CAPITOLE FINdasdANTE

1.2.
Definirea şi istoria ideii de „stat”
Înţelesul curent, general acceptat, al noţiunii de stat este cel de comunitate

politică. Totodată, noţiunea de „stat” presupune o relaţie stabilă între o comunitate şi un
teritoriu. De-a lungul istoriei, formele concrete de existenţă a statului au fost extrem de
diverse, suferind ample modificări în timp. Totuşi, indiferent de forma sa concretă de
existenţă, noţiunea de „stat” s-a fundamentat întotdeauna pe câteva caracteristici
comune ce s-au menţinut în timp şi spaţiu:
- formează şi modelează un ansamblu statornic de relaţii între indivizi creând o
societate în sensul cel mai de bază, fundamental, al cuvântului;
- presupune o formă de conducere ordonată ierarhic;
- se caracterizează prin exclusivitate, în sensul că indivizii membri ai comunităţii ce
formează statul se afirmă prin opoziţie cu ceilalţi, care nu fac parte din această
comunitate.
Primele formaţiuni statale au fost atestate în perioada anilor 4000-3000 î. Cr. în
Sumer (pe teritoriul actual al Irakului) şi în regiunea Shang (pe teritoriul actual al
Chinei). Problematica statului, atât din punct de vedere conceptual cât şi organizatoric-
funcţional, a preocupat generaţii întregi de gânditori, începând din Antichitate şi până în
zilele noastre.
În lucrările sale „Republica” şi „Legile”, Platon (427-347 î.Cr.) a încercat să
contureze trăsăturile unui stat ideal, ca „model ce subzistă în ceruri”. Totuşi, pe lângă
utopia unui stat perfect, Platon a examinat şi căile prin care ar trebui reformată o cetate-
stat grecească astfel încât să devină dreaptă, şi, pe cale de consecinţă, ideală.
În ceea ce priveşte relaţia dintre individ, cetăţean şi stat, Platon considera că
statul se bazează pe lipsa de autonomie a individului şi pe faptul că un individ nu îşi este
sieşi suficient. Mai mult, statul reprezintă un cadru natural în care cetăţenii îşi pot
dezvolta atât virtuţile personale, cât şi cele publice.
Conducerea statului ar trebui încredinţată, în mod ideal, unui rege-filozof care,
graţie cunoaşterii, poare cârmui fără legi, dar, în lipsa acestuia, este mai bine ca cetăţenii
să respecte legile.
Conform ideilor lui Aristotel (384-322 î. Cr.), expuse în lucrarea sa „Politica”,
statul este o entitate naturală, reprezentând punctul culminant al unui proces natural:
indivizii se grupează în familii, familiile în sate, iar satele în state.
Autoritatea statului nu are la bază un contract social. Totuşi, statul este o formă
perfectă de comunicare deoarece oamenii sunt în mod natural „animale politice”.
În concepţia lui Aristotel, statul poate fi guvernat de către:
1. un singur individ;
2. un grup mic de indivizi;
3. un grup mare de indivizi.
Aceşti conducători pot guverna:
a. în interesul tuturor;
b. în interes personal.
Combinând cele două seturi de variabile, Aristotel a definit 6 posibile
„constituţii” sau forme de guvernare, dintre care 3 „corecte” (a) şi 3 „deviante” (b):
1a. Monarhia 1b. Tirania
2a. Aristocraţia 2b. Oligarhia
3a. Guvernare constituţională 3b. Democraţia
În Evul Mediu, concepţia general acceptată asupra societăţii şi organizării are un
caracter puternic religios. Teologi precum Sf. Augustin (354-430) sau Sf. Toma
D’Aquino (1224-1274) considerau că statul este un produs al ordinii divine.
Mai târziu, Hugo Grotius (1583-1645), în lucrarea sa „Despre dreptul
războiului şi al păcii” (1625), a considerat că statul este rezultatul unui contract social
mutual încheiat între indivizi, fondat pe două principii morale universale, care, în
viziunea sa, constituiau baza „legilor naturale” şi fundamentele sociabilităţii, deci şi a
statului:
- autoapărarea trebuie întotdeauna considerată legitimă;
- orice prejudiciu nemotivat de autoapărare provocat altuia trebuie considerat
nelegitim şi prin urmare, pedepsit.
Ideile lui Hugo Grotius au fost completate de către Samuel Pufendorf (1632-
1694) în lucrarea „Despre dreptul naturii şi al naţiunilor” (1672). Conform acestuia,
trecerea de la starea naturală (în care nu există autoritate politică constituită) la formarea
statului se realizează prin înstrăinarea (şi nu delegarea), în mod individual, de către
oameni a drepturilor la autoconservare către monarh.
Thomas Hobbes (1588-1679), în celebra sa lucrare „Leviathan” (1651), aprecia
că, întrucât, în starea naturală, oamenii pot cauza prejudicii celorlalţi, din diverse motive
(„homo homini lupus”), este absolut necesară cedarea dreptului de a utiliza forţa unei a
treia părţi, statul, punând bazele unui contract social. Altfel, în absenţa unei puteri
civile, indivizii ar rămâne în starea naturală şi viaţa lor ar fi „solitară, plină de lipsuri,
ticăloasă, animalică şi scurtă”.
John Locke (1632-1704), în „Două tratate despre guvernare” (1689) considera
că, pornind de la starea naturală, în care indivizii trăiesc împreună fără o ordine
ierarhică, supuşi doar legilor naturale, în mod gradual se face trecerea la organizarea de
tip statal a comunităţii, ca urmare a acceptării de către indivizi a unui „contract social”.
În prima fază, indivizii, în mod unanim şi fără nici un fel de constrângere, hotărăsc să
formeze o comunitate, astfel încât să poată acţiona împreună pentru a-şi apăra şi
exercita mai bine drepturile. În faza următoare, membrii comunităţii astfel formate
consimt printr-un vot majoritar să creeze instituţii legislative şi de altă natură. În final,
deţinătorii de proprietăţi din comunitate, în mod direct, prin vot nemijlocit, sau indirect,
prin intermediul unor reprezentanţi, decid asupra impozitelor ce vot fi impuse
comunităţii.
În sfera de cuprindere a dreptului natural intră dreptul la viaţă, dreptul la
libertate şi dreptul la proprietate. Imperativul respectării dreptului natural impune
indivizilor respectarea promisiunilor, încercarea asigurării bunăstării tuturor şi
reprimarea celor ce comit orice fel de infracţiuni.
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), în „Contractul social” (1762), aprecia că
indivizii, pe lângă urmărirea propriilor interese, sunt animaţi în toate acţiunilor lor de
interesul colectiv, vizând binele comunităţii. Astfel, organizarea societăţii are la bază
voinţa generală a cetăţenilor, comunitatea acţionând ca un tot unitar, stabilind reguli ce
se vor aplica nemijlocit şi fără discriminări fiecărui membru al comunităţii.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831), în „Filosofia dreptului” (1821),
considera că orice individ, pentru a se realiza pe deplin în calitatea sa de fiinţă umană,
trebuie să fie implicat în trei tipuri complexe de relaţii cu caracter social, fiecare având
ca fundament un principiu distinct: familia, societatea civilă şi statul. Familia reprezintă
genul de relaţii umane bazat pe altruism particularist: disponibilitatea de a acţiona nu în
interesul propriu, ci pentru binele celorlalţi membri ai familiei. În cadrul societăţii
civile, individul acţionează animat de un egoism universal, căutând să-şi maximizeze
propriile interese, chiar dacă utilizează interesele celorlalţi în acest scop. Statul se
fundamentează pe altruismul universal al individului, constituind, conform gândirii
raţionamentului dialectic specific lui Hegel sinteza unora dintre elementele constitutive
ale familiei şi unele elemente aparţinând societăţii civile.
Karl Marx (1818-1883), în „Capitalul” (1867), aprecia că statul este un
fenomen tranzitoriu, un produs al societăţii împărţite în clase, care urmează să dispară
odată cu abolirea claselor de către comunism.
La începutul secolului XX s-au conturat noi concepţii referitoare la stat, precum
cea a lui Max Weber (1864-1920), care considera statul ca un simplu aparat de
cârmuire ce deţine monopolul utilizării legitime a forţei.
Friedrich von Hayek (1899-1992), exponent important al liberalismului
modern, a evidenţiat contrastul dintre stat ca expresie a constrângerii şi societate ca
expresie a relaţiilor spontane dintre indivizi şi a susţinut reducerea maximă a sferei
activităţilor statului.
1.3. Intervenţia statului în economie – eşecul pieţei
Intervenţia statului în economie a constituit şi constituie o problemă controversată ce

a preocupat continuu lumea modernă.
În viziunea lui Adam Smith (1723-1790) („Avuţia naţiunilor” – 1776), fundamentul
activităţilor economice îl constituie înclinaţia naturală a indivizilor spre schimb.
Comportamentul indivizilor angajaţi în activităţi de schimb pe piaţă este dictat în
exclusivitate de interesul personal, dar, paradoxal, urmărirea maximizării bunăstării personale
va avea efecte benefice şi asupra bunăstării sociale: “… el [individul] urmăreşte numai
câştigul său personal şi este în acest caz, ca şi în multe alte cazuri, condus de o mână
invizibilă să promoveze un scop care nu făcea parte din intenţia sa. … Urmărind propriul
interes, el promovează frecvent interesul societăţii mai eficace decât intenţionează cu
adevărat să-l promoveze.”
Într-o economie care funcţionează după principiul mâinii invizibile este oare necesară
intervenţia statului? Răspunsul la această întrebare poate fi dat în urma unei incursiuni în
analiza normativă a funcţionării pieţei.
Pentru ca principiul „mâinii invizibile” să funcţioneze, adică piaţa să conducă la o
alocare eficientă a resurselor, maximizând totodată bunăstarea individuală şi bunăstarea
socială, este necesară existenţa prealabilă a unui set iniţial de drepturi de proprietate
individuale (care să poată fi schimbate liber pe piaţă) şi de garantarea liberei iniţiative (pentru
ca indivizii să-şi poată promova liber propriile interese). Atât libera iniţiativă, cât şi drepturile
de proprietate trebuiesc definite, codificate, garantate şi legitimate de către stat, prin structura
de legi a societăţii.
În secolul următor, forţa gândirii economice a lui Adam Smith a avut o puternică
influenţă asupra ideilor promovate de economişti şi puse în practică de guverne.
Doctrina centrală promovată în secolul al XIX-lea este doctrina liberalismului
economic, ilustrată prin lozinca „laissez faire, laissez passer”, susţinută de o pleiadă de
gânditori precum John Stuart Mill şi Senior Nassau.
Spre deosebire de aceştia, pornind de la distribuţia inegală a venitului şi a averii la
care conduce libera funcţionare a pieţei, gânditori precum Karl Marx, Sismonde de
Sismondi şi Robert Owen au dezvoltat teorii ce aveau în vedere un rol crescut al statului
în economie, considerând că bunăstarea socială poate fi maximizată mai degrabă dacă
mecanismele economiei sunt controlate de către stat, decât dacă funcţionează liber.
Însă, chiar şi în situaţia pur ipotetică a funcţionării perfecte a pieţei, există două
argumente ce legitimează intervenţia statului în economie.
Primul argument este legat de distribuţia venitului şi a averii în societate: o economie
de piaţă, cu concurenţă perfectă, în care toţi participanţii dispun de toate informaţiile de care
au nevoie, poate genera o distribuţie a venitului şi a averii foarte inegală. Astfel, o parte a
membrilor ce compun societatea vor avea la dispoziţie resurse insuficiente pentru a trăi. În
această situaţie, statul trebuie să intervină pentru a corecta această inegalitate, redistribuind
veniturile şi averile prin intermediul impozitării şi transferurilor cu caracter social.
Al doilea argument are în vedere faptul că indivizii, chiar şi perfect informaţi, pot lua
decizii care se concretizează în acţiuni prin care nu îşi urmăresc cel mai bine interesele. Deşi
se presupune că indivizii sunt cei mai buni judecători ai propriei bunăstări, aceştia pot
subevalua beneficiile personale derivate din consumul unui bun, conducând la o alocare
ineficientă a resurselor. Spre exemplu, deşi cunosc efectele nocive ale fumatului asupra
sănătăţii lor şi a celor din jur, unii indivizi vor continua să fumeze. Sau, deşi cunosc faptul că
purtarea centurii de siguranţă într-un autovehicul reduce riscul de rănire în cazul unui
accident rutier, uneori, unii indivizi aleg să nu o poarte.
Astfel de bunuri, precum renunţarea la fumat, purtarea centurii de siguranţă într-un
autovehicul şi asigurarea propriei persoane, care generează prin consum o bunăstare socială şi
individuală subevaluată de consumatori sunt denumite bunuri benefice.
În astfel de cazuri este necesară intervenţia statului pentru a corecta / îmbunătăţi /
eficientiza alocarea resurselor. Intervenţia statului se poate concretiza în trei moduri:
utilizarea forţei legii pentru a impune obligativitatea consumului bunului respectiv,
îmbunătăţirea calităţii informaţiilor disponibile pentru consumatori, prin aducerea la
cunoştinţă a tuturor riscurilor la care se supun neconsumând bunul respectiv, încurajarea
consumului bunului respectiv prin subvenţionare, ceea ce va reduce preţul de pe piaţă.
Acest argument poate fi contestat ca fiind unul paternalist, existând pericolul ca unele
grupuri de interese să încerce să folosească astfel de iniţiative guvernamentale pentru a-şi
impune în societate propriile viziuni referitoare la cum ar trebui să se comporte indivizii în
anumite situaţii sau ce şi cât ar trebui să consume. Adepţii libertarianismului susţin că statul
nu ar trebui să interfereze deloc cu alegerile individuale.
Dar economiile contemporane nu funcţionează perfect, statul fiind chemat să intervină
în situaţiile de „eşec al pieţei” generate de:
a. Concurenţa imperfectă
Atunci când pe piaţă nu sunt suficienţi de mulţi participanţi care să fie conştienţi de
faptul că nu pot influenţa preţurile, competiţia este imperfectă, iar alocarea resurselor
rezultată nu este eficientă.
Concurenţa imperfectă este semnalată de practicarea pe piaţă a unor preţuri unitare
diferite (de regulă mai mari) decât costul marginal unitar. Astfel de situaţii apar atunci când
pe piaţă:
- există monopoluri. Unicul ofertant de pe piaţă dictează preţul (este „price maker” şi nu
„price taker”);
- există situaţii de oligopol, un grup de mari ofertanţi aplicând pe piaţă practici comerciale
restrictive;
- există economii de scară (cu randamente de scară crescătoare în funcţie de producţie –
costul mediu scade pe măsură ce creşte producţia). În aceste situaţii, dacă s-ar practica un
preţ egal cu costul marginal, acesta nu ar acoperi costurile. Ofertantul, pentru a-şi
maximiza profitul, va practica un preţ mai mare decât costul marginal, realizând o
producţie sub cea eficientă. Acesta este cazul monopolurilor naturale şi al utilităţilor;
În cazul monopolului şi oligopolului, statul poate interveni prin impunerea de
reglementări şi prin impozitare suplimentară pentru a restricţiona şi limita astfel de
practici/situaţii.
În cazul economiilor de scară statul poate interveni prin subvenţionare (astfel încât
preţul să egaleze costul marginal, iar producţia să se situeze la o valoare eficientă din punct
de vedere economic) sau prin naţionalizare.
b. Bunurile publice
Pe piaţă există unele bunuri caracterizate prin non-rivalitate în consum şi non-
excluziune de la consum – bunuri publice pure.
În acest caz eşecul pieţei se produce datorită imposibilităţii stabilirii unui preţ care să
maximizeze profitul eventualilor ofertanţi (preţul eficient din punct de vedere economic, egal
cu costul marginal, fiind în acest caz zero).
Statul trebuie să intervină pentru a prelua sarcina oferirii pe piaţă a unor astfel de
bunuri, acoperind costurile prin impozitare.
c. Externalităţile
O externalitate apare ori de câte ori un individ sau un agent economic, prin acţiunile
sau activităţile sale, influenţează pozitiv sau negative alţi indivizi şi/sau alţi agenţi economici.
În cazul externalităţilor negative statul poate interveni în diverse moduri, urmărind
internalizarea externalităţii prin impozitare sau prin impunerea fuziunii societăţilor
comerciale implicate (numai în cazul în care cel ce produce externalitatea şi cel ce o suportă
sunt societăţi comerciale) sau/şi reglementarea domeniului prin edictarea de legi prohibitive
la adresa activităţii generatoare, fie integral (interzicere), fie parţial (limitarea producţiei).
d. Pieţele incomplete
În unele situaţii, deşi costul producerii unui bun/serviciu se situează sub preţul pe care
ar fi dispuşi să-l plătească consumatorii, piaţa nu va oferi aceste bunuri/servicii. Este cazul
pieţelor incomplete.
Un bun exemplu de piaţă incompletă este piaţa asigurărilor. Societăţile de asigurare
nu asigură depozitele bancare împotriva riscului de nerecuperare a sumelor depuse la băncile
comerciale, astfel că statul a constituit Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare.
e. Asimetria informaţională
Asimetria informaţională defineşte situaţia în care participanţii pe piaţă dispun de
informaţii imperfecte referitoare la piaţă, ceea ce la afectează capacitatea de a lua cele mai
bune decizii. Statul intervine prin reglementări pentru a corecta aceasta asimetrie
informaţională. Ex: legi cu privire la etichetarea produselor.
f. Dezechilibrele macroeconomice
Economiile contemporane se confruntă cu anumite situaţii ce reflectă dezechilibre
macroeconomice: şomaj, inflaţie, deficit al contului curent şi care constituie pentru mulţi
economişti cele mai evidente semne ale eşecului pieţei. Statul trebuie să intervină pentru a
preveni, elimina sau limita efectele negative ale unor astfel de fenomene.
Argumentaţia precedentă a relevat faptul că, în absenţa eşecului pieţei şi a existenţei
bunurilor benefice, unica sarcină a statului o constituie realizarea unei juste distribuţii a
venitului şi a averii în societate.
În rest, funcţionarea liberă a pieţei va asigura o alocare eficientă a resurselor. În cazul
în care eşecul pieţei se produce, alocarea resurselor prin intermediul pieţei nu va fi eficientă
din punct de vedere economic, ceea ce face necesară intervenţia statului.
1.4. Rolul statului în economie
Având în vedere diversele situaţii prezentate în care intervenţia statului în economie

este necesară, putem identifica rolurile pe care statul, reprezentat prin autorităţile publice, ar
trebui să îl aibă în orice economie modernă.
Urmărind ca funcţionarea economiei să conducă la o alocare a resurselor paretian
eficientă (care maximizează eficienţa) autorităţile publice trebuie să intervină pentru a corecta
eşecurile de natură alocativă ale pieţei, jucând un rol alocativ.
Pentru atingerea obiectivului de menţinere a unei echităţi sociale, autorităţile publice
sunt chemate să intervină prin intermediul fiscalităţii, al serviciilor publice de asigurări sociale
şi al distribuţiei serviciilor din sectorul public, pentru a influenţa distribuţia venitului şi a averii
în societate, având un rol distributiv.
Pentru ca piaţa să poată funcţiona în bune condiţii, statul, prin intermediul instituţiilor
guvernului şi parlamentului, va edicta şi impune legi privind contractele, justiţia, protecţia
consumatorului etc., jucând un rol reglementativ.
Nu în ultimul rând, la nivel macroeconomic, statul acţionează asupra economiei prin
crearea şi implementarea de politici macroeconomice monetare şi bugetare ce vizează reducerea
şomajului, inflaţiei şi a deficitului de cont curent (balanţei de plăţi), ceea ce dă consistenţă unui
rol stabilizator.
Astfel, putem identifica o componentă a sistemului economic – sectorul public, ca un
ansamblu compus din întreprinderile publice şi instituţiile ce formează administraţia publică. Pe
lângă sectorul public există şi funcţionează şi sectorul privat al economiei, ce cuprinde
ansamblul întreprinderilor private în care capitalul aparţine persoanelor fizice şi persoanelor
juridice particulare.
1.5. Limitele intervenţiei statului în economie
Analiza realizată anterior cu privire la intervenţia statului în economie are un

puternic caracter normativ (adică prezintă lucrurile cum ar trebui să fie şi nu cum sunt
neapărat acestea în realitate). Într-o lume ideală, cei ce reprezintă autorităţile publice
(cei ce creează şi implementează politicile publice) ar trebui să urmărească prin
acţiunile lor interesul public, vizând astfel în exclusivitate maximizarea bunăstării
sociale, colective. Însă, în economiile contemporane, eficienţa acţiunilor întreprinse de
către reprezentanţii autorităţilor guvernamentale pentru a corecta eşecurile pieţei este
supusă acţiunii unor factori perturbatori. Aceşti factori pot fi interni, proprii sectorului
public sau externi acestuia.
Limitările interne, proprii sectorului public au în vedere faptul că reprezentanţii
autorităţilor guvernamentale nu sunt indivizi anonimi, orientaţi doar spre urmărirea
interesului public, ci au propriile lor aspiraţii şi interese, pe care şi le vor urmări chiar şi
uzând de calitatea lor de reprezentanţi ai autorităţilor guvernamentale.
Există două categorii de reprezentanţi ai autorităţilor guvernamentale:
- politicienii (cei ce stabilesc obiectivele politicilor publice);
- birocraţii (cei care implementează efectiv politicile publice).
Politicienii, reprezentanţii aleşi responsabili pentru politicile publice promovate
de către Guvern, s-ar putea să nu urmărească în exclusivitate interesul public, ci şi
propriul interes – acela de a fi realeşi. Cum rezultatul votului este puternic influenţat de
starea curentă a economiei, pentru a-şi păstra poziţia, în perioadele pre-electorale aceştia
vor promova politici expansioniste (creşterea cheltuielilor publice şi/sau reducerea
nivelului fiscalităţii), creând în mod artificial cicluri economice determinate politic.
La rândul lor, birocraţii, angajaţi ai instituţiilor publice ce implementează
politicile guvernamentale, s-ar putea să urmărească maximizarea propriei utilităţi, fiind
interesaţi de venitul, prestigiul sau puterea lor mai mult decât de interesul public. Cum
acestea depind în mod direct de mărimea departamentului sau a instituţiei în care
lucrează, rezultatul acţiunii lor va fi creşterea nejustificată a sectorului public
(cheltuielilor publice).
Limitările externe sectorului public privind intervenţia statului în economie au în
vedere faptul că sistemul economic nu este compus din indivizi indistincţi. Indivizii ce
compun sistemul economic pot fi agregaţi în clase sau grupuri cu interese, nevoi sau
idei comune, ce tind să acţioneze împreună şi să formeze organizaţii (grupuri de
interese, de lobby, carteluri, uniuni, partide politice etc.) care să îi ajute să îşi
promoveze interesele mai bine decât ceilalţi. Deciziile publice luate de reprezentanţii
autorităţilor publice sunt deseori afectate de acţiunile unor astfel de grupuri de interese,
ceea ce poate aduce atingere interesului public, colectiv.
1.8. Rezumat
Capitolul îşi propune să realizeze o introducere în problematica intervenţiei

statului în economie, prin identificarea situaţiilor în care această intervenţie este una
necesară.
Argumentaţia prezentată debutează cu un scurt istoric al ideii de „stat”, care
subliniază principalele contribuţii teoretice care au încercat, de-a lungul timpului, să
circumscrie sfera de cuprindere a acestui concept.
În continuare, se realizează o analiză a intervenţiei statului în economie dintr-o
perspectivă normativă.
În ipoteza pur teoretică în care piaţa funcţionează perfect, statul este chemat să
intervină în economie pentru a garanta dreptul de proprietate şi libera iniţiativă, dar şi
pentru a corecta distribuţia inegală a veniturilor şi averilor între membrii societăţii şi
pentru a influenţa deciziile individuale referitoare la bunurile benefice sau de merit.
În ipoteza realistă în care piaţa nu funcţionează perfect, se înregistrează aşa-
numitele eşecuri ale pieţei, care pot fi corectate prin intervenţia statului. Eşecul pieţei
apare în situaţii legate de concurenţa imperfectă, bunurile publice, externalităţi, pieţele
incomplete, asimetria informaţională şi dezechilibrele macroeconomice.
Având în vedere diversele situaţii în care intervenţia statului în economie este
necesară, putem identifica rolurile pe care statul, reprezentat prin autorităţile publice, ar
trebui să îl aibă în orice economie modernă: rolul alocativ, rolul distributiv, rolul
reglementativ şi rolul stabilizator.
Capitolul se încheie cu o prezentare succintă a principalelor limitări ale
intervenţiei statului în economie, avându-se în vedere factori de influenţă atât interni,
proprii sectorului public (acţiunile politicienilor şi birocraţilor realizate în propriul
interes), cât şi externi acestuia (acţiunile diverselor grupuri de interese).
CAPITOLUL I
STATUL ŞI ECONOMIA
1.1. DEFINIREA ŞI ISTORIA IDEII DE „STAT”

1.2. INTERVENŢIA STATULUI ÎN ECONOMIE –
EŞECUL PIEŢEI
1.3. ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE
1.4. LIMITELE INTERVENŢIEI STATULUI ÎN
ECONOMIE
1.1. DEFINIREA ŞI ISTORIA IDEII
DE „STAT”
 stat
 înţelesul curent, general acceptat -
comunitate politică
 presupune o relaţie stabilă între o
comunitate şi un teritoriu
 forme concrete de existenţă extrem de
diverse, cu ample modificări în timp.
Statul - caracteristici comune
 formează şi modelează un ansamblu
statornic de relaţii între indivizi creând o
societate în sensul cel mai de bază,
fundamental, al cuvântului;
 presupune o formă de cârmuire ordonată
ierarhic;
 se caracterizează prin exclusivitate, în
sensul că indivizii membri ai comunităţii ce
formează statul se afirmă prin contrast
(opoziţie) cu ceilalţi, care nu fac parte din
această comunitate.
 Primele formaţiuni statale au fost
atestate înaintea erei noastre (anii
4000-3000 î. Cr.)
 Sumer (Irak)
 regiunea Shang (China)
 Problematica statului, atât din punct de
vedere conceptual cât şi organizatoric-
funcţional, a preocupat generaţii întregi
de gânditori
PLATON (427-347 î.Cr.)
„Republica” şi „Legile”
 stat ideal - „model ce subzistă în ceruri”
 a examinat şi căile prin care ar trebui reformată o
cetate-stat grecească astfel încât să devină dreaptă,
şi, pe cale de consecinţă, ideală.
 statul se bazează pe lipsa de autonomie a individului
şi pe faptul că un individ nu îşi este sieşi suficient.
 statul reprezintă un cadru natural în care cetăţenii îşi
pot dezvolta atât virtuţile personale, cât şi cele
publice.
 conducerea statului ar trebui încredinţată, în mod
ideal, unui rege-filozof care, graţie cunoaşterii, poare
cârmui fără legi, dar, în lipsa acestuia, este mai bine
ca cetăţenii să respecte legile.
ARISTOTEL (384-322 î. Cr.)
„Politica”
 Statul este o entitate naturală, reprezentând
punctul culminant al unui proces natural:
indivizii se grupează în familii, familiile în sate,
iar satele în state.
 Autoritatea statului nu are la bază un contract
social.
 Statul este o formă perfectă de comunicare
deoarece oamenii sunt în mod natural „animale
politice”.
ARISTOTEL (384-322 î. Cr.)
„Politica”
 Statul poate fi guvernat de către:
 un singur individ;
 un grup mic;
 un grup mare.
 Aceşti conducători pot guverna:
 în interesul tuturor;
 în interes personal.
 6 posibile constituţii (forme de guvernare), dintre care
3 „corecte” şi 3 „deviante”:
 1a. Monarhia 1b. Tirania
 2a. Aristocraţia 2b. Oligarhia
 3a. Guvernare constituţională 3b. Democraţia
Evul Mediu
 concepţia general acceptată asupra

societăţii şi organizării are un caracter
puternic religios
 Sf. Augustin (354-430)
 Sf. Toma D’Aquino (1224-1274)
 statul este un produs al ordinii divine.
Hugo GROTIUS (1583-1645)
„Despre dreptul războiului şi al păcii”
 statul este rezultatul unui contract social
mutual încheiat între indivizi, fondat pe
două principii morale universale, care, în
viziunea sa, constituiau baza „legilor
naturale” şi fundamentele sociabilităţii, deci
şi a statului:
 autoapărarea trebuie întotdeauna considerată
legitimă;
 orice prejudiciu samavolnic provocat altuia
(adică nemotivat de autoapărare) trebuie
considerat nelegitim şi prin urmare, pedepsit.
Samuel PUFENDORF (1632-1694)
„Despre dreptul naturii şi al naţiunilor”
 trecerea de la starea naturală (în care

nu există autoritate politică constituită)
la formarea statului se realizează prin
înstrăinarea (şi nu delegarea), în mod
individual, de către oameni a drepturilor
la autoconservare către monarh.
Thomas HOBBES (1588-1679)
„Leviathan” (1651)
 întrucât, în starea naturală, oamenii pot cauza
prejudicii celorlalţi, din diverse motive (“homo
homini lupus”), este absolut necesară cedarea
dreptului de a utiliza forţa unei a treia părţi,
statul, punând bazele unui contract social.
 în absenţa unei puteri civile, indivizii ar rămâne
în starea naturală şi viaţa lor ar fi „solitară,
plină de lipsuri, ticăloasă, animalică şi scurtă”.
John LOCKE (1632-1704)
„Două tratate despre guvernare”
 Proces de evoluţie: starea naturală  organizarea de
tip statal a comunităţii
 Faza I: indivizii, în mod unanim şi fără nici un fel de
constrângere, hotărăsc să formeze o comunitate,
astfel încât să poată acţiona împreună pentru a-şi
apăra şi exercita mai bine drepturile.
 Faza II: membrii comunităţii astfel formate consimt
printr-un vot majoritar să creeze instituţii legislative şi
de altă natură.
 Faza III: deţinătorii de proprietăţi din comunitate, în
mod direct, prin vot nemijlocit, sau indirect, prin
intermediul unor reprezentanţi, decid asupra
impozitelor ce vot fi impuse comunităţii.
Jean-Jacques ROUSSEAU
(1712-1778) - „Contractul social”
 aprecia că indivizii, pe lângă urmărirea
propriilor interese, sunt animaţi în toate
acţiunilor lor de interesul colectiv, vizând binele
comunităţii.
 organizarea societăţii are la bază voinţa
generală a cetăţenilor, comunitatea acţionând
ca un tot unitar, stabilind reguli ce se vor
aplica nemijlocit şi fără discriminări fiecărui
membru al comunităţii.
Georg Wilhelm Friedrich HEGEL
(1770-1831) „Filosofia dreptului”
 orice individ, pentru a se realiza pe deplin în calitatea
sa de fiinţă umană, trebuie să fie implicat în trei tipuri
complexe de relaţii cu caracter social:
 familia - genul de relaţii umane bazat pe altruism
particularist: disponibilitatea de a acţiona nu în interesul
propriu, ci pentru binele celorlalţi membri ai familiei.
 societatea civilă - individul acţionează animat de un
egoism universal, căutând să-şi maximizeze propriile
interese, chiar dacă utilizează interesele celorlalţi în
acest scop.
 statul - se fundamentează pe altruismul universal al
individului, constituind, conform gândirii raţionamentului
dialectic specific lui Hegel sinteza unora dintre
elementele constitutive ale familiei şi unele elemente
aparţinând societăţii civile.
 Karl MARX (1818-1883) - „Capitalul” (1867)
 statul - un fenomen tranzitoriu, un produs al
societăţii împărţite în clase, care urmează să dispară
odată cu abolirea claselor de către comunism.
 Max WEBER (1864-1920)
 statul - un simplu aparat de cârmuire ce deţine
monopolul utilizării legitime a forţei.
 Friedrich von HAYEK (1899-1992)
 exponent important al liberalismului modern
 a evidenţiat contrastul dintre stat ca expresie a
constrângerii şi societate ca expresie a relaţiilor
spontane dintre indivizi şi a susţinut reducerea
maximă a sferei activităţilor statului.
1.2. INTERVENŢIA STATULUI ÎN
ECONOMIE – EŞECUL PIEŢEI
 o problemă controversată ce a preocupat continuu
lumea modernă
 Adam Smith (1723-1790) - „Avuţia naţiunilor” – 1776
 fundamentul activităţilor economice îl constituie
înclinaţia naturală a indivizilor spre schimb.
 principiul mâinii invizibile:
 “… el [individul] urmăreşte numai câştigul său personal
şi este în acest caz, ca şi în multe alte cazuri, condus de
o mână invizibilă să promoveze un scop care nu făcea
parte din intenţia sa. … Urmărind propriul interes, el
promovează frecvent interesul societăţii mai eficace
decât intenţionează cu adevărat să-l promoveze.”
 Într-o economie care funcţionează după principiul
mâinii invizibile este necesară intervenţia statului?
 Dacă principiul „mâinii invizibile” funcţionează, atunci:
 piaţa conduce la o alocare eficientă a resurselor;
 se maximizează bunăstarea individuală şi bunăstarea
socială;
 Pentru aceasta, sunt necesare:
 existenţa unui set iniţial de drepturi de proprietate
individuale (care să poată fi schimbate liber pe piaţă)
 garantarea liberei iniţiative (pentru ca indivizii să-şi
poată promova liber propriile interese).
 Atât libera iniţiativă, cât şi drepturile de proprietate
trebuiesc definite, codificate, garantate şi legitimate
de către stat, prin structura de legi a societăţii.
Secolul XIX
 o puternică influenţă a lui Adam Smith asupra ideilor
promovate de economişti şi puse în practică de către
guverne.
 Doctrina centrală - cea a liberalismului economic,
ilustrată prin lozinca „laissez faire, laissez passer”,
(reprezentanţi: John Stuart Mill şi Senior Nassau).
 Doctrine alternative - teorii ce aveau în vedere un rol
crescut al statului în economie, considerând că
bunăstarea socială poate fi maximizată mai degrabă
dacă mecanismele economiei sunt controlate de către
stat, decât dacă funcţionează liber (reprezentanţi -
Karl Marx, Sismonde de Sismondi şi Robert Owen).
Ipoteză: piaţa funcţionează perfect
 există totuşi două argumente ce legitimează
intervenţia statului în economie:
 distribuţia venitului şi a averii în societate: o
economie de piaţă, cu concurenţă perfectă, în care
toţi participanţii dispun de toate informaţiile de care
au nevoie, poate genera o distribuţie a venitului şi a
averii foarte inegală
 indivizii, chiar şi perfect informaţi, pot lua decizii care
se concretizează în acţiuni prin care nu îşi urmăresc
cel mai bine interesele. Deşi se presupune că indivizii
sunt cei mai buni judecători ai propriei bunăstări,
aceştia pot subevalua beneficiile personale derivate
din consumul unui bun, conducând la o alocare
ineficientă a resurselor.
Piaţa nu funcţionează perfect –
eşecul pieţei
 Statul trebuie să intervină în situaţiile
de „eşec al pieţei” generate de:
 Competiţia imperfectă
 Bunuri publice
 Externalităţi
 Pieţele incomplete
 Asimetriile informaţionale
 Dezechilibrele macroeconomice
Competiţia imperfectă (1)
 Concurenţa imperfectă este semnalată de
practicarea pe piaţă a unor preţuri unitare
diferite (de regulă mai mari) decât costul
marginal unitar. Astfel de situaţii apar
atunci când pe piaţă există:
 monopoluri
 oligopoluri
 economii de scară (cu randamente de scară
crescătoare în funcţie de producţie – costul
mediu scade pe măsură ce creşte producţia).
Competiţia imperfectă (2)
 Intervenţia statului:
 în cazul monopolului şi oligopolului -
impunerea de reglementări şi impozitare
suplimentară
 în cazul economiilor de scară -
subvenţionare (astfel încât preţul să
egaleze costul marginal, iar producţia să
se situeze la o valoare eficientă din punct
de vedere economic) sau prin
naţionalizare.
Bunuri publice
 pe piaţă există unele bunuri caracterizate prin
non-rivalitate în consum şi non-excludabilitate
de la consum – bunuri publice pure.
 imposibilitatea stabilirii unui preţ care să
maximizeze profitul eventualilor ofertanţi.
 statul trebuie să intervină pentru a prelua
sarcina oferirii pe piaţă a unor astfel de
bunuri, acoperind costurile prin impozitare.
Externalităţi
 uneori, acţiunile unor indivizi sau societăţi
comerciale produc efecte externe, afectând şi
alţi indivizi şi/sau alte societăţi comerciale
 externalităţi negative – intervenţia statului:
 internalizarea externalităţii prin impozitare sau prin
impunerea fuziunii societăţilor comerciale implicate
(numai în cazul în care cel ce produce externalitatea
şi cel ce o suportă sunt societăţi comerciale)
 edictarea de legi prohibitive la adresa activităţii
generatoare, fie integral (interzicere), fie parţial
(limitarea producţiei).
Pieţele incomplete
 în unele situaţii, deşi costul producerii unui bun /
serviciu se situează sub preţul pe care ar fi dispuşi
să-l plătească consumatorii, piaţa nu va oferi aceste
bunuri/servicii
 exemple:
 sectorul asigurărilor - nu asigură depozitele bancare
împotriva riscului de nerecuperare a sumelor depuse
la băncile comerciale, astfel că statul a constituit
Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare.
 piaţa de capital - statul oferă prin intermediul
băncilor de export-import împrumuturi celor implicaţi
în comerţul internaţional.
Asimetriile informaţionale
 participanţii pe piaţă dispun de informaţii
imperfecte referitoare la piaţă, ceea ce la
afectează capacitatea de a lua cele mai bune
decizii.
 statul intervine prin reglementări pentru a
corecta aceasta asimetrie informaţională.
 exemplu: legi cu privire la etichetarea
produselor
Dezechilibrele macroeconomice
 economiile contemporane se confruntă cu
anumite situaţii ce reflectă dezechilibre
macroeconomice: şomaj, inflaţie, deficit al
contului curent
 constituie pentru mulţi economişti cele mai
evidente semne ale eşecului pieţei.
 statul trebuie să intervină pentru a preveni,
elimina sau limita efectele negative ale unor
astfel de fenomene
Concluzie
 Argumentaţia precedentă a relevat faptul că, în
absenţa eşecului pieţei şi a existenţei bunurilor
benefice, unica sarcină a statului o constituie
realizarea unei juste distribuţii a venitului şi a
averii în societate. În rest, funcţionarea liberă a
pieţei va asigura o alocare eficientă a
resurselor. În cazul în care eşecul pieţei se
produce, alocarea resurselor prin intermediul
pieţei nu va fi eficientă din punct de vedere
economic, ceea ce face necesară intervenţia
statului.
1.3. ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE
 rol alocativ
 urmărind ca funcţionarea economiei să
conducă la o alocare a resurselor paretian
eficientă (care maximizează eficienţa) (first
best allocation of resources) autorităţile
publice trebuie să intervină pentru a corecta
eşecurile de natură alocativă ale pieţei
ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE (2)
 rol distributiv
 pentru atingerea obiectivului de menţinere a
unei echităţi sociale, autorităţile publice sunt
chemate să intervină prin intermediul
fiscalităţii, al serviciilor publice de
asigurărilor sociale şi al distribuţiei serviciilor
din sectorul public, pentru a influenţa
distribuţia venitului şi a averii în societate
 rol reglementativ
 pentru ca piaţa să poată funcţiona în bune
condiţii, statul, prin intermediul instituţiilor
guvernului şi parlamentului, va edicta şi
impune legi privind contractele, justiţia,
protecţia consumatorului etc.
 rol stabilizator
 la nivel macroeconomic, statul
acţionează asupra economiei prin
crearea şi implementarea de politici
macroeconomice monetare şi bugetare
ce vizează reducerea şomajului, inflaţiei
şi a deficitului de cont curent (balanţei
de plăţi)
1.4. LIMITELE INTERVENŢIEI
STATULUI ÎN ECONOMIE
 analiza anterioară - puternic caracter normativ
 într-o lume ideală - cei ce reprezintă autorităţile
publice ar trebui să urmărească prin acţiunile lor
interesul public, vizând în exclusivitate
maximizarea bunăstării sociale, colective.
 în economiile contemporane - eficienţa
acţiunilor întreprinse de către reprezentanţii
autorităţilor guvernamentale pentru a corecta
eşecurile pieţei este supusă acţiunii unor factori
perturbatori – interni şi externi sectorului
public
LIMITELE INTERVENŢIEI
STATULUI ÎN ECONOMIE (2)
 limitările interne, proprii sectorului public -
reprezentanţii autorităţilor guvernamentale nu
sunt anonimi, orientaţi doar spre urmărirea
interesului public, ci sunt indivizi ce au propriile
lor aspiraţii şi interese, pe care şi le vor urmării
chiar şi uzând de calitatea lor de reprezentanţi
ai autorităţilor guvernamentale.
 categorii de reprezentanţi ai autorităţilor
guvernamentale:
 politicienii;
 birocraţii.
 Politicienii
 reprezentanţii aleşi responsabili pentru politicile
publice promovate de Guvern, s-ar putea să nu
urmărească în exclusivitate interesul public, ci şi
propriul interes – acela de a fi realeşi.
 cum rezultatul votului este puternic influenţat de
starea curentă a economiei, pentru a-şi păstra
poziţia, în perioadele pre-electorale aceştia vor
promova politici expansioniste (creşterea
cheltuielilor publice şi/sau reducerea nivelului
fiscalităţii), creând în mod artificial cicluri
economice determinate politic.
 Birocraţii
 angajaţi ai instituţiilor publice ce
implementează politicile guvernamentale, s-
ar putea să urmărească maximizarea
propriei utilităţi, fiind interesaţi de venitul,
prestigiul sau puterea lor mai mult decât de
interesul public.
 cum acestea depind în mod direct de
mărimea departamentului sau a instituţiei în
care lucrează, rezultatul acţiunii lor va fi
creşterea nejustificată a sectorului public
(cheltuielilor publice).
 Limitările externe sectorului public
 indivizii ce compun sistemul economic pot fi
agregaţi în clase sau grupuri cu interese,
nevoi sau idei comune, ce tind să acţioneze
împreună şi să formeze organizaţii (grupuri
de interese, de lobby, carteluri, uniuni,
partide politice etc.) care să îi ajute să îşi
promoveze interesele mai bine decât ceilalţi.
 deciziile publice luate de reprezentanţii
autorităţilor publice sunt deseori afectate de
acţiunile unor astfel de grupuri de interese,
ceea ce poate aduce atingere interesului
public, colectiv.
Studiu de caz: Impozitarea suplimentară ca primă soluţie publică
de contracarare a externalităţilor negative
O primă soluţie publică de contracarare a externalităţilor negative o constituie

impozitarea suplimentară / amendarea a agenţilor economici care le determină. Cum,
în cazul unei externalităţi negative, costul marginal privat se situează sub costul
marginal social, soluţia ar consta în aşezarea în sarcina agentului economic respectiv un
impozit egal cu diferenţa dintre cele două costuri marginale, privat şi social. Soluţia a
fost prezentată teoretic pentru întâia oară de reputatul teoretician englez A. C. Pigou (de
la care a rămas şi denumirea consacrată a acestui tip de impozit – „impozitul pigovian”).
Pentru a ilustra grafic această situaţie (vezi figura 1.1.), propunem exemplul unui
agent economic ce poluează mediul înconjurător, determinând astfel un cost marginal
social (Cmgs) care depăşeşte costul marginal privat (Cmgp).
Cmgs
B Cmgp
F
E A
D = Bmgs
O QE QP Q
Figura 1.1. Costul marginal privat şi costul marginal social în cazul unei externalităţi negative
Mărimea producţiei realizate fără intervenţia statului este QP, fiind determinată
de intersecţia curbei costului marginal privat cu curba cererii (D) sau a beneficiului
marginal social (Bmgs). Cantitate optimă din punct de vedere social este QE,
determinată de intersecţia curbei costului marginal social (Cmgs) cu curba cererii.
Pentru a se produce efectiv această cantitate, autorităţile guvernamentale au la
dispoziţie măsura de introducere a unui impozit (sau o amendă) pe unitatea de produs
realizat cu o tehnologie poluantă, egal cu diferenţa verticală dintre costul marginal
social şi costul marginal privat (egal segmentul AB).
Soluţia este una benefică, întrucât va determina reducerea producţiei de la QP la
QE (nivelul optim din punct de vedere social) şi va genera şi încasări de natură fiscală la
bugetul public (egale cu suprafaţa dreptunghiului ABFE).
2.2. Noţiuni introductive privind opţiunile publice
Deciziile individuale reflectă preferinţele individuale, în măsura în care, indivizii,

urmărind propriul interes, încearcă să-şi maximizeze bunăstarea personală.
În momentul în care o decizie este luată de un grup de indivizi, aceasta ar trebui să
reflecte preferinţele membrilor grupului. La nivelul comunităţii, deciziile ar trebui să reflecte
preferinţele societăţii, în ansamblul său.
Prin urmare, ar trebui identificate modalităţile, procedurile de luare a deciziilor
colective, publice care să respecte, în mod rezonabil, preferinţele şi valorile individuale.
Pe de o parte, se poate realiza o abordare pozitivă, care să încerce să identifice
preferinţele pe care le are un grup social într-o anumită perioadă. Deoarece indivizii ce
formează societatea sunt în mod fundamental diferiţi, doar identificarea şi sintetizarea
multiplelor preferinţe individuale poate oferi o imagine reală a preferinţelor grupului în
ansamblul său.
Pe de altă parte, se poate realiza o abordare normativă, vizând identificarea
preferinţelor pe care un grup social ar trebui să le aibă, în virtutea unor normative morale,
politice sau de altă natură.
Pornind de la acest tip de abordare, s-a dezvoltat noua economie a bunăstării (new
welfare economics) şi ulterior, teoria opţiunilor publice (public choice theory).
Reprezentanţii acestor curente de gândire economice au încercat să definească concepte
precum ordonare socială, regulă de alegere colectivă, funcţie de bunăstare socială, obiectiv
social etc.
Ordonarea socială reprezintă o ierarhizare o tuturor situaţiilor, stărilor, în care se
poate afla societatea la un anumit moment dat. Teoretic, maximizarea bunăstării sociale se
realizează în situaţia în care, din multitudinea de ordonări sociale se optează, prin intermediul
unor reguli de alegere colectivă, pentru cea care maximizează bunăstarea socială.
Construirea unei ordonări sociale presupune:
- alegerea tipului de ordonarea socială: directă sau indirectă;
- selectarea metodei de agregare a preferinţelor individuale în cazul ordonărilor sociale
indirecte.
Ordonarea socială directă se realizează pe seama unui criteriu de ierarhizare extern,
dinainte stabilit.
Ordonarea socială indirectă se construieşte pornind nu de la un criteriu extern, ci de la
preferinţele individuale, care trebuiesc agregate.
Agregarea preferinţelor individuale implică:
- cuantificarea preferinţelor individuale prin măsurarea satisfacţiei;
- compararea poziţiilor diferiţilor indivizi;
- alegerea unei reguli de agregare a preferinţelor individuale.
Satisfacţia individuală poate fi măsurată în două moduri: ordinal şi cardinal.
Atât cuantificarea preferinţele individuale, cât şi compararea poziţiei diferiţilor
indivizi constituie o problemă controversată.
Alegerea unei reguli de agregare a preferinţelor individuale este sinonimă cu
construirea unei funcţii a bunăstării sociale..
Dacă preferinţele individuale pot fi agregate sub forma unei funcţii a bunăstării
sociale, alegerea stării sociale optime se poate realiza prin intermediul maximizării acestei
funcţii.
O modalitate alternativă de a determina a unui optim social a constituit-o încercarea
de a construi o ordonare socială completă întreprinsă de Kenneth Arrow. Acesta a identificat
proprietăţile pe care ar trebui să le aibă sau condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească
mecanismul politic sau regulile de luare a deciziilor colective, astfel încât rezultatele
deciziilor să reflecte atât preferinţele individuale ale membrilor comunităţii, cât şi normele
etice ale societăţii în ansamblul său :
1. unanimitate: orice preferinţă individuală căreia nu i se opune altă preferinţă individuală
va fi reţinută în ordonarea socială;
2. tranzitivitate: dacă din aplicarea regulii de decizie rezultă că X este preferat lui Y şi Y lui
Z, în mod necesar X este preferat lui Z;
3. domeniu nerestricţionat: mecanismul de decizie trebuie să funcţioneze indiferent de setul
de preferinţe şi de numărul alternativelor supuse deciziei;
4. independenţa alternativelor irelevante: rezultatul alegerii dintre două alternative trebuie
să depindă doar de preferinţele individuale faţă de acestea, şi nu de preferinţele faţă de o a
treia alternativă;
5. alegere non-dictatorială: nici un individ nu se bucură de o poziţie privilegiată, neexistând
posibilitatea ca preferinţa acestuia să fie inclusă în ordonarea socială, în situaţia în care
preferinţele tuturor celorlalţi indivizi sunt contrare.
Analizând diversele reguli de luare a deciziilor, nici una nu îndeplineşte toate cele
cinci condiţii. Dacă se iau în considerare doar primele patru condiţii, se poate demonstra că
este posibilă construirea unei ordonări sociale complete, dar numai în cazul în care
preferinţele unui individ sunt decisive, prevalând asupra preferinţelor tuturor celorlalţi
indivizi, oricare ar fi acestea, ceea ce ar contraveni ultimei condiţii. Concluzia acestui demers
a fost reţinută ca teorema imposibilităţii a lui Arrow: neacceptarea unui mecanism dictatorial
de luare a deciziilor colective face imposibilă construirea unei ordonări sociale complete.
2.3. Reguli de luare a deciziilor colective
2.2.1. Regula unanimităţii
Având în vedere faptul că fiecare cetăţean beneficiază de bunuri publice,

