Sunteți pe pagina 1din 4

PARTICULE ELEMENTARE

Fizica particulelor elementare studiază constituenții fundamentali


ai materiei și interacțiunile acestora. O particulă elementară este o particulă
subatomică ale cărei proprietăți pot fi înțelese fără a presupune că ea ar avea o
structură internă. În dezvoltarea fizicii cuantice, unele particule subatomice inițial
considerate elementare s-au dovedit ulterior a avea o structură internă. Explorarea
structurii materiei la scară din ce în ce mai mică a fost realizată experimental în
procese de ciocnire la energii din ce în ce mai mari: fizica particulelor elementare
este cunoscută și ca fizica energiilor înalte.
Rezultatele experimentale obținute și modelele teoretice elaborate în
ultimele decenii ale secolului al XX-lea au fost sintetizate în modelul standard,
conform căruia particule elementare sunt quarkurile și leptonii, împreună
cu bosonii de calibrare (care mediază interacțiunile electromagnetică, slabă și tare).
Acestora li se adaugă bosonul Higgs (postulat pentru a explica masele diferite de
zero ale unor bosoni de calibrare și confirmat experimental în
anul 2013). Gravitonul, postulat ca mediator al interacțiunii gravitaționale, a rămas
deocamdată ipotetic și nu este inclus în modelul standard.
Denumirile particulelor subatomice sunt indicate simbolic printr-o literă din
alfabetul latin sau grec. Exemplu: foton. Pentru o antiparticulă se folosește același
simbol ca pentru particula respectivă, cu o bară deasupra. Exemplu: neutrin,
antineutrin. Pentru particulele care au sarcină electrică, distincția dintre particulă și
antiparticulă se face printr-un indice superior care indică semnul sarcinii. Exemplu:
electron e–, pozitron e+.
În fizica energiilor înalte este utilizat sistemul de unități naturale în
care viteza luminii în vid și constanta Planck redusă au valoarea 1. Atunci,
conform relației E = mc2, masele particulelor sunt măsurate în unități de energie
echivalente. Exemple: masa electronului me = 0,510999 MeV, masa protonului
mp = 938,272 MeV, masa bosonului Higgs mH = 125,09 ± 0,21 GeV.
Electronul și protonul sunt particule stabile, componente ale atomilor care, la
rândul lor, sunt componenții materiei la scară macroscopică. O placă metalică
încălzită devine sursa unui nor de electroni, care prin accelerare într-un câmp
electromagnetic devine un fascicul de electroni. Protonii se obțin ionizând atomi de
hidrogen; cum masa electronului e neglijabil de mică față de masa protonului, un
rezervor de hidrogen este practic un rezervor de protoni. Alte particule subatomice
(elementare sau compuse) sunt produse în procese elementare care au loc în natură
sau în laborator.
 Raze Cosmice: Particule de energie înaltă provenind de la surse
situate în spațiul extraterestru produc neîntrerupt în straturile
superioare ale atmosferei cascade de particule secundare.
Această radiație cosmică este o sursă naturală de particule cu energii
mult mai mari decât cele care pot fi realizate într-un laborator
terestru; pozitronul, miuonul, pionul și kaonul au fost descoperiți în
acest fel. Ea prezintă dezavantajul că este incontrolabilă, iar fluxul de
particule este foarte redus: experimentele cu raze cosmice cer multă
răbdare și durează un timp îndelungat.
 Reactori nucleari: Reactiile nucleare produc o diversitate de
particule, in principal neutroni, neutrini, electroni si pozitroni, fotoni.
Reactorii de cercetare servesc ca surse de particule in experimentele
effectuate in laborator.
 Acceleratoare de particule: Particulele elementare sunt produse în
laborator ca fragmente rezultate din procese de ciocnire. Fragmentarea
la scară subatomică și producerea de fragmente masive necesită
energii înalte, care se realizează prin accelerare. O sursă de ioni
produce particule încărcate electric (protoni sau electroni); acestea
sunt injectate în acceleratorul propriu-zis, unde sunt accelerate într-un
câmp electromagnetic și colimate într-un fascicul, care este focalizat
asupra unei ținte. Produsele de dezintegrare rezultate din ciocnire sunt
captate și analizate de un detector, sau sunt filtrate și dirijate în
fascicule secundare.
Istoricul fizicii particulelor elementare a început odată cu
descoperirea electronului (1897); în anul 2013, când a fost stabilită fără echivoc
