Interpretarea Si Aplicarea Dreptului UE Si A Conve

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/272305390
Interpretarea si aplicarea dreptului UE si a Conventiei pentru apararea

drepturilor omului si a libertatilor fundamentale in cererile privind trimiterile
preliminare in fata instan...
Article in SSRN Electronic Journal · January 2014

DOI: 10.2139/ssrn.2407712
CITATIONS READS
0 1,337
3 authors, including:
Mihai Sandru Dragos Calin

Romanian Academy Bucharest Court of Appeal, Romania
126 PUBLICATIONS 17 CITATIONS 47 PUBLICATIONS 10 CITATIONS
SEE PROFILE SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
European Union Law and arbitration View project
Metodologia cercetării în dreptul Uniunii Europene View project
All content following this page was uploaded by Mihai Sandru on 20 January 2018.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

MAI ESTE CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR
OMULUI UN MECANISM JUDICIAR EFICIENT?
Raluca BERCEA
– coordonator –
Electronic copy available at: http://ssrn.com/abstract=2407712

MAI ESTE CURTEA EUROPEANĂ
A DREPTURILOR OMULUI
UN MECANISM JUDICIAR EFICIENT?
Raluca BERCEA
– coordonator –
Universul Juridic
Bucureúti
-2013-
Electronic copy available at: http://ssrn.com/abstract=2407712

Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.
Copyright © 2013, S.C. Universul Juridic S.R.L.
Toate drepturile asupra prezentei ediĠii aparĠin

S.C. Universul Juridic S.R.L.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
S.C. Universul Juridic S.R.L.
NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOğIT DE SEMNĂTURA ùI
ùTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL
ULTIMEI COPERTE.
Descrierea CIP a Bibliotecii NaĠionale a României

BERCEA, RALUCA
Mai este Curtea Europeană a Drepturilor Omului un mecanism judiciar
eficient? / coord. Raluca Bercea. - Bucureúti : Universul Juridic, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-606-673-054-9
341.645.5(4) CEDO

REDACÞIE: tel./fax: 021.314.93.13
tel.: 0732.320.666
e-mail: redactie@universuljuridic.ro
DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15; 0726.990.184

DISTRIBUÞIE: fax: 021.314.93.16
e-mail: distributie@universuljuridic.ro
www.universuljuridic.ro
COMENZI ON-LINE,
CU REDUCERI DE PÂNæ LA 15%

Cuprins 5
Cuprins
CUVÂNT ÎNAINTE – CULTURILE JURIDICE NAğIONALE ùI CRIZA

CURğII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ......................................................... 9
I. LIMITE
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ùI CALIBRUL EI

ASPIRAğIONAL
Valentin Constantin ........................................................................................................... 21
REFORMAREA CURğII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI: SĂ

OPTĂM PENTRU O MAI MARE SAU O MAI MICĂ PROTECğIE?
Rodoljub Etinski ................................................................................................................ 29
CUM FACE FAğĂ CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

TESTULUI LEGITIMITĂğII
Lucian Bojin ...................................................................................................................... 41
KONONOV C. LETONIA. ART. 7 ALIN. (1) AL CONVENğIEI ùI

COMPETENğA EVAZIVĂ A CURğII EUROPENE A DREPTURILOR
OMULUI
Diana Lavinia Olar Botău .................................................................................................. 51
II. EXPANSIUNE
DREPTURILE FUNDAMENTALE ÎN EUROPA, LA RĂSCRUCE DE

DRUMURI
Elisabeth Sándor-Szalay .................................................................................................... 69
ADERAREA UNIUNII EUROPENE LA CONVENğIA EUROPEANĂ A

DREPTURILOR OMULUI – IMPLICAğII ùI PROVOCĂRI
Bianca Selejan-GuĠan ........................................................................................................ 85
PROTECğIA JUDICIARĂ A DREPTURILOR FUNDAMENTALE ÎN EUROPA. ...... 94

COOPERARE SAU CONFLICT?
HoraĠiu Alexandru Rusu .................................................................................................... 94
JUDECĂTORUL DE DREPTURILE OMULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

DUPĂ ADOPTAREA TRATATULUI DE LA LISABONA. DISCUğII
REFERITOARE LA MECANISMELE PROPUSE PRIN PROIECTUL DE
6 MAI ESTE C.E.D.O. UN MECANISM JUDICIAR EFICIENT?
ACORD PRIVIND ADERAREA UNIUNII EUROPENE LA CONVENğIA

EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Sorina Mîúlea ................................................................................................................... 111
ARGUMENTE PENTRU O TEORIE A ALTERITĂğII PROTECğIEI

DREPTURILOR FUNDAMENTALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ DIN
PERSPECTIVA CONTROLULUI ACTELOR UNIUNII EUROPENE
Lucian Pop ....................................................................................................................... 118
III. INTERFERENğE
INTERPRETAREA ùI APLICAREA DREPTULUI UE ùI A CONVENğIEI

PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ùI A LIBERTĂğILOR
FUNDAMENTALE ÎN CERERILE PRIVIND TRIMITERILE PRELIMINARE
ÎN FAğA INSTANğELOR DIN ROMÂNIA
Daniel Mihail ùandru, Constantin Mihai Banu, Dragoú Alin Călin ......................................... 127
IMPACTUL HOTĂRÂRILOR CURğII EUROPENE A DREPTURILOR

OMULUI ASUPRA LEGISLAğIILOR NAğIONALE
Ana-Maria Telbis............................................................................................................. 156
OBSERVAğII ASUPRA DECIZIEI NR. 27/2011 A ÎNALTEI CURğI DE

CASAğIE ùI JUSTIğIE A ROMÂNIEI PRIVIND RECURSUL ÎN INTERESUL
LEGII
Sergiu Popovici ............................................................................................................... 173
JURISPRUDENğA CURğII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN

RAPORT CU NECESITATEA ASIGURĂRII LIBERULUI ACCES LA
JUSTIğIE ÎN MATERIE FISCALĂ
Alexandra Cosmina Muntean ................................................................................................... 180
IV. IRITANğI
ESTE DREPTUL STRĂIN UN INSTRUMENT EFICIENT ÎN PROCESUL DE

ADJUDECARE?
UN STUDIU COMPARATIV: CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR
OMULUI ùI CURTEA SUPREMĂ A STATELOR UNITE
Alexandra Mercescu ........................................................................................................ 195
DOCTRINA MARJEI DE APRECIERE ÎN JURISPRUDENğA CURğII

EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI: UN INSTRUMENT UTIL PENTRU
PROTEJAREA DIVERSITĂğII CULTURALE INTER ùI INTRA-STATALE?
Laura-Maria Crăciunean .................................................................................................. 205
Cuprins 7
PLURALISM ùI HERMENEUTICĂ DUPĂ KADI
Laura Gheorghiu .............................................................................................................. 218
V. ADIACENğI
CULTURĂ CONSTITUğIONALĂ ùI TRANSPLANT CONSTITUğIONAL ÎN

ROMÂNIA MODERNĂ
Manuel GuĠan .................................................................................................................. 237
DESPRE CONSTITUğIONALITATEA JURISDICğIILOR SPECIALE

ADMINISTRATIVE
Cristian Clipa ................................................................................................................... 256
Daniel Mihail ùandru, Constantin Mihai Banu, Dragoú Alin Călin 127
INTERPRETAREA ùI APLICAREA DREPTULUI UE

ùI A CONVENğIEI PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR
OMULUI ùI A LIBERTĂğILOR FUNDAMENTALE
ÎN CERERILE PRIVIND TRIMITERILE PRELIMINARE
ÎN FAğA INSTANğELOR DIN ROMÂNIA
Prof. univ. Daniel Mihail ùANDRU
Universitatea Creútină „Dimitrie Cantemir”
Cercetător útiinĠific II úi coordonator al Centrului de Studii de Drept European
al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române
Cercetător asociat Constantin Mihai BANU

Centrul de Studii de Drept European
Judecător Dragoú Alin CĂLIN

Curtea de Apel Bucureúti
Cercetător asociat al Centrului de Studii de Drept European
Rezumat
Prezentul articol este un examen al jurisprudenĠei române în materia interpretării úi aplicării
dreptului UE úi a ConvenĠiei pentru apărarea drepturilor omului úi a libertăĠilor fundamentale în
cererile privind trimiterile preliminare. Subiectul poate declanúa dezbateri aprinse cu privire la
cunoaúterea limitelor precum úi exercitarea competenĠelor de către instanĠele din România în
materia trimiterilor preliminare, care presupune aplicarea unor norme juridice distincte – dreptul
naĠional, dreptul Uniunii Europene úi ConvenĠia pentru apărarea drepturilor omului úi a libertăĠilor
fundamentale. Articolul discută refuzul trimiterilor preliminare ale instanĠelor din România
precum úi o posibilă ierarhie a normelor juridice în acest context.
Cuvinte cheie: trimitere preliminară, instanĠe naĠionale, Curtea ConstituĠională, C-483/11,

C-484/11, C-434/11, C-134/12, C-462/11, C-396/11, refuz trimiteri preliminare
Abstract
The article discusses case law of Romanian courts concerning the interpretation and
application of European Union law and the Convention for the Protection of Human Rights and
Fundamental Freedoms in requests for a preliminary ruling. This subject-matter is liable to trigger
a heated debate about the limits of powers and their exercise by the Romanian courts in relation to
references involving the application of different legal standards - national law, European Union
law and the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms. The
article discusses the way in which various courts of Romania have rejected such references and
also a possible hierarchy of legal norms in that regard.
Keywords: preliminary reference, national courts, Constitutional Court, C-483/11,

C-484/11, C-434/11, C-134/12, C-462/11, C-396/11, rejection of a request for a preliminary
reference
I. Preliminarii
Practica instanĠelor româneúti, dar úi a CurĠii ConstituĠionale, dovedeúte negreúit

dificultăĠile de înĠelegere úi de aplicare a dreptului UE, mai mult, uneori chiar confuzia
faĠă de mecanismul ConvenĠiei pentru apărarea drepturilor omului úi a libertăĠilor
fundamentale.
Din punct de vedere istoric, trecând peste situaĠii în care se fac, din dorinĠa
„europenizării” sau pur úi simplu din ignoranĠă, referiri la dreptul Uniunii Europene
într-un context în care acesta nu este aplicabil, amintim că o primă confuzie majoră a
aparĠinut chiar CurĠii ConstituĠionale.
Astfel, în motivarea Deciziei nr. 568/20061, Curtea ConstituĠională a reĠinut că o
critică consta în susĠinerea privind încălcarea Recomandării (2002) privind accesul la
documente oficiale adoptată de Comitetul de Miniútri al Consiliului Europei, precum úi
încălcarea cap. 2 (în realitate Titlul I – Art. II-71) din Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene, referitor la libertatea de informare, iar aceasta era neîntemeiată.
„Pentru a aplica dispoziĠiile prevăzute de art. 148 din ConstituĠie trebuie ca procesul de
aderare a României la Uniunea Europeană să fie încheiat, astfel că la data pronunĠării
prezentei decizii nu poate fi analizată eventuala contradicĠie între textele de lege criticate
úi prevederile documentelor internaĠionale menĠionate”.
Ulterior, prin Decizia nr. 588/20072, Curtea ConstituĠională a constatat că „nu pot fi
reĠinute nici criticile formulate în raport cu Recomandarea nr. (94) 12 a Comitetului de
Miniútri al Consiliului Europei, adoptată în data de 13 octombrie 1994 la cea de-a 516-a
întâlnire a secretarilor de stat. De altfel, (…) acest tip de acte comunitare reprezintă
măsuri legale ce permit instituĠiilor Uniunii Europene să-úi prezinte punctele de vedere în
faĠa statelor membre, fără ca acestea să fie obligate să se conformeze soluĠiei propuse de
administraĠia comunitară. Recomandările, spre deosebire de opinii, pot fi date úi din
proprie iniĠiativă, reprezentând astfel doar poziĠia instituĠiei de la care emană,
semnificaĠia lor reală fiind de natură morală sau politică”.
Desigur, primele confuzii între actele instituĠiilor Consiliului Europei úi cele ale
Uniunii Europene3 nu puteau rămâne singulare, astfel că trimiterile preliminare recente în
ceea ce priveúte dreptul la despăgubiri pentru foútii condamnaĠi politic, respectiv

1
Publicată în M. Of nr. 890 din 1 noiembrie 2006. Curtea ConstituĠională a respins excepĠia de
neconstituĠionalitate a prevederilor art. 12, 13 úi 22 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaĠiile de interes public úi ale art. 32 úi 33 din Legea nr. 182/2002 privind protecĠia informaĠiilor
clasificate, excepĠie ridicată de M.A. în dosarul nr. 3.139/COM/2005 al CurĠii de Apel Piteúti – SecĠia
comercială úi de contencios administrativ.
2
Publicată în M. Of. nr. 581 din 23 august 2007. Curtea ConstituĠională a respins excepĠia de
neconstituĠionalitate a dispoziĠiilor art. I pct. 228 úi art. II alin. (3) din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea
úi completarea Codului de procedură penală, precum úi pentru modificarea altor legi, excepĠie ridicată direct
de Avocatul Poporului.
3
Recomandarea nr. (94) 12 priveúte independenĠa, eficienĠa úi rolul judecătorilor, fiind emisă de
Consiliul Miniútrilor, organism din cadrul Consiliului Europei. Recomandările Consiliului Europei nu sunt
reglementări de drept al Uniunii Europene, iar art. 148 alin. (2) din ConstituĠie priveúte integrarea în Uniunea
Europeană: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum úi celelalte
reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faĠă de dispoziĠiile contrare din legile interne, cu
respectarea prevederilor actului de aderare”.
reducerile salariale úi domeniul de aplicare a Cartei drepturilor fundamentale a UE
continuă degringolada instanĠelor în înĠelegerea úi aplicarea dreptului UE.
Dacă Ġinem seama de „cireaúa de pe tort”, pusă de Curtea de Apel Piteúti, a cărei
dificultate insurmontabilă constă chiar în denumirea corectă a CurĠii Europene a
Drepturilor Omului, botezată de cinci ori în cuprinsul unei încheieri drept „Curtea
ConstituĠională Europeană a Drepturilor Omului”4, atunci lucrurile pot fi considerate mai
mult decât fireúti.
II. Trimiteri preliminare formulate de instanĠele din România
Cu toate acestea, există úi exemple de bune practici, fiind úi multe instanĠe care au
apreciat corect situaĠiile ce s-au ivit în faĠa lor úi au argumentat pe larg soluĠiile dispuse.
II.1. Dreptul la despăgubiri pentru foútii condamnaĠi politic úi instrumente

internaĠionale în materia drepturilor omului ca „dispoziĠii comunitare”
În ordine cronologică, prima trimitere preliminară a fost dispusă printr-o încheiere a

Tribunalului Argeú din 4 aprilie 20115 („încheierea din 4 aprilie 2011”). Cererea a fost
deja înregistrată la Curtea de JustiĠie cu numărul C-483/11 (Boncea úi alĠii). A doua
trimitere preliminară a fost dispusă printr-o încheiere din 4 iulie 20116 („încheierea din
4 iulie 2011”), înregistrată la Curte cu numărul C-484/11 (Budan)7.
Obiectul litigiilor din cele două acĠiuni principale erau asemănătoare: priveau cereri
pentru obĠinerea de daune morale, în temeiul Legii nr. 221/2009, ulterior amendată,
pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării nedrepte la închisoare în timpul
regimului comunist („pentru organizarea úi participarea la organizaĠiuni de tip fascist,
politice úi paramilitare” (sic!)). Mai precis, era vorba despre vidul legislativ creat ca efect
al declarării de către Curtea ConstituĠională, prin două decizii8, a neconstituĠionalităĠii
unor dispoziĠii ale legii respective úi a O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea úi
completarea Legii nr. 221/2009, dispoziĠii [i.e. art. 5 alin. (1) lit. a) din legea amintită]