deciziile referitoare la producerea acestora ar trebui să fie luate prin consens general.
O primă analiză a aplicării regulii unanimităţii în democraţiile constituţionale a
fost realizată de către economistul suedez Knut Wicksell la începutul secolului XX.
Aceasta a pus în legătură directă procedurile parlamentare de aprobare a introducerii de
noi impozite cu problemele alocative generate de producerea şi finanţarea bunurilor
publice. În cazurile în care cetăţenii trebuie să plătească anumite impozite şi taxe pentru
a putea beneficia de anumite bunuri publice, regula de decizie utilizată de organismele
politice reprezentative trebuie să fie cea a unanimităţii, pentru a asigura consensul
deplin cu privire la bunurile publice ce se vor produce şi la resursele de finanţare a
acestora. Totodată, aplicarea acestei reguli de decizie protejează indivizii împotriva
riscului de a li se impune preferinţele celorlalţi membri ai comunităţii. Această abordare
nu exclude realizarea unor negocieri între indivizii-decidenţi, prin care, cei care se opun
luării unei anumite decizii se fie compensaţi de către ceilalţi, în schimbul unui vot
pozitiv.
James M. Buchanan şi Gordon Tullock au realizat o analiză a regulilor de vot
pornind de la ideea că orice decizie colectivă implică două categorii de costuri pentru
indivizii care iau deciziile:
- costuri externe - „pe care individul se aşteaptă să le suporte ca urmare a acţiunii
altora şi asupra cărora el nu are un control direct” ;
- costuri de luare a deciziei - „pe care individul se aşteaptă să le suporte ca rezultat al
participării sale la activitatea organizată” de luare a deciziilor .
Aceste costuri diferă în funcţie de numărul indivizilor decidenţi. Costurile
externe descresc pe măsură ce numărul decidenţilor creşte, iar costurile de luare a
deciziei cresc odată cu numărul decidenţilor.
Ca Ce Cld
N
Figura 2.1. Costurile anticipate ale luării unei decizii colective.
(după Buchanan, James M., Tullock, Gordon, Calculul consensului – fundamente logice ale democraţiei
constituţionale, Ed. Publica, Bucureşti, 2010.)
unde: N - Numărul de indivizi necesari pentru întreprinderea acţiunii colective;
Ca – Costuri anticipate de luare a deciziei.
După cum se poate observa din figură, atunci când se utilizează regula
unanimităţii, costurile externe sunt nule, deci indivizii nu vor fi siliţi să suporte
consecinţele unor decizii cu care nu au fost de acord.
Regulii unanimităţii îi pot fi aduse două critici majore:
- timpul necesar luării unei decizii cu regula unanimităţii este direct proporţional cu
mărimea grupului de decidenţi. În plus, diversitatea preferinţelor decidenţilor poate
constitui un factor cu influenţă negativă asupra procesul decizional în care se
utilizează regula unanimităţii.
- aplicarea acesteia poate încuraja un comportament strategic din partea unor votanţi,
care, prin negocieri cu ceilalţi, pot alege să îşi îmbunătăţească propria poziţie, chiar
dacă, pentru aceasta, votul lor nu mai este unul corect. Astfel, rezultatele obţinute
depind în mare parte de abilităţile de a negocia şi de aversiunea faţă de risc a
membrilor grupului de decidenţi.
2.2.2. Regula majorităţii
În cazul aplicării regulii majorităţii, ajungerea la un consens general nu mai este

absolut necesară, astfel că există posibilitatea ca o parte a membrilor grupului de
decidenţi (o minoritate) să fie nemulţumiţi de rezultatul votului. Minoritatea este forţată
să accepte acţiuni pe care nu le poate preveni şi nu poate pretinde compensaţii pentru
pagubele rezultate. Practic, majoritatea impune un cost minorităţii. Acest cost ar putea fi
eliminat sau redus dacă se alocă mai mult timp pentru a redefini problema ce constituie
subiectul votului, astfel încât toţi votanţii să fie conştienţi de beneficiile generate în
urma unui vot pozitiv.
James M. Buchanan şi Gordon Tullock au încercat să determine care este
procentul optim care să reprezinte majoritatea acceptată la luarea unei decizii, având în
vedere costurile aferente luării unei decizii colective şi mărimea grupului de decidenţi:
Ca
Ce+Cld
Ce Cld
K N
Figura 2.2. Determinarea majorităţii optime.
(după Buchanan, James M., Tullock, Gordon, Calculul consensului – fundamente logice ale democraţiei
constituţionale, Ed. Publica, Bucureşti, 2010.)
unde: C – costurile aşteptate, reprezentând pierderea de utilitate pe care
adoptarea deciziei ar determina-o unui decident care votează împotriva acesteia;
N – numărul decidenţilor;
D – costurile decizionale generate de timpul necesar pentru a se ajunge la
majoritatea cerută pentru a adopta decizia, care sunt o funcţie de mărimea acesteia.
Majoritatea optimă este dată de acel procent pentru care costul total al luării
deciziei este minim. Punctul de minim al celor două costuri este K, punct în care curba
E, obţinută prin adunarea verticală a celor două curbe de costuri, C şi D, atinge un
minim. Procentul cerut pentru o majoritate optimă este K/N.
Majoritatea simplă este o majoritate optimă doar în cazul în care curba costului
total are un minim în punctul ce corespunde unui număr de votanţi egal cu N/2 .
Motivaţia alegerii în cele mai multe cazuri a majorităţii simple ca regulă de decizie se
datorează simplităţii acesteia.
Cum cele două tipuri de costuri diferă în funcţie de problema ce face obiectul
votului, procentul ce reprezintă majoritatea optimă diferă în funcţie de aceasta. Astfel,
în cazul unor chestiuni ce nu generează costuri ridicate celor ce votează împotrivă,
procentul poate fi relativ scăzut. În situaţiile în care divergenţele de opinie sunt
importante, acest procent poate avea o valoare ridicată.
2.2.3. Alternative la regula majorităţii
Alternativele la regula majorităţii au apărut în special în legătură cu alegerea

unui candidat pentru un mandat de tip reprezentativ.
Prima alternativă o constituie cea consacrată în majoritatea republicilor
democratice pentru alegerile prezidenţiale. Dacă, în primul tur de scrutin majoritatea
voturilor revin unui candidat, acesta este câştigător. În caz contrar, se organizează un al
doilea tur de scrutin, dar numai cu primii doi clasaţi dintre candidaţii participanţi la
primul tur de scrutin. Câştigătorul este cel care este votat de majoritatea participanţilor
la vot.
Regula pluralităţii presupune alegerea candidatului ce a ocupat prima poziţie în
ierarhiile celor mai mulţi votanţi.
Criteriul Condorcet are în vedere alegerea candidatului, care, în confruntări
bilaterale cu fiecare oponent, decise prin aplicarea regulii majorităţii, a ieşit învingător.
Sistemul Hare presupune înlăturarea succesivă a candidaţilor (alternativelor)
care au constituit prima opţiune pentru cei mai puţini votanţi. Candidatul (alternativa)
rămas (ă) este cel (cea) care a câştigat.
Sistemul Coombs are în vedere înlăturarea succesivă a candidaţilor
(alternativelor) care au constituit ultima opţiune pentru cei mai mulţi votanţi. Candidatul
(alternativa) rămas (ă) este cel (cea) care a câştigat.
Votul de aprobare presupune ca votanţii să aleagă dintr-o listă de candidaţi doar
o parte dintre aceştia. Candidatul care a fost nominalizat de cei mai mulţi votanţi este
câştigătorul.
Numărătoarea Borda are în vedere acordarea de puncte de către votanţi fiecărui
candidat. Candidatul care totalizează cel mai mare număr de puncte este declarat
câştigător.
2.6. Rezumat
Capitolul are ca obiectiv prezentarea unor elemente teoretice introductive legate

de procesul de luare a deciziilor colective.
Pentru început, sunt prezentate principalele elemente teoretice de fundamentare
a deciziilor colective sau publice, precum: realizarea unei ordonări sociale, agregarea
preferinţelor individuale, măsurarea satisfacţiei individuale. Totodată, este prezentată
succint analiza procesului decizional colectiv realizată de către Kenneth Arrow şi
celebra sa teoremă a imposibilităţii.
Având în vedere costurile asociate procesului decizional (costurile externe, pe
care individul se aşteaptă să le suporte ca urmare a acţiunii altora şi asupra cărora el nu
are un control direct şi costurile de luare a deciziei, pe care individul se aşteaptă să le
suporte ca rezultat al participării sale la activitatea organizată de luare a deciziilor), este
realizată în continuare o analiză critică a regulilor de luare a deciziilor colective utilizate
în societăţile contemporane: regula unanimităţii şi regula majorităţii, identificându-se
principalele lor avantaje, dar şi dezavantaje. Cu referire la regula majorităţii, analiza
realizată permite identificarea procentului aferent majorităţii optime.
În încheiere sunt prezentate succint alte reguli de luare a deciziilor colective ce
pot fi utilizate ca alternative la regula majorităţii.
CAPITOLUL 2
ELEMENTE DE TEORIA
OPŢIUNILOR PUBLICE
2.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND

OPŢIUNILE PUBLICE
2.2. REGULI DE LUARE A DECIZIILOR
COLECTIVE
2.2.3. Alternative la regula majorităţii
2.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
PRIVIND OPŢIUNILE PUBLICE (1)
 Deciziile individuale reflectă preferinţele
individuale, în măsura în care, indivizii, urmărind
propriul interes, încearcă să-şi maximizeze
bunăstarea personală.
 Deciziile luate de un grup de indivizi ar trebui să
reflecte preferinţele membrilor grupului.
 La nivelul comunităţii, deciziile ar trebui să
reflecte preferinţele societăţii, în ansamblul său.
 Prin urmare, ar trebui identificate modalităţile,
procedurile de luare a deciziilor colective, publice
care să respecte, în mod rezonabil, preferinţele şi
valorile individuale.
 o abordare pozitivă - identificarea preferinţe-
lor pe care le are un grup social într-o anumită
perioadă. Deoarece indivizii ce formează
societatea sunt în mod fundamental diferiţi,
doar identificarea şi sintetizarea multiplelor
preferinţe individuale poate oferi o imagine
reală a preferinţelor grupului în ansamblul său.
 o abordare normativă - identificarea
preferinţelor pe care un grup social ar trebui să
le aibă, în virtutea unor normative morale,
politice sau de altă natură.
 Pornind de la acest tip de abordare, s-au dezvoltat:
 noua economie a bunăstării (new welfare economics);
 teoria opţiunilor publice (public choice theory);
 Reprezentanţii acestor curente de gândire
economice au încercat să definească concepte
precum:
 ordonare socială;
 regulă de alegere colectivă;
 funcţie de bunăstare socială;
 obiectiv social etc.
 Ordonarea socială reprezintă o ierarhizare o
tuturor situaţiilor, stărilor, în care se poate afla
societatea la un anumit moment dat.
 Teoretic, maximizarea bunăstării sociale se
realizează în situaţia în care, din multitudinea
de ordonări sociale se optează, prin intermediul
unor reguli de alegere colectivă, pentru cea
care maximizează bunăstarea socială.
 Construirea unei ordonări sociale presupune:
 alegerea tipului de ordonarea socială: directă sau
indirectă;
 selectarea metodei de agregare a preferinţelor
individuale în cazul ordonărilor sociale indirecte.
 Ordonarea socială directă se realizează pe
seama unui criteriu de ierarhizare extern,
dinainte stabilit.
 Ordonarea socială indirectă se construieşte
pornind nu de la un criteriu extern, ci de la
preferinţele individuale, care trebuiesc agregate.
 Agregarea preferinţelor individuale implică:
 cuantificarea preferinţelor individuale prin măsurarea
satisfacţiei;
 compararea poziţiilor diferiţilor indivizi;
 alegerea unei reguli de agregare a preferinţelor
individuale
 Satisfacţia individuală poate fi măsurată în
două moduri: ordinal şi cardinal.
 Atât cuantificarea preferinţele individuale, cât
şi compararea poziţiei diferiţilor indivizi
constituie probleme controversate.
 Alegerea unei reguli de agregare a preferinţelor
individuale este sinonimă cu construirea unei
funcţii a bunăstării sociale.
 Dacă preferinţele individuale pot fi agregate
sub forma unei funcţii a bunăstării sociale,
alegerea stării sociale optime se poate realiza
prin intermediul maximizării acestei funcţii.
 O modalitate alternativă de a determina a unui optim
social - o ordonare socială completă - Kenneth Arrow.
 Proprietăţile pe care ar trebui să le aibă mecanismul
politic / regulile de luare a deciziilor colective, a. î.
rezultatele deciziilor să reflecte atât preferinţele
individuale ale membrilor comunităţii, cât şi normele
etice ale societăţii în ansamblul său:
 unanimitate: orice preferinţă individuală căreia nu i
se opune altă preferinţă individuală va fi reţinută în
ordonarea socială;
 tranzitivitate: dacă din aplicarea regulii de decizie
rezultă că X este preferat lui Y şi Y lui Z, în mod
necesar X este preferat lui Z;
 domeniu nerestricţionat: mecanismul de decizie
trebuie să funcţioneze indiferent de setul de
preferinţe şi de numărul alternativelor supuse
deciziei;
 independenţa alternativelor irelevante:
rezultatul alegerii dintre două alternative trebuie să
depindă doar de preferinţele individuale faţă de
acestea, şi nu de preferinţele faţă de o a treia
alternativă;
 alegere non-dictatorială: nici un individ nu se
bucură de o poziţie privilegiată, neexistând
posibilitatea ca preferinţa acestuia să fie inclusă în
ordonarea socială, în situaţia în care preferinţele
tuturor celorlalţi indivizi sunt contrare.
 Analizând diversele reguli de luare a deciziilor, nici
una nu îndeplineşte toate cele cinci condiţii.
 Dacă se iau în considerare doar primele patru
condiţii, se poate demonstra că este posibilă
construirea unei ordonări sociale complete, dar
numai în cazul în care preferinţele unui individ sunt
decisive, prevalând asupra preferinţelor tuturor
celorlalţi indivizi, oricare ar fi acestea, ceea ce ar
contraveni ultimei condiţii.
 Concluzia acestui demers a fost reţinută ca
teorema imposibilităţii a lui Arrow:
neacceptarea unui mecanism dictatorial de luare a
deciziilor colective face imposibilă construirea unei
ordonări sociale complete.
2.2. REGULI DE LUARE A
DECIZIILOR COLECTIVE
2.2.2.1. Proprietăţi normative ale regulii
majorităţii
2.2.2.2. Proprietăţi pozitive ale regulii
majorităţii
2.2.2.3. Alternative la regula majorităţii
2.2.1. Regula unanimităţii (1)
 Având în vedere faptul că fiecare cetăţean benefi-
ciază de bunurile publice, deciziile referitoare la
producerea acestora ar trebui să fie luate prin
consens general.
 O primă analiză a aplicării regulii unanimităţii în
democraţiile constituţionale - Knut Wicksell.
 A pus în legătură directă procedurile parlamentare de
aprobare a introducerii de noi impozite cu problemele
alocative ale producerii şi finanţării bunurilor publice.
 În cazurile în care cetăţenii trebuie să plătească anumite
impozite şi taxe pentru a putea beneficia de anumite
bunuri publice, regula de decizie utilizată de organismele
politice reprezentative trebuia să fie cea a unanimităţii,
pentru a asigura consensul deplin.
 James M. Buchanan şi Gordon Tullock au realizat
o analiză a regulilor de vot pornind de la ideea că
orice decizie colectivă implică două categorii de
costuri pentru indivizii care iau deciziile:
 costuri externe - „pe care individul se aşteaptă să le
suporte ca urmare a acţiunii altora şi asupra cărora el
nu are un control direct”;
 costuri de luare a deciziei - „pe care individul se
aşteaptă să le suporte ca rezultat al participării sale
la activitatea organizată” de luare a deciziilor.
 Aceste costuri diferă în funcţie numărul indivizilor
decidenţi. Costurile externe descresc pe măsură ce
numărul decidenţilor creşte, iar costurile de luare a
deciziilor cresc odată cu numărul decidenţilor.
Figura 2.1.
Costurile anticipate ale luării unei decizii colective
Ca
Cext
Cdec
N
 Acestei reguli îi pot fi aduse două critici majore:
 Timpul necesar luării unei decizii sub regula
unanimităţii este direct proporţional cu mărimea
grupului de decidenţi. Un factor ce influenţează
negativ procesul decizional sub regula unanimităţii îl
constituie diversitatea preferinţelor decidenţilor;
 Aplicarea sa poate încuraja un comportament
strategic din partea votanţilor, care prin negocieri cu
ceilalţi, aleg să îşi îmbunătăţească propria poziţie,
chiar dacă pentru aceasta votul lor nu mai este unul
corect. Rezultatele obţinute depind în mare parte de
abilităţile de a negocia şi de aversiunea faţă de risc a
membrilor grupului de decidenţi.
2.2.2. Regula majorităţii (1)
 Ajungerea la un consens general nu mai este absolut
necesară, astfel că există posibilitatea ca o parte a
membrilor grupului de decidenţi (o minoritate) să fie
nemulţumiţi de rezultatul votului.
 „Minoritatea alegătorilor este forţată să accepte acţiuni
pe care nu le poate preveni şi pentru care ei nu pot
pretinde compensaţii pentru pagubele rezultate”.
 Majoritatea impune un cost minorităţii. Acest cost ar
putea fi eliminat sau redus dacă se alocă mai mult timp
pentru a redefini problema ce constituie subiectul
votului, astfel încât toţi votanţii să fie conştienţi de
beneficiile generate în urma unui vot pozitiv.
Figura 2.2.
Determinarea majorităţii optime
C
C+D
C
D
O K N
2.2.2. Regula majorităţii (2)
 Majoritatea optimă este dată de acel procent
pentru care cele două costuri amintite sunt
minime - K/N.
 Cele două tipuri de costuri diferă în funcţie de
problema ce face obiectul votului
 în cazul unor chestiuni ce nu generează costuri ridicate
celor ce votează împotrivă, procentul poate fi relativ
scăzut
 în situaţiile în care divergenţele de opinie sunt impor-
tante, de regulă, acest procent are o valoare ridicată.
 Majoritatea simplă este o majoritate optimă
doar în cazul în care cele două curbe ale
costurilor votării au un minim în punctul N/2.
Proprietăţi normative
ale regulii majorităţii (1)
 Teorema juriului a lui Condorcet:
 „Fie n votanţi (n impar) care trebuie să aleagă între
două alternative care par a fi în mod egal corecte a
priori. Presupunem că votanţii decizia independent şi
că fiecare are aceeaşi probabilitate p de a fi corect
(1/2<p<1). Atunci probabilitatea ca grupul să facă
judecata corectă utilizând regula majorităţii simple
este: n
 n!  i
Pn    p 1  p 
n i

n 1  i!( n  i)!
i
2
 care se apropie de 1 pe măsură ce n creşte”.
 În secolul trecut, Kenneth May a identificat
condiţiile specifice pe care trebuie să le
îndeplinească o regulă de deciziei de grup (o
funcţie a deciziei de grup) pentru ca aceasta să
fie majoritatea simplă.
 Teorema lui May: o funcţie a deciziei de grup
este majoritatea simplă dacă şi numai dacă
satisface cumulativ următoarele condiţii:
 să fie decisivă;
 să fie anonimă;
 să fie neutră;
 să fie pozitiv responsivă.
 O altă abordare a regulii majorităţii aparţine lui
Douglas Rae şi Michael Taylor.
 Cu excepţia deciziilor luate prin unanimitate,
deciziile politice nu sunt un joc cu sumă nulă.
Inevitabil, unii vor câştiga, iar alţii vor pierde.
 Douglas Rae a ilustrat şi Michael Taylor a
demonstrat că majoritatea simplă este regula
aleasă de votantul reprezentativ, deoarece
minimizează probabilitatea de a vota pentru o
alternativă necâştigătoare sau de a se opune
uneia câştigătoare.
Proprietăţi pozitive
 Atunci când obiectul deciziei bugetare îl
constituie o problemă legată de redistribuirea
venitului sau a averii şi când sunt admise
amendamente la decizia iniţială, poate apărea
fenomenul formării ciclurilor decizionale
(cycling).
 Exemplu: cazul a trei grupuri nemajoritare de
decidenţi trebuie să decidă într-o problemă de
redistribuire a unor fonduri între ele.
 Ciclurile decizionale pot apărea şi în situaţiile în
care votanţii trebuie să îşi exprime preferinţe de
tip ordinal cu privire la mai multe alternative.
 Exemplu: trei votanţi au următoarele preferinţe
referitor la trei alternative de vot:
Preferinţe între alternativele:
V o t a n ţ i
X f a ţ ă d e Y f a ţ ă d e Z f a ţ ă d e X
1 > > <
2 > < >
3 < > >
C o m u n i t a t e a > > >

 Pentru evitarea apariţiei ciclurilor decizionale
este necesar ca majoritatea decidenţilor-votanţi
să aibă preferinţe identice.
 Ciclurile decizionale pot fi evitate prin creşterea
procentului cerut pentru luarea deciziei. Caplin
şi Nalebuff au demonstrat că acest procent
este dat de relaţia:
n
 n 
m  1 
*

 n  1
n
 n 
 
 Atunci când n tinde la infinit,  n  1  tinde la
1/e>0,368, rezultând un procent de 64%
 Duncan Black a demonstrat aşa-numita
teoremă a votantului mediu: dacă preferinţele
votanţilor sunt uni-dimensionale rezultatul
votării se va situa la vârful preferinţelor
votantului mediu.
 Teorema votantului mediu constituie o explicaţie
rezonabilă pentru realizarea consensului într-un
sistem bipartit.
Figura 2.3.
Competiţia electorală şi preferinţele
votantului mediu
Nr. de
voturi
Stânga Centru Centru Dreapta Poziţia

Stânga Dreapta candidaţilor
 Un alt aspect important cu privire la regula
majorităţii îl constituie existenţa posibilităţii de
negociere între decidenţi, prin realizarea
schimburi de servicii politice (logrolling)
între aceştia.
 Această practică este frecvent întâlnită în cazul
deciziilor parlamentare. Grupul politic A poate
obţine sprijin pentru adoptarea unei anumite
decizii din partea grupului politic B, în schimbul
sprijinului propriu pentru o problemă ridicată
de grupul B.
Alternative la regula majorităţii (1)
 Prima alternativă o constituie cea consacrată
în majoritatea republicilor democratice pentru
alegerile prezidenţiale:
 Dacă, în primul tur de scrutin majoritatea voturilor
revin unui candidat, acesta este ales.
 În caz contrar, se organizează al doilea tur de scrutin,
dar numai cu primii doi clasaţi dintre candidaţi în
primul tur de scrutin.
 Câştigătorul este cel care este votat de majoritatea
participanţilor la vot.
 Regula pluralităţii presupune alegerea
soluţiei ce a ocupat prima poziţie în ierarhiile
celor mai mulţi votanţi.
 Criteriul Condorcet are în vedere alegerea
candidatului, care, în confruntări bilaterale cu
fiecare oponent, decise prin aplicarea regulii
majorităţii, a ieşit învingător.
 Sistemul Hare presupune înlăturarea
succesivă a candidaţilor (alternativelor) care au
constituit prima opţiune pentru cei mai puţini
votanţi. Candidatul (alternativa) rămas (ă) este
cel (cea) care a câştigat.
 Sistemul Coombs are în vedere înlăturarea
succesivă a candidaţilor (alternativelor) care au
constituit ultima opţiune pentru cei mai puţini
votanţi. Candidatul (alternativa) rămas (ă) este cel
(cea) care a câştigat.
 Votul de aprobare presupune ca votanţii să
aleagă dintr-o listă de candidaţi doar o parte dintre
aceştia. Candidatul care a fost nominalizat de cei
mai mulţi votanţi este câştigătorul.
 Numărătoarea Borda are în vedere acordarea de
puncte de către votanţi fiecărui candidat.
Candidatul care totalizează cel mai mare număr de
puncte este declarat câştigător.
3.2. Conceptul de finanţe
De la apariţia lor şi până în zilele noastre, finanţele publice au avut un caracter istoric
concret. Apariţia finanţelor publice în viaţa economico-socială s-a produs la incidenţa
comunei primitive cu orânduirea sclavagistă, de îndată ce au fost îndeplinite două condiţii
indispensabile pentru aceasta:
- apariţia statului, ale cărui instituţii trebuiau finanţate;
- dezvoltarea relaţiilor băneşti, care au constituit suportul material pentru asigurarea
resurselor necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului.
Prin urmare, evoluţia în timp a finanţelor publice a fost indisolubil legată de
consolidarea statului în societate şi de dezvoltarea continuă a relaţiilor băneşti.
Astfel, în Antichitate, predominantă era orânduirea sclavagistă, care rezerva statului o
gamă restrânsă de funcţii şi sarcini. Necesităţile publice de finanţat erau legate de întreţinerea
unui aparat administrativ care asigura funcţiile publice de conducere şi de justiţie, întreţinerea
unei armate, întreţinerea curţii monarhului, realizarea de lucrări edilitare (drumuri, poduri,
apeducte, temple, băi publice şi alte obiective de interes public), purtarea de războaie etc.
Întrucât în această perioadă predomina economia naturală, închisă, o bună parte dintre aceste
necesităţi erau acoperite pe seama dărilor sau a prestaţiilor în natură din partea supuşilor
monarhului, a tributurilor şi a prăzilor de război. Aceasta a limitat sfera de manifestare a
finanţelor publice, care au câştigat în consistenţă odată cu amplificarea schimburilor băneşti
(apariţia economiei de schimb), apărând şi primele forme de impozite şi taxe.
În Evul Mediu are loc o uşoară dezvoltare a economiei de schimb, dar predominantă
rămâne totuşi economia naturală. Au loc schimbări şi în ceea ce priveşte organizarea socială:
treptat, orânduirea sclavagistă este înlocuită de feudalism. Necesităţile publice de finanţat
cresc ca volum faţă de cele din Antichitate, dar îşi păstrează aceeaşi structură. Principalele
surse de acoperire a acestor necesităţi rămân dările şi prestaţiile în natură. Specific acestei
perioade, la acestea se adaugă veniturile domeniale şi veniturile din drepturile regaliene.
Veniturile domeniale au în vedere veniturile în natură şi în bani pe care le obţinea monarhul
de pe urma domeniilor pe care le avea în proprietate, ca orice alt nobil feudal. Veniturile din
drepturile regaliene se grupau în trei categorii:
- prima categorie dă expresie dreptului de proprietate al monarhului asupra bunurilor care,
din diverse motive au rămas fără stăpân: bunurile găsite, succesiunile fără moştenitori,
averea străinilor decedaţi, încărcătura corăbiilor salvate de la naufragiu etc.;
- a doua categorie include câteva monopoluri economice rezervate exclusiv monarhului:
drepturile silvice, de vânătoare şi de pescuit, dreptul de exploatare al subsolului, dreptul
de exploatare a morilor de vânt etc.;
- a treia categorie cuprinde drepturile care constituie expresia suveranităţii monarhului:
dreptul de a bate monedă şi dreptul de judecată.
Tot în această perioadă apar şi sunt consacrate tot mai multe forme de impozite
(primele forme de taxe vamale, primele forme de impozite pe avere, precum impozitele
datorate de către proprietarii de clădiri determinate în funcţie de numărul de coşuri de fum
sau de numărul de ferestre, capitaţia – impozit în bani aşezat asupra unei persoane etc.).
Exercitarea concretă a dreptului de judecată al monarhului a determinat apariţia amenzilor şi
a taxelor de judecată ca elemente concrete de finanţe. În plus, unii monarhi, în ciuda
interdicţiilor de natură religioasă, au apelat şi la împrumuturi în bani pentru a-şi finanţa
cheltuielile.
Odată cu apariţia capitalismului, economia de schimb devine predominantă şi
necesităţile publice sunt finanţate preponderent pe seama resurselor băneşti. Necesităţile
publice de finanţat sunt generate de îndeplinirea funcţiilor interne ale statului (menţinerea
ordinii publice, întreţinerea aparatului administrativ, realizarea de lucrări edilitare etc.) şi a
funcţiilor externe (apărarea naţională, reprezentarea diplomatică, purtarea de războaie etc.).
Vistieria statului este alimentată prin recurgerea a o gamă diversificată de impozite şi taxe (a
căror aplicare a fost perfecţionată continuu). În cazuri excepţionale, pentru acoperirea
cheltuielilor publice se apelează şi la împrumuturi de la bancheri.
În perioada modernă, finanţele publice au atins cea mai largă sferă de cuprindere în
ţările socialiste / comuniste. În aceste ţări mijloacele de producţie se află integral în
proprietatea publică. Statul centralizează la dispoziţia sa o parte covârşitoare din produsul
intern brut şi repartizează aceste resurse financiare pe destinaţii, în baza unor planuri
prestabilite.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „finanţe” îşi are originea în limba latină,
provenind de la cuvântul „finis”, utilizat în sensul de „termen de plată”. În secolele XIII şi
XIV se foloseau curent termenii „finatio”, „financias” şi „financia pecuniaria”, cu înţelesul
de „plată în bani”. Aceşti termeni au fost preluaţi mai apoi atât în limbile de origine latină,
cât şi în cele de filiaţie anglo-saxonă.
În limba franceză, în secolul XV circulau câteva expresii legate de finanţe, precum:
„finances” – suma totală a veniturilor statului, „finance” – un venit al statului, „homme de
finance” sau „financier” – persoana care era însărcinată cu încasarea impozitelor.
În limba germană, în secolele XV-XVI erau utilizaţi termeni precum „finanz”, cu
înţelesul de plată în bani şi „finanzer”, cu sensul de cămătar. Mai târziu, prin „finanzen” se
desemnează ansamblul resurselor financiare ale statului.
Observaţiile etimologice prezentate probează existenţa unei duble legături între
înţelesul cuvântului „finanţe” şi acela de bani angajaţi în efectuarea unei plăţi, pe de o parte,
şi veniturile şi cheltuielile statului, pe de altă parte.
În ciuda faptului că se cunosc atât formele concrete de manifestare a finanţelor
publice de-a lungul istoriei cât şi evoluţia etimologică a acestora, delimitarea precisă a sferei
de cuprindere a conceptului de „finanţe” constituie o întreprindere dificilă. De-a lungul
timpului, concepţiile teoreticienilor domeniului cu privire la conţinutul conceptului de
„finanţe” au fost diferite în funcţie de perspectiva de abordare (economică, juridică,
sociologică) sau în funcţie de realităţile istorice concrete ale perioadelor respective.
Astfel, pot fi date diverse definiţii finanţelor publice în funcţie de modalitatea de
abordare preferată :
- abordare financiară: fonduri băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea îndeplinirii
funcţiilor şi sarcinilor sale;
- abordare economică: mijloace de intervenţie a statului în economie, prin intermediul unor
pârghii sau instrumente specifice, constituite din impozite, taxe, contribuţii, împrumuturi,
alocaţii bugetare etc., în vederea influenţării activităţii economice;
- perspectivă pragmatică: forme şi metode concrete de administrare a banului public;
- abordare juridică: acte juridice de dispoziţie autoritară sau contractuală, vizând preluarea
la dispoziţia statului a unei părţi din produsul intern brut, în scopul îndeplinirii funcţiilor
şi realizării sarcinilor statului;
- perspectivă relaţională: relaţii economice ce se manifestă în procesele de constituire şi de
repartizare a fondurilor publice de resurse băneşti, în scopul satisfacerii nevoilor generale
ale societăţii.
Având în vedere rolurile pe care statul este chemat să le aibă în economiile
contemporane (vezi capitolul 1!), apreciem că în sfera de cuprindere a finanţelor publice intră
ansamblul resurselor financiare ce se mobilizează la dispoziţia statului şi care sunt repartizate
pe destinaţii astfel încât să se asigure o alocare mai eficientă a resurselor în economie, o
distribuţie mai echitabilă a veniturilor şi averilor între membrii societăţii şi stabilizare la nivel
macroeconomic.
3.3. Finanţele publice în teoria economică
Concepţiile teoreticienilor referitoare la finanţele publice diferă în funcţie de perioada

istorică la care se raportează, dar şi în funcţie de opţiunile economico-sociale sau politice ale
acestora.
Totuşi, având în vedere evoluţia ştiinţelor economice în general şi a finanţelor publice
ca domeniu distinct al acestora, putem identifica trei perioade distincte de cristalizare a
concepţiilor referitoare la finanţele publice:
- perioada clasică, în care finanţele se afirmă ca domeniu distinct al ştiinţelor economice
(de la sfârşitul secolului XVIII şi până la începutul secolului XX);
- perioada modernă, în care se afirmă doctrina intervenţionismului economic (de după
marea criză economică mondială din anii 1929-1933 şi până în ultimele decenii ale
secolului XX);
- perioada contemporană (post-modernă), în care se afirmă sinteza neoclasică şi şcoala
opţiunilor publice (perioada actuală).
În perioada clasică, economişti precum Adam Smith (1723-1790), Robert Malthus
(1766-1834), David Ricardo (1772-1823), John Stuart Mill (1806-1873) în Anglia, sau
Jean Baptiste Say (1767-1832) şi Frédéric Bastiat (1801-1850) în Franţa au fost promotorii
teoriei liberalismului economic. Conform principiului „laissez-faire, laissez-passer”, statul nu
trebuia să se implice în economie, întrucât această intervenţie ar afecta negativ iniţiativa
privată şi libera concurenţă şi ar perturba libera funcţionare a pieţei. Astfel, statul trebuie doar
să-şi îndeplinească funcţiile sale tradiţionale (precum apărarea naţională, menţinerea ordinii
publice şi asigurarea reprezentării diplomatice a ţării) şi nu să acţioneze pe piaţă ca şi agent
economic.
În domeniul finanţelor publice, preocupările specialiştilor sunt orientate cu precădere
spre problematica întocmirii şi executării echilibrate a bugetului public. Deficitele bugetare
(situaţiile în care nivelul cheltuielilor publice depăşesc nivelul veniturilor publice provenite
din impozite şi taxe) erau considerate un semn al incompetenţei ministrului de finanţe şi o
expresie concretă a gospodăririi defectuoase a resurselor financiare publice. În plus, în
situaţia în care aceste deficite sunt acoperite prin intermediul emisiunii monetare există
pericolul generării inflaţiei, cu efecte nefaste asupra economiei. Excedentele bugetare
(situaţiile în care nivelul cheltuielilor publice se situează sub nivelul veniturilor publice
provenite din impozite şi taxe) erau considerate ca fiind „incorecte” faţă de populaţie şi
agenţii economici cărora, prin impozitare le-au fost reduse capitalurile productive fără a se
realiza în schimb cheltuieli publice.
O altă preocupare a teoreticienilor clasici o constituie modul în care sunt concepute şi
aşezate impozitele. Cerinţa fundamentală era ca acestea să aibă un caracter neutru faţă de
economie (să nu influenţeze nici alocarea resurselor în economie prin intermediul pieţei şi
nici distribuţia veniturilor şi averilor între membrii societăţii). În această perioadă, o altă
preocupare a teoreticienilor a constituit-o asigurarea echităţii fiscale, printr-o repartizare justă
a sarcinilor fiscale pe diversele categorii de contribuabili.
În acelaşi timp, teoreticienii clasici s-au preocupat şi de problemele legate de
contractarea împrumuturilor publice pentru acoperirea deficitului bugetar şi de rambursare
acestora în condiţiile stabilite de către autorităţile publice.
În perioada modernă, concepţiile teoreticienilor referitoare la finanţele publice se
schimbă aproape radical. Această schimbare de perspectivă se datorează faptului că, în ciuda
faptului că autorităţile guvernamentale respectau principiile economice clasice, cea mai mare
parte dintre economiile ţărilor lumii au ajuns într-o situaţie precară în perioada marii crize
economice mondiale din anii 1929-1933. Totodată, o mare influenţă a avut-o şi apariţia
scrierilor economice ale lordului englez John Maynard Keynes (1883-1946), în special a
lucrării „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936). Acesta
a fost primul teoretician care a considerat că este necesară o intervenţie activă a statului în
economie, fiind primul promotor al doctrinei intervenţionismului economic. Analizând
cauzele şi efectele marii crize economice mondiale, John Maynard Keynes a considerat că
statul trebuie să intervină în economie prin orice mijloace pentru prevenirea crizelor şi
eliminarea efectelor negative ale acestora. Astfel, finanţele publice şi pierd caracterul neutru
specific concepţiilor clasice.
În această perioadă, încep să fie înfiinţate şi întreprinderi cu capital social integral
public sau mixt, astfel încât statul devine şi un generator de resurse financiare, nu numai un
consumator de astfel de resurse.
Referitor la întocmirea şi execuţia bugetului public, respectarea strictă a principiului
clasic al echilibrării bugetare nu mai constituie un imperativ. Deficitele bugetare nu mai
reprezintă un caz condamnabil. Teoreticieni precum William Beveridge (1879-1963) şi John
Maynard Keynes au susţinut ca soluţie pentru ieşirea dintr-o criză sau recesiune economică
acceptarea de către guverne a unor deficite bugetare sistematice (acceptarea pentru o anumită
perioadă de timp a unor cheltuieli publice mai ridicate decât veniturile publice, cu condiţia ca
sporul de cheltuieli să fie destinat unor investiţii publice, de natură a genera creştere
economică pe termen mediu şi lung).
Problemele legate de ocuparea forţei de muncă cu care s-au confruntat în această
perioadă cea mai mare parte a economiilor lumii a determinat o creştere a interesului
teoreticienilor şi pentru implicarea statului prin intermediul finanţelor publice în chestiunile
legate de asigurări sociale şi protecţie socială. Astfel, autorităţile publice au început să ajute
categoriile sociale aflate în dificultate (şomeri, bătrâni, copii, persoane cu handicap, persoane
cu venituri extrem de reduse etc.) prin acordarea de transferuri cu caracter social (ajutoare de
şomaj, pensii, alocaţii pentru copii, ajutoare sociale etc.).
În perioada contemporană, ştiinţa finanţelor publice este interesată de efectele
activităţii guvernamentale şi ale sectorului public asupra alocării resurselor, abordând
problemele echităţii şi eficienţei acestor alocări. În acest context, finanţele publice reprezintă
o parte a studiului economic ce se referă la mobilizarea şi alocarea resurselor rare.
Ca şi economia, finanţele publice au o dublă dimensiune – pozitivă şi normativă.
Analiza pozitivă vizează construirea de modele ce au rolul de a evidenţia efectele
reacţiilor agenţilor economico-sociali la diversele stimulente financiare sau la constrângerile
impuse de fiscalitate.
Analiza normativă oferă criteriile de judecată pentru a aprecia dacă schimbările
economice şi financiare rezultate din acţiunea pârghiilor financiare, sunt sau nu dezirabile sau
/ şi cele aşteptate.
În ultimele decenii ale secolului XX, pe baza ideilor promovate de către James M.
Buchanan, s-a edificat teoria opţiunilor publice (public choice theory). Această teorie a
realizat un nou tip de analiză a domeniului economic, punând pe primul plan individul sub
diversele sale ipostaze: cetăţean, contribuabil, votant, subiect economic.
O altă noutate adusă în ştiinţele economice prin intermediul teoriei opţiunilor publice
o constituie analiza economică a instituţiilor politice, prin care pune în evidenţă influenţa
mecanismelor de alegere colectivă (de vot) asupra procesului de alocare a resurselor publice.
3.4. Funcţiile finanţelor publice
Într-o abordare general acceptată, finanţele publice îndeplinesc două funcţii specifice:
- funcţia de repartiţie;
- funcţia de control.
În literatura de specialitate, există însă şi alte abordări, care au în vedere existenţa unui
număr mai mare de funcţii ale finanţelor publice, cum ar fi:
- funcţia de atragere a resurselor;
- funcţia de alocare a resurselor;
- funcţia de redistribuire a produsului intern brut;
- funcţia de stabilizare a economiei naţionale;
- funcţia de stimulare a economiei naţionale;
- funcţia de coordonare a cererii şi de stabilire a priorităţilor social-economice;
- funcţia de control.
3.4.1. Funcţia de repartiţie
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice are în vedere mobilizarea la dispoziţia

autorităţilor guvernamentale a unei părţi din produsul intern brut şi repartizarea acestor
fonduri în vederea înfăptuirii funcţiilor şi sarcinilor statului.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice se înfăptuieşte prin parcurgerea a două etape:
1. mobilizarea resurselor financiare şi constituirea pe baza lor a fondurilor financiare;
2. repartizarea / alocarea pe destinaţii a fondurilor constituite în prima etapă.
1. La mobilizarea resurselor financiare participă agenţii economici, instituţiile
publice, populaţia şi persoanele fizice şi juridice străine.
Mijloacele prin care se realizează această mobilizare de resurse financiare la
dispoziţia statului sunt reprezentate de instrumente specifice finanţelor publice, cum sunt:
impozite, taxe, contribuţii, amenzi, penalităţi, vărsăminte din veniturile instituţiilor publice,
redevenţe şi chirii pentru diverse bunuri proprietate de stat, împrumuturi de stat, donaţii,
ajutoare şi alte transferuri.
2. Alocarea pe destinaţii a fondurilor mobilizate în prima etapă presupune
parcurgerea următoarelor faze:
a. inventarierea nevoilor publice existente;
b. cuantificarea acestora în expresie bănească;
c. ierarhizarea priorităţilor;
d. selectarea priorităţilor ce vor fi finanţate;
e. repartizarea fondurilor disponibile pe destinaţii:
- învăţământ, sănătate, cultură;
- asigurări sociale şi protecţie socială;
- gospodărire comunală şi locuinţe;
- apărare naţională;
- ordine publică;
- alte activităţi;
- datorie publică;
Pentru fiecare destinaţie, fondurile astfel repartizate se defalcă:
- pe beneficiari;
- pe obiective;
- pe acţiuni.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice are caracter obiectiv, dar procesele propriu-
zise de mobilizare şi de alocare a resurselor financiare, mijlocite de finanţele publice, au
caracter subiectiv.
Acest caracter subiectiv al proceselor de redistribuire a resurselor este dependent de
următorii factori:
- gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării;
- capacitatea autorităţilor publice de a percepe şi de a dimensiona nevoia socială a
perioadei;
- orientarea doctrinară a forţelor politice aflate la putere.
Toate acestea influenţează volumul resurselor financiare ce pot fi mobilizate la
dispoziţia statului şi cerinţele de resurse pentru satisfacerea nevoilor publice.
În cadrul funcţiei de repartiţie, organele de decizie politice stabilesc:
- sursele de alimentare a fondurilor financiare;
- metodele de mobilizare a resurselor financiare şi de dirijare a acestor resurse către diverşi
beneficiari – persoane juridice şi persoane fizice.
Fondurile publice ce se constituie şi se repartizează în cadrul funcţiei de repartiţie a
finanţelor publice sunt într-o continuă modificare, în ceea ce priveşte:
- dimensiunea (mărimea);
- provenienţa;
- destinaţia dată de autorităţile publice.
Mărimea fondurilor publice angajate în procesul de repartiţie este dependentă de
factori precum:
- volumul PIB;
- rata formării brute de capital şi, respectiv, rata consumului;
- raportul dintre consumul individual şi consumul social;
- regimul de amortizare a capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale;
- presiunea fiscală şi gradul de colectare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor instituite de
stat.
Provenienţa fondurilor publice se modifică în funcţie de:
- gradul de dezvoltare a sectoarelor economiei naţionale;
- politica promovată de stat faţă de aceste sectoare;
- raportul dintre resursele interne şi cele atrase din exteriorul ţării;
- raportul dintre creditele externe primite şi cele acordate.
Destinaţia fondurilor financiare publice se modifică de la o perioadă la alta în funcţie
de proporţiile în care fondurile publice sunt dirijate către obiective şi acţiuni economice,
socio-culturale, de apărare, pentru administraţie etc. Aceste modificări vizează repartizarea
fondurilor pe ramuri şi subramuri economice, pe sectoare sociale, pe zone geografice şi
localităţi sau între membrii societăţii.
Astfel de modificări cantitative şi structurale ale fondurilor financiare publice
determină modificări ale fluxurilor financiare din economie, având influenţă pozitivă sau
negativă asupra:
- ritmului de creştere economică;
- satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei, privind creşterea calităţii vieţii,
păstrarea calităţii mediului şi a echilibrului ecologic etc.
3.4.2. Funcţia de control
Funcţia de control constă în utilizarea finanţelor publice ca mijloc de reflectare şi de

influenţare a proceselor economice şi sociale din cadrul societăţii.
Funcţia de control, deşi este diferită faţă de funcţia de repartiţie, se suprapune peste
aceasta din punct de vedere al timpului şi al locului în care se exercită şi are o sferă mai largă
de cuprindere.
Obiectivul principal urmărit de autorităţile guvernamentale prin intermediul funcţiei
de control constă în asigurarea în dinamică a echilibrului economic, financiar şi monetar, atât
la nivel macroeconomic, cât şi la nivel microeconomic. Mai concret, prin intermediul funcţiei
de control a finanţelor publice, autorităţile guvernamentale urmăresc:
- formarea resurselor financiare ale statului şi ale agenţilor economico-sociali;
- menţinerea integrităţii acestor fonduri financiare;
- modalităţile de gestionare concretă a acestor fonduri în raport cu criteriile de raţionalitate
şi criteriile de eficienţă.
Funcţia de control se înfăptuieşte prin intermediul aceloraşi instrumente financiare ca
şi funcţia de repartiţie: impozite, taxe, contribuţii, prelevări, cheltuieli bugetare, regimul de
amortizare a capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale etc. Toate acestea, în
acţiune, devin pârghii financiare prin intermediul cărora autorităţile guvernamentale
influenţează, într-un sens sau altul, activităţile economice.
Prin compararea mărimilor efective cu cele previzionate ale resurselor financiare
publice şi ale utilizărilor date acestor resurse se pun în evidenţă abaterile favorabile sau
nefavorabile înregistrate în perioada analizată. În continuare, se stabilesc cauzele
determinante ale acestor abateri, pe baza cărora se adoptă deciziile şi măsurile de corecţie
necesare, realizându-se astfel o intervenţie activă a finanţelor publice în derularea proceselor
economice şi financiare.
În România, organele autorităţilor publice cu atribuţii de control în domeniul
finanţelor publice sunt:
- Parlamentul;
- Curtea de Conturi;
- Guvernul;
- Ministerul Finanţelor Publice;
- celelalte ministere;
- organele jurisdicţionale;
- comisiile de cenzori ale societăţilor comerciale.
3.7. Rezumat
Capitolul are a obiectiv circumscrierea sferei de cuprindere a conceptului de

„finanţe publice” şi identificarea funcţiilor pe care finanţele publice le au în economiile
contemporane.
Pentru a defini conceptul de finanţe publice, mai întâi a fost prezentată evoluţia
istorică, concretă a finanţelor publice, de la apariţia acestora în Antichitate până în
perioada actuală, cu reliefarea evoluţiei nevoilor publice de finanţat şi a surselor de
finanţare pentru acestea. Apoi, este prezentată etimologia cuvântului „finanţe”, de la
originea sa din limba latină (de la finis – termen de plată) şi până la dezvoltările sale
ulterioare, cu exemplificări din limba franceză şi limba germană. De-a lungul timpului,
concepţiile teoreticienilor domeniului cu privire la conţinutul conceptului de „finanţe”
au fost diferite în funcţie de perspectiva de abordare (economică, juridică, sociologică)
sau în funcţie de realităţile istorice concrete ale perioadelor respective.
Având în vedere evoluţia ştiinţelor economice în general şi a finanţelor publice
ca domeniu distinct al acestora, putem identifica trei perioade distincte de cristalizare a
concepţiilor referitoare la finanţele publice. În perioada clasică, dominantă era teoria
liberalismului economic, ce considera că statul nu trebuie să se implice în economie,
întrucât această intervenţie ar afecta negativ iniţiativa privată şi libera concurenţă şi ar
perturba libera funcţionare a pieţei. În perioada modernă se afirmă doctrina
intervenţionismului economic, conform căreia statul trebuie să intervină în economie
prin orice mijloace pentru prevenirea crizelor şi eliminarea efectelor negative ale
acestora. În perioada contemporană (post-modernă) se afirmă sinteza neoclasică şi
şcoala opţiunilor publice (perioada actuală), orientate spre studiul efectelor activităţii
guvernamentale şi ale sectorului public asupra alocării resurselor, abordând problemele
echităţii şi eficienţei acestor alocări.
Capitolul se încheie cu o prezentare succintă a funcţiilor de repartiţie şi de
control ale finanţelor publice.
CAPITOLUL 3
ELEMENTE INTRODUCTIVE
DE FINANŢE PUBLICE
3.1. CONCEPTUL DE FINANŢE

3.2. FINANŢELE PUBLICE ÎN
TEORIA ECONOMICĂ
3.3. FUNCŢIILE FINANŢELOR
PUBLICE
FINANŢELE PUBLICE – EVOLUŢIE
ISTORICĂ
 Când au apărut finanţele publice?
Finanţele publice au apărut cu mult înainte de era
noastră, la incidenţa comunei primitive cu orânduirea
sclavagistă – ca substanţializare a relaţiilor economice
referitoare la formarea şi utilizarea fondurilor băneşti
ale statului.
 Ce condiţii au determinat apariţia finanţelor publice?

