Sunteți pe pagina 1din 4

In lumina oblică a soarelui de toamnă scăpărară arme.

Apăru un pîlc
de opt ori zece călăreţi, în fruntea cărora se vădea un boier tînăr
moldovan pe-un arăbesc roib. Purta cizme roşii, contăş, cu guler şi
mînicuţi de jderi, şi gugiuman de aceeaşi pelcică. Călărea în şa naltă, cu
scări scurte, după moda necredincioşilor ismailiteni, ceea ce nu plăcu
deocamdată domnului abate de Marenne. Straiul nu-i era strălucit, aşa
precum ar fi fost de aşteptat de la un fecior de Domn desmierdat şi fără
frică, cum îi mersese numele lui beizade Alecu. Purta puţine arme ca şi
căpitanul Turculeţ: junghi la cingătoare în dreapta, sabie în stînga şi
pistoale la coburi. De şi avea nume de bun oştean, se înfăţişa palid şi
subţiratic; ochii priveau fără nici o străşnicie şi avea pe obraz un zîmbet
nesilit.
După el veneau cei doi călăreţi oşteni ai lui Turculeţ; şi-n urmă oameni
de ţară cu contăşuri proaste de suman şi căciuli de oaie, în spate însă cu
săneţe lungi, lucru pe care abatele de Marenne ştiu să-l preţuiască precum
se cuvine.
— E el, zise căpitanul Turculeţ cu mulţămire. Ne întîmpină mai curînd
decît credeam. Şi vine grăbit: se va fi întîmplat ceva. Prea cuvioase părinte,
nu descălica.
De Marenne voise să descalece şi se opri.
Beizade Alecu îşi struni fugarul, apoi se plecă pe coama lui, scoţîndu-şi
de pe plete gugiumanul şi închinîndu-se cătră străin. Îl salută într-o destul
de bună limbă franţuzească, ceea ce făcu o plăcere nespusă abatelui.
— Am cinstea să văd în faţa mea pe domnul abate Paul de Marenne?
— Da, domnule. Cinstea-i de partea mea, căci mi se dă prilejul
nenădăjduit să fiu oaspetele şi protejatul unui prinţ.
— Dă-mi voie, domnule abate, să te socotesc prietin şi să-ţi spun de la
început că, în ţara asta şi-n împrejurările în care ne aflăm, protecţia mea
nu înseamnă mare lucru. Calitatea de francez, strălucirea şi puterea regelui
domniei tale sînt un scut mult mai bun.
— Asta se poate, domnule, atît cît nu sînt între duşmani. Şi mi se pare
că n-am trecut de locurile primejdioase,
Beizade Alecu Ruset avu un rîs scurt, care nu era tot aşa de plăcut ca
zîmbetul.
— E adevărat, domnule abate. Zona e încă primejdioasă. De aceea m-ai
văzut grăbindu-mă; şi Turculeţ poate a înţeles de ce nu v-am aşteptat lîngă
Fîntîna Lepşei şi am venit cît am putut mai iute cătră dumneavoastră.
— S-a întîmplat ceva?
— Mare lucru nu; însă ceva s-a întîmplat; ş-am să fac judecător nu atît
pe Turculeţ, cît pe domnul abate.
— Ce este, domnule? Mă vezi neliniştit, cum eram înainte de a trece
graniţa Poloniei.
— Nu-i decît atît, că la Săbăoani în sat, venind slujitorii Domniei pentru
strîngerea dărilor, au fost împresuraţi şi loviţi de ostaşi nemţi. Cei care au
scăpat au strigat ş-au chemat de la ţinutul Cîrligăturii şi de la scaunul
Domniei ajutor. Venind steagul de răzăşi, care e de rînd la slujba
domnească, a pus stăpînire pe sat. Dar şi nemţilor le-a căzut ajutor de la
margine; ş-a fost acolo învăluire şi bătaie. Aşa că ungurii din sat au pus
mîna pe ce-au avut şi unii stau să-şi apere ce-i al lor, iar alţii, lepădînd tot,
vor să fugă ca să-şi scape vieţile... Asta-i.
— Cum? au pătruns nemţii pînă la Săbăoani? întrebă surprins de
Marenne.
