Sunteți pe pagina 1din 10

1.

EPIDEMIOLOGIA VIRUSURILOR
Epidemiologia este ştiinţa, care studiază cuazele răspândirii şi frecvenţa bolilor virale,
precum şi mecanismele de răspândire a virusurilor, ce cauzează diferite maladii. Epidemiologia,
ca ştiinţă fundamentală, are ca obiect de activitate studiul dinamic al factorilor determinanţi
apariţiei şi distribuţiei stării de sanatate şi a bolilor într-o populaţie.
Procesul epidemiologic reprezintă totalitatea factorilor şi mecanismelor implicate în
apariţia, extinderea şi evoluţia unei boli infecţioase într-o populaţie. Constituit din trei factori
majori (determinanţi): izvorul de infecţie, căile de transmitere, masa receptivă şi din numeroşi
factori favorizanţi, procesul epidemiologic trebuie diferenţiat de procesul infecţios. Procesul
infecţios rezultă din interacţiunea agentului patogen cu organismul-gazdă în anumite condiţii de
mediu şi constituie componenta biologică a procesului epidemiologic
Factorii epidemiologici determinanți intrunesc mai multe pârghii de acțiune asupra
procesului epidemiologic. Toţi agenţii patogeni au un rezervor şi o sursă care pot să coincidă sau
nu.
Rezervorul este locul în care agenţii patogeni există şi se multiplică. Rezervorul poate
avea o specificitate înaltă (la virusul poliomielitic rezervorul este întotdeauna uman) sau un agent
patogen poate fi găsit cu rezervoare animate cât şi inanimate. Sursa de infecţie este reprezentată
de organismul (uman sau animal) care adăposteşte sau crează condiţii de viaţă şi de multiplicare
sau în care se acumulează şi de unde se elimină şi trece la persoanele receptive. Sursa de infecţie
împreună cu teritoriul din jurul ei, în care există oportunităţi de transmitere a agentului patogen
la alte persoane receptive constituie focarul epidemic.
Eliminarea agenţilor patogeni în mediul extern se realizează la nivelul porţilor de
eliminare.
Căile de eliminare ai agenţilor patogeni de la nivelul sursei pot fi reprezentate de:
secreţiile nasofaringiene şi sputa, implicate în infecţiile respiratorii (gripa, tusea convulsivă,
tuberculoza); saliva (în rabie, infecţia urliană); materiile fecale şi vărsăturile în infecţiile
digestive (hepatite virale enterale); sânge infectat cu virusuri (hepatitele virale parenterale, HIV);
secreţia lactată umană, (HIV, VHB) sau animală (febra aftoasă). Durata eliminării agenţilor
patogeni este variabilă şi reprezintă perioada de contagiozitate.
Sursele de infecţie umane sunt reprezentate de omul bolnav şi de purtătorii de germeni.
Bolnavul poate elimina agentul patogen în oricare din stadiile de evoluţie a bolii, dar
contagiozitatea maximă se înregistrează în perioada de invazie. Purtătorii de germeni sunt
reprezentaţi de: foştii bolnavi (convalescenţi sau cronici), persoane sănătoase care nu s-au
îmbolnăvit în urma infecţiei dar elimină temporar sau cronic agenţi patogeni. Surse animale de
infecţie: mamiferele, păsările, artropodele pot fi bolnave sau purtătoare de diverse organisme
patogene care ajung accidental la om. Bolile comune omului şi animalelor se numesc
antropozoonoze (rabia).
Căile şi mijloacele de transmitere a infecţiei. Transmiterea, a doua componentă majoră
a procesului epidemiologic se referă la mişcarea agentului patogen de la sursa de infecţie la
persoana receptivă. Transmiterea unui agent patogen se poate face direct sau indirect.
