Ambalaje Alexe-Nicolae ORMENIŞA

C9

5.3. Materiale şi ambalaje din materiale plastice

Generalităţi
Materialele plastice sunt produse naturale sau de sintetice
macromoleculare care într-o anumită sau anumite faze sunt moi, vâscoase şi
pot fi prelucrate uşor prin modelare manuală sau cu ajutorul unor forţe
mecanice sau pneumatice, la temperatura mediului ambiant sau la
temperaturi mai mari. Dacă modelarea se realizează la temperaturi ridicate,
se mai numesc şi termolpastice.
Materialele elastice au un histerezis plastic iar cele plastice au
un histerezis elastic. Histerezisul este fenomenul prin care starea unui
sistem indusă de o anumită cauză (ex deformaţia, proprietăţi magnetice) nu
depinde numai de mărimea cauzei respective ci şi de stările anterioare prin
care a trecut sistemul.

Din punct de vedere chimic, materialele plastice sunt de două tipuri

sau categorii:
1. Materiale anorganice: sunt produse naturale realizate din minerale,
săruri, roci sau din combinaţii ale acestora. Pentru producerea
ambalajelor şi recipientelor destinate produselor alimentare cele mai
utilizate materiale plastice anorganice sunt ceramica şi sticla.
2. Materiale organice: numite generic şi plastice, au apărut odată cu
dezvoltarea industriei petrochimice. Materialele plastice organice sunt
produse macromoleculare sinteză obţinute în urma unor reacţii
chimice specifice. Din multitudinea de materiale plastice organice, în
industria alimentară procesatoare şi/sau pentru producerea
ambalajelor se utilizează doar o parte şi anume cele care sunt
compatibile din punct de vedere fizico-chimic, conform domeniului de
utilizare.

5.3.1 Materiale şi ambalaje din materiale ceramice

Ambalajele din materiale ceramice sunt recipiente destinate procesării,
păstrării pe termen scurt,sau lung, transportului sau depozitării produselor
alimentare şi nealimentare.
Materiale ceramice sau ceramica este un material solid anorganic ce
conţine un compus metalic sau metaloid şi unul nemetalic cu legături ionice
covalente. Cristalinitatea ceramicelor variază de la cristalin la semicristalin ,
semivitrificat, vitrificat (sticlos) sau chiar amorf (ex. sticla). Această stare
este obţinută după arderea în cuptoare, operaţie echivalentă cu
sinterizarea.(Sinterizare – proces de solidificare după compactare -
comprimare şi încălzire până la o temperatură sub punctul de topire. Prin
  1
Ambalaje Alexe-Nicolae ORMENIŞA

comprimare-încălzire, cristalele se lipesc ca urmare a difuziei atomice la

nivelul suprafeţelor de contact şi după răcire formează o masă dură şi
compactă. În funcţie de temperatură şi presiune de compactare, se obţin
produse mai compacte sau mai poroase. Sinterizarea se poate aplica
produselor sub formă de pastă sau în stare pulverulentă).
Ca proprietăţi generale, materialele ceramice au o temperatură de
topire ridicată, duritate mare Rezistenţă chimică depinde de compoziţie şi
modul de elaborare. Varietăţile de ceramică utilizate pentru producerea
ambalajelor destinate produselor alimentare şi nealimentare sunt argila,
caolinul, porţelanul.
Argila este foarte răspândită la suprafaţa solului unde participă la
structura acestuia. De aceea solurile care conţin argilă se numesc soluri
argiloase sau lutoase. Din punct de vedere geologic, argila este o rocă
naturală cu granulaţie foarte fină ce conţine urme de cuarţ sau silice (SiO2),
diverşi oxizi metalici (Al2O3, MgO) etc. şi materiale organice. Solurile
argiloase au în general o coloraţie gălbuie spre ocru dar argila se găseşte
într-o paletă vastă de culori şi nuanţe de la alb, gri (ex. ceramica de Horezu)
spre roşu – maro sau cărămiziu. Coloraţia e dată de procentul de oxizi şi
tipul lor. Ex. bauxita, materia primă pentru obţinerea aluminiului (din
bauxită se extrage alumina din care se elaborează aluminiul) este de culoare
maro-roşcat.

a b
Fig. 1. Recipiente din ceramică : a- Amfora - printre primele ambalaje
ceramice destinate depozitării şi transportului produselor alimentare; b-vase
din ceramică în faza intermediară (nearse)