— Au pătruns, şi mă mir. Slujba lor, la Ieşi, este să ţie trecătorile
muntelui şi cetăţile de la poale. Au ieşit în valea Siretului fără poruncă şi cu
primejdie -— căci, oricît vor fi fiind de viteji, sînt putini, şi steagurile
Domniei îi pot împresura şi apuca de grumaz.
— Au atacat Săbăoanii?
— Da.
— Atunci nu putem trece.
— Ba da; căci căpitanul Ilie Turculeţ e-n slujba craiului leşesc, ca şi
nemţii. Iar din partea steagului Domniei n-ai a te îngriji, căci măria sa
Duca-Vodă ştie că vii şi te-aşteaptă, dînd porunci la toate dregătoriile pînă
la Iaşi să fii bine primit şi petrecut.
— Totuşi, nu putem trece, urmă, neliniştit, abatele de Marenne.
Beizade Alecu avu iar rîsul lui:
— Deci am avut dreptate să mă grăbesc, domnule abate; şi asta să-ţi fie
cea mai mare dovadă a prietiniei mele.
— Nu înţeleg, prinţule.
— Zonele nemţeşti sînt pretutindeni primejdioase, chiar în afară de
hotarele măriei sale împăratului Leopold. Aşa încît aflînd şi nemţii craiului
leşesc de la nemţii împărăteşti că la păgîni umblă misionari franţuji, vor fi
cugetat că nu-i bine asta şi păgînii să fie lăsaţi mai bine cu legea şi
blăstămul lor.
— Se poate.
— O, eu sînt sigur de asta; mai ales că măria sa împăratul Leopold
presupune, fără nici o dreptate, că domnia ta duci la Ţarigrad un mesagiu
al slăvitului crai Ludovic al paisprezecelea, un mesagiu ca multe altele,
îndemnînd pe turci să nu mai aşeze niciodată pace cu nemţii şi să ţie întru
una războiul. Asta-i veche şi bună politică franţuzească, rămasă de la un
mare om şi înţelept cancelar care se chema Richelieu, — ş-atunci nemţii,
cînd aud de curier de la Paris, văd roş.
— Prinţule şi prietine, vorbi grav abatele de Marenne, te rog să nu crezi
nimic din toate aceste vorbe şi fantasmagorii pe care le întreţine, din motive
uşor de înţeles, poliţia împăratului Leopold. N-am nici o scrisoare şi nici un
mesagiu şi nu sînt decît un misionar în răsăritul cel întunecat de nourii
unor credinţi minciunoase. Asta ţi-o poate dovedi, domniei tale ş-o scrisoare
pe care o am de la pan Vladislav, castelan de Katowice, prietinul nostru
comun.
— Cum, domnule abate? ai o scrisoare de la pan Vladislav, şi nu-mi
spui mai curînd? Pan Vladislav e un bun prietin al meu, cu care am
petrecut ani frumoşi la Cracovia, pe cînd eram acolo amîndoi la învăţătură.
Te rog, fă să mă bucur cu o clipă mai curînd.
— Iată scrisoarea şi te bucură, domnule, zise zîmbind abatele de
Marenne. Şi de vreme ce eşti de părere că, în orice caz, nu-i bine să trecem
printr-o localitate unde s-a iscat tulburare şi unde nu putem avea popas de
noapte, mă las în sama domniei tale. Fă cum crezi că-i mai bine, şi
porunceşte.
— Da, răspunse cu grabă beizade Alecu, pe cînd desfăcea epistola
castelanului leşesc, rupîndu-i peceţile. Domnule abate, cred de mai nainte
tot ce-mi poate spune prietinul meu Vladislav în ceea ce priveşte misiunea
domniei tale. Nu cred nimic din ce-am spus eu însumi. De căpitanul
Turculeţ, aici de faţă, n-ai a te îngriji, deoarece el limba în care vorbim n-o
înţelege. Poţi fi liniştit şi dinspre partea asta. Ca să fii şi mai liniştit, lăsăm
Săbăoanii, unde n-avem nici o plăcere să stăm de vorbă cu nemţii Crăiei, şi
abatem în stînga. Cunosc eu drumuri bune. Mergînd pe ele potrivit,
ajungem în locuri sigure şi mă voi simţi fericit să te găzduiesc la o mică şi
săracă a mea proprietate cu vie, lîngă tîrgul Hîrlău, aproape de Cotnari.