4
C. Ap. Piteúti, SecĠia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă úi asigurări sociale úi pentru
cauze de minori úi de familie, încheierea pronunĠată la 20 iunie 2011, în dosar nr. 1594/109/2010,
nepublicată.
5
T. Argeú, SecĠia civilă, dosar nr. 2984/109/2010, încheiere din 4 aprilie 2011, nepublicată.
6
T. Argeú, SecĠia civilă, dosar nr. 2217/109/2011, încheiere din 4 iulie 2011, nepublicată.
7
M. ùandru, Respingerea trimiterilor preliminare ca fiind vădit inadmisibile: Corpul NaĠional al
PoliĠiútilor (C-434/11), Cozman (C-462/11), cauzele conexate Boncea úi Budan (C-483/11 úi
C-484/11), Curierul Judiciar, nr. 1/2012, pp. 61 úi 62 – a se vedea úi www.iaduer.ro.
8
Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 (referitoare la excepĠia de neconstituĠionalitate a dispoziĠiilor
art. I pct. 1 úi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea úi completarea Legii nr. 221/2009 privind
condamnările cu caracter politic úi măsurile administrative asimilate acestora, pronunĠate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989, úi pentru suspendarea aplicării unor dispoziĠii din titlul VII al Legii nr. 247/2005
privind reforma în domeniile proprietăĠii úi justiĠiei, precum úi unele măsuri adiacente), M. Of., Partea I,
nr. 761 din 15 noiembrie 2010; respectiv Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 [referitoare la excepĠia de
neconstituĠionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind
condamnările cu caracter politic úi măsurile administrative asimilate acestora, pronunĠate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989], M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
care aveau ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit
drept consecinĠă a condamnărilor politice în vechiul regim.
Încheierea din 4 aprilie 2011 consemnează depunerea de reclamanĠi la 21 februarie
2011 la dosarul cauzei a unei cereri de formulare a unei „întrebări preliminare” către
Curtea de JustiĠie „privind neconformitatea unei prevederi interne cu dispoziĠia din
Tratatul privind funcĠionarea Uniunii Europene, respectiv prevederile art. 5 din Legea nr.
221/2009, astfel cum a fost amendat de către Curtea ConstituĠională a României prin
decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010”; reclamanĠii au susĠinut că textul de lege ar fi
încălcat „prevederi la care România este parte, ca urmare a aderării, úi anume încalcă
prevederile art. 5 din ConvenĠia europeană a drepturilor omului, potrivit cu care, „orice
persoană care este victima unei arestări sau a unei deĠineri în condiĠii contrare
dispoziĠiilor acestui articol, are dreptul la reparaĠii”, precum úi ale art. 8 din DeclaraĠia
universală a drepturilor omului, potrivit cu care „orice persoană are dreptul la satisfacĠia
efectivă din partea instanĠelor juridice naĠionale competente împotriva actelor care
violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituĠie sau lege”.
Subsecvent, încheierea enumeră prevederi socotite pertinente pentru a fi interpretate
de Curtea de JustiĠie: art. 5 din ConvenĠia europeană a drepturilor omului, art. 8 din
DeclaraĠia universală a drepturilor omului úi se concluzionează: „astfel, potrivit
dispoziĠiilor comunitare se conferă dreptul oricărei persoane ce a suferit o condamnare cu
caracter politic contrară dispoziĠiilor, are dreptul la reparaĠii ori potrivit art. 5 astfel cum a
fost amendat prin decizia nr. 1358/2010 a CurĠii ConstituĠionale se interzice acest drept”
(sic!).
În temeiul art. 267 primul par. lit. b) TFUE (!), instanĠa a suspendat cauza úi a
formulat două întrebări preliminare având următoarea formulare:
„DispoziĠiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 astfel cum a fost amendat de către
Curtea ConstituĠională a României prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 contravin
art. 5 din ConvenĠia europeană a drepturilor omului úi art. 8 DeclaraĠia universală a
drepturilor omului.
Să se stabilească dacă art. 5 din ConvenĠia europeană a drepturilor omului úi art. 8
din DeclaraĠia universală a drepturilor omului se opun unei reglementări naĠionale care
permite restrângerea dreptului unei persoane ce a fost condamnată politic printr-o
hotărâre contrară dispoziĠiilor legale de a primi despăgubiri materiale pentru prejudiciul
moral suferit, urmare a admiterii unei excepĠii de neconstituĠionalitate”.
În a doua încheiere, cea din 4 iulie 2011, într-un context asemănător celeilalte
cauze, aceeaúi instanĠă (Tribunalul Argeú) a reĠinut necesitatea efectuării unei trimiteri
preliminare „în condiĠiile existenĠei următoarelor norme de drept comunitar, prioritar în
raport de art. 11 pct. 1 úi art. 20 din ConstituĠia României” (!)9; normele de drept
„comunitar” în cauză erau: art. 6 TUE, art. 267 TFUE, „titlul I: Demnitatea” din Carta
drepturilor fundamentale a UE (art. 1 „Demnitatea umană” úi art. 4 „Interzicerea torturii
úi pedepsei sau tratamentelor inumane sau degradante”).
Judecata cauzei a fost suspendată până la „înaintarea” de Curte a răspunsului său;
„instanĠa, în temeiul art. 267 TFUE, va adresa CurĠii de JustiĠie a Uniunii Europene
(CJUE) următoarea întrebare preliminară:

9
Aici a avut loc în mod evident o confuzie între domeniul de aplicare a acelor două dispoziĠii úi cel al
art. 148 din ConstituĠie.
„Dacă în interpretarea dată de CurĠii (!) de JustiĠie a Uniunii Europene (CJUE)
principiilor fundamentale consacrate de Carta drepturilor fundamentale a UE, cât úi
Tratatelor UE – în situaĠia lipsei de reglementare în dreptul intern (prin declararea ca
neconstituĠional a art. 5 din Legea nr. 221/2010) – petenta úi intervenientul, ca victime ale
regimului comunist, actualmente cetăĠeni UE, au dreptul la daune morale?”
Prin ordonanĠa din 14 decembrie 201110, Curtea de JustiĠie a Uniunii Europene a
apreciat că este vădit necompetentă să răspundă la întrebările adresate de Tribunalul
Argeú (România) prin încheierile din 4 aprilie 2011 úi din 4 iulie 2011. CJUE a reĠinut că
în cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul art. 267 TFUE, Curtea poate interpreta
dreptul Uniunii numai în limitele competenĠelor atribuite acesteia (hotărârea din
5 octombrie 2010, McB., C-400/10 PPU, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 51, precum
úi ordonanĠa din 22 iunie 2011, Vino, C-161/11, pct. 25 úi 37). Rezultă că, atunci când o
reglementare naĠională intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea, sesizată
cu titlu preliminar, trebuie să furnizeze toate elementele de interpretare necesare pentru
aprecierea de către instanĠa naĠională a conformităĠii acestei reglementări cu drepturile
fundamentale, astfel cum rezultă acestea în special din cartă (hotărârea din 29 mai 1997,
Kremzow, C-299/95, Rec., p. I-2629, pct. 15, precum úi hotărârea din 15 noiembrie 2011,
Dereci úi alĠii, C-256/11, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 72).
În sens contrar, alte instanĠe, într-un context asemănător celor două acĠiuni
menĠionate, au respins, în alte acĠiuni, cereri ale reclamanĠilor de sesizare a CurĠii de
JustiĠie a Uniunii Europene, ceea ce presupune măcar însuúirea soluĠiilor CJUE din
cauzele Budan úi Boncea.
Astfel, prin încheierea pronunĠată la 18 mai 201211, Curtea de Apel Bucureúti a
respins cererea de sesizare a CJUE cu mai multe întrebări preliminare, respectiv: „1) dacă
art. 5 alin. (1) teza întâi lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma sa iniĠială, a stabilit în
favoarea reclamantului sau nu un drept subiectiv patrimonial „speranĠa legitimă”, care se
subsumează noĠiunii de „bun” în sensul art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană,
raportat la dispoziĠiile art. 17 din Carta drepturilor fundamentale al Uniunii Europene în
lumina dispoziĠiilor art. 1 din Protocolul AdiĠional nr. 1 la ConvenĠia pentru Apărarea
Drepturilor Omului úi a LibertăĠilor Fundamentale la care Uniunea Europeană a aderat;
2) să se constate neaplicarea dispoziĠiilor art. 5 alin. (1) teza întâi lit. a) din Legea
nr. 221/2009 în forma sa iniĠială, cererilor de chemare în judecată introduse anterior
emiterii deciziei de neconstituĠionalitate nr. 1358/2010, invocând tocmai această decizie a
CurĠii ConstituĠionale cu încălcarea principiului egalităĠii în drepturi stabilit de art. 6 din
Tratatul privind Uniunea Europeană, raportat la dispoziĠiile art. 20 úi 21 din Carta
Drepturilor Fundamentale al Uniunii Europene în lumina dispoziĠiilor art. 1 din
Protocolul 12 la ConvenĠie, prin crearea unor situaĠii juridice discriminatorii între
persoanele, care au obĠinut hotărâri judecătoreúti definitive úi irevocabile, anterior
deciziei de neconstituĠionalitate a acestor dispoziĠii úi celelalte persoane, care au introdus
úi ele o cerere, anterior emiterii deciziei de neconstituĠionalitate a acestor dispoziĠii, dar
nu au obĠinut încă o hotărâre sau au obĠinut hotărâre definitivă úi irevocabilă; 3) să se
constate că dispoziĠiile deciziei nr. 1358/2010 a CurĠii ConstituĠionale de admitere a
excepĠiei de neconstituĠionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) teza întâi lit. a) din Legea

10
OrdonanĠa CJUE din 14 decembrie 2011, pronunĠată în cauzele conexate C-483/11 úi C-484/11.
11
C. Ap. Bucureúti, SecĠia a IV-a civilă, dosar nr. 12336/3/2010, nepublicată.
nr. 221/2009 contravin principiului egalităĠii în drepturi stabilit de art. 6 din Tratatul
privind Uniunea Europeană, raportat la dispoziĠiile art. 20 úi 21 din Carta drepturilor
fundamentale al Uniunii Europene interpretat în lumina dispoziĠiilor art. 14 din ConvenĠie
precum úi de art. 1 din Protocolul nr. 12 la ConvenĠie; 4) să se constate cu privire la
dispoziĠiile Deciziei în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei CurĠi de CasaĠie úi JustiĠie,
prin care se stabilesc că dispoziĠiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009
privind condamnările cu caracter politic al măsurii administrative asimilate acestora úi-au
încetat efectele úi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluĠionate definitiv
la data publicării deciziilor instanĠei de contencios administrativ constituĠional în
Monitorul Oficial, contravin principiului egalităĠii în drepturi stabilit de art. 6 din Tratatul
privind Uniunea Europeană, raportat la dispoziĠiile art. 20 úi 21 din Carta drepturilor
fundamentale al Uniunii Europene interpretat în lumina dispoziĠiilor art. 14 din ConvenĠie
precum úi de art. 1 din Protocolul nr. 12 la ConvenĠie”.
În motivare, s-a constatat că „atunci când o reglementare naĠională intră în
domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea, sesizată cu titlu preliminar, trebuie să
furnizeze toate elementele de interpretare necesare pentru aprecierea de către instanĠa
naĠională a conformităĠii acestei reglementări cu drepturile fundamentale, astfel cum
rezultă acestea în special din Cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 mai 1997,
Kremzow, C-299/95, Rec., p. I-2629, pct. 15, precum úi Hotărârea din 15 noiembrie 2011,
Dereci úi alĠii, C-256/11, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 72)”. În raport de
considerentele menĠionate, instanĠa de recurs învederează că Legea nr. 221/2009 nu
izvorăúte din niciun act comunitar úi nici nu a reprezentat o transpunere la nivel naĠional a
niciunui act comunitar principal sau secundar úi nici a Cartei europene, astfel încât
interpretarea úi aplicarea actului normativ naĠional excede competenĠei instanĠei
europene”.
ReĠinem în acest sens úi încheierea din 14 septembrie 2011 a CurĠii de Apel
Bacău12. SoluĠii similare s-au pronunĠat prin încheierile din 20 iunie 201213 respectiv
22 iunie 2012 ale CurĠii de Apel Bucureúti14, dar úi prin încheierea din 12 aprilie 2012 a
Tribunalului Argeú15, în care nu identificăm vreo motivare a soluĠiei luate.
II.2. Reduceri salariale úi domeniul de aplicare a Cartei drepturilor fundamentale

a UE în contextul unor trimiteri preliminare. Seria Corpul NaĠional al PoliĠiútilor
O relativ recentă încheiere provenită de la o instanĠă judecătorească din Ġara noastră –

Tribunalul Alba16, prin care s-a dispus sesizarea CurĠii de JustiĠie pe cale preliminară17,
ridică un aspect esenĠial în privinĠa stabilirii domeniului de aplicare a Cartei drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene18.

12
C. Ap. Bacău, SecĠia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, dosar
nr. 2296/103/2010, nepublicată.
13
14
15
T. Argeú, SecĠia civilă, dosar nr. 4933/109/2011, nepublicată.
16
T. Alba, SecĠia comercială úi contencios administrativ, dosar nr. 94/57/2011, încheierea
nr. 1389/CAF/2011, 20 iunie 2011, nepublicată.
17
Înregistrată la Curtea de JustiĠie la 22 august 2011 cu numărul C-434/11, Corpul NaĠional al
PoliĠiútilor.
18
JO C 83, 30 martie 2010, p. 389.
Într-o cauză având ca obiect reducerile salariale (de 25 %) privind funcĠionarii
publici, reclamantul – Corpul NaĠional al PoliĠiútilor – a cerut sesizarea CurĠii de JustiĠie
pentru pronunĠarea unei hotărâri preliminare; Tribunalul Alba a admis (în parte19) cererea
úi a dispus sesizarea CurĠii de JustiĠie cu o întrebare preliminară, având următoarea
formulare: „Prevederile art. 17 alin. (1), art. 20 úi art. 21 alin. (1) din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unor reduceri
salariale precum cele operate de statul român prin Legea nr. 118/2010 úi Legea nr.
285/2010”. Judecata a fost suspendată până la pronunĠarea CJUE.
i) Aspecte de ordin procedural evidenĠiate în încheierea instanĠei

Atunci când ia în discuĠie posibilitatea sesizării CurĠii de JustiĠie, instanĠa naĠională
stabileúte necesitatea obĠinerii unei hotărâri preliminare (alături de pertinenĠa întrebărilor
adresate)20. Respectiva necesitate a fost enunĠată úi de instanĠa naĠională în încheierea sa,
care, pe de o parte, a pus în discuĠie cererea reclamantului de sesizare a CurĠii de JustiĠie,
iar, pe de altă parte, a reformulat întrebarea preliminară, al cărei domeniu a fost restrâns.
Reformularea întrebării preliminare s-a făcut „[…] în sensul pronunĠării CurĠii de
JustiĠie a ComunităĠii Europene (sic!)21 cu privire la interpretarea art. 17 alin. (1), art. 20,
art. 21 alin. (1) úi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene úi nu la
compatibilitatea unor dispoziĠii din dreptul intern cu dispoziĠiile art. 17 alin. (1), art. 20,
art. 21 alin. (1) úi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”. Prin
urmare, instanĠa de trimitere a reĠinut în mod întemeiat consecinĠa repartizării
competenĠelor între ea úi Curtea de JustiĠie, în sensul în care nu aceasta din urmă este cea
care, atunci când pronunĠă o hotărâre preliminară, apreciază ca atare compatibilitatea
dreptului statului membru cu dreptul Uniunii Europene22. Curtea interpretează doar
dreptul Uniunii23; consecinĠele acelei interpretări pentru soluĠia în speĠă sunt extrase de
instanĠa de trimitere.