- Dezvoltarea relaţiilor băneşti (astfel încât să fie
posibilă formarea şi utilizarea resurselor financiare ale
statului);
- Apariţia statului şi amplificarea funcţiilor şi a sarcinilor
asumate de către acesta.
ISTORICĂ
 Finanţele publice - generate de procesele de

prelevare, repartizare şi de utilizare a resurselor
băneşti necesare statului pentru exercitarea
funcţiilor sale.
 Finanţe privatele - subiecţii sunt persoane

fizice şi / sau persoane juridice autonome,
diferite de stat sau de vreuna din instituţiile sale.
ISTORICĂ
 Ştiinţa finanţelor
 s-a conturat ca ştiinţă economică distinctă
începând cu deceniul patru al secolului al
XIX-lea
 Are ca obiect de studiu probleme referitoare
la geneza, conţinutul economic, funcţiile,
rolul şi evoluţia relaţiilor financiare în cursul
dezvoltării societăţii omeneşti.
ISTORICĂ
 În orânduirea sclavagistă:
 predomina economia naturală, închisă, sfera
de manifestare a finanţelor fiind restrânsă.
 manifestarea mai amplă a relaţiilor
financiare este strâns legată de apariţia
economiei de schimb, odată cu care
cetăţenii şi supuşii statului au fost obligaţi
să participe la acoperirea necesităţilor
publice şi cu mijloace băneşti.
ISTORICĂ
 În feudalism:
 relaţiile de schimb marfă – bani nu au
devenit încă predominante.
 sfera de cuprindere a finanţelor este încă
restrânsă, necesităţile publice fiind finanţate
pe seama:
 prestaţiilor şi dărilor în natură;
 veniturilor domeniale;
 veniturilor aferente drepturilor regaliene;
 Impozitelor şi taxelor în bani;
 Împrumuturilor.
ISTORICĂ
 Capitalismul:
 aduce cu sine o producţie de mărfuri
generalizată şi trecerea la preponderenţa
economiei de schimb;
 sfera de manifestare a relaţiilor financiare se
extinde considerabil, iar practica financiară
înregistrează numeroase modificări şi
perfecţionări;
 se generalizează utilizarea impozitelor şi
taxelor în bani ca resursă de finanţare a
necesităţilor publice.
ISTORICĂ
 Socialismul / Comunismul:
 se atinge nivelul maxim al sferei de
cuprindere a finanţelor publice;
 finanţele publice au fost implicate masiv în
procesul repartizării produsului intern brut,
prin centralizarea unei părţi covârşitoare a
acestuia la dispoziţia statului şi repartizarea
acestor resurse pentru finanţarea
obiectivelor economico-sociale stabilite prin
planurile centrale.
Concluzie:
De la apariţia primelor elemente şi până în
zilele noastre, finanţele nu au mai părăsit scena
vieţii social-economice.
Motivaţia logică, obiectivă a manifestării relaţiilor
financiare în cadrul economiilor contemporane îşi are
temeiul în menţinerea celor doi factori condiţionali –
care au făcut necesară şi posibilă apariţia finanţelor:
relaţiile băneşti şi statul.
Complexitatea convergenţei acestor doi factori a
sporit şi s-a amplificat permanent, astfel că, esenţa,
funcţiile şi rolul finanţelor au cunoscut
substanţiale modificări în timp.
FINANŢELE PUBLICE -
ETIMOLOGIE
 cuvântul „finanţe”:
 îşi are originea în limba latină
 provine de la cuvântul „finis”, utilizat în
sensul de „termen de plată”
 în secolele XIII şi XIV se foloseau curent
termenii „finatio”, „financias” şi „financia
pecuniaria”, cu înţelesul de „plată în
bani”.
 aceşti termeni au fost preluaţi mai apoi
atât în limbile de origine latină, cât şi în
cele de filiaţie anglo-saxonă
ETIMOLOGIE
 În limba franceză, în secolul XV circulau
câteva expresii legate de finanţe,
precum:
 „finances” – suma totală a veniturilor
statului
 „finance” – un venit al statului
 „homme de finance” sau „financier” –
persoana care era însărcinată cu încasarea
impozitelor
ETIMOLOGIE
 În limba germană, în secolele XV-XVI
erau utilizaţi termeni precum:
 „finanz”, cu înţelesul de plată în bani
 „finanzer”, cu sensul de cămătar
 Mai târziu, prin „finanzen” se

desemnează ansamblul resurselor
financiare ale statului
FINANŢELE PUBLICE - CONCEPT
 O dublă legătură între înţelesul
cuvântului „finanţe” şi:
 acela de bani angajaţi în efectuarea unei
plăţi
 veniturile şi cheltuielile statului
 Delimitarea precisă a sferei de
cuprindere a conceptului de „finanţe”
constituie o întreprindere dificilă.
 De-a lungul timpului, concepţiile
teoreticienilor domeniului cu privire la
conţinutul conceptului de „finanţe” au fost
diferite în funcţie de:
 perspectiva de abordare (economică, juridică,
sociologică)
 realităţile istorice concrete ale perioadelor
respective.
 diverse posibile definiţii ale finanţelor publice:
 abordare financiară: fonduri băneşti prelevate la
dispoziţia statului în vederea îndeplinirii funcţiilor şi
sarcinilor sale;
 abordare economică: mijloace de intervenţie a

statului în economie, prin intermediul unor
pârghii sau instrumente specifice, constituite
din impozite, taxe, contribuţii, împrumuturi,
alocaţii bugetare etc., în vederea influenţării
activităţii economice;
 perspectivă pragmatică: forme şi metode

concrete de administrare a banului public;
 abordare juridică: acte juridice de dispoziţie

autoritară sau contractuală, vizând
preluarea la dispoziţia statului a unei părţi
din produsul intern brut, în scopul
îndeplinirii funcţiilor şi realizării sarcinilor
statului;
 perspectivă relaţională: relaţii economice ce
se manifestă în procesele de constituire şi
de repartizare a fondurilor publice de
resurse băneşti, în scopul satisfacerii
nevoilor generale ale societăţii.
 Având în vedere rolurile pe care statul este
chemat să le aibă în economiile
contemporane (vezi capitolul 1!), apreciem
că în sfera de cuprindere a finanţelor
publice intră ansamblul resurselor
financiare ce se mobilizează la dispoziţia
statului şi care sunt repartizate pe destinaţii
astfel încât să se asigure o alocare mai
eficientă a resurselor în economie, o
distribuţie mai echitabilă a veniturilor şi
averilor între membrii societăţii şi
stabilizare la nivel macroeconomic.
FINANŢELE PUBLICE ÎN TEORIA
ECONOMICĂ
 Concepţiile teoreticienilor referitoare la
finanţele publice diferă în funcţie de:
 perioada istorică la care se raportează
 opţiunile economico-sociale / politice ale ac.
 Trei perioade distincte :
 perioada clasică, în care finanţele se afirmă ca
domeniu distinct al ştiinţelor economice (de la
sfârşitul secolului XVIII şi până la începutul
secolului XX);
ECONOMICĂ
 perioada modernă, în care se afirmă
doctrina intervenţionismului economic
(de după marea criză economică
mondială din anii 1929-1933 şi până în
ultimele decenii ale secolului XX);
 perioada contemporană (post-modernă),
în care se afirmă sinteza neoclasică şi
şcoala opţiunilor publice (perioada
actuală).
ECONOMICĂ – PERIOADA CLASICĂ
 perioada clasică – teoria liberalismului ec.:
 în Anglia : Adam SMITH (1723-1790), Robert
MALTHUS (1766-1834), David RICARDO (1772-
1823), John Stuart MILL (1806-1873)
 în Franţa: Jean Baptiste SAY (1767-1832) şi
Frédéric BASTIAT (1801-1850)
 statul nu trebuia să se implice în economie,
întrucât această intervenţie ar afecta negativ
iniţiativa privată şi libera concurenţă şi ar
perturba libera funcţionare a pieţei.
 statul trebuie doar să-şi îndeplinească funcţiile
sale tradiţionale şi nu să acţioneze pe piaţă ca
şi agent economic
ECONOMICĂ – PERIOADA CLASICĂ
 În domeniul finanţelor publice, preocupările
specialiştilor sunt orientate cu precădere
spre:
 problematica întocmirii şi executării echilibrate a
bugetului public.
 modul în care sunt concepute şi aşezate
impozitele - caracter neutru faţă de economie
+ asigurarea echităţii fiscale
 problemele legate de contractarea
împrumuturilor publice şi de rambursarea
acestora
ECONOMICĂ – PERIOADA MODERNĂ
 schimbare de perspectivă
 se datorează faptului că, în ciuda faptului
că autorităţile guvernamentale respectau
principiile economice clasice, cea mai
mare parte dintre economiile ţărilor lumii
au ajuns într-o situaţie precară în
perioada marii crize economice mondiale
din anii 1929-1933.
 John Maynard KEYNES (1883-
1946)
 John Maynard KEYNES

 primul promotor al doctrinei
intervenţionismului economic
 este necesară o intervenţie activă a
statului în economie pentru prevenirea
crizelor şi eliminarea efectelor negative
ale acestora.
 finanţele publice îşi pierd caracterul
neutru specific concepţiilor clasice.
 încep să fie înfiinţate şi întreprinderi cu
capital social integral public sau mixt, astfel
încât statul devine şi un generator de
resurse financiare, nu numai un
consumator de astfel de resurse
 respectarea strictă a principiului clasic al
echilibrării bugetare nu mai constituie un
imperativ - William BEVERIDGE (1879-
1963) şi John Maynard KEYNES
 Persistenţa şomajului - creştere a interesului
teoreticienilor şi pentru implicarea statului prin
intermediul finanţelor publice în chestiunile
legate de asigurări sociale şi protecţie socială.
 Astfel, autorităţile publice au început să ajute
categoriile sociale aflate în dificultate (şomeri,
bătrâni, copii, persoane cu handicap, persoane
cu venituri extrem de reduse etc.) prin
acordarea de transferuri cu caracter social
(ajutoare de şomaj, pensii, alocaţii pentru
copii, ajutoare sociale etc.).
ECONOMICĂ – PERIOADA ACTUALĂ
 ştiinţa finanţelor publice este interesată
de efectele activităţii guvernamentale şi
ale sectorului public asupra alocării
resurselor din punctul de vedere al:
 echităţii
 eficienţei
 finanţele publice reprezintă o parte a
studiului economic ce se referă la
mobilizarea şi alocarea resurselor rare.
 Ca şi economia, finanţele publice au o dublă
dimensiune – pozitivă şi normativă.
 Analiza pozitivă vizează construirea de modele
ce au rolul de a evidenţia efectele reacţiilor
agenţilor economico-sociali la diversele
stimulente financiare sau la constrângerile
impuse de fiscalitate.
 Analiza normativă oferă criteriile de judecată
pentru a aprecia dacă schimbările economice şi
financiare rezultate din acţiunea pârghiilor
financiare, sunt sau nu dezirabile sau / şi cele
aşteptate.
 În ultimele decenii ale secolului XX, pe baza
ideilor promovate de către James M.
BUCHANAN, s-a edificat teoria opţiunilor
publice (public choice theory)
 un nou tip de analiză a domeniului economic,
punând pe primul plan individul sub diversele
sale ipostaze: cetăţean, contribuabil, votant,
subiect economic.
 analiza economică a instituţiilor politice, prin
care pune în evidenţă influenţa mecanismelor
de alegere colectivă (de vot) asupra procesului
de alocare a resurselor publice
3.3. FUNCŢIILE FINANŢELOR
ÎN ECONOMIILE CONTEMPORANE
 două funcţii specifice:
 funcţia de repartiţie
 funcţia de control
 Altă abordare:
1. Funcţia de atragere a resurselor;
2. Funcţia de alocare a resurselor;
3. Funcţia de redistribuire a produsului
intern brut;
4. Funcţia de stabilizator al economiei
naţionale;
5. Funcţia de stimulator al economiei
naţionale;
6. Funcţia de coordonare a cererii şi de
stabilire a priorităţilor social-economice;
7. Funcţia de control.
Funcţia de repartiţie
 funcţia de repartiţie a finanţelor

are caracter obiectiv
 procesele propriu-zise de mobilizare

şi de alocare a resurselor, mijlocite de
finanţe, au caracter subiectiv.
 Caracterul subiectiv al proceselor de redistribuire a
resurselor este dependent de:
 gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării;
 capacitatea autorităţilor publice de a percepe şi de
a dimensiona nevoia socială a perioadei;
 orientarea doctrinară forţelor politice aflate la
putere.
 Toate acestea influenţează volumul resurselor

financiare ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului şi
cerinţele de resurse pentru satisfacerea nevoilor
publice.
 organele de decizie politice stabilesc:
 sursele de alimentare a fondurilor financiare
 metodele de mobilizare a resurselor financiare şi

de dirijare a acestor resurse către diverşi
beneficiari – persoane juridice şi persoane fizice.
 Fondurile publice sunt în continuă
modificare, în ceea ce priveşte:
1. dimensiunea (mărimea);
2. provenienţa;
3. destinaţia dată de autorităţile publice.

1. Mărimea fondurilor publice este dependentă
de:
 volumul PIB;
 rata formării brute de capital şi, respectiv, rata
consumului;
 raportul dintre consumul individual şi consumul
social;
 regimul de amortizare a capitalului imobilizat în
active corporale şi necorporale;
 presiunea fiscală şi gradul de colectare a
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor instituite de
stat.
2. Provenienţa fondurilor publice se modifică
în funcţie de:
 gradul de dezvoltare a sectoarelor economico-

sociale;
 politica promovată de stat faţă de aceste
sectoare;
 raportul dintre resursele interne şi cele atrase din
afară;
 raportul dintre creditele externe primite şi cele
acordate.
3. Destinaţia fondurilor financiare publice
 se modifică de la o perioadă la alta proporţiile în care

fondurile publice sunt dirijate către obiective şi acţiuni
economice, socio-culturale, de apărare, pentru
administraţie, etc
 au loc modificări ale repartizării acestor fonduri:

 pe ramuri şi subramuri economice
 pe sectoare sociale
 pe zone geografice şi localităţi
 între membrii societăţii.
 Aceste modificări cantitative şi structurale de
fonduri financiare publice determină
modificări ale fluxurilor financiare, având
influenţă pozitivă sau negativă asupra:
 ritmului de creştere economic
 satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale ale

populaţiei, privind creşterea calităţii vieţii,
păstrarea calităţii mediului şi a echilibrului
ecologic, etc.
 funcţia de repartiţie a finanţelor
cuprinde două momente distincte:
1. mobilizarea resurselor financiare şi

constituirea pe baza lor a fondurilor
financiare;
2. repartizarea (alocarea) pe destinaţii a

fondurilor financiare.
1. La mobilizarea resurselor
financiare participă:
 Agenţii economici;
 Instituţiile publice;
 Populaţia;
 Persoanele fizice şi juridice străine.

 Mijloacele prin care se realizează această
mobilizare:
 Impozite;
 Taxe;
 Contribuţii
 Amenzi
 Penalităţi
 Vărsăminte din veniturile instituţiilor publice;
 Redevenţe, chirii pentru diverse bunuri
proprietate de stat;
 Împrumuturi de stat;
 Donaţii, ajutoare şi alte transferuri.
2. Alocarea pe destinaţii a fondurilor
mobilizate în etapa 1 presupune
parcurgerea următoarelor etape:
1. Inventarierea nevoilor publice existente
2. Cuantificarea acestora în expresie

bănească
3. Ierarhizarea priorităţilor
4. Selectarea celor ce vor fi finanţate

5. Repartizarea pe destinaţii:
• Învăţământ, sănătate, cultură
• Asigurări sociale şi protecţie socială
• Gospodărire comunală şi locuinţe
• Apărare naţională
• Ordine publică
• Alte activităţi
• Datorie publică
 Pentru fiecare destinaţie, fondurile
astfel mobilizate se defalcă:
 pe beneficiar
 pe obiective
 pe acţiuni
Funcţia de control
 utilizează finanţele ca mijloc de reflectare şi
de influenţare a proceselor economice şi
sociale din cadrul societăţii;
 asigură formarea resurselor financiare ale
statului şi ale agenţilor economico-sociali;
 asigură menţinerea integrităţii acestora;
 asigură modul lor de gestionare în raport cu:
 criteriile de raţionalitate;
 criteriile de eficienţă.
 Obţine informaţiile necesare pentru
formularea unor noi decizii şi realizarea de
acţiuni privind:
 Mobilizarea oportună a resurselor
 Utilizarea raţională a resurselor
 Scopul : asigurarea în dinamică a echilibrului

economic, financiar şi monetar, la nivelul
macrosistemului şi la nivelul microeconomiei
şi microsocialului
 Organe ale autorităţilor publice cu atribuţii
de control în domeniul finanţelor publice:
 Parlamentul
 Curtea de Conturi
 Guvernul
 Ministerul Finanţelor Publice
 celelalte ministere
 organele jurisdicţionale
 comisiile de cenzori ale societăţilor
comerciale
 Funcţia de control
 este diferită faţă de funcţia de repartiţie
 se suprapune peste aceasta din punct de
vedere al timpului şi al locului când şi
unde se exercită
 are o sferă mai largă de cuprindere.
 Funcţia de control se înfăptuieşte prin
intermediul categoriilor financiare:
 impozite
 taxe
 contribuţii
 prelevări
 alocaţii şi cheltuieli bugetare
 amortizarea capitalului imobilizat în active
corporale şi necorporale,
 Toate acestea, în acţiune, devin
pârghii financiare.
 Prin compararea mărimilor efective cu cele
previzionate ale resurselor financiare publice
şi ale utilizărilor date acestor resurse se pun
în evidenţă abaterile favorabile sau
nefavorabile înregistrate în perioada
analizată.
 În continuare, se stabilesc cauzele

determinante ale acestor abateri, pe baza
cărora de adoptă deciziile şi măsurile de
corecţie necesare, realizându-se menirea
intervenţiei active a finanţelor în derularea
proceselor economice şi financiare.
1.6. ROLUL FINANŢELOR PUBLICE
ÎN ECONOMIILE CONTEMPORANE
 Adam Smith – principiul “mâinii invizibile” –
fundamentul teoriilor economice liberale
 Statul trebuie să intervină doar pentru a
garanta dreptul de proprietate şi libera
iniţiativă
 În ipoteza funcţionării perfecte a pieţei:
 Distibuţia inegală a veniturilor şi averilor
în societate
 Existenţa bunurilor benefice sau de merit
(merit goods)
 In ipoteza funcţionării imperfecte a pieţei,
statul intervine în economie în situaţiile
generate de:
1. Concurenţa imperfectă
2. Economiile de scară
3. Bunurile publice
4. Externalităţile
5. Pieţele incomplete
6. Asimetriile informaţionale
7. Dezechilibrele macroeconomice
4.2. Conţinutul economic al cheltuielilor publice
Cheltuielile publice reprezintă expresia concretă a celei de-a doua etape a funcţiei
de repartiţie a finanţelor publice, ce vizează repartizarea / alocarea pe destinaţii a fondurilor
publice de resurse băneşti.
Într-o altă abordare, putem considera cheltuielile publice ca reprezentând rezultatul
unor decizii de politică financiară luate de către autorităţile guvernamentale cu privire la
structura şi cantitatea de bunuri publice oferite cetăţenilor statului.
De asemenea, autorităţile guvernamentale pot utiliza cheltuielile publice ca mijloc
concret de intervenţie în economie, pentru influenţarea activităţii economice (de regulă, se
urmăreşte impulsionarea creşterii economice pe seama majorării acelei părţi din cererea
agregată reprezentată de cheltuielile publice – consumul guvernamental).
Din punctul de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice se concretizează
în plăţi efectuate de către stat ce pot reprezenta fie un consum definitiv de produs intern brut
(cheltuielile tradiţionale ale statului, plata salariilor angajaţilor din sectorul public, cheltuielile
ocazionate de întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice etc.), fie un avans de produs
intern brut (cheltuielile pentru obiective ce aduc venituri şi care sunt susceptibile a fi
recuperate în timp, precum investiţii sau subvenţii acordate agenţilor economici).
Din punctul de vedere al contabilităţii publice, cheltuielile publice pot fi orientate fie
spre activităţi legate de achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii (materiale
consumabile, forţă de muncă, bunuri de capital), fie spre activităţi de redistribuire a
veniturilor prin intermediul transferurilor (pensii, ajutoare de şomaj, alocaţii etc.).
La nivelul unei ţări, cheltuielile publice totale cuprind:
- cheltuielile administraţiei publice centrale, care pot fi finanţate din:
- bugetul de stat (bugetul guvernului central);
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- fonduri speciale.
- cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative ale statului, finanţate din
bugetele acestor subdiviziuni (state, provincii, regiuni, landuri, cantoane);
- cheltuielile colectivităţilor locale, finanţate din bugetele unităţilor administrativ-
teritoriale.
Însumând toate categoriile de cheltuieli publice de mai sus se obţine totalul
cheltuielilor publice neconsolidate. Dacă, din total se scad transferurile realizate între aceste
bugete, se obţin cheltuielile publice consolidate.
O delimitare terminologică trebuie realizată între noţiunile de „cheltuială publică” şi
„cheltuială bugetară”. În acest sens, trebuie să precizăm că sfera de cuprindere a cheltuielilor
publice este mai largă decât cea a cheltuielilor bugetare. Astfel, în cadrul cheltuielilor publice
se includ:
- cheltuielile bugetare, acoperite din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele locale şi bugetele instituţiilor publice autonome;
- cheltuielile acoperite din fonduri cu destinaţie specială;
- cheltuielile extrabugetare, acoperite din surse ce nu sunt incluse în bugetele instituţiilor
publice;
- cheltuielile efectuate din bugetul trezoreriei publice.
4.3. Clasificarea şi caracterizarea generală a cheltuielilor publice
Cheltuielile publice se pot grupa după mai multe criterii, rezultând următoarele tipuri
de clasificaţii:
- administrativă;
- economică;
- financiară
- funcţională.
Clasificaţia administrativă este cea mai veche schemă de grupare a cheltuielilor
publice şi se bazează pe structura organizatorică, administrativă a statului. Astfel, distingem
cheltuielilor publice ale ministerelor, cheltuieli ale instituţiilor publice autonome, cheltuieli
ale unităţilor administrativ-teritoriale.
Clasificaţia economică operează cu două criterii de clasificare a cheltuielilor publice.
După natura lor, cheltuielile publice pot fi:
- cheltuieli publice curente, reprezentate de cheltuielile consumatoare de venit ocazionate
de achiziţiile de materiale, de plata salariilor personalului angajat în sectorul public, de
plata utilităţilor necesare întreţinerii şi funcţionării instituţiilor publice şi de transferuri cu
caracter social destinate completării veniturilor anumitor categorii sociale;
- cheltuieli publice de capital, materializate în investiţii în bunuri durabile.
Această variantă de clasificație a cheltuielilor publice se utilizează și în România
pentur prezentarea părții de cheltuieli a bugetului fiecărei instituții și autorități publice.
După caracterul lor, cheltuielile publice pot fi:
- cheltuieli publice efective, de finanţare a serviciilor publice şi administrative, concretizate
în plata contravalorii bunurilor şi serviciilor ce sunt necesare bunei funcţionări a
aparatului administrativ, la care se adaugă şi plata salariilor personalului angajat în
aparatul administrativ. Aceste cheltuieli presupun o contraprestaţie din partea
destinatarului fondurilor bugetare.
- cheltuieli publice de transfer, vizând plăţi destinate unor persoane fizice sau juridice sau
unor bugete ale administraţiilor locale. Aceste cheltuieli nu presupun o contraprestaţie din
partea destinatarului fondurilor bugetare.
Clasificaţia financiară operează cu un criteriu dublu de clasificare: momentul în care
se realizează cheltuiala şi impactul pe care îl are asupra fondurilor financiare publice. Astfel,
se disting:
- cheltuieli publice definitive, care au în vedere alocările ferme de fonduri financiare
publice, ce nu implică restituirea ulterioară a acestora;
- cheltuieli publice temporare, care sunt operaţiuni de trezorerie reprezentate de alocări de
fonduri financiare ce vor fi recuperate / restituite ulterior (împrumuturi, avansuri). Aceste
cheltuieli se înregistrează în aşa-numitele „conturi de trezorerie”.
- cheltuieli publice virtuale sau posibile, pe care statul se angajează să le realizeze numai în
anumite condiţii (ex. garanţiile guvernamentale).
Clasificaţia funcţională presupune gruparea cheltuielilor publice în funcţie de
domeniile, ramurile sau sectoarele de activitate ce constituie destinaţia fondurilor publice
respective (apărare naţională, ordine publică, sănătate, educaţie, cultură, acţiuni economice,
cercetare etc.).
La nivel internațional, în statistice oficiale, se utilizează o clasificaţie a cheltuielilor
publice propusă de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), realizată avându-se în vedere
clasificaţia funcţională şi clasificaţia economică.
Clasificaţia funcţională O.N.U. cuprinde cheltuieli publice pentru:
1. servicii publice generale – presupun finanţarea aparatului legislativ şi executiv central,
întreţinerea relaţiilor diplomatice cu alte state, rambursarea datoriei publice, realizarea de
transferuri către bugetele locale, acordarea de împrumuturi sau ajutoare altor state.
2. apărare națională – ce vizează atât apărarea militară cât şi cea civilă, precum şi cercetarea
în domeniul militar, participarea la acţiuni militare internaţionale şi realizarea de acţiuni
cu caracter strict secret.
3. ordine și siguranță publică - pentru asigurarea finanțării serviciilor de poliție și pompieri
și a sistemului judecătoresc (tribunale și penitenciare).
4. acțiuni economice - ce vizează finanțarea instituțiilor ce asigură servicii economice
generale, susținerea politicilor publice în domenii precum agricultură, silvicultură,
piscicultură, sectorul energetic, resurse naurale, transporturi, comunicaţii și cercetare şi
dezvoltare tehnologică în aceste domenii.
5. protecţia mediului – protecţia apelor, solului, aerului, pădurilor, managementul deșeurilor,
managementul apelor reziduale, reducerea nivelului de poluare, protecția biodiversității și
cercetare-dezvoltare pentru protecția mediului.
6. locuinţe şi servicii comunale – care vizează construcţia de locuinţe şi realizarea de lucrări
edilitare, precum: canalizare, reţele de apă potabilă şi menajeră, iluminat stradal etc.
7. sănătate – finanţarea unităţilor sanitare publice (spitale, ambulatorii, alte servicii de
sănătate publică) şi realizarea de activități de cercetare-dezvoltare în domeniul sănătății
publice.
8. recreere, cultură şi religie – ce sunt orientate spre acţiuni de susţinere a sportului, culturii
radioului și televiziunii publice şi cultelor religioase.
9. educaţie – finanţarea unităţilor de învăţământ preşcolar, şcolar, liceal și postliceal,
universitar și asigurarea unor servicii suport pentru educație (transport școlar, cazare și
hrană pentru elevi și studenți etc.)
10. protecție socială – ce au în vedere transferurile către anumite categorii sociale aflate în
dificultate: pensii pentru limită de vârstă, pensii de boală/invaliditate, pensii de urmaș,
alocații pentru copii, îndemnizații pentru părinți, ajutoare de șomaj, acordarea de locuințe
sociale și realizarea de activități de susținere a incluziunii sociale.
Clasificaţia economică O.N.U. cuprinde:
- cheltuieli care reprezintă un consum final: achiziții de bunuri și servicii, salarii, dobânzi
aferente datoriei publice, subvenţii de exploatare acordate agenţilor economici, transferuri
cu caracter social şi alte cheltuieli curente.
- formarea brută de capital ce se concretizează în investiții (achiziţii de mijloace fixe,
lucrări de construcții etc.) şi în transferuri de capital.
4.4. Nivelul, structura şi evoluţia cheltuielilor publice
Nivelul cheltuielilor publice poate fi apreciat pe baza următorilor indicatori:

- volumul cheltuielilor publice;
- ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;
- volumul cheltuielilor publice ce revine, în medie, pe un locuitor.
Volumul cheltuielilor publice reprezintă mărimea absolută a acestora la un moment
dat, ce poate fi exprimată nominal (în preţuri curente) sau real (în preţuri constante).
Transformarea volumului cheltuielilor publice din expresie nominală în expresie reală se face
utilizând deflatorul produsului intern brut sau indicele anual al preţurilor, astfel:
Chp n
Chp r 
DPIB (IP)
Fie în expresie nominală, fie în expresie reală, volumul cheltuielilor publice în

monedă naţională poate fi utilizat în analize şi comparaţii inter-temporale la nivel naţional,
dar nu şi la nivel internaţional.
Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut constituie un indicator ce oferă
o imagine asupra nivelului şi dinamicii cheltuielilor publice într-o perioadă dată.
Cheltuielile publice medii pe locuitor se exprimă, de regulă, în dolari americani sau

euro pe locuitor şi se calculează ca raport valoarea nominală a cheltuielilor publice exprimată
în valută şi populaţie:
Structura cheltuielilor publice indică în ce măsură resursele financiare ale unei ţări
au fost orientate spre realizarea anumitor obiective economice, sociale, administrative,
militare etc.
Pentru a stabili structura cheltuielilor publice dintr-o ţară este necesar să se determine
ponderea sau greutatea specifică (gsChp) a fiecărei categorii de cheltuieli publice (i) în totalul
acestora (Chpt) , pe baza formulei următoare:
Structura cheltuielilor publice poate să difere din punctul de vedere al elementelor

componente, în funcţie de clasificaţia cheltuielilor publice utilizată. În mod uzual, atunci când
se procedează la determinarea structurii cheltuielilor publice se apelează la clasificaţia
funcţională sau la clasificaţia economică.
Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi
structura acestora într-o anumită perioadă de timp.
Pentru un anumit interval de timp, indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:
1. creşterea nominală şi creşterea reală a cheltuielilor publice;
2. modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut;
3. modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor;
4. modificarea structurii cheltuielilor publice;
5. indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea
produsului intern brut;
6. elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut.
1. Creşterea nominală şi creşterea reală a cheltuielilor publice
Pentru aprecierea corectă a evoluţiei cheltuielilor publice, trebuie făcută o distincţie
între creşterea nominală şi creşterea reală a acestora.
Creşterea nominală ( Chp1n/ 0 ).
Creşterea reală ( Chp1r/ 0 )rezultă din comparaţia cheltuielilor publice din perioada
curentă (1) cu cele din perioada de bază (0) exprimate în preţuri constante.
Ambele modalităţi de calcul exprimă o creştere în mărimi absolute, conform relaţiilor:
Chp1n/ 0  Chp1n  Chp0n
Chp1r/ 0  Chp1r  Chp0r
Analiza creşterii absolute a cheltuielilor publice trebuie completată cu analiza creşterii

relative a acestora, folosindu-se indicele creşterii cheltuielilor publice, calculat astfel:
- pentru cheltuielile nominale:
Chp1n
I Chpn  100
1/ 0
Chp0n
- pentru cheltuielile reale:
Chp1r
I Chpr  100
1/ 0
Chp0r
Creşterea nominală relativă se calculează astfel:
Chp1n/ 0
%Chp n  I Chpn  100 sau %Chp n   100
1/ 0
Chp0n
Creşterea reală relativă se calculează astfel:
Chp1r/ 0
%Chp r  I Chpr  100 sau %Chp r   100
1/ 0
Chp0r
2. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut se determină cu

ajutorul formulei:
Chp1 Chp0
Chp / PIB  100  100
PIB1 PIB0
3. Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor se determină cu

ajutorul formulei:
Chp / loc  Chp / loc1  Chp / loc0
4. Modificarea structurii cheltuielilor publice se determină utilizând relaţia:
gsChpi  gsChp1  gsChp0
5. Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice şi

creşterea produsului intern brut se determină după următoarea formulă:
I Chp1 / 0
k
I PIB1 / 0
6. Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut măsoară amploarea

reacţiei cheltuielilor publice la modificarea produsului intern brut.
Chp1 / 0
Chp0
eChp 
PIB1 / 0
PIB0
Situaţia în care eChp > 1 exprimă tendinţa de utilizare într-o mai mare măsură a
produsului intern brut pentru finanţarea cheltuielilor publice (cheltuielile publice sunt elastice
faţă de produsul intern brut). Situaţia în care eChp < 1 exprimă tendinţa de restrângere a
proporţiei cheltuielilor publice în produsul intern brut (cheltuielile publice sunt inelastice faţă
de produsul intern brut).
4.5. Factorii determinanţi ai cheltuielilor publice
Începând cu ultimele decenii ale secolului XIX şi până în prezent, pentru a explica
dinamica în timp a cheltuielilor publice, teoreticienii ştiinţei finanţelor au încercat să
elaboreze modele macroeconomice de evoluţie a acestora. Dintre aceste modele, amintim:
1. legea lui Wagner;
2. modelul de dezvoltare economică al lui W. W. Rostow.
1. În secolul XIX, economistul german Adolph Wagner a observat în cazul
economiilor dezvoltate ale vremii (câteva state europene, SUA şi Japonia) o creştere continuă
a sectorului public şi încercat să explice proporţia crescândă a cheltuielilor publice în
produsul intern brut. Conform legii lui Wagner, dacă veniturile pe locuitor cresc, atunci şi
mărimea relativă a sectorului public (raportul dintre cheltuielile publice şi produsul intern
brut) va creşte. De asemenea, Wagner a observat că nivelul cheltuielilor publice creşte în
mod progresiv sau cel puţin proporţional faţă de rata de creştere a populaţiei.
2. La mijlocul secolului XX, identitatea dintre dezvoltarea economică şi creşterea
economică a fost remarcată şi de către unul dintre primii teoreticieni ce au realizat o teorie
închegată a dezvoltării, W. W. Rostow . Acesta a propus un model istoric al dezvoltării (asa-
numita „teorie a demarajului”) afirmând că o ţară parcurge în timp cinci etape ale
modernizării economice:
- societatea tradiţională, caracterizată prin economie de subzistenţă, barter, predominaţia
agriculturii, metode tradiţionale de producţie;
- etapa de tranziţie (pre-condiţie pentru „demaraj”), caracterizată prin specializare sporită,
crearea unei infrastructuri de transport, creşterea veniturilor, investiţiilor şi a economisirii,
apariţia antreprenorilor şi dezvoltarea unui comerţ exterior axat pe produse primare;
- etapa de demaraj, caracterizată prin creşterea industrializării, migrarea forţei de muncă
din sectorul agricol către sectorul industrial, investiţii reprezentând mai mult de 10% din
produsul naţional brut şi apariţia unor noi instituţii politice şi sociale;
- etapa de maturitate, caracterizată prin diversificare economică, inovaţie tehnologică şi
scăderea în importanţă a importurilor;
- etapa de consum de masă, caracterizată prin creşterea industriilor de consum şi o
dezvoltare semnificativă a sectorului serviciilor.
În stadiile de început ale creşterii şi dezvoltării economice, cheltuielile publice de
investiţii (infrastructură, învăţământ, sănătate etc.) erau considerate mari. În stadiile de mijloc
ale creşterii, cheltuielile publice se menţin la niveluri înalte, însă sunt complementare
investiţiilor private. După ce economia a ajuns la stadiul de maturitate, structura cheltuielilor
publice se modifică, preponderente devenind cheltuielile publice cu impact social (educaţie,
cultură, sănătate, asistenţă şi protecţie socială).
Analizând diversele teorii cu privire la evoluţia cheltuielilor publice, pot fi identificaţi
factorii determinanţi ai acestora:
- factori demografici: creşterea populaţiei, modificarea structurii acesteia pe sexe, grupe de
vârstă şi categorii socio-profesionale, migraţia populaţiei, fenomenul de urbanizare. Sunt
afectate în principal cheltuielile publice pentru educaţie, cultură, sănătate, asistenţă şi
protecţie socială, transporturi şi ordine publică.
- factori economici: dezvoltarea economiei, modernizarea tehnologiilor utilizate datorită
cercetării ştiinţifice, noile cerinţe ale utilizării resurselor şi creării de bunuri şi servicii.
Influenţa acestor factori determină o creştere a cheltuielilor publice privind acţiunile
economice şi o implicare sporită a autorităţilor guvernamentale în activităţi de cercetare-
dezvoltare.
- factori sociali: existenţa unor inegalităţi distributive în ceea ce priveşte veniturile şi
averea între membrii societăţii determină intervenţia statului prin intermediul unor
cheltuieli publice de transfer, destinate categoriilor sociale aflate în dificultate (şomeri,
bătrâni, persoane cu handicap, copii etc.).
- factori militari: apărarea naţională, pregătirea şi purtarea de războaie conduc la sporirea
cheltuielilor legate atât de apariţia unor astfel de conflicte, cât şi de eliminarea efectelor
nefavorabile ale acestora pe plan economic şi social.
- factori istorici: transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite de cheltuieli publice
şi a poverii suportării serviciului datoriei publice angajate în trecut.
- factori geopolitici: creşterea complexităţii sarcinilor statului contemporan, creşterea
rolului politic al autorităţilor publice în viaţa economico-socială şi în spaţiul geopolitic
internaţional.
Toţi factorii enumeraţi mai sus nu acţionează separat asupra cheltuielilor publice, ci
exercită o influenţă globală asupra acestora. De asemenea, intensitatea acţiunii acestor factori
diferă de la o perioadă istorică la alta şi de la o economie la alta.
4.8. Rezumat
Capitolul are ca obiectiv prezentarea succintă a problematicii cheltuielilor publice.

Pentru început sunt definite cheltuielilor publice, ca expresie concretă a celei de-a
doua etape a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, ca rezultat al unor decizii de politică
financiară, ca mijloc concret de intervenţie în economie, din punctul de vedere al conţinutului
economic sau din punctul de vedere al contabilităţii publice. Totodată sunt realizate şi
delimitări terminologice utile, precum cele dintre cheltuielile publice consolidate şi
cheltuielile publice neconsolidate şi dintre cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare.
Cheltuielile publice se pot grupa după mai multe criterii, rezultând următoarele tipuri
de clasificaţii: administrativă, economică, funcţională, financiară, după rolul cheltuielilor
publice în procesul reproducţiei sociale şi cea utilizată de ONU.
Ca instrumente concrete de analiză a cheltuielilor publice ale unei ţări, sunt prezentaţi
indicatorii privind nivelul, structura şi evoluţia cheltuielilor publice. Nivelul cheltuielilor
publice poate fi apreciat pe baza următorilor indicatori: volumul cheltuielilor publice, în
expresie nominală şi în expresie reală, ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut şi
volumul cheltuielilor publice ce revine, în medie, pe un locuitor. Ca indicatori de
evoluţie a cheltuielilor publice pot fi utilizaţi: creşterea nominală şi creşterea reală a
cheltuielilor publice, modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut,
modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor, modificarea
structurii cheltuielilor publice, indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor
publice şi creşterea produsului intern brut şi elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul
intern brut.
Capitolul se încheie cu o prezentare a celor mai cunoscute modele de analiză a
evoluţiei istorice a cheltuielilor publice, precum legea lui Wagner, modelul de dezvoltare a
lui Rostow şi analiza lui Peacock şi Wiseman şi a diverşilor factori de influenţă ai
cheltuielilor publice (demografici, economici, sociali, militari, istorici şi geopolitici).
CAPITOLUL 4
CHELTUIELILE PUBLICE
4.1. CONŢINUTUL ECONOMIC AL CHELTUIELILOR PUBLICE

4.2. CLASIFICAREA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂ A
CHELTUIELILOR PUBLICE
4.3. NIVELUL, STRUCTURA ŞI EVOLUŢIA CHELTUIELILOR
PUBLICE
4.4. FACTORII DETERMINANŢI AI CHELTUIELILOR PUBLICE
CONŢINUTUL ECONOMIC
AL CHELTUIELILOR PUBLICE
• expresia concretă a celei de-a doua etape a funcţiei de

repartiţie a finanţelor publice, ce vizează repartizarea /
alocarea pe destinaţii a fondurilor publice de resurse băneşti.
• rezultatul unor decizii de politică financiară luate de către
autorităţile guvernamentale cu privire la structura şi
cantitatea de bunuri publice oferite cetăţenilor statului.
• mijloc concret de intervenţie în economie, pentru
influenţarea activităţii economice
• Din punctul de vedere al conţinutului economic, cheltuielile

publice se concretizează în plăţi efectuate de către stat ce pot
reprezenta:
– fie un consum definitiv de produs intern brut (cheltuielile tradiţionale
ale statului, plata salariilor angajaţilor din sectorul public, cheltuielile
ocazionate de întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice etc.)
– fie un avans de produs intern brut (cheltuielile pentru obiective ce
aduc venituri şi care sunt susceptibile a fi recuperate în timp, precum
investiţii sau subvenţii acordate agenţilor economici).
• Din punctul de vedere al contabilităţii publice, cheltuielile

publice pot fi orientate
– fie spre activităţi legate de achiziţiile guvernamentale de bunuri şi
servicii (materiale consumabile, forţă de muncă, bunuri de capital)
– fie spre activităţi de redistribuire a veniturilor prin intermediul
transferurilor (pensii, ajutoare de şomaj, alocaţii etc.).
• La nivelul unei ţări, cheltuielile publice totale cuprind:

– cheltuielile administraţiei publice centrale, care pot fi
finanţate din:
• bugetul de stat (bugetul guvernului central);
• bugetul asigurărilor sociale de stat;
• fonduri speciale.
– cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi
administrative ale statului, finanţate din bugetele acestor
subdiviziuni (state, provincii, regiuni, landuri, cantoane);
– cheltuielile colectivităţilor locale, finanţate din bugetele
unităţilor administrativ- teritoriale.
cheltuielile administraţiei publice centrale

+ cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative
ale statului
+ cheltuielile colectivităţilor locale
= totalul cheltuielilor publice neconsolidate
totalul cheltuielilor publice neconsolidate

- transferurile realizate între bugetele statului
= cheltuielile publice consolidate
„Cheltuială publică” vs. „Cheltuială bugetară”
• Sfera de cuprindere a cheltuielilor publice este mai largă decât

cea a cheltuielilor bugetare.
• În cadrul cheltuielilor publice se includ:
– ch. bugetare, acoperite din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele
instituţiilor publice autonome;
– ch. acoperite din fonduri cu destinaţie specială;
– ch. extrabugetare, acoperite din surse ce nu sunt incluse în
bugetele instituţiilor publice;
– ch. efectuate din bugetul trezoreriei publice
CLASIFICAREA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂ A
• Cheltuielile publice se pot grupa după mai multe criterii,
rezultând următoarele tipuri de clasificaţii:
– administrativă;
– economică;
– financiară;
– funcţională.
CLASIFICAŢIA ADMINISTRATIVĂ
• cea mai veche schemă de grupare a cheltuielilor publice

• se bazează pe structura organizatorică, administrativă a
statului.
• distingem:
– cheltuielilor publice ale ministerelor
– cheltuieli ale instituţiilor publice autonome
– cheltuieli ale unităţilor administrativ-teritoriale.

CLASIFICAŢIA ECONOMICĂ (1)
• operează cu două criterii de clasificare a cheltuielilor publice.

• după natura lor, cheltuielile publice pot fi:
– cheltuieli publice curente, reprezentate de cheltuielile consumatoare
de venit ocazionate de achiziţiile de materiale, de plata salariilor
personalului angajat în sectorul public, de plata utilităţilor necesare
întreţinerii şi funcţionării instituţiilor publice şi de transferuri cu
caracter social destinate completării veniturilor anumitor categorii
sociale;
– cheltuieli publice de capital, materializate în investiţii în bunuri
durabile
CLASIFICAŢIA ECONOMICĂ (2)
• După caracterul lor, cheltuielile publice pot fi:

– cheltuieli publice efective, de finanţare a serviciilor publice şi
administrative,
• concretizate în plata contravalorii bunurilor şi serviciilor ce sunt
necesare bunei funcţionări a aparatului administrativ, la care se adaugă
şi plata salariilor personalului angajat în aparatul administrativ.
• presupun o contraprestaţie din partea destinatarului fondurilor
bugetare.
– cheltuieli publice de transfer, vizând plăţi destinate unor
persoane fizice sau juridice sau unor bugete ale
administraţiilor locale.
• nu presupun o contraprestaţie din partea destinatarului fondurilor
bugetare
CLASIFICAŢIA FINANCIARĂ
• criteriu dublu de clasificare: momentul în care se realizează

ch. şi impactul pe care îl are asupra fondurilor financiare
publice. Se disting:
– cheltuieli publice definitive, care au în vedere alocările ferme de
fonduri financiare publice, ce nu implică restituirea ulterioară a
acestora;
– cheltuieli publice temporare, care sunt operaţiuni de trezorerie
reprezentate de alocări de fonduri financiare ce vor fi recuperate /
restituite ulterior (împrumuturi, avansuri). Aceste cheltuieli se
înregistrează în aşa-numitele „conturi de trezorerie”.
– cheltuieli publice virtuale sau posibile, pe care statul se angajează să le
realizeze numai în anumite condiţii (ex. garanţiile guvernamentale).
CLASIFICAŢIA FUNCŢIONALĂ
• presupune gruparea cheltuielilor publice în funcţie de

domeniile, ramurile sau sectoarele de activitate ce
constituie destinaţia fondurilor publice respective
Cheltuieli publice totale [% din PIB] - 2018
60,0
55,0
50,0
45,0
40,0
35,0
30,0
25,0
20,0
15,0
10,0
5,0
0,0
FRA FIN BEL DAN SUE AUS ITA GRE UNG CRO UE28 GER CIP POR SVN OLA LUX SVC SPA POL MBR CEH EST LET MAL BUL ROM LIT IRL
Sursa: Eurostat (http://epp.eurostat.ec.europa.eu/)

Cheltuieli publice totale [% din PIB] – România
60,0
55,0
50,0
45,0
40,0
35,0
30,0
25,0
20,0
15,0
10,0
5,0
0,0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018

Wastefulness of government spending, 1-7 (best)
6,00
5,00
4,00
3,00
2,00
1,00
0,00
CEH FIN SUE LUX OLA EST GER IRL MBR MAL DAN AUS CIP BEL FRA LET POL POR LIT UNG BUL SPA ROM SVK CRO GRE SVN ITA
Sursa: Global Competitiveness Report, World Economic Forum.