Trasmiterea directă are loc prin: contact de imediată vecinătate (boli aerogene), contact
fizic sexual (HIV, VHB), sărut (mononucleoză infecţioasă), muşcături (rabie), transcutanat,
transplacentar (rubeolă, HIV, VHB), transfuzii de sânge (hepatite virale, retroviroze),
transplante (virusul citomegal, VHB, HIV).
Transmiterea indirectă se face prin intermediul unor elemente din mediul extern (apă,
aer, sol, obiecte contaminate, "mâini murdare"): simplu, când este implicat un singur element din
mediu și complex, când sunt implicaţi mai mulţi factori de transmitere.
Transmiterea aerogenă este una dintre cele mai comune căi de răspândire a agenţilor
patogeni. Răspândirea în aer se face prin: picături septice din secreţii proveniți din nasofaringe
sau bronhii, expulzate prin tuse, strănut, vorbit în imediata apropiere a sursei; nucleosoli, picături
care şi-au pierdut umiditatea de suprafaţă, dar asigură în interior condiţii optime pentru
conservarea unor virusuri rezistenţi în mediul extern (gripa), particule de praf, care provin din
secreţiile uscate, încărcate cu agenţi patogeni rezistenţi la uscăciune (enterovirusuri). Printre
principalele boli aerogene se află gripa, tusea convulsivă, viroze respiratorii.
Transmiterea prin solul contaminat este posibilă pentru enterovirusuri.
Transmiterea hidrică este o cale deosebit de importantă de transmitere a agenţilor
patogeni, fiind implicată în declanşarea unor epidemii. Apa de suprafaţă se contaminează prin
dejecţii umane sau animale, adăpatul aminalelor bolnave, înot, deversarea apelor fecaloid-
menajere. Instalaţiile de aprovizionare centrale cu apă defecte, fisurate, incorect racordate,
permit infiltrarea unor impurităţi, inclusiv a agenţilor patogeni. Principalele boli cu transmitere
hidrică sunt enterovirusurile și hepatitele virale enterice.
Transmiterea prin alimente de origine animală sau vegetală este frecvent întâlnită.
Alimentele pot fi contaminate direct de la sursă (carnea cu enterovirusuri și hepatită), în timpul
transportului, depozitării, preparării, conservării sau servirii.
Transmiterea prin obiecte contaminate cu secreţiile sau excreţiile bolnavilor sau
purtătorilor, cu sânge sau prin intermediul altor factori (apă, vectori) este implicată în difuziunea
unor boli infecţioase. În unităţile sanitare, în acest tip de transmitere, pe lângă efectele personale
intervin lenjeria şi vesela bolnavilor, instrumentarul, echipamentele medicale nedezinfectate şi
nesterilizate. "Mâinile murdare" reprezintă un mijloc extrem de eficient de răspândire a unor
boli infecţioase, mai ales a celor cu poartă de intrare digestivă. Contaminarea mâinii se poate
face cu agenţii patogeni proprii (autocontaminare), prin contact direct cu sursa de infecţie, sau
prin contact indirect în timpul îngrijirii bolnavului, a manipulării unor obiecte sau produse
umane sau animale contaminate. Pe această cale se pot transmit hepatitele virale şi poliomielita
Transmiterea prin vectori reprezintă o altă cale importantă de răspândire a unor boli
virale. Vectorii pasivi vehiculează agenţii patogeni în mod mecanic, fără a le fi gazdă sau loc de
reproducere (muştele, gândacii de bucătărie). Astfel se transmit hepatitele virale şi poliomielita.
Vectorii activi hematofagi sunt gazde intermediare, în care agenţii patologici îşi desfăşoară ciclul
de dezvoltare (afide, ţânţari, căpuşe). Pe această cale se transmit fitovirusurile și virusurile
encefalitice.
Starea de receptivitate reprezintă cea de a treia verigă principală a procesului
epidemiologic, și indică la capacitatea organismului de a fi susceptibil sau rezistent (imun) la o
anumită boală infecţioasă. Receptivitatea la infecţie este influenţată de numeroşi factori: vârsta,
sexul, rasa, statutul hormonal, alimentaţie, profesie, comportament.