19
Întrucât întrebarea preliminară propusă de reclamant a fost restrânsă: a se vedea secĠiunea II, infra.
20
K. Lenaerts, D. Arts úi I. Maselis, Procedural Law of the European Union, Sweet & Maxwell,
Londra, ed. a II-a, 2006, pp. 60-63.
21
În privinĠa terminologiei, în încheiere se mai găsesc formulări precum „art. 234 din Tratatul CE”,
invocat de reclamant (Tribunalul s-a referit ulterior la art. 267 TFUE), sau „dispoziĠiile dreptului comunitar
european”, invocate de reclamant. Mai mult, s-a menĠionat că, „între alte apărări ale reclamantului, figurează
úi aceea a incompatibilităĠii prevederilor Legii nr. 118/2010 cu reglementările internaĠionale în materie de
protecĠie a drepturilor omului precum dreptul la proprietate, egalitatea în faĠa legii úi dreptul de a nu fi supus
discriminării” (s.n.); aici, „reglementările internaĠionale” sunt reprezentate de Carta drepturilor fundamentale
a UE…
22
A se vedea, de exemplu, mai recent hotărârea din 23 martie 2006, cauza C-237/04, Enirisorse, Rec.
2006, p. I-2843, pct. 24 (úi jurisprudenĠa citată): „ deúi [...] nu revine CurĠii să se pronunĠe, în cadrul unei
proceduri introduse în aplicarea art. 267 TFUE, asupra compatibilităĠii normelor de drept intern cu dreptul
Uniunii, nici să interpreteze dispoziĠii legislative sau de reglementare naĠionale, ea este totuúi competentă să
furnizeze instanĠei de trimitere toate elementele de interpretare care privesc dreptul Uniunii care îi pot permite
acesteia să aprecieze o astfel de compatibilitate pentru a se pronunĠa în cauza cu care este sesizată”.
23
Pentru o ilustrare timpurie a se vedea hotărârea din 15 iulie 1964, cauza 100/63, Van der Veen, Rec.
1964, p. 1105, la p. 1121, în sensul în care (actualul) art. 267 TFUE abilitează Curtea nu să aplice normele
Uniunii la o speĠă determinată, ci doar să se pronunĠe asupra interpretării tratatului úi a actelor adoptate de
instituĠiile UE.
Necesitatea unei hotărâri preliminare a fost enunĠată astfel: „[…] văzând úi

dispoziĠiile art. 267 (ex. 234 TCE) alin. (1) lit. a) úi alin. (2)24 din TFUE, instanĠa
apreciază că o decizie a CJUE cu privire la interpretarea art. 17 (Dreptul de proprietate),
art. 20 (Egalitatea în faĠa legii) úi art. 21 alin. (1) (Nediscriminarea) din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene îi este necesară pentru a pronunĠa o hotărâre temeinică
în prezenta cauză”. Imediat ulterior în încheiere a fost restrânsă întrebarea preliminară,
prin renunĠarea la includerea unei menĠiuni la art. 47 din cartă (dreptul la o cale de atac
eficientă úi la un proces echitabil), includere care fusese cerută de reclamant: „instanĠa,
văzând obiectul prezentei cauze, instanĠa (sic!) consideră că interpretarea acestui articol
nu îi este necesară pentru a pronunĠa o hotărâre temeinică în prezenta cauză”.
Reformularea întrebării preliminare constituie un aspect care poate fi avut în vedere
de instanĠa naĠională, atunci când pune în discuĠie cererea unei părĠi (sau a părĠilor) unei
cauze de a sesiza Curtea de JustiĠie pe cale preliminară. În speĠă, Tribunalul Alba a
reĠinut: „[…] instanĠa va reformula întrebarea prealabilă în sensul ca aceasta să se refere
la interpretarea art. 17 alin. (1), art. 20 úi art. 21 alin. (1) din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene úi nu la compatibilitatea unor dispoziĠii din dreptul
intern cu dispoziĠiile art. 17 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1) úi art. 47 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene […]”25. În plan formal, instanĠa naĠională a
procedat în mod corect. Într-o altă privinĠă, din jurisprudenĠa CurĠii de JustiĠie reiese că úi
aceasta reformulează deseori întrebările adresate de instanĠele naĠionale (atunci când
apreciază că răspunsul pe care l-ar da este util acestora din urmă)26 sau reĠine alte
dispoziĠii ale dreptului UE decât cele a căror interpretare a fost solicitată de instanĠa
naĠională27.
ii) Interpretarea Cartei drepturilor fundamentale úi necesitatea unei legături cu

dreptul Uniunii
Cea mai importantă problemă ridicată în încheiere priveúte, însă, interpretarea
Cartei în împrejurările speĠei.
Potrivit art. 51 din Cartă (intitulat „Domeniul de aplicare”), „(1) DispoziĠiile
prezentei carte se adresează instituĠiilor, organelor, oficiilor úi agenĠiilor Uniunii, [...]
precum úi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul

24
În fapt, este vorba despre paragrafe ale art. 267 TFUE. Pe de altă parte, ca aspect de amănunt,
referirea făcută la „alin. (2) lit. a)” din acest articol (competenĠa CurĠii de a se pronunĠa „cu privire la
interpretarea tratatelor”) trimite la statutul de drept primar al cartei [cf. art. 6 alin. (1) TUE].
25
Întrebarea propusă de reclamant avea următoarea formulare: „Sunt compatibile dispoziĠiile art. 1 úi
art. 2 din Legea nr. 118/2010 (reducerile salariale de 25% impuse funcĠionarilor publici din România, în
perioada 3 iulie – 31 decembrie 2010) cu dispoziĠiile art. 17 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1) úi art. 47 din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”.
26
De exemplu, hotărârea din 26 mai 2005, cauza C-536/03, António Jorge Ldª/Fazenda Pública, Rec.
2005, p. I-4463, pct. 16: „[...] rămâne rezervat CurĠii, în prezenĠa unor întrebări formulate eventual într-un
mod neadecvat sau care depăúesc cadrul funcĠiilor care îi sunt atribuite prin art. 267 TFUE, să extragă din
ansamblul elementelor furnizate de către instanĠa de trimitere úi, în special din motivarea actului prin care se
realizează trimiterea, elementele de drept (al Uniunii) care impun o interpretare având în vedere obiectul
litigiului”.
27
A se vedea, de exemplu, hotărârea din 8 noiembrie 2007, cauza C-251/06, ING.AUER, Rep. 2007,
p. I-9689, pct. 38 (úi jurisprudenĠa citată); motivarea rezidă în preocuparea CurĠii de a furniza instanĠei de
trimitere toate elementele (utile) de interpretare a dreptului UE.
Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile úi principiile úi promovează aplicarea lor
în conformitate cu atribuĠiile pe care le au în acest sens úi cu respectarea limitelor
competenĠelor conferite Uniunii de tratate.
(2) Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara
competenĠelor Uniunii, nu creează nicio competenĠă sau sarcină nouă pentru Uniune úi
nu modifică competenĠele úi sarcinile stabilite de tratate” (s.n.).
Statele membre sunt obligate aúadar să aplice dispoziĠiile Cartei doar atunci când
pun în aplicare dreptul UE28; Curtea a precizat că poate interpreta dreptul UE în lumina
Cartei, în limitele competenĠelor atribuite ei29. În plus, aceeaúi instanĠă a arătat úi că
limitarea de la art. 51 alin. (1) din Cartă nu a fost modificată prin intrarea în vigoare la
1 decembrie 2009 a Tratatului de la Lisabona, moment de la care, în temeiul art. 6 alin.
(1) UE (care precizează că dispoziĠiile Cartei nu extind în niciun fel competenĠele UE
definite în tratate), Carta a dobândit aceeaúi valoare juridică cu cea a tratatelor30.
Ce reprezintă, însă, în sensul jurisprudenĠei CurĠii de JustiĠie, legătura litigiului din
acĠiunea principală cu dreptul Uniunii? Acea legătură se stabileúte atunci când
reglementarea naĠională intră în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii31; legătura poate
fi o dispoziĠie a unui regulament32, a unei directive33, o acĠiune în răspunderea unui stat
membru introdusă în temeiul dreptului UE34. În sens contrar, nu există o atare legătură
dacă un instrument juridic naĠional nu constituie o măsură de punere în aplicare a unei
directive úi dacă situaĠia din acĠiunea principală este anterioară expirării termenului de
transpunere a directivei în dreptul naĠional35, astfel încât statului membru nu i se impune
vreo obligaĠie printr-o normă de drept al UE36. Precum a arătat Curtea, pentru ca
principiul nediscriminării (de exemplu) să fie aplicabil într-o anumită cauză, aceasta din
urmă trebuia să aparĠină domeniului de aplicare a dreptului Uniunii37.
Mai recent, un avocat general a subliniat importanĠa determinării dacă un anumit act
constituie măsură de punere în aplicare în sensul art. 51 din Cartă; în plus, în contextul
unui regulament (al UE), faptul de a exista o marjă de apreciere însemnată pentru statul
membru atunci când adopta o decizie nu s-ar opune unei atari calificări, întrucât

28
Există o literatură semnificativă privind interpretarea întinderii art. 51 alin. (1) din Cartă; de exemplu,
P. Craig (The Lisbon Treaty. Law, Politics, and Treaty Reform, Oxford University Press, Oxford, 2010,
pp. 210-213) a enunĠat cele două interpretări posibile ale acelei dispoziĠii: interpretarea restrânsă (în sensul în
care statele membre ar fi Ġinute de cartă doar atunci când pun în aplicare dreptul UE), respectiv extinsă (în
temeiul căreia statele membre ar fi Ġinute de cartă oricând acĠionează în interiorul domeniului dreptului UE).
În favoarea celei din urmă, P. Craig aduce úi o serie de argumente.
29
Hotărârea din 5 octombrie 2010, cauza C-400/10 PPU, McB, nepublicată încă în Rep.
30
OrdonanĠa din 1 martie 2011, cauza C-457/09, Chartry, nepublicată încă în Rep.
31
Sau când se stabileúte că, în privinĠa regimului naĠional, este incidentă o libertate fundamentală de
circulaĠie.
32
Precum în cauza C-400/10 PPU, McB, cit. supra; aici, Curtea a precizat că trebuia să stabilească dacă
o dispoziĠie din cartă se opunea interpretării unui regulament în sensul susĠinut de instanĠa de trimitere.
33
Hotărârea din 19 ianuarie 2010, cauza C-555/07, Kücükdeveci, Rep. 2010, p. I-365, în special pct. 25
úi 53.
34
Hotărârea din 22 decembrie 2010, cauza C-279/09, DEB, nepublicată încă în Rep., pct. 33.
35
Hotărârea din 23 septembrie 2008, cauza C-427/06, Bartsch, Rep. 2008, pct. 7245, pct. 17.
36
OrdonanĠa din 11 noiembrie 2010, cauza C-20/10, Cosimo Damiano Vino, nepublicată încă în Rep.,
pct. 62.
37
Hotărârea din 19 ianuarie 2010, cauza C-555/07, Kücükdeveci, Rep. 2010, p. I-365, pct. 23.
elementul considerat determinant era faptul că regulamentul conĠinea reguli exhaustive

pentru determinarea statului membru competent să adopte decizia în cauză38.
Prin urmare, situaĠia este mai complexă úi impune instanĠei naĠionale o examinare
mult mai atentă atunci când se confruntă cu un caz în care domeniul litigiului principal
este (sau pare) acoperit (parĠial) de o dispoziĠie de drept al UE (de exemplu, o directivă
sau un regulament). Aceasta este, însă, după toate aparenĠele, o situaĠie diferită faĠă de cea
din speĠa noastră.
De altfel, prin OrdonanĠa din 14 decembrie 201139, Curtea s-a declarat vădit
necompetentă să răspundă la întrebarea adresată de Tribunalul Alba prin încheierea din
28 iulie 2011. S-a reĠinut, în temeiul art. 92 alin. (1) úi al art. 103 alin. (1) din
Regulamentul de procedură, atunci când Curtea este în mod vădit necompetentă pentru a
judeca o cerere de pronunĠare a unei hotărâri preliminare, Curtea poate, după ascultarea
avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunĠe prin ordonanĠă motivată.
„În cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul art. 267 TFUE, Curtea poate
interpreta dreptul Uniunii numai în limitele competenĠelor atribuite Uniunii Europene40.
În ceea ce priveúte cerinĠele care rezultă din protecĠia drepturilor fundamentale, potrivit
unei jurisprudenĠe constante, acestea sunt obligatorii pentru statele membre atunci când
pun în aplicare dreptul Uniunii41. Cu toate acestea, potrivit art. 51 alin. (1) din Cartă,
dispoziĠiile sale se adresează «statelor membre numai în cazul în care acestea pun în
aplicare dreptul Uniunii» úi că, potrivit art. 6 alin. (1) TUE, care atribuie valoare
obligatorie cartei, aceasta nu creează nicio competenĠă nouă pentru Uniune úi nu modifică
competenĠele acesteia din urmă42. Dat fiind că decizia de trimitere nu cuprinde niciun
element concret în temeiul căruia să se poată considera că Legea nr. 118/2010 úi Legea
nr. 285/2010 urmăresc să pună în aplicare dreptul Uniunii, competenĠa CurĠii de a
răspunde la prezenta cerere de pronunĠare a unei hotărâri preliminare nu este
demonstrată”.
iii) Urmări imediate

La foarte scurt timp, în acelaúi tip de litigiu, Curtea de Apel ConstanĠa43 a admis
cererea formulată de recurentul Corpul NaĠional al PoliĠiútilor úi a dispus sesizarea CurĠii
de JustiĠie pe cale preliminară cu următoarele întrebări: „1. Dacă prevederile art. 17

38
Concluziile avocatului general Trstenjak din 22 septembrie 2011, cauza C-411/10, N.S./Secretary of
State for the Home Department, în special pct. 79 úi 80. Avocatul general a motivat soluĠia propusă prin
hotărârea din 31 iulie 1989, cauza 5/88, Wachauf, Rec. 1989, p. 2609. Curtea s-a pronunĠat în cauza N.S. úi
alĠii prin hotărârea din 21 decembrie 2011.
39
OrdonanĠa din 14 decembrie 2011, cauza C-434/11, Corpul NaĠional al PoliĠiútilor, nepublicată în
Rep.
40
A se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2010, McB., C-400/10 PPU, nepublicată încă în Repertoriu,
pct. 51, precum úi OrdonanĠa din 22 iunie 2011, Vino, C-161/11, pct. 25 úi 37
41
A se vedea Hotărârea din 11 octombrie 2007, Möllendorf úi Möllendorf-Niehuus, C-117/06, Rep.,
p. I-8361, pct. 78, OrdonanĠa din 12 noiembrie 2010, Asparuhov Estov úi alĠii, C-339/10, nepublicată încă în
Repertoriu, pct. 13, precum úi OrdonanĠa din 1 martie 2011, Chartry, C-457/09, nepublicată încă în
Repertoriu, pct. 22.
42
A se vedea Hotărârea McB., pct. 51, úi OrdonanĠele Asparuhov Estov úi alĠii, pct. 12, Chartry, pct. 23
úi 24, precum úi Vino, pct. 24.
43
C. Ap. ConstanĠa, SecĠia a II-a civilă, de contencios administrativ úi fiscal, încheierea din 8 februarie
2012 din dosarul nr. 1191/88/2011, nepublicată
alin. (1), ale art. 20 úi ale art. 21 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unor reduceri salariale precum cele
operate de către statul român prin Legea nr. 118/2010 úi Legea nr. 285/2010; 2. Dacă
dispoziĠiile art. 15 paragraful al treilea din ConvenĠia Europeană a Drepturilor Omului, în
baza căruia Guvernul României era obligat să notifice secretarul General al Consiliului
Europei despre intenĠia luării măsurii reducerilor salariale úi de a preciza durata de timp
prevăzută pentru aplicarea acesteia, trebuie interpretat ca fiind de natură să atragă
invalidarea Legii nr. 118/2010 úi a Legii nr. 285/2010”.
SoluĠia CJUE44 nu putea fi decât similară cu aceea din cauza C-434/11, Corpul
NaĠional al PoliĠiútilor, anterior prezentată, Curtea constatând că este în mod vădit
necompetentă pentru a judeca cererea de pronunĠare a unei hotărâri preliminare formulată
de Curtea de Apel ConstanĠa.
Paradoxal, parcă nedorind să contrazică proverbul „repetiĠia este mama
învăĠăturii”, deúi se pronunĠaseră úi erau accesibile public cele două ordonanĠe indicate
mai sus, la 27 iunie 2012, Curtea de Apel Braúov45 a trimis CJUE, la rândul său, pe cale
preliminară, într-un recurs declarat tot de recurentul Corpul NaĠional al PoliĠiútilor, într-o
cauză identică, úase întrebări: „1. DispoziĠiile art. 51 alin. (1) teza a II-a, în referire la
art. 20 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în
sensul că angajaĠii plătiĠi din fonduri publice sunt egali în drepturi cu cei ai societăĠilor
comerciale cu capital de stat sau subvenĠionate de la bugetul de stat?; 2. DispoziĠiile
art. 51 alin. (1) teza a II-a, în referire la art. 21 alin. (1) din Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun discriminării
dintre angajaĠii plătiĠi din fonduri publice úi cei ai societăĠilor comerciale cu capital de
stat sau subvenĠionate de la bugetul de stat?; 3. Sintagma „bunurile sale” (ale
cetăĠeanului) prevăzută de art. 17 alin. (1) teza a II-a din Carta Drepturilor Fundamentale
a Uniunii Europene, trebuie interpretată în sensul că acestea includ úi drepturile salariale?;
4. Sintagma „cauză de utilitate publică” prevăzută de art. 17 alin. (1) teza a II-a din Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretată în sensul de „criză
economică”?; 5. Sintagma „folosinĠa bunurilor în limitele impuse de interesul general”
prevăzută de art. 17 alin. (1) teza a III-a din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene, trebuie interpretată în sensul de „reducere cu 25% a salariilor personalului
bugetar”?; 6. Dacă statul român reduce cu 25% salariile angajaĠilor plătiĠi din fonduri
publice, invocând criza economică úi necesitatea reechilibrării bugetului de stat, în
conformitate cu art. 17 alin. (1) teza a II-a din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene, trebuie interpretat în sensul că ulterior este obligat la plată, faĠă de aceúti
angajaĠi, a unei despăgubiri juste, acordate în timp util, pentru pierderea suferită?”.
Pentru considerentele anterioare, este previzibil ca, în speĠă, în situaĠia în care
Curtea de JustiĠie va constata că este în mod vădit necompetentă pentru a judeca cererea,

44
OrdonanĠa din 10 mai 2012, cauza C-134/12, Corpul NaĠional al PoliĠiútilor, nepublicată în Rep. A se
vedea úi M. ùandru, NecompetenĠa vădită a CJUE în trimiterea preliminară Corpul NaĠional al PoliĠiútilor,
C-134/12, în Curierul Judiciar, 7/2012, p. 442 precum úi dosarul în baza de date „iaduer”:
http://iaduer.ro/?p=394.
45
C. Ap. Braúov, SecĠia contencios administrativ úi fiscal, încheierea din 27 iunie 2012 din dosarul
nr. 4547/62/2011, nepublicată.
aceasta să aplice art. 92 alin. (1) din Regulamentul său de procedură46, úi, după ascultarea
avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunĠe prin ordonanĠă motivată.
II.3. Tot despre reduceri salariale úi ConvenĠia europeană a drepturilor omului.

