Sunteți pe pagina 1din 4

Mihăila Iuliana

ROMÂNĂ- GERMANĂ
ANUL II

ESEU COMPARATIV
ODISEEA SI OEDIP REGE

In eseul urmator voi încerca să prezint o comparație dintre textele Odiseea aparținând lui
Homer și Oedip rege apartinândul lui Sofocle.
Literatura comparată sau, mai exact, istoria comparată a literaturilor, stabileşte relaţiile
dintre diferite literaturi, interacţiunile lor, influenţa unora asupra altora. Acest tip de relaţii este
posibil şi datorită unei evoluţii comune a structurii personalităţii umane şi a sensibilităţii artistice.
Se creează astfel predispoziţii comune pentru anumite structuri şi manifestări artistice.
Clarificând semnificația termenului de literatură comparată, în cele de urmeaza, voi
specifica punctele pe care le voi prezenta in urmatoarea lucrare.
Ceea ce imi doresc să evidențiez în următorul eseu sunt aspecte legate de
contextualizarea textelor alese, mic rezumat al operelor si o comparație între personajele
principale ale operelor, referindu-ne în special la imaginatia etica a acestora.
Vorbind de imaginația etică ne referim la viziunea morală asupra binelui și asupra raului,
lucru care construiește o sumă de reguli de viață și din care se naște comportamentul lui care
ajută apoi la nașterea deciziilor luate de el ulterior.
Aşa-numita „problemă homerică” este una de autenticitate, pe de o parte, şi de
compoziţie, pe de altă parte. Cele mai pasionate întrebări s-au referit la existenţa lui Homer ca
persoană istorică şi la existenţa cetăţii numite Ilion (Troia), existenţă nesigură şi mult timp chiar
negată. Textele datează din secolul al VIII-lea id.H., dar existenţa lui Homer este îndoielnică.
Numele ipoteticului autor se poate traduce fie prin „orb”, fie prin „ostatic”, fie prin „slujitor”.
Tradiţia legendară îl reprezintă pe Homer ca genial cântăreţ orb care colporta şi interpreta în
cetăţi greceşti un poem epic amplu referitor la războiul pentru cucerirea Troiei. Şapte oraşe
greceşti, printre care şi Atena, şi-au disputat onoarea de a-i fi cetate natală. O altă ipoteză este că
Homer ar fi fost preot (cu funcţie religioasă). În orice caz, nu se ştie dacă Homer a existat sau
este o ficţiune. Se ştie însă că poemele se referă la un război din Asia Mică care a avut loc în
secolul al XII-lea id.H., deci cu 400 de ani înaintea redactării poemelor. Isprăvile războinice erau
povestite în poeme mai lungi sau mai scurte, iar în secolul VIII au căpătat o formă unitară.
Anterior secolului al VIII-lea, au circulat în toată lumea greacă nişte poeme epice
colportate de cântăreţi vaganţi, numiţi aezi (singular aed). Aceştia relatau diverse isprăvi eroice
ale unor personaje mitice. Erau trei cicluri epice: ciclul troian (al Atrizilor), ciclul Labdacizilor şi
ciclul Argonauţilor. Dintre ele, ciclul troian este sursa poemelor homerice. Acestea relatau
isprăvile unor eroi implicaţi într-un război pentru cucerirea unei cetăţi aflate pe ţărmul răsăritean
al Mării Egee.
Mult timp s-a considerat că Troia, situată pe ţărmul asiatic, nu ar fi existat. S-a emis şi
ipoteza că Troia ar fi fost plasată în Peninsula Balcanică. Aşa s-ar explica faptul că lipsesc
referirile la alte localităţi din Asia Mică şi că modul de viaţă, faptele de civilizaţie, obiceiurile
descrise în Iliada corespund cu civilizaţia şi cultura din cetăţile peninsulare. Mai mult decât atât,
istoricii au descoperit mai multe anacronisme în ficţiunea celor două poeme. Faptele de cultură şi
Mihăila Iuliana
ROMÂNĂ- GERMANĂ
ANUL II
civilizaţie aparţin unor stadii diferite, începând cu epoca fierului. Dar în secolul al XIX-lea, un
arheolog amator, Schliemann, a mers în Asia Mică, ghidându-se după informaţiile din Odiseea şi
Iliada şi a identificat locul ipotetic unde ar fi existat atunci Troia. Săpăturile arheologice începute
de acesta au descoperit nouă straturi de ruine, deci ruinele suprapuse a nouă cetăţi succesive.