Factori determinanţi ai procesului epidemiologic sunt influenţaţi, activator sau limitativ,
de o serie de factori favorizanţi. Aceştia se pot sistematiza în factori naturali: climatici şi
meteorologici (umiditate, precipitaţii, temperatură, radiaţii UV) şi geografici (latitudine,
altitudine, relief), factori socio-economici: nivelul de trai şi condiţiile de locuit, mişcările de
populaţie, turismul intern şi internaţional, profesia, gradul de cultură şi civilizaţie.
Procesul epidemiologic se manifestă prin formele următoare:
Sezonalitatea reprezintă creșterea incidenței morbidității în anumite anotimpuri ale
anului. Astfel, bolile infecțioase digestive şi cele transmise prin vectori sunt mai frecvente în
sezonul cald, iar bolile infecţioase respiratorii domină sezonul rece.
Periodicitatea se referă la evoluţia epidemică multianuală a unei boli infecţioase şi este
legată de factorii biologici şi sociali. Astfel, apariţia periodică, multianuală a unor epidemii
depinde de gradul de imunitate lăsat de boală, de specificitatea acesteia, dimensiunile masei
receptive, persistenţa surselor de infecţie în colectivitate. Hepatitele virale parenterale prezintă
evoluţie periodică.
Sporadicitatea este caracterizată de apariţia unui număr redus de cazuri de îmbolnăvire,
dispersate în spaţiu şi timp, fără legătură aparentă între ele. Sporadicitatea reflectă o situaţie
epidemiologică bună.
Endemicitatea se caracterizează prin apariţia într-un teritoriu a unui număr redus, dar
constant de îmbolnăviri, fără legătură evidentă între ele.
Epidemia este definită de apariţia într-un teritoriu sau într-o colectivitate a unui număr
mare de cazuri, care depăşeşte nivelul de expectanţă, într-un interval de timp variabil. După
originea şi modul de transmitere se disting: epidemii printr-un mod particular de viaţă, când
boala se extinde în comunitate de la o persoană la alta (gripa, HIV); epidemii hidrice -
îmbolnăvirile se limitează la persoanele care au consumat apă contaminată dintr-o sursă comună
(arealul epidemiei se suprapune peste teritoriul de distribuţie a apei din sursa respectivă)
(enterovirusuri, hepatite virale acute); epidemii de tip alimentar, care au caractere asemănătoare
celor hidrice, dar dimensiuni mai reduse.
Pandemia este definită de extinderea procesului epidemiologic în populaţia unei arii
geografice întinse la nivel de ţară, continent sau chiar la nivel planetar (gripa, HIV).
Studiile epidemiologice au ca scop evaluarea factorilor de risc pentru o anumită boală din
partea unor substanţe chimice sau a diferitor produse. Determinarea particularităților
epidemiologice a virusurilor include analiza a 3 componente: frecvența bolii, distribuția bolii,
determinantele bolii.
Procesul epidemiologic reprezintă totalitatea factorilor, fenomenelor, mecanismelor
biologice, naturale şi sociale, cu rol determinant (dinamizator, favorizant) asupra apariţiei,
extinderii și evoluţiei stării de boală la nivel populaţional. Investigarea procesului epidemiologic
necesită determinarea structurii lui, evidențiind următorii factori:
 Factori determinanţi: care includ surse, moduri şi căi de transmitere, precum și
receptivitatea față de agenții patogeni;
 Factori dinamizator-favorizanți, care pot fi naturali și socio-economici.