Cauza Cozman
În acelaúi context al reducerilor salariale operate prin Legea nr. 118/2010, în

februarie 2011, Tribunalul DâmboviĠa a decis, în temeiul „art. 234 alin. (2) din Tratatul
de înfiinĠare a ComunităĠii Europene”, sesizarea CurĠii de JustiĠie cu două întrebări
preliminare care urmăreau interpretarea unor dispoziĠii ale ConvenĠiei europene a
drepturilor omului47; acestea au următoarea formulare:
„I. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiĠional la ConvenĠia pentru apărarea drepturilor
omului trebuie interpretat în sensul că permite reducerea salariilor personalului plătit din
fonduri publice cu 25%, conform art. 1 alin (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele
măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar;
II. În caz afirmativ să se aprecieze dacă dreptul asupra salariului este un drept
absolut, fără posibilitatea statului de a aduce anumite limitări acestui drept”.
Judecarea cauzei a fost suspendată în temeiul art. 244 pct. 1 din C. pr. civ. până la
„soluĠionarea sesizării”.
În încheierea din februarie 2011, instanĠa a reĠinut succint: „Constatând că în cauză
s-a formulat o cerere adresată CurĠii de JustiĠie a Uniunii Europene pentru a se răspunde
întrebărilor preliminare referitoare la interpretarea art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la
ConvenĠia europeană a drepturilor omului, urmează să suspende cauza”. Cu alte cuvinte,
instanĠa de trimitere nu pare a-úi fi pus problema necesităĠii úi utilităĠii unei trimiteri
preliminare la Curtea de JustiĠie.
În cuprinsul cererii pentru pronunĠarea unei hotărâri preliminare, în cadrul rubricii
„jurisprudenĠa naĠională relevantă”, instanĠa de trimitere a menĠionat decizia nr. 872 din
25 iunie 2010 referitoare la obiecĠia de neconstituĠionalitate a dispoziĠiilor Legii nr.
118/201048, prin care Curtea ConstituĠională a constatat constituĠionalitatea dispoziĠiilor
legii în cauză. Pe de altă parte, la rubrica „DispoziĠiile comunitare aplicabile” este citat
art. 1 din protocolul menĠionat la CEDO.
În contextul „motivelor care au determinat formularea întrebării”, instanĠa de
trimitere a precizat: „Prin reducerea salariilor personalului plătit din sectorul bugetar cu
25% o perioadă de 6 luni, 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 se creează aparenĠa încălcării
dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul adiĠional nr. 1 asupra unui bun
constând în creanĠa salarială cuvenită personalului plătit din fonduri publice.
Până în prezent au fost înregistrate mai multe acĠiuni în justiĠie privind reducerea
drepturilor salariale cu 25%, iar salariaĠii au posibilitatea legală de a introduce astfel de
acĠiuni în termen de 3 ani de la data reducerii drepturilor salariale”.

46
JO C 177, 2 iulie 2010, p. 3.
47
T. DâmboviĠa, SecĠia civilă, dosar nr. 393/120/2011, încheierea din 7 februarie 2011, nepublicată.
Cererea a fost înregistrată la grefa CurĠii de JustiĠie (abia) la 5 septembrie 2011 cu numărul C-462/11, Victor
Cozman/Teatrul Municipal Târgoviúte.
48
M. Of. nr. 433/2010.
În cuprinsul trimiterilor, în cadrul rubricii privind argumentele părĠilor au fost
redate pe larg argumentele pârâtului, care s-a întemeiat pe jurisprudenĠa CEDO, pentru a
susĠine că reducerea salarială nu ar fi încălcat dreptul de proprietate, astfel garantat de
CEDO.
În cadrul rubricii „opinia instanĠei naĠionale” a fost întreprinsă o analiză minuĠioasă
a jurisprudenĠei CEDO, pentru a se concluziona că „tribunalul apreciază că reducerea
drepturilor salariale cu 25% se încadrează în dreptul statului de a aduce unele limitări
drepturilor arătate de art. 1 din Protocolul adiĠional nr. 1”.
În privinĠa trimiterii preliminare în cauza de faĠă nu ar fi multe de comentat.
Chestiunea ridicată este asemănătoare cu cea referitoare la domeniul de aplicare a
dreptului UE în contextul Cartei drepturilor fundamentale a UE: fără îndoială, instanĠa
naĠională ar fi trebuit să aprecieze în ce măsură litigiul cu care fusese sesizat ridica o
eventuală chestiune de drept al UE (ceea ce conduce la concluzia vădită că reducerea
salarială nu ar intra în domeniul de aplicare a dreptului UE).
Desigur, Curtea de JustiĠie a enunĠat frecvent regula conform căreia „drepturile
fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare o
asigură Curtea”, sens în care aceasta se inspiră din tradiĠiile constituĠionale comune
statelor membre úi din îndrumările oferite de instrumente internaĠionale la care au
colaborat sau pe care le-au semnat statele membre, dintre care ConvenĠia europeană a
drepturilor omului are semnificaĠie specială49. Pe de altă parte, chiar úi aúa, tot în
jurisprudenĠa sa constantă, Curtea de JustiĠie a reĠinut că, deúi îi revine asigurarea
respectării drepturilor fundamentale în domeniul dreptului UE, nu este, totuúi, competentă
să examineze compatibilitatea cu ConvenĠia europeană a unei legi naĠionale care se
situează într-un domeniu care intră în competenĠa de apreciere a legiuitorului naĠional50

49
JurisprudenĠă inaugurată cu hotărârea din 14 mai 1974, cauza 4/73, Nold, Rec. 1974, p. 491, pct. 13.
Mai recent hotărârea din 27 iunie 2006, cauza C-540/03, Parlamentul European/Consiliul, Rec. 2006,
p. I-5769, pct. 35 etc.
50
Hotărârea din 11 iulie 1985, cauzele conexate 60 úi 61/84, Cinéthèque SA úi alĠii/Fédération nationale
des cinémas français, Rec. 1985, p. 2605, pct. 26; hotărârea din 30 septembrie 1987, cauza 12/86, Meryem
Demirel/Stadt Schwäbisch Gmünd, Rec. 1987, p. 3719, pct. 28; hotărârea din 18 iunie 1991, cauza C-260/89,
ERT, Rec. 1991, p. I-2925, pct. 42 [pentru situaĠia inversă: (…) atunci când astfel de reguli intră în domeniul
dreptului (UE), Curtea, sesizată cu titlu preliminare, trebuie să ofere toate elementele de interpretare necesare
pentru aprecierea, de către instanĠa naĠională, a conformităĠii acestor reguli cu drepturile fundamentale cărora
Curtea le asigură respectarea, astfel cum rezultă ele în special din ConvenĠia europeană a drepturilor
omului”.]; ordonanĠa din 6 octombrie 2005, cauza C-328/04, Vajnai, Rec. 2005, p. I-8577, pct. 12. ùi mai
recent ordonanĠa din 25 ianuarie 2007, cauza C-302/06, Koval’ský, nepublicată în Rep., pct. 17-22; acĠiunea
principală a privit interpretarea aceleiaúi dispoziĠii din protocol precum în cauza de faĠă, în contextul unor
reguli naĠionale privind amplasarea de instalaĠii electrice pe terenuri private fără plata unei compensaĠii
adecvate proprietarilor. Curtea a reĠinut că era competentă să examineze doar dispoziĠiile dreptului UE; au
fost citate ordonanĠa din 27 iunie 1979, cauza 105/79, Godard, Rec. 1979, p. 2257; hotărârea din
18 octombrie 1990, cauzele conexate C-297/99 úi C-197/89, Dzodzi, Rec. 1990, p. I-3763, pct. 31; ordonanĠa
din 21 decembrie 1995, cauza C-307/95, Max Mara, Rec. 1995, p. I-5083, pct. 5; hotărârea din 1 iunie 2006,
cauza C-453/04, Innoventif, Rec. 2006, p. I-4929, pct. 29. La pct. 22 din ordonanĠă, Curtea a precizat: „[…]
situaĠia reclamantului úi a intervenienĠilor din acĠiunea principală nu intră în domeniul de aplicare a dreptului
[UE]. În fapt, judecătorul naĠional nu a stabilit prin ce situaĠia unui proprietar, al cărui teren este ocupat cu
instalaĠii electrice úi care, în schimbul acestei ocupări, cere plata unei sume cu titlu de compensaĠie, poate fi
pusă în legătură cu dreptul [UE]”. Pentru o discuĠie cu privire la posibilitatea incidenĠei dreptului (fost)
comunitar în speĠă a se vedea M. Bobek, ÎnvăĠând a conversa: trimiteri preliminare, instanĠele noilor state
membre úi Curtea de JustiĠie, în RRDC nr. 2/2010, p. 18 – care a subliniat eventuala competenĠă a CurĠii de
(sau, altfel spus, într-un domeniu care se situează în afara dreptului UE sau care nu are
legătură cu dreptul UE etc.).
Prin OrdonanĠa din 14 decembrie 201151, CJUE s-a declarat vădit necompetentă să
răspundă la întrebarea adresată de Tribunalul DâmboviĠa. S-a constatat că hotărârea de
trimitere nu cuprinde niciun element concret în temeiul căruia să se poată considera că
Legea nr. 118/2010 urmăreúte să pună în aplicare dreptul Uniunii52. În consecinĠă, nu a
fost demonstrată competenĠa CurĠii de a răspunde la cererea de pronunĠare a unei hotărâri
preliminare.
III. Respingerea de către instanĠa naĠională a cererii de adresare a unei

trimiteri preliminare
i) În cadrul unor acĠiuni asemănătoare celor menĠionate anterior, Tribunalul Argeú a

respins o cerere a reclamanĠilor de sesizare a CurĠii de JustiĠie53. Considerentele sentinĠei
nu redau eventualul conĠinut al întrebărilor propuse, instanĠa reĠinând laconic faptul că
„[...] se solicită adresarea unei întrebări preliminare CurĠii de JustiĠie a Uniunii
Europene”.
În soluĠie, instanĠa a reĠinut că, subsecvent deciziilor CurĠii ConstituĠionale prin care
fuseseră declarate ca neconstituĠionale dispoziĠiile legale privind acordarea de despăgubiri
pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă,
„nu mai exista cadrul legal în limitele căruia reclamanta să-úi întemeieze pretenĠia”; s-a
reĠinut că acĠiunea era nefondată.
ii) În cadrul unui recurs în faĠa Înaltei CurĠi de CasaĠie úi JustiĠie, una dintre părĠi
(recurenta-chemată în garanĠie) a formulat o cerere de sesizare a CurĠii de JustiĠie,
respinsă printr-o încheiere din 24 februarie 200954. Cele două întrebări preliminare
propuse aveau următoarea formulare:
„1. dacă dispoziĠiile art. 41 úi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene au efect direct în dreptul intern, respectiv dacă resortanĠii (sic!) pot invoca, în
aceste temeiuri, drepturi pe care instanĠa naĠională trebuie să le protejeze;
2. în caz afirmativ,
- dacă dispoziĠiile susmenĠionate au în vedere úi protejarea dreptului procesual al
părĠii de a stinge raportul litigios prin recunoaúterea pretenĠiilor care i se opun;
- dacă pronunĠarea unei hotărâri judecătoreúti, pe fondul dreptului substanĠial dedus
judecăĠii, fără a fi soluĠionată, în prealabil, cererea de valorificare a dreptului părĠii de a
recunoaúte pretenĠiile care i se opun, reprezintă o încălcare a principiului aúteptării
legitime úi a justului echilibru procesual privind dreptul la apărare”.

JustiĠie în ipoteza în care instanĠa de trimitere s-ar fi raportat la dispoziĠiile tratatului în materia libertăĠilor
fundamentale de circulaĠie.
51
OrdonanĠa din 14 decembrie 2011, cauza C-462/11, Victor Cozman/Teatrul Municipal Târgoviúte,
nepublicată în Rep.
52
Pentru comentarii, a se vedea úi S. Peers, The ‘Opt-out’ that Fell to Earth: The British and Polish
Protocol Concerning the EU Charter of Fundamental Rights, în Human Rights Law Review, (2012).
53
T. Argeú, SecĠia civilă, dosar nr. 1677/109/2010, sentinĠa civilă nr. 222/2011, 23 iunie 2011,
nepublicată.
54
ÎCCJ, SecĠia comercială, dosar nr. 2712/3/2006, încheierea din 24 februarie 2009, nepublicată.
Înalta Curte a redat úi argumentele respectivei părĠi în sensul admisibilităĠii cererii
de sesizare a CurĠii de JustiĠie.
În primul rând, „[...] cererea de sesizare a CEJ este admisibilă, întrucât, deúi
principiul disponibilităĠii [art. 129 alin. (6) C. pr. civ.], cel al anulării actelor de procedură
vătămătoare [art. 105 alin. (2) C. pr. civ.] úi posibilitatea de a pune capăt litigiilor prin
recunoaúterea expresă a pretenĠiilor părĠii adverse (art. 270-273 C. pr. civ.) sunt
recunoscute úi protejate de dreptul intern, «înlăturarea acestor măsuri úi a actului de
voinĠă privind achiesarea expresă la pretenĠiile adversarului reprezintă [...] însăúi golirea
de conĠinut a dreptului la apărare în sensul dispoziĠiilor art. 6.1 CEDO úi 41, 47 din
Cartă». În sistemul legislaĠiei noastre, achiesarea totală nu are o reglementare proprie,
deúi nu mai există raĠiunea continuării procedurii judiciare, iar doctrina recunoaúte úi
achiesarea totală”.
În al doilea rând, partea respectivă a făcut referire la statutul Cartei în ordinea
juridică a UE: s-a afirmat „forĠa juridică obligatorie a dreptului [UE]” úi s-a arătat că
Tratatul de la Lisabona stabileúte, în art. 1 pct. 8, în mod expres „art. 6 alin. (1), Uniunea
recunoaúte drepturile, libertăĠile úi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale
a [...] Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie
2007, la Strasbourg, care are aceeaúi valoare juridică cu cea a tratatelor”.
Subsecvent, s-a făcut trimitere la hotărârea Factortame I: „Se invocă úi cauza The
Queen/Secretary of State for Transport, cauza C-213/8955, în care CEJ a stabilit că
instanĠele naĠionale sunt acelea cărora le revine, în temeiul principiului cooperării56
enunĠat în art. 4 alin. (3) TUE, obligaĠia să asigure protecĠia juridică ce decurge pentru
justiĠiabili din efectul direct al dispoziĠiilor UE. În această cauză, CEJ a mai subliniat că
ar fi incompatibil cu cerinĠele inerente naturii înseúi a dreptului UE orice dispoziĠie a unui
sistem juridic naĠional sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar
avea ca efect diminuarea eficacităĠii dreptului UE prin faptul că ar refuza judecătorului
competent să aplice acest drept, puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot
ceea ce este necesar pentru a înlătura dispoziĠiile naĠionale, ce ar putea împiedica, chiar úi
numai temporar, aplicarea deplină a normelor UE.
S-ar diminua la fel de mult aplicarea deplină a dreptului UE dacă o normă de drept
naĠional ar putea să împiedice judecătorul sesizat cu o acĠiune aflată sub incidenĠa
normelor de drept UE, să ia măsuri provizorii, cu scopul de a garanta deplina aplicare a
dreptului UE”.
O altă parte în cauză, intimata-chemată în garanĠie SC D. SA ConstanĠa a avansat
trei motive solicitând respingerea cererii de sesizare a CurĠii de JustiĠie ca „inadmisibilă úi
neîntemeiată”.
În primul rând, a susĠinut „în esenĠă, că în cauză s-a solicitat pronunĠarea unei
hotărâri preliminare în legătură cu interpretarea unor texte de lege care nu fac parte din
izvoarele dreptului comunitar57, Carta drepturilor fundamentale având natura juridică a
unei promisiuni, care să conĠină norme obiective clare úi necondiĠionale a căror aplicare
poate induce instanĠa naĠională într-o dificultate de aplicare úi că art. 41 úi 47 din Cartă

