Căldare Theodora Alexandra

LUC, anul III

Muntele vrajit

Thomas Mann

Romanul lui Thomas Mann este asemănător unei ţesături în care numeroase fire colorate,

din diverse materiale, se împletesc în aşa fel încât toate se ating, se întrepătrund şi devin un

ansamblu, o pictură completă. Bildungsromanul “Muntele Vrăjit” prezintă povestea luptei

dintre minte şi suflet a tânărului german Hans Castorp care reprezintă omul modern prins între

forţele misticismului şi cele ale materialismului, între intelectualism şi impulsurile inconştiente

ale morţii şi ale vieţii, iar aici putem spune că Settembrini şi Naphta reprezintă puterile morţii şi

anume: materialismul şi intelectualismul în timp ce Clavdia Chauchat şi Herr Peeperkorn pe cele

ale vieţii: misticismul şi pornirile inconştiente.

Castorp este obiectul luptei dintre Settembrini şi Naphta care doresc să domine mintea

tânărului, dar sunt neputincioşi în faţa Clavdiei care le dă teoriile peste cap,ea făcându-l pe

Castorp să mediteze foarte mult asupra unei mari tentaţii care apare în viaţa lui- moartea pe care

o pune în opoziţie cu iubirea :

“Moartea şi iubirea — aceasta-i o rimă improprie, de prost gust, o rimă falsă!

Iubirea înfrunta moartea; numai ea singura, nu virtutea, este mai tare decât moartea. Ea

singura, nu virtutea, inspira gândurile bune. Forma nu este nici ea altceva decât iubire şi

bunătate: forma şi civilizaţia urnei comunităţi raţionale şi prietenoase, a unei condiţii

umane armonioase, cu subînţelesul discret a festinului sângeros.” 1

1
Thomas Mann- “Muntele Vrăjit”, pag. 548
 Cu toate acestea, pentru Castorp forma şi esenţa iubirii sunt lucruri încă necunoscute şi îi

rămâne lui Peeperkorn, personajul cel mai ambiguu din întregul roman, să îl facă pe tânărul

Castorp să se maturizeze, să aibă parte de o ultimă lecţie.

Mai mult decât atât, romanul a fost cel care a stârnit reflectarea şi mobilizarea pe

discursuri contemporane pe tema tuberculozei, a psihoanalizei, a parapsihologiei şi a

neuroasteniei, isteriei şi a epilepsiei. 2 Si acest lucru s-a întamplat deoarece sanatoriul real, din

lumea noastră este pus în comparaţie cu cel ficţional, care a fost descris ca fiind o retragere unde

pacienţii din diferite clase sociale îş caută un sens pentru existenţa lor, este un spaţiu pentru

reflectare, pentru iubire, ambele completate doar prin instanţele morţii, dar chiar şi asa, romanul

nu este unul care are ca temă centrală sanatoriul, ci creşterea şi transformările prin care trece

Castorp.

Castorp află aici răspunsul la întrebările legate de timp. Ajuns la Berghof, el îşi doreşte să

stea doar trei saptamani în acest sanatoriu, iar la sfârşitul vizitei să îl ia şi pe vărul lui înapoi

acasă. Acesta îi spune că deşi pare sănătos, el este grav bolnav. Castorp observă faptul că toţi

pacienţii folosesc luna de zile ca măsură a timpului, după cum spune şi Settembrini. In cele din

urmă, cel care rămâne în sanatoriu timp de 7 ani, se obişnuieşte cu faptul că “alaltăieri”

reprezintă defapt trecutul, nu vorbesc de fapte recente, ci îndepărtate, dar ca şi cum s-ar fi

întâmplat în urmă cu doar câteva zile şi nu în urmă cu luni de zile sau chiar ani.

Naratorul îmbină diferenţele dintre timpul narat şi cel real astfel încât pe măsură ce acţiunile

din roman îşi pierd din viteză, timpul devine mult mai rapid, mult mai grăbit, e un contrast între
2
Conform T. Dormandy, “The White Death: A History of Tuberculosis”, Londra şi Rio
Grande, Ohio. Hambledon Press, 1999. In lucrarea lui T. Dormandy sunt discutate diferite
cazuri de tuberculoză şi cum apar ele în ficţiune, romanul fiind menţionat şi discutat puţin in
scopul intelegerii relatiei dintre medicina si o boala strans legata de cultura vestica si de
societatea ei, implicit de literatura.
cele două elemente care sugerează un singur lucru şi anume: o moarte lentă, bolnăvicioasă.