— A, aproape de Cotnari...
— Da, aproape de Cotnari, rîse beizade Alecu, aproape de acel loc
încîntat unde a lăsat Dumnezeu să crească la soare podgorii bune, din vinul
cărora a gustat şi pan Vladislav. El îţi va fi vorbit de Cotnari şi-ţi va fi
lăudat vinul lui.
— Pare că da, prinţule, mărturisi de Marenne, cu zîmbetu-i fin. De
şi-mi plac lucrurile bune — pe care Dumnezeu desigur nu le-a făcut nici
pentru proşti, nici pentru nevrednici — totuşi am dreptul să pomenesc
localitatea aceea, pentru slujitorii credinţii mele, care se găsesc acolo. La
Cotnari se află, după cît ştiu, un abate cu mitră, slujind într-o sfîntă
catedrală care ţine de Roma.
— Da, se află, domnule de Marenne, dar Dumnezeu se vădeşte acolo
mai mult în podgorii decît în biserici.
Beizade Alecu se întoarse spre Turculeţ, şi de Marenne îl privi cu
plăcere oftînd uşor.
— Prietine Ilie, zise Alecu Ruset lui Turculeţ, vorbindu-i moldoveneşte;
după cît am înţeles din răvaşul dumnitale, l-ai primit în samă la Liov pe
părintele franţuz de faţă şi, fiind încredinţat cinstei dumnitale, răspunzi de
el cu capul.
— Nu cumva nu putem trece la Săbăoani? întrebă oşteanul, înălţînd
nasu-i ascuţit şi adulmecînd oarecum cu el în depărtare.
— Noi putem trece, căci la Săbăoani au lovit nemţi. Dar nu poate trece
părintele franţuz. Căci pe lumea asta totdeauna Franţuzul şi Neamţul au
trăit ca mîţa cu cînele. Va fi venit nemţilor noştri vreo ştire şi vreo bănuială
de la nemţii cei din lăuntru şi-i bine să fim cu grijă cît purtăm cu noi lucru
scump. Domniei tale ţi-a fost încredinţat acest franţuz de un hatman al
Coroanei la Liov. Mie mi-l încredinţează cel mai bun prietin al meu din ţara
Lehiei. Dumneata şi eu fiind, iarăşi, buni prietini, — uşor ne putem înţelege
să abatem la stînga şi şă luăm alt drum cătră Iaşi. Iar popasul care va fi
să-l facem e locul meu, unde am vremelnică şi proastă aşezare în această
ţară a Moldovei, — însă vin bun.
— Măria ta, răspunse Turculeţ, eu fac cum porunceşti, căci înţeleg că
aşa-i bine şi ai dreptate. Asta în privinţa acestui popă. Iar în privinţa
popasului de la Hîrlău, ştii că am avut totdeauna bucurie de cîte ori l-am
văzut de departe. Şi mai tare m-am bucurat cînd l-am văzut de aproape,
căci, ca drept moldovan, dau mare cinste şi laudă vinului de la Cotnari.
— Atuncea-i bine, prietine Turculeţ. Întoarcem în loc fără întîrziere ş-o
luăm de-a dreptul prin valea aceasta, pînă ce pălim la Heleşteieni. De-acolo
aveam drum curat la Costeşti şi la Hîrlău.
Pîlcul lui de oameni se amestecă cu cel al domnului de Marenne. Lăsînd
pe Turculeţ în stînga abatelui, beizade îşi luă loc în dreapta. Franţuzul se
împotrivi, din politeţă, pentru atîta cinste cu care-l covîrşea un fecior de
domn. Însă beizade Alecu îl rugă să primească din prietine această
rînduială. De altminteri protocolul nu putea să dureze mult. După cîteva
sute de paşi, locurile se găsiră aşa de strîmte, de rupte şi prăpăstioase, încît
fură siliţi să se înşire ca cocorii. Beizade Alecu rămase în frunte şi Turculeţ
trecu la coadă. Părintele de Marenne urma îndată după prinţ.