Particularităţile epidemiologiei virusurilor. Pornind de la parazitismul intracelular şi
intragenomic, virusurile au ca sferă de existenţă toate regnurile de organisme. Aceasta determină
necesitatea identificării factorilor de agresiune pentru sănătate şi impactul asupra biodiversităţii
şi pierderilor economice, accentuând necesitatea stabilirii mijloacelor si metodelor de
neutralizare a acţiunii lor asupra grupurilor cu risc crescut, cu depistarea şi lichidarea focarelor
şi de elaborare şi implementare largă a programelor de protecţie globală a sănătăţii umane.
Deoarece unele virusuri parazitează atât organismele vertebrate, cât şi cele nevertebrate, iar unele
atât plantele cât şi animalele, sunt necesare programe globale de reducere a impactului lor.
Epidemiologia se bazează pe două axiome fundamentale: boala nu apare la întâmplare și
boala are factori cauzali şi de prevenție ce pot fi identificaţi prin investigarea sistematică a
populaţiilor diferite sau a unităţilor lor intrapopulaţionale. Noţiunile utilizate
în epidemiologie se axează în jurul informației despre infecţia primară și gazdă primară, infecţia
secundară și gazda secundară, gazda intermediară, focariul de infecţie, cale de infecţie, circuitul
infecţiei în natură, persistenţa, patobiocenoza.
Printre noţiunile utilizate în epidemiologia generală e necesar de investigat profund
informația incadrată în:
 Receptivitatea - reprezintă stare complexă, dependentă de amprente genetice şi de natura
evoluţiei vieţii.
 Nereceptivitatea, care este starea opusă, frecvent realizată prin programe speciale
(vaccinările, educarea populaţiei)
 Ambele caracteristici sunt influenţate de condiţiile socio-economice şi ecologice, vârstă,
sex, stări fiziologice sau patologice.
 Rezistenţa faţă de agresiuni variate are două componente: rezistenţa generală nespecifică
și rezistenţa specifică (imunitatea).
Istoria epidemiologiei. Cunoștințe epidemiologice au fost înregistrate încă în antichitate,
odată cu apariția lucrării lui Hippocrates (Despre Aer, Apă, şi Locuri). Gândirea epidemiologică
a fost apoi influenţată de marii filozofi medievali, precum Francis Bacon şi David Hume.
Cercetările epidemiologice și devenirea epidemiologiei ca știință este legată de activitatea mai
multor personalități, evidențiind cei care au stat la fundamentul ei: academicianul Pavlovskii
E.N., a elaborat bazele epidemiologiei generale, profesorul Lwoff A., este considerat părintele
epidemiologiei virusurilor medicale, profesorul Vlasov I.I., înființătorul epidemiologiei
fitovirusurilor. Etapele dezvoltării epidemiologiei pot fi prezentate în tab. 1.
Tabelul 1. Caracteristica etapelor principale de dezvoltare a epidemiologiei

Etapa Caracteristica
1. Prebacteriologică, de la Hippocrates până la Populațională
mijlocul sec. XIX.
2. Bacteriologică, de la mijlocul sec. XIX până în Focar
anii 50 a sec. ХХ
3. Actuală Populațională, cu implicarea
mecanismelor molecular biologice

Pentru explicarea fenomenelor de apariție și dezvoltare a virozelor au fost înaintate mai


multe teorii epidemiologice, cum ar fi:
I. Теоria «constituției epidemice» înaintată de Hippocrates (460-377 î.c.), care a introdus
termenul de «epidemiologie», explicând cauzele apariției epidemiilor pe teritorii noi sub
influența factorilor extremali (vulcani, secete, inundații).
II. Теоria “miasmatică” a fost propusă de Sandenheim (1524-1689), care explică apariția
epidemiilor din cauza substanțelor supuse putrefacției.
III. Теоria contagium vivum a fost susținută de mai mulți savanți, care susțineau că infecția se
transmite de la persoanele bolnave la cele sănătoase prin intermediul unor fluizi.
IV. Теоria factorilor biologici a fost fondată de ilustrul savant francez Louis Pasteur, care
explica apariția epidemiilor prin dezvoltarea agenților patogeni ai bolilor.