55
Hotărârea din 19 iunie 1990, cauza C-213/89, Factortame úi alĠii, Rec. 1990, p. I-2433 (n.n.).
56
Loiale (n.n.).
57
Aici úi în continuare am decis să păstrăm formularea din încheiere, dorind să evidenĠiem aspectul
temporal al aplicării Cartei drepturilor fundamentale (n.n.).
reprezintă angajamente de respectare a drepturilor cetăĠeneúti, úi nu au legătură directă cu

speĠa dedusă judecăĠii, ci, dimpotrivă, efectul obĠinut prin admiterea cererii ar afecta
eficienĠa căii de atac, cererea având, în mod evident, un caracter dilatoriu, fiind menită să
producă amânarea cauzei”.
În al doilea rând, s-a precizat că „partea care solicită sesizarea CEJ nu a făcut
dovada efectului direct al dispoziĠiilor art. 41 úi 47 asupra dreptului intern úi aceste norme
nu fac parte din izvoarele dreptului comunitar, iar CEJ nu este competentă a se pronunĠa
asupra problemelor de fapt ivite în cadrul acĠiunii principale úi nici cu privire la
soluĠionarea divergenĠelor de opinii în interpretarea úi aplicarea dreptului naĠional (în
speĠă, dispoziĠiile art. 105, art. 129 úi art. 270-273 C. pr. civ.). În aceste condiĠii, în care
dispoziĠiile despre care se solicită lămurirea nu au legătură cu cauza de faĠă, ele nu pot fi
apreciate ca necesare pentru soluĠionarea litigiului instanĠei naĠionale úi ca atare cererea
de sesizare a CEJ apare ca inadmisibilă”.
În al treilea rând, aceeaúi parte a susĠinut: „Contextul cauzei deduse judecăĠii nu
este de natură a ridica vreun dubiu cu privire la posibilitatea de a aplica această
jurisprudenĠă, iar interpretarea ce trebuie dată regulii de drept UE este evidentă. În
consecinĠă, apreciază că instanĠa deĠine toate elementele úi este suficient de lămurită de
jurisprudenĠa CurĠii astfel încât să decidă ea însăúi asupra interpretării corecte a dreptului
UE úi a aplicării acestuia situaĠiei de fapt deduse judecăĠii”.
Înalta Curte de CasaĠie úi JustiĠie a respins cererea recurentei-chemată în garanĠie de
adresare a unei trimiteri preliminare. În primul rând, au fost menĠionate principiile art.
267 TFUE; aspectul notabil aici este menĠiunea potrivit căreia „întrebările se adresează
înainte de a se pronunĠa hotărârea în litigiul pendinte”. După ce úi-a stabilit propria
competenĠă, amintind prerogativa proprie de a stabili îndeplinirea „condiĠiilor cerute de
art. 267 TFUE”, precizând faptul că instanĠele naĠionale pot cere CurĠii să interpreteze
dreptul UE în contextul motivelor de drept expuse58, calificându-se pe sine ca „organ
jurisdicĠional în sensul art. 267 al doilea úi al treilea paragraf TFUE, îndreptăĠită să
adreseze întrebări preliminare”, úi stabilind faptul că îndeplinea criteriile jurisprudenĠei
CurĠii59, Înalta Curte a reĠinut că hotărârile sale se încadrau în al treilea paragraf al art.
267 TFUE, „deoarece nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern”. InstanĠei îi
revenea, în consecinĠă, obligaĠia de a sesiza Curtea. Imediat subsecvent a făcut trimitere
la hotărârea CILFIT, pentru a-úi afirma libertatea de a analiza necesitatea úi pertinenĠa
întrebării trimise CurĠii, în soluĠionarea cauzei aflate pe rol.
„Analizând pertinenĠa întrebării ce se solicită a fi adresată CEJ, Înalta Curte reĠine,
în primul rând, care este conĠinutul dispoziĠiilor care fac obiectul întrebărilor preliminare.
Astfel, potrivit art. 41 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene –
Dreptul la o bună administrare – „Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ceea ce
priveúte problemele sale, de un tratament imparĠial, echitabil úi într-un termen rezonabil
din partea instituĠiilor, organelor, oficiilor úi agenĠiilor Uniunii”, iar potrivit art. 47 alin.
(1) – Dreptul la o cale de atac eficientă úi la un proces echitabil – „Orice persoană ale
cărei drepturi úi libertăĠi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale

58
Aici a fost citată hotărârea în cauza 6/64, Costa/ENEL, cit. supra.
59
I.e. – autoritate, stabilită prin lege, permanentă úi independentă, cu jurisdicĠie obligatorie, ale cărei
proceduri implică respectarea principiului contradictorialităĠii, hotărârile pronunĠate sunt obligatorii pentru
părĠi.
de atac eficientă în faĠa unei instanĠe judecătoreúti, în conformitate cu condiĠiile stabilite
de prezentul articol”.
Înalta Curte a motivat absenĠa pertinenĠei úi necesităĠii întrebărilor preliminare
propuse pentru soluĠionarea fondului litigiului.
În primul rând, întrucât „[...] art. 41 úi 47 din Carta drepturilor fundamentale nu au
o legătură directă cu cauza, ele conĠinând reglementări cu caracter foarte general care îúi
găsesc corespondent úi aplicabilitate deplină în dreptul intern al României. Aceste
reglementări se regăsesc în prevederile legilor române úi sunt aplicate constant úi
consecvent de instanĠele româneúti. Ca atare, interpretarea úi aplicarea normelor invocate –
art. 41 úi 47 din Carta drepturilor fundamentale – se poate face în mod corect de instanĠele
naĠionale, nelăsând loc niciunei îndoieli rezonabile care să justifice pertinenĠa unei
întrebări preliminare cu privire la aceste prevederi.
Recurenta-chemată în garanĠie, pentru a găsi un suport în susĠinerea pertinenĠei úi
necesităĠii adresării întrebărilor preliminare propuse, a invocat, ca motiv de ordine publică
(întrucât nu îl invocase, în termen, prin recursul său), încălcarea principiului
disponibilităĠii úi nesoluĠionarea achiesării sale la pretenĠiile reclamantei, cu trimitere la
art. 304 pct. 5, art. 129 úi art. 270-273 C. pr. civ. úi a încercat să facă legătura între acest
motiv nou de recurs úi dreptul UE pentru a spori úansele ca acest motiv să fie apreciat ca
fiind de ordine publică úi admis de instanĠa de recurs. Or, acest motiv nou invocat
urmează să facă obiectul dezbaterii publice contradictorii în cadrul judecăĠii recursului,
conform dispoziĠiilor dreptului intern, foarte clar sub acest aspect, úi conform practicii
judiciare constante, ceea ce face ca, úi din acest punct de vedere, întrebările preliminare
propuse să nu fie relevante úi necesare soluĠionării fondului recursului.
Al doilea motiv de respingere a cererii a privit aplicarea Cartei (atât materială, cât úi
temporală) la data litigiului: „Carta drepturilor fundamentale a [...] Uniunii Europene a
fost proclamată de Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene úi Comisie, la Consiliul
european de la Nisa din 7-11 decembrie 2000. Potrivit art. 51 al Cartei aceasta se aplică
instituĠiilor úi organelor Uniunii Europene, cu respectarea principiului subsidiarităĠii,
precum úi statelor membre numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii.
În ceea ce priveúte însă forĠa juridică a Cartei drepturilor fundamentale a [...] UE,
este de precizat că aceasta nu are încă forĠă juridică obligatorie úi nu face parte din
izvoarele dreptului comunitar. Ea a apărut ca proclamaĠie a instituĠiilor Uniunii úi decizia
în legătură cu statutul său juridic a fost amânată mai mult timp úi a fost inclusă abia în
Tratatul de instituire a unei ConstituĠii pentru Europa, urmând să capete forĠă juridică
odată cu intrarea în vigoare a acestui [t]ratat. Cum tratatul în cauză, care cuprinde úi Carta
drepturilor fundamentale, nu a intrat în vigoare, Carta nu are nici în prezent forĠă juridică
úi nu face parte din izvoarele dreptului comunitar. Ca atare, în prezenta cauză, nu este
îndeplinită condiĠia prevăzută de art. 267 TFUE úi precizată de CEJ în cauza [...] 6/64
Costa/ENEL, potrivit căreia instanĠele naĠionale pot cere CEJ să interpreteze dreptul UE”.
Chestiunea principală în cauză a fost, aúadar, aplicarea în timp a dispoziĠiilor Cartei
drepturilor fundamentale; recursul se judeca la începutul anului 2009, iar Carta (împreună
cu Tratatul de la Lisabona) a intrat în vigoare la 1 decembrie 200960. Anterior acestei din

60
În mod curios, încheierea a făcut trimitere la fostul Tratat constituĠional, la care se renunĠase deja la
acea dată (februarie 2009); în cursul acelei perioade avea loc ratificarea (de statele membre) a ceea ce în
prezent a devenit Tratatul de la Lisabona (semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007).
urmă date, deúi ea a fost deseori citată de Curtea de JustiĠie (inclusiv de avocaĠii săi)61,
Carta nu avea forĠă juridică obligatorie, ci era un instrument soft-law62. Prin urmare,
trimiterea preliminară, în eventualitatea în care s-ar fi realizat, ar fi fost respinsă (de
Curte) ca inadmisibilă úi doar pe acest unic temei.
Pe de altă parte, o a doua problematică la fel de importantă în încheiere a fost
aspectul de fond, reprezentând domeniul de aplicare a Cartei. Înalta Curte a menĠionat
întemeiat art. 51 din Cartă, fără a extrage însă consecinĠe explicite. InstanĠa a procedat
corect, fără îndoială, atunci când a reĠinut că întrebările preliminare propuse nu aveau
pertinenĠă úi nu erau necesare pentru soluĠionarea litigiului cu care fusese sesizată.
InstanĠa nu a motivat totuúi eventuala inaplicabilitate a art. 41 úi 47 din Cartă, deúi ar fi
putut-o face. Aparent, art. 41 nu era aplicabil, el vizând instituĠiile, organele, oficiile úi
agenĠiile Uniunii; prin urmare, dispoziĠia nu avea pertinenĠă în cauză. SituaĠia este
întrucâtva mai complexă în privinĠa art. 47 din Cartă. Înalta Curte a amalgamat însă
ambele dispoziĠii atunci când a precizat că „[...] art. 41 úi 47 […] nu au o legătură directă
cu cauza, ele conĠinând reglementări cu caracter foarte general care îúi găsesc
corespondent úi aplicabilitate deplină în dreptul intern al României. Aceste reglementări
se regăsesc în prevederile legilor române úi sunt aplicate constant úi consecvent de
instanĠele româneúti. Ca atare, interpretarea úi aplicarea normelor invocate […] se poate
face în mod corect de instanĠele naĠionale, nelăsând loc niciunei îndoieli rezonabile care
să justifice pertinenĠa unei întrebări preliminare cu privire la aceste prevederi”.
Metodologic, observaĠia nu este întocmai corectă, întrucât în sensul criteriilor CILFIT,
raportarea ar fi trebuit să se fi făcut la dreptul UE, iar nu dreptul naĠional. Iar în privinĠa
art. 47 din Cartă are pertinenĠă úi art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE63. În plus, ar fi
trebuit motivată afirmaĠia din încheiere potrivit căreia dispoziĠiile în discuĠie ale Cartei ar
„conĠine reglementări cu caracter foarte general care îúi găsesc corespondent úi
aplicabilitate deplină în dreptul intern al României”.
În al doilea rând, instanĠa ar fi putut să motiveze mai amănunĠit pentru ce
respectivele două dispoziĠii (însă, mai precis art. 47) nu aveau o legătură „directă” cu
cauza, întemeindu-se în mod explicit pe regula generală inclusă la art. 51 din Cartă [úi pe
cea de la art. 19 alin. (1) TUE]; s-ar fi impus, poate, să se arate că litigiul nu prezenta vreo
legătură cu dreptul Uniunii [acesta neconĠinând (încă) dispoziĠii incidente în cauză].
Normele respective din Codul de procedură civilă nu constituiau o măsură de punere în
aplicare a dreptului UE, iar circumstanĠele cauzei trebuiau să aparĠină domeniului de

61
Punctul de turnură în privinĠa sporirii importanĠei cartei în interpretarea dreptului CE/UE este
considerat a fi hotărârea din 27 iunie 2006, cauza C-540/03, Parlamentul European/Consiliul, Rec. 2006,
p. I-5679, pct. 38.
62
A. Rosas úi L. Armati, EU Constitutional Law. An Introduction, Hart Publishing, Oxford úi Portland,
Oregon, 2010, pp. 52 úi 53.
63
Potrivit căruia, „[s]tatele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecĠie
jurisdicĠională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii” (s.n.). Regula din tratat a codificat
jurisprudenĠa CurĠii de JustiĠie: hotărârea din 25 iulie 2002, cauza C-50/00 P, Unión de Pequeños
Agricultores/Consiliul, Rec. 2002, p. I-6677, pct. 41; hotărârea din 1 aprilie 2004, cauza C-263/02 P,
Comisia/Jégo-Quéré & Cie SA, Rec. 2004, p. I-3425, pct. 31.
aplicare a acestui din urmă drept64. Or, care ar fi putut fi drepturile conferite recurentei
prin ordinea juridică a Uniunii pe care acea parte le-ar fi putut pretinde65?
iii) O decizie pronunĠată în recurs de Tribunalul Vaslui la sfârúitul anului 200866

completează exemplele privind practica judiciară a instanĠelor româneúti (vizate la art.
267 al treilea paragraf TFUE) de respingere a cererilor părĠilor de sesizare a CurĠii de
JustiĠie. Cauza avea ca obiect o amendă civilă, mai precis calificarea obligaĠiei dintr-un
titlu executoriu ca obligaĠie de a da sau, dimpotrivă, de a face. În cursul judecării
recursului, instanĠa a respins o cerere a recurentei de adresare a unei cereri pentru o
hotărâre preliminară.
Recurenta a susĠinut încălcarea de instanĠa de fond (judecătorie) a art. 6 par. 1 din
CEDO, „în sensul că neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei hotărâri
judecătoreúti constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil”. Cererea recurentei
de efectuare a unei trimiteri preliminare la Curtea de JustiĠie avea ca obiect interpretarea
art. 6 par. 1 din CEDO, a art. 47 alin. (2) úi art. 20 din Carta drepturilor fundamentale a
UE.
Tribunalul a respins cererea recurentei, constatând, pe de o parte, că un răspuns din
partea CurĠii de JustiĠie nu era „pertinent úi util pentru soluĠionarea litigiului intern”, iar
pe de altă parte, că „întrebările formulate erau nerelevante pentru soluĠionarea cauzei”.
Tribunalul s-a pronunĠat atât asupra cartei, cât úi asupra sistemului CEDO. În
primul rând, instanĠa a arătat: „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are
valoare obligatorie începând cu decembrie 2007, doar pentru instituĠiile comunitare nu úi
pentru statele membre67. Aceasta face parte din dreptul comunitar al UE (sic!), cetăĠenii
europeni beneficiind de un sistem dublu de protecĠie a drepturilor fundamentale: CEDO úi
Carta drepturilor fundamentale.

