Plagiatul

Vasiloae Cristina-Andreea

„Cu răspândirea internet-ului şi multitudinea de texte disponibile online a

crescut tendinţa şi uşurinţa de a plagia. Este clar că în mediul educaţional mulţi elevi
şi studenţi nu cunosc termenul de plagiat şi nu înţeleg care este problema. Se
consideră că informaţiile disponibile sunt ale tuturor”1.
În accepțiunea curentă, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române,
verbul a plagia este definit ca fiind însușirea, copierea totală sau parțială a ideilor,
operelor etc. cuiva, prezentându-le drept creații personale; a comite un furt literar,
artistic sau științific. Iar substantivul plagiat este definit ca fiind operă literară,
artistică sau științifică a altcuiva, însușită (integral sau parțial) și prezentată drept
creație personală. Cuvântul plagiat provine din limba latină, din latinescul
“plagiarius” sau „plagium”, care se traduce prin „a vinde altora sclavi furaţi sau care
nu aparţin vânzătorului”. Potrivit literaturii de specialitate, „plagiatul a apărut din cele
mai vechi timpuri. Termenul "plagiat” a apărut la epigramistul grec Martialius care în
conflictul cu alt autor, Fidentius, care a publicat poeziile lui Martialius sub numele
lui, l-a acuzat de plagiat, furtul de copii. Martialius a considerat poeziile sale ”copiii
minţii” şi a simţit că sunt furaţi de către Fidentius. Mulţi autori au fost acuzaţi pe
drept sau nu de plagiat de-a lungul timpului, dar numai după ce conceptul dreptului
de autor a apărut pentru prima dată într-o enciclopedie în 1800 a fost clarificat că nu
este etic a se utiliza munca altuia fără o citare corectă”2.
„Nu întotdeauna plagiatul a fost ceva condamnabil moral, cu atât mai puțin
legal. El a devenit o problemă de-abia când s-au împlinit două condiții: s-a constituit
instituția autoratului, adică oamenii au fost recunoscuți în funcția lor de autori, și
când lumea universităților și cercetării s-a dezvoltat, devenind una a hiperspecializării
și publicării intensive de articole și cărți, o lume bazată pe aplicații de finanțare” 3.
Din cauza intensificării acestui fenomen, legiuitorul român a hotărât să adopte o lege
prin care să ofere acestuia un cadru legislativ. Potrivit Expunerii de motive 4 la Legea
nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică
şi inovare, prin adoptarea acestei legi se urmăreşte reglementarea problemelor de
natură etică care pot să apară în cercetarea ştiinţifică din România. Buna conduită în
cercetarea ştiinţifică este esenţială, în primul rând, pentru integritatea în ştiinţă.
Astfel, cercetarea ştiinţifică trebuie să se desfăşoare cu profesionalism şi onestitate,
prin excluderea acţiunilor necinstite. Astfel, legea definește la art. 4 alin. (1) literele
d) și e) atât conceptul de plagiat, cât și cel de autoplagiat. Conform acestor prevederi,
plagiatul se definește ca fiind expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală,
inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze,
teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la
1
Angela Repanovici, Ghid de cultura informației, Ed. Asociația bibliotecarilor din România, 2012, p. 99
2
Ibidem, p. 97
3
Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan, Mihaela Constantinescu, Etică
și integritate academică, Ed. Universității din București, 2018, p. 109
4
A se vedea la adresa http://www.cdep.ro/proiecte/2003/400/40/2/eml_pl442_03.pdf consultată în data de 11.06.2020 la
ora 11:44
1
sursele originale, respectiv prin autoplagiat putem înțelege faptul de a expune într-o
operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte,
expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din
opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a
menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale. “Definiția ne lasă să
credem că plagiatul s-ar reduce doar la preluarea în propria operă (semnată, asumată)
a unor elemente intelectuale (de la text integral la concepții, teorii sau rezultate etc.),
fără a recunoaște sau fără a recunoaște adecvat, că provin dintr-o lucrare sau operă a
unui alt autor. Acest lucru lasă „portițe deschise” unor forme mai complexe de
plagiat, care se pot realiza cu recunoașterea adecvată a contribuției altcuiva. Totodată,
din definiție nu putem afla dacă plagiatul presupune o intenție sau nu. E posibil ca
acesta să fie făcut și din ignoranță sau dintr-o eroare de documentare. Stabilirea
intenției e necesară pentru a face diferența între cazurile în care responsabilitatea
revine integral celui care a înfăptuit plagiatul sau în care ea poate fi împărtășită” 5.