  2
Ambalaje Alexe-Nicolae ORMENIŞA

Argilele sunt cele mai vechi materiale utilizat pentru producerea

ambalajelor (epoca pietrei), după fragmentele sau fibrele vegetale şi lemn şi
care o preced. Din argilă au fost făcute frumoasele amfore (fig. 1a.)
destinate păstrării, depozitării şi transportului produselor alimentare
(cereale, ulei vegetal etc.) sau diferite obiecte (vaze, căni, vase, oale
statuete etc.) ce au fost elemente definitorii pentru anumite culturi. (ex.
cultura Cucuteni).

a b c
Fig. 2. Vase din ceramică: a- Vas borcan minoic ; b- Ceramică de Cucuteni ;
c- ulcioare.

Porţelanul: este un material ceramic alb, translucid obţinut prin

arderea la temperaturi înalte a unei paste compuse din feldspat, caolin şi
cuarţ, împreună cu adaosuri mai mici de alte componente. Se foloseşte la
fabricarea vaselor industriale sau de laborator, a izolatoarelor electrice, a
vaselor de uz casnic sau a unor obiecte decorative. După raportul
elementelor componente el poate fi clasificat drept porţelan dur sau porţelan
moale. Duritatea este determinată de raportul dintre caolin, feldspat și cuarț,
proporţiile fiind specifice fiecărui producător (secret de fabricaţie).

a b c
Fig.3. Componente ale materialelor ceramice: a- feldspat; b- caolin; c- cuarţ.

Feldspatul este un silicat foarte răspândit în scoarţa terestră având

compoziţia chimică exprimată printr-o formula convenţională:
(Ba,Ca,Na,K,NH4)(Al,B,Si)4O8 (elementele din paranteze se pot substitui

  3
Ambalaje Alexe-Nicolae ORMENIŞA

reciproc). Sub acţiunea intemperiior se transformă în caolinit şi alte minerale

argiloase ce au granulaţia < 2 µm. Din el se produce porţelanul alb sau
porţelan Meisner.
Caolinul este o argilă compusă în mare parte din mineralul caolinit -
Al4[(OH)8|Si4O10] şi silicate stratificate (filosilicate). Caolinul are o granulaţie
foarte fină fiind lipsit de oxizi de fier. De aceea are o culoare albă şi din el se
produce porţelanul şi hârtia (componente pentru hîrtie). Caolinul este şi
produs farmaceutic fiind numit „bolus alba” deoarece din el se produce prin
măcinare şi purificare pudra de talc.
Cuarţul - dioxid de siliciu - SiO2 cunoscut şi sub denumirea ştiinţifică
de α-Cuarţ este un mineral răspândit în scoarţa terestră, cristalizând în
sistemul trigonal. După feldspat, cuarţul este mineralul cel mai răspândit în
scoarţa terestră. Cristalele se formează după răcirea soluţiilor bogate în SiO2
și este frecvent întâlnit în compoziţia diferitelor roci.

Fig. 4. Recipiente din porţelan

Mijloace şi metode de realizare

Produsele din materiale ceramice sunt în general recipiente, vase, cutii
care pot fi şi ambalaje cu valoare mică, mare sau chiar foarte mare. Unele
dintre ele pot fi adevărate produse sau opere de artă care dau o valoare
suplimentară produselor ambalate. Indiferent de materialul de bază sau
materialele din compoziţie, produsele, recipientele sau ambalajele din
materiale ceramice se realizează prin modelare manuală sau mecanizată
respectiv deformare plastică: presare în forme speciale, în matriţe sau
extrudare. Modelarea manuală este o metodă de formare a produselor unicat
sau de serie mică. Presarea sau extrudare sunt operaţii de formare sau
preformare prin care se realizează viitoarele produse forma finală fiind
definitivată manual
Ca structură, ambalajele ceramice se realizează din una sau două
componente (piese):
ƒ o componentă – corp simplu sau de formă complexă;

  4
Ambalaje Alexe-Nicolae ORMENIŞA

ƒ două componente: - corp închis cu capac realizat tot din acelaşi

material ca şi corpul sau din alte materiale (compatibile cu produsele
alimentare).