64
Pentru domeniul de aplicare a Cartei (art. 51) a se vedea M. Banu, Reduceri salariale úi domeniul de
aplicare a Cartei drepturilor fundamentale a UE în contextul unei trimiteri preliminare, CJ nr. 11/2011,
pp. 615-617 (în contextul unei cereri pentru pronunĠarea unei hotărâri preliminare: T. Alba, SecĠia comercială
úi contencios administrativ, dosar nr. 94/57/2011, încheierea nr. 1389/CAF/2011, 20 iunie 2011, nepublicată),
precum úi capitolul VI, infra.
65
Cf. úi ordonanĠa din 27 noiembrie 2009, cauza C-333/09, Noël, nepublicată, pct. 12.
66
T. Vaslui, SecĠia civilă, dosar nr. 1181/244/2008, decizia civilă nr. 1559/R, 3 decembrie 2008,
nepublicată.
67
Aici este, desigur, o dublă confuzie. Pe de o parte, carta a fost proclamată oficial (adoptată) în
decembrie 2007, cu o zi înainte de semnarea Tratatului de la Lisabona, úi a intrat în vigoare odată cu aceasta
din urmă (1 decembrie 2009); aceeaúi Cartă fusese proclamată oficial úi anterior, la 7 decembrie 2000, într-o
versiune modificată (urmărindu-se úi includerea ei ca atare în Tratatul constituĠional, care nu a mai intrat însă
în vigoare). Cf. úi art. art. 6 alin. (1) primul paragraf TUE. Anterior datei de intrare în vigoare a noului tratat,
carta nu avea forĠă juridică obligatorie, întrucât nu exista nicio decizie producătoare de efecte care să o
încorporeze; proclamarea a fost considerată o simplă declaraĠie politică, fără vreo valoare juridică (concluziile
avocatului general Ruiz-Jarabo Colomer din 12 septembrie 2006, cauza C-303/05, Advocaten voor de Wereld,
Rec. 2007, p. I-3633).
Pentru consideraĠii de ordin istoric aferente cartei, a se vedea úi J.-C. Piris, The Lisbon Treaty. A Legal
and Political Analysis, Cambridge University Press, 2010, p. 148 úi urm.; P. Craig, The Lisbon Treaty. Law,
Politics, and Treaty Reform, Oxford University Press, Oxford, 2010, pp. 196-200.
Pe de altă parte, potrivit art. 51 alin. (1) din cartă, carta este obligatorie úi pentru statele membre atunci
când pun în aplicare dreptul UE. În cele ce urmează, se observă, însă, că instanĠa a menĠionat în mod corect
(la modul general) că respectiva cartă se aplică úi statelor membre.
Întrebările formulate de către recurentă cu privire la interpretarea art. 47 úi art. 20

din Cartă nu prezintă relevanĠă faĠă de conĠinutul cererii de chemare în judecată”.
În al doilea rând, „cu privire la interpretarea art. 6 din CEDO, tribunalul constată că
această convenĠie nu face parte din dreptul comunitar.
ConvenĠia europeană a drepturilor omului a intrat în vigoare în septembrie 1953 úi a
fost adoptată sub egida Consiliului Europei, cuprinzând ca arie geografică toate cele 45
de state membre ale Consiliului Europei”. În al treilea rând, instanĠa a mai arătat: „Carta
drepturilor fundamentale este parte din noul Tratat de la Lisabona, ambele aplicându-se
doar pentru actele úi legislaĠia Uniunii Europene, respectiv pentru statele membre ale
Uniunii Europene”.
În încheiere, tribunalul a apreciat că „dispoziĠiile CEDO nu pot face obiectul unor
întrebări în cadrul procedurii hotărârii preliminare prevăzute de art. 267 TFUE.
FaĠă de întrebările formulate de către recurentă cu privire la interpretarea
dispoziĠiilor convenĠiei, tribunalul constată că acestea sunt inadmisibile [...]”.
Precum se poate observa, există anumite asemănări în situaĠia de fapt din această
cauză cu aceea care a generat încheierea din 24 februarie 2009 a Înaltei CurĠi de CasaĠie
úi JustiĠie, pe care am prezentat-o anterior: în ambele, problema fundamentală a fost în ce
măsură dispoziĠii ale cartei ar putea avea incidenĠă într-un litigiu care implică norme de
procedură civilă fără legătură cu dreptul Uniunii. Motivarea tribunalului este sumară, iar
în privinĠa statutului Cartei lipsesc mai multe referiri pe care le-am evidenĠiat în secĠiunea
anterioară (cu începere de la aplicarea în timp a cartei, cu menĠionarea art. 51 alin. (1) din
aceasta etc.). Cu toate acestea, soluĠia reĠinută este desigur întemeiată. În sfârúit, în
aceeaúi privinĠă a art. 51 alin. (1) din cartă, trebuie reĠinut că, potrivit CurĠii de JustiĠie,
limitarea din acea dispoziĠie nu a fost modificată prin intrarea în vigoare la 1 decembrie
2009 a Tratatului de la Lisabona, moment de la care, în temeiul art. 6 alin. (1) UE (în
sensul căruia dispoziĠiile Cartei nu extind în niciun fel competenĠele UE definite în
tratate), carta a dobândit aceeaúi valoare juridică cu cea a tratatelor68.
Pe de altă parte, soluĠia este corectă úi în privinĠa unei eventuale trimiteri
preliminare prin care Curtea de JustiĠie să fi interpretat dispoziĠii CEDO. Este suficient să
se amintească că, deúi în mod tradiĠional Curtea a susĠinut că „principiile pe care se
întemeiază acea convenĠie trebuie luate în considerare în dreptul [UE]”69, aceasta nu
conduce la existenĠa unei competenĠe a CurĠii, întrucât, „[...] atunci când legislaĠia
naĠională vizează o situaĠie care [...] nu intră în domeniul de aplicare a dreptului [UE],
Curtea nu poate să ofere, într-o cerere pentru pronunĠarea unei hotărâri preliminare,
îndrumarea în privinĠa interpretării necesară pentru ca instanĠa naĠională să stabilească
dacă legislaĠia naĠională este conformă cu drepturile fundamentale a căror respectare este
asigurată de Curte, precum cele care derivă în special din convenĠie”70 (i.e. CEDO).

68
OrdonanĠa din 1 martie 2011, cauza C-457/09, Chartry, nepublicată încă în Rep.
69
Hotărârea din 15 mai 1986, cauza 222/84, Johnston, Rec. 1986, p. 1651, pct. 18.
70
Hotărârea din 29 mai 1997, cauza C-299/95, Kremzow/Republik Österreich, Rec. 1997, p. I-2629,
pct. 19. A se vedea úi ordonanĠa CurĠii din 3 octombrie 2008, cauza C-287/08, Crocefissa Savia úi alĠii,
nepublicată în Rec.
iv) SoluĠii similare, dar în materia recalculării pensiilor, au fost pronunĠate prin
încheierile din 26 octombrie 201171, respectiv 18 ianuarie 201272, ale CurĠii de Apel
Bucureúti, dar úi sentinĠa civilă nr. 1674 din 13 octombrie 2011 a Tribunalului Olt73, prin
care s-au respins cereri de sesizare a CurĠii de JustiĠie.
Acesta vizau „interpretarea art. 2, 6 úi 10 din TUE, art. 128 alin. (2) din Tratatul de
instituire a ComunităĠii Europene úi a decizia 2008/618/CE privind liniile directoare ale
politicilor de ocupare a forĠei de muncă ale statelor membre: 1. O instanĠă naĠională ale
cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze
CJUE atunci când în faĠa instanĠei naĠionale sunt invocate chestiuni care ridică probleme
de drept ale Uniunii Europene interpretate diferit în cauze asemănătoare, în speĠă decizii
irevocabile cu soluĠii contrare?; 2. Este obligat statul român, în virtutea reglementărilor
izvorâte din art. 15 din ConvenĠia pentru apărarea drepturilor omului úi a libertăĠilor
fundamentale, să informeze secretarul general al Consiliului Europei în situaĠia în care a
restrâns exerciĠiul a două drepturi fundamentale dat fiind faptul că restricĠiile sunt rezultat
al Memorandumului de înĠelegere între Comunitatea Europeană úi România úi a
Acordului de Împrumut între Comunitatea Europeană úi România, încheiate în anul 2009?
Se poate considera că statul român úi-a respectat obligaĠia de informare a Consiliului
Europei cu privire la existenĠa unor situaĠii excepĠionale prin faptul că este parte a
Memorandumului de înĠelegere între Comunitatea Europeană úi România úi a Acordului
de împrumut între Comunitatea Europeană úi România, încheiate în anul 2009? Pot fi
considerate situaĠii excepĠionale declaraĠiile politice dacă acestea nu se regăsesc în
Memorandumul de înĠelegere între Comunitatea Europeană úi România sau Acordul de
împrumut între Comunitatea Europeană úi România?; 3. DispoziĠiile art. 6 alin. (2) din
TUE, art. 216 alin. (2) din TFUE, precum úi Protocolul cu privire la art. 6 alin. (2) din
TUE referitor la aderarea Uniunii la ConvenĠia europeană pentru apărarea drepturilor
omului úi a libertăĠilor fundamentale trebuie interpretate în sensul că o măsură obligatorie
de solicitare a suspendării drepturilor de pensie, precum cea prevăzută în art. 17-26 din
Legea nr. 329/2009, constituie o măsură discriminatorie cu efect echivalent unei
naĠionalizări, în contradicĠie cu dispoziĠiile art. 15, 17 úi 21 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene?; 4. Dacă răspunsul la întrebarea anterioară este nu,
atunci trebuie admis că măsura suspendării plăĠii pensiei este nediscriminatorie, justificată
în mod obiectiv úi rezonabil de un scop legitim úi este proporĠională cu scopul urmărit úi
nu contravine în niciun fel DeclaraĠiilor anexate la Actul Final cu privire la Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene úi a DeclaraĠiei cu privire la art. 6 alin. (2)
din Tratatul privind Uniunea Europeană úi jurisprudenĠei CEDO deúi s-ar ajunge la un
rezultat contrar jurisprudenĠei CEDO?; 5. Dacă răspunsul la a treia întrebare este nu úi la
a patra întrebare este da trebuie admis că drepturile úi libertăĠile fundamentale sunt în
concurenĠă? În speĠă, că libertatea de alegere a ocupaĠiei úi locului de muncă este
condiĠionată de renunĠarea la dreptul de proprietate asupra pensiei (renunĠarea la
încasarea pensiei)?”.

71
C. Ap. Bucureúti, SecĠia a VII-a civilă úi pentru cauze privind conflicte de muncă úi asigurări sociale,
dosar nr. 46937/3/2010, nepublicată.
72
C. Ap. Bucureúti, SecĠia a VII-a civilă úi pentru cauze privind conflicte de muncă úi asigurări sociale,
dosar nr. 42780/3/2011, nepublicată.
73
T. Olt, SecĠia I civilă, dosar nr. 3513/104/2011, nepublicată.
Curtea de Apel Bucureúti a apreciat că, „faĠă de textele invocate úi redate în citate
de această Curte, se constată că amplele dezvoltări ale recurentului în cuprinsul cererii nu
Ġin strict de interpretarea dreptului Uniunii Europene, ci tind la obĠinerea unei aprecieri a
judecătorului european asupra legislaĠiei naĠionale, ceea ce excede competenĠei CJUE. De
altfel, Legea nr. 329/2009 nu este adoptată în aplicarea vreunei norme comunitare care să
oblige legiuitorul român la respectarea dreptului primar sau derivat al Uniunii Europene,
apreciere valabilă úi faĠă de considerentele recurentului vizând nerespectarea Cartei
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (art. 51 din Cartă). Cât priveúte decizia
Consiliului (2008/618/CE) privind liniile directoare ale politicilor de ocupare a forĠei de
muncă ale statelor membre, recurentul nu a arătat concret care dispoziĠii ale acesteia
trebuie interpretate”74.
v) Prin încheierea pronunĠată la 20 aprilie 201275, Tribunalul Timiú a respins cererea

de sesizare a CJUE pentru a se pronunĠa dacă sunt aplicabile „dispoziĠiile art. 15 par. 3
din ConvenĠia Europeană a Drepturilor Omului, în baza căruia Guvernul României este
obligat să notifice secretarul general al Consiliului Europei despre intenĠia luării măsurii
reducerilor salariale în mod abuziv úi discriminatoriu úi de a preciza durata de timp
prevăzută pentru aplicarea acesteia”.
Tribunalul Timiú a apreciat că nu se impune sesizarea CJUE, pentru că aceasta „nu
poate să ofere, într-o cerere pentru pronunĠarea unei hotărâri preliminare, îndrumări în
privinĠa interpretării necesare pentru ca instanĠa naĠională să stabilească dacă legislaĠia
naĠională este sau nu conformă cu drepturile fundamentale a căror respectare este
asigurată de Curte, inclusiv cele care rezultă din ConvenĠia Europeană a Drepturilor
Omului (hotărârea din 29 mai 1997, cauza C-299/95, Kremzow c. Austria, ordonanĠa
CurĠii din 3 octombrie 2008, cauza C-287/08, Crocefissa Savia úi alĠii).”
vi) Prin încheierea din 30 ianuarie 201276, Înalta Curte de CasaĠie úi JustiĠie a
respins cererea de sesizare a CurĠii de JustiĠie a Uniunii Europene în vederea pronunĠării
unei hotărâri preliminare prin care să se răspundă la întrebarea: „Include ConvenĠia
penală privind corupĠia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, în câmpul de aplicare
al persoanelor sancĠionabile pentru infracĠiunea de trafic de influenĠă úi instituĠia/persoana
avocatului?” În motivarea cererii, situaĠia premisă a fost argumentată pe aspectul că
esenĠa acuzaĠiilor aduse recurentului inculpat T.S. este rezumată la noĠiunea de
infracĠiune de corupĠie, iar elementul de bază al încadrării pretinselor sale acĠiuni într-o
normă de incriminare a Codului penal se bazează pe aprecierea calităĠi sale de avocat. S-a
mai susĠinut că, în raport cu obiectul de reglementare al ConvenĠiei penale privind
corupĠia adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, ratificată de România prin Legea
nr. 27/2002, úi anume corupĠia activă în sectorul privat, există o discordanĠă vădită între
scopul ConvenĠiei, respectiv stabilirea în sarcina statelor semnatare a obligaĠiei de a crea
mecanisme juridice apte să combată fenomenul corupĠiei în sistemul public úi în cel