Unul dintre oraşele descoperite a fost distrus printr-un incendiu şi o confruntare militară. Data
aproximativă a faptelor a fost 1250, ori data tradiţională a căderii Troiei a fost 1184. Concluzia
este că, într-adevăr, cetatea Ilionului a existat într-o zonă foarte populată şi cu o istorie lungă şi
bogată. Este vorba de o colonie greacă care, dezvoltată economic şi cultural, a încercat să se rupă
de cetatea care a întemeiat-o. Ilionul intră în conflict cu cetăţile din Grecia Magna şi din motive
economice, comerciale, fiind vorba de supremaţia economică în Marea Egee. Conform tradiţiei
mitice, acest război de zece ani a fost declanşat de o acţiune individuală: răpirea unei femei.
Motivul războiului troian este cunoscut şi din mai multe surse literare şi poate fi reconstituit din
disputele şi comentariile personajelor.
Odiseea este o călătorie iniţiatică, dar într-un sens neaşteptat pentru conştiinţa cititorului
actual. Învăţătura din Odiseea este împotriva mentalităţii omului modern deoarece înceară să ni
se sugereze faptul ca experienţa nu învaţă pe om, ci mai degrabă îi aduce uitarea de sine,
pierderea progresivă a legăturii cu omul său interior, prin exprimarea nesfârşitelor acte, adică,
alegerile făcute de conştiinţa sa precară. Omul iși pierde propria ființă în deşertăciunea faptelor.
Chiar şi după ce a primit o învăţătură, prin multă suferinţă,omul homeric este încă atras de
experienţă, curiozitatea, patima puterii şi a faptelor fiind trăsături dominante.Ultimele versuri din
Odiseea îl surprind pe Ulise în timp ce trădează în mod absolut conştiinţa homerică, devine orb,
precum Oedip, însă intr-un mod figurat, vrând cu orice preţ să găsească în Odiseea
reprezentarea propriei poziţii faţă de cunoaştere şi experienţă. Odiseu nu este un erou al
cunoaşterii, conştiinţa lui este precară şi necunoscătoare. Prin revelarea neputinţei de a atinge
orice adevăr prin experienţele cele mai uluitoare, dar mai ales din renunţarea la imaginaţia etică
proprie, prin ascultarea zeilor, care îi dau calea spre intrarea în armonie cu Moïra, Odiseu ajunge
să fie eorul unei înțelepciuni dar aceasta fiind câștigată.
Pe de alta parte, Tragedia „Oedip rege” începe cu freamătul cetății Teba, care se afla în
fața unui chin: plantele, animalele și femeile erau sterile, iar ciuma făcea nenumărate victime.
Tebanii vin să ceară ajutorul lui Oedip, regele Tebei, care îi scăpase și de Sfinx, răspunzând
corect la ghicitoarea acestuia. Creon, cumnatul lui Oedip, este trimis la oracol să afle de ce s-a
abătut această nenorocire asupra Tebei. Oracolul motivează prin faptul că moartea lui Laios,
predecesorul lui Oedip, nu a fost ispășită. În scopul de a afla cine l-a omorât pe Laios, Oedip cere
să fie întrebat Tiresias, bătrânul profet orb. Tiresias îi spune lui Oedip că el l-a ucis pe Laios.
Crezând că Tiresias și Creon au complotat împotriva lui, Oedip se ceartă cu ei. Soția sa, Iocasta,
alături de care are patru copii, doi băieți - Eteocles și Polynikes - și două fete, Antigona și
Ismena, îl liniștește spunându-i că lui Laios i s-a prezis că va fi ucis de propriul fiu, pe care l-au
dat spre adopție în alt ținut pentru a evita această tragedie. În acel moment, Oedip își amintește
motivul pentru care a venit în Teba: acela de a se îndepărta de familie ca să nu-și omoare tatăl,
după cum i-a fost zis la naștere. La o răscruce, Oedip are un conflict cu un grup de tâlhari, astfel
ucigându-și tatăl, deghizat să nu fie recunoscut ca rege. Oedip suferă o cadere nervoasă,
scoțându-și ochii, considerând că aceștia sunt cei din cauza cărora nu a văzut adevărul.
