, distrugând
ţesuturile moi şi fasciile;
- febra puerperală – este o infecţie septicemică care se poate produce după naştere şi
care are ca punct de pornire infecţia.
Complicaţii poststreptococice:
- complicaţii precoce supurative: abcese periamigdaliene, otite, sinuzite, mastoidite,
flegmoane;
- complicaţii tardive nesupurative (complicaţii alergice):
 febra reumatismală (reumatism articular acut şi cardita reumatismală) - este
asociată cu faringitele streptococice, dar niciodată cu infecţii primare
streptococice ale altor ţesuturi;
 glomerulonefrita acută - în majoritatea cazurilor este produsă de S. pyogenes,
mai rar de streptococi beta-hemolitici de grup C.
Tratament
Penicilinele G şi V sunt antibioticele de elecţie în infecţiile streptococice. Nu s-au semnalat
tulpini de S. pyogenes rezistente la peniciline. La persoanele alergice se administrează
macrolide.
Streptococii de grup B - Streptococcus agalactiae
Acest grup de streptococi cuprinde mai multe specii dintre care de interes medical este
S. agalactiae. Face parte din flora comensală a omului. Se izolează frecvent din vagin, rect,
uretră, mai rar din faringele omului sănătos şi de pe tegumente. Se găseşte la 30-40% din flora
perineală a omului sănătos. Afectează cu deosebire nou-născutul şi femeia gravidă.
La nou-născut produce o infecţie precoce, care apare imediat după naştere cu
septicemie şi o formă tardivă care apare la câteva zile sau săptămâni după naştere şi se
manifestă cu meningită, otită, pneumonie. Contaminarea nou-născutului se produce de la
personalul de îngrijire, de la mama purtătoare vaginală de Streptococcus agalactiae sau chiar
între nou-născuţi.
La femei produce avort, septicemie postpartum sau postabortum.
La persoanele în vârstă şi la cele imunocompromise poate determina infecţii ale
tractului urinar, pneumonii, meningită, endocardită, osteomielită, artrită, abcese, empiem etc.
Tratament:
S. agalactiae este sensibil la penicilina G şi amoxicilină şi deseori rezistent la
macrolide şi tetracicline. În terapie se recomandă asocierea penicilinelor cu aminoglicozidele.
Profilaxie:
Datorită frecvenţei crescute a portajului vaginal şi intestinal la femeia gravidă, se
recomandă efectuarea unor culturi de control din secreţia vaginală, începând cu ultimul
trimestru de sarcină şi instituirea antibioterapiei (la mamă şi apoi la nou-născut) în caz de
necesitate.
3. Grupul D streptococic şi genul Enterococcus
Grupul D de streptococi este o entitate complet separată din punct de vedere
biochimic, serologic şi patogenic de grupele A, C şi G, motiv pentru care au fost reclasificaţi.
Majoritatea tulpinilor acestui grup sunt mai puţin sensibile la peniciline decât ceilalţi
streptococi.
Datorită diferenţelor genetice acest grup a fost împărţit în: grup D propriu-zis şi
enterococi care aparţin unui gen nou, Enterococcus.
Speciile non-enterococice ale grupului D sunt implicate în bacteriemiile asociate cu
endocardită şi carcinom al intestinului gros.
Aceste specii păstrează sensibilitatea la peniciline.
Genul Enterococcus
Habitatul natural al enterococilor este reprezentat de intestin şi vagin. Prezenţa lor în
apă este considerată a fi marker de poluare fecală.
Principala specie de interes medical este E. faecalis, urmată de E. faecium.
Patogenitate
Enterococii sunt frecvent implicaţi în infecţii nosocomiale şi bacteriemii cu prognostic
rezervat la pacienţii imunocompromişi. Produc frecvent infecţii urinare.
În infecţiile abdominale, biliare, peritoneale, ale plăgilor chirurgicale, se asociază
frecvent enterobacteriilor sau germenilor anaerobi. Pot fi implicaţi în etiologia endocarditelor,
în special la pacienţii cu proteze valvulare.
Diagnosticul de laborator – este bacteriologic şi constă în izolarea şi identificarea
enterococilor din diversele produse patologice,urmat de antibiogramă.
Tratament
Deşi enterococii sunt natural sensibili la penicilina G şi aminopeniciline, ei sunt de 10-
1000 de ori mai puţin sensibili la aceste antibiotice decât alţi streptococi. Enterococii sunt
natural sensibili la tetraciclină, macrolide cloramfenicol, rifampicină, glicopeptide şi
trimetoprim.