74
A se vedea úi C. Ap. Bacău, SecĠia I civilă, încheierea din 25 aprilie 2012, dosar nr. 980/110/2011,
nepublicată.
75
T. Timiú, SecĠia de contencios administrativ úi fiscal, dosar nr. 532/59/2011, nepublicată.
76
Înalta Curte de CasaĠie úi JustiĠie, secĠia penală, dosar nr. 1585/2/2010, publicată pe pagina web
http://www.scj.ro/SP%20rezumate%202012/SP%20inch%20r%2030%20ian%202012.htm.
privat, úi scopul Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea úi sancĠionarea faptelor
de corupĠie, care a incriminat mai mult decât era posibil prin raportare la dispoziĠiile
art. 20 alin. (2) din ConstituĠia României.
Prin raportare la situaĠia particulară dedusă judecăĠii, s-a susĠinut că la data judecării
úi soluĠionării în fond a cauzei, respectiv 31 ianuarie 2011, dispoziĠiile art. 39 alin. (8) din
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea úi exercitarea profesiei de avocat, republicată,
reglementau o cauză de nepedepsire aplicabilă deplin úi în cazul recurentului inculpat,
dispoziĠiile art. 37 alin. (61) din actul normativ indicat (anterior republicării) prevăzând
că: „avocatul nu răspunde penal pentru recomandările úi opiniile profesionale pe care le
comunică clientului său úi nici pentru actele juridice pe care le propune clientului său,
urmate de săvârúirea de către client a unei fapte prevăzute de legea penală. Prezentul
alineat nu se aplică în cazul infracĠiunilor prevăzute de Codul penal la art. 155-173,
art. 174-192, art. 197-204, art. 205-206, art. 236-244, art. 273-277, art. 279-281, art.
303-307, art. 308-313, art. 314-316, art. 317-330, art. 331-347, art. 348-352, art. 353-355,
art. 356-361”.
Ulterior, respectiva cauză de nepedepsire a fost menĠinută prin art. 39 alin. (8) din
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea úi exercitarea profesiei de avocat, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, iar la data de
14 februarie 2011 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 10/2011, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 113 din 14 februarie 2011.
Apreciindu-se că succesiunea de legi penale anterior prezentată care a condus la
excluderea cauzei de nepedepsire sus-menĠionate întreĠine incertitudinea cu privire la
posibilitatea angajării răspunderii penale a avocatului pentru săvârúirea infracĠiunii de
trafic de influenĠă, s-a considerat necesară pronunĠarea de către Curtea de JustiĠie a
Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare prin care să se stabilească dacă, potrivit
ConvenĠiei penale privind corupĠia adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, avocatul
poate fi subiect activ al infracĠiunii de trafic de influenĠă.
Înalta Curte de CasaĠie úi JustiĠie a constatat următoarele: „Dacă în ceea ce priveúte
calitatea procesuală activă, Înalta Curte de CasaĠie úi JustiĠie îndeplineúte condiĠia de
jurisdicĠie naĠională competentă să sesizeze Curtea de JustiĠie a Uniunii Europene,
îndeplinită fiind úi condiĠia formulării chestiunii prejudiciale în cursul unei judecăĠi aflate
în derulare la o instanĠă naĠională, condiĠia privind obiectul chestiunii prejudiciale în
raport cu competenĠa generală de jurisdicĠie a instanĠei comunitare reglementată prin
art. 267 TFUE nu este îndeplinită.
Astfel, potrivit art. 267 din Tratatul privind funcĠionarea Uniunii Europene úi
dispoziĠiilor art. 19 alin. (3) lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană (JOUE 2008,
C 115, p. 13, denumit în continuare „TUE”), Curtea de JustiĠie a Uniunii Europene este
competentă să se pronunĠe cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii
Europene úi cu privire la validitatea actelor adoptate de instituĠiile, organele, oficiile sau
agenĠiile Uniunii, neavând, în mod evident, competenĠa de a interpreta legile sau
reglementările naĠionale, dar nici posibilitatea de a decide asupra validităĠii unei
proceduri a autorităĠii interne.
Textul de lege menĠionat stabileúte că obiectul cererii de pronunĠare a unei hotărâri

preliminare se referă exclusiv la interpretarea dreptului Uniunii Europene sau la
aprecierea validităĠii acestuia, Curtea de JustiĠie a Uniunii Europene nefiind competentă
să răspundă unor chestiuni prejudiciale care exced sferei de aplicare a dreptului
comunitar.
Prin urmare, Curtea de JustiĠie a Uniunii Europene nu poate fi sesizată decât în
scopul clarificării unor dispoziĠii ale actelor normative ale Uniunii Europene, indiferent
de categoria izvoarelor din care acestea fac parte.
În acest sens, dispoziĠia art. 288 din TFUE stabileúte posibilitatea formulării unei
cereri de pronunĠare a unei hotărâri preliminare în interpretare privind tratate
ComunităĠilor/Uniunii Europene (tratatele iniĠiale úi de revizuire, anexele úi protocoalele),
actele juridice care fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene (respectiv
Regulamentele, Directivele úi Deciziile adoptate de instituĠiile comunitare în exercitarea
competenĠelor atribuite prin tratatele constitutive, în scopul atingerii finalităĠii acestora),
acordurile externe încheiate de Uniunea Europeană (acordurile internaĠionale încheiate de
Consiliu în baza art. 218 TFUE sau acordurile de asociere încheiate în baza art. 217
TFUE) úi statutele organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă aceste statute
prevăd astfel de dispoziĠii.
De asemenea, deúi s-a statuat cu caracter de principiu că interpretarea unei hotărâri
pronunĠate de Curtea de JustiĠie a Uniunii Europene nu poate forma obiectul unei cereri
prejudiciale, în practică au existat situaĠii în care instanĠa de contencios comunitar a
pronunĠat asemenea hotărâri preliminare.
În egală măsură, competenĠa CurĠii de JustiĠie a Uniunii Europene de a pronunĠa
hotărâri preliminare cu privire la aprecierea validităĠii actelor juridice se referă exclusiv la
norme juridice adoptate prin actele juridice ale Uniunii Europene, Curtea neputând
efectua un control de legalitate al normelor dreptului naĠional.
Din această perspectivă, raportat la cazul particular dedus judecăĠii, se constată că
prin cererea formulată úi susĠinută în úedinĠa din 16 ianuarie 2012, recurentul inculpat
T.S. a solicitat sesizarea CurĠii de JustiĠie a Uniunii Europene în vederea interpretării
ConvenĠiei penale privind corupĠia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, cu privire
la aspectul dacă avocatul poate constitui subiect activ al infracĠiunii de trafic de influenĠă.
ConvenĠia penală privind corupĠia adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999,
ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, este un act normativ internaĠional emis de
Consiliului Europei în aplicarea Programului de acĠiune împotriva corupĠiei adoptat de
Comitetul Miniútrilor Consiliului Europei în luna noiembrie 1996 úi ca urmare a
recomandărilor celei de a 19-a ConferinĠe a miniútrilor europeni ai justiĠiei (La Valetta,
1994), semnatare fiind statele membre ale Consiliului Europei.
Acest act normativ nu constituie izvor de drept comunitar, întrucât Consiliul
Europei nu participă la procesul formal de luare a deciziilor stabilit prin tratatele
comunitare, rolul său rezumându-se la exprimarea exclusivă a unui punct de vedere
politic. În plus, sarcina punerii în aplicare a politicii comunitare revine instituĠiilor
comunitare, în special Consiliului Uniunii Europene.
Consiliul Europei, nefiind o instituĠie a ComunităĠilor Europene sau a Uniunii
Europene, hotărârile sau actele emise de această instituĠie nu sunt adoptate potrivit
procedurii prevăzute în tratatele comunitare, deoarece nu sunt acte ale unei instituĠii
comunitare.
Neavând, prin urmare, efectele juridice ale unui act normativ comunitar, actele
juridice emise de Consiliul Europei – în speĠă, ConvenĠia penală privind corupĠia adoptată
la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, nu intră în sfera controlului jurisdicĠional al CurĠii de
JustiĠie a Uniunii Europene úi, ca atare, nu poate face obiectul unei trimiteri prejudiciale
în interpretare sau în examinarea validităĠii, în condiĠiile art. 267 TFUE.
Constatând, prin urmare, că obiectul chestiunii prejudiciale cu care a fost sesizată
instanĠa nu constituie o normă comunitară, Înalta Curte de CasaĠie úi JustiĠie constată
inadmisibilitatea cererii de sesizare a CurĠii de JustiĠie a Uniunii Europene formulată de
recurentul inculpat T.S., constatare care face de prisos analiza pertinenĠei úi concludentei
chestiunii prejudiciale invocate asupra soluĠionării fondului litigiului dedus judecăĠii
instanĠei naĠionale.
În plus, se constată că, în raport cu maniera de formulare a întrebării ce se doreúte a
primi o dezlegare preliminară din partea CurĠii de JustiĠie a Uniunii Europene, deúi,
formal, aceasta vizează interpretarea ConvenĠiei penale privind corupĠia adoptată la
Strasbourg la 27 ianuarie 1999 pe aspectul privind angajarea răspunderii penale a
avocatului pentru săvârúirea infracĠiunii de trafic de influenĠă, intenĠia reală a recurentului
inculpat este aceea de a obĠine o hotărâre asupra conformităĠii legii naĠionale cu actul
normativ sus-menĠionat, verificare care excede controlului de jurisdicĠie efectuat de
Curtea de JustiĠie.”
vii) Prin decizia nr. 223 din 16 februarie 201277, Curtea de Apel Bacău a respins
cererea de sesizare a CurĠii de JustiĠie a Uniunii Europene în vederea pronunĠării unei
hotărâri prin care să se răspundă la următoarele întrebări preliminare: „1. În ce măsură
prevederile legislaĠiei UE referitoare la actele acesteia pot fi aplicate actelor
administrative cu caracter individual ale autorităĠilor unui stat membru opuse dreptului
particularilor de a ataca aceste acte potrivit legislaĠiei naĠionale atunci când aceste acte nu
au produs efecte faĠă de terĠ; 2. În ce măsură poate fi opus principiul securităĠii
raporturilor juridice, prevăzut de art. 263 TFUE, dreptului particularilor de a invoca
legislaĠia naĠională pentru a ataca pe calea excepĠiei de nelegalizare un act administrativ
cu caracter individual care nu a produs efecte faĠă de terĠi, emis anterior legii a cărei
aplicare este cerută, dar pentru care aceasta nu prevede că actul administrativ respectiv nu
poate fi atacat prin calea aleasă; 3. În ce măsură se opune principiul securităĠii raporturilor
juridice legislaĠiei naĠionale atunci când aceasta a fost invocată pentru apărarea
drepturilor úi a libertăĠilor omului, aúa cum sunt prevăzute în ConvenĠia pentru Apărarea
Drepturilor LibertăĠilor Fundamentale ale Omului în Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene”.
Curtea de Apel Bacău a reĠinut că aceste întrebări „nu cuprind niciun element
concret în temeiul căruia să se poată considera că dispoziĠiile din legislaĠia naĠională

77
C. Ap. Bacău, SecĠia a II-a civilă, de contencios administrativ úi fiscal, dosar nr. 6904/110/2010/a1,
nepublicată.
invocate de recurent pun în aplicare dreptul Uniunii, situaĠie în care Curtea de JustiĠie a
Uniunii Europene nu poate fi sesizată în sensul solicitat”.
viii) Respingerea cererii de efectuare a unei trimiteri preliminare în contextul

executării unui mandat european de arestare
Exemplul următor este cel al unei cauze78 care a avut ca obiect soluĠionarea unei
sesizări formulate de către o instanĠă judecătorească dintr-un alt stat membru cu privire la
executarea unui mandat european de arestare împotriva unei persoane arestate, în sensul
predării acelei persoane pentru cercetare în respectivul stat membru cu privire la
infracĠiunile descrise în mandat; instanĠa română a admis cererea autorităĠilor judiciare
din statul membru emitent al mandatului european de arestare, dispunând predarea
persoanei solicitate către acel din urmă stat.
Persoana solicitată a formulat o cerere pentru adresarea unei trimiteri preliminare
către Curtea de JustiĠie întemeindu-o pe art. 19 alin. (3) lit. (b) TUE, art. 267 TFUE
„coroborat” cu art. 148 alin. (2) din ConstituĠia României, cerere în care se susĠinea
încălcarea dreptului său la apărare, întrucât „mandatul european de arestare este executat
fără ca instanĠa română să aibă posibilitatea să verifice legalitatea úi temeinicia acestui
mandat”. PrezumĠia de legalitate úi temeinicie a mandatului, instituită prin Legea nr.
302/2004, modificată úi completată prin Legea nr. 224/2006, ar aduce atingere prezumĠiei
de nevinovăĠie, mandatul fiind emis în lipsa persoanei solicitate, „care nu a avut
posibilitatea de a cere probe în apărare sau de a-úi formula apărările”. S-a mai susĠinut
încălcarea în mod flagrant a drepturilor consacrate de Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene úi de art. 6 din ConvenĠia pentru apărarea drepturilor omului úi
libertăĠilor fundamentale.
În sentinĠa pronunĠată în cauză, instanĠa a abordat úi cererea de sesizare a CurĠii de
JustiĠie. Întrebarea care fusese propusă a fi adresată CurĠii privea faptul dacă persoana
împotriva căreia fusese declanúată procedura mandatului european de arestare beneficia
de prezumĠia de nevinovăĠie, consacrată la art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene. Cererea a fost respinsă ca neîntemeiată, instanĠa avansând următoarele
motive. În primul rând, au fost trecute în revistă regulile art. 267 TFUE, în sensul căruia,
pe de o parte, „Curtea Europeană de JustiĠie este competentă să se pronunĠe, cu titlu
preliminar, asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură, referitoare la
interpretarea tratatelor, validitatea úi interpretarea deciziilor-cadru, a deciziilor sau cu
privire la interpretarea convenĠiilor în materia cooperării poliĠieneúti úi judiciare în
materie penală, în situaĠia în care se apreciază că o decizie în această privinĠă este
necesară pentru a pronunĠa o hotărâre” (s.n.). Pe de altă parte, s-a menĠionat regula de la
art. 267 al treilea paragraf TFUE. În al doilea rând, motivul central al respingerii cererii
de adresare a unei cereri CurĠii de JustiĠie a fost acela că, „în cauza de faĠă, instanĠa a
apreciat că nu este necesară pronunĠarea unei decizii de către Curtea Europeană de
JustiĠie, mai ales că sentinĠa pronunĠată poate fi atacată cu recurs” (s.n.).
În considerentele încheierii, argumentaĠia instanĠei româneúti s-a construit în jurul
principiului „recunoaúterii úi încrederii reciproce”:

78
C. Ap. Iaúi, SecĠia penală úi pentru cauze cu minori, dosar nr. 725/45/2010, sentinĠa din 26 noiembrie
2010, nepublicată.
„S-a mai avut în vedere împrejurarea că potrivit art. 77 alin. (1) din Legea nr.
302/2004, cu modificările ulterioare, mandatul european de arestare este o decizie
judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii
Europene solicită arestarea úi predarea către un alt stat membru a unei persoane, în scopul
efectuării urmăririi penale, a judecăĠii sau executării unei pedepse.
Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaúterii úi
încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziĠiile Deciziei-cadru a Consiliului nr.
2002/584/JAI din 13 iunie 200279, decizie-cadru care se referă la obligaĠia statelor
membre de a respecta drepturile fundamentale úi principiile generale de drept, aúa cum
sunt ele stabilite în art. 6 TUE.
Art. 90 alin. (6) din aceeaúi lege prevede că persoana solicitată poate formula
opoziĠie la predare numai pentru existenĠa unei erori cu privire la identitatea acesteia sau
a unui motiv de refuz la executarea mandatului european de arestare, în dovedirea cărora
trebuie să existe probe concludente.
Normele care reglementează instituĠia mandatului european de arestare degajă un
principiu fundamental pentru cooperarea judiciară între statele membre ale Uniunii
Europene care au formulat declaraĠii în sensul aplicării Deciziei-cadru a Consiliului din
13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare úi procedurile de predare între
statele membre ale Uniunii Europene, acela al obligativităĠii punerii în executare a
mandatelor europene de arestare”.
Prima chestiune semnificativă ridicată în această hotărâre este temeiul juridic pe
care instanĠa naĠională poate efectua în prezent o cerere pentru pronunĠarea unei hotărâri
preliminare, cerere având ca obiect interpretarea dispoziĠiilor unor decizii-cadru precum
în cauză (sau a altor dispoziĠii în materia cooperării poliĠieneúti úi judiciare în materie
penală). Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, temeiul juridic era art. 35
UE, iar competenĠa CurĠii trebuia acceptată de statele membre prin lege; în prezent,
temeiul juridic trebuie considerat a fi cel comun – art. 267 TFUE. În plus, sunt incidente
úi dispoziĠiile art. 10 din Protocolul (nr. 36) privind dispoziĠiile tranzitorii (anexate
tratatelor).
Al doilea aspect de evidenĠiat priveúte respingerea cererii de sesizare a CurĠii de
JustiĠie, respingere care s-a întemeiat pe faptul că hotărârea pronunĠată pe fond (sentinĠa)
putea fi atacată cu recurs; de fapt, aici s-a făcut aplicarea art. 267 al doilea paragraf
TFUE, care nu impune o obligaĠie instanĠei naĠionale de a sesiza Curtea, ci aceea dispune
de o facultate de a sesiza instanĠa UE.
În al treilea rând, instanĠa a examinat contextul executării unui mandat european de
arestare în temeiul Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI, fiind subliniat caracterul obligatoriu
al executării80; de fapt, în sensul CurĠii de JustiĠie, „întrucât decizia-cadru are ca obiect