(http://www.weforum.org)
CLASIFICAȚIA FUNCȚIONALĂ:
[01] CHELTUIELI PENTRU SERVICII PUBLICE GENERALE
• finanţarea aparatului legislativ şi executiv central

• finanțarea afacerilor externe (relaţiilor diplomatice cu alte
state)
• acordarea de ajutoare financiare altor state
• finanţarea unor servicii publice generale (de exemplu
furnizarea de statistici oficiale),
• rambursarea datoriei publice
• realizarea de transferuri către bugetele locale.
[01] Servicii publice generale [% din PIB] - 2018
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
GRE UNG FIN ITA POR BEL SUE CIP DAN FRA AUS UE28 GER SPA CRO SVN MAL LUX SVC MBR ROM CEH POL OLA LET EST LIT BUL IRL

[01.07] Rambursare datorie publică [% din PIB] - 2018
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
ITA GRE POR CRO SPA UNG CIP MBR BEL SVN UE28 FRA AUS IRL MAL POL SVC ROM DAN LIT GER OLA FIN LET CEH BUL SUE LUX EST

[01] Servicii publice generale [% din PIB] – România
11,0
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018

Calitatea instituțiilor publice [min. 1 – max. 7]
0
FIN LUX OLA IRL MBR SUE DAN GER AUS EST BEL FRA MAL POR CIP LET POL LIT SPA SVN CEH UNG GRE CRO ROM ITA SVK BUL

[02] CHELTUIELI PENTRU APĂRARE NAȚIONALĂ
• apărarea militară
• apărarea civilă
• cercetarea în domeniul militar
• participarea la acţiuni militare internaţionale
• realizarea de acţiuni cu caracter strict secret
[02] Apărare [% din PIB] - 2018
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
LET EST GRE CIP MBR FRA LIT ROM POL UE28 ITA DAN OLA FIN SUE BUL GER CRO SVN SVC CEH SPA UNG BEL POR AUS LUX MAL IRL

[02] Apărare [% din PIB] – România
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018

[03] CHELTUIELI PENTRU ORDINE ȘI SIGURANȚĂ PUBLICĂ
• poliție
• pompieri
• justiţie (tribunale şi penitenciare)
[03] Ordine și siguranță publică [% din PIB] - 2018
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
BUL CRO UNG LET ROM SVC GRE POL CEH EST SPA ITA OLA MBR UE28 BEL FRA CIP GER POR SVN LIT AUS SUE MAL LUX FIN IRL DAN

[03] Ordine și siguranță publică [% din PIB] - România
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018

Siguranța oferită de poliție [min. 1 – max. 7]
0
FIN LUX IRL DAN OLA AUS GER SPA BEL SUE MBR POR FRA EST MAL SVN ITA CIP LET CRO GRE LIT ROM UNG CEH POL SVK BUL

[04] CHELTUIELI PENTRU ACȚIUNI ECONOMICE
• servicii economice generale

• agricultură, silvicultură, piscicultură
• sectorul energetic
• resurse naurale
• transporturi
• comunicaţii
• cercetare şi dezvoltare tehnologică
[04] Acțiuni economice [% din PIB] - 2018
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
CIP UNG BUL CRO BEL CEH AUS FRA MAL SVC LET LUX POL SVN GRE SUE UE28 ROM FIN SPA EST ITA OLA POR GER DAN MBR LIT IRL

[04] Acțiuni economice [% din PIB] - România
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018

Valoarea adăugată per lucrător în agricultură,
silvicultură și pescuit [USD/an]
110.000
100.000
90.000
80.000
70.000
60.000
50.000
40.000
30.000
20.000
10.000
Sursa: World Development Indicators, World Bank. (http://databank.worldbank.org)

Calitatea infrastructurii [min. 1 – max. 7]
0
FIN OLA AUS FRA GER POR SPA LUX DAN BEL SUE MBR CIP EST SVN IRL CEH LET UNG LIT CRO MAL ITA GRE SVK POL ROM BUL

[05] CHELTUIELI PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI
• protecţia apelor, solului, aerului, pădurilor

• managementul deșeurilor
• managementul apelor reziduale
• reducerea nivelului de poluare
• protecția biodiversității
• cercetare-dezvoltare pentru protecția mediului
[05] Protecția mediului [%din PIB] - 2018
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
OLA BEL GRE MAL FRA CEH SPA LUX UE28 ITA ROM SVC BUL EST CRO MBR GER LET POR POL SVN SUE DAN IRL UNG AUS CIP LIT FIN

[05] Protecția mediului [%din PIB] – România
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018

Emisii de CO2 [tone/locuitor/an]
20
18
16
14
12
10
0
LUX EST OLA CEH GER FIN BEL POL IRL AUS MBR SVN GRE DAN BUL SVK ITA CIP SPA FRA SUE LIT POR UNG CRO ROM LET

Emisii de CO2 [kg/1 USD PIB]
1,00
0,90
0,80
0,70
0,60
0,50
0,40
0,30
0,20
0,10
0,00

[06] CHELTUIELI PENTRU LOCUINŢE ŞI SERVICII COMUNALE
• construcţia de locuinţe
• realizarea de lucrări edilitare pentru dezvoltare comunitară:
– energie electrică
– Canalizare
– gaz
– apă potabilă şi menajeră
– iluminat stradal
[06] Locuințe și amenajarea teritoriului
[%din PIB] - 2018
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
CRO CIP BUL FRA LET ROM CEH MBR UNG SUE UE28 LUX POL IRL SPA ITA LIT POR SVC GER MAL SVN BEL EST OLA AUS FIN DAN GRE

[06] Locuințe și amenajarea teritoriului
[%din PIB] - România
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018

[07] CHELTUIELI PENTRU SĂNĂTATE
• produse, aparatură și echipamente medicale

• ambulatorii (policlinici)
• spitale
• servicii de sănătate publică
• cercetare-dezvoltare în domeniul sănătății
[07] Sănătate [% din PIB] – 2018
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
DAN AUS FRA BEL CEH OLA MBR SVC GER UE28 FIN SUE ITA CRO SVN POR SPA LIT MAL EST BUL IRL GRE POL LUX UNG ROM LET CIP

[07] Sănătate – România [% din PIB]
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018

Speranța medie de viață la naștere – bărbați - 2018
90,0
85,0
80,0
75,0
70,0
65,0
60,0
55,0
50,0

Speranța medie de viață la naștere – femei - 2018
90,0
85,0
80,0
75,0
70,0
65,0
60,0
55,0
50,0

[08] CHELTUIELI PENTRU RECREERE, CULTURĂ ȘI RELIGIE
• sport și alte activități recreative

• cultură (muzee, teatre etc.)
• radio și televiziune publică
• culte religioase
[08] Recreere, cultură și religie [% din PIB] – 2018
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
UNG EST DAN LET CEH CRO FIN FRA SVN BEL LUX POL SUE OLA AUS UE28 GER SPA LIT SVC MAL ROM BUL GRE ITA CIP POR MBR IRL

[08] Recreere, cultură și religia – România [% din PIB]
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018

Satisfacția vieții [0-10]
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
http://happyplanetindex.org/
[09] CHELTUIELI PENTRU EDUCAȚIE
• învăţământ preşcolar
• învăţământ şcolar
• învăţământ liceal și postliceal
• învăţământ universitar
• servicii suport pentru educație (transport școlar, cazere și
hrană pentru elevi și studenți etc.)
[09] Educație [% din PIB] – 2018
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
SUE DAN BEL EST LET FIN SVN CRO CIP MAL FRA UNG OLA POL AUS MBR UE28 CEH LIT LUX POR GER SPA ITA SVC GRE BUL IRL ROM

[09] Educația – România [% din PIB]
10,0
9,0
8,0
7,0
6,0
5,0
4,0
3,0
2,0
1,0
0,0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018

Calitatea sistemului educațional (min.1 – max. 7)
0
FIN BEL OLA MAL IRL MBR CIP EST DAN SUE POR GER LUX FRA SVN LIT AUS LET SPA CEH ROM UNG CRO ITA POL SVK BUL GRE

Matematică și științe, 1-7 (best)
0
FIN BEL OLA CIP MAL SVN FRA EST GER LIT IRL CRO LET LUX ROM AUS DAN POR ITA SUE POL BUL UNG GRE MBR CEH SVK SPA

Accesul la internat în școli, 1-7 (best)
0
EST FIN OLA MBR SUE LUX SVN LET DAN LIT BEL MAL CEH POR AUS CIP SVK UNG IRL GER BUL POL SPA CRO ROM FRA GRE ITA

[10] CHELTUIELI PENTRU PROTECȚIE SOCIALĂ
• transferuri către anumite categorii sociale aflate în

dificultate:
– pensii pentru limită de vârstă
– pensii de boală/invaliditate
– pensii de urmaș
– alocații pentru copii, îndemnizații pentru părinți
– ajutoare de șomaj
– locuințe sociale
– incluziune socială
[10] Protecție socială [% din PIB] - 2018
30,0
25,0
20,0
15,0
10,0
5,0
0,0
FIN FRA DAN ITA AUS SUE GER BEL GRE UE28 LUX POR SPA SVN POL OLA MBR CRO SVC UNG EST CIP LIT BUL CEH LET ROM MAL IRL

[10] Protecție socială [% din PIB] - România
16,0
14,0
12,0
10,0
8,0
6,0
4,0
2,0
0,0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018

Coeficientul Gini
(inegalitate min. 0 – inegalitate max. 100)
45,0
40,0
35,0
30,0
25,0
20,0
15,0
10,0
5,0
0,0

Cheltuieli publice cu pensiile pentru limită de vârstă
[% din PIB] - 2018
16,0
14,0
12,0
10,0
8,0
6,0
4,0
2,0
0,0
FIN FRA ITA GRE AUS POR SUE UE28 SVN GER LUX SPA BEL POL BUL ROM MBR DAN CRO SVC CEH LET EST UNG MAL OLA LIT CIP IRL

Cheltuieli publice cu pensiile pentru limită de vârstă
[% din PIB] - România
16,0
14,0
12,0
10,0
8,0
6,0
4,0
2,0
0,0
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018

4.3. NIVELUL, STRUCTURA ŞI EVOLUŢIA
NIVELUL CHELTUIELILOR PUBLICE
• Nivelul cheltuielilor publice poate fi apreciat pe baza

următorilor indicatori:
– volumul cheltuielilor publice;
– ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;
– volumul cheltuielilor publice ce revine, în medie, pe un locuitor.
STRUCTURA
• indică în ce măsură resursele financiare ale unei ţări au fost
orientate spre realizarea anumitor obiective economice,
sociale, administrative, militare etc.
• este necesar să se determine ponderea sau greutatea
specifică (gsChp) a fiecărei categorii de cheltuieli publice (i) în
totalul acestora (Chpt) :
Chpi
gs Chpi  100
Chp t
DINAMICA
• exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura
acestora într-o anumită perioadă de timp.
• indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:
– creşterea nominală şi creşterea reală a cheltuielilor publice;
– modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB;
– modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un
locuitor;
– modificarea structurii cheltuielilor publice;
– indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice
şi creşterea PIB;
– elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB.
FACTORII DETERMINANŢI AI CHELTUIELILOR
PUBLICE
• pentru a explica dinamica în timp a cheltuielilor publice,
teoreticienii ştiinţei finanţelor au încercat să elaboreze
modele macroeconomice de evoluţie a acestora.
• Dintre aceste modele, amintim:
– legea lui Wagner;
– modelul de dezvoltare economică al lui W. W. Rostow.
Legea lui Wagner
• Adolph Wagner a observat în cazul economiilor dezvoltate ale

vremii o creştere continuă a sectorului public şi a încercat să
explice proporţia crescândă a cheltuielilor publice în produsul
intern brut.
• dacă veniturile pe locuitor cresc, atunci şi mărimea relativă a
sectorului public (raportul dintre cheltuielile publice şi
produsul intern brut) va creşte.
• nivelul cheltuielilor publice creşte în mod progresiv sau cel
puţin proporţional faţă de rata de creştere a populaţiei.
Modelul de dezvoltare economică al lui W. W.
Rostow (1)
• corelaţia dezvoltare economică - creşterea economică
• W. W. Rostow - a propus un model istoric al dezvoltării (asa-
numita „teorie a demarajului”) afirmând că o ţară parcurge în
timp cinci etape ale modernizării economice:
– societatea tradiţională
– etapa de tranziţie
– etapa de demaraj
– etapa de maturitate
– etapa de consum de masă
Modelul de dezvoltare economică al lui W. W.
Rostow (2)
• În stadiile de început ale creşterii şi dezvoltării economice,
cheltuielile publice de investiţii (infrastructură, învăţământ,
sănătate etc.) erau considerate mari.
• În stadiile de mijloc ale creşterii, cheltuielile publice se menţin
la niveluri înalte, însă sunt complementare investiţiilor
private.
• După ce economia a ajuns la stadiul de maturitate, structura
cheltuielilor publice se modifică, preponderente devenind
cheltuielile publice cu impact social (educaţie, cultură,
sănătate, asistenţă şi protecţie socială).
Factori demografici
• creşterea populaţiei
• modificarea structurii populaţiei pe sexe, grupe de vârstă şi
categorii socio-profesionale
• migraţia populaţiei
• fenomenul de urbanizare
• Sunt afectate în principal cheltuielile publice pentru educaţie,

cultură, sănătate, asistenţă şi protecţie socială, transporturi şi
ordine publică.
Factori economici
• dezvoltarea economiei
• modernizarea tehnologiilor utilizate datorită cercetării
ştiinţifice
• noile cerinţe ale utilizării resurselor şi creării de bunuri şi
servicii
• Influenţa acestor factori determină o creştere a cheltuielilor

publice privind acţiunile economice şi o implicare sporită a
autorităţilor guvernamentale în activităţi de cercetare-
dezvoltare.
Factori sociali
• existenţa unor inegalităţi distributive în ceea ce priveşte

veniturile şi averea între membrii societăţii determină
intervenţia statului prin intermediul unor cheltuieli publice de
transfer, destinate categoriilor sociale aflate în dificultate
(şomeri, bătrâni, persoane cu handicap, copii etc.).
Factori militari
• apărarea naţională
• pregătirea şi purtarea de războaie
• conduc la sporirea cheltuielilor legate atât de apariţia unor

astfel de conflicte, cât şi de eliminarea efectelor nefavorabile
ale acestora pe plan economic şi social.
Factori istorici
• transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite de

cheltuieli publice
• transmiterea de la o perioadă la alta a poverii suportării
serviciului datoriei publice angajate în trecut
Factori geopolitici
• creşterea complexităţii sarcinilor statului contemporan

• creşterea rolului politic al autorităţilor publice în viaţa
economico-socială şi în spaţiul geopolitic internaţional
5.2. Modalităţile de finanţare a sectorului public
Orice economie contemporană se finanţează pe seama unor resurse financiare interne,

reprezentate de produsul intern brut, şi pe seama unor resurse financiare externe, reprezentate
de împrumuturile obţinute din străinătate şi de investiţiile străine directe.
Aceste resurse financiare ale unei economii pot fi administrate fie public, fie privat.
Resursele financiare administrate public sunt cele ale statului, ale unităţilor administrativ
teritoriale şi ale societăţilor publice. Pe seama resurselor financiare administrate public se
asigură finanţarea sectorului public. Întrucât resursele financiare administrate public sunt
venituri ale diverselor bugete publice, acestea poartă denumirea de venituri publice.
Veniturile publice reprezintă totalitatea resurselor financiare pe care autorităţile
publice le mobilizează la dispoziţia lor, pentru a realiza rolurile pe care statul le are în
economie: asigurarea unei alocări eficiente a resurselor, a unei distribuţii echitabile a
veniturilor şi averilor între membrii societăţii şi a stabilităţii macroeconomice.
Dintr-o perspectivă strict financiară, veniturile publice pot fi considerate şi ca resurse
financiare pe care autorităţile publice le mobilizează la dispoziţia lor, pentru acoperirea
cheltuielilor publice.
Veniturile publice provin din:
- exploatarea patrimoniului statului şi din activităţile economice ale entităţilor publice –
venituri publice ordinare (obişnuite);
- perceperea de impozite, taxe şi contribuţii de la populaţie şi agenţii economici şi
contractarea de împrumuturi publice – venituri publice derivate.
Atât ca volum, cât şi ca structură, veniturile publice sunt influenţate de:
- factori economici, precum volumul şi dinamica produsului intern brut. În perioadele de
expansiune a economiei, o creştere a produsului intern brut, fiind sinonimă cu o majorare
a bazei de impozitare, va determina în mod automat şi o creştere a veniturilor publice
provenite din impozite şi taxe. În perioadele de recesiune, scăderea produsului intern brut
va determina în mod automat şi o reducere a veniturilor publice provenite din impozite şi
taxe.
- factori monetari, precum masa monetară, dobânda, creditul. Toate aceste variabile
monetare influenţează nivelul preţurilor din economie şi prin aceasta şi volumul
veniturilor publice provenite din impozite şi taxe. De exemplu, o creştere generalizată a
nivelului preţurilor va genera încasări sporite la buget din impozitele şi taxele ce au ca
bază de calcul preţurile tranzacţiilor.
- factori sociali, precum situaţia anumitor categorii sociale. O sporire a numărului celor ce
fac parte din categoriile sociale aflate în dificultate, care, prin lege, beneficiază de
asistenţă din partea statului va determina o majorare a cheltuielilor publice cu destinaţie
socială, ceea ce va impune şi o creştere a veniturilor publice provenite din contribuţiile
obligatorii.
- factori demografici, precum populaţia activă, sporul demografic, structura populaţiei.
Întrucât populaţia reprezintă o bună parte dintre contribuabili şi dintre cei ce subscriu la
împrumuturile publice, dinamica acesteia, atât ca volum, cât şi ca structură, va influenţa
mărimea şi structura veniturilor publice.
- factori politici, precum orientarea ideologică a forţelor politice aflate la putere. De regulă,
guvernele conduse de forţe politice de dreapta sunt orientate spre o intervenţie redusă a
statului în economie şi implementează adesea măsuri de politică fiscală expansionistă,
prin reducerea nivelului fiscalităţii, pentru a impulsiona creşterea economică. Aceasta va
determina, cel puţin pe termen scurt, o comprimare a veniturilor publice din impozite şi
taxe. Guvernele conduse de forţe politice de stânga sunt orientate spre o intervenţie
sporită a statului în economie şi promovează adesea programe sociale de amploare. Astfel
de acţiuni consumă importante resurse financiare publice, ceea ce necesită o majorare a
veniturilor publice, de regulă, prin majorarea nivelului fiscalităţii sau prin practicarea
impozitării în cote procentuale proporţionale.
- factori militari, precum implicarea statului într-un conflict armat. În cazul în care o ţară
este angajată într-un conflict armat, nivelul veniturilor publice va creşte pentru a se
asigura resursele financiare necesare pentru finanţarea cheltuielilor militare.
- factori financiari, precum dimensiunea cheltuielilor publice sau mărimea deficitului
bugetar. De exemplu, o creştere a nivelului cheltuielilor publice implică şi o creştere a
veniturilor publice, fie prin majorarea fiscalităţii, fie prin contractarea de împrumuturi
publice sau emisiune monetară. Acceptarea în prezent a unui deficit bugetar considerabil,
acoperit prin contractarea de împrumuturi publice pe termen lung, va determina în viitor,
atunci când împrumuturile angajate trebuiesc rambursate, o sporire a nivelului fiscalităţii
şi, implicit, a veniturilor publice.
5.3. Structura veniturilor publice
În literatura de specialitate, teoreticienii au propus numeroase criterii de grupare a

veniturilor publice, dintre care amintim:
A. după regularitatea mobilizării la buget
B. după conţinutul economic
C. după natura juridică
D. după provenienţă
E. după bugetul sau fondul la care se mobilizează
A. După regularitatea mobilizării la buget distingem:
- venituri ordinare (obişnuite), ce se încasează anual la diversele bugete ale statului. Sunt
compuse din:
- venituri fiscale: impozite, taxe, contribuţii;
- venituri nefiscale: amenzi, majorări şi penalităţi de întârziere, prelevări din
veniturile unor entităţi publice, venituri din închirierea sau concesionarea unor
bunuri din patrimoniul statului etc.
- venituri extraordinare, care sunt realizate în situaţii excepţionale, de regulă, pentru
acoperirea deficitului bugetar. Sunt reprezentate de împrumuturile publice şi emisiunea
monetară.
B. Clasificarea veniturilor publice în funcţie de conţinutul lor economic este cea mai
des utilizată în statisticile oficiale sau pentru prezentarea părţii de venituri a bugetului public.
Conform acestui criteriu, veniturile publice se împart în:
- venituri curente, compuse din:
- venituri fiscale, care pot fi defalcate în:
- impozite directe: impozit pe profit, impozitul pe veniturile persoanelor
fizice, impozitul pe dividende, altele;
- impozite indirecte: taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale, altele
(taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare, taxe
de timbru, taxe pentru activitatea de prospecţiune, explorare şi exploatare a
resurselor minerale etc.);
- venituri nefiscale, precum: amenzi, majorări şi penalităţi de întârziere, prelevări
din veniturile unor entităţi publice, venituri din închirierea sau concesionarea unor
bunuri din patrimoniul statului şi venituri de la instituţiile publice (taxe de
metrologie, taxe consulare, taxe pentru prestaţiile efectuate şi pentru eliberarea
autorizaţiilor de transport în trafic internaţional, altele);
- venituri din capital, care includ elemente precum:
- venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
- venituri din valorificarea unei părţi a stocurilor de la rezervele materiale naţionale
şi de mobilizare;
- venituri din valorificarea unor bunuri ale statului (fondul locativ de stat, vânzarea
activelor la unităţile publice aflate în lichidare);
- încasări din rambursarea împrumuturilor acordate.
C. În funcţie de natura lor juridică, veniturile publice se clasifică în:
- venituri publice de drept privat, care sunt procurate de pe piaţă, în condiţii concurenţiale
şi sunt reglementate de dreptul privat (comercial);
- veniturile publice de drept public, care sunt stabilite prin lege (impozite, taxe, contribuţii)
sau în urma unor condiţii impuse de către stat (împrumuturile publice şi emisiunea
monetară) şi sunt reglementate de dreptul public.
D. După provenienţă, veniturile publice pot fi grupate în:
- venituri publice interne, provenite de la populaţie, agenţi economici şi instituţii publice;
- venituri publice externe, provenite din împrumuturi externe contractate sau din
recuperarea împrumuturilor externe acordate.
E. Bugetul sau fondul la care se mobilizează constituie un posibil criteriu de
clasificare a veniturilor publice. Structura veniturilor publice rezultată în conformitate cu
acest criteriu diferă de la o ţară la alta, în funcţie de structura sistemului bugetar. În acest
sens, în cazul României, distingem:
- venituri ale bugetului administraţiei centrale de stat;
- venituri ale bugetelor locale;
- venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
- venituri ale bugetelor fondurilor speciale.
Pe lângă aceste clasificări teoretice ale veniturilor publice, în statisticile oficiale, la
nivel internaţional, se utilizează şi structura veniturilor publice propusă de Fondul Monetar
Internaţional:
- venituri din impozite şi taxe – toate prelevările fiscale, mai puţin contribuţiile sociale);
- contribuţii sociale – ale angajaţilor, ale angajatorilor, altele;
- venituri din transferuri financiare – primite de la alte guverne, de la organizaţii
internaţionale sau de la autorităţile publice de la un nivel ierarhic inferior;
- alte venituri – din închirieri de proprietăţi ale statului, dividende, amenzi şi penalităţi, alte
transferuri, împrumuturi de stat etc.
5.4. Prelevările fiscale şi efectele fiscalităţii
5.4.1. Conţinutul prelevărilor fiscale
Prelevările fiscale sunt reprezentate de totalitatea resurselor financiare pe care

autorităţile publice le procură din sectorul privat, prin constrângere.
În economiile contemporane, prelevările fiscale sunt reprezentate de: impozite, taxe şi
contribuţii.
A. Impozitul reprezintă o categorie financiară cu caracter istoric concret, legată de
existenţa statului şi a banilor.
Etimologic, cuvântul impozit îşi are originea în latinescul „impositum”, cu sensul de
obligaţie publică.
De-a lungul timpului, teoreticienii şi practicienii din domeniul finanţelor au încercat
să definească într-un mod cât mai corespunzător noţiunile de impozit sau taxă. Astfel, s-a
apreciat că impozitul reprezintă:
- „preţul de cumpărare pentru asigurarea păcii şi apărării statului” ;
- „o prestaţie pecuniară pretinsă cetăţenilor cu scopul acoperirii cheltuielilor de interes
general” ;
- „procedeul de repartizare a creanţelor bugetare între cetăţeni, în funcţie de capacităţile lor
contributive” ;
- „preţuri stabilite prin constrângere pentru serviciile guvernamentale” ;
- „prelevare obligatorie şi fără contrapartidă directă, efectuată de stat sau de autorităţile
locale, pentru asigurarea cheltuielilor publice” .
În opinia noastră, impozitul reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziţia statului,
fără contraprestaţie directă şi cu titlu nerestituibil a unei părţi din veniturile sau averea
persoanelor fizice sau/şi juridice, în vederea acoperirii unor necesităţi publice.
Definiţia anterioară ne permite să identificăm principalele caracteristici ale
impozitului:
- este prelevare silită, cu caracter obligatoriu, efectuată în numele suveranităţii statului;
- nu presupune o contraprestaţie directă şi imediată din partea statului;
- este nerestituibil (sau nerambursabil).
În economiile contemporane, dreptul de a institui impozite revine Parlamentului – la
nivel naţional şi Consiliilor locale – la nivelul colectivităţilor locale.
B. Taxa, ca etimologie, îşi are originea în grecescul „taxis”, având iniţial acelaşi
înţeles cu noţiunea de impozit. Ulterior, noţiunea de taxă a evoluat, ajungând să desemneze
fie diverse tipuri de prelevări obligatorii (fiscale şi parafiscale), fie preţul unor operaţiuni de
natură economică, financiară, monetară (de ex. taxă de scont, taxă de locaţie, taxă de timbru,
taxă de înregistrare).
În prezent, taxa reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la dispoziţia statului, cu
echivalent direct şi imediat, cu titlu definitiv.
De regulă, taxele sunt datorate de către persoanele fizice şi juridice în schimbul unui
serviciu public instituţional. În acest caz, transferul de valoare este direct şi imediat, întrucât
plătitorul taxei beneficiază în schimbul acesteia, pe loc, de un serviciu al unei instituţii
publice sau dobândeşte un drept.
C. Contribuţia reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la dispoziţia statului, fără
echivalent direct şi imediat, cu titlu definitiv şi cu destinaţie prestabilită.
Fondurile publice constituite prin intermediul contribuţiilor se utilizează în vederea
acoperirea unor cheltuieli publice cu destinaţie socială (ajutoare sociale, ajutoare de şomaj,
burse, alocaţii, pensii etc.).
Totalitatea prelevărilor fiscale (impozite, taxe, contribuţii), alături de reglementările
referitoare la acestea şi instituţiile care le administrează constituie sistemul fiscal al unei ţări.
În economiile contemporane, configuraţia exactă a sistemului fiscal diferă de la o ţară
la alta, în funcţie de opţiunile politice, economice şi sociale ale forţelor politice aflate la
guvernare. Din punct de vedere teoretic, conform lui Anthony Atkinson şi Joseph Stiglitz ,
caracteristicile unui sistem fiscal bine structurat sunt următoarele:
- eficienţă economică – prelevările obligatorii nu trebuie să împiedice alocarea eficientă a
resurselor
- administrare simplă – impozitele şi taxele trebuie să fie uşor şi ieftin de administrat
- flexibilitate – sistemul fiscal trebuie să răspundă şi să poată fi ajustat uşor la modificările
condiţiilor economice
- transparenţa - indivizii trebuie să fie capabili să perceapă facil povara fiscală, cu condiţia
ca aceasta să fie tolerată de către societate
- echitate - sistemul fiscal trebuie să asigure tuturor indivizilor un tratament fiscal just
5.4.2. Elementele tehnice ale prelevărilor fiscale
La introducerea în practica fiscală a unor noi impozite sau taxe trebuiesc precizate o
serie de elemente, ce sunt comune tuturor prelevărilor fiscale. Aceste elemente, ce prezintă
importanţă atât pentru autorităţile fiscale, cât şi pentru contribuabili, poartă denumirea de
elemente tehnice şi se referă la:
- subiectul prelevării fiscale sau contribuabilul;
- suportatorul prelevării fiscale;
- obiectul prelevării fiscale;
- sursa prelevării fiscale;
- unitatea de impunere;
- cota prelevării fiscale;
- asieta fiscală;
- termenul de plată.
1. Subiectul prelevării fiscale sau contribuabilul este reprezentat de persoana fizică
sau juridică obligată prin lege la plata acesteia.
2. Suportatorul prelevării fiscale este reprezentat de persoana fizică sau juridică din
ale cărei venituri se suportă în mod efectiv prelevarea fiscală. Trebuie menţionat şi faptul că
în cazul impozitelor directe suportatorul coincide cu subiectul, pe când în cazul impozitelor
indirecte suportatorul este diferit de subiect.
3. Obiectul prelevării fiscale (sau materia impozabilă) îl constituie un bun, un venit
sau o activitate pentru care se datorează impozitele directe, precum şi vânzarea, punerea în
circulaţie sau valorificarea unor produse, bunuri şi servicii în cazul impozitelor indirecte.
4. Sursa prelevării fiscale indică din ce anume se plăteşte aceasta, adică din venit
(salar, profit, dividend, etc.) sau din avere (bunuri mobile sau imobile).
5. Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea în care se exprimă mărimea
obiectului impozabil.
6. Cota impozitului este reprezentată de mărimea prelevării fiscale stabilite pentru o
unitate de impunere. Aceasta poate să fie stabilită în sumă fixă, în cotă procentuală sau într-o
formă combinată (sumă fixă şi cotă procentuală).
În ceea ce priveşte utilizarea cotelor procentuale de impunere în vederea stabilirii
mărimii prelevării fiscale, aplicarea acestora se pate realiza folosind următoarele tehnici:
- Impunerea în cotă procentuală proporţională;
- Impunerea în cote procentuale progresive;
- Impunerea în cote procentuale regresive;
- Impunerea în cote procentuale degresive.
Impunerea în cotă procentuală proporţională presupune ca asupra valorii materiei
impozabile să se aplice o singură cotă de impozit.
Impunerea în cote procentuale progresive presupune utilizarea unor cote procentuale
de impozit ce cresc odată cu creşterea materiei impozabile, într-un ritm constant sau într-un
ritm variabil. Această tehnică de impunere are două variante de aplicare:
- impunerea în progresie simplă presupune aplicarea asupra întregii materii impozabile a
cotei de impozit ce corespunde acesteia în baremul de impozitare;
- impunerea în progresie compusă presupune împărţirea materiei impozabile în mai multe
tranşe, în conformitate cu baremul de impozitare, şi impunerea cu cote diferite a acestora,
impozitul datorat fiind suma impozitelor datorate pentru fiecare tranşă.
Impunerea în cote procentuale regresive presupune aplicarea asupra valorii materiei
impozabile a unor cote procentuale de impozit ce scad pe măsură ce creşte valoarea materiei
impozabile.
Impunerea în cote procentuale degresive presupune aplicarea asupra valorii materiei
impozabile a unor cote procentuale de impozit ce cresc până ce materia impozabilă atinge un
anumit nivel, după care scad pe măsură ce creşte materia impozabilă.
7. Asieta fiscală cuprinde totalitatea operaţiunilor realizate de organele fiscale pentru
identificarea subiecţilor impozabili, stabilirea mărimii materiei impozabile, determinarea
cuantumului prelevărilor fiscale şi perceperea efectivă a acestora.
Evaluarea mărimii materiei impozabile se poate realiza prin următoarele metode:
- metoda evaluării directe, care se poate aplica în două variante:
- pe baza declaraţiei unei terţe persoane (când o terţă persoană cunoaşte
dimensiunea materiei impozabile şi este obligată prin lege să o declare la organele
fiscale);
- pe baza declaraţiei contribuabilului (când contribuabilii sunt obligaţi prin lege să
ţină o evidenţă contabilă, să întocmească bilanţuri şi declaraţii fiscale din care să
reiese clar dimensiunea venitului sau averii supuse impozitării).
- metoda evaluării indirecte, care se poate aplica în trei variante:
- pe baza semnelor sau a indiciilor exterioare ale obiectului impozabil (în special
pentru impozitele reale);
- evaluarea forfetară (organele fiscale, de acord cu contribuabilul, stabilesc o
valoare aproximativă a obiectului impozabil);
- evaluarea administrativă (organele fiscale stabilesc valoare obiectului impozabil
pe baza datelor şi elementelor din propriile evidenţe).
Stabilirea prelevării fiscale datorate se face diferenţiat:
- pentru impozitele de repartiţie sau de contigentare - se stabilesc de către autorităţile
fiscale într-o sumă globală ce trebuie încasată de pe întreg teritoriul ţării, sumă ce se
defalcă, de sus în jos, pe fiecare unitate administrativ-teritorială, iar în cadrul acestora pe
subiecţi plătitori;
- pentru impozitele de cotitate - se stabilesc pentru fiecare obiect impozabil şi pentru
fiecare plătitor, prin utilizarea unor sume fixe sau cote procentuale, sau combinat, sume
fixe şi cote procentuale.
Perceperea la buget a unei prelevări fiscale constă în încasarea efectivă a acestora la
termenele şi în modalităţile specifice prelevării fiscale respective, prin intermediul unui
aparat specializat al statului:
- direct de la plătitori – prin prezentarea acestora la casieria fiscului (“sistem portabil”) sau
prin deplasarea organului fiscal la domiciliul sau sediul plătitorului (“sistem cherabil”);
- electronic – prin intermediul internetului;
- prin stopaj la sursă – calcularea, reţinerea şi virarea impozitului la buget se face de către o
terţă persoană, în patrimoniul căreia se formează materia impozabilă;
- prin aplicarea de timbre fiscale – pentru actele şi acţiunile notariale, administrative,
judecătoreşti, consulare.
8. Termenul de plată precizează data până la care prelevarea fiscală trebuie plătită.
În unele lucrări, în literatura de specialitate, ca elemente tehnice ale prelevărilor
fiscale sunt prezentate şi următoarele:
- autoritatea publică - puterea publică ce instituie prelevarea fiscală;
- beneficiarul prelevării fiscale - veriga bugetară la care se încasează prelevarea fiscală;
- posibilitatea prelevării fiscale – măsura în care se ţine cont de capacitatea contributivă a
contribuabililor;
- facilităţile fiscale acordate contribuabililor;
- sancţiunile aplicabile contribuabililor în cazul nerespectării obligaţiilor legale;
- căile de contestaţie sau de atac pe care contribuabilii le au la dispoziţie în situaţia în care
nu sunt de acord cu sancţiunile ce le-au fost aplicate de către organele fiscale.
5.4.3. Principiile impunerii
Introducerea şi aşezarea de noi impozite trebuie să răspundă unor exigenţe de natură

politică, exigenţe ce dau raţionalitate unui sistem fiscal. În practica şi teoria financiară, aceste
exigenţe s-au “cristalizat” sub forma unor principii ale impunerii.
Adam Smith a fost primul care a formulat o serie de astfel de principii ale impunerii,
numindu-le maxime :
- maxima de justiţie – impozitele trebuie astfel stabililite încât să ţină cont de capacitatea
contributivă a plătitorului;
- maxima de certitudine – mărimea impozitului trebuie să fie stabilită în mod cert, pe baza
legii, şi nu în mod arbitrar, astfel încât să se evite abuzurile fiscale din parte funcţionarilor
din aparatul fiscal;
- maxima comodităţii – termenele şi modalităţile de plată a impozitelor trebuie să fie cât
mai convenabile pentru contribuabili, ceea ce presupune o sincronizare cu realizarea
veniturilor acestora (“plăteşti pe măsură ce câştigi”);
- maxima economiei şi randamentului impozitelor – impozitele trebuie astfel concepute
încât randamentul lor fiscal să fie maxim: să aducă încasări cât mai mari la buget cu
cheltuieli de administrare cât mai mici.
În perioada contemporană, s-au cristalizat două direcţii de abordare a principiilor
impunerii: abordarea anglo-saxonă şi abordarea continentală.
În abordarea anglo-saxonă, impozitare este fundamentată pe două principii:
- principiul beneficiului are în vedere faptul că cetăţenii unui stat care beneficiază de
bunuri publice trebuie să participe la acoperirea acestora prin plata de impozite şi
contribuţii;
- principiul capacităţii de plată presupune că fiecare contribuabil trebuie să plătească
prelevările fiscale în conformitate cu capacitatea sa contributivă. Transpunerea în practică
a acestui principiu presupune respectarea următoarelor două reguli:
- principiul echităţii pe orizontală – două persoane care au aceeaşi utilitate înainte
de impozitare trebuie să aibă aceeaşi utilitate şi după impozitare;
- principiul echităţii pe verticală – dacă o persoană are o utilitate mai mare decât
alta înainte de impozitare, trebuie să aibă şi după impozitare o utilitate mai mare
decât aceasta.
În abordarea european-continentală, orice nou impozit introdus în practică trebuie
să respecte următoarele seturi de principii:
- principii de echitate fiscală;
- principii de politică financiară;
- principii de politică economică;
- principii social-politice.
Principiile de echitate fiscală presupun respectarea unui set de reguli ce trebuie avute
în vedere la instituirea unui nou impozit:
- stabilirea unui minim neimpozabil, pentru a asigura un nivel minim de trai pentru anumite
categorii sociale defavorizate sau în dificultate;
- sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită în funcţie de puterea sa contributivă;
- la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în
comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, iar în cadrul aceleiaşi categorii
sociale, sarcina fiscală a unei persoane să fie stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a
altei persoane;
- impunerea să fie generală, cuprinzând toţi subiecţii care realizează venituri dintr-o
anumită sursă sau care deţin un anumit gen de avere.
Principiile de politică financiară exprimă exigenţele autorităţii publice care instituie
un nou impozit, faţă de acesta. Aceste exigenţe au în vedere, pe de o parte, randamentul fiscal
al impozitului, stabilitatea impozitului şi elasticitatea dezirabilă a impozitului, iar, pe de altă
parte, numărul şi tipul de impozite instituite de către autorităţile fiscale.
Un impozit are un randament fiscal ridicat dacă are un caracter universal, nu există
posibilităţi legale sau nelegale de sustragere de la impunere, iar cheltuielile cu asieta
impozitului sunt reduse.
Stabilitatea unui impozit se referă la menţinerea unui randament constant pentru
impozitul respectiv.
Elasticitatea unui impozit are în vedere posibilitatea permanentă a ajustării încasărilor
aferente acelui impozit la necesităţile bugetului de destinaţie.
În ceea ce priveşte numărul şi tipul impozitelor instituite de autorităţile fiscale, ideea
unui impozit unic s-a dovedit a fi o utopie fiscală. Practica fiscală a demonstrat ineficienţa
practicării unui singur impozit şi a impus un sistem pluralist de impozite.
Principiile de politică economică au în vedere posibilitatea utilizării impozitelor ca
pârghii financiare la dispoziţia autorităţilor pentru:
- stimularea sau frânarea activităţilor din anumite domenii, ramuri ale economiei, regiuni;
- influenţarea producţiei sau consumului unui anumit bun;
- favorizarea sau limitarea relaţiilor economice cu străinătatea.
În acest sens, sunt posibile:
- scutirea de impozite indirecte pentru anumite bunuri sau acordarea de reduceri la plata
impozitelor directe datorate de agenţii economici producători care să stimuleze activitatea
de producţie şi cererea pentru produsul respectiv;
- consumul anumitor bunuri poate fi stimulat prin reducerea sau eliminarea impozitelor
indirecte care îl grevează. Invers, prin majorarea impozitelor indirecte, se poate influenţa
negativ consumul unui anumit bun;
- pentru favorizarea relaţiilor economice cu străinătatea se practică restituirile de impozite
indirecte pentru bunurile exportate, este posibilă aplicarea regimului vamal de “draw-
back” şi instituirea de scutiri de taxe vamale;
- în sensul limitării comerţului exterior se poate acţiona prin practicarea unor taxe vamale
prohibitive la import sau prin stabilirea de taxe vamale la export (extrem de rar).
Principiile social-politice ale impunerii sunt expresia preocupărilor autorităţilor
publice pentru îmbunătăţirii percepţiei populaţiei asupra politicii pe care o promovează.
Astfel, autorităţile încearcă, şi prin intermediul fiscalităţii să elimine sau să diminueze
efectele negative ale politicilor lor. Măsurile vizate se referă la acordarea de facilităţi fiscale,
instituirea de impozite speciale şi impozitarea consumului anumitor bunuri considerate
dăunătoare pentru sănătatea oamenilor sau de lux.
Facilităţile fiscale se acordă în favoarea unor contribuabili cu venituri reduse sau cu o
situaţie personală mai dificilă.
Impozitele speciale se practică în unele state pentru favorizarea natalităţii, crescând
presiunea fiscală a celibatarilor sau a cuplurilor fără copii.
Prin stabilirea de accize pentru anumite produse care se consideră că au efecte
negative asupra sănătăţii (alcool, tutun) se încearcă restrângerea expresă a consumului
anumitor bunuri.
5.4.4. Clasificarea prelevărilor fiscale
Impozitele se pot clasifica după numeroase criterii, dintre care reţinem următoarele:
- trăsăturile de fond şi de formă ale acestora;
- scopul urmărit de guvern la instituirea acestora;
- frecvenţa perceperii acestora;
- structura administrativă a statului respectiv.
În funcţie de trăsăturile de fond şi de formă, impozitele se clasifică în:
- impozite directe:
- sunt stabilite nominal în sarcina unor persoane fizice sau persoane juridice pe baza
profitului, veniturilor, câştigurilor sau a averii acestora (impozitele sunt suportate
tot pe seama veniturilor contribuabilului, în vederea conservării substanţei averii);
- există o entitate perfectă între subiectul impozabil şi suportatorul impozitului;
- în cadrul acestora distingem:
- impozite pe avere, care sunt stabilite:
- asupra averii propriu-zise (terenuri, clădiri, animale, fabrici, uzine,
magazine, proprietate funciară, autovehicule);
- asupra circulaţiei averii, care au în vedere modificarea dreptului de
proprietate asupra unor bunuri mobile, imobile (aici se pot include
impozitele pe unele contracte de vânzare-cumpărare, pe circulaţia
valorilor mobiliare, pe succesiuni sau donaţii);
- asupra creşterii averii, al căror obiect este dat de plusul
semnificativ de avere înregistrat de unii contribuabili într-o
anumită perioadă de timp.
- impozite personale:
- se calculează asupra veniturilor şi beneficiilor personale ale
subiecţilor impozabili, care pot fi persoane fizice sau juridice;
- sunt denumite şi impozite subiective;
- în cazul persoanelor fizice se pot utiliza două sisteme de impunere,
cel al impunerii globale sau al impunerii separate, incluzând
următoarele tipuri de venituri: salarii şi venituri asimilate; venituri
din activităţi independente; venituri din cedarea folosinţei
bunurilor, din dobânzi, dividende, premii sau venituri din jocurile
de noroc;
- impozitele suportate de persoanele juridice sunt impozitul pe profit,
pe cifra de afaceri şi / sau pe dividende
- impozite indirecte:
- se aşează asupra actului privind vânzarea bunurilor, prestărilor de servicii,
importului de bunuri şi produse şi în rare cazuri la exportul acestora;
- prezintă avantaj pentru stat, în ceea ce priveşte uşurinţa determinării şi perceperii
lor, costului relativ redus şi caracterului voalat al acestora, ele fiind incluse în
preţurile, respectiv tarifele bunurilor şi serviciilor;
- din perspectiva contribuabilului, impozitele indirecte încalcă principiul echităţii
fiscale, deoarece nu ţin cont de puterea contributivă reală a acestora;
- se pot clasifica la rândul lor după forma sub care se manifestă în:
- taxe de consumaţie, care cuprind taxa pe valoarea adăugată şi accizele
stabilite pe anumite categorii de produse, cum ar fi cafeaua, alcoolul etilic,
tutunul, produsele petroliere, autovehicule, bijuterii şi alte produse
considerate de lux;
- taxe vamale, practicate cu precădere la import, foarte rar la export;
- taxe judiciare, extrajudiciare şi notariale de timbru, taxe consulare şi ale
unităţilor administrative;
- monopolurile fiscale, instituite de stat în anumite domenii(producţia şi
comercializarea de produse petroliere, băuturi alcoolice, tutun), în general,
din două motive: sunt sectoare de activitate în care riscul evaziunii fiscale
este ridicat, ori sunt producătoare de câştiguri importante, permiţând
practicarea unor preţuri de monopol care sunt mult peste valoarea reală a
produselor
După obiectul impozabil, se disting:
- impozite pe venit;
- impozite pe avere;
- impozitele pe cheltuială (pe consum).
În funcţie de scopul urmărit de autorităţi la instituirea lor, impozitele se împart în:
- impozite financiare - au drept scop asigurarea resurselor financiare publice necesare;
- impozite de „ordine” - sunt utilizate pentru a stabili o conduită în ceea ce priveşte
folosirea anumitor categorii de bunuri (este vorba despre produsele a căror consum statul
doreşte a-l limita - băuturile alcoolice, tutunul, bunurile de lux, etc.).
Impozitele mai pot fi grupate şi în funcţie de frecvenţa utilizării lor pentru
constituirea resurselor financiare publice, în:
- impozite permanente - colectate în mod curent la buget;
- impozite incidentale - cele care sunt extraordinare, percepute în caz de calamităţi naturale,
conflicte militare sau pentru averea acumulată pe nedrept în urma acestor evenimente
deosebite.
Impozitele mai pot fi clasificate, avându-se în vedere structura administrativă a
statului:
- în cazul statelor de tip federal:
- impozite federale;
- impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor;
- impozite locale.
- în cazul statelor unitare:
- impozite ale administraţiei centrale de stat;
- impozite ale administraţiei locale.
Taxele pot fi clasificate după numeroase criterii, dintre care am reţinut doar
următoarele două:
- după natura serviciului prestat:
- taxe judiciare – judecătoreşti şi notariale;
- taxe administrative – percepute pentru autentificări şi eliberări de acte;
- taxe industriale – percepute pentru acordarea de autorizaţii sau licenţe;
- taxe ecologice – percepute de la cei care prin activităţile desfăşurate poluează
mediul înconjurător.
- după modalitatea de încasare:
- taxe în numerar – care se încasează în numerar;
- taxe de timbru – care se percep prin aplicarea de timbre fiscale.
În ceea ce priveşte contribuţiile, cea de-a treia categorie de prelevări fiscale, în
funcţie de obiectivul urmărit de stat prin introducerea acestora, distingem:
- contribuţii speciale sau nonasigurative – prelevările băneşti pe care statul le efectuează de
la beneficiarii unor servicii publice generale;
- contribuţii generale sau sociale – prelevările băneşti cu caracter mutual şi asigurativ
realizate în vederea acoperirii unor cheltuieli publice de natură socială (pensii, ajutoare
sociale, alocaţii, burse etc.).
Potrivit clasificaţiei veniturilor bugetare utilizată în ţara noastră, în categoria
veniturilor fiscale se includ şi contribuţiile cu caracter social, percepute sub formă de
contribuţii obligatorii, - ca venituri ale unor bugete publice cu afectaţie specială. În această
categorie se includ:
- contribuţiile la asigurările sociale de stat;
- contribuţiile la asigurările sociale de sănătate;
- contribuţia pentru plata ajutorului de şomaj;
- alte contribuţii obligatorii.
5.4.5. Efectele fiscalităţii
Perceperea de impozite, taxe şi contribuţii de către autorităţile publice produce efecte