Potrivit literaturii în acest domeniu, plagiatul poate fi atât intenționat, cât și
neintenționat. Vorbim despre plagiat intenționat când agentul își însușește cuvintele,
ideile altor persoane cu bună-știință. Iar plagiatul neintenționat poate să apară în
situația în care autorul unei lucrări nu stăpânește bine regulile de citare.
În plus, pe lângă articolele menționate mai sus, art. 308 din Legea educației
naționale nr. 1/2011, stabilește că, orice persoană, din universitate sau din afara
universității, poate sesiza Comisiei de etică universitară abateri săvârșite de membri
ai comunității universitare. Iar, potrivit art. 310, constituie abateri grave de la buna
conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară: a) plagierea rezultatelor
sau publicațiilor altor autori. Conform art. 320, în cazul abaterilor de la prevederile
Codului de etică și deontologie profesională, comisia de etică universitară stabilește,
conform Codului de etică și deontologie profesională, una sau mai multe dintre
sancțiunile prevăzute la art. 318 sau 319. Pentru cadrele didactice aceste sancțiuni pot
fi: avertisment scris, diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu
indemnizația de conducere, de îndrumare și de control, suspendarea, pe o perioadă
determinată de timp, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei
funcții didactice superioare ori a unei funcții de conducere, de îndrumare și de
control, ca membru în comisii de doctorat, de master sau de licență, destituirea din
funcția de conducere din învățământ, desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Sunt răspunzători pentru plagiat și studenții, studenții-doctoranzi, astfel lor li se poate
aplica sancțiunea avertismentului scris sau exmatricularea.
Conform unui articol de specialitate, pentru a evita consecințele negative, opera
plagiată poate fi retractată. “Apreciem că retractarea în acest caz poate privi numai
opera publicată, nu şi cea nepublicată sau în curs de publicare deoarece numai opera
edită produce efecte în ceea ce priveşte parcursul universitar sau ştiinţific al autorului
ei. Un argument în acest sens îl reprezintă una dintre sancţiunile pe care Consiliul
Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării trebuie
să le ia în cazul unui plagiat este aceea a retragerii şi / sau corectării „tuturor
lucrărilor publicate prin încălcarea regulilor de bună conduită".
5
Emanuel Socaciu, Constantin Vică, Emilian Mihailov, Toni Gibea, Valentin Mureșan, Mihaela Constantinescu, Op.
cit., p. 112
2
 În privinţa retractării unui plagiat înainte de a fi depistat, o interpretare literală
a normelor în vigoare poate conduce la ideea că retractarea nu poate evita
sancţionarea cu excluderea din învăţământ sau cercetare, deşi lipsa respectivului
plagiat din orice fişă de evaluare / listă a lucrărilor înaintate conducerii instituţiei din
care face parte autorul „operei" atestă în mod evident faptul că respectivul nu a
beneficiat în niciun fel de pe urma unei astfel de publicaţii”6. Pentru a înlătura acest
dubiu legiuitorul ar trebui să intervină prin adoptarea unor prevederi clare în acest
sens.
În anul 2012, odată cu apariția unui articol7 în revista Nature, a devenit clar,
pentru întreaga planetă, faptul că în România plagiatul este o procedură uzitată. Dar
care ar putea fi motivele care stau la baza acestui comportament necinstit? „Chris
Park (2003) plasează pe primul loc în topul cauzelor care îi determină pe studenți să
plagieze o reală lipsă de înțelegere a faptului că trebuie să acorde credit muncii
intelectuale a altor autori, dar și lipsa cunoașterii modalităților de scriere academică,
de citare, parafrazare și atribuire corectă a surselor pe care le utilizează în lucrările
lor”8. Un alt motiv ar putea fi dorința de a salva timp. Posibilitățile oferite de Internet
au influențat atât gândirea, cât și comportamentul studenților, care din cauza
accesului neîngrădit la o cantitate mare de informații, care poate fi accesată printr-un
simplu click, astfel nemaifiind obligați să cerceteze ore în șir, au impresia că
informația le aparține. În fine, o cauză ar mai fi toleranța manifestată față de acest
comportament. Un student văzând colegii nepedepsiți pentru plagiat, se va gândi și el
să își ușureze treaba în acest fel. Pentru a trata această “boală” ar trebui să creăm și să
implementăm reguli stricte în această privință, reguli de care elevii ar trebui să ia
cunoștință încă din liceu.