Castorp a asistat la alte decese din familia lui şi probabil de aici şi interesul lui pentru moarte şi

meditaţiile tânărului asupra acestui subiect şi asupra bolii, care şi ea e o prevestire a morţii:

“Bolnavul pur şi simplu, nu mai e un om bolnav, cu felul sau deosebit de a fi şi sensibilitatea

schimbata pe care o implica boala; căci boala alterează un om în aşa fel încît pîna la urma se

obişnuieşte cu ea.”3. Această acceptare a bolii şi implicit a morţii, pentru Castorp este ceea ce îi

oferă o cunoaştere la nivel înalt şi asta pornind de la presupunerile religioase conform cărora

suferinţa este nobilă şi deci şi boala înobilează într-un anume fel.

Cel mai bun exemplu de cunoaştere a noului în cazul tânărului este episodul în care

descoperă acea tehnologie modernă care face din ceva ce nu s-a mai vazut până atunci, ceva

vizibil şi anume razele X, care devin pentru pacienţii sanatorului un fel dea se identifica, toţi

purtând copii ale razelor in portofele lor. Pentru Castorp, faptul că necunoscutul îi devine vizibil,

e mai important decât faptul că el este nevoit să rămână în acea facilitate. Faptul că ajunge să îşi

vadă propriul schelet îl duce cu gândul direct la moarte ca un semn al imposibilităţii adaptării

omului la modernitate. In tot acest timp petrecut în sanatoriu, tânărul sare de la o aspiraţie la alta,

de la un set de credinţe la altul şi adesea spune că vrea să fie un pastor, alteori îşi doreşte să fie

un pictor, dar vrea să fie şi doctor. El ajunge în schimb să o urmărească luni în şir pe Clavdia de

care este îndrăgostit, dar fiecare din cei doi rămân în propria lume întrucât el nu îşi poate face

curaj pentru a fi sincer cu ea în privinţa dorinţelor lui.

El rămâne prizonier într-o instituţie care modifică structurile de gândire ale pacienţilor prin

programul strict de odihnă şi de consultaţii, de lectură, o instituţie care devine propria antiteză

pentru că ea îşi forţează pacienţii să îi respecte regulile şi orarul, dar în acelaşi timp îi face să

abandoneze orice credină venită dinafara instituţiei. Practic, Hans Castorp îşi abandonează toate
3
Thomas Mann- “Muntele Vrăjit” pag. 497
intenţiile pe care le avea atunci când a venit la sanatoriu şi prioritatea lui a devenit adaptarea la

acest mediu, iar prin participarea la evenimentelor zilnice, el ajunge victima acestei instituţii.

In cele din urmă, moartea îi ajunge pe mulţi dintre companionii lui Hans şi el coboară de pe

muntele vrăjit pentru a pleca la război, unde în cele din urmă îşi va întâlni moartea, deşi a

dezbătut acest subiect timp îndelungat în sanatoriu, el alegând viaţa în momentul în care este

prins de o furtună de zăpadă în timp ce mergea la ski şi îşi pierde toate simţurile în nebunia

senzorială provocată de furtună. Dar apoi, Hans uită cu ce disperare s-a agăţat de viaţă şi

dragoste în timpul furtunii şi rămâne prins în acest conflict al omului modern aflat între tradiţie şi

progres, care trebuie să aleagă între dorinţa şi ordinea lucrurilor şi între formalitate şi ierarhie

când vine vorba de organizarea societăţii din care face parte.

Bibliografie:

1. Thomas Mann – “Muntele Vrăjit”, traducere de Petru Manoliu. Colectia “Biblioteca

Thomas Mann”. RAO 2010

2. Warren R. Maurer – “Names of The Magic Mountain” from “Names: A Journal of

Onomastics”, Vol. 9, Issue 4, 1964

3. John C. Thirlwall – “Orphic influences in The Magic Mountain” from “Germanic

Review 25.4, 1950

4. Flurin Condrau, Michael Worboys – “Tuberculosis Then and Now: Perspectives on

the History of an Infectious Disease”. Volumul 37 din McGill-Queen's/Associated

Medical Services Studies in the History of Medicine, Health, and Society. McGill-

Queen’s Press – MQUP,2010

5. Van Meter Ames – “The Humanism of Thomas Mann”, from “The Journal of

Aesthetics and Art Criticism”, Vol. 10, No.3. Wiley on behalf of American Society

for Aesthetics, 1952

6. Eric D. Weitz- “Weimar Germany: Promise and Tragedy”. Princeton University

Press, 2013

7. Graham Bartram-“The Cambridge Companion to the Modern German Novel”.

Cambridge University Press, 2004.