atât asupra economiei, cât şi asupra societăţii. Având în vedere natura acestor efecte, putem
distinge:
- efecte economice;
- efecte juridice;
- efecte psihologice;
- efecte socio-ecologice.
Efectele economice ale fiscalităţii se datorează incidenţei impozitelor directe şi
indirecte atât asupra persoanelor juridice, cărora le sunt afectate mărimea rezultatelor
financiare şi nivelul lichidităţilor, cât şi asupra persoanelor fizice, cărora le sunt afectate
mărimea venitului disponibil şi nivelul puterii de cumpărare.
Efectele fiscalităţii asupra rezultatelor financiare ale agenţilor economici se
datorează incidenţei impozitelor directe pentru care contribuabilii sunt persoane juridice.
Întrucât aceste impozite se reflectă în contabilitatea agenţilor economici sub formă de
cheltuieli, majorând prin urmare nivelul total al acestora, pe cale de consecinţă, vor diminua
mărimea rezultatului financiar al acestora. Amploarea acestui efect depinde de asieta
impozitului direct respectiv.
Efectele fiscalităţii asupra fluxurilor financiare ale agenţilor economici se datorează
acţiunii impozitelor indirecte pentru care contribuabilii sunt persoane juridice. Aceste impozite,
deşi contribuabilii agenţi economici nu sunt şi suportatorii acestora, pot afecta negativ nivelul
lichidităţilor acestora în situaţiile în care există un decalaj între momentul plăţii acestora la
bugetul statului şi momentul recuperării lor de la clienţi. Amploarea efectului depinde de
modalitatea de percepere a impozitului respectiv. De exemplu, în cazul taxei pe valoarea
adăugată în România, înregistrarea obligaţiei fiscale de plată se realizează în momentul
facturării către client. Aceasta face ca, în situaţia în care factura respectivă nu este achitată până
la termenul legal de plată a taxei pe valoarea adăugată, agentul economic să utilizeze propriile
lichidităţi pentru plata taxei.
Efectele asupra gospodăriilor se datorează atât impozitelor directe, cât şi impozitelor
indirecte. Impozitele directe diminuează venitul disponibil al indivizilor, ceea ce le afectează
acestora în sens negativ nivelul consumului şi al economisirii. Impozitele indirecte, întrucât
sunt incluse în preţurile de vânzare ale bunurilor şi serviciilor, afectează negativ nivelul
consumului gospodăriilor.
Efectele juridice ale fiscalităţii sunt generate mai cu seamă de către impozitele
directe. Acestea pot genera efecte asupra raportului juridic fiscal, a numărului, dispersiei
teritoriale, structurii juridice şi dimensiunii agenţilor economici.
Efectele asupra raportului juridic fiscal au în vedere modalităţile concrete prin care se
întrerupe raportul juridic existent între contribuabil şi stat cu privire la prelevarea fiscală.
Dacă acest raport nu este stins în mod obişnuit prin plată, scădere, compensare, anulare,
prescripţie sau executare silită, atunci măsurile coercitive ale statului devin foarte aspre,
ajungându-se până la privarea de libertate.
Efectele asupra numărului agenţilor economici şi dispersiei teritoriale a acestora
sunt rezultatul practicării de facilităţi fiscale – scutiri totale sau parţiale pentru anumite
perioade de timp şi pentru anumite arii geografice. Pentru a creşte numărul societăţilor
comerciale active pot fi acordate scutiri de la plata unor impozite şi taxe pentru societăţile
nou înfiinţate. Pentru a stimula activităţile economice în anumite zone geografice, pot fi
acordate scutiri de la plata unor impozite şi taxe şi alte facilităţi fiscale pentru societăţile
comerciale care îşi desfăşoară activitatea în aceste zone.
Efectele fiscalităţii asupra structurii juridice a agenţilor economici au în vedere faptul
că regimul fiscal diferit al societăţilor de persoane faţă de cel al societăţilor de capital
influenţează alegerea formei juridice a unei societăţi comerciale.
Efectele fiscalităţii asupra dimensiunii agenţilor economici se bazează pe faptul că
aceasta poate fi influenţată prin măsuri de politică fiscală, în special prin:
- impozitarea diferenţiată a societăţilor de capital în funcţie de dimensiunea acestora;
- regimul fiscal al operaţiunilor de fuziune şi sciziune al societăţilor comerciale.
Efectele psihologice ale fiscalităţii au în vedere diversele reacţii comportamentale ale
contribuabililor faţă de îndeplinirea obligaţiilor fiscale ce le revin. Putem distinge urătoarele
tipuri de efecte psihologice:
- efectul de “îndepărtare” fiscală – are în vedere faptul că atunci când contribuabilul află
că trebuie să plătească un impozit poate reacţiona în două modalităţi: fie caută să
diminueze sarcina fiscală prin restrângerea propriei activităţi - efect de “îndepărtare”
fiscală negativă, fie caută să evite pierderea de putere de cumpărare prin intensificarea
muncii - efect de “îndepărtare” fiscală pozitivă;
- eludarea fiscală – contribuabilul caută să evite plata impozitului folosindu-se de normele
fiscale interpretabile sau de cele care au un conţinut inadecvat;
- evaziunea fiscală – contribuabilul ascunde total sau parţial materia impozabilă, căutând să
reducă sau să elimine obligaţiile fiscale ce îi revin;
- translaţia fiscală – transferul debitului fiscal de către contribuabilul de drept al unui impozit
prin intermediul schimburilor economice de pe piaţă şi, implicit, al preţurilor bunurilor şi
serviciilor, asupra unuia sau mai multor subiecţi economici, care devin astfel contribuabili de
fapt;
- difuziunea fiscală – ansamblul efectelor economice pe care comportamentul
contribuabililor le determină.
Efectele socio-ecologice ale fiscalităţii au în vedere pe de o parte, efecte sociale,
precum creşterea nivelului sănătăţii populaţiei prin practicarea de impozite indirecte (accize)
asupra consumului bunurilor ce pot dăuna sănătăţii, iar pe de altă parte, efecte ecologice,
precum reducerea poluării mediului înconjurător prin practicarea de impozite şi taxe
ecologice.
5.5. Fiscalitatea directă
5.5.1. Definirea şi caracteristicile impozitelor directe
Impozitele directe sunt reprezentate de acele impozite care au o incidenţă imediată

asupra capacităţii contributive a contribuabililor, se stabilesc nominal în sarcina unor
persoane fizice sau juridice, în funcţie de venitul sau averea acestora şi se percep direct de la
contribuabil la termenele expres precizate de lege.
Se pot distinge următoarele caracteristici ale impozitelor directe:
- sunt nominative – sunt cunoscute cu exactitate de persoanele fizice sau persoanele
juridice care le datorează;
- au o incidenţă imediată – diminuează direct şi nemijlocit capacitatea de plată a
contribuabililor, întrucât subiectul impozitului este acelaşi cu suportatorul impozitului;
- sunt aplicate asupra veniturilor şi averilor – obiectul impozitului este fie venitul, fie
averea contribuabilului;
- sunt transparente – asieta fiscală este simplă, clară şi uşor percepută de către
contribuabili;
- sunt pretabile la dublă impunere – obiectul impozabil poate fi dublu impozitat;
- sunt pasibile de reacţii psihologice adverse din partea contribuabililor – determină eludare
fiscală sau evaziune fiscală.
În funcţie de măsura în care ţin cont de situaţia personală a contribuabilului,
impozitele directe pot fi împărţite în:
- impozite reale;
- impozite personale.
5.5.2. Impozitele reale
Impozitele reale (obiective) nu ţin cont de situaţia personală a contribuabilului,

având în vedere doar calitatea obiectului impozabil. S-au utilizat cu preponderenţă în
perioada capitalismului ascendent (până la jumătatea sec. XIX), îmbrăcând următoarele
forme: impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul pe activităţile industriale, comerciale
şi profesiunile libere şi impozitul pe capitalurile băneşti.
Impozitul funciar a fost introdus în anumite state europene în perioada în care
pământul reprezenta principalul mijloc de producţie. Acest impozit se determina în funcţie de
diverse criterii: preţul pământului, numărul utilajelor agricole utilizate, suprafaţa şi calitatea
terenului, mărimea arenzii. Întrucât nu există nici o legătură între mărimea impozitului şi
nivelul producţiei agricole, nu se ţine cont de capacitatea reală de plată a contribuabilului,
ceea ce contravine principiilor de echitate fiscală.
Impozitul pe clădiri a fost instituit în paralel cu impozitul funciar şi a fost perceput de
la proprietarii de clădiri. În trecut, se determina în funcţie de: numărul şi destinaţia
încăperilor, suprafaţa construită, numărul uşilor, ferestrelor, coşurilor de fum, suprafaţa curţii,
mărimea chiriei etc. În prezent, se determină în funcţie de valoarea clădirii, locaţia şi
suprafaţa acesteia.
Impozitul pe activităţile industriale, comerciale şi profesiunile libere a fost instituit
odată cu dezvoltarea manufacturilor, fabricilor, comerţului şi a practicării profesiunilor libere.
Acest impozit se dimensiona în funcţie de: mărimea localităţii, natura firmei, capacitatea de
producţie, mărimea capitalului, numărul angajaţilor, numărul de furnale etc.
Impozitul pe capitalurile băneşti a fost instituit odată cu dezvoltarea relaţiilor de
creditare, a serviciilor bancare şi a tranzacţionării titlurilor de valoare şi era datorat de cei ce
efectuau operaţiuni de natură financiară. Mărimea impozitului se dimensiona în funcţie de:
valoarea dobânzii datorate pentru împrumutul contractat.
5.5.3. Impozitele personale
Impozitele personale (subiective) ţin cont de situaţia personală a contribuabilului şi

au în vedere şi calitatea obiectului impozabil. Aceste impozite înlocuiesc o bună parte din
impozitele reale (după prima jumătate a sec. XIX).
În funcţie de obiectul asupra cărora se aşează, impozitele personale se împart în:
- impozite pe venit;
- impozite pe avere.
5.5.3.1. Impozitele pe venit
Impozitele pe venit se aplică asupra tuturor categoriilor de venituri obţinute de către

persoanele fizice şi de către persoanele juridice.
În această categorie de impozite se includ impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi
impozitul pe beneficiile persoanelor juridice
Impozitele pe veniturile persoanelor fizice sunt cele al căror obiect impozabil este
reprezentat de veniturile realizate din orice sursă de către persoanele fizice (veniturile din
salarii, din exercitarea profesiunilor libere, din închirieri, din arenzi, din agricultură, din
dividende, din dobânzi, din pensii, din jocuri de noroc etc.).
Subiecţii impozitului sunt reprezentaţi atât de către persoanele fizice rezidente –
pentru toate veniturile obţinute de către aceştia în ţară şi în străinătate, cât şi de către
persoanele fizice nerezidente – pentru veniturile obţinute pe teritoriul statului respectiv.
Practica fiscală a consacrat trei sisteme de impunere a veniturilor obţinute de către
persoanele fizice: sistemul impunerii separate, sistemul impunerii globale şi sistemul
impunerii mixte.
Sistemul impunerii separate presupune impunerea diferenţiată a fiecărei categorii de
venit în parte, în funcţie de natura acestuia. În acest fel, numărul de impozite calculate este
reprezentat de numărul de surse de venit. Aplicarea acestui sistem are ca avantaje simplitatea
operaţională şi o precizie ridicată cu privire la determinarea impozitului. Însă, sistemul are şi
unele dezavantaje: are un randament fiscal scăzut şi dezavantajează persoanele cu o singură
sursă de venit.
Sistemul impunerii globale presupune impozitarea sumei obţinute ca diferenţă între
suma tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică şi unele deduceri stabilite prin lege.
Între avantajele acestui sistem de impunere menţionăm: posibilitatea utilizării impunerii
progresive, posibilitatea individualizării contribuabililor şi un randament fiscal ridicat.
Dezavantajele sistemului ţin de faptul că sarcina fiscală nu este diferenţiată pe surse de venit,
implică un volum mare de muncă şi este inechitabil pentru cei cu mai multe surse de venit.
Sistemul impunerii mixte reprezintă o combinaţie între cele două sisteme de impunere
prezentate anterior. În timpul anului, pentru fiecare sursă de venit se stabileşte un impozit
provizoriu, iar la finele anului suma acestora se regularizează cu impozitul determinat
conform sistemului impunerii globale.
Cele trei sisteme de impunere se pot aplica în trei variante, în funcţie de modalităţile
de determinare a impozitului datorat, astfel:
- mecanismul venitului individual – subiectul vizat prin impunere este privit singular, cu
toate sursele sale de venituri;
- mecanismul venitului divizat – se cumulează veniturilor soţului şi soţiei într-o bază
impozabilă unică, se determină impozitul total datorat, iar acesta se divizează în mod egal
între soţi;
- mecanismul venitului familial – extinderea mecanismului venitului divizat prin luarea în
considerare şi a veniturilor altor membrii ai familiei, până la un anumit grad de rudenie.
Impozitele pe beneficiile persoanelor juridice se stabilesc diferit în funcţie de tipul
persoanei juridice ce are calitatea de contribuabil.
În cazul societăţilor de persoane, întrucât nu se poate face o distincţie clară între
patrimoniul societăţii şi cel al persoanelor asociate, veniturile / beneficiile acestora se
impozitează după aceeaşi procedură ca şi veniturile persoanelor fizice.
În cazul societăţilor de capital, întrucât se poate face o distincţie clară între
patrimoniul societăţii şi cel al persoanelor asociate, se poate impozita atât profitul / beneficiul
societăţii, cât şi dividendele repartizate acţionarilor / asociaţilor. În această privinţă, există
patru modalităţi distincte de aplicare a impozitului:
- impozitarea atât a profitului, cât şi a dividendelor;
- impozitarea numai a dividendelor;
- impozitarea numai a profitului ce nu a fost distribuit sub formă de dividende;
- impozitarea separată a dividendelor şi a profitului rămas la dispoziţia societăţii.
5.5.3.2. Impozitele pe avere
Impozitele pe avere se datorează de către persoanele fizice şi de către persoanele

juridice pentru averea deţinută sau pentru transferul acesteia.
În această categorie, se cuprind: impozitul asupra averii propriu-zise, impozitul asupra
transferului averii şi impozitul pe plusvaloarea averii.
Impozitele asupra averii propriu-zise cad în sarcina posesorilor de avere şi se plătesc
din veniturile acestora. În funcţie de modalitatea de dimensionare a obiectului impozabil,
distingem două tipuri de impozite asupra averii propriu-zise:
- impozitul pe proprietăţile imobiliare – mărimea obiectului impozitului o reprezintă
valoarea de piaţă sau valoarea declarată de proprietar a bunului imobil ce dă substanţă
averii. Se practică sub forma impozitului pe clădiri şi a impozitului pe terenuri.
- asupra activului net – mărimea obiectului impozitului este reprezentată de valoarea
cumulată a averii deţinute de o persoană.
Impozitele pe transferul averii se instituie în legătură cu trecerea dreptului de
proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta ca urmare a unei
succesiuni, a unei donaţii sau a unei operaţiuni cu titlu oneros:
- impozitele pe succesiunile testamentare – au ca obiect averea primită cu titlu de moştenire
ca urmare a unui testament. Se aplică global, asupra întregii moşteniri sau separat, asupra
fiecărei fracţiuni din masa succesorală. Tehnica de impunere utilizată de regulă este cea în
cote de impozitare proporţionale, eventual progresive, diferenţiate în funcţie de calitatea
moştenitorului.
- impozitele pe donaţii – au ca obiect averea primită de o persoană cu titlu de donaţie.
Calitatea de contribuabil revine celui ce primeşte donaţia. Tehnica de impunere utilizată
de regulă este cea în cote de impozitare progresive stabilite diferenţiat, în funcţie de:
valoarea averii donate, scopul donaţiei şi gradul de rudenie dintre donator şi donatar;
- impozitele pe transferurile cu titlu oneros – se aplică asupra operaţiunilor de transfer al
dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile prin acte de vânzare-
cumpărare. De regulă, calitatea de contribuabil cade în sarcina cumpărătorilor. Impunerea
se realizează fie în cote procentuale proporţionale, fie în cote procentuale progresive.
Impozitele pe plusvaloarea averii cad în sarcina persoanelor care înregistrează la
unele bunuri deţinute în proprietate, în cursul unei perioade de timp, un spor de valoare
(avere). În această categorie de impozite pe avere se includ:
- impozitele pe plusvaloarea imobiliară – au ca obiect sporul de valoare înregistrat la
anumite bunuri imobile (clădiri sau terenuri) între momentul cumpărării şi cel al vânzării,
fără ca proprietarul să fi acţionat asupra bunurilor respective în vederea creşterii valorii
acestora. Calitatea de contribuabil revine vânzătorilor, iar materia impozabilă este
reprezentată de diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare. Impunerea se
realizează fie în cote procentuale proporţionale, fie în cote procentuale progresive.
- impozitele pe sporul de avere dobândit în timp de război – au ca obiect sporul de avere
dobândit într-o perioadă de război sau ca urmare a acestuia. Impunerea se realizează fie în
cote procentuale proporţionale, fie în cote procentuale progresive.
5.5.4. Dubla impunere fiscală internaţională
Dubla impunere fiscală internaţională presupune supunerea la impozit a aceleiaşi

materii impozabile, pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări
diferite.
Această situaţie apare cel mai adesea în cazurile în care un contribuabil, cetăţean-
rezident al unei ţări, obţine venituri şi într-una sau mai multe ţări străine. Venitul obţinut în
străinătate va fi dublu impozitat: ţara străină va urmări să impoziteze venitul obţinut pe
teritoriul său (aplicând în impozitare criteriul teritorialităţii), iar ţara de reşedinţă va urmări să
impoziteze toate veniturile obţinute de rezidentul său (aplicând în impozitare criteriul
rezidenţei).
Astfel de situaţii se rezolvă la nivel internaţional prin încheierea între ţări a unor
convenţii bilaterale pentru evitarea dublei impuneri fiscale internaţionale. În aceste convenţii
este precizată clar metoda tehnică de evitare a dublei impuneri fiscale internaţionale ce se
aplică în astfel de cazuri survenite între ţările semnatare ale convenţiei.
Practica fiscală internaţională a consacrat următoarele 4 metode tehnice de evitare a
dublei impuneri fiscale internaţionale:
1. Metoda scutirii totale:
Veniturile obţinute de către un contribuabil se impozitează numai în ţara în care au
fost obţinute.
2. Metoda scutirii progresive:
Veniturile obţinute de către un contribuabil se impozitează în ţara de reşedinţă în
condiţiile de impozitare ce corespund unui venit egal cu suma tuturor veniturilor obţinute (în
ţară şi în străinătate).
În ţara străină se datorează impozit doar pentru venitul obţinut pe teritoriul acesteia.
3. Metoda creditării obişnuite:
În ţara de reşedinţă se datorează un impozit ce se determină astfel:
 Se determină impozitul ce s-ar fi datorat în ţara de reşedinţă pentru venit egal cu suma
tuturor veniturilor obţinute (în ţară şi în străinătate), denumit impozit total calculat.
 Din impozitul total calculat se deduce impozitul plătit în ţara străină, dar numai până la
nivelul impozitului ce s-ar fi datorat în ţara de reşedinţă pentru acelaşi venit.
4. Metoda creditării integrale:
În ţara de reşedinţă se datorează un impozit ce se determină astfel:
 Se determină impozitul ce s-ar fi datorat în ţara de reşedinţă pentru venit egal cu suma
tuturor veniturilor obţinute (în ţară şi în străinătate), denumit impozit total calculat.
 Din impozitul total calculat se deduce impozitul plătit în ţara străină.
5.6. Fiscalitatea indirectă
5.6.1. Definirea şi caracteristicile impozitelor indirecte
Impozitele indirecte sunt prelevări fiscale fără incidenţă imediată asupra capacităţii
contributive a contribuabililor, ce se stabilesc nenominativ în sarcina unor persoane fizice şi /
sau juridice, depind de cheltuielile pe care le face contribuabilul şi se percep indirect de la
contribuabilii, fiind incluse în preţurile bunurilor sau tarifelor prestărilor de servicii. În cazul
impozitelor indirecte, suportatorul real al acestora este diferit de subiectul impozitului.
Se pot distinge următoarele caracteristici ale impozitelor indirecte:
- nenominative – nu se cunosc cu exactitate de către contribuabili;
- fără incidenţă imediată – diminuează capacitatea de plată a consumatorilor finali de
bunuri şi servicii;
- se aplică asupra cheltuielilor – obiectul impozitului este consumul (exprimat valoric);
- nu sunt transparente – sarcina fiscală e greu perceptibilă de către contribuabili;
- nu se pretează la dublă impunere;
- nu sunt pasibile de reacţii psihologice din partea contribuabililor – datorită faptului că
subiectul impozitului nu este şi suportatorul real al acestuia.
Practica fiscală a impus următoarele principale categorii de impozite indirecte: taxele
de consumaţie, taxele vamale şi monopolurile fiscale.
5.6.2. Taxele de consumaţie
Taxele de consumaţie se aplică în momentul schimburilor de bunuri şi / sau servicii

sau derulării unor operaţiuni de cesiune a elementelor de patrimoniu. Aceste impozite au
apărut în timpul capitalismului timpuriu şi au şi în prezent o arie de aplicabilitate foarte
extinsă.
Taxele de consumaţie pot lua forma:
- taxelor generale pe vânzări;
- taxelor speciale de consumaţie.
Taxele generale pe vânzări se instituie asupra tuturor vânzărilor de bunuri şi asupra
tuturor prestărilor de servicii.
Sub aspect tehnic, se disting:
 impozitele monofazice – se percep o singură dată, indiferent de numărul stadiilor de
producţie sau de comerţ pe care le parcurg bunurile şi serviciile supuse impunerii. Aceste
impozite se pot aplica fie în momentul vânzării bunurilor de către producător (situaţie în
care vorbim de o taxă de producţie), fie în momentul vânzării bunurilor de către
comerciant (situaţie în care vorbim de o taxă asupra vânzării sau de un impozit pe
circulaţie).
 impozitele plurifazice cumulative - se percep în fiecare stadiu prin care trec bunurile în
cadrul circuitului economic, atât în faza producţiei, cât şi în cea de comercializare – de
unde şi denumirea alternativă de „impozite în cascadă”. Mărimea acestor impozite este cu
atât mai mare cu cât ciclul de producţie şi cel de comercializare sunt mai lungi. Baza de
calcul pentru aceste impozite este reprezentată de preţul de vânzare (în cazul bunurilor)
sau tariful (în cazul serviciilor), la care se adaugă şi impozitele plătite în stadiile
anterioare.
 impozitele plurifazice cu plată fracţionată – sunt impozite multistadiale, ce se aplică în
fiecare etapă a circuitului economic, reprezentând o combinare a impozitelor monofazice
cu cele plurifazice cumulative. Aceste impozite se aplică numai asupra cifrei de afaceri
nete sau valorii adăugate – plusul de valoare pe care bunul sau serviciul îl dobândeşte
într-un anumit stadiu în urma prelucrării proprii sau diferenţa dintre preţul de vânzare şi
preţul de cumpărare al acestuia. Cel mai utilizat impozit plurifazic cu plată fracţionată
este reprezentat de taxa pe valoarea adăugată. Baza de calcul pentru aceste impozite este
dată de diferenţa dintre vânzări şi achiziţii. Impozitul se poate determina utilizând două
metode:
- metoda “bază-bază” – se calculează diferenţa dintre valoarea vânzărilor şi cea a
achiziţiilor, la care se aplică cota procentuală proporţională de impunere;
- metoda “impozit-impozit” – se determină impozitul aferent vânzărilor din care se
deduce impozitul aferent achiziţiilor.
Taxele speciale de consumaţie (accizele) preced taxele generale pe vânzări şi se
aşează asupra bunurilor care nu pot fi uşor substituibile şi care au un impact major asupra
populaţiei, precum bunurile dăunătoare sănătăţii (produse alcoolice, tutun şi cafea), bunurile
de lux (bijuterii, arme, blănuri, parfumuri) şi bunurile primite din import. Se percep o singură
dată de către stat, într-o singură fază a circuitului economic.
5.6.3. Taxele vamale
Taxele vamale sunt impozite indirecte ce se aşează asupra contravalorii bunurilor la

trecerea graniţelor vamale ale ţării.
Taxele vamale au atât un rol fiscal, constituind un mijloc de procurare a resurselor
financiare publice, cât şi un rol protecţionist, de protejare a economiei naţionale de
concurenţa străină.
Taxele vamale pot fi clasificate după o diversitate de criterii, dintre care reţinem doar
obiectul impunerii, modul de exprimare şi scopul instituirii.
După obiectul impunerii, distingem:
- taxe vamale de import – se percep la intrarea în ţară a unor bunuri cumpărate din exterior;
- taxe vamale de export – se percep la ieşirea din ţară a unor bunuri vândute în afara ţării.
De regulă, se aplică la exportul de materii prime, pentru a determina prelucrarea acestora
în ţară.
- taxe vamale de tranzit – se percep la trecerea unor bunuri pe teritoriul vamal al unei ţări.
După modul de exprimare, taxele vamale pot fi:
- taxe vamale specifice – exprimate în sumă fixă / u.m.;
- taxe vamale ad-valorem – exprimate în cote procentuale;
- taxe vamale compuse sau mixte – exprimate în sumă fixă / u.m., la care se adaugă o cotă
procentuală;
După scopul instituirii, distingem:
- taxe vamale fiscale – instituite cu scopul exclusiv de a colecta fonduri la bugetul statului;
- taxe vamale protecţioniste – practicate pentru protejarea agenţilor economici autohtoni
împotriva concurenţei străine;
- taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate – taxe vamale cu un nivel
redus, practicate între ţările membre ale aceloraşi organizaţii internaţionale sau între ţările
care au încheiat acorduri bilaterale în acest sens sau între ţările care şi-au acordat reciproc
această clauză;
- taxe vamale preferenţiale – practicate în ţările care acordă preferinţe vamale altor ţări sau
în comerţul cu anumite bunuri;
- taxe vamale de retorsiune – instituite ca reacţie la practicarea unor taxe vamale ridicate de
către alte ţări;
- taxe vamale anti-dumping – percepute pentru bunurile pentru care se practică dumping-ul,
adică pentru care se practică preţuri sub cele de pe piaţă, pentru a se cuceri piaţa.
Pentru operativitate, taxele vamale ale unui stat sunt reflectate într-un tabel ce poartă
denumirea de tarif vamal, în care, pentru fiecare produs sau grupă de produse, sunt
specificate taxele vamale pentru import, export, tranzit.
5.6.4. Monopolurile fiscale
Monopolurile fiscale reprezintă drepturi exclusive ale statului de a produce şi / sau

comercializa la un anumit preţ produse.
De-a lungul timpului, au fost instituite monopoluri fiscale pentru bunuri precum sarea,
tutunul, chibriturile, alcoolul, zahărul, petrolul, cărţile de joc etc. În România, constituie
monopoluri fiscale producţia şi comerţul cu armament, muniţie şi explozibili, producţia şi
comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor ce conţin stupefiante, producerea şi
emisiunea de mărci şi timbre poştale.
Pentru fiecare produs, monopolul fiscal se determină ca diferenţă între preţurile de
vânzare şi costurile de producţie.
Monopolurile fiscale pot fi:
- monopoluri fiscale depline – instituite atât asupra producţiei, cât şi asupra comerţului cu
anumite produse;
- monopoluri fiscale parţiale – instituite fie numai asupra producţiei, fie numai asupra
comerţului cu anumite produse.
5.7. Nivelul, structura şi evoluţia veniturilor publice
Nivelul veniturilor publice poate fi apreciat pe baza următorilor indicatori:

- volumul veniturilor publice;
- ponderea veniturilor publice în produsul intern brut;
- volumul veniturilor publice ce revine, în medie, pe un locuitor.
Volumul veniturilor publice reprezintă mărimea absolută a acestora la un moment dat,
ce poate fi exprimată nominal (în preţuri curente) sau real (în preţuri constante).
Transformarea volumului veniturilor publice din expresie nominală în expresie reală se face
utilizând deflatorul produsului intern brut sau indicele anual al preţurilor, astfel:
Vp n
Vp r 
DPIB (IP)
Fie în expresie nominală, fie în expresie reală, volumul veniturilor publice în monedă
naţională poate fi utilizat în analize şi comparaţii inter-temporale la nivel naţional, dar nu şi la
nivel internaţional.
Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut constituie un indicator ce oferă o
imagine asupra nivelului şi dinamicii veniturilor publice într-o perioadă dată.
Vp n
Vp / PIB   100
PIB n
Veniturile publice medii pe locuitor se exprimă, de regulă, în dolari americani sau

euro pe locuitor şi se calculează după formula:
Vp$n
Vp / loc 
N
Structura veniturilor publice indică importanţa relativă a diverselor categorii de
venituri publice.
Pentru a stabili structura veniturilor publice dintr-o ţară este necesar să se determine
ponderea sau greutatea specifică (gsVp) a fiecărei categorii de venituri publice (Vpi) în totalul
acestora (Vpt) , pe baza formulei următoare:
Vpi
gsVhpi   100
Vpt
Structura veniturilor publice poate să difere din punctul de vedere al elementelor

componente, în funcţie de clasificaţia veniturilor publice utilizată.
Dinamica veniturilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi
structura acestora într-o anumită perioadă de timp.
Pentru un anumit interval de timp, indicatorii dinamicii veniturilor publice sunt:
1. creşterea nominală şi creşterea reală a veniturilor publice;
2. modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut;
3. modificarea volumului mediu al veniturilor publice ce revin pe un locuitor;
4. modificarea structurii veniturilor publice;
5. indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea veniturilor publice şi creşterea
produsului intern brut;
6. elasticitatea veniturilor publice faţă de produsul intern brut.
1. Creşterea nominală şi creşterea reală a veniturilor publice
Pentru aprecierea corectă a evoluţiei veniturilor publice, trebuie făcută o distincţie
între creşterea nominală şi creşterea reală a acestora.
Creşterea nominală ( Vp1n/ 0 ) rezultă din comparaţia veniturilor publice din perioada
curentă (1) cu cele din perioada de bază (0) exprimate în preţuri curente.
Creşterea reală ( Vp1r/ 0 ) rezultă din comparaţia veniturilor publice din perioada
curentă (1) cu cele din perioada de bază (0) exprimate în preţuri constante.
Ambele modalităţi de calcul exprimă o creştere în mărimi absolute, conform relaţiilor:
Vp1n/ 0  Vp1n  Vp0n
Vp1r/ 0  Vp1r  Vp0r
Analiza creşterii absolute a veniturilor publice trebuie completată cu analiza creşterii

relative a acestora, folosindu-se indicele creşterii veniturilor publice, calculat astfel:
• pentru veniturile nominale:
Vp1n
IVp n  100
1/ 0
Vp 0n
• pentru veniturile reale:
Vp1r
IVp r  100
1/ 0
Vp 0r
Creşterea nominală relativă se calculează astfel:
Vp1n/ 0
%vpn  IVp n  100 sau %Vp n   100
1/ 0
Vp0n
Creşterea reală relativă se calculează astfel:
Vp1r/ 0
%Vp r  I vp r  100 sau %Vp r   100
1/ 0
Vp0r
2. Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut se determină cu

ajutorul formulei:
Vhp1 Vhp0
Vhp / PIB   100   100
PIB1 PIB0
3. Modificarea nivelului mediu al veniturilor publice pe locuitor se determină cu

ajutorul formulei:
Vp / loc  Vp / loc1  Vp / loc0
4. Modificarea structurii veniturilor publice se determină utilizând relaţia:
gsVpi  gsVp1  gsVp0
5. Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea veniturilor publice şi creşterea

produsului intern brut se determină după următoarea formulă:
I Vp1 / 0
k
I PIB1 / 0
6. Elasticitatea veniturilor publice faţă de produsul intern brut măsoară amploarea

reacţiei veniturilor publice la modificarea produsului intern brut.
Vp1 / 0
Vp 0
eChp 
PIB1 / 0
PIB0
Situaţia în care eChp > 1 exprimă tendinţa de utilizare într-o mai mare măsură a
produsului intern brut pentru finanţarea veniturilor publice (veniturile publice sunt elastice
faţă de produsul intern brut). Situaţia în care eChp < 1 exprimă tendinţa de restrângere a
proporţiei veniturilor publice în produsul intern brut (veniturile publice sunt inelastice faţă de
produsul intern brut). Atenţie: calculele se fac cu valori reale şi nu cu valori nominale!
5.10. Rezumat
Capitolul are ca obiectiv prezentarea mai detaliată a veniturilor publice ordinare, ca

principală sursă de finanţare a cheltuielilor publice.
După realizarea unui succinte prezentări a modalităţilor de finanţare a sectorului
public, este realizată o structură a veniturilor publice după criterii precum regularitatea
mobilizării la buget, conţinutul economic, natura juridică, provenienţa şi bugetul sau fondul
la care se mobilizează.
Prelevările fiscale (impozitele, taxele şi contribuţiile) sunt definite ca şi conţinut şi ca
elemente tehnice (subiectul fiscale sau contribuabilul, suportatorul, obiectul, sursa, unitatea
de impunere, cota, asieta fiscală şi termenul de plată). Totodată sunt analizate critic şi
principiile impunerii, atât în abordarea anglo-saxonă (principiul beneficiului şi principiul
capacităţii de plată), cât şi în abordarea european-continentală (principiile de echitate fiscală,
principiile de politică financiară, principiile de politică economică şi principiile social-
politice). Impozitele sunt clasificate după criterii precum: trăsăturile de fond şi de formă ale
acestora, scopul urmărit de guvern la instituirea acestora, frecvenţa perceperii acestora şi
structura administrativă a statului respectiv. Taxele sunt clasificate după natura serviciului
prestat şi după modalitatea de încasare. În ceea ce priveşte contribuţiile, acestea sunt
clasificate în funcţie de obiectivul urmărit de stat prin introducerea acestora şi potrivit
clasificaţiei veniturilor bugetare utilizată în ţara noastră. Sunt analizate şi efectele prelevărilor
fiscale, avându-se în vedere efectele economice, efectele juridice, efectele psihologice şi
efectele socio-ecologice.
Fiscalitatea directă este analizată avându-se în vedere definirea şi caracteristicile
impozitelor directe şi prezentarea impozitelor reale şi a impozitelor personale (impozitele pe
venit şi impozitele pe avere).
Fiscalitatea indirectă este analizată avându-se în vedere definirea şi caracteristicile
impozitelor indirecte şi prezentarea taxelor de consumaţie, taxelor vamale şi monopolurilor
fiscale.
Capitolul se încheie cu prezentarea indicatorilor de apreciere a nivelului, structurii li
evoluţiei veniturilor publice.
CAPITOLUL 5
VENITURILE PUBLICE
5.1. Modalităţile de finanţare a

sectorului public
5.3. Prelevările fiscale şi efectele
fiscalităţii
5.4. Fiscalitatea directă
5.5. Fiscalitatea indirectă
5.1. Modalităţile de finanţare
a sectorului public (1)
 Resursele financiare ale unei economii
 interne: produsul intern brut
 externe: împrumuturi obţinute din străinătate şi
investiţii străine directe
 Resursele financiare ale unei economii

 administrate public
 administrate privat
 Resursele financiare administrate public sunt
cele ale statului, ale unităţilor administrativ
teritoriale şi ale societăţilor publice
 Pe seama resurselor financiare administrate
public se asigură finanţarea sectorului public
 Întrucât resursele financiare administrate
public sunt venituri ale diverselor bugete
publice, acestea poartă denumirea de venituri
publice
 Veniturile publice reprezintă totalitatea
resurselor financiare pe care autorităţile
publice le mobilizează la dispoziţia lor, pentru a
realiza rolurile pe care statul le are în
economie: asigurarea unei alocări eficiente a
resurselor, a unei distribuţii echitabile a
veniturilor şi averilor între membrii societăţii şi
a stabilităţii macroeconomice
 Veniturile publice pot fi considerate şi ca
resurse financiare pe care autorităţile publice le
mobilizează la dispoziţia lor, pentru acoperirea
cheltuielilor publice
 Veniturile publice provin din:
 exploatarea patrimoniului statului şi din
activităţile economice ale entităţilor publice
– venituri publice obişnuite
 perceperea de impozite, taxe şi contribuţii
de la populaţie şi agenţii economici şi
contractarea de împrumuturi publice –
venituri publice derivate
 Veniturile publice depind de:
 Factori economici: produsul intern brut
 Factori monetari: masa monetară, dobândă, credit
 Factori sociali: situaţia anumitor categorii sociale
 Factori demografici: populaţia activă, sporul
demografic, structura populaţiei
 Factori politici şi militari: orientarea ideologică a
forţelor politice aflate la putere, implicarea statului
într-un conflict armat
 Factori financiari: dimensiunea cheltuielilor publice,
mărimea deficitului bugetar
 Criterii de grupare a veniturilor publice:
 după regularitatea mobilizării la buget
 după conţinutul economic
 după natura juridică
 după provenienţă
 după bugetul sau fondul la care se mobilizează
 F.M.I.
Structura veniturilor publice după
regularitatea mobilizării la buget
 Venituri ordinare (obişnuite) – se încasează
anual la diversele bugete ale statului
 Venituri fiscale: impozite, taxe, contribuţii
 Venituri nefiscale: amenzi, majorări şi penalităţi de
întârziere, prelevări din veniturile unor entităţi
publice, venituri din închirierea sau concesionarea
unor bunuri din patrimoniul statului
 Venituri extraordinare – realizate în situaţii
excepţionale, de regulă, pentru acoperirea
deficitului bugetar:
 Împrumuturi publice
 Emisiune monetară
conţinutul economic (1)
 Venituri curente
 Venituri fiscale:
 Impozite directe: impozit pe profit, impozitul pe
veniturile persoanelor fizice, impozitul pe
dividende, altele
 Impozite indirecte: taxa pe valoarea adăugată,
accize, taxe vamale, altele (taxe şi tarife pentru
eliberarea de licenţe şi autorizaţii de
funcţionare, taxe de timbru, taxe pentru
activitatea de prospecţiune, explorare şi
exploatare a resurselor minerale)
 Venituri nefiscale:
 amenzi
 majorări şi penalităţi de întârziere
 prelevări din veniturile unor entităţi publice
 venituri din închirierea sau concesionarea unor
bunuri din patrimoniul statului
 Venituri de la instituţiile publice:
 taxe de metrologie
 taxe consulare
 taxe pentru prestaţiile efectuate şi pentru eliberarea
autorizaţiilor de transport în trafic internaţional
 altele
 Venituri din capital:
 Venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor
publice
 Venituri din valorificarea unei părţi a stocurilor de la
rezervele materiale naţionale şi de mobilizare
 Venituri din valorificarea unor bunuri ale statului
(fondul locativ de stat, vânzarea activelor la unităţile
publice aflate în lichidare)
 Încasări din rambursarea împrumuturilor
acordate
natura juridică
 Veniturile publice de drept privat
 procurate de pe piaţă, în condiţii
concurenţiale
 reglementate de dreptul privat (comercial)
 Veniturile publice de drept public
 stabilite prin lege (impozite, taxe,
contribuţii) sau prin în urma unor condiţii
impuse de către stat (împrumuturile publice
şi emisiunea monetară)
 reglementate de dreptul public
provenienţă
 Venituri publice interne, provenite de la:
 Populaţie
 Agenţi economici
 Instituţii publice
 Venituri publice externe, provenite din:

 Împrumuturi externe contractate
 Recuperarea împrumuturilor externe
acordate
bugetul sau fondul la care se
mobilizează
 Venituri ale bugetului administraţiei centrale de

stat
 Venituri ale bugetelor locale
 Venituri ale bugetului asigurărilor sociale de
stat
 Veniturile bugetelor fondurilor speciale
Structura veniturilor publice
utilizată de Fondul Monetar
Internaţional
 Venituri din impozite şi taxe (toate prelevările
fiscale, mai puţin contribuţiile sociale)
 Contribuţiile sociale (ale angajaţilor, ale
angajatorilor, altele)
 Venituri din transferuri financiare (primite de la
alte guverne, de la organizaţii internaţionale
sau de la autorităţile publice de la un nivel
ierarhic inferior)
 Alte venituri (din închirieri de proprietăţi ale
statului, dividende, amenzi şi penalităţi, alte
transferuri, împrumuturi de stat etc.)
5.3. Prelevările fiscale şi efectele
fiscalităţii
5.3.1. Conţinutul prelevărilor fiscale
5.3.2. Elementele tehnice ale prelevărilor
fiscale
5.3.3. Principiile impunerii
5.3.4. Clasificarea prelevărilor fiscale
5.3.5. Efectele fiscalităţii
5.3.1.
Conţinutul prelevărilor fiscale
 Prelevările fiscale sunt reprezentate de
totalitatea resurselor financiare pe care
autorităţile publice le procură din sectorul
privat, prin constrângere
 Prelevările fiscale:
 Impozitul
 Taxa
 Contribuţia
Impozitul
 categorie financiară cu caracter istoric concret,
legată de existenţa statului şi a banilor
 concepţiile referitoare la impozite – strâns
legate de:
 teoriile despre stat
 contract social între indivizi
 produs al solidarităţii sociale şi naţionale a indivizilor
 criteriile ce trebuie luate în considerare pentru
dimensionarea sarcinilor fiscale
 teoria echivalenţei
 teoria siguranţei
 teoria sacrificiului
Diverse definţii ale impozitului:
 “preţul serviciilor prestate de stat” – Gaston Jèze
 “preţuri stabilite prin constrângere pentru serviciile
guvernamentale” – Alvin Hansen
 “pretinse de stat în virtutea suveranităţii sale şi
sunt destinate să acopere cheltuielile generale ale
statului” – Adolph Wagner
 “prestaţie pecuniară pretinsă cetăţenilorcu scopul
acoperirii cheltuielilor de interes general” - Gaston
Jèze
 “procedeul de repartizare a creanţelor bugetare
între cetăţeni, în funcţie de facultăţile lor
contributive” – Louis Trotabas
 Impozitul reprezintă o formă de
prelevare silită la dispoziţia statului,
fără contraprestaţie directă şi cu
titlu nerestituibil a unei părţi din
veniturile sau averea persoanelor
fizice sau/şi juridice, în vederea
acoperirii unor necesităţi publice.
Caracteristici ale impozitului
 prelevare silită, cu caracter obligatoriu,
efectuată în numele suveranităţii statului
 nu presupune o contraprestaţie directă şi
imediată din partea statului
 este nerestituibil (nerambursabil)
 dreptul de a institui impozite revine

 Parlamentului – la nivel naţional
 Consiliilor locale – la nivelul colectivităţilor locale
Taxa
 Transfer de valoare obligatoriu la dispoziţia
statului, cu echivalent direct şi imediat, cu titlu
definitiv
 Se datorează de către persoanele fizice şi
juridice în schimbul unui serviciu public
instituţional
 Transferul de valoare este direct şi imediat
întrucât plătitorul taxei beneficiază în schimbul
acesteia, pe loc, de un serviciu al unei instituţii
publice sau dobândeşte un drept
Contribuţia
 Transfer de valoare obligatoriu la dispoziţia
statului, fără echivalent direct şi imediat, cu
titlu definitiv şi cu destinaţie prestabilită
 Fondurile publice constituite prin intermediul
contribuţiilor se utilizează în vederea
acoperirea unor cheltuieli publice cu destinaţie
socială (ajutoare sociale, ajutoare de şomaj,
burse, alocaţii, pensii etc.)
 Totalitatea prelevărilor fiscale (impozite,
taxe, contribuţii), alături de
reglementările referitoare la acestea şi
instituţiile care le administrează
constituie sistemul fiscal al unei ţări.
Caracteristicile unui sistem fiscal bine
structurat - Anthony Atkinson şi Joseph Stiglitz
 Eficienţă economică – prelevările obligatorii nu
trebuie să împiedice alocarea eficientă a resurselor
 Administrare simplă – impozitele şi taxele trebuie
să fie uşor şi ieftin de administrat
 Flexibilitate – sistemul fiscal trebuie să răspundă şi
să poată fi ajustat uşor la modificările condiţiilor
economice
 Transparenţa - indivizii trebuie să fie capabili să
perceapă facil povara fiscală, cu condiţia ca aceasta
să fie tolerată de către societate
 Echitate - sistemul fiscal trebuie să asigure tuturor
indivizilor un tratament fiscal just
5.3.2.
Elementele tehnice
ale prelevărilor fiscale
1. Subiectul impozitului (contribuabilul)
2. Suportatorul impozitului
3. Obiectul impozitului
4. Sursa impozitului
5. Unitatea de impunere
6. Cota impozitului
7. Asieta fiscală
8. Termenul de plată
9. Altele
1. Subiectul impozitului
• persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata
impozitului
2. Suportatorul impozitului
• persoana fizică sau juridică din ale cărei venituri se
suportă efectiv impozitul
• impozite directe / impozite indirecte
3. Obiectul impozitului
• pentru impozitele directe – un bun, un venit sau o
activitate
• pentru impozitele indirecte – vânzarea, valorificarea
sau punerea în circulaţie a unor bunuri şi servicii
• termen consacrat – materie impozabilă
4. Sursa impozitului
• din ce anume se plăteşte impozitul – din venit sau
din avere
• la impozitele pe venit coincide cu obiectul
5. Unitatea impozitului
• unitatea în care se exprimă mărimea obiectului
impozabil
6. Cota impozitului
• mărimea impozitului: sumă fixă sau cotă procentuală
• 4 tehnici de impunere în cote procentuale
• Impunerea în cotă procentuală proporţională
• Impunerea în cote procentuale progresive
• Impunerea în cote procentuale regresive
• Impunerea în cote procentuale degresive
• Impunerea în cotă procentuală proporţională –
presupune ca asupra valorii materiei
impozabile să se aplice o singură cotă de
impozit
• Impunerea în cote procentuale progresive –
presupune utilizarea unor cote procentuale de
impozit ce cresc odată cu creşterea materiei
impozabile, într-un ritm constant sau într-un
ritm variabil
• 2 variante de aplicare: impunerea în progresie simplă
şi impunerea în progresie compusă
 Impunerea în progresie simplă presupune
aplicarea asupra întregii materii impozabile a
cotei de impozit ce corespunde acesteia în
baremul de impozitare
 Impunerea în progresie compusă presupune
împărţirea materiei impozabile în mai multe
tranşe, în conformitate cu baremul de
impozitare, şi impunerea cu cote diferite a
acestora, impozitul datorat fiind suma
impozitelor datorate pentru fiecare tranşă
 Impunerea în cote procentuale regresive
presupune aplicarea asupra valorii materiei
impozabile a unor cote procentuale de impozit
ce scad pe măsură ce creşte valoarea materiei
impozabile
 Impunerea în cote procentuale degresive
presupune aplicarea asupra valorii materiei
impozabile a unor cote procentuale de impozit
ce cresc până ce materia impozabilă atinge un
anumit nivel, după care scad pe măsură ce
creşte materia impozabilă
7. Asieta fiscală
• modul de aşezare a impozitelor – totalitatea
operaţiunilor realizate de organele fiscale
pentru identificarea subiecţilor impozabili,
evaluarea mărimii materiei impozabile.
stabilirea cuantumului impozitelor datorate
statului şi perceperea acestora
• Evaluarea mărimii materiei impozabile
• metoda evaluării directe
• metoda evaluării indirecte
 Metoda evaluării directe se poate
aplica în două variante:
 pe baza declaraţiei unei terţe persoane
(când o terţă persoană cunoaşte
dimensiunea materiei impozabile şi este
obligată prin lege să o declare la organele
fiscale)
 pe baza declaraţiei contribuabilului (când
contribuabilii sunt obligaţi prin lege să ţină o
evidenţă contabilă, să întocmească bilanţuri
şi declaraţii fiscale din care să reiese clar
dimensiunea venitului sau averii supuse
impozitării).
 Metoda evaluării indirecte se poate
aplica în trei variante:
 pe baza semnelor sau a indiciilor exterioare
ale obiectului impozabil (în special pentru
impozitele reale)
 evaluarea forfetară (organele fiscale, de
acord cu contribuabilul, stabilesc o valoare
aproximativă a obiectului impozabil)
 evaluarea administrativă (organele fiscale
stabilesc valoare obiectului impozabil pe
baza datelor şi elementelor din propriile
evidenţe).
 Stabilirea impozitului datorat se face diferenţiat
 pentru impozitele de repartiţie sau de
contigentare - se stabilesc de către autorităţile
fiscale într-o sumă globală ce trebuie încasată
de pe întreg teritoriul ţării, sumă ce se defalcă,
de sus în jos, pe fiecare unitate administrativ-
teritorială, iar în cadrul acestora pe subiecţi
plătitori
 pentru impozitele de cotitate - se stabilesc
pentru fiecare obiect impozabil şi pentru fiecare
plătitor, prin utilizarea unor sume fixe sau cote
procentuale, sau combinat, sume fixe şi cote
procentuale.
 Perceperea la buget a unui impozit constă în
încasarea impozitelor la termenele şi în
modalităţile specifice impozitului respectiv, prin
intermediul unui aparat specializat al statului:
 direct de la plătitori, prin prezentarea acestora la
casieria fiscului (“sistem portabil”) sau prin
deplasarea organului fiscal la domiciliul sau sediul
plătitorului (“sistem cherabil”)
 electronic – prin intermediul internetului
 prin stopaj la sursă – calcularea, reţinerea şi virarea
impozitului la buget se face de către o terţă
persoană, în patrimoniul căreia se formează materia
impozabilă
 prin aplicarea de timbre fiscale – pentru actele şi
acţiunile notariale, administrative, judecătoreşti,
consulare.
8. Termenul de plată
• data la care trebuie plătit impozitul
9. Altele
• autoritatea impozitului – puterea publică ce instituie
impozitul
• beneficiarul impozitului – veriga bugetară la care se
încasează impozitul
• posibilitatea impozitului – capacitatea contributivă a
contribuabililor
• facilităţile fiscale
• sancţiunile aplicabile
• căile de contestaţie
5.3.3.
Principiile impunerii
 Principiile clasice - Adam Smith – “Avuţia
naţiunilor”
 maxime sau principii fundamentale ale
impunerii:
 maxima de justiţie – impozitele trebuie astfel
stabililite încât să ţină cont de capacitatea
contributivă a plătitorului
 maxima de certitudine – mărimea impozitului trebuie
să fie stabilită în mod cert, pe baza legii, şi nu în mod
arbitrar, astfel încât să se evite abuzurile fiscale din
parte funcţionarilor din aparatul fiscal
 maxima comodităţii – termenele şi
modalităţile de plată a impozitelor trebuie să
fie cât mai convenabile pentru contribuabili
– sincronizare cu realizarea veniturilor
acestora – “plăteşti pe măsură ce câştigi”
 maxima economiei şi randamentului
impozitelor – impozitele trebuie astfel
concepute încât randamentul lor fiscal să fie
maxim: să aducă încasări cât mai mari la
buget cu cheltuieli de administrare cât mai
mici
Principiile impunerii – abordarea
anglo-saxonă
 Principiul beneficiului – Adolph Wagner –
cetăţenii unui stat care beneficiază de bunuri
publice trebuie să participe la acoperirea acestora
prin plata de impozite şi contribuţii
 Principiul capacităţii de plată – fiecare
contribuabil trebuie să plătească prelevările fiscale
în conformitate cu capacitatea sa contributivă
 Principiul echităţii pe orizontală – 2 persoane care au
aceeaşi utilitate înainte de impozitare trebuie să aibă
aceeaşi utilitate după impozitare
 Principiul echităţii pe verticală – dacă o persoană are
o utilitate mai mare decât alta înainte de impozitare,
trebuie să aibă şi după impozitare o utilitate mai
mare decât aceasta
Principiile impunerii – abordarea
european-continentală
 Principii de echitate fiscală