V. Теоria general-biologică (ecologică) a fost difuzată de Bernett (1946), prin care se presupune
că nivelul maximal de răspândire a bolilor se atinge la realizarea echilibrului dintre
microorganisme și om.
VI. Teoria socială explică cauzele epidemiilor prin condițiile sociale.
VII. Teoria celor 3 factori a fost propusă de К.Stallibrass în 1936, care consideră că “familia,
plugarul și solul”, adică agentul patogen, condițiile mediului și organismul sussceptibil sunt
factorii care stau la baza dezvoltării stărilor epidemiologice.
Dezvoltarea epidemiologică a agenților patogeni de origine virală este determinată de
factorii care stau la baza incidenței, morbidității și mortalității, printre care evidențiem:
 factorii determinați de modul de viață, inclusiv factorii social-economici, rata cărora
constituie 50-60%,
 factorii legați de poluarea mediului înconjurător (10-20%),
 factorii ereditari (genetici) - (8-10%),
 factorii determinați de calitatea asistenței medicale (5-10%).
Pornind de la caracterul complex al fenomenelor epidemiologice și gama impunătoare de
metode folosite în acest sens, un roll deosebit revine elaborării metodologiilor epidemiologice, în
primul rând studiului distribuţiei şi determinanţilor frecvenţei (incidenţei, prevalenţei) bolii,
determinarea agenților patogeni ai bolii și descrierea istoriei fenomenelor epidemiologice,
analiza determinanţilor bolii, inclusiv a factorilor ce stau la bazele frecvenţei şi distribuţiei în
timp și spațiu a bolii, care sunt necesari pentru testarea ipotezelor epidemiologice.
Printre metodele utilizate în epidemiologie se deosebesc următoarele grupe:
 Metode generale: virusologice, serologice, molecular biologice.
 Metode speciale: metoda voluntarilor, aplicarea animalelor şi plantelor de laborator,
 Utilizarea culturii in vitro,
 Metodele microscopiei electronice.
Pornind de la metodologiile utilizate și în funcţie de metodele mai frecvent aplicate, se
deosebesc următoarele tipuri principale de epidemiologii: epidemiologia serologică,
epidemiologia moleculară, epidemiologia ecologică.
Epidemiologia cuprinde mai multe ramuri:
 Epidemiologia descriptivă - studiază răspândirea și progresia bolii, precum si decesele la
nivelul unei populații;
 Epidemiologia analitică - studiază loturi restrânse populaționale, evaluând pentru fiecare
caz riscul bolii (verifică analitic la nivel individual rolul factorilor de risc sau de
protecție);
 Epidemiologia experimentala - măsoară efectele factorilor de risc asupra populației și
stabilește dacă există o relație cauzală între boală și factorii potențiali.
Indicatorii epidemiologici extensivi reprezintă un raport procentual al părții din
fenomenul studiat față de întreg. Sunt utili la obținerea unor date privind procentul de
imbolnaviri pentru o anumită localizare, rata diferitor tipuri histologice de leziuni ale unui
anumit organ, repartizarea corectă a unor fonduri pentru tratamentul bolnavilor în raport cu
procentul de îmbolnăviri.
Indicatorii epidemiologici intensivi reprezintă intensitatea fenomenului sau a unei părți
din acesta raportat la o populație bine delimitată în timp și spațiu. Principalii indicatori intensivi
utilizați sunt incidența virozei, mortalitatea cauzată de agentul viral, indicele de fatalitate,
prevalența (răspândirea).
Importanța indicatorilor statistici:
 Stabilesc situația reală a virozelor într-o anumită perioadă de timp;
 Orientează asupra eficienței diagnosticului și a tratamentelor virozelor;
 Permit compararea situației virozelor în diverse regiuni sau țări, precum și formularea
unor ipoteze privind anumiți factori de risc;
 Ajută la stabilirea unor prognoze și elaborarea unor programe obiective de combatere a
virozelor.