După ce am lămurit, cât de cât, noțiunea de plagiat și motivele ce stau la baza
acestuia, să vedem și ce forme poate îmbrăca această activitate. În literatura de
specialitate9 se discută despre plagiatul de tip copy-paste sau clonă, care presupune
preluarea și folosirea cuvânt cu cuvânt muncii unei alte persoane fără citare corectă,
prin atribuirea sursei și utilizarea ghilimelelor. „Procedeul de copiere se realizează
prin simpla utilizare a comenzilor Ctrl + C urmat de Ctrl + V de pe computer sau prin
copierea ad litteram a conținutului unei lucrări”. O altă formă de plagiat este
plagiatul prin citare parțială, care presupune “preluarea de conținut dintr-o singură
sursă, asupra căruia se fac intervenții minimale. În cazul acestui tip de plagiat sursa
originală poate să nu fie indicată deloc sau poate să fie menționată prin notă de subsol
sau paranteze, însă nu și prin plasarea între ghilimele a textului preluat”. Plagiatul
prin parafrazare „apare atunci când cuvintele cheie sau unele porțiuni din propoziție
sau frază sunt înlocuite cu cuvinte sau expresii sinonimice, dar conținutul de bază
este păstrat, sursa originală nefiind menționată”. Plagiatul prin mixare “apare atunci
când porțiuni de propoziție sau frază sunt preluate din mai multe surse și sunt folosite
6
Paul Popovici, Dreptul de retractare a unei opere, în S. U. B. B., Serie Iurisprudentia, Nr. 2/2012, http://arhiva-
studia.law.ubbcluj.ro/articol/499?fbclid=IwAR2CvloP4WBRjWKM_734SjYdWnKvh0DXdtBHESniI_ELZhsZ9prOFi-
MKKg consultată în data de 11.06.2020 la ora 12:58
7
A se vedea la adresa
https://www.nature.com/news/polopoly_fs/1.10845!/menu/main/topColumns/topLeftColumn/pdf/486305a.pdf
8
Emilia Șercan, Deontologie academică. Ghid practic, Ed. Universității din București, 2017, p. 25
9
Ibidem, p. 30-38
3
în așa fel încât să se potrivească”. Prin plagiat prin reciclare se înțelege
autoplagiatul. “Înseamnă utilizarea propriei munci a autorului, folosită anterior într-o
altă lucrare publicată, la care au fost aduse modificări minimale, fără a se specifica
(cita) faptul că respectivul text a mai fost publicat anterior”. Plagiatul hibrid “este
modalitatea prin care se combină surse citate corect cu propoziții, fraze sau paragrafe
copiate fără referire la sursa originală”. Plagiatul prin confuzie „este tipul de plagiat
care combină propoziții, fraze sau paragrafe întregi din surse diferite care nu sunt
atribuite”. Plagiatul mascat „este tipul de plagiat mascat prin folosirea unor referințe
inexistente sau inexacte despre autorii lucrărilor sau materialele de proveniență a
datelor. Autorul încearcă să dezinformeze și oferă informații eronate cu privire la
sursa folosită, scopul fiind, de fapt, de a ascunde faptul că a plagiat”. Plagiatul de tip
agregat „apare atunci când autorul folosește în lucrare în mod corect atribuirea sursei
originale, prin referire la aceasta și utilizarea ghilimelelor, însă lucrarea nu conține
niciun fel de contribuție originală fiind o simplă însăilare de citate”. Pe lângă aceste
forme se cunosc numeroase procedee de plagiere, cum ar fi: plagiatul prin traducere,
plagiatul peticit (prin parafrazare), plagiatul structural, plagiatul prin manipularea
surselor.
Luând în considerare toate cele descrise mai sus, atât legiuitorul, cât și
universitățile ar trebui să adopte niște măsuri prin care să diminueze răspândirea
acestui fenomen. Aceste măsuri ar trebui să constea în crearea de reguli care să fie cât
se pot de clare, dar procedura de diminuare a fenomenului nu trebuie să se oprească
la această fază de creare a unor reguli. Aceste reguli trebuie aduse la cunoștința
tinerilor studenți de către profesori, în cadrul universităților. Educația, în principal a
studenților, ar trebui să se desfășoară în lumina acestor reguli. Misiunea unei
universități este de a forma studentul, de a crea o persoană bine instruită, care în
funcție de informațiile învățate să fie capabil de a-și expune propriile idei. În
concluzie, având în vedere atât caracterul grav al plagiatului, cât și indiferența
manifestată față de acesta, accentul ar trebui pus pe prevenirea fenomenului, nu pe
sancționarea acestuia.