 Principii de politică financiară
 Principii de politică economică
 Principii social-politice
Principiile de echitate fiscală
 presupun respectarea unui set de reguli ce trebuie
avute în vedere la instituirea unui nou impozit:
 stabilirea unui minim neimpozabil, pentru a asigura un
nivel minim de trai pentru anumite categorii sociale
defavorizate sau în dificultate;
 sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită în
funcţie de puterea sa contributivă;
 la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei
categorii sociale să fie stabilită în comparaţie cu sarcina
fiscală a altei categorii sociale, iar în cadrul aceleiaşi
categorii sociale, sarcina fiscală a unei persoane să fie
stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei persoane;
 impunerea să fie generală, cuprinzând toţi subiecţii care
realizează venituri dintr-o anumită sursă sau care deţin un
anumit gen de avere.
Principiile de politică financiară (1)
 exprimă exigenţele autorităţii publice
care instituie un nou impozit, faţă de
acesta. Aceste exigenţe au în vedere:
 pe de o parte:
 randamentul fiscal al impozitului
 stabilitatea impozitului
 elasticitatea dezirabilă a impozitului
 pe de altă parte:
 numărul şi tipul de impozite instituite de
către autorităţile fiscale.
 Un impozit are un randament fiscal ridicat dacă:
 are un caracter universal;
 nu există posibilităţi legale sau nelegale de sustragere
de la impunere;
 cheltuielile cu asieta impozitului sunt reduse.
 Stabilitatea unui impozit se referă la menţinerea
unui randament constant pentru impozitul
respectiv.
 Elasticitatea unui impozit are în vedere
posibilitatea permanentă a ajustării încasărilor
aferente acelui impozit la necesităţile bugetului
de destinaţie.
 În ceea ce priveşte numărul şi tipul
impozitelor instituite de autorităţile
fiscale
 ideea unui impozit unic s-a dovedit a fi o
utopie fiscală
 practica fiscală a demonstrat ineficienţa
practicării unui singur impozit şi a impus un
sistem pluralist de impozite.
Principiile de politică economică (1)
 au în vedere posibilitatea utilizării impozitelor
ca pârghii financiare la dispoziţia autorităţilor
pentru:
 stimularea sau frânarea activităţilor din
anumite domenii, ramuri ale economiei,
regiuni
 influenţarea producţiei sau consumului unui
anumit bun
 favorizarea sau limitarea relaţiilor economice
cu străinătatea
 Sunt posibile:
 scutirea de impozite indirecte pentru
anumite bunuri sau acordarea de reduceri la
plata impozitelor directe datorate de agenţii
economici producători care să stimuleze
activitatea de producţie şi cererea pentru
produsul respectiv;
 consumul anumitor bunuri poate fi stimulat
prin reducerea sau eliminarea impozitelor
indirecte care îl grevează. Invers, prin
majorarea impozitelor indirecte, se poate
influenţa negativ consumul unui anumit
bun;
 pentru favorizarea relaţiilor economice cu
străinătatea se practică restituirile de
impozite indirecte pentru bunurile exportate,
este posibilă aplicarea regimului vamal de
“draw-back” şi instituirea de scutiri de taxe
vamale;
 în sensul limitării comerţului exterior se
poate acţiona prin practicarea unor taxe
vamale prohibitive la import sau prin
stabilirea de taxe vamale la export (extrem
de rar).
Principiile social-politice (1)
 sunt expresia preocupărilor autorităţilor publice
pentru îmbunătăţirii percepţiei populaţiei
asupra politicii pe care o promovează.
 autorităţile încearcă, şi prin intermediul
fiscalităţii să elimine sau să diminueze efectele
negative ale politicilor lor.
 măsurile vizate se referă la:
 acordările de facilităţi fiscale
 instituirea de impozite speciale
 impozitarea consumului anumitor bunuri considerate
dăunătoare pentru sănătatea oamenilor sau de lux.
Principiile social-politice (2)
 Facilităţile fiscale se acordă în favoarea unor
contribuabili cu venituri reduse sau cu o
situaţie personală mai dificilă.
 Impozitele speciale se practică în unele state
pentru favorizarea natalităţii, crescând
presiunea fiscală a celibatarilor sau a cuplurilor
fără copii.
 Prin stabilirea de accize pentru anumite
produse care se consideră că au efecte
negative asupra sănătăţii (alcool, tutun) se
încearcă restrângerea expresă a consumului
anumitor bunuri.
5.3.4.
Clasificarea prelevărilor fiscale
 impozitele se pot clasifica după
următoarele criterii:
 caracterul acestora
 scopul urmărit de guvern la instituirea
acestora
 frecvenţa perceperii acestora
 structura administrativă a statului
respectiv
 După caracteristicile acestora, impozitele se
clasifică în:
 impozite directe;
 impozite indirecte
 Impozitele directe
 stabilite nominal în sarcina unor p.f. sau p.j. pe
baza profitului, veniturilor, câştigurilor sau a
averii acestora (impozitele sunt suportate tot pe
seama veniturilor contribuabilului, în vederea
conservării substanţei averii)
 există o entitate perfectă între subiectul
impozabil şi suportator.
Impozitele directe (1)
 impozite pe avere, care sunt stabilite
 asupra averii propriu-zise (terenuri, clădiri,
animale, fabrici, uzine, magazine, proprietate
funciară, autovehicule)
 asupra circulaţiei averii, care au în vedere
modificarea dreptului de proprietate asupra unor
bunuri mobile, imobile (aici se pot include
impozitele pe unele contracte de vânzare-
cumpărare, pe circulaţia valorilor mobiliare, pe
succesiuni sau donaţii)
 asupra creşterea averii, al căror obiect este dat
de plusul semnificativ de avere înregistrat de
unii contribuabili într-o anumită perioadă de
timp
Impozitele directe (2)
 impozite personale
 se calculează asupra veniturilor şi beneficiilor
personale ale subiecţilor impozabili, care pot fi
persoane fizice sau juridice
 sunt denumite şi impozite subiective
 în cazul persoanelor fizice se pot utiliza două sisteme
de impunere, cel al impunerii globale sau al impunerii
separate, incluzând următoarele tipuri de venituri:
salarii şi venituri asimilate; venituri din activităţi
independente; venituri din cedarea folosinţei
bunurilor, din dobânzi, dividende, premii sau venituri
din jocurile de noroc.
 impozitele suportate de persoanele juridice sunt
impozitul pe profit, pe cifra de afaceri şi / sau pe
dividende.
Impozitele indirecte (1)
 se aşează asupra actului privind vânzarea bunurilor,
prestărilor de servicii, importului de bunuri şi produse
şi în rare cazuri la exportul acestora
 prezintă avantaj pentru stat, în ceea ce priveşte
uşurinţa determinării şi perceperii lor, costului relativ
redus şi caracterului voalat al acestora, ele fiind
incluse în preţurile, respectiv tarifele bunurilor şi
serviciilor
 din perspectiva contribuabilului, impozitele indirecte
încalcă principiul echităţii fiscale, deoarece nu ţin cont
de puterea contributivă reală a acestora.
 se pot clasifica la rândul lor după forma sub
care se manifestă în:
 taxe de consumaţie, care cuprind taxa pe valoarea
adăugată şi accizele stabilite pe anumite categorii de
produse, cum ar fi cafeaua, alcoolul etilic, tutunul,
produsele petroliere, autovehicule, bijuterii şi alte
produse considerate de lux
 taxe vamale, practicate cu precădere la import,
foarte rar la export
 taxe judiciare, extrajudiciare şi notariale de timbru,
taxe consulare şi ale unităţilor administrative
 monopolurile fiscale, instituite de stat în anumite
domenii(producţia şi comercializarea de produse
petroliere, băuturi alcoolice, tutun), în general,
din două motive: sunt sectoare de activitate în
care riscul evaziunii fiscale este ridicat, ori sunt
producătoare de câştiguri importante, permiţând
practicarea unor preţuri de monopol care sunt
mult peste valoarea reală a produselor
 După obiectul impozabil:
 Impozite pe venit
 Impozite pe avere
 Impozitele pe cheltuială (pe consum)
 În funcţie de scopul urmărit de autorităţi:
 impozite financiare;
 impozite de „ordine”;
 impozitele financiare au drept scop asigurarea
resurselor financiare publice de care statul are
nevoie
 impozitele de ordine sunt utilizate pentru a
stabili o conduită în ceea ce priveşte folosirea
anumitor categorii de bunuri (este vorba despre
produsele a căror consum statul doreşte a-l
limita - băuturile alcoolice, tutunul, bunurile de
lux, etc).
 Impozitele mai pot categorisite în funcţie
de frecvenţa utilizării lor pentru
constituirea resurselor financiare
publice:
 impozite permanente - colectate în mod
curent la buget
 impozite incidentale - cele care sunt
extraordinare, percepute în caz de calamităţi
naturale, conflicte militare sau pentru averea
acumulată pe nedrept în urma acestor
evenimente deosebite
 Impozitele mai pot fi clasificate, avându-se
în vedere structura administrativă a
statului respectiv:
 În cazul statelor de tip federal:
 impozite federale;
 impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor;
 impozite locale.
 În cazul statelor unitare:
 impozite ale administraţiei centrale de stat;
 impozite ale administraţiei locale.
Clasificarea taxelor
 După natura serviciului prestat
 Taxe judiciare – judecătoreşti şi notariale
 Taxe administrative – autentificări şi eliberări de acte
 Taxe industriale – autorizaţii sau licenţe
 Taxe ecologice
 După modalitatea de încasare

 Taxe în numerar
 Taxe de timbru
Clasificarea contribuţiilor
 Potrivit clasificaţiei veniturilor bugetare utilizată
în ţara noastră, în categoria veniturilor fiscale
se includ şi contribuţiile cu caracter social,
percepute sub formă de contribuţii
obligatorii, - ca venituri ale unor bugete
publice cu afectaţie specială.
 În această categorie se includ:
 contribuţiile la asigurările sociale de stat;
 contribuţiile la asigurările sociale de sănătate;
 contribuţia pentru plata ajutorului de şomaj;
 alte contribuţii obligatorii.
Clasificarea contribuţiilor
 În funcţie de obiectivul urmărit de stat
prin introducerea acestora
 Contribuţii speciale sau nonasigurative –
prelevările băneşti pe care statul le efectuează
de la beneficiarii unor servicii publice generale
 Contribuţii generale sau sociale – prelevările
băneşti cu caracter mutual şi asigurativ realizate
în vederea acoperirii unor cheltuieli publice de
natură socială (pensii, ajutoare sociale, alocaţii,
burse etc.)
5.3.5.
Efectele fiscalităţii
 efecte economice
 efecte juridice
 efecte psihologice
 efecte socio-ecologice
Efecte economice (1)
 Efecte asupra rezultatelor financiare ale
agenţilor economici
 impozitele directe pentru care contribuabilii
sunt persoane juridice se reflectă în
contabilitatea acestora sub formă de
cheltuieli => diminuează rezultatele
financiare ale acestora
 amploarea efectului depinde de asieta
impozitului respectiv
 Ex. impozitul pe profit în România
 Efecte asupra fluxurilor financiare ale
agenţilor economici
 impozitele indirecte pentru care
contribuabilii sunt persoane juridice
afectează negativ lichidităţile acestora
 amploarea efectului depinde de modalitatea
de percepere a impozitului respectiv
 Ex. TVA în România
 Efecte asupra gospodăriilor
 impozitele directe diminuează venitul
disponibil al indivizilor, ceea ce le afectează
acestora în sens negativ nivelul consumului
şi al economisirii
 impozitele indirecte, întrucât sunt incluse în
preţurile de vânzare ale bunurilor şi
serviciilor, afectează negativ nivelul
consumului gospodăriilor
 Ex. accizele în România
Efecte juridice (1)
 Efecte asupra raportului juridic fiscal
 au în vedere modalităţile concrete prin care se
întrerupe raportul juridic existent între
contribuabil şi stat cu privire la prelevarea
fiscală
 Dacă acest raport nu este stins în mod obişnuit
prin plată, scădere, compensare, anulare,
prescripţie sau executare silită, atunci măsurile
coercitive ale statului devin foarte aspre,
ajungându-se până la privarea de libertate
Efecte juridice (2)
 Efecte asupra numărului agenţilor economici
şi dispersiei teritoriale a acestora
 sunt rezultatul practicării de facilităţi fiscale –
scutiri totale sau parţiale pentru anumite perioade
de timp şi pentru anumite arii geografice
 Efecte asupra structurii juridice a agenţilor
economici
 alegerea formei juridice a unei societăţi
comerciale depinde de regimurile juridice diferite
ce se aplică acestora
Efecte juridice (3)
 Efecte asupra dimensiunii agenţilor
economici
 dimensiunea agenţilor economici poate fi
influenţată prin măsuri de politică fiscală, în
special prin:
 impozitarea diferenţiată a societăţilor de capital
în funcţie de dimensiunea acestora
 regimul fiscal al operaţiunilor de fuziune şi
sciziune al societăţilor comerciale
Efecte psihologice (1)
 Efectul de “îndepărtare” fiscală
 atunci când contribuabilul află că trebuie să
plătească un impozit poate reacţiona în două
modalităţi:
 caută să diminueze sarcina fiscală prin
restrângerea propriei activităţi - efect de
“îndepărtare” fiscală negativă
 caută să evite pierderea de putere de
cumpărare prin intensificarea muncii - efect de
“îndepărtare” fiscală pozitivă
 Eludarea fiscală
 contribuabilul caută să evite plata impozitului
folosindu-se de normele fiscale interpretabile
sau de cele care au un conţinut inadecvat
 Evaziunea fiscală
 contribuabilul ascunde total sau parţial materia
impozabilă, căutând să reducă sau să elimine
obligaţiile fiscale ce îi revin
 Translaţia fiscală
 transferul debitului fiscal de către contribuabilul
de drept al unui impozit prin intermediul
schimburilor economice de pe piaţă şi, implicit,
al preţurilor bunurilor şi serviciilor, asupra unuia
sau mai multor subiecţi economici, care devin
astfel contribuabili de fapt
 Difuziunea fiscală
 ansamblul efectelor economice pe care
comportamentul contribuabililor le determină
Efecte socio-ecologice
 Efecte sociale
 creşterea nivelului sănătăţii populaţiei prin
practicarea de impozite indirecte (accize) asupra
consumului bunurilor ce pot dăuna sănătăţii
 Efecte ecologice
 reducerea poluării mediului înconjurător prin
practicarea de impozite şi taxe ecologice
5.4.
Fiscalitatea directă
 Impozitele directe
 au incidenţă imediată asupra capacităţii
contributive
 se stabilesc nominal în sarcina unor persoane
fizice sau juridice, în funcţie de venitul sau
averea acestora
 se percep direct de la contribuabil la termenele
expres precizate de lege
Caracteristicile
impozitelor directe (1)
 sunt nominative – cunoscute cu exactitate
de p.f. sau p.j. care le datorează
 au o incidenţă imediată – diminuează direct
şi nemijlocit capacitatea de plată a
contribuabililor (subiectul = suportatorul)
 sunt aplicate asupra veniturilor şi averilor
(obiectul = venitul sau averea)
Caracteristicile
impozitelor directe (2)
 sunt transparente – asieta fiscală este
simplă, clară şi uşor percepută de către
contribuabili
 sunt pretabile la dublă impunere – obiectul
impozabil poate fi dublu impozitat
 sunt pasibile de reacţii psihologice adverse
din partea contribuabililor – determină
eludare fiscală sau evaziune fiscală
Categorii de impozite directe
 Impozite reale (obiective)
 nu ţin cont de situaţia personală a contribuabilului,
având în vedere doar calitatea obiectului impozabil
 predomină în perioada capitalismului ascendent
(până la jumătatea sec. XIX)
 Impozite personale (subiective)
 ţin cont de situaţia personală a contribuabilului şi au
în vedere şi calitatea obiectului impozabil
 înlocuiesc o bună parte din impozitele reale (după
jumătatea sec. XIX)
Impozitele reale
 impozitul funciar
 impozitul pe clădiri
 impozitul pe activităţile industriale,
comerciale şi profesiunile libere
 impozitul pe capitalurile băneşti
Impozitele reale -
impozitul funciar
 a fost introdus în anumite state europene în
perioada în care pământul reprezenta
principalul mijloc de producţie
 se determina în funcţie de diverse criterii:
preţul pământului, numărul utilajelor
agricole utilizate, suprafaţa şi calitatea
terenului, mărimea arenzii
 nu există legătură între impozit şi nivelul
producţiei agricole => inechitate fiscală
Impozitele reale -
impozitul pe clădiri
 instituit paralel cu impozitul funciar
 perceput de la proprietarii de clădiri
 în trecut, se determina în funcţie de:
numărul şi destinaţia încăperilor, suprafaţa
construită, numărul uşilor, ferestrelor,
coşurilor de fum, suprafaţa curţii, mărimea
chiriei
 în prezent, se determină în funcţie de
valoarea clădirii, locaţia şi suprafaţa
acesteia
Impozitele reale -
impozitul pe activităţile industriale,
comerciale şi profesiunile libere
 instituit odată cu dezvoltarea

manufacturilor, fabricilor, comerţului şi
profesiunilor libere
 se dimensiona în funcţie de: mărimea
localităţii, natura firmei, capacitatea de
producţie, mărimea capitalului, numărul
angajaţilor, numărul de furnale etc.
Impozitele reale -
impozitul pe capitalurile băneşti
 instituit odată cu dezvoltarea relaţiilor de
creditare, a serviciilor bancare şi a
tranzacţionării titlurilor de valoare
 datorat de cei ce efectuau operaţiuni de
natură financiară
 se dimensiona în funcţie de: valoarea
dobânzii datorate pentru împrumutul
contractat
Impozitele personale
 impozite pe venit
 se aplică asupra tuturor categoriilor de venituri
obţinute de către persoanele fizice şi de către
persoanele juridice
 cuprind: impoz. pe veniturile persoanelor fizice
şi impoz. pe beneficiile persoanelor juridice
 impozite pe avere
 se datorează de către persoanele fizice şi de
către persoanele juridice pentru averea deţinută
sau pentru transferul acesteia
 cuprind: impoz. asupra averii propriu-zise,
impoz. asupra transferului averii şi impoz. Pe
plusvaloarea averii
Impozitele pe venit – impozitele
pe veniturile persoanelor fizice (1)
 obiectul impozabil: veniturile realizate din
orice sursă (V. din salarii, din exercitarea
profesiunilor libere, din închirieri, din
arenzi, din agricultură, din dividende, din
dobânzi, din pensii, din jocuri de noroc etc.)
 subiecţii impozitului: rezidenţii – pentru
toate veniturile şi nerezidenţii pentru
veniturile obţinute pe teritoriul statului
 3 sisteme de impunere:
 sistemul impunerii separate
 sistemul impunerii globale
 sistemul impunerii mixte
 Sistemul impunerii separate
 presupune impunerea diferenţiată a fiecărei
categorii de venit în parte, în funcţie de
natura acestuia
 numărul de impozite calculate = numărul de
surse de venit
 avantaje: simplitate şi precizie
 dezvantaje: randament fiscal scăzut,
dezavantajează persoanele cu o singură
sursă de venit
 Sistemul impunerii globale
 presupune impozitarea sumei obţinute ca
diferenţă între suma tuturor veniturilor realizate
de o persoană fizică şi deducerea din rezultatul
obţinut a unor sume stabilite prin lege
 avantaje: utilizarea impunerii progresive,
individualizarea contribuabililor, randament fiscal
ridicat
 dezavantaje: nediferenţierea sarcinii fiscale pe
surse de venit, volum mare de muncă,
inechitate pentru cei cu mai multe surse de venit
 Sistemul impunerii mixte
 combinaţie impunere separată – impunere
globală
 în timpul anului, pentru fiecare sursă de
venit se stabileşte un impozit provizoriu, iar
la finele anului suma acestora se
regularizează cu impozitul determinat
conform impunerii globale
 Cele 3 sisteme se pot aplica în 3 variante:
 mecanismul venitului individual – subiectul vizat
prin impunere este privit singular, cu toate
sursele sale de venituri
 mecanismul venitului divizat – se cumulează
veniturilor soţului şi soţiei într-o bază impozabilă
unică, se determină impozitul total datorat, iar
acesta se divizează în mod egal între soţi
 mecanismul venitului familial – extinderea
mecanismului venitului divizat prin luarea în
considerare şi a veniturilor altor membrii ai
familiei, până la un anumit grad de rudenie
Impozitele pe venit – impozitele pe
beneficiile persoanelor juridice (1)
 Societăţile de persoane –
 distincţie neclară între patrimoniul societăţii şi
cel al persoanelor asociate
 veniturile / beneficiile acestora se impozitează la
fel cu veniturile persoanelor fizice
 Societăţile de capital
 distincţie clară între patrimoniul societăţii şi cel
al persoanelor asociate
 se poate impozita atât profitul / beneficiul
societăţii, cât şi dividendele repartizate
acţionarilor / asociaţilor
Impozitele pe venit – impozitele pe
beneficiile persoanelor juridice (2)
 Pentru societăţile de capital – 4
variante:
 impozitarea atât a profitului, cât şi a
dividendelor
 impozitarea numai a dividendelor
 impozitarea numai a profitului ce nu a fost
distribuit sub formă de dividende
 impozitarea separată a dividendelor şi a
profitului rămas la dispoziţia societăţii
Impozitele pe avere – Impozitele
asupra averii propriu-zise
 cad în sarcina posesorilor de avere
 se plătesc din veniturile acestora
 2 tipuri:
 pe proprietăţile imobiliare
 ob. imp. îl reprezintă valoarea de piaţă sau
valoarea declarată de proprietar (ICL, IT)
 asupra activului net
 se aplică asupra valorii cumulate a averii
deţinute de o persoană
pe transferul averii (1)
 se instituie în legătură cu trecerea dreptului
de proprietate asupra unor bunuri mobile şi
imobile de la o persoană la alta ca urmare a
unei:
 succesiuni
 donaţii
 operaţiuni cu titlu oneros
 Impozitele pe succesiunile testamentare
 au ca obiect averea primită cu titlu de moştenire ca
urmare a unui testament
 se aplică global, asupra întregii moşteniri sau
separat, asupra fiecărei fracţiuni din masa
succesorală
 utilizează cote de impozitare proporţionale, eventual
progresive, diferenţiate în funcţie de calitatea
moştenitorului
 Impozitele pe donaţii
 obiectul impozabile este reprezentat de
averea primită de o persoană cu titlu de
donaţie
 contribuabil este cel ce primeşte donaţia
 se utilizează, de regulă, cote de impozitare
progresive stabilite diferenţiat, în funcţie de:
 valoarea averii donate
 scopul donaţiei
 gradul de rudenie dintre donator şi donatar
 Impozitele pe transferurile cu titlu
oneros
 se aplică asupra operaţiunilor de transfer al
dreptului de proprietate asupra unor bunuri
mobile şi imobile prin acte de vânzare-
cumpărare
 cad în sarcina cumpărătorilor
 se utilizează fie cote procentuale
proporţionale, fie cote procentuale
progresive
pe plusvaloarea averii (1)
 cad în sarcina persoanelor care
înregistrează la unele bunuri deţinute în
proprietate, în cursul unei perioade de
timp, un spor de valoare (avere)
 se disting:
 impozitele pe plusvaloarea imobiliară
 impozitele pe sporul de avere dobândit în timp
de război
pe plusvaloarea averii (2)
 Impozitele pe plusvaloarea imobiliară
 au ca obiect sporul de valoare înregistrat la
anumite bunuri imobile (clădiri sau terenuri)
între momentul cumpărării şi cel al vânzării,
fără ca proprietarul să fi acţionat asupra
bunurilor respective în vederea creşterii
valorii acestora
 contribuabilii sunt vânzătorii
 materia impozabilă – diferenţa dintre preţul
de vânzare şi preţul de cumpărare
Dubla impunere
fiscală internaţională
 La seminar!!!
5.5.
Fiscalitatea indirectă
5.5.1. Definirea şi caracteristicile
impozitelor indirecte
5.5.2. Taxele de consumaţie
5.5.3. Taxele vamale
5.5.4. Monopolurile fiscale
Definirea impozitelor indirecte
 Impozitele indirecte
 prelevări fiscale fără incidenţă imediată asupra
capacităţii contributive a contribuabililor
 se stabilesc nenominativ în sarcina unor
persoane fizice şi / sau juridice
 depind de cheltuielile pe care le face
contribuabilul
 se percep indirect de la contribuabili –
suportatorul este diferit de subiectul impozitului
 sunt incluse în preţurile bunurilor sau tarifelor
prestărilor de servicii
Caracteristicile
impozitelor indirecte (1)
 nenominative – nu se cunosc cu exactitate de
către contribuabili
 fără incidenţă imediată – diminuează
capacitatea de plată a consumatorilor finali de
bunuri şi servicii
 se aplică asupra cheltuielilor – obiectul
impozitului este consumul – în expresie
valorică
Caracteristicile
impozitelor indirecte (2)
 nu sunt transparente – sarcina fiscală e greu
perceptibilă de către contribuabili
 nu se pretează la dublă impunere
 nu sunt pasibile de reacţii psihologice din
partea contribuabililor – datorită faptului că
subiectul impozitului nu este şi suportatorul
real al acestuia
Taxele de consumaţie
 se aplică în momentul schimburilor de bunuri şi
/ sau servicii sau derulării unor operaţiuni de
cesiune a elementelor de patrimoniu
 au apărut în timpul capitalismului timpuriu
 au o arie de aplicabilitate foarte extinsă
 pot lua forma:
 taxelor generale pe vânzări
 taxelor speciale de consumaţie
Taxele generale pe vânzări
 Se instituie asupra tuturor vânzărilor de
bunuri şi asupra tuturor prestărilor de
servicii
 Sub aspect tehnic, se disting:
 Impozite monofazice
 Impozite plurifazice cumulative
 Impozite cu plată fracţionată
Taxele generale pe vânzări -
Impozitele monofazice
 se percep o singură dată, indiferent de numărul
stadiilor de producţie sau de comerţ pe care le
parcurg bunurile şi serviciile supuse impunerii
 două modalităţi de aplicare:
 impozitul se percepe în momentul vânzării bunurilor
de către producător – taxă de producţie
 impozitul se percepe în momentul vânzării bunurilor
de către comerciant – taxă asupra vânzării sau
impozit pe circulaţie
Taxele generale pe vânzări -
Impozitele plurifazice cumulative
 se percep în fiecare stadiu prin care mărfurile
trec, atât în faza producţiei, cât şi în cea de
comercializare – impozite în cascadă
 mărimea acestora este cu atât mai mare cu cât
ciclul de producţie şi cel de comercializare este
mai lung
 baza de calcul – preţul de vânzare sau tariful,
la care se adaugă şi impozitele plătite în
stadiile anterioare
Taxele generale pe vânzări - Impozitele
plurifazice cu plată fracţionată (1)
 impozite multistadiale, ce se aplică în fiecare
etapă a circuitului economic
 combinare a impozitelor monofazice cu cele
plurifazice cumulative
 se aplică numai asupra cifrei de afaceri nete
sau valorii adăugate – plusul de valoare pe
care bunul sau serviciul îl dobândeşte într-un
anumit stadiu în urma prelucrării proprii sau
diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de
cumpărare al acestuia
 cele mai utilizate – taxa pe valoarea adăugată
Taxele generale pe vânzări - Impozitele
plurifazice cu plată fracţionată (2)
 baza de calcul – diferenţa dintre vânzări şi
achiziţii
 două metode:
 metoda “bază-bază” – se calculează diferenţa dintre
valoarea vânzărilor şi cea a achiziţiilor, la care se
aplică cota procentuală proporţională de impunere
 metoda “impozit-impozit” – se determină impozitul
aferent vânzărilor din care se deduce impozitul
aferent achiziţiilor
Taxele speciale
de consumaţie - accizele
 preced taxele generale pe vânzări
 se aşează asupra bunurilor care nu pot fi uşor
substituibile şi care au un impact major asupra
populaţiei
 bunuri dăunătoare sănătăţii (produse alcoolice, tutun
şi cafea)
 bunurile de lux (bijuterii, arme, blănuri, parfumuri)
 bunuri primite din import
 se percep o singură dată de către stat, într-o
singură fază a circuitului economic
Taxele vamale (1)
 impozite indirecte ce se aşează asupra
contravalorii bunurilor la trecerea graniţelor
vamale ale ţării
 dublu rol:
 rol fiscal – procurare de resurse financiare publice
 rol protecţionist – protejarea economiei naţionale de
concurenţa străină
 după obiectul impunerii:
 taxe vamale de import
 taxe vamale de export
 taxe vamale de tranzit
Taxele vamale (2)
 după modul de exprimare:
 taxe vamale specifice – sumă fixă / u.m.
 taxe vamale ad-valorem – procent
 taxe vamale compuse sau mixte
 după scopul instituirii:
 taxe vamale fiscale
 taxe vamale protecţioniste
 taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai
favorizate
 taxe vamale preferenţiale
 taxe vamale de retorsiune
 taxe vamale anti-dumping
Taxele vamale (3)
 după modul de stabilire
 taxe vamale autonome
 taxe vamale convenţionale
 sunt reflectate într-un tabel ce poartă

denumirea de tarif vamal – pentru fiecare
produs sau grupă de produse sunt
specificate taxele vamale pentru import,
export, tranzit
Monopolurile fiscale
 drepturi exclusive ale statului de a produce şi
comercializa la un anumit preţ produse
 preţurile de vânzare - costurile de producţie =
monopolul fiscal
 pot fi:
 monopoluri fiscale depline
 monopoluri fiscale parţiale
 asupra unor bunuri precum: sarea, tutunul,
chibriturile, alcoolul, zahărul, petrolul, cărţile
de joc etc.
 România: arme, stupefiante, mărci poştale
6.2. Emisiunea monetară
Emisiunea monetară reprezintă cea mai simplă variantă simplă de finanţare a

cheltuielilor publice, concretizându-se în emisiunea de monedă realizată de către banca
centrală şi achiziţionarea de titluri de stat cu moneda nou creată.
Emisiunea monetară poate avea posibile efecte nedorite, care se concretizează mai cu
seamă în inflaţie (situaţia în care masa monetară în circulaţie nu are acoperire în bunuri şi
servicii pe piaţă). Tocmai din acest motiv, în majoritatea economiilor contemporane au fost
introduse restricţii privind utilizarea emisiunii monetare pentru finanţarea cheltuielilor
publice. În România, această interdicţie a fost expres stipulată în Legea finanţelor publice nr.
500 / 2002. Pentru ca o astfel măsură de precauţie să dobândească în practică un caracter mai
imperativ, s-a procedat şi la impunerea unei separaţii între autoritatea fiscală reprezentată de
către guvern şi autoritatea monetară reprezentată de către banca centrală.
În situaţia în care se realizează o emisiune monetară inflaţionistă, efectele acesteia pe
plan fiscal vor fi:
- creştere artificială a valorii nominale a veniturilor private, ceea ce va determina o creştere
a încasărilor din impozitele directe stabilite în cote procentuale progresive;
- creşterea preţurilor va amplifica efectul de regresivitate al impozitelor indirecte.
6.3. Împrumuturile publice
6.3.1. Definirea şi caracterizarea generală a împrumuturilor publice
Împrumuturile publice reprezintă resurse financiare procurate de către stat prin

intermediul unui ansamblu de operaţiuni de natură financiară, în condiţii contractuale, ce
implică rambursarea ulterioară a sumelor împrumutate, plata de dobânzi şi / sau acordarea de
avantaje subscriitorilor.
Împrumuturile publice cuprind:
- împrumuturile de stat – angajate de către guvern;
- împrumuturile angajate de regiile publice autonome, instituţiile publice sau societăţile
comerciale cu capital de stat;
- împrumuturile angajate de către colectivităţile locale;
Împrumuturile publice se pot contracta în două modalităţi:
- prin angajare directă – în mod direct de la persoanele fizice şi persoanele juridice ce
dispun de lichidităţi şi sunt dispuse să le ofere statului drept credit;
- prin angajare indirectă – prin intermediul unor instituţii specializate (bănci, societăţi de
asigurare şi reasigurare, case de economii, case autonome de pensii) care colectează o
parte din disponibilităţile băneşti disponibile în economie şi le pun la dispoziţia statului
pe o perioadă de timp determinată şi în condiţii expres precizate.
Din punct de vedere juridic, împrumutul public reprezintă un acord de voinţă încheiat
între doi subiecţi de drept: subscriitorul şi statul. Subscriitorul pune la dispoziţia statului o
sumă de bani cu titlu de împrumut, pentru o anumită perioadă de timp, iar statul se obligă să
restituie împrumutul primit la o anumită scadenţă, să plătească dobânda aferentă şi să suporte
toate costurile întregii operaţiuni.
Recurgerea la împrumuturile publice poate fi motivată de considerente de ordin
politic, economic şi financiar.
Motivaţia politică se fundamentează pe faptul că subscrierea la un împrumut public
reprezintă implicit un vot de încredere acordat autorităţii publice emitente. Prin urmare, orice
împrumut public are un caracter plebiscitar, măsura în care se subscrie la împrumutul public
indicând fie solidaritatea socială şi politică a cetăţenilor, fie lipsă de interes a acestora pentru
politicile guvernului.
Motivaţia economică are în vedere faptul că împrumuturile publice pot fi utilizate şi
ca pârghie economico-financiară pentru finanţarea investiţiilor publice, pentru orientarea
investiţiilor private sau pentru reducerea inflaţiei.
Motivaţia financiară este cel mai adesea cea determinantă şi are în vedere fie
acoperirea deficitelor de trezorerie, fie asigurarea echilibrului bugetar de ansamblu.
Acoperirea deficitului de trezorerie este necesară atunci când, în execuţie, bugetul
statului înregistrează pe termen scurt şi foarte scurt decalaje negative între încasările de
venituri şi plăţile aferente cheltuielilor (situaţie numită „deficit de trezorerie” sau „gol de
casă”). Deficitul de trezorerie se acoperă prin apelarea la împrumuturi pe termen scurt şi
foarte scurt.
Asigurarea echilibrului bugetar de ansamblu vizează situaţiile de deficit bugetar. În
astfel de situaţii, statul se împrumută fie pe termen scurt (sub 1 an), prin emisiuni de bonuri
de tezaur sau prin emisiuni de obligaţiuni pe termen scurt, fie pe termen mediu (1-5 ani) şi
lung (peste 5 ani), prin emisiuni de titluri de stat sau emisiuni de obligaţiuni pe termen mediu
şi lung.
Având în vedere cele deja prezentate, putem distinge următoarele caracteristici ale
împrumuturilor publice:
- au un caracter contractual, subscrierea fiind, de regulă, facultativă;
- sunt rambursabile;
- asigură subscriitorilor şi o contraprestaţie reprezentată, de reglă, de dobândă.
Avantajele recurgerii la împrumuturi publice pentru finanţarea cheltuielilor publice
sunt următoarele:
- soluţia alternativă a majorării impozitelor ar afecta negativ nivelul de trai al populaţiei;
- oferă posibilitatea fructificării unor capitaluri băneşti temporar disponibile în economie;
- determină încasări mai rapide la bugetul statului decât cele aduse de impozite.
Desigur, există şi o serie de dezavantaje ale împrumuturilor publice, care au în vedere
următoarele:
- se rambursează în viitor, ceea ce va afecta negativ generaţiile viitoare care vor suporta
impozite mai mari pentru a rambursa datoria publică contractată în prezent;
- băncile comerciale îşi plasează o bună parte din resursele lor financiare în titluri de stat,
aceasta determinând o reducere a resurselor financiare disponibile pentru creditul privat,
ceea ce va diminua nivelul acestuia, şi, pe cale de consecinţă, şi volumul investiţiilor
private realizate în economie, cu implicaţii negative asupra dezvoltării economice a ţării;
- există posibilitatea diminuării avantajelor stabilite iniţial pentru subscriitori, astfel:
- în perioadele de recesiune, autorităţile publice emitente pot proceda la
preschimbarea unui împrumut vechi cu dobândă mare cu un împrumut nou cu
dobândă mai mică;
- dacă inflaţia are un trend ascendent, scad avantajele reale de care beneficiau iniţial
subscriitorii.
6.3.2. Clasificarea împrumuturilor publice
Împrumuturile publice se pot clasifica după o diversitate de criterii, dintre care

reţinem forma de exprimare, moneda în care sunt libelate (exprimate), modalitatea de
rambursare, forma titlurilor emise de către stat, natura raporturilor juridice între părţi,
scadenţa, posibilitatea negocierii condiţiilor contractuale, avantajele acordate subscriitorilor şi
locul de contractare a împrumutului public.
Astfel, după forma de exprimare, distingem:
- împrumuturi publice în natură – practicate doar în trecut;
- împrumuturi publice în bani – practicate în prezent.
În funcţie de moneda în care sunt libelate (exprimate), se disting:
- împrumuturi publice în monedă naţională – moneda de exprimare a împrumutului este
cea a ţării autorităţii publice emitente;
- împrumuturi publice în monedă străină – moneda de exprimare a împrumutului este
diferită de cea a ţării autorităţii publice emitente.
După modalitatea de rambursare, împrumuturile publice se împart în:
- împrumuturi publice amortizabile – pentru care scadenţa şi condiţiile de rambursare sunt
stabilite şi cunoscute în prealabil;
- împrumuturi publice neamortizabile – pentru care scadenţa şi condiţiile de rambursare nu
sunt stabilite în prealabil.
În funcţie de forma titlurilor emise de către stat, se disting:
- împrumuturi publice nominative – sunt personalizate, se practică doar în cazul în care
numărul subscriitorilor este redus şi au prevăzute restricţii cu privire la rambursarea
sumelor împrumutate şi plata dobânzilor;
- împrumuturi publice “la purtător” – nu sunt personalizate, se practică în cazul în care
numărul subscriitorilor este foarte mare şi nu au prevăzute restricţii cu privire la
rambursarea sumelor împrumutate şi plata dobânzilor;
- împrumuturi publice mixte – sunt împrumuturi publice pentru care rambursările sunt
nominative, iar plăţile de dobânzi sunt „la purtător”.
După natura raporturilor juridice între părţi, împrumuturile publice pot fi grupate
în:
- împrumuturi publice voluntare – pentru care subscrierea se face fără constrângere din
partea statului;
- împrumuturi publice forţate – pentru care subscrierea este involuntară, realizându-se prin
constrângere (se practic’ extrem de rar, de regulă în caz de răboi).
După scadenţă, împrumuturile publice pot fi:
- pe termen scurt (sub 1 an);
- pe termen mediu (între 1 şi 5 ani);
- pe termen lung (peste 5 ani);
- fără termen.
În funcţie de existenţa posibilităţii de negociere a condiţiilor contractuale, se disting:
- împrumuturi publice negociabile – se pot tranzacţiona la bursă la orice cotaţie;
- împrumuturi publice nenegociabile – nu sunt cotate la bursă, dar se pot tranzacţiona la
valoarea nominală;
- împrumuturi publice nelombardabile – nu pot fi depuse în gaj în vederea constituirii unei
garanţii bancare.
După avantajele acordate subscriitorilor, împrumuturile publice pot fi:
- împrumuturi publice cu dobândă – pentru care rata dobânzii este fixă sau variabilă;
- împrumuturi publice cu câştiguri – în cazul cărora se acordă sume de bani suplimentare
subscriitorilor prin trageri la sorţi periodice;
- împrumuturi publice cu dobândă şi câştiguri;
- împrumuturi publice cu clauză de indexare – se practică în situaţii de inflaţie şi presupun
o indexare a sumelor de rambursat şi a dobânzilor de plătit cu rata inflaţiei.
În funcţie de locul de contractare a împrumutului public, se disting:
- împrumuturi publice interne – contractate pe piaţa internă;
- împrumuturi publice externe – contractate pe piaţa internaţională.
6.3.3. Elementele tehnice ale împrumuturilor publice
Orice împrumut public se individualizează prin specificarea de către autoritatea

publică emitentă a câtorva elemente tehnice.
Aceste elemente tehnice sunt următoarele:
1. Denumirea împrumutului este reprezentată de numele dat de către emitent
împrumutului. Acest nume se stabileşte în funcţie de unul sau mai multe dintre următoarele
criterii: destinaţie, rata dobânzii, data scadenţei, anul contractării etc.
2. Împrumutatul (debitorul / emitentul / subscrisul) este reprezentat de către
autoritatea publică care solicită împrumutul. Aceasta are obligaţia de a pune la dispoziţia
subscriitorilor înscrisuri ce le atestă acestora calitatea de subscriitori.
3. Împrumutătorii (creditorii / depunătorii / subscriitorii) sunt reprezentaţi de
persoanele fizice şi / sau persoanele juridice care consimt să acorde statului cu titlu de
împrumut o parte din resursele lor financiare.
4. Titlurile de împrumut public reprezintă documente scrise şi securizate care atestă
raportul juridic de împrumut existent între stat şi creditorii săi. Formă concretă a acestora este
reglementată prin actele normative de lansare a împrumutului respectiv. În practică, titlurile
de împrumut public pot lua forma efectelor publice, bonurilor de tezaur, obligaţiunilor de stat,
titlurilor de stat etc.
5. Valoarea împrumutului public este reprezentată de suma totală pe care statul o
atrage prin emisiunea de titluri. Valoarea împrumutului public poate fi considerată ca fiind fie
cuantumul aprobat de emitent, fie valoarea efectiv subscrisă la finele plasamentului.
6. Cursul de emisiune al împrumutului public reprezintă preţul stabilit de către emitent
pentru 100 de unităţi monetare din valoarea nominală înscrisă în titlul de împrumut. De
regulă, cursul de emisiune este stabilit de către emitent în funcţie de condiţiile de pe piaţa
creditului şi poate fi:
- curs “al pari” = 100 u.m.;
- curs “sub pari” < 100 u.m. – caz în care subscriitorii beneficiază de o primă de emisiune,
determinată ca diferenţă între valoarea nominală a titlului şi suma efectiv subscrisă de
către subscriitor;
- curs “supra pari” > 100 u.m. – se practică extrem de rar.
7. Valoarea titlului de stat denumeşte fie valoarea nominală (suma înscrisă pe titlul
respectiv), fie valoarea reală a acestuia (preţul său pe piaţă).
8. Veniturile şi alte avantaje ce revin subscriitorilor sunt reprezentate de totalitatea
plăţilor pe care statul le face către creditorii săi sub formă de: dobânzi; câştiguri; dobânzi şi
câştiguri; rente perpetue şi viagere; prime de rambursare; alte avantaje nemonetare.
9. Termenul de rambursare (scadenţa) reprezintă data la care creditorii pot să-şi
recupereze sumele împrumutate statului.
6.3.4. Operaţiunile aferente împrumuturilor publice
Împrumuturile publice presupun derularea unor operaţiuni specifice, ce ţin de plasarea