5.3.1 Materiale şi ambalaje din sticlă

Sticla este cel mai utilizat material anorganic destinat producerii
recipientelor şi ambalajelor pentru produse alimentare şi nealimentare.
Dovezile arheologice arată că primele varietăţi de sticlă utilizate de
om au fost utilizate pentru a-şi crea arme şi unelte de lucru (aproximativ
4000 de ani Î.Ch. Sticla a fost de origine vulcanică numită şi obsidiană,
rezultată în urma răcirii rapide a lavei vulcanice. De asemenea, sticla a
rezultat şi ca urmare a impactului meteoriţilor cu solurile nisipoase. Sticla a
fost produsă de om cu aproximativ 3000 de ani Î.Ch. în partea de nord a
zonei de coastă a Libanului, Siria, Mesopotamia sau Egipt. Cele mai vechi
obiecte din sticlă descoperite au fost mărgelele create probabil accidental în
timpul arderii vaselor sau a obiectelor din ceramică. Datorită prelucrabilităţii
ridicate în stare de înmuiere şi a proprietăţilor deosebite, tehnologia de
elaborare a sticlei a evoluat repede şi a început producerea de boluri, căni,
pahare, vase, vaze, recipiente şi figurine din sticlă.
Produs de fuziune (se elaborează prin topire), sticla topită este răcită
relativ rapid până la solidificare. Astfel, ca şi sticla obsidiană, nu apucă să se
cristalizeze şi se formează un material amorf (necristalizat), cu rezistenţă
mecanică şi duritate mare, cu coeficient de dilatare mic dar casant. La
temperaturi înalte de peste 1200oC, sticla se înmoaie se comportă ca
lichidele subrăcite formând o masă vâscoasă (vâscozitatea depinde de
temperatură). Sticla nu are punct de topire definit. Prin încălzire se înmoaie
treptat, până la lichefiere, ceea ce permite prelucrarea prin suflare, presare,
extrudare, turnare, laminare. După solidificare singurele metode de
prelucrare rămân cele prin abraziune, fisurare / rupere controlată utilizând
metoda amorselor de rupere.
Materia primă de bază este nisipul cuarţos ce conţine peste 70% silice
(SiO2). Sticlele se obţin în general dintr-un amestec format din nisip
de cuarţ, piatră de var, carbonat de sodiu (sau de potasiu) şi materiale
auxiliare. După măcinare i amestecare sunt topite în cuptoare speciale la
temperaturi în jur de 1500oC. Proprietăţile fizice ale sticlelor sunt
determinate de tipul şi procentele componentelor din amestecul de bază.
Aceste proprietăţi pot fi îmbunătăţite considerabil prin diferite tratamente
termice.
Formula chimică generală a sticlei este SiO2·(CaO)n·(Na2O)m la care se
pot adăuga materiale auxiliare (oxizi ai unor metale, săruri etc.).

  5
Ambalaje Alexe-Nicolae ORMENIŞA

Tipuri de sticle:
Sticla obişnuită se elaborează în mai multe variante:
Sticla de sodiu, sticla comună sau cea mai veche varietate de sticlă
obţinută. Are compoziţia aproximativă 6SiO2·CaO·Na2O.
Sticla de potasiu are compoziţia 6SiO2·CaO·K2O şi este mai rezistentă
la variaţii de temperatură decât sticla de sodiu.
Sticlele de sodiu şi potasiu reprezintă varianta de bază a sticlei la care se
adaugă diferite componente pentru îmbunătăţirea caracteristicilor fizico-
chimice şi termice
Sticla silico–calco-sodică sau sticla obişnuită, de uz general, are în
componenţă dioxid de siliciu (SiO2 ) în procent 70 – 72%, un fondant (14%)
compus dintr-un amestec de carbonat de sodiu (Na2CO3 –soda de rufe sau
calcinată) şi sulfat de sodiu (Na2SO4) la care se adaugă un stabilizator -
carbonatul de calciu (CaCO3 – calcar). În plus, mai conţine diferiţi oxizi de
aluminiu şi magneziu care-i îmbunătăţesc proprietăţile.
Sticla obişnuită se foloseşte la fabricarea vaselor şi recipientelor de
laborator sau de uz casnic dar şi pentru produse industriale.
În funcţie de ţara şi zona de referinţă, statistic ambalajele din sticlă
obişnuită sunt destinate următoarelor de categorii de produse alimentare:
Marea Britanie
ƒ Bere - 30%;
ƒ Produse alimentare altele decât băuturi - 24%;
ƒ Băuturi spirtoase şi lichioruri – 18,5%;
ƒ Băuturi alcoolice aromate – 16%;
ƒ Sucuri diverse – 6,5%;
ƒ Vin – 3%
ƒ Lapte şi produse lactate – 2%.