Mihăila Iuliana
ROMÂNĂ- GERMANĂ
ANUL II
Orbirea este reprezentarea tragică pe care o alege Sofocle pentru incapacitatea omului
interior de a poseda adevărul. Oedip, una dintre cele mai tragice figuri ale literaturilor din toate
timpurile, este întruchiparea conştiinţei precare. În tragedia Oedip-rege, Sofocle construieşte o
figură paradoxală asupra cunoaşterii omului interior, cunoștere întalnită și în opera Odiseea,
cunoștere care se bazează pe ideea de orbire. Încă de la începutul textului, suntem plasați într-un
spaţiu mitic, supus năpastei inexplicabile.Sofocle ne provoacă să urmărim ce va face cel căruia i
s-a atribuit, în cel mai mare grad, calitatea cea mai înaltă omenească – omul cel mai bun. Există
în atitudinea lui Oedip o trufie de aparență, asunsă sub chipul durerii. Oedip pare că împărtăşeşte
suferinţa celorlalţi, dar se foloseşte de ea ca să marcheze diferenţa dintre el şi ceilalţi, chiar în
manifestarea suferinţei! Cel mai bun om vrea să fie recunoscut şi drept cel mai măreţ, cel mai
îndurerat, supra-omul., caracteristică atribuită și lui Ulise. Din faptul că greşeşte toate alegerile şi
ratează toate şansele în înfruntarea cu destinul, acesta își determinând propria dramă,preferând
mereu să cultive capetele sălbatice ale omului său interior, în locul celor blânde: în locul
umilinţei alege mânia iar în locul raţiunii, alege frica. Fiecare dintre aceste alegeri greşite
reprezintă o treaptă înspre orbirea interioară. În orizontul gândirii lui Sofocle, orbirea interioară
este un destin imposibil de ocolit, ea face parte din condiţia umană în mod irevocabil. Când
orbirea interioară nu este depăşită, ea este parcursă, iar ieşirea din întunericul ei rătăcitor se
produce numai prin grea suferinţă, fără participarea voinţei proprii. În spaţiul etic al acestei
dinamici se petrece şi povestea lui Oedip. Cine nu poate să îşi sacrifice ego-ul (orgoliul, nevoia
de putere, nevoia de uitare, frica), va fi obligat să o facă. Nimeni nu poate ocoli această
purificare interioară, pentru că numai ea scoate spiritul din orbire, iar ieşirea din întunericul
interior face parte din matricea ursitei omului, la fel ca înfruntarea orbirii înseşi.
În sens socratic, Oedip al lui Sofocle nu acceptă niciun maestru. El nu învaţă cunoaşterea
omului său interior urmând calea indicată de un cunoscător. Oedip refuză orice călăuzire. Îşi este
lui însuşi călăuză, maestru, stăpân. Nu are încredere în zei, se ştie trădat de ei şi vrea ca singur să
îşi hotărască soarta.Cunoaşte adevărul exterior al faptelor şi consecinţelor, dar nu ajunge să
cunoască adevărul interior al cauzelor acestora. El nu depăşeşte orbirea interioară, ci doar o
parcurge, la fel de înstrăinat de eul său profund de la început până la sfârşit. Neputinţa lui Oedip
este tragică, fiindcă nu ajunge un cunoscător şi nu poate fi un maestru, un învăţător, de la Oedip
învăţăm negându-l, şi nu urmându-i calea.Învăţătura lui Sofocle se bazează pe negare, nici măcar
suferinţa, într-una dintre cele mai monstruoase întâmplări care pot înfrânge fiinţa, nu îl conduce
pe Oedip spre cunoaşterea omului dinlăuntrul omului. În orizontul lui Oedip, zeii sunt departe şi
omul nu ştie să găsească drumul către Zeu, pentru că nu poate să renunţe nicio clipă la orgoliul
de a-şi fi propriul stăpân. Sofocle arată, însă, limpede că tocmai această alegere exclude orice
şansă ca omul să dobândească cunoaşterea adevărului.
În această parte a eseului voî încerca să aduc o serie de asemănări între acești doi
eroi.Vom spune pentru început că ambii sunt figuri tutelare a civilizației vechi, antice, iar
credințele acelei epoci erau , în mare măsură congruente, făra mari deosebiri și aici ne referim la
puterea destinului.Pe parcursul lecturării ambelor texte,ne putem da seama că atât Ulise cât și
Oedip sunt figuri aproape supra umane, fiind foarte înteligenți, însă pe măsura acestei inteligențe,
ei trebuie să înfrunte provocări foarte mari- Ulise se luptă cu propria lui dorință de cunoaștere,
lupta fiind dată de fapt cu sinele, iar Oedip luptă cu dorința de a-și schimba propriul destins
prezis de Oracol.
Mihăila Iuliana
ROMÂNĂ- GERMANĂ
ANUL II
În concluzie, aceste doua personaje rămân doua figuri emblematice ale literaturii
universale, care s-au pastrat de-a lungul timpului în conștiința umană, deoarece ambii reprezintă
exemple de comportamente si atitudini ale unor oameni puși in situatii extreme, situații care le
modifică gândirea și poziția față de propria persoană, fapt ce a determinat creearea unor valori
morale pe care le putem extrage în urma lecturării celor două texte.