Diagnostica epidemiologică reprezintă un compartiment deosebit al virusologiei și se
efectuază prin aplicarea unei game extinse de metode:
1. Analiza epidemiologică retrospectivă, perspectivă, operativă.
2. Expertiza igienică a mediului înconjurător.
3. Observațiile și monitorizarea epidemiologică.
4. Diagnostica epidemiologică și clinică, care include 3 compartimente:
4.1. Semiotica - știința despre semnele proceselor epidemice;
4.2. Tehnica de diagnosticare - totalitatea acțiunilor și metodelor de laborator, instrumentale și
statistice, necesare pentru cunoașterea proceselor epidemice;
4.3. Mentalitatea de diagnosticare - modul de interpretare a fenomenelor (cauza – efect).
Particularitățile aplicării metodelor şi metodologiilor în epidemiologia virusurilor:
 Studiile epidemiologice sunt orientate şi uneori efectuate pe oameni (voluntari), deoarece
cercetările din laborator şi pe animale pot să nu aibă nici o relevanţă pentru oameni.
 Cercetarea fundamentală duce la inţelegerea mecanismelor biologice prin care o expunere
produce sau previne boala.
 Numai epidemiologia permite cuantificarea relaţiei “Expunere-Efect”.
Un rol deosebit au factorii dinamizatori-favorizanţi ai procesului epidemiologic, deoarece
intervin în crearea “momentului critic” și declanșarea situațiilor epidemiologice, când menținerea
echilibrului este imposibilă și agenții virali iese de sub control. Factorii evoluţiei particulare ai
procesului epidemiologic sunt:
1. Naturali:
 cosmici, determinați de activitatea solară,
 meteorologici: temperatura, presiunea atmosferică, umiditatea,
 climatici: latitudinea, altitudinea,
 geografici: relieful, structurile geochimice, suprafeţele de pădure, suprafețe acvatice.
2. Socio-economici:
 condiţiile de viaţă: venituri, mărimea familiei, locuinţa, alimentaţia, aglomerarea,
asistenţa medico-sanitară, culturală,
 condiţiile de muncă: locul de muncă, vechimea, procesul tehnologic, salubrizarea,
microclimatul, riscurile particulare.
Formele de manifestare a procesului epidemiologic:
1. Clasică – caracterizează manifestarea procesului epidemiologic și poate fi: sporadică,
endemică, epidemică, pandemică.
2. Manifestarea practică include numeroase forme “atipice”: endemo-sporadică, sporadicitate şi
endemicitate cu niveluri diferite, endemo-epidemică.
Succesele epidemiologiei virusurilor depind în mare măsură de particularităţile
epidemiologiei ecologice, care se manifestă în mod diferit la diferite popoare și zone
biogeografice diferite. Epidemiologia cercetează transmiterea infecţiei în funcţie de
particularităţile comportamentului gazdei şi factorii mediului înconjurător, cum se înregistrază,
de exemplu, la alimentarea copiilor cu hrana rumegată, provocând răspândirea virusurilor
hepatitelor A şi B, afecțiunile aparatului digestiv. În Africa, Asia de Sud și America Latină
pentru combaterea insectelor se aplică diverse pesticide, care omoară pisicile, ceea ce cauzează
dezvoltarea în masă a şobolanilor, în excrementele cărora se păstrează şi se inhalează virusul
febrei hemoragice. În Africa și America Latină copii se cresc în leagăne confecţionate din
cauciuc pe care insectele înţepătoare preferă să depună ouă, transmiţând astfel virusurile
encefalitelor.