împrumuturilor publice pe piaţă, conversiunea şi consolidarea împrumuturilor publice şi
amortizarea împrumuturilor publice.
Plasarea împrumuturilor publice desemnează modalităţile tehnico-operaţionale
concrete prin care statul atrage de pe piaţa de capital resurse financiare sub formă de
împrumuturi.
Plasarea împrumuturilor publice se poate realiza în trei modalităţi:
- prin subscripţie publică;
- prin intermediul unor consorţii bancare;
- prin intermediul bursei de valori.
Plasarea împrumuturilor publice prin subscripţie publică se realizează sub
supravegherea Ministerului de Finanţe şi se desfăşoară în două etape:
- etapă informală, ce are în vedere sensibilizarea potenţialilor deţinători de capitaluri
temporar libere cu privire la intenţia statului de a lansa un împrumut prin intermediul unor
campanii publicitare;
- etapă tehnică, în cadrul căreia se realizează încasarea efectivă a sumelor subscrise la
ghişeele administraţiilor financiare publice, băncilor, oficiilor poştale, caselor de
economii. Există două variante procedurale de derulare a acestei etape:
- în cazul în care nu se limitează subscrierea, se consideră subscrise toate sumele
depuse la ghişee de către subscriitori până la termenul de subscriere precizat de
către emitent;
- în cazul în care subscrierea este limitată, pentru fiecare ghişeu sau pentru fiecare
funcţionar public plasator se stabilesc plafoane de subscriere, aceasta realizându-
se doar până în momentul atingerii plafonului respectiv.
Plasarea împrumuturilor publice prin intermediul unor consorţii bancare se
realizează în situaţiile în care autoritatea publică emitentă solicită şi acceptă ofertele unor
grupuri de bănci (consorţii sau sindicate bancare) privind fie preluarea în regim de comision,
fie cumpărarea efectivă a titlurilor de stat ce urmează a fi emise.
În cazul preluării în regim de comision, consorţiul bancar va plasa prin intermediul
ghişeelor sale titlurile de stat pentru un comision prestabilit. Le finele subscrierii, titlurile
rămase neplasate se înapoiază autorităţii publice emitente, ceea ce face ca riscul neplasării să
revină în întregime statului.
În cazul cumpărării efective, consorţiul bancar cumpără la valoarea de emisiune toate
titlurile de stat ce urmează a fi emise şi le plasează pe piaţă la ce valoare doreşte. În acest caz,
riscul neplasării revine consorţiului bancar respectiv.
Plasarea împrumuturilor publice prin intermediul bursei de valorii se realizează în
cazul în care titlurile emise de către stat se negociază şi se vând prin intermediul bursei de
valori. Această modalitate de plasare a titlurilor de stat are o aplicabilitate practică redusă şi
se utilizează atunci când statul urmăreşte ca noul împrumut să treacă neobservat (titlurile
noului împrumut putând fi uşor confundate cu titlurile împrumuturilor mai vechi care se
tranzacţionează în mod curent la bursa de valori).
Conversiunea şi consolidarea împrumuturilor publice sunt două operaţiuni
specifice împrumuturilor publice ce sunt determinate de evoluţiile de conjuctură de pe pieţele
de capital, în special de evoluţia nivelului ratei dobânzii.
Conversia împrumuturilor publice se realizează în fazele de depresiune economică şi
presupune schimbarea titlurilor unui împrumut vechi cu dobândă mare cu titlurile unui
împrumut nou cu dobândă mică.
Consolidarea împrumuturilor publice presupune schimbarea titlurilor unui împrumut
exigibil imediat sau pe termen scurt cu titlurile unui împrumut pe termen mediu şi lung.
Amortizarea împrumuturilor publice reprezintă ansamblul operaţiunilor financiare
prin care statul îşi stinge obligaţiile băneşti faţă de creditorii săi. Se poate realiza în trei
variante:
- rambursarea prin anuităţi – începând cu anul 2 sau 3 al împrumutului se rambursează
părţi din suma împrumutată;
- rambursarea prin tragere la sorţi – se răscumpără doar titlurile de stat ieşite câştigătoare
la trageri la sorţi efectuate periodic;
- răscumpărarea la bursă – se realizează de regulă, pentru împrumuturile perpetue.
6.3.5. Datoria publică
Datoria publică reprezintă „ansamblul obligaţiilor pe care statul şi le asumă atunci

când contractează împrumuturi interne sau / şi externe în vederea finanţării economiei, când
aceasta se confruntă cu deficite bugetare, cu insuficienţa rezervelor valutare şi alte fenomene
de dezechilibru”.
Dintr-o perspectivă mai largă, datoria publică reprezintă „totalitatea obligaţiilor
băneşti ale statului, rezultate din împrumuturile angajate direct de pe piaţa internă de capital
şi din străinătate, precum şi din garantarea expresă a unor împrumuturi interne şi externe
rambursabile, angajate de către terţi” .
În viziunea noastră, datoria publică reprezintă suma rămasă de plată în sarcina
autorităţilor guvernamentale aferentă tuturor obligaţiilor actuale, curente, ce necesită plata
principalului şi / sau a dobânzii de către debitor (guvernul) la un anumit moment (sau la
anumite momente) în viitor şi care sunt datorate rezidenţilor şi / sau nerezidenţilor unei
economii.
Este de menţionat şi faptul că, pe lângă operaţiunile normale de rambursare a sumelor
împrumutate şi de plată a dobânzilor ataşate, autorităţile guvernamentale se pot angaja şi în
alte operaţiuni ce pot fi asimilabile datoriei publice, cum ar fi: asumarea garantării datoriilor
altor entităţi, reeşalonările de datorii, anularea datoriilor.
Conform Manualului de Statistică privind Finanţele Guvernamentale al Fondului
Monetar Internaţional , datoria publică poate fi clasificată după rezidenţa creditorului în
datorie publică internă (în cazul în care creditorul este rezident autohton) şi datorie publică
externă (în cazul în care creditorul este rezident al unei alte ţări).
Având în vedere faptul că şi datoria publică, ca orice altă obligaţie, trebuie rambursată
la un moment dat, se pune problema solvabilităţii şi lichidităţii debitorului, care în acest caz
este reprezentat de către autorităţile guvernamentale.
Pentru a aprecia solvabilitatea şi lichiditatea autorităţilor guvernamentale în ceea ce
priveşte datoria publică, se poate utiliza o diversitate de indicatori.
Solvabilitatea generală a sectorului public poate fi evidenţiate prin indicatori precum
ponderea datoriei publice totale (DPT) în produsul intern brut (PIB), ponderea datoriei
publice totale în totalul veniturilor de natură fiscală ale bugetului public (VFT).
DPT
I1  100
PIB
Ponderea datoriei publice pe termen scurt (DPTS) în totalul datoriei publice (DPT)
exprimă gradul în care autorităţile guvernamentale se bazează pe finanţări pe termen scurt.
DPTS
I2  100
DPT
Ca indicator de impact al modificărilor cursului de schimb asupra datoriei publice se

poate utiliza ponderea datoriei publice externe (DPE) în totalul datoriei publice (DPT).
DPE
I3  100
DPT
Ca indicator al solvabilităţii externe sau al vulnerabilităţii în faţa unei crize de

lichidităţi denominate în valută se poate utiliza ponderea serviciului datoriei publice externe
(SDPE) în totalul exporturilor (ET).
SDPE
I4  100
ET
Raportul dintre datoria publică externă pe termen scurt (DPETS) şi rezervele valutare
ale statului (RV) constituie un indicator important al lichidităţii pentru ţările ce au acces la
pieţele internaţionale de capital.
DPETS
I5  100
RV
6.6. Rezumat
Emisiunea monetară reprezintă cea mai simplă variantă simplă de finanţare a

cheltuielilor publice, concretizându-se în emisiunea de monedă realizată de către banca
centrală şi achiziţionarea de titluri de stat cu moneda nou creată.
Împrumuturile publice reprezintă resurse financiare procurate de către stat prin
intermediul unui ansamblu de operaţiuni de natură financiară, în condiţii contractuale, ce
implică rambursarea ulterioară a sumelor împrumutate, plata de dobânzi şi / sau acordarea de
avantaje subscriitorilor. Prezentarea acestora include pe lângă o caracterizare generală, şi
clasificările uzuale (după forma de exprimare, moneda în care sunt libelate (exprimate),
modalitatea de rambursare, forma titlurilor emise de către stat, natura raporturilor juridice
între părţi, scadenţa, posibilitatea negocierii condiţiilor contractuale, avantajele acordate
subscriitorilor şi locul de contractare a împrumutului public) şi elementele tehnice ale
acestora (denumirea, împrumutatul, împrumutătorii, titlurile, valoarea împrumutului public,
cursul de emisiune, valoarea titlului de stat, veniturile şi alte avantaje ce revin subscriitorilor
şi termenul de rambursare).
Împrumuturile publice presupun derularea unor operaţiuni specifice, ce ţin de plasarea
împrumuturilor publice pe piaţă, conversiunea şi consolidarea împrumuturilor publice şi
amortizarea împrumuturilor publice.
Datoria publică reprezintă ansamblul obligaţiilor pe care statul şi le asumă atunci când
contractează împrumuturi interne sau / şi externe în vederea finanţării economiei, când aceasta
se confruntă cu deficite bugetare, cu insuficienţa rezervelor valutare şi alte fenomene de
dezechilibru.
Capitolul se încheie cu o prezentare a indicatorilor ce pot fi utilizaţi pentru a aprecia
solvabilitatea şi lichiditatea autorităţilor guvernamentale în ceea ce priveşte datoria publică.
CAPITOLUL 6
VENITURILE PUBLICE
EXTRAORDINARE
6.1. Emisiunea monetară

6.2.1. Definire şi caracterizare
generală
6.2.2. Clasificare
6.2.3. Elemente tehnice
6.2.4. Operaţiuni
6.1.
Emisiunea monetară (1)
 variantă simplă de finanţare a cheltuielilor
publice
 posibile efecte nedorite – inflaţie – dacă masa
monetară în circulaţie nu are acoperire în
bunuri şi servicii pe piaţă
 au fost introduse restricţii privind utilizarea
emisiunii monetare pentru finanţarea
cheltuielilor publice – în România prin Legea
finanţelor publice nr. 500 / 2002
 s-a impus o separare între autoritatea fiscală –
guvernul şi autoritatea monetară – banca
centrală
6.1.
Emisiunea monetară (2)
 efecte în domeniul fiscal ale unei
emisiuni monetare inflaţioniste:
 creşte în mod artificial valoarea nominală
a veniturilor private => cresc încasările
din impozitele directe în cote procentuale
progresive
 creşterea preţurilor amplifică efectul de
regresivitate al impozitelor indirecte
6.2.1. Definire şi caracterizare generală
6.2.2. Clasificare
6.2.3. Elemente tehnice
6.2.4. Operaţiuni
Definirea împrumuturilor publice
 resurse financiare procurate de către stat prin
intermediul unui ansamblu de operaţiuni de
natură financiară, în condiţii contractuale, ce
implică rambursarea ulterioară a sumelor
împrumutate, plata de dobânzi şi/sau
acordarea de avantaje subscriitorilor
 împrumuturile publice cuprind:
 împrumuturile de stat – angajate de către guvern
 împrumuturile angajate de regiile publice autonome,
instituţiile publice sau societăţile comerciale cu capital
de stat
 împrumuturile angajate de către colectivităţile locale
Modalităţi de contractare
 se pot contracta în două modalităţi:
 angajare directă – direct de la persoanele fizice şi
persoanele juridice ce dispun de lichidităţi şi sunt
dispuse să le ofere statului drept credit
 angajare indirectă – prin intermediul unor instituţii
specializate (bănci, societăţi de asigurare şi
reasigurare, case de economii, case autonome de
pensii) care colectează o parte din disponibilităţile
băneşti disponibile în economie şi le pun la dispoziţia
statului pe o perioadă de timp determinată şi în
condiţii expres precizate
Raport juridic
 din punct de vedere juridic, împrumutul public
reprezintă un acord de voinţă încheiat între doi
subiecţi de drept: subscriitorul şi statul
 subscriitorul – pune la dispoziţia statului o
sumă de bani cu titlu de împrumut, pentru o
anumită perioadă de timp
 statul – se obligă să restituie împrumutul
primit la o anumită scadenţă, să plătească
dobânda aferentă şi să suporte toate costurile
întregii operaţiuni
Motivaţii
 motivaţie politică – caracter plebiscitar:
solidaritate vs. lipsă de interes
 motivaţie economică – pârghie economico-
financiară pentru finanţarea investiţiilor
publice, orientarea investiţiilor private sau
reducerea inflaţiei
 motivaţie financiară:
 acoperirea deficitelor de trezorerie
 asigurarea echilibrului bugetar de ansamblu
Motivaţii financiare – acoperirea
deficitului de trezorerie
 în execuţie, bugetul statului poate
înregistra pe termen scurt şi foarte scurt
decalaje între încasările de venituri şi plăţile
aferente cheltuielilor
 decalaj negativ – deficit de trezorerie sau
gol de casă – se acoperă prin apelarea la
împrumuturi pe termen scurt şi foarte scurt
 decalaj pozitiv – excedent sau surplus de
trezorerie
Motivaţii financiare – asigurarea
echilibrului bugetar de ansamblu
 vizează situaţiile de deficit bugetar
 statul se împrumută:
 pe termen scurt (sub 1 an)
 emisiune de bonuri de tezaur
 emisiune de obligaţiuni pe termen scurt
 pe termen mediu (1-5 ani) şi lung (peste 5 ani)

 emisiune de titluri de stat / obligaţiuni pe
termen mediu şi lung
Caracteristicile
împrumuturilor publice
 caracter contractual - facultative
 rambursabile
 asigură subscriitorilor şi o contraprestaţie =
dobânda
 avantaje:
 alternativa majorării impozitelor ar afecta nivelul de
trai al populaţiei
 oferă posibilitatea fructificării unor capitaluri băneşti
temporar disponibile în economie
 încasări mai rapide decât cele aduse de impozite
Caracteristicile
 dezavantaje:
 se rambursează în viitor => afectează negativ
generaţiile viitoare care vor suporta impozite
mai mari pentru a rambursa datoria publică
 reduc creditul privat => scad investiţiile private
 există posibilitatea diminuării avantajelor
stabilite iniţial pentru subscriitori:
 în perioadele de recesiune: preschimbarea unui
împrumut vechi cu dobândă mare cu un
împrumut nou cu dobândă mai mică
 dacă inflaţia are un trend ascendent, scad
avantajele reale iniţiale
6.2.2.
Clasificarea împrumuturilor publice
 după forma de exprimare
 după moneda în care sunt libelate (exprimate)
 după modalitatea de rambursare
 după forma titlurilor emise de către stat
 după natura raporturilor juridice între părţi
 după scadenţă
 după negocierea condiţiilor contractuale
 după avantajele acordate subscriitorilor
 după locul de contractare a împrumutului
public
 după forma de exprimare:
 în natură
 în bani
 după moneda în care sunt libelate (exprimate):
 în monedă naţională
 în monedă străină
 după modalitatea de rambursare:
 amortizabile – scadenţa şi condiţiile de rambursare
sunt stabilite în prealabil
 neamortizabile - scadenţa şi condiţiile de rambursare
nu sunt stabilite în prealabil
 după forma titlurilor emise de către stat:
 nominative – sunt personalizate
 “la purtător” – nu sunt personalizate
 mixte – rambursări nominative şi plăţi de dobânzi la
purtător
 după natura raporturilor juridice între părţi:
 voluntare – fără constrângere din partea statului
 forţate – subscriere involuntară, prin constrângere
 după scadenţă:
 pe termen scurt (< 1 an)
 pe termen mediu (1-5 ani)
 pe termen lung (peste 5 ani)
 fără termen
 după negocierea condiţiilor contractuale:
 negociabile – se pot tranzacţiona la bursă la orice
cotaţie
 nenegociabile – nu sunt cotate la bursă, dar se pot
tranzacţiona la valoarea nominală
 nelombardabile – nu pot fi depuse în gaj în vederea
constituirii unei garanţii bancare
 după avantajele acordate subscriitorilor:
 cu dobândă – rata dobânzii fixă sau variabilă
 cu câştiguri – se acordă sume de bani suplimentare
subscriitorilor prin trageri la sorţi periodice
 cu dobândă şi câştiguri
 cu clauză de indexare – în situaţii de inflaţie
 după locul de contractare a împrumutului
public:
 interne – pe piaţa internă
 externe – pe piaţa internaţională
6.2.3. Elementele tehnice
ale împrumuturilor publice
1. Denumirea împrumutului
 numele data de către emitent împrumutului –
destinaţie, rata dobânzii, data scadenţei, anul
contractării etc.
2. Împrumutatul (debitorul / emitentul /
subscrisul)
 autoritatea publică care solicită împrumutul
 pune la dispoziţia subscriitorilor înscrisuri ce le
atestă acestora calitatea de subscriitori
3. Împrumutătorii (creditorii / depunătorii /
subscriitorii)
 persoanele fizice sau juridice care consimt să
acorde statului cu titlu de împrumut o parte din
resursele lor financiare
4. Titlurile de împrumut public
 documente scrise şi securizate care atestă
raportul juridic de împrumut existent între stat
şi creditorii săi
 formă reglementată prin actele normative de
lansare a împrumutului
 efecte publice, bonuri detezaur, obligaţiuni de
stat, titluri de stat etc.
5. Valoarea împrumutului public
 suma totală pe care statul o atrage prin emisiunea
de titluri
 cuantumul aprobat de emitent / valoarea efectiv
subscrisă la finele plasamentului
6. Cursul de emisiune al împrumutului public
 preţul stabilit de către emitent pentru 100 de unităţi
monetare din valoarea nominală înscrisă în titlul de
împrumut
 stabilit de către emitent în funcţie de condiţiile de pe
piaţa creditului
 poate fi:
 curs “al pari” = 100 u.m.
 curs “sub pari” < 100 u.m. – primă de emisiune
 curs “supra pari” > 100 u.m. – extrem de rar
7. Valoarea titlului de stat
 denumeşte fie valoarea nominală – suma înscrisă pe
titlul respectiv, fie valoarea reală a acestuia – preţul
său pe piaţă
8. Veniturile şi alte avantaje ce revin subscriitorilor
 totalitatea plăţilor pe care statul le face către
creditorii săi sub formă de: dobânzi; câştiguri;
dobânzi şi câştiguri; rente perpetue şi viagere; prime
de rambursare; alte avantaje nemonetare.
9. Termenul de rambursare (scadenţa)
 data la care creditorii pot să-şi recupereze sumele
împrumutate statului
6.2.4. Operaţiunile
 plasarea împrumuturilor publice pe piaţă
 conversiunea şi consolidarea
 amortizarea împrumuturilor publice
Plasarea împrumuturilor publice
 modalităţile tehnico-operaţionale concrete
prin care statul atrage de pe piaţa de
capital resurse financiare sub formă de
împrumuturi
 trei modalităţi:
 prin subscripţii publice
 prin consorţii bancare
 prin intermediul bursei devalori
prin subscripţii publice
 sub supravegherea Ministerului de Finanţe
 două etape:
 etapa informală: sensibilizarea potenţialilor
deţinători de capitaluri temporar libere cu privire
la intenţia statului de a lansa un împrumut prin
intermediul unor campanii publicitare
 etapa tehnică:
 sumele subscrise se încasează la ghişeele
administraţiilor financiare publice, băncilor,
oficiilor poştale, caselor de economii
 două situaţii:
 când nu se limitează subscrierea
 când subscrierea este limitată
prin consorţii bancare
 autoritatea emitentă solicită şi acceptă
ofertele unor grupuri de bănci (consorţii sau
sindicate bancare) privind:
 preluarea în regim de comision a titlurilor de stat
ce urmează a fi emise – riscul neplasării revine
statului
 cumpărarea efectivă a tuturor titlurilor de stat ce
urmează a fi emise – riscul neplasării revine
consorţiului
prin intermediul bursei de valori
 titlurile emise de către stat se negociază şi
se vând prin intermediul bursei de valori
 aplicabilitate practică redusă
 se utilizează atunci când statul urmăreşte
ca noul împrumut să treacă neobservat
Conversiunea şi consolidarea
 determinate de evoluţiile de conjuctură de pe
pieţele de capital – nivelul ratei dobânzii
 conversia împrumuturilor publice
 în fazele de depresiune economică
 schimbarea titlurilor unui împrumut vechi cu dobândă
mare cu titlurile unui împrumut nou cu dobândă mică
 consolidarea împrumuturilor publice

 schimbarea titlurilor unui împrumut exigibil imediat
sau pe termen scurt cu titlurile unui împrumut pe
termen mediu şi lung
Amortizarea
 ansamblul operaţiunilor financiare prin care
statul îşi stinge obligaţiile băneşti faţă de
creditorii săi
 3 modalităţi de realizare:
 rambursarea prin anuităţi – începând cu anul 2
sau 3 al împrumutului se rambursează părţi din
suma împrumutată
 rambursarea prin tragere la sorţi – se
răscumpără titlurile de stat ieşite câştigătoare la
trageri la sorţi efectuate periodic
 răscumpărarea la bursă – de regulă, pentru
împrumuturile perpetue
6.2.5.
Datoria publică
 reprezintă ansamblul obligaţiilor financiare
ale statului la un moment dat
 include sumele împrumutate + garanţiile
acordate
 sumele împrumutate + dobânzile aferente
= serviciul datoriei publice
 în funcţie de originea fondurilor
împrumutate:
 datorie publică internă
 datorie publică externă
Indicatori ai datoriei publice
1. Solvabilitatea generală a sectorului public
poate fi evidenţiată prin indicatori precum
ponderea datoriei publice totale (DPT) în PIB
sau ponderea datoriei publice totale în totalul
veniturilor de natură fiscală ale bugetului
public (VFT)
DPT
I1  100
PIBsauVFT
2. Ponderea datoriei publice pe termen scurt
(DPTS) în totalul datoriei publice (DPT)
exprimă gradul în care autorităţile
guvernamentale se bazează pe finanţări pe
termen scurt
DPTS
I2  100
DPT
3. Ca indicator de impact al modificărilor cursului
de schimb asupra datoriei publice se poate
utiliza ponderea datoriei publice externe (DPE)
în totalul datoriei publice (DPT)
DPE
I3  100
DPT
4. Ca indicator al solvabilităţii externe sau al
vulnerabilităţii în faţa unei crize de lichidităţi
denominate în valută se poate utiliza ponderea
serviciului datoriei publice externe (SDPE) în
totalul exporturilor (ET)
SDPE
I4  100
ET
5. Raportul dintre datoria public externă pe
termen scurt (DPETS) şi rezervele valutare ale
statului (RV) constituie un important indicator
al lichidităţii pentru ţările ce au acces la pieţele
internaţionale de capital.
DPETS
I5  100
RV
7.2. Concepte de bază privind sistemul bugetar
Bugetul public reprezintă veriga centrală a sistemului financiar al unei ţări şi este
expresia unui tip specific de relaţii financiare ce se manifestă în procesele formării,
repartizării şi utilizării fondurilor necesare organelor statale de la nivel naţional şi de la
nivelul unităţilor sale administrativ-teritoriale.
Ca principală balanţă financiară a statului, bugetul public este documentul de bază,
cu putere de lege, care stabileşte, pe de o parte, natura şi mărimea veniturilor ce se
mobilizează la dispoziţia statului, iar pe de altă parte, felul şi volumul alocaţiilor bugetare ce
se vor dirija de către stat pentru finanţarea diverselor activităţi în cursul unui an.
În funcţie de structura administrativă a statului, bugetul se constituie la mai multe
niveluri de guvernare. Astfel, pe lângă bugetul elaborat la nivel central, se întocmesc bugete
şi de către colectivităţile locale şi de către unele servicii publice care au una numit grad de
autonomie financiară. Prin urmare, într-o ţară se întocmesc o pluralitate de bugete cu caracter
public, care sunt integrate într-un sistem bugetar.
Sistemul bugetar al unei ţări reprezintă ansamblul bugetelor întocmite la un moment
dat în ţara respectivă, relaţiile de interdependenţă existente, pe de o parte, între componentele
acestui ansamblu, iar pe de altă parte, între aceste componente şi mediul extern, metodele,
procedeele şi instituţiile participante, prin intermediul cărora se pun la dispoziţia autorităţilor
publice centrale şi locale principalele resurse necesare realizării obiectivelor de dezvoltare
economică şi socială a ţării.
În cadrul sistemului bugetar din orice ţară se ierarhizează dreptul de decizie asupra
folosirii resurselor bugetare, se instituie veniturile cuvenite fiecărei verigi şi se stabilesc
modalităţile specifice de încasare a veniturilor şi de alocare pe destinaţii a resurselor
bugetare.
Sistemul bugetar dintr-o ţară are la bază structura organizatorică a statului respectiv.
În România, structura sistemului bugetar este stabilită prin Legea finanţelor publice
nr. 500 din 11 iulie 2002. Conform prevederilor acestei legi, sistemul bugetar din România
cuprinde:
- bugetul de stat;
- bugetele fondurilor speciale;
- bugetul trezoreriei statului;
- bugetele instituţiilor publice;
- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de către stat;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele locale.
Funcţionalitatea acestui ansamblu bugetar este asigurată printr-o serie de acte
normative precum legile bugetare anuale (legea bugetului de stat şi legea bugetului
asigurărilor sociale de stat), legile de rectificare bugetară (prin intermediul cărora se pot
modifica în cursul anului bugetele aprobate, dar numai înainte de 30 noiembrie) şi legi
privind contul general anual de execuţie (prin care se raportează şi se certifică situaţia exactă
a execuţiei bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale de stat).
Cei care gestionează bugetele publice ce se elaborează anual în România poartă
denumirea de ordonatori principali de credite („credit bugetar” - suma aprobata prin buget,
reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului
bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar şi / sau din exerciţii
anterioare pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din
buget pentru celelalte acţiuni). Această calitate, de ordonator principal de credite, sunt
miniştrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,
conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii instituţiilor publice autonome. Ordonatorii
principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru
bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori
secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora. Ordonatorii de
credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai in limita prevederilor
şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice
respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Principalii ordonatori de credite din bugetul de stat sunt stabiliți prin în fiecare an prin
legea bugetului de stat și sunt reprezentaţi, de regulă, de Administraţia Prezidenţială, Senatul
României, Camera Deputaţilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională,
Secretariatul General al Guvernului, Consiliul Legislativ, Curtea de Conturi, Consiliul
Concurenţei, Avocatul Poporului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii,
Consiliul Naţional al Audiovizualului, ministerele existente şi alte entităţi publice (printre
care Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi
Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Academia Română, Societatea Română de
Televiziune, Consiliul Superior al Magistraturii sau Autoritatea Electorală Permanentă).
În continuare, vom prezenta structura veniturilor şi cheltuielilor pentru principalele
bugete publice întocmite în România.
În ceea ce priveşte bugetul de stat, veniturile au fost defalcate pe următoarea structură:
I. Venituri curente, formate din:
A. Venituri fiscale, ce cuprind încasări din:
A1. Impozitele pe venit, profit şi câştiguri din capital
A3. Impozitele şi taxele pe proprietate
A4. Impozitele şi taxele pe bunuri şi servicii
A5. Impozitele pe comerţul exterior şi tranzacţiile internationale
A6. Alte impozite şi taxe fiscale
B. Contribuţii de asigurări
C. Venituri nefiscale, ce cuprind încasări din:
C1. Venituri din proprietate
C2. Vânzări de bunuri şi servicii
II. Venituri din capital
III. Operaţiuni financiare, referitoare la încasări din rambursarea împrumuturilor acordate şi
sumele primite de la Uniunea Europeană
Cheltuielile prevăzute în bugetul de stat sunt defalcate pe următoarele structuri:
- conform clasificaţiei economice:
- curente (de personal, bunuri şi servicii, dobânzi aferente datoriei publice,
subvenţii, fonduri de rezervă, transferuri între unităţi ale administraţiei publice,
alte transferuri, proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile
postaderare, asistenţă socială, alte cheltuieli, cheltuieli aferente programelor cu
finanţare rambursabilă);
- de capital (active nefinanciare şi fondul naţional de dezvoltare);
- operaţiuni financiare (împrumuturi şi rambursări de credite).
- conform clasificaţiei funcţionale: învăţământ, cultură, sănătate, pensii şi alocaţii, apărare
naţională, ordine publică, autorităţi publice, cercetare ştiinţifică, acţiuni economice
(industrie, agricultură şi silvicultură, transporturi şi telecomunicaţii), transferuri din
bugetul de stat, dobânzi aferente datoriei publice
În ceea ce priveşte bugetul asigurărilor sociale de stat, veniturile au fost defalcate
pe următoarea structură: contribuţia la asigurările sociale (CAS), diverse alte venituri şi
subvenţii primite din bugetul de stat. Cheltuielile acestui buget au fost stabilite pe următoarea
structură: cheltuieli curente (de personal, materiale şi servicii, transferuri, dobânzi), cheltuieli
de capital, rambursări de credite, plăţi de dobânzi şi comisioane la credite (rambursări de
credite externe şi plăţi de dobânzi şi comisioane).
Bugetele locale au următoarea structură a veniturilor:
- venituri proprii:
- venituri fiscale (impozit pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale
de sub autoritatea consiliilor judeţene, impozitul pe clădiri, impozitul şi taxa pe
teren, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru folosirea mijloacelor de
reclamă şi publicitate, impozitul pe spectacole, taxa hotelieră, alte taxe locale
precum: taxe zilnice pentru utilizarea locurilor publice, vizitarea muzeelor şi a
caselor memoriale, taxe zilnice pentru deţinerea şi utilizarea unor utilaje destinate
să funcţioneze în scopul producerii de venit şi taxe pentru vehiculele lente);
- cote defalcate din impozitul pe venit. În anul 2020, din impozitul pe venit încasat
la bugetul de stat la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, se alocă cotă
de 63% la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, pe teritoriul
cărora îşi desfăşoară activitatea plătitorii de impozite, 14% la bugetul propriu al
judeţului, 6% pentru repartizare bugetelor locale ale comunelor, oraşelor şi
municipiilor prin hotărâre a consiliului judeţean, 14% într-un cont distinct deschis
pe seama direcţiei generale regionale a finanţelor publice (sau administraţiei
judeţene a finanţelor publice, după caz) pentru echilibrarea bugetelor locale ale
comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor și 3% într-un cont distinct deschis
pe seama direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice (administraţiilor
judeţene ale finanţelor publice, după caz) pentru finanţarea instituţiilor publice de
spectacole şi concerte din subordinea autorităţilor administraţiei publice locale ale
unităţilor administrativteritoriale din judeţe, respectiv teatre, opere, filarmonici.
- sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru finanţarea cheltuielilor
descentralizate la nivelul judeţelor, pentru sistemele centralizate de producere şi
distribuţie a energiei termice, pentru drumuri, pentru echilibrarea bugetelor locale
- subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete pentru investiţii finanţate parţial
din împrumuturi externe, planuri şi regulamente de urbanism, finanţarea programului de
pietruire a drumurilor comunale şi alimentare cu apă a satelor, finanţarea acţiunilor
privind reducerea riscului seismic al construcţiilor existente cu destinaţie de locuinţă,
reabilitarea termică a clădirilor de locuit, finanţarea programelor multianuale prioritare de
mediu şi gospodărire a apelor, finanţarea lucrărilor de cadastru imobiliar etc.);
- transferuri voluntare (donaţii şi sponsorizări);
- alte venituri (venituri din concesiuni şi închirieri, venituri din prestări de servicii şi alte
activităţi, amenzi, penalităţi şi confiscări etc.).
Cheltuielile bugetelor locale sunt defalcate pe cheltuieli social-culturale, cheltuieli cu
servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape, cheltuieli privind autorităţi publice şi
cheltuieli cu acţiuni economice.
Principiile bugetare
Odată cu dezvoltarea finanţelor publice, au fost elaborate o serie de reguli care

trebuiesc respectate la întocmirea şi executarea bugetului public. Primele contribuţii teoretice
realizate în acest sens au aparţinut lui Adam Smith, care în celebra sa lucrare „Avuţia
naţiunilor” din anul 1776 a formulat patru principii ale dreptului bugetar. Aceste principii se
refereau la:
- sfera de cuprindere a veniturilor şi cheltuielilor bugetului public;
- durata de timp de executare a bugetului public;
- echilibrarea veniturilor cu cheltuielile bugetului;
- informarea opiniei publice cu privire la autorizaţia dată guvernului de către Parlament
pentru a încasa veniturile şi pentru a efectua cheltuielile prevăzute în bugetul public.
În România, prin Legea finanţelor publice nr. 500 /2002 au fost reţinute doar şase
principii: universalitatea, unitatea, anualitatea, specializarea, publicitatea şi unitatea monetară.
Principiul universalităţii bugetare
Principiul universalităţii bugetare impune respectarea unei duble cerinţe:

- veniturile şi cheltuielile să fie înscrise în bugetul public în mod separat, cu sumele lor
totale, fără a se efectua compensări între acestea;
- veniturile trebuie grupate într-o masă unică şi depersonalizată, acoperind cheltuielile în
mod global (nu este permisă stabilirea cu anticipaţie a destinaţiei ce o vor avea veniturile).
Ca o consecinţă a aplicării stricte a acestui principiu, nici un venit nu se va percepe şi
nici o cheltuială nu se va efectua în afara cadrului general al bugetului public.
Motivaţia principală a impunerii respectării acestui principiu este una de ordin politic.
Prezentarea separată, în sume globale, a veniturilor şi cheltuielilor bugetului public permite
parlamentarilor să îşi facă o imagine de ansamblu asupra volumului şi provenienţei
veniturilor publice şi asupra volumului şi destinaţiilor cheltuielilor publice.
Principiul unităţii bugetare
Principiul unităţii bugetare statuează faptul că toate veniturile şi cheltuielile

bugetului public se înscriu într-un document unic şi după o schemă unică de clasificare.
La baza adoptării acestui principiu stă o dublă motivaţie: de ordin financiar şi de ordin
politic. Din punct de vedere financiar, aplicarea strictă a acestui principiu asigură prezentarea
clară a situaţiei financiare reale a ţării. Din punct de vedere politic, aplicarea principiului
unităţii bugetare oferă posibilitatea cunoaşterii şi examinării de către parlament a politicii
financiare de ansamblu promovată de către guvern, pe care şi-o poate însuşi sau nu.
În practică, principiul unităţii bugetare se află în conexiune cu principiul
universalităţii, fiind complementar acestuia. Aplicarea ambelor principii garantează
eliminarea oricăror confuzii sau omisiuni în întocmirea şi aprobarea bugetului.
Principiul anualităţii
Acest principiu vizează perioada de timp pentru care se adoptă bugetul şi durata
autorizaţiei date de către Parlament pentru execuţia bugetară. De regulă, această perioadă de
timp este de un an de zile.
Motivaţiile adoptării acestui principiu sunt atât de ordin politic, cât şi de ordin tehnic.
Din punct de vedere politic, adoptarea şi executarea bugetului pe o perioadă mai scurtă de
timp permite un control mai riguros din partea Parlamentului asupra Guvernului în ceea ce
priveşte constituirea şi utilizarea fondurilor publice. Din punct de vedere tehnic, adoptarea şi
executarea bugetului pe o perioadă mai scurtă de timp permite o previzionare mai exactă a
veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi gestionarea mai eficientă a fondurilor publice.
În practică, aplicarea acestui principiu întâmpină unele dificultăţi, legate de data de
începere a anului bugetar şi de stabilirea operaţiunilor bugetare aferente unui an.
În ceea ce priveşte data de începere a anului bugetar, în practică această diferă de la
un stat la altul. Astfel, se practică următoarele date de începere a exerciţiului bugetar:
- 1 ianuarie, dată utilizată în Austria, Belgia, Brazilia, Franţa, Germania, Grecia, Indonezia,
Olanda, Peru, România, Venezuela. Această dată de începere a anului bugetar este
criticată întrucât parlamentarii dispun de o perioadă de timp prea scurtă pentru discutarea
şi aprobarea bugetului, între vacanţa de vară şi sfârşitul anului. Totodată, practicarea
acestei date obligă la începerea previziunilor bugetară încă din primăvară, când nu sunt
încă disponibile informaţii referitoare la producţia agricolă a anului în curs, care
reprezintă o variabilă importantă în dimensionarea cifrelor bugetare.
- 1 aprilie, dată practicată în Canada, Danemarca, India, Irak, Japonia, Marea Britanie.
Această dată este considerată a fi cea mai potrivită, întrucât oferă parlamentarilor timp
suficient (aproximativ două trimestre) pentru discutarea şi votarea bugetului şi există
posibilitatea de a avea informaţii mai aproape de realitate în legătură cu producţia agricolă.
- 1 iulie, dată utilizată în Australia, Filipine, Italia, Pakistan, Suedia. Această dată este
criticată întrucât plasează discutarea şi aprobarea în Parlament a bugetului în ajunul
vacanţei de vară, ceea ce poate face ca dezbaterile să se desfăşoare în grabă.
- 1 octombrie, dată practicată în Statele Unite ale Americii.
În ceea ce priveşte stabilirea operaţiunilor bugetare aferente unui an, se pot utiliza
următoarele două modalităţi:
- sistemul de gestiune - execuţia bugetului este limitată strict la un an. În contul anual de
execuţie al bugetului se înscriu doar veniturile încasate şi cheltuielile efectuate până la
data de 31 decembrie a anului respectiv. Veniturile neîncasate, respectiv cheltuielile
neefectuate până la data de 31 decembrie nu se reportează în bugetul anului următor. Deşi
acest sistem are avantajul simplităţii, are şi unele dezavantaje. Pe de o parte, oferă
posibilitatea Ministrului Finanţelor Publice să disimuleze deficitul bugetar, grăbind
încasarea unor venituri şi întârziind efectuarea unor cheltuieli, iar pe de altă parte,
generează un comportament inadecvat din partea ordonatorilor de credite bugetare, care,
spre finele anului vor încerca să cheltuiască toate fondurile ce le-au fost repartizate prin
intermediul bugetului, fără a mai ţine seama şi de necesitatea efectuării cheltuielilor
respective. Menţionăm că acest sistem se aplică şi în România.
- sistemul de exerciţiu - execuţia bugetului se face pe o perioadă mai mare de un an.
Aceasta se concretizează în faptul că operaţiunile bugetare aferente unui an continuă şi în
anul următor pe parcursul unei perioade complementare de 3 sau 6 luni. Acest sistem
prezintă avantajul că împiedică disimularea unui eventual deficit bugetar, dar are şi
dezavantajul că, pe parcursul perioadei complementare de 3 sau 6 luni, se execută în
paralel două bugete (cel al anului în curs şi cel al anului precedent), ceea ce poate crea
reale dificultăţi în ceea ce priveşte evidenţierea contabilă a operaţiunilor bugetare.
Principiul specializării
Principiul specializării se referă la faptul că autorizaţia parlamentară cu privire la

buget nu se dă “în bloc”, pentru toate veniturile şi cheltuielile bugetare, ci are loc o
aprobare pe surse de provenienţă a veniturilor şi pe categorii de utilizări, în funcţie de
natura şi destinaţia creditelor bugetare.
Prin urmare, acest principiu presupune o individualizare a veniturilor şi cheltuielilor,
care se realizează utilizând instrumentul tehnic reprezentat de clasificaţia bugetară. În
practica bugetară actuală se utilizează următoarele criterii de clasificare:
- criteriul administrativ, care grupează veniturile bugetare, respectiv cheltuielile bugetare
după instituţiile care le încasează, respectiv efectuează.
- criteriul economic, care are în vedere pe de o parte natura şi tipul veniturilor bugetare, iar
pe de altă parte, natura şi destinaţia cheltuielilor bugetare.
- criteriul funcţional, care este şi obligatoriu, permite gruparea veniturilor şi cheltuielilor
bugetare cu luarea în considerare a faptului că acestea pot fi utilizate ca instrumente de
politică economico-financiară. În cadrul clasificaţiei bugetare funcţionale, detalierea
veniturilor şi cheltuielilor se face pe părţi, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe şi articole.
Principiul publicităţii
Principiul publicităţii bugetare impune dezbaterea publică a proiectului bugetului

de stat şi a proiectelor bugetelor colectivităţilor locale.
În acest scop, şedinţele Parlamentului în care se dezbate proiectul bugetului de stat sunt
publice (de regulă, aceste dezbateri sunt şi televizate). De asemenea, în cazul bugetului unei
colectivităţi locale, şedinţele Consiliului Local în care se dezbate acest buget sunt publice.
În plus, atât dezbaterile din Parlament legate de proiectul bugetului de stat, cât şi
dezbaterile din Consiliile Locale legate de proiectele bugetelor locale, trebuiesc amplu
comentate şi în mass-media, pentru aducerea acestora la cunoştinţa cetăţenilor.
După aprobarea bugetului de stat de către Parlament, în Monitorul Oficial se publică
legea bugetară anuală, alături de contul de încheiere a exerciţiului bugetar al penultimului an.
După aprobarea unui buget local, în publicaţia oficială a Consiliului Local al
localităţii respective se publică proiectul de buget aprobat, alături de contul de încheiere a
exerciţiului bugetar al penultimului an.
Pentru asigurarea informării corespunzătoare a cetăţenilor cu privire la bugetul
aprobat, acesta trebuie să fie prezentat într-o formă cât mai simplă, clară şi precisă.
Principiul unităţii monetare
Principiul unităţii monetare prevede ca toate operaţiunile bugetare se fie exprimate

în monedă naţională.
7.3. Procesul bugetar
Definirea procesului bugetar şi trăsăturile acestuia
Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi care

privesc elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a
bugetului, încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul
bugetar. Acest proces durează circa 2 ani şi jumătate, întinzându-se pe 3 ani calendaristici
consecutivi.
Trăsăturile procesului bugetar sunt următoarele:
- este un proces de decizie, întrucât constă în ordonarea priorităţilor şi alocarea resurselor
financiare necesare pentru finanţarea acestora;
- este un proces predominant politic, deoarece deciziile privind alocarea resurselor financiare
publice au la bază obiectivele înscrise în programul de guvernare al forţelor politice aflate la
putere;
- este un proces complex, la care participă un număr mare de subiecţi, de natură diferită
(ministere, instituţii publice, societăţi comerciale, regii autonome);
- este un proces ciclic, întrucât se realizează în etape succesive, stabilite după un calendar
riguros, care se repetă an de an;
- este un proces strict reglementat – trebuie să se respecte legislaţia în materie şi normele
metodologice emise în acest scop de către Ministerul Finanţelor.
Conţinutul fazelor procesului bugetar
1. Elaborarea proiectului legii bugetare anuale
Elaborarea proiectului legii bugetare anuale este proces complex, cu caracter

iterativ, ce presupune în principal dimensionarea mărimii alocaţiilor bugetare şi stabilirea
resurselor financiare ce vor fi mobilizate la buget.
Totodată, în acest proces se realizează şi adoptarea unor prevederi referitoare la
aplicarea legislaţiei în domeniul bugetar. În plus, proiectul de buget trebuie să reflecte şi
principalele priorităţi ale Guvernului.
Întocmirea proiectului legii bugetare anuale se realizează de către entităţi diferite, în
funcţie de competenţele stabilite de lege privind iniţiativa bugetară. În această privinţă,
practica financiară a consacrat trei sisteme: sistemul iniţiativei guvernamentale, sistemul mixt
şi sistemul iniţiativei prezidenţiale.
Sistemul iniţiativei guvernamentale este cel practicat în Marea Britanie, unde
Guvernul stabileşte şi sprijină măsurile vizând aprobarea cheltuielilor şi veniturilor publice.
Cancelarul Tezaurului are rolul de coordonator, centralizând şi controlând propunerile de
cheltuieli ale ministerelor. Eventualele divergenţe se rezolvă de către Primul Ministru sau de
către Guvern. Proiectul legii bugetare anuale se dezbate şi poate fi amendat doar în Camera
Comunelor. Cealaltă cameră a parlamentului englez, Camera Lorzilor nu are atribuţii în
domeniul bugetar.
Sistemul mixt acordă prerogative în domeniul bugetar atât pentru Guvern, cât şi
pentru Parlament. Acest sistem se practică în Franţa, unde Ministerul Finanţelor are un rol de
îndrumare metodologică şi de centralizare a propunerilor de buget venite din partea
ordonatorilor de credite bugetare, în baza cărora întocmeşte o schiţă de buget. Eventualele
divergenţe se rezolvă în primă instanţă de către specialişti, apoi de către reprezentaţii
Ministerului de Finanţe şi, în ultimă instanţă, de către Primul Ministru. După soluţionarea
divergenţelor, proiectul legii bugetare anuale este definitivat de către Guvern. În continuare,
Guvernul înaintează Parlamentului: expunerea de motive şi proiectul de lege bugetară anuală,
anexele la proiectul de lege propus şi elementele de fundamentare ale acesteia. În Parlament,
urmează discuţii în Comisiile de specialitate ale fiecărei Camere, apoi şedinţe publice şi
reuniuni comune ale Camerelor, care se finalizează prin aprobarea proiectului legii bugetare
anuale.
Sistemul iniţiativei prezidenţiale rezervă dreptul de a institui de venituri publice şi
de a stabili destinaţiile fondurilor financiare publice preşedintelui ţării. Acest sistem se
practică în SUA, unde proiectul de buget este elaborat de Preşedinte, care are sub conducerea
sa un birou bugetar special. Preşedintele înaintează Congresului proiectul de buget şi un
raport asupra situaţiei financiare de ansamblu.
În România, se practică sistemul mixt. Conform legii finanţelor publice nr. 500 /
2002, calendarul bugetar în România este următorul:
1. până la 31 martie – prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul pentru
care se elaborează bugetul şi pentru următorii 3 ani;
2. până la 1 mai – Ministerul Finanţelor Publice (în prezent denumit Ministerul Economiei
şi Finanţelor) înaintează Guvernului obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul
bugetar pentru care se elaborează bugetul şi pentru următorii 3 ani, împreună cu limitele
de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite;
3. până la 15 mai – Guvernul aprobă obiectivele de politică fiscală şi bugetară şi limitele de
cheltuieli propuse de Ministerul Finanţelor Publice şi informează comisiile pentru buget,
finanţe şi bănci ale Parlamentului;
4. până la 1 iunie – Ministerul Finanţelor Publice transmite ordonatorilor principali de credite o
scrisoare-cadru care va prezenta contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite
proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora şi limitele de cheltuieli aprobate de
Guvern;
5. până la 15 iunie – Ministerul Finanţelor Publice comunică ordonatorilor principali de
credite limitele de cheltuieli redimensionate, în vederea definitivării proiectelor de buget;
6. până la 15 iulie:
- ordonatorii principali de credite depun la Ministerul Finanţelor Publice propunerile
pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu
încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, însoţite de
documentaţii şi fundamentări detaliate;
- Camera Deputaţilor şi Senatul îşi aprobă bugetele proprii şi le înaintează Guvernului
în vederea includerii lor în buget;
- autorităţile administraţiei publice locale înaintează Guvernului propunerile de
transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
- Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu
ordonatorii principali de credite bugetare, divergenţele fiind mediate de Guvern;
7. până la 1 august – proiectele de buget şi anexele se depun la Ministerul Finanţelor
Publice;
8. până la 30 septembrie – Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte proiectele legilor
bugetare şi proiectele bugetelor şi le depune la Guvern, împreună cu un raport privind
situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget
şi proiecţia acestuia în următorii 3 ani. Acest raport va cuprinde un rezumat al politicilor
macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget, precum şi
strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice.
9. până la 15 octombrie – după ce Guvernul şi-a însuşit proiectele legilor bugetare anuale şi
bugetului, le supune spre adoptare Parlamentului;
10. până la 31 decembrie – Parlamentul aprobă bugetele pe ansamblu, pe părţi, capitole,
subcapitole, titluri, articole, alineate, pe ordonatori principali de credite, pentru anul
bugetar şi creditele de angajament pentru acţiuni multianuale.
Dacă legile bugetare nu au fost aprobate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea
exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent,
limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent,
cu excepţia unor situaţii temeinic justificate sau 1/12 din sumele propuse în proiectul de
buget, dacă acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent.
Cheltuielile instituţiilor publice şi cele aferent unor acţiuni noi, aprobate în anul
curent, dar care încep cu data de 1 ianuarie a anului bugetar următor vor fi finanţate, până la
aprobarea legii bugetare, în limita a 1/12 din prevederile acestora cuprinse în proiectul de
buget.
2. Aprobarea legii bugetare anuale
Procedura diferă de la o ţară la alta, în funcţie de modalitatea de organizare a