existența bosonului Higgs, el nu se încheiase. Evoluția cunoașterii în acest
domeniu al fizicii moderne a avut loc prin întrepătrunderea și stimularea reciprocă
a realizărilor experimentale și ideilor teoretice. Unele particule identificate inițial
ca elementare (cum sunt protonul și pionul) s-au dovedit ulterior a avea o structură
internă.
 Electroni: Experimentele efectuate de J.J. Thomson în 1897 asupra
razelor catodice au arătat că acestea constau din „corpusculi” de
sarcină electrică negativă și masă mult mai mică decât masa
oricărui ion cunoscut. Din faptul că raportul sarcină/masă era
independent de natura electrozilor rezulta că acești electroni, cum au
fost numiți mai târziu, erau constituenți esențiali ai oricărui atom.
Întrucât atomii sunt electric neutri și mult mai masivi, se punea
întrebarea cum este distribuită în atom sarcina pozitivă
compensatoare, care trebuia să constituie aproape în întregime masa
atomului.
 Nucleoni: În anul 1913, Niels Bohr a propus un model al atomului de
hidrogen, care consta dintr-un electron punctual aflat pe o orbită
staționară în jurul unui nucleu masiv de dimensiuni mult mai mici
decât raza orbitei electronice și de sarcină electrică pozitivă, egală în
valoare absolută cu sarcina electronului. Acest model era compatibil
cu rezultatele experimentului Rutherford și explica structura
spectrului de linii al hidrogenului. Ionul de hidrogen urma să
primească peste câțiva ani numele de proton.
 Fotoni: Albert Einstein a dat explicația teoretică a faptului că
în efectul fotoelectric energia maximă a electronilor emiși de o
suprafață metalică iradiată depinde nu de intensitatea, ci numai de
frecvența radiației incidente, făcând presupunerea că radiația
electromagnetică are o structură corpusculară (1905). Această ipoteză
a fost primită inițial cu ostilitate de lumea științifică, până când în
anul 1923 ea a fost reluată de Arthur H. Compton și acceptată ca unică
explicație posibilă a împrăștierii razelor X pe electroni atomici (efect
Compton). „Cuantele de lumină” asociate radiației electromagnetice
au primit în 1926 numele de fotoni.
 Antiparticule: Ecuația lui Dirac pentru funcția de stare relativistă a
electronului (1928) admite soluții care corespund unor stări de energie
negativă. În 1931 tot P.A.M. Dirac a reinterpretat aceste soluții ca
reprezentând stări ale unei particule încă neobservate, cu aceeași masă
ca a electronului dar de sarcină electrică opusă, pe care a numit-o
„antielectron”. Traiectoria unei particule cu aceste caracteristici a fost
observată în 1932 de C.D. Anderson; ea a primit numele de pozitron.
 Leptoni: Pentru a elimina controversa legată de aparenta violare
a legii conservării energiei în dezintegrarea beta, Wolfgang Pauli a
sugerat în anul 1930 existența unei particule de masă nulă sau foarte
mică și sarcină electrică zero, care să restabilească bilanțul energiei.
În 1934, Enrico Fermi a inclus această ipoteză în teoria dezintegrării
beta și a numit particula neutrino. Existența neutrinului a fost
confirmată experimental de Clyde Cowan și Frederick Reines în 1956.
 Mezoni: Stabilitatea nucleelor atomice indică existența unei forțe de
atracție intense între nucleoni. Spre deosebire de interacțiunea
electromagnetică, cu rază infinită de acțiune și care asigură stabilitatea
atomilor, forța nucleară trebuie să aibă o rază de acțiune foarte mică,
de ordinul de mărime al dimensiunilor nucleului. În anul 1934, Hideki
Yukawa a făcut ipoteza că această interacțiune tare este mediată de o
particulă încă neidentificată, așa cum interacțiunea electromagnetică
este mediată de foton.
 Quarkuri: În 1964, Gell-Mann (și, în mod independent, George
Zweig) a formulat ipoteza că hadronii sunt particule compuse,
alcătuite din unități elementare pe care le-a
numit quarkuri (singular: quark). Erau postulate trei tipuri de
quarkuri, zise flavors (arome): up (u), down (d) și strange (s).
Quarkurile trebuia să fie fermioni de spin 1/2 și să aibă sarcină
electrică fracționară (respectiv 2/3, -1/3 și -1/3 din sarcina
elementară). Simetria evidentiata de calea octupla putea fi explicate
presupunand ca mezonii sunt compusi dintr-o pereche quark-
antiquark, iar barionii din trei quarkuri.