Enterococii sunt natural rezistenţi la peniciclinele M, cefalosporine şi monobactami
(aztreonam). Asemeni altor streptococi, ei sunt natural rezistenţi la aminoglicozide (rezistenţă
de nivel scăzut), polimixine, acid fusidic şi acid nalidixic. În plus, enterococii sunt rezistenţi
la sulfamide, lincosamide şi streptogramina A. Rezistenţa la lincosamide şi streptogramina A,
naturală la E. faecalis, este inconstantă la E. faecium. E. faecium este natural rezistent la
nitrofurantoin.
Enterococii prezintă rezistenţă naturală de nivel scăzut la aminoglicozide datorită unui
transport ineficient al acestor antibiotice prin membrana citoplasmatică. Sinergia
aminoglicozidelor cu betalactaminele şi glicopeptidele este păstrată. Sinergia cu
betalactaminele şi glicopeptidele nu este pastrată în cazul unei rezistenţe de nivel înalt la
aminoglicozide. Enterococii sunt moderat sensibili la fluorochinolone.
Pentru tratamentul infecţiilor produse de enterococi se recomandă asocierea
aminoglicozidelor (gentamicină) cu penicilină, ampicilină sau Rezistenţa dobândită a
enterococilor este într-o continuă schimbare, fiind raportată rezistenţa la toate
chimioterapicele uzual active pe enterococi.
4. Streptococii negrupabili
Sunt reprezentaţi de streptococii viridans şi pneumococ (S.pneumoniae).
a. Streptococii viridans (α-hemolitici) denumiţi şi streptococi orali, sunt lipsiţi de
antigenul de grup. Sunt comensali ai mucoasei orofaringiene, dar şi ai celei intestinale
şi genitale. Sunt principalii agenţi etiologici ai endocarditelor subacute, la pacienţii cu
valvulopatii. Pătrund în circulaţie cu ocazia unor extracţii dentare, intervenţii în sfera
ORL, etc. şi se grefează la nivelul valvelor cardiace lezate sau a protezelor valvulare.
S. mutans este implicat în etiologia cariilor dentare.
S. milleri este frecvent asociat infecţiilor purulente, precum şi neonatale (septicemii,
meningite).
Streptococii orali sunt sensibili la penicilina G şi macrolide,
prezentând un nivel scăzut de rezistenţă la aminoglicozide (se administrează în asociere cu
penicilinele).
b. Streptococcus pneumoniae (pneumococul)
Pneumococii sunt coci gram-pozitivi, capsulaţi, ovali sau lanceolaţi, dispuşi în perechi sau
lanţuri scurte. Pneumococii produc hemoliză alfa pe geloză-sânge.
Habitat
S. pneumoniae (pneumococul) – condiţionat-patogen, face parte din flora
orofaringiană normală la majoritatea populaţiei, dar poate fi şi un important agent
patogen uman. Poate coloniza mucoasa genito-urinară sau intestinală.
Patogenitate
Tulpinile virulente prezintă o capsulă polizaharidică, diferită antigenic, pe baza căreia s-au
identificat peste 80 de tipuri serologice.
Infecţiile pneumococice pot fi grupate în:
- infecţii acute ale tractului respirator inferior – pneumonii (pneumococul produce mai
mult de 80% din pneumoniile bacteriene), bronhopneumonii, bronşite
- infecţii ale cavităţilor conecte tractului respirator superior – sinuzite, otite medii,
mastoidite
- alte infecţii – meningite, endocardite, peritonite, artrite septice, conjunctivite, infecţii
peripartum şi la nou-născut.
Diagnosticul de laborator - este bacteriologic.
Examen microscopic: coci gram-pozitivi, lanceolaţi, dispuşi în diplo sau în lanţuri
scurte, capsulaţi.
Cultivare şi identificare: Pe geloză-sânge coloniile tinere sunt alfa-hemolitice, rotunde,
umede, mucoide, asemănătoare cu cele produse de S. viridans, ceea ce impune efectuarea
unor teste de diferenţiere (testului de sensibilitate la optochin).
Tratament, profilaxie
Majoritatea tulpinilor de S. peumoniae sunt sensibile la penicilină şi eritromicină. S-au
semnalat tulpini rezistente la penicilină, eritromicină, azitromicină, deci efectuarea
antibiogramei este obligatorie.
Apariţia tulpinilor rezistente la penicilină impune o modificare a atitudinii terapeutice
mai ales în meningite şi impune administrarea cefalosporinelor de generaţia a II-a sau a III-a.
S-a remarcat de asemenea o creştere a nivelului de rezistenţă la macrolide (30% tulpini
rezistente la eritromicină).
Cu toată eficacitatea terapiei antimicrobiene, mortalitatea în cazul afecţiunilor
pneumococice este ridicată, îndeosebi la persoane vârstnice, imunocompromişi
(splenectomizaţi) sau persoane debilitate.
Se recomandă o imunizare prin vaccinare.