Parlamentului şi în funcţie de tradiţie.
În România, cele două camere ale Parlamentului, Senatul şi Camera Deputaţilor, au
atribuţii şi competenţe egale în ceea ce priveşte aprobarea legii bugetare anuale. Dezbaterea şi
aprobarea legii bugetare anuale se realizează în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi
Senatului.
Într-o primă fază, comisiile permanente de buget, finanţe şi bănci ale celor două
camere examinează şi dezbat proiectul bugetului, proiectul legii bugetare anuale şi raportul
Guvernului în cadrul unor şedinţe la care pot fi invitaţi să participe miniştri, reprezentanţi ai
autorităţilor publice şi parlamentari din alte comisii. Aceste trei documente sunt avizate şi de
către alte comisii parlamentare interesate şi de către Compartimentul tehnic-legislativ al
fiecărei camere. În urma acestor dezbateri, într-o şedinţă comună, comisiile permanente de
buget, finanţe şi bănci ale celor două camere adoptă un raport comun, în care se precizează
dacă proiectul de buget şi proiectul legii bugetare anuale pot fi aprobate fără modificări, dacă
sunt necesare modificări ale acestora sau dacă ar trebui respinse.
În continuare, într-o şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului,
reprezentantul Guvernului prezintă parlamentarilor o expunere de motive, cuprinzând
principalele elemente de fundamentare a proiectului de buget şi proiectului legii bugetare
anuale.
După aceasta, se prezintă raportul comun adoptat anterior de către comisiile
permanente de buget, finanţe şi bănci ale celor două camere, după care urmează dezbaterea
generală a proiectului de buget şi proiectului legii bugetare anuale. În încheierea acestei
dezbateri, reprezentantul Guvernului are dreptul de a-şi prezenta opiniile cu privire la
problemele ridicate de către parlamentari. În situaţia în care prin raportul comun al comisiilor
permanente de buget, finanţe şi bănci ale celor două camere s-a propus respingerea
proiectelor de buget şi al legii bugetare anuale, se trece la votarea acestei propuneri. În
situaţia în care prin acest raport nu s-a propus respingerea proiectelor de buget şi al legii
bugetare anuale, se trece la dezbaterea şi votarea pe articole a proiectului legii bugetare
anuale.
După aceasta, se procedează la votarea de ansamblu a legii bugetare anuale şi a
cifrelor bugetare din anexele la aceasta.
În final, legea aprobată de către Parlament se trimite la Preşedinţie spre promulgare.
Dacă legea bugetară anuală nu este aprobată până la începerea exerciţiului bugetar la
care se referă, se procedează la:
- aprobarea şi executarea unor douăsprezecimi bugetare provizorii – în fiecare lună se pot
efectua cheltuieli ce reprezintă a douăsprezecea parte din cele înscrise în proiectul de
buget încă neaprobat (această variantă se aplică în Italia, Franţa, Belgia);
- executarea veniturilor şi a cheltuielilor la nivelul sumelor înscrise în bugetul anului
precedent (această variantă se aplică în România).
3. Execuţia bugetară
Execuţia bugetară are în vedere ansamblul operaţiunilor privind încasarea

veniturilor şi efectuarea propriu-zisă a cheltuielilor aprobate de către Parlament.
Deşi execuţia bugetară este un proces cu un număr mare de participanţi, răspunderea
generală revine Guvernului. Pentru Guvern, realizarea veniturilor reprezintă o obligaţie, în
timp ce efectuarea cheltuielilor reprezintă un drept. În acest context, suma veniturilor
înscrise în buget reprezintă limita minimă acceptată, în timp ce suma cheltuielilor înscrise în
buget reprezintă limita maximă impusă.
Această diferenţiere se manifestă şi la nivel organizatoric, executarea veniturilor
realizându-se separat de executarea cheltuielilor. În execuţia părţii de cheltuieli a bugetului
se parcurg următoarele patru etape:
- angajarea - asumarea de către un organism public a obligaţiei de a plăti unei terţe
persoane fizice sau juridice o anumită sumă de bani de la buget. Această obligaţie rezultă
dintr-un act legal (de regulă, un contract). Angajarea se efectuează de către ordonatorii
principali de credite bugetare (miniştrii sau ceilalţi conducătorii celorlalte organe centrale
de stat) şi de către ordonatorii secundari de credite bugetare (conducătorii instituţiilor
publice cu personalitate juridică şi buget propriu).
- lichidarea - operaţiunea prin care se verifică şi se constată realitatea în legătură cu
realizarea furnizării, a lucrării sau a serviciului prestat în favoarea statului, în funcţie de
care se stabileşte cuantumul plăţii ce urmează a fi efectuată din creditul bugetar aprobat.
Lichidarea are la bază actele justificative referitoare la livrările de bunuri, executarea de
lucrări sau prestarea de servicii. Prin urmare, este o operaţiune posterioară realizării
prestaţiilor în favoarea statului.
- ordonanţarea – emiterea unui ordin de plată sau a unei dispoziţii de plată, prin care, pe
baza evaluării făcute prin lichidare, se dispune plata unei sume de bani, în favoarea unui
terţ îndreptăţit la aceasta
- plata – operaţiunea prin care are loc stingerea obligaţiei băneşti a statului faţă de
persoanele fizice sau / şi juridice îndreptăţite, care au efectuat anumite prestaţii în
favoarea unei instituţii sau a unui organism public
În România, ca şi în alte ţări, angajarea, lichidarea şi ordonaţarea cad în sarcina
ordonatorilor de credite bugetare, iar plata se efectuează numai de către Trezoreria Publică.
În execuţia părţii de venituri a bugetului se parcurg următoarele patru etape:
- aşezarea impozitelor - stabilirea obiectului impozabil, constatarea existenţei materiei
impozabile şi evaluarea mărimii acesteia;
- lichidarea - operaţiunea prin care se determină cuantumul impozitului datorat de o
persoană fizică sau juridică. În acest scop se iau în considerare: mărimea materiei
impozabile, tehnica de impunere stabilită prin lege pentru impozitul respectiv şi, dacă este
cazul, facilităţile fiscale de care beneficiază contribuabilului. Această etapă se
concretizează în deschiderea la organele fiscale a “rolului fiscal” pentru fiecare
contribuabil, prin care se înscrie suma datorată în debitul fiecărui contribuabil.
- emiterea titlului de percepere a impozitelor - înscrierea cuantumului impozitului datorat
într-un act sau într-o dispoziţie de încasare, prin care se autorizează perceperea sa ca venit
la buget. În acest scop, pentru contribuabilii care plătesc impozitul spontan se emit titluri
de încasare, iar pentru contribuabilii ca nu plătesc impozitul din proprie iniţiativă, se
iniţiază procedura de executare silită şi se emit ordine de încasare.
- perceperea propriu-zisă a impozitelor - încasarea efectivă a acestora, în cuantumul şi la
termenul stabilit. Prin aceasta, are loc stingerea obligaţiilor fiscale al contribuabilului faţă de
buget.
Ca şi în cazul execuţiei părţii de venituri a bugetului, operaţiunile de natură
administrativă (aşezarea impozitelor, lichidarea şi emiterea titlului de percepere a
impozitelor) se realizează de către aparatul fiscal reprezentat de către organele de specialitate
ale Ministerului Finanţelor Publice (numit în prezent Ministerul Economiei şi Finanţelor), iar
perceperea propriu-zisă a impozitelor se realizează prin intermediul Trezoreriei Publice.
4. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară
Încheierea execuţiei bugetare presupune şi înregistrarea contabilă a veniturilor şi

cheltuielilor, precum şi a încasărilor şi plăţilor aferente acestora.
Fiecare ordonator principal de credite bugetare are obligaţia de a centraliza aceste
înregistrări contabile sub forma unor dări de seamă contabile trimestriale şi anuale, pe care
le depune la Ministerul Finanţelor Publice.
Pe baza acestor dări de seamă provenite de la ordonatorii principali de credite
bugetare, dar şi a contului privind execuţia de casă a bugetului provenit de la Trezoreria
Publică, Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte contul general anual de execuţie bugetară.
Acest cont general, având ca anexe conturile de execuţie ale tuturor ordonatorilor
principali de credite bugetare se prezintă mai întâi Guvernului, spre analiză şi definitivare.
Odată definitivat de către Guvern, contul general de execuţie bugetară trebuie
prezentat Parlamentului spre aprobare. În România, data limită pentru predarea de către
Guvern către Parlament a contului general anual de execuţie a bugetului de stat este cea de 15
iunie a anului următor celui de execuţie. Parlamentul are la dispoziţie o perioadă de cinci luni
şi jumătate (până la 30 noiembrie) pentru a aproba acest cont general anual.
Întrucât acest cont general de execuţie bugetară reflectă totalitatea operaţiunilor
privind încasarea veniturilor bugetare şi efectuarea cheltuielilor bugetare, permite
evidenţierea situaţiei financiare reale a ţării. Soldul acestui cont este dat de diferenţa dintre
veniturile bugetare încasate şi cheltuielile bugetare efectuate. Dacă acest sold este unul
pozitiv, în anul respectiv s-a înregistrat un excedent bugetar. În caz contrar, dacă acest sold
este unul negativ, în anul respectiv s-a înregistrat un deficit bugetar.
5. Controlul execuţiei bugetare
Încheierea procesului bugetar se realizează prin controlul execuţiei bugetare.

Acesta este necesar atât din considerente politice, cât şi din considerente financiare.
Din punct de vedere politic, Parlamentul este interesat ca Guvernul să îndeplinească
întocmai autorizaţia de executare a bugetului primită odată cu aprobarea acestuia. În acest
sens, Guvernul trebuie să încaseze venituri bugetare cel puţin la nivelul sumei aprobate şi să
efectueze cheltuieli cel mult la nivelul sumei aprobate.
Din punct de vedere financiar, controlul bugetar este necesar pentru a garanta
gestionarea corectă a fondurilor publice, evitând fraudele şi risipa.
După natura sa, controlul bugetar poate fi:
- control politic, exercitat prin intermediul Parlamentului, care
- dezbate şi aprobă legea bugetară anuală şi contul anual de execuţie al bugetului;
dezbate şi aprobă legile de rectificare bugetară;
- examinează rapoartele periodice privind execuţia bugetară prezentate de către
Guvern
- poate forma comisii speciale de anchetă în cazuri de utilizare frauduloasă a
fondurilor publice.
- control jurisdicţional, exercitat prin intermediul unor organisme speciale ale statului. În
România, controlul jurisdicţional al execuţiei bugetare este realizat de către Curtea de
Conturi, un organism independent însărcinat cu controlul modului de formare, de
administrare şi de utilizare ale resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
Curtea de Conturi este abilitată să controleze activitatea tuturor ordonatorilor de credite
bugetare. În cazul în care nu au fost găsite nereguli, controlul efectuat de către Curtea de
Conturi se concretizează în descărcarea de gestiune a administratorilor de fonduri publice.
În caz contrar, este angajată răspunderea juridică a celor găsiţi vinovaţi de nereguli în
gestionarea fondurilor publice.
- control administrativ, exercitat prin intermediul organelor de specialitate ale Ministerului
Finanţelor Publice şi al departamentelor de audit intern din cadrul instituţiilor publice.
În funcţie de momentul efectuării sale, controlul bugetar poate fi:
- control preventiv sau a priori – se efectuează înainte de încasarea veniturilor bugetare şi a
efectuării cheltuielilor bugetare. Acest tip de control este cel mai eficient, întrucât
stopează derularea unor operaţiuni nelegale, inoportune sau neeficiente.
- control concomitent – se efectuează în acelaşi timp cu operaţiunea bugetară supusă
controlului.
- control postoperativ, postum sau a posteriori – se efectuează după desfăşurarea
operaţiunilor bugetare supuse controlului. Acest tip de control bugetar este cel mai utilizat
în practică.
7.6. Rezumat
Sistemul bugetar al unei ţări reprezintă ansamblul bugetelor întocmite la un moment

dat în ţara respectivă, relaţiile de interdependenţă existente, pe de o parte, între componentele
acestui ansamblu, iar pe de altă parte, între aceste componente şi mediul extern, metodele,
procedeele şi instituţiile participante, prin intermediul cărora se pun la dispoziţia autorităţilor
publice centrale şi locale principalele resurse necesare realizării obiectivelor de dezvoltare
economică şi socială.
Prima parte a capitolului este rezervată conceptelor de bază privind sistemul bugetar,
care sunt prezentate avându-se în vedere definirea bugetului public şi a principalelor forme
ale acestuia, componentele sale (cu particularizare pe cazul României), funcţiile îndeplinite
(de repartiţie şi de control) şi rolurile pe care le are în economiile contemporane (economic,
financiar, social şi informaţional). Totodată, se realizează şi o clasificare a sistemelor
bugetare după mai multe criterii, precum: structura organizatorică a statului, legăturile cu
exteriorul şi gradul de descentralizare al finanţelor publice. Pornind de la principiile bugetare
clasice sintetizate de către Adam Smith, în practica financiară actuală au fost consacrate
următoarele principii bugetare: universalitatea, unitatea, realitatea, anualitatea, specializarea,
echilibrarea, neafectarea veniturilor şi publicitatea.
A doua parte a capitolului este dedicată procesului bugetar, care reprezintă un
ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi care privesc elaborarea şi aprobarea
proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea şi aprobarea
contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.
CAPITOLUL 7
SISTEMUL BUGETAR
7.1. Concepte de bază privind sistemul
bugetar
7.1.1. Definirea sistemului bugetar
7.1.2. Componentele şi relaţiile sistemului bugetar
7.1.3. Funcţiile şi rolul sistemului bugetar
7.1.4. Tipologia sistemelor bugetare
7.1.5. Principiile bugetare
7.2. Procesul bugetar
7.2.1. Definirea procesului bugetar şi trăsăturile
acestuia
7.2.2. Conţinutul fazelor procesului bugetar
7.1.1.
Definirea sistemului bugetar
 Bugetul public
 veriga centrală a sistemului financiar al unei ţări
 expresia unui tip specific de relaţii financiare ce se
manifestă în procesele formării, repartizării şi utilizării
fondurilor necesare organelor statale de la nivel
naţional şi de la nivelul unităţilor sale administrativ-
teritoriale
 Etimologia cuvântului “buget”:
 latină: bulgo – sac sau pungă cu bani
 franceză: bouge sau bougette – punguţă, săculeţ
 engleză: budget – mapa de piele a Cancelarului
trezoreriei
 română: biudje, bugea – Regulamentele Organice
1831-1832
Definirea bugetului public (1)
1. Ca verigă centrală a sistemului financiar:
 BP reprezintă expresia sintetizată a relaţiilor
economice ce se manifestă în procesele formării şi
utilizării principalului fond centralizat de mijloace
băneşti al statului şi al fondurilor unităţilor-
administrativ teritoriale …
2. Ca principală balanţă financiară a statului :
 BP este documentul de bază, cu putere de lege, care
stabileşte, pe de o parte, natura şi mărimea
veniturilor ce se mobilizează la dispoziţia statului, iar
pe de altă parte, felul şi volumul alocaţiilor bugetare
ce se vor dirija de către stat pentru finanţarea
diverselor activităţi în cursul unui an
Definirea bugetului public (3)
 BP poate fi privit ca:
 un document politic – constituie o
declaraţie implicită a obiectivelor forţelor
politice aflate la guvernare
 un document juridic – este aprobat prin
lege şi produce efecte juridice
 un document financiar - estimează
resursele financiare ale statului şi
impune limita superioară a cheltuielilor
publice
 în funcţie de structura administrativă a
statului, BP se constituie la mai multe niveluri
de guvernare
 pe lângă bugetul elaborat la nivel central, se
întocmesc bugete şi de către colectivităţile
locale şi de către unele servicii publice care au
una numit grad de autonomie financiară
 o pluralitate de bugete publice => un sistem
bugetar
Definiţia sistemului bugetar
 sistemul bugetar reprezintă ansamblul
bugetelor întocmite la un moment dat într-
o ţară, relaţiile de interdependenţă
existente, pe de o parte, între
componentele acestui ansamblu, iar pe de
altă parte, între aceste componente şi
mediul extern, metodele, procedeele şi
instituţiile participante, prin intermediul
cărora se pun la dispoziţia autorităţilor
publice centrale şi locale principalele
resurse necesare realizării obiectivelor de
dezvoltare economică şi socială a ţării
7.1.2. Componentele şi relaţiile
sistemului bugetar
 în cadrul sistemului bugetar:
 se ierarhizează dreptul de decizie asupra folosirii
resurselor bugetare
 se instituie veniturile cuvenite fiecărei verigi
 se stabilesc modalităţile specifice de încasare a
veniturilor şi de alocare pe destinaţii a resurselor
bugetare
 SB are la bază structura organizatorică a
statului
 România: Legea finanţelor publice nr. 500 din
11 iulie 2002
Sistemul bugetar în România(1)
 SB în România cuprinde:
 bugetul de stat
 bugetele fondurilor speciale
 bugetul trezoreriei statului
 bugetele instituţiilor publice
 bugetul fondurilor provenite din credite externe
contractate sau garantate de către stat
 bugetul fondurilor externe nerambursabile
 bugetul asigurărilor sociale de stat
 bugetele locale
Sistemul bugetar în România(2)
 Legi bugetare anuale:
 legea bugetului de stat
 legea bugetului asigurărilor sociale de stat
 Prin legile de rectificare bugetară se pot
modifica în cursul anului bugetele aprobate,
dar numai înainte de 30 noiembrie
 Legi privind contul general anual de
execuţie al BS şi BASS
Principalii ordonatori de credite din
bugetul de stat
 Administraţia Prezidenţială
 Senatul României
 Camera Deputaţilor
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
 Curtea Constituţională
 Secretariatul General al Guvernului
 Consiliul Legislativ
 Curtea de Conturi
 Consiliul Concurenţei
 Avocatul Poporului, Consiliul Naţional pentru
Studierea Arhivelor Securităţii
 Consiliul Naţional al Audiovizualului
 toate ministerele
 alte entităţi publice (Serviciul Român de Informaţii,
Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie
şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale,
Academia Română, Societatea Română de
Principalele bugete
 Bugetul de stat – anul 2020
 venituri: 167.702,4 milioane lei
 cheltuieli: 215.224,2 milioane lei
 deficit: 47.521,8 milioane lei
 Bugetul asigurărilor sociale de stat
 venituri: 87.327,1 milioane lei
 cheltuieli: 87.327,1 milioane lei
 excedent: 0 milioane lei
Veniturile bugetului de stat
 venituri curente
 fiscale
 impozite directe
 impozitul pe profit
 impozitul pe venit
 alte impozite directe
 contribuţii
 impozite indirecte
 taxa pe valoarea adăugată
 accize
 taxe vamale
 alte impozite indirecte
 nefiscale
 venituri din capital
 încasări din rambursarea împrumuturilor
acordate
Cheltuielile bugetului de stat (1)
1. Cheltuieli curente
 Titlul I Cheltuieli de personal
 Titlul II Bunuri şi servicii
 Titlul III Dobânzi
 Titlul IV Subvenții
 Titlul V Fonduri de rezervă
 Titlul VI Transferuri intre unități ale administrației
publice
 Titlul VII Alte transferuri
 Titlul VIII Proiecte cu finanțare din fonduri externe
nerambursabile (FEN) postaderare
 Titlul IX Asistență socială
 Titlul X Proiecte cu finanțare din fonduri externe
nerambursabile aferente cadrului financiar 2014-
2020
 Titlul XI Alte cheltuieli
 Titlul XII Cheltuieli aferente programelor cu
finanțare rambursabilă
2. Cheltuieli de capital
 Titlul XIII Alte cheltuieli
 Titlul XVI Împrumuturi
 Titlul XVII Rambursări de credite
 învăţământ, cultură
 sănătate
 pensii şi alocaţii
 apărare naţională
 ordine publică
 autorităţi publice
 cercetare ştiinţifică
 acţiuni economice
 industrie
 agricultură şi silvicultură
 transporturi şi telecomunicaţii
 transferuri din bugetul de stat
 dobânzi aferente datoriei publice
Bugetul asigurărilor
sociale de stat
 Venituri:
 contribuţia la asigurările sociale (CAS)
 diverse venituri
 subvenţii primite din bugetul de stat
 Cheltuieli (cf. clasificaţiei economice):
 curente:
 de personal
 materiale şi servicii
 transferuri
 dobânzi
 de capital
 rambursări de credite, plăţi de dobânzi şi comisioane la
credite:
 rambursări de credite externe
 plăţi de dobânzi şi comisioane
Veniturile bugetelor locale (1)
 venituri fiscale:
 impozit pe profit de la regiile autonome şi societăţile
comerciale de sub autoritatea consiliilor judeţene
 impozitul pe clădiri
 impozitul şi taxa pe teren
 taxa asupra mijloacelor de transport
 taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi
publicitate
 impozitul pe spectacole
 taxa hotelieră
 alte taxe locale:
 taxe zilnice pentru utilizarea locurilor publice, vizitarea
muzeelor şi a caselor memoriale etc.
 taxe zilnice pentru deţinerea şi utilizarea unor utilaje
destinate să funcţioneze în scopul producerii de venit
 taxe pentru vehiculele lente
 cote defalcate din impozitul pe venit:
 63% la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi
municipiilor, pe teritoriul cărora îşi desfăşoară
activitatea plătitorii de impozite
 14% la bugetul propriu al judeţului
 6% pentru repartizare bugetelor locale ale
comunelor, orașelor și municipiilor prin hotărâre a
consiliului județean
 14% pentru echilibrarea bugetelor locale ale
comunelor, orașelor, municipiilor și județelor
 22% într-un cont distinct, deschis pe seama
direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene la
trezoreria municipiului reşedinţă de judeţ pentru
echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, oraşelor,
municipiilor şi judeţului;
 subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte
bugete pentru:
 investiţii finanţate parţial din împrumuturi externe
 planuri şi regulamente de urbanism
 finanţarea programului de pietruire a drumurilor
comunale şi alimentare cu apă a satelor
 finanţarea acţiunilor privind reducerea riscului seismic
al construcţiilor existente cu destinaţie de locuinţă
 reabilitarea termică a clădirilor de locuit
 finanţarea programelor multianuale prioritare de
mediu şi gospodărire a apelor
 finanţarea lucrărilor de cadastru imobiliar
 sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată
pentru finanţarea cheltuielilor descentralizate la
nivelul judeţelor, pentru sistemele centralizate
de producere şi distribuţie a energiei termice,
pentru drumuri, pentru echilibrarea bugetelor
locale
 transferuri voluntare (donaţii şi sponsorizări)
 alte venituri (venituri din concesiuni şi
închirieri, venituri din prestări de servicii şi alte
activităţi, amenzi, penalităţi şi confiscări etc.)
Cheltuielile bugetelor locale
 cheltuieli social-culturale
 servicii şi dezvoltare publică, locuinţe,
mediu şi ape
 autorităţi publice
 acţiuni economice
Structura bugetului general
consolidat în Romania
Nr.
crt. Specificaţie 2019
1. Bugetul de stat 46,29%

2. Bugetul centralizat al unităţilor administrativ teritoriale 20,08%
3. Bugetul asigurărilor sociale 16,37%
4. Bugetul asigurărilor pentru şomaj 0,39%
5. Fondul naţional de asigurări sociale de sănătate 9,65%
Bugetul instituţiilor publice finanţate integral sau parţial
6. 7,22%
din venituri proprii
7. Total buget general consolidat 100,00%
Relaţia bugetului de stat cu
bugetele locale (1)
 Din TVA se alocă sume defalcate pentru
bugetele locale pentru:
 finanţarea cheltuielilor descentralizate la nivelul
judeţelor – pentru:
 sistemul de protecţie a copilului
 centrele de asistenţă socială a persoanelor cu handicap
 acordarea de produse lactate şi de panificaţie pentru
elevii din clasele I-IV din învăţământul de stat şi pentru
copiii preşcolari din grădiniţele de stat cu program
normal de 4 ore
 învăţământul special
 instituţiile de cultură descentralizate
 personalul neclerical angajat în unităţile de cult din ţară
 serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor
de sub autoritatea consiliilor judeţene
 ajutoarele de stat regionale
bugetele locale (2)
 finanţarea cheltuielilor descentralizate la nivelul
comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor şi
municipiului Bucureşti:
 cheltuielile de personal, bursele şi obiectele de inventar ale
instituţiilor sau ale unităţilor de învăţământ preuniversitar
de stat;
 drepturile asistenţilor personali ai persoanelor cu handicap
grav;
 ajutorul social şi ajutorul pentru încălzirea locuinţei cu
lemne, cărbuni şi combustibili petrolieri;
 serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor de
sub autoritatea consiliilor locale ale comunelor, oraşelor,
municipiilor, sectoarelor şi Consiliului General al
Municipiului Bucureşti;
 ajutoarele de stat regionale
 cheltuielile creşelor;
 cheltuielile descentralizate la nivelul sectoarelor şi
municipiului Bucureşti,
bugetele locale (3)
 retehnologizarea, modernizarea şi dezvoltarea
sistemelor centralizate de producere şi
distribuţie a energiei termice
 finanţarea cheltuielilor privind drumurile
judeţene şi comunale
 echilibrarea bugetelor locale ale comunelor,
oraşelor, municipiilor şi judeţelor
 finanţarea Programului de dezvoltare a
infrastructurii din spaţiul rural
7.1.3. Funcţiile şi rolurile
sistemului bugetar
 2 funcţii:
 de repartiţie
 de control
 4 roluri:
 financiar
 economic
 social
 informaţional
Funcţiile sistemului bugetar
 Funcţia de repartiţie – mobilizarea de resurse
financiare la dispoziţia autorităţilor publice şi
alocarea acestora pe destinaţii, conform
autorizaţiei date de Parlament în acest sens
 Funcţia de control – în strânsă legătură cu prima,
vizează corelaţiile ce se manifestă între bugetul
public şi subiecţii care participă la constituirea şi
alocarea fondurilor bugetare
 rol important: Parlamentul, Curtea de Conturi,
organelor de execuţie şi de control ale Ministerului
de finanţe, ale celorlalte ministere, organismelor
locale
Rolurile sistemului bugetar (1)
 Rolul financiar – asigură autorităţilor publice
resursele financiare necesare
 Rolul economic – utilizarea instrumentelor de
politică bugetară / fiscală (impozite, taxe,
contribuţii, împrumuturi, cheltuieli publice) în
vederea atingerii unor obiective
macroeconomice precum: dezvoltarea
economică, creşterea economică, reducerea
inflaţiei şi a şomajului, atenuarea disparităţilor
inter-regionale etc.
Rolurile sistemului bugetar (2)
 Rolul social – pe de o parte, prin
redistribuirea PIB realizată se atenuează
inegalităţile existente între membrii societăţii în
ceea ce priveşte veniturile şi averea, iar pe de
altă parte este influenţat şi comportamentul
cetăţenilor
 Rolul informaţional - oferă atât o imagine
de ansamblu asupra veniturilor şi cheltuielilor
publice, cât şi informaţii asupra modului de
gestionare a fondurilor publice
7.1.4.
Tipologia sistemelor bugetare
 Clasificarea sistemelor bugetare se poate
realiza după mai multe criterii:
 structura organizatorică a statului
 legăturile cu exteriorul
 gradul de descentralizare al finanţelor publice
În funcţie de structura
organizatorică a statului:
 sisteme bugetare în statele unitare
 pe două niveluri: superior (central) şi de bază
(aferent unităţilor administrativ-teritoriale şi
colectivităţilor locale)
 sisteme bugetare în statele federale
 pe trei niveluri: superior (aferent autorităţilor
federale), intermediar (aferent autorităţilor statale) şi
de bază (aferent unităţilor administrativ-teritoriale şi
colectivităţilor locale)
 sisteme bugetare în uniunile de state
 fiecare stat are propriul sistem bugetar (unitar sau
federal), iar la nivelul uniunii se întocmeşte un buget
al acesteia
În funcţie de legăturile cu exteriorul
 sisteme bugetare deschise – interacţionează
direct cu mediul extern, sunt conectate cu
sistemele bugetare din alte state şi derulează
fluxuri financiare cu organisme financiare
internaţionale
 sisteme bugetare închise sau autarhice – nu
interacţionează direct cu mediul extern, nu
sunt conectate cu sistemele bugetare din alte
state şi nu derulează fluxuri financiare cu
organisme financiare internaţionale
În funcţie de gradul de
descentralizare al finanţelor publice
 sisteme bugetare centralizate – cea mai mare
parte a resurselor financiare şi a competenţelor
decizionale sunt concentrate la nivelul central
de guvernare
 sisteme bugetare cooperative – repartizare
echilibrată a resurselor financiare şi a
competenţelor decizionale între nivelurile de
guvernare
 sisteme bugetare de competiţie - cea mai mare
parte a resurselor financiare şi a competenţelor
decizionale sunt concentrate la nivelul local de
guvernare
7.1.5. Principiile bugetare
 Adam Smith – Avuţia naţiunilor – 1776
 principii ale dreptului bugetar:
 sfera de cuprindere a V şi CH bugetului public
 durata de timp de executare a BP
 echilibrarea V cu CH
 informarea opiniei publice
Principii bugetare:
 L 500/2002 - 6 principii bugetare
1. Universalitatea
2. Unitatea
3. Anualitatea
4. Specializarea
5. Publicitatea
6. unitatea monetară
Principiul universalităţii (1)
 V şi CH să fie înscrise în BP în mod separat, cu sumele
lor totale
 V trebuie grupate într-o masă unică şi
depersonalizată, acoperind CH global
 nici un V nu se percepe şi nici o CH nu se efectuează
în afara cadrului general
 motivaţia - de ordin politic
 România: art. 8 din L 500/2002:
 V şi CH se includ în buget în totalitate, în sume brute
 VB nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume,
cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite
destinaţii distincte
Principiul universalităţii (2)
 Avantaj major:
 permite cunoaşterea şi controlul sumei exacte a
 Dezavantaje:
 imposibilitatea determinării costului net al
diverselor servicii publice
 nu motivează managementul public pentru
performanţă
 separarea CH şi V contravine exigenţelor
gestiunii comerciale a anumitor servicii publice
Principiul unităţii (1)
 toate V şi CH bugetului public se înscriu într-un
document unic şi după o schemă unică de
clasificare
 motivaţii:
 de ordin financiar
 de ordin politic
 în conexiune cu principiul universalităţii
Principiul anualităţii (1)
 vizează perioada de timp pentru care se adoptă
bugetul şi durata autorizaţiei date de către
Parlament pentru execuţia bugetară
 motivaţii:
 de ordin politic – Parlamentul poate controla execuţia
bugetului de către Guvern doar dacă perioada de
execuţie nu este prea lungă
 de ordin tehnic – estimări mai facile, gestionare mai
eficientă a fondurilor publice
 dificultăţi:
 data de începere a anului bugetar
 1 ianuarie – Austria, Belgia, Brazilia, Franţa,
Germania, Grecia, Indonezia, Olanda, Peru,
România, Venezuela
 1 aprilie – Canada, Danemarca, India, Irak,
Japonia, Marea Britanie
 1 iulie – Australia, Filipine, Italia, Pakistan,
Suedia
 1 octombrie - SUA
 dificultăţi
 stabilirea operaţiunilor bugetare aferente
unui an
 sistemul de gestiune – execuţia bugetului este
limitată strict la un an
 sistemul de exerciţiu – execuţia bugetului se
face pe o perioadă mai mare de un an (o perioadă
complementară de 3 sau 6 luni)
 excepţii de la anualitatea bugetară:
 prelungirea autorizării parlamentare
 SUA – situaţia cheltuielilor militare
 Germania – prelungire pt. lucrări publice şi activităţi
productive – max. ¼ din bugetul anului trecut
 Marea Britanie – sistemul creditelor consolidate
 Franţa – legile-program
 reportul creditelor bugetare de la un an la altul

 autorizarea unor cheltuieli cu o durată mai mică
decât un an
Principiul specializării (1)
 se referă la faptul că autorizaţia parlamentară
cu privire la buget nu se dă “în bloc”, pentru
toate veniturile şi cheltuielile bugetare, ci are
loc o aprobare pe surse de provenienţă a
veniturilor şi pe categorii de utilizări, în funcţie
de natura şi destinaţia creditelor bugetare
 presupune o individualizare a veniturilor şi
cheltuielilor – instrument tehnic: clasificaţia
bugetară
Principiul specializării (2)
 criterii de clasificare:
 administrativ
 economic
 funcţional – obligatoriu (părţi, titluri, capitole,
subcapitole, paragrafe şi articole)
 cerinţe privind clasificaţia bugetară:
 să fie simplă, clară şi concisă
 să facă posibilă analiza economică a veniturilor şi
 să indice veniturile ordinare şi extraordinare, sursa
de provenienţă şi natura acestora
 să indice destinaţiile şi natura cheltuielilor (pentru
consum şi pentru investiţii)
Principiul publicităţii
 dezbaterea publică a proiectelor de bugete
 în Parlament
 în cadrul Consiliilor Locale
 în mass-media
 aducerea acestora la cunoştinţa cetăţenilor
 în Monitorul Oficial se publică:
 Legea bugetară anuală
 contul de încheiere a exerciţiului bugetar al
penultimului an
 în publicaţiile oficiale ale Consiliilor Locale se
publică:
 proiectul de buget aprobat
 contul de încheiere a exerciţiului bugetar al
penultimului an
Principiul unităţii monetare
 toate operaţiunile bugetare se fie exprimate în
monedă naţională.
7.2. PROCESUL BUGETAR
7.2.1. Definirea procesului bugetar şi

trăsăturile acestuia
7.2.2. Conţinutul fazelor procesului bugetar

7.2.1. Definirea procesului
bugetar şi trăsăturile acestuia
 procesul bugetar = ansamblu de
operaţiuni care se succed anual şi privesc
elaborarea şi aprobarea proiectului legii
bugetare anuale, execuţia curentă a
bugetului, încheierea şi aprobarea contului
de execuţie bugetară, precum şi controlul
bugetar
 durează circa 2 ani şi jumătate, întinzându-
se pe 3 ani calendaristici consecutivi
Trăsăturile procesului bugetar
 proces de decizie – constă în ordonarea
priorităţilor şi alocarea resurselor financiare
necesare pentru finanţarea acestora
 proces predominant politic – deciziile privind
alocarea resurselor financiare publice au la
bază obiectivele înscrise în programul de
guvernare al forţelor politice aflate la putere
 proces complex – participă un număr mare de
subiecţi, de natură diferită (ministere, instituţii
publice, societăţi comerciale, regii autonome)
Trăsăturile procesului bugetar
 proces ciclic – se realizează în etape succesive,
stabilite după un calendar riguros
 proces strict reglementat – trebuie să se
respecte legislaţia în materie şi normele
metodologice emise în acest scop de către
Ministerul Finanţelor
7.2.2. Conţinutul
fazelor procesului bugetar
7.2.2.1. Elaborarea proiectului legii
bugetare anuale
7.2.2.2. Aprobarea legii bugetare anuale
7.2.2.3. Execuţia bugetară
7.2.2.4. Încheierea şi aprobarea contului
de execuţie bugetară
7.2.2.5. Controlul execuţiei bugetare
Elaborarea proiectului legii
bugetare anuale
 proces complex, cu caracter iterativ, ce
presupune:
 dimensionarea mărimii alocaţiilor bugetare
 stabilirea resurselor financiare ce vor fi
mobilizate
 adoptarea unor prevederi referitoare la
aplicarea legislaţiei
 reflectarea principalelor priorităţi ale
Guvernului
Elaborarea proiectului legii
bugetare anuale
 iniţiativa bugetară – dreptul de a institui de
venituri publice şi de a stabili destinaţiile
fondurilor financiare publice
 3 sisteme:
 sistemul iniţiativei guvernamentale (Marea
Britanie)
 sistemul mixt (România, Franţa)
 sistemul iniţiativei prezidenţiale (S.U.A.)
Sistemul iniţiativei guvernamentale
(Marea Britanie)
 Guvernul stabileşte şi sprijină măsurile vizând
aprobarea cheltuielilor şi veniturilor publice
 Cancelarul Tezaurului – coordonator –
centralizează şi controlează propunerile de
cheltuieli ale ministerelor
 divergenţele se rezolvă de PM / Guvern
 propunerile pot fi amendate de către Camera
Comunelor
 Camera Lorzilor – fără atribuţii în domeniu
Sistemul mixt (Franţa)
 prerogative atât pentru Guvern, cât şi pentru
Parlament
 MF – rol de îndrumare metodologică şi de
centralizare – schiţă de buget
 divergenţe se rezolvă de către: specialişti – MF - PM
 definitivare – Guvern
 Guvernul înaintează Parlamentului:
 expunerea de motive şi proiectul de lege
 anexele la proiectul de lege
 elementele de fundamentare
 discuţii în Comisiile de specialitate ale fiecărei
Camere
 şedinţe publice, reuniuni comune ale Camerelor
Sistemul iniţiativei prezidenţiale
(SUA)
 proiectul de buget – elaborat de Preşedinte
 birou bugetar special
 Preşedintele înaintează Congresului
 proiectul de buget
 raport asupra situaţiei financiare de ansamblu
Calendarul bugetar în România
1. până la 31 martie – prognozele indicatorilor
macroeconomici şi sociali pentru anul pentru
care se elaborează bugetul şi pentru următorii
3 ani
2. până la 1 mai – MFP înaintează Guvernului
obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru
anul bugetar pentru care se elaborează
bugetul şi pentru următorii 3 ani, împreună cu
limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii
principali de credite
3. până la 15 mai – Guvernul aprobă obiectivele
de politică fiscală şi bugetară şi limitele de
cheltuieli propuse de MFP şi informează
comisiile pentru buget, finanţe şi bănci ale
Parlamentului
4. până la 1 iunie – MFP transmite ordonatorilor
principali de credite o scrisoare-cadru care va
prezenta contextul macroeconomic pe baza
căruia vor fi întocmite proiectele de buget,
metodologiile de elaborare a acestora şi
limitele de cheltuieli aprobate de Guvern
5. până la 15 iunie – MFP comunică
ordonatorilor principali de credite limitele de
cheltuieli redimensionate, în vederea
definitivării proiectelor de buget
6. până la 15 iulie
• ordonatorii principali de credite depun la MFP
propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la
acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea
în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii
3 ani, însoţite de documentaţii şi fundamentări
detaliate
• Camera Deputaţilor şi Senatul îşi aprobă bugetele
proprii şi le înaintează Guvernului în vederea
includerii lor în buget
• autorităţile administraţiei publice locale înaintează
Guvernului propunerile de transferuri consolidate şi
de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de
stat
• MFP examinează proiectele de buget şi poartă discuţii
cu ordonatorii principali de credite bugetare.
Eventualele divergenţe sunt mediate de Guvern.
7. până la 1 august – proiectele de buget şi

anexele la acesta se depun la MFP
8. până la 30 septembrie – MFP întocmeşte
proiectele legilor bugetare şi proiectele
bugetelor şi le depune la Guvern, împreună cu
un raport privind situaţia macroeconomică
pentru anul bugetar pentru care se elaborează
proiectul de buget şi proiecţia acestuia în
următorii 3 ani. Acest raport va cuprinde un
rezumat al politicilor macroeconomice în
contextul cărora au fost elaborate proiectele
de buget, precum şi strategia Guvernului în
domeniul investiţiilor publice.
9. până la 15 octombrie – după ce
Guvernul şi-a însuşit proiectele legilor
bugetare anuale şi bugetului, le supune
spre adoptare Parlamentului
10.până la 31 decembrie – Parlamentul
aprobă bugetele pe ansamblu, pe părţi,
capitole, subcapitole, titluri, articole,
alineate, pe ordonatori principali de
credite, pentru anul bugetar şi creditele de
angajament pentru acţiuni multianuale
Precizări suplimentare
 Dacă legile bugetare nu au fost aprobate cu cel
puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului
bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute
în bugetul anului precedent, limitele lunare de
cheltuieli neputând depăşi 1/12 din prevederile
bugetelor anului precedent, cu excepţia unor
situaţii temeinic justificate sau 1/12 din sumele
propuse în proiectul de buget, dacă acestea sunt
mai mici decât cele din anul precedent.
 CH instituţiilor publice şi acţiunile noi, aprobate în
anul curent, dar care încep cu data de 1 ianuarie a
anului bugetar următor vor fi finanţate, până la
aprobarea legii bugetare, în limita a 1/12 din
prevederile acestora cuprinse în proiectul de buget.
7.2.2.2.
Aprobarea legii bugetare anuale
 Procedura diferă de la o ţară la alta, în funcţie
de modalitatea de organizare a Parlamentului şi
în funcţie de tradiţie.
 Franţa: Adunarea Naţională -> Senat ->
Adunarea Naţională şi, eventual, o comisie
mixtă -> Preşedinţie
 Marea Britanie: Guvern -> Camera Comunelor
-> Camera Lorzilor -> Monarh
 S.U.A. : Preşedinte -> Camera Reprezentanţilor
-> Senat -> Preşedinte
 Germania: Parlament şi, eventual, o comisie de
mediere
Aprobarea legii bugetare anuale
 România
 comisiile permanente de buget, finanţe şi bănci
ale celor două camere => raport comun
 şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi
Senatului
 Expunere de motive – reprezentantul
Guvernului
 Raport comun al comisiilor
 Dezbatere generală
 Dezbatere şi adoptare pe articole
 Vot de ansamblu asupra legii bugetare şi
cifrelor bugetare din anexe
 Preşedinţie - promulgare
7.2.2.3.
Execuţia bugetară
 ansamblul operaţiunilor privind încasarea
veniturilor şi efectuarea propriu-zisă a
cheltuielilor aprobate de către Parlament
 răspunderea revine Guvernului
 realizarea veniturilor – o obligaţie
 efectuarea cheltuielilor – un drept
 suma veniturilor din buget – limita minimă
 suma cheltuielilor din buget – limita maximă
 Legea Finanţelor Publice - Separarea
activităţilor de încasare a veniturilor de cele de
efectuare a cheltuielilor
 MFP – structuri specializate
Execuţia părţii de cheltuieli
a bugetului de stat
1. Angajarea
– asumarea de către un organism public a
obligaţiei de a plăti unei terţe persoane fizice
sau juridice o anumită sumă de bani de la buget
– rezultă dintr-un act legal (contract)
– se efectuează de către ordonatorii principali de
credite bugetare (miniştrii sau ceilalţi
conducătorii celorlalte organe centrale de stat)
şi de către ordonatorii secundari de credite
bugetare (conducătorii instituţiilor publice cu
personalitate juridică şi buget propriu)
a bugetului de stat
2. Lichidarea
– operaţiunea prin care se verifică şi se constată
realitatea în legătură cu realizarea furnizării, a
lucrării sau a serviciului prestat în favoarea
statului, în funcţie de care se stabileşte
cuantumul plăţii ce urmează a fi efectuată din
creditul bugetar aprobat
– are la bază actele justificative referitoare la
livrările de bunuri, executarea de lucrări sau
prestarea de servicii
– este o operaţiune posterioară realizării
prestaţiilor în favoarea statului
a bugetului de stat
3. Ordonanţarea – emiterea unui ordin de plată sau
a unei dispoziţii de plată, prin care, pe baza
evaluării făcute prin lichidare , se dispune plata
unei sume de bani, în favoarea unui terţ îndreptăţit
la aceasta
4. Plata – operaţiunea prin care are loc stingerea
obligaţiei băneşti a statului faţă de persoanele
fizice sau / şi juridice îndreptăţite, care au efectuat
anumite prestaţii în favoarea unei instituţii sau a
unui organism public
 Angajarea, lichidarea şi ordonaţarea cad în sarcina
ordonatorilor de credite bugetare, iar plata se
efectuează numai de către trezoreria publică
Execuţia părţii de venituri a
bugetului de stat
1. Aşezarea impozitelor
– stabilirea obiectului impozabil, constatarea existenţei
materiei impozabile şi evaluarea mărimii acesteia
2. Lichidarea
– operaţiunea prin care se determină cuantumul
impozitului datorat de o persoană fizică sau juridică
– se iau în considerare: mărimea materiei impozabile,
tehnica de impunere stabilită prin lege pentru
impozitul respectiv şi, dacă este cazul, facilităţile
fiscale de care beneficiază contribuabilului
– se concretizează în deschiderea la organele fiscale a
“rolului fiscal” pentru fiecare contribuabil, prin care
se înscrie suma datorată în debitul fiecărui
contribuabil
bugetului de stat
3. Emiterea titlului de percepere a
impozitelor
– înscrierea cuantumului impozitului datorat într-un act
sau într-o dispoziţie de încasare, prin care se
autorizează perceperea sa ca venit la buget
– pentru contribuabilii care plătesc impozitul spontan –
titluri de încasare
– pentru contribuabilii ca nu plătesc impozitul din
proprie iniţiativă – executare silită – ordine de
încasare
bugetului de stat
4. Perceperea propriu-zisă a impozitelor
– încasarea efectivă a acestora, în cuantumul şi la
termenul stabilit
– are loc stingerea obligaţiilor fiscale al
contribuabilului faţă de buget
 operaţiunile de natură administrativă
(aşezarea impozitelor, lichidarea şi emiterea
titlului de percepere a impozitelor) se
realizează de către organele de specialitate ale
MF (aparatul fiscal), iar perceperea propriu-
zisă a impozitelor se realizează prin
intermediul Trezoreriei Publice
7.2.2.4. Încheierea şi aprobarea
contului de execuţie bugetară
 presupune înregistrarea contabilă a veniturilor
şi cheltuielilor, precum şi a încasărilor şi plăţilor
aferente acestora
 dări de seamă contabile trimestriale şi pentru
întregul exerciţiu bugetar anual – ordonatorii
principali de credite
 contul general anual de execuţie bugetară –
MFP – Guv
 până la 15 iunie a anului următor celui de execuţie -
înaintat Parlamentului spre aprobare
 până la 30 noiembrie a anului următor celui de
execuţie – aprobarea parlamentară
 sistemul de gestiune vs. sistemul de exerciţiu
7.2.2.5.
Controlul execuţiei bugetare
 motivaţiile controlului:
 de ordin politic
 de ordin financiar
 după natura sa:
 control politic - Parlament
 control jurisdicţional – Curtea de Conturi
 control administrativ – organele de specialitate ale
MFP
 în funcţie de momentul efectuării sale:
 preventiv sau a priori
 concomitent
 postoperativ, postum sau a posteriori

CAPITOLE FINdasdANTE

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLE FINdasdANTE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.2.

Definirea şi istoria ideii de „stat”

Înţelesul curent, general acceptat, al noţiunii de stat este cel de comunitate

Intervenţia statului în economie a constituit şi constituie o problemă controversată ce

Având în vedere diversele situaţii prezentate în care intervenţia statului în economie

Analiza realizată anterior cu privire la intervenţia statului în economie are un

Capitolul îşi propune să realizeze o introducere în problematica intervenţiei

1.1. DEFINIREA ŞI ISTORIA IDEII DE „STAT”

 concepţia general acceptată asupra

 trecerea de la starea naturală (în care

O primă soluţie publică de contracarare a externalităţilor negative o constituie

Deciziile individuale reflectă preferinţele individuale, în măsura în care, indivizii,

2.2.1. Regula unanimităţii

Având în vedere faptul că fiecare cetăţean beneficiază de bunuri publice,

2.2.2. Regula majorităţii

În cazul aplicării regulii majorităţii, ajungerea la un consens general nu mai este

2.2.3. Alternative la regula majorităţii

Alternativele la regula majorităţii au apărut în special în legătură cu alegerea

Capitolul are ca obiectiv prezentarea unor elemente teoretice introductive legate

2.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND

1 > > <

2 > < >

3 < > >

C o m u n i t a t e a > > >

Stânga Centru Centru Dreapta Poziţia

Concepţiile teoreticienilor referitoare la finanţele publice diferă în funcţie de perioada

3.4.1. Funcţia de repartiţie

Funcţia de repartiţie a finanţelor publice are în vedere mobilizarea la dispoziţia

Funcţia de control constă în utilizarea finanţelor publice ca mijloc de reflectare şi de

Capitolul are a obiectiv circumscrierea sferei de cuprindere a conceptului de

3.1. CONCEPTUL DE FINANŢE

 Ce condiţii au determinat apariţia finanţelor publice?

 Finanţele publice - generate de procesele de

 Finanţe privatele - subiecţii sunt persoane

 Mai târziu, prin „finanzen” se

 abordare economică: mijloace de intervenţie a

 perspectivă pragmatică: forme şi metode

 abordare juridică: acte juridice de dispoziţie

 John Maynard KEYNES

 două funcţii specifice:

 funcţia de repartiţie a finanţelor

 procesele propriu-zise de mobilizare

 Toate acestea influenţează volumul resurselor

 sursele de alimentare a fondurilor financiare

 metodele de mobilizare a resurselor financiare şi

3. destinaţia dată de autorităţile publice.

 gradul de dezvoltare a sectoarelor economico-

 se modifică de la o perioadă la alta proporţiile în care

 au loc modificări ale repartizării acestor fonduri:

 ritmului de creştere economic

 satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale ale

1. mobilizarea resurselor financiare şi

2. repartizarea (alocarea) pe destinaţii a

 Persoanele fizice şi juridice străine.

1. Inventarierea nevoilor publice existente

2. Cuantificarea acestora în expresie

4. Selectarea celor ce vor fi finanţate

 Scopul : asigurarea în dinamică a echilibrului

 În continuare, se stabilesc cauzele

Nivelul cheltuielilor publice poate fi apreciat pe baza următorilor indicatori:

Fie în expresie nominală, fie în expresie reală, volumul cheltuielilor publice în

Cheltuielile publice medii pe locuitor se exprimă, de regulă, în dolari americani sau

Structura cheltuielilor publice poate să difere din punctul de vedere al elementelor

Chp1n/ 0  Chp1n  Chp0n