Epidemiologia determină impactul factorilor de risc, care reprezintă orice condiţie ce
poate fi descrisă şi demonstrată că se asociază apariţiei unei anumite stări morbide cu o frecvenţă
superioară celei aşteptate. Factorii de protecţie reprezintă condiţia care prin existenţa ei menţine
starea de sănătate a unei populaţii (factori comportamentali, factori de mediu, medicamente,
vaccinuri). Factorii indiferenți sunt acei despre care cel puţin până în prezent nu se cunoaşte că s-
ar asocia cu starea de sănătate sau de boală a unei populaţii.
Evoluția virusurilor este unul dintre cele mai dificile compartimente nu numai a
virusologiei, dar și a biologiei, în general. Prima molecula vie a fost un ARN auto catalitic cu
dubla actiune: de codificare si enzimatica. Formele existente de virusuri provin din ARN-ul
primordial sau din interactiuni genetice intre virusurile ARN. Virusurile noi apar permanent.
Drept mecanisme ale acestor procese ipotetice sunt:
 Schimbarea particularităţilor ecologice ale localităţilor (desţelinirea, inundarea, conflicte
armate), creând condiţii de contact cu vectorii virusurilor sau cu gazdele provizorii.
 Nimerirea persoanelor neimunizate în condiții, unde populaţia băştinaşă a fost imunizată
din copilărie.
 Schimbări în structura genomului viral, ceea ce duce la schimbarea genelor virusurilor cu
cele ale organismelor gazdă.
 Transmiterea orizontală a informaţiei genetice.
 Apariția mutațiilor, ca defecte de transcriere cu rata mare și cu evoluție genetică rapidă,
se manifestă sub formă de mutații punctiforme (drift antigenic la virusul gripal) sau mari
(shift antigenic cu blocuri de gene) care determina formarea genotipurilor noi.
 Recombinarea (reorganizarea genetică) reprezintă copierea alternativă cu rata mare între
virusuri omologe (virusul poliomielitei între serotipuri) și neomologe (virusul hepatitei
șoarecelui/sens pozitiv și virusul gripal/sens negativ).
 Reasortarea se întâlnește la virusurile cu genom segmentat prin schimburi de gene între
tulpini circulante animale și umane (virusurile gripale printr-o infecție mixtă a virusurilor
animale (aviare, porcine) cu vrusurile umane și detetrmină apariția de tulpini noi cu
potențial pandemic.

Virusurile ADN din punct de vedere evolutiv sunt superioare față de virusurile ARN:
transcripția se face cu sisteme celulare, sinteza ADN viral este concomitentă cu replicarea celulei
parazitate, au enzime care stimulează sinteza de dezoxinucleotide, fac schimb de gene cu
structuri celulare.
Efectele evolutiei virusurilor pot fi:
 Emergența, care finalizează cu apariția de specii noi.
 Reemergența reprezintă reapariția unor specii cunoscute cu circulație discontinue.
Mecanismele emergenței și reemergenței sunt: apariția mutațiilor cu acumulare lentă
(drift antigenic), sau recombinările/reasortările (shift antigenic).
Mersul evoluției virusurilor poate fi influențat de diferiți factori favorizanți, depășind
barierele de specie, ca în cazul HIV, cum este: modificarea comportamentului gazdei umane
(prostituție/libertinaj, sau virusurile herpetice și creșterea consumului de droguri, demografici:
creșterea populației, deplasări rural-urban, creșterea circulației mondiale de persoane și mărfuri,
modificări ecologice: defrișări, irigații, baraje, urbanizare, industrializare și tehnologii moderne:
producerea hrănii la nivel industrial, transplant de organe, transfuzii, tratamente
imunosupresoare, antivirale și antibiotice).
Un rol deosebit în apariţia virusurilor noi aparține vectorilor virali, care pot transmite în
mod diferit agenții virali, participând la schimbarea genomurilor acestora în mod diferit: tip
mecanic, tip persistent și tip semipersistent.
Prevenirea şi eradicarea focarelor şi epidemiilor virale poate fi asigurată la respectarea
regulilor de igiena personală, igienei colective, vaccinării, combaterii vectorilor și eradicării
organizate.