79
Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare
úi procedurile de predare între statele membre, JO L 190, 18.7.2022, p. 1; ediĠie specială, 19/vol. 6, p. 3 (n.n.).
80
Curtea de JustiĠie a dedus existenĠa acelei obligaĠii din principiul recunoaúterii reciproce. Obiectul
deciziei-cadru [art. 1 alin. (1) úi (2) úi considerentele (5) úi (7) din preambul] este „înlocuirea sistemului
multilateral de extrădare între statele membre cu un sistem de predare între autorităĠile judiciare a persoanelor
condamnate sau bănuite, în scopul executării sentinĠelor de condamnare sau a urmăririlor, acest din urmă
sistem fiind bazat pe principiul recunoaúterii reciproce. În consecinĠă, „[…] statele membre nu pot să refuze
executarea unui astfel de mandat decât în cazurile de neexecutare obligatorie prevăzute la art. 3 din
decizia-cadru, precum úi în cazurile enumerate la art. 4 (i.e. «motive de neexecutare facultativă») din aceasta”:
[…] instituirea unui sistem de predare între autorităĠile judiciare a persoanelor

condamnate sau bănuite, în scopul executării sentinĠelor de condamnare sau a urmăririlor,
bazat pe principiul recunoaúterii reciproce, predare căreia autoritatea judiciară de
executare nu i se poate opune decât în temeiul unuia dintre motivele de refuz prevăzute în
decizia-cadru”81.
Mai este de observat că instanĠa românească nu a abordat în mod direct chestiunea
încălcării dreptului la apărare al persoanei în cauză, aspect care de altfel a fost apreciat a
nu avea pertinenĠă pentru soluĠionarea cauzei, ci ea s-a limitat la a preciza că, în temeiul
deciziei-cadru, statele membre erau obligate să respecte „drepturile fundamentale úi
principiile generale de drept, aúa cum sunt ele stabilite în art. 6 TUE”82.
Pe de altă parte, o altă instanĠă românească adresat CurĠii de JustiĠie o cerere
pentru pronunĠarea unei hotărâri preliminare privind mandatul european de arestare83.
La rândul său, Curtea ConstituĠională a României s-a pronunĠat în mai multe rânduri
asupra constituĠionalităĠii unor aspecte ale cadrului legislativ referitor la mandatul
european de arestare, respingând excepĠii de neconstituĠionalitate care vizau mai multe
dispoziĠii ale Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaĠională în materie
penală incidente84.

hotărârea din 16 noiembrie 2010, cauza C-261/09, Gaetano Mantello, nepublicată încă în Rep., unde sunt citate
hotărârile din 1 decembrie 2008, cauza C-388/08 PPU, Leymann úi Pustovarov, Rep. 2008,
p. I-8983, pct. 51, respectiv din 6 octombrie 2009, cauza C-123/08, Wolzenburg, Rep. 2009, p. I-9621, pct. 56.
81
Hotărârea din 17 iulie 2008, cauza C-66/08, Kozáowski, Rep. 2008, p. I-6041, pct. 34.
Există, de asemenea, o practică judiciară bogată a instanĠelor româneúti.
În primul rând, Înalta Curte de CasaĠie úi JustiĠie s-a pronunĠat într-un recurs în interesul legii (Decizia
nr. 39 din 22 septembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 161 din 16 martie 2008).
Mai cităm aici: ÎCCJ, SecĠia penală, dosar nr. 671/45/2008, decizia nr. 2561/2008, 20 august 2008,
nepublicată. Înalta Curte a respins ca nefondat recursul înaintat de persoana solicitată împotriva mandatului
european de arestare care fusese emis împotriva sa în Germania. Curtea a reĠinut că, în cauză, nu se regăsea
vreunul din cazurile de opoziĠie prin art. 90 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, modificată, úi, în plus, nu existau
motivele de refuz al executării, enumerate limitativ la art. 88 din lege.
Într-o altă cauză, susĠinerile persoanei solicitate în sensul că nu fusese niciodată în statul membru de
emitent al mandatului úi că nu comisese faptele persoane respective au fost respinse de instanĠă, aceasta
admiĠând cererea autorităĠii judiciare din respectivul stat; ea a reĠinut că în cauză nu era incidentă niciuna din
situaĠiile expres úi limitativ prevăzute la art. 90 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr.
222/2008 (C. Ap. GalaĠi, SecĠia penală, sentinĠa penală nr. 29/F, 29 februarie 2010, nepublicată).
82
Mai complet, potrivit considerentului (12) din preambul deciziei-cadru, aceasta „respectă drepturile
fundamentale úi principiile recunoscute în art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană úi reflectate în Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special în capitolul VI”.
Curtea de JustiĠie s-a pronunĠat anterior cu privire la raportul dintre eliminarea prin decizia-cadru a
dublei incriminări pentru o infracĠiuni [art. 2 alin. (2)] úi respectarea principiilor legalităĠii incriminării úi a
pedepsei, respectiv al egalităĠii nediscriminării, reĠinându-se că dispoziĠia nu era lipsită de validitate ca
urmare a unei încălcări a art. 6 alin. (2) UE (hotărârea din 3 mai 2007, cauza C-303/05, Advocaten voor de
Wereld, Rep. 2007, p. I- 03633).
83
C. Ap. ConstanĠa, SecĠia penală úi pentru cauze penale cu minori úi de familie, dosar
nr. 1230/36/2009, încheierea din 18 mai 2011 („Radu Ciprian Vasile”), nepublicată. Trimiterea a fost
înregistrată la Curtea de JustiĠie cu numărul C-396/11, Radu.
84
De exemplu: Decizia nr. 419 din 3 mai 2007 (M. Of. nr. 330 din 16 mai 2007) privind art. 79 alin. (1)
lit. c), art. 881 úi art. 89 alin. (2) úi (3); Decizia nr. 443 din 10 mai 2007 (M. Of., Partea I, nr. 318 din 11 mai
2007) referitoare la art. 79 alin. (4), art. 88 alin. (2) lit. a), art. 881 alin. (1) úi art. 89 (în care, însă,
decizia-cadru este atribuită „Consiliului Europei”); Decizia nr. 733 din 1 iunie 2010 (M. Of., Partea I, nr. 481
din 14 iulie 2010) etc.
Concluzii
Expunerea jurisprudenĠei relevante în prezentul studiu dovedeúte importanĠa
studiului corect al aplicării úi interpretării dreptului european în sens larg. Constituirea
unei baze de date referitoare la interpretarea úi aplicarea dreptului european de către
instanĠele naĠionale este imperioasă, úi în acest fel, iaduer.ro poate constitui un punct de
plecare. DiferenĠele semnificative între interpretările instanĠelor naĠionale, induse de lipsa
unei culturi juridice adecvate care să susĠină aplicarea corectă a normelor juridice, pot fi
desfiinĠate printr-o asiduă cercetare a practicii judiciare úi a doctrinei. Într-un cadru
general, se va pune úi problema partajării competenĠelor între Curtea de JustiĠie a Uniunii
úi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în privinĠa protejării drepturilor omului: va
trebui de acum ca instanĠele să mediteze serios în momentul realizării trimiterilor
preliminare având în vedere documentele emise de CJUE în care se acordă un rol
important trimiterilor preliminare85.

Decizia nr. 1127 din 27 noiembrie 2007 (M. Of. nr. 2/3 ianuarie 2008) a respins o excepĠie de
neconstituĠionalitate care privea întreg titlul III (art. 77-108) din lege; se susĠinuse încălcarea dreptului la un
proces echitabil úi a dreptului la libertatea úi siguranĠa persoanei, precum úi eliminarea garanĠiilor de echitate
ale procedurilor úi prezumĠiei de nevinovăĠie, precum úi nesocotirea suveranităĠii statului în materie penală,
apărarea fiind inexistentă. De asemenea, s-a susĠinut că recursul prevăzut de art. 941 alin. (1) úi (2) din lege nu
satisfăcea exigenĠele prevăzute la art. 6 din ConvenĠia pentru apărarea drepturilor omului úi a libertăĠilor
fundamentale, având eficienĠa unei garanĠii formale. Pe de altă parte, în excepĠia de neconstituĠionalitate s-a
susĠinut úi incompatibilitatea acelor dispoziĠii legale cu „Decizia-cadru de la Bruxelles din 13 iunie 2002”,
deoarece legea română nu preluase dispoziĠiile care garantează aplicarea regulilor tratatului referitoare la
respectarea drepturilor úi principiilor juridice fundamentale (art. 6 UE).
Curtea ConstituĠională a răspuns, în primul rând, că judecătorul român hotăra asupra arestării persoanei
solicitate în temeiul legii, numai după verificarea, în prealabil, a respectării condiĠiilor necesare referitoare la
emiterea mandatului, iar judecătorul nu se pronunĠa cu privire la temeinicia urmăririi sau condamnării dispuse
de autoritatea străină ori asupra oportunităĠii arestării: „În caz contrar, s-ar aduce atingere principiului
referitor la recunoaúterea reciprocă a hotărârilor penale”. În al doilea rând, Curtea a distins, ca fiind diferite,
între privarea de libertate dispusă ca urmare a emiterii unui mandat european de arestare úi cea dispusă ca
urmare a emiterii unui mandat de arestare preventivă emis de judecătorul român în condiĠiile Codului de
procedură penală. În al treilea rând, măsura arestării provizorii dispusă în vederea predării către un stat
membru al Uniunii Europene era conformă cu art. 23 alin. (2) din ConstituĠie úi satisfăcea pe deplin
exigenĠele constituĠionale prevăzute la art. 21, „partea având la îndemână toate garanĠiile procesuale specifice
unui proces echitabil, sens în care poate invoca unul din motivele de refuz al executării, are dreptul de a fi
informat cu privire la conĠinutul mandatului european de arestare, are dreptul de a fi audiat úi asistat de un
apărător ales sau numit din oficiu, are dreptul la un interpret dacă nu înĠelege ori nu vorbeúte limba română úi
are posibilitatea de a formula recurs împotriva hotărârii referitoare la arestare etc.” În încheierea deciziei,
Curtea a întreprins un excurs „doar cu titlul comparativ” – menĠionând, pe de o parte, Decizia CurĠii
ConstituĠionale poloneze din 27 aprilie 2005, P1/2005, prin care se constatase neconstituĠionalitatea art. 607
par. 1 C. pr. pen. care permitea predarea unui cetăĠean polonez către un alt stat membru al Uniunii Europene
în baza unui mandat european de arestare cu art. 55 alin. (1) din „Legea fundamentală” a Poloniei, care
interzicea extrădarea cetăĠenilor săi fără niciun fel de normă derogatorie; ulterior, ConstituĠia Poloniei a fost
revizuită în sensul de a permite extrădarea propriilor cetăĠeni ori de câte ori există o obligaĠie internaĠională în
acest sens, „în scopul îndeplinirii obligaĠiilor ce decurg din statutul de Ġară membră a Uniunii Europene”. Pe
de altă parte, s-a făcut trimitere la situaĠia Germaniei, în care legea iniĠială de transpunere a deciziei-cadru
fusese declarată neconstituĠională, nu pentru că nu permitea cenzurarea de către autoritatea judiciară germană
a temeiniciei măsurii preventive sau a hotărârii judecătoreúti pronunĠate în statul solicitant, ci pentru că nu
Ġinuse seama de necesitatea respectării drepturilor fundamentale, inclusiv dreptul de a beneficia de o cale de
atac, „situaĠie care, după cum s-a arătat, nu este întâlnită în legea română”.
85
Document de reflecĠie al CurĠii de JustiĠie a Uniunii Europene cu privire la unele aspecte ale aderării
Uniunii Europene la ConvenĠia europeană pentru apărarea drepturilor omului úi a libertăĠilor fundamentale,
pp. 10-12, 5 mai 2010 disponibil la adresa http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2010-
05/convention_ro_2010-05-21_08-58-25_717.pdf
View publication stats

Interpretarea Si Aplicarea Dreptului UE Si A Conve

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Interpretarea Si Aplicarea Dreptului UE Si A Conve

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

Interpretarea si aplicarea dreptului UE si a Conventiei pentru apararea

Article in SSRN Electronic Journal · January 2014

Mihai Sandru Dragos Calin

SEE PROFILE SEE PROFILE

European Union Law and arbitration View project

Metodologia cercetării în dreptul Uniunii Europene View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

Electronic copy available at: http://ssrn.com/abstract=2407712

Electronic copy available at: http://ssrn.com/abstract=2407712

Copyright © 2013, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei ediĠii aparĠin

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI

Descrierea CIP a Bibliotecii NaĠionale a României

DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15; 0726.990.184

CUVÂNT ÎNAINTE – CULTURILE JURIDICE NAğIONALE ùI CRIZA

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ùI CALIBRUL EI

REFORMAREA CURğII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI: SĂ

CUM FACE FAğĂ CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

KONONOV C. LETONIA. ART. 7 ALIN. (1) AL CONVENğIEI ùI

DREPTURILE FUNDAMENTALE ÎN EUROPA, LA RĂSCRUCE DE

ADERAREA UNIUNII EUROPENE LA CONVENğIA EUROPEANĂ A

PROTECğIA JUDICIARĂ A DREPTURILOR FUNDAMENTALE ÎN EUROPA. ...... 94

JUDECĂTORUL DE DREPTURILE OMULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

ACORD PRIVIND ADERAREA UNIUNII EUROPENE LA CONVENğIA

ARGUMENTE PENTRU O TEORIE A ALTERITĂğII PROTECğIEI

INTERPRETAREA ùI APLICAREA DREPTULUI UE ùI A CONVENğIEI

IMPACTUL HOTĂRÂRILOR CURğII EUROPENE A DREPTURILOR

OBSERVAğII ASUPRA DECIZIEI NR. 27/2011 A ÎNALTEI CURğI DE

JURISPRUDENğA CURğII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN

ESTE DREPTUL STRĂIN UN INSTRUMENT EFICIENT ÎN PROCESUL DE

DOCTRINA MARJEI DE APRECIERE ÎN JURISPRUDENğA CURğII

CULTURĂ CONSTITUğIONALĂ ùI TRANSPLANT CONSTITUğIONAL ÎN

DESPRE CONSTITUğIONALITATEA JURISDICğIILOR SPECIALE

INTERPRETAREA ùI APLICAREA DREPTULUI UE

Cercetător asociat Constantin Mihai BANU

Judecător Dragoú Alin CĂLIN

Cuvinte cheie: trimitere preliminară, instanĠe naĠionale, Curtea ConstituĠională, C-483/11,

Keywords: preliminary reference, national courts, Constitutional Court, C-483/11,

Practica instanĠelor româneúti, dar úi a CurĠii ConstituĠionale, dovedeúte negreúit

II. Trimiteri preliminare formulate de instanĠele din România

II.1. Dreptul la despăgubiri pentru foútii condamnaĠi politic úi instrumente

În ordine cronologică, prima trimitere preliminară a fost dispusă printr-o încheiere a

II.2. Reduceri salariale úi domeniul de aplicare a Cartei drepturilor fundamentale

O relativ recentă încheiere provenită de la o instanĠă judecătorească din Ġara noastră –

i) Aspecte de ordin procedural evidenĠiate în încheierea instanĠei

Necesitatea unei hotărâri preliminare a fost enunĠată astfel: „[…] văzând úi

ii) Interpretarea Cartei drepturilor fundamentale úi necesitatea unei legături cu

elementul considerat determinant era faptul că regulamentul conĠinea reguli exhaustive

iii) Urmări imediate

II.3. Tot despre reduceri salariale úi ConvenĠia europeană a drepturilor omului.

În acelaúi context al reducerilor salariale operate prin Legea nr. 118/2010, în

III. Respingerea de către instanĠa naĠională a cererii de adresare a unei

i) În cadrul unor acĠiuni asemănătoare celor menĠionate anterior, Tribunalul Argeú a

reprezintă angajamente de respectare a drepturilor cetăĠeneúti, úi nu au legătură directă cu

iii) O decizie pronunĠată în recurs de Tribunalul Vaslui la sfârúitul anului 200866

Întrebările formulate de către recurentă cu privire la interpretarea art. 47 úi art. 20

v) Prin încheierea pronunĠată la 20 aprilie 201275, Tribunalul Timiú a respins cererea

Textul de lege menĠionat stabileúte că obiectul cererii de pronunĠare a unei hotărâri

viii) Respingerea cererii de efectuare a unei trimiteri preliminare în contextul

[…] instituirea unui sistem de predare între autorităĠile judiciare a persoanelor

View publication stats

S-ar putea să vă placă și