În Italia, dintre ambalajele din sticlă pentru bunurile de larg consum

agroalimentare şi nealimentare, peste 90% sunt destinate produselor
alimentare. Acestea sunt repartizate după cum urmează:
ƒ butelii (sticle) – 87%;
ƒ borcane - 7%;
ƒ flacoane - 5%;
ƒ fiole – 1 %;
Buteliile din sticlă:
ƒ vin – 30 spre 33%;
ƒ bere - 20%;
ƒ Sucuri de fructe – 14%;
ƒ Apă minerală – 11,5%;
ƒ Ulei de măsline – 5,5%;
ƒ Altele – 19%

  6
Ambalaje Alexe-Nicolae ORMENIŞA

Borcane:
ƒ conserve cu produse vegetale – 47,5%;
ƒ conserve cu peşte şi produse din peşte – 13,5%;
ƒ conserve cu alte produse din carne – 18,5%;
ƒ sosuri diverse – 20,5%;

Din statistică se observă că recipientele de tip butelie numite generic

sticle sunt cele mai utilizate.

Alte sortimente de sticlă

Sticla de plumb sau cristalul este o sticlă în care sodiul şi calciul s-au
înlocuit cu potasiu şi plumb (6SiO2·PbO·K2O). Ea se caracterizează prin
proprietăţi de refracţie bune, densitate mare, strălucire şi transparenţă
ridicate. Flintul şi ştrasul conţin un procent de plumb mai mare decât
cristalul. Flintul se foloseşte pentru prisme şi lentile optice.
Sticla Jena, Pyrex sau Duran se obţine prin adăugarea unor cantităţi mici
de oxid de aluminiu (Al2O3) sau trioxid de bor (B2O3). Sunt rezistente la
variaţii bruşte de temperatură şi se folosesc la fabricarea vaselor de
laborator. Au o rezistenţă chimică mare şi un coeficient de dilatare mic.

Sticlele colorate se obţin din sticla de uz general, sticlele speciale (Jena,

Pyrex sau Duran ) dacă la elaborarea în cuptor se adaugă unii oxizi metalici
(de Fe,Co,Cr,Cu etc.), care formează silicaţii coloraţi. În industria sticlei se
pigmenţii utilizaţi sunt ionici, moleculari şi coloidali. Culoare sticlei depinde
de domeniul de utilizare.

Tehnologia de elaborarea a sticlei şi a recipientelor din sticlă

Etape: elaborare, porţionare, modelare - preformare, formare finală prin
suflare – umflare
Elaborarea sticlei:
Prima etapă din procesul de elaborare începe în cuptor. Materiile prime
măcinate şi amestecate se introduc în cuptorul de sticlă unde sub acţiunea
gazelor de ardere sunt aduse la temperatura de 1510OC când componentele
se topesc. Masa topită trece printr-un canal situat la partea inferioară a
cuptorului în zona de rafinare. Şicana reţine eventualele impurităţi care se
acumulează la suprafaţa topiturii având masa specifică mai mică decât
aceasta. Sticla topită ajunge în zona de rafinare unde se elimină eventualele
incluziuni gazoase. În antecreuzet (recipient pentru turnarea unui produs
topit aflat la temperatura de topire) se definitivează procesul de rafinare –
stabilizare după care urmează dozarea sub formă de boluri de sticlă topită.

  7
Ambalaje Alexe-Nicolae ORMENIŞA

Fig. 5. Cuptor elaborare sticlă

Fig. 6. Detaliu extragere bol de sticlă topită

  8
Ambalaje Alexe-Nicolae ORMENIŞA

Fig. 7. Etape formare recipiente – sticlă

a b
Fig. 8. Recipiente din sticlă – fiole: a- deschise; b- închise

  9
Ambalaje Alexe-Nicolae ORMENIŞA

Fig. 9. Recipiente din sticlă: flacoane

Fig. 10.1. Recipiente din sticlă: butelii

  10
Ambalaje Alexe-Nicolae ORMENIŞA

a b

Fig. 10.2. Recipiente din sticlă: a- buteli; b- părţi componente şi dimensiuni

de bază.

Pentru borcane şi unele tipuri de flacoane, preformarea se realizează

prin presare în matriţe. Se obţine o preformă cu pereţii cu grosime
controlată care ulterior se încălzeşte până în apropierea temperaturii de
înmuiere după care prin suflare – umflare în matriţe se aduce la forma şi
dimensiunile finale.

Fig. 11. Preformă flacon, borcan

  11
Ambalaje Alexe-Nicolae ORMENIŞA

Fig. 12. Recipiente din sticlă: borcane

  12