Încă era lumină şi boierul moldovan putu în sfîrşit, să cetească
scrisoarea pe care de un pătrar de oră o ţinea desfăcută în mîna stîngă.
Iată ce-i scria Vladislav, castelanul de Katowice:
«Prea iubitului meu Alexandru Ruset, la Hîrlău, în Moldova.
Eu Vladimir Kaminski, castelan de Katowice, îi trimet frăţeşti salutări.
Întîmplîndu-se să am mare plăcere a trecerii prin munţii noştri a
domniei sale domnului abate Paul de Marenne, nobil francez şi persoană de
credinţă a unor oameni foarte sus puşi în această lume, am stat cu domnia
sa la vorbă şi la petrecere şi foarte mi-a priit. Îţi fac cunoscut că domnul
abate de Marenne este un om prea cultivat şi mai ales filosofii cei vechi elini
şi latini îi cunoaşte pe cele zece degete ale mînilor sale, la care putem
adăoga şi degetele mînilor noastre. Foarte în onoare sînt la domnia sa
lucrurile cărturăreşti, dar deopotrivă preţuieşte şi o masă îmbielşugată cu
vin bun. Petrecînd aicea la noi, mîncările i-au plăcut, şi aş putea spune că
şi-a sărutat unele degete pe care a numărat filosofii; însă în ceea ce priveşte
vinul n-am putut să fim noi, năcăjiţii în stînci de piatră, la înălţime. Noi
i-am dat ce ni s-a părut că avem mai bun — nimerindu-se însă să aibă
rămase în buclucurile sale numai două sticle de Burgund roş, domnul
abate ne-a biruit, dovedindu-ne că noi ne îndeletnicim cu oţeturi pe care
le-am botezat vinuri. Aşa ruşinîndu-ne şi neputîndu-i sta înainte cu nimic,
ni s-a mai îndulcit scîrba, aflînd că domnia sa trece la Turc prin ţara
Moldovei. La care Turc nu se duce pentru trebi politice şi diplomatice, ci
numai din dragoste creştinească şi curiozitate ştiinţifică. Aflînd că va trece
prin Moldova, mi-am adus aminte de petrecerile noastre cu anume vin, pe
care-l aduceai cu mare grijă în butelci pecetluite de la viile domniei tale
părinteşti de la Cotnari, pe cînd eram amîndoi la învăţătură; şi de care vin
am gustat şi cînd am fost în petrecere şi desfătare, la Domnia slăvitului tău
părinte Antonie-Vodă. Atîta am gustat două zile şi două nopţi, avînd şi
lăutari lîngă noi şi chipuri de muieri cu slăvită frumuseţă, încît acele
ceasuri nu le voi uita pînă ce Dumnezeu va hotărî sfîrşitul zilelor mele.
Despărţindu-ne deci de domnia sa domnul abate Paul de Marenne, pe
de o parte am închis un ochi cu lacrimi, blăstămînd ticăloasele noastre
afaceri şi slujbe care ne împiedică să-i ţinem tovărăşie pînă la domnia ta,
iar pe de alta am deschis celălalt ochi cu zîmbet, gîndindu-ne că îl putem
trimete pe acest oaspete ca să-i dai să guste din acel vin; să vadă că nu-i pe
lume numai Burgundul său roş şi că avem şi noi măcar prietini, în ţările cu
soare, care pot să-i steie înainte cu ceva tot aşa de bun. Adăogînd lăutari,
pot spune că-i ceva şi mai bun.
Am aflat de războaiele şi timpurile neaşezate care sînt la Moldova şi să
nu crezi domnia ta că noi huzurim. Ci şi noi trăim întru griji şi năcazuri.
E adevărat însă că înspre acel hotar al necredincioşilor acuma s-au
stricat de tot treburile. Ş-am auzit că nu sînt numai năvăliri, şi tăieri, şi

robiri, ci şi ciumă şi foamete, lucru care mult mă întristează, rugînd pe


Dumnezeu drept şi bun să aibă întru mila sa ţările şi seminţiile creştineşti.
Iar pe domnul abate de Marenne ţi-l dau în grijă şi-n samă ca pe-un
prietin.
Fiind şi eu al domniei tale, cel mai bun şi care te doreşte mai mult,
frate.»