Stimată comisie,

Teza elaborată de mine, sub conducerea Doamnei Gribincea are drept

primar familiarizarea societății noastre cu instituția arbitrajului. Aceasta
este bine înrădăcinată în legislația republicii Moldova, însă este totuși
străină pentru mulți.

Lucrând asupra tezei mele de master, dorința noastră a fost a accentua o

dată în plus natura arbitrajului și a clauzei de arbitraj.

Totodată, având ocazia să particip personal, doi ani la rând, la concursul

de arbitraj simulat Willem C. Vis Moot, am fost capabil să discern și unele
din dilemele pe care le întâmpină atât doctrinarii, cât și practicienii
dreptului comerțului internațional.

În această ordine de idei, teza mea de master conține 3 capitole distincte,

dar totuși inseparabil conexe.

PRIMUL CAPITOL are o denumire generală ”Arbitrajul comercial

internațional”. În acest capitol, dorința noastră a fost să explicăm unei
persoane neinițiate în dreptul comercial internațional, ce înseamnă
arbitrajul și ce-l face distinct de alte metode de rezolvarea a disputelor.

Am început de la semantică și definiții. Am explicat ce anume presupune

conceptul de ”internațional” și cel de ”comercial”. Legea Model
UNICTRAL, 1985 (modificări 2006), ne oferă o definiție clară a ce
înseamnă un arbitraj internațional, și anume situațiile în care:

(a) părțile la un acord de arbitraj au la data de încheiere a acestui acord,

locurile lor de activitate în diferite state; sau

(b) unul dintre următoarele locuri este situat în afara statului din care
părțile au locurile lor de activitate:

(i) locul arbitrajului, dacă este stabilit în sau în conformitate cu,

acordul de arbitraj;

(ii) orice loc în care o parte substanțială a obligațiilor din relația

comercială trebuie realizată sau locul cu care obiectul litigiului este
cel mai îndeaproape conectat; sau

(c) părțile au convenit în mod expres că obiectul acordul de arbitraj se

referă la mai multe țări. ”

Iar cu referire la termenul de ”comercial”, cea mai simplă și logică definiție

este prin a face referire la tranzacțiile încheiate între părți în cursul
activităților lor de afaceri.
Am analizat, de asemenea, în primul capitol ce anume scoate în evidență
arbitrajul din rândul altor metode de soluționare a disputelor.

1) arbitrajul reprezintă o alternativă pentru instanțele judecătorești

2) arbitrajul este un mecanism privat de rezolvare a disputelor;

3) arbitrajul este un instrument ales de către părți;

4) arbitrajul duce la o determinare finală și obligatorie a drepturilor și

obligațiile părților.

De asemenea, nu am scăpat șansa de a sublinia câteva din avantajele

arbitrajului internațional, precum:

1. Autonomia de voinţă a părţilor,

2. Celeritatea soluţionării acţiunii,

3. Calitatea hotărârii arbitrale,

4. Calitatea arbitrilor,

5. Confidenţialitatea dezbaterii şi a hotărârii.

Elementele date evidențiază arbitrajul din mulțime.

Totuși, nu am putut să nu subliniem și faptul că există și anumite

dezavantaje. Unele dintre acestea sunt, lipsa posibilității de atacare cu apel
sau faptul că anumite măsuri asigurătorii pot fi luate doar de către
instanțele judecătorești, fapt care iarăși presupune implicarea statului în
raporturile private dintre părți.

ÎN AL DOILEA CAPITOL, ne-am referit la tema nemijlocit a tezei de

master – și anume Convenția de arbitraj. În acest capitol ne-am propus să
facem o analiză mai amplă a ceea ce presupune ”convenție de arbitraj”.
Totuși ce este aceasta convenție de arbitraj? Cea mai simplă definiție a
acesteia ar fi ”acordul de voințe a părților de a supune arbitrajului toate
sau doar anumite litigii”. Astfel, convenția de arbitraj la prima privire nu
este cu nimic mai deosebită de orice alte acorduri. Aceasta trebuie să
întrunească toate condițiile generale a unui act juridic – cele de fond
(capacitatea de a contracta și consimțământul) și de formă (să fie în scris).

Atât Legea Model UNCITRAL, cât și legea nr. 23 cu privire la arbitraj, din
2008, distinge 2 tipuri de convenții de arbitraj.
 1) Clauza compromisorie – o clauză inserată în textul contractului de
bază care oferă părțile dreptul dar și obligația de a recurge la
arbitraj;
2) Compromis – este o înțelegere ce poate lua forma unui acord
separat prin care părțile decid să recurgă la arbitraj. Acesta poate fi
încheiat atât la momentul încheierii contractului principal, cât și
după apariția divergențelor.

Un aspect interesant pe care l-am tratat în teza mea de master sunt

acordurile de arbitraj în formă orală, contrar faptului că acestea trebuie să
fie încheiate în scris.

Asemenea acorduri nu sunt recunoscute în multe jurisdicții, inclusiv cea a

Republicii Moldova. De exemplu legea croată prevede lar Articolul 6
alineatul (3) și alineatul (2) din cu privire la arbitraj, de exemplu, prevede
că atunci când o parte „comunică celeilalte o comunicare scrisă referindu-
se la un acord de arbitraj încheiat anterior oral, iar cealaltă parte nu
obiectează acest fapt în timp, o astfel de omisiune poate fi considerată ca o
acceptare a existenței convenției de arbitraj în formă orală.

Cu toate acestea, pentru ca un asemenea acord să fie valabil, acesta trebuie

să se refere la toate condițiile conexe pe care l-ar avea un acord în scris, ca
de exemplu, cine sunt arbitrii, limba de arbitraj, câți arbitri, care este locul
arbitrajului.

ÎN ALT TREILEA CAPITOL, atenția noastră a fost îndreptată spre

anumite aspecte mai problematice legate de convenția de arbitraj, precum
natura ei separabilă, legea aplicabilă acesteia, dar și capacitatea arbitrilor
de a decide asupra propriei competențe.

Referitor la primul aspect, ce ține de natura separabilă a convenției de

arbitraj. Interesul sporit a naturii separabile a convenției arbitrale îl oferă
însuși faptul că aceasta are o natură distinctă de cea a contractului de bază.
Chiar dacă aparent convenția arbitrală ia forma unei clauze obișnuite din
contractul de bază aceasta funcționează în mod diferit.

Doctrina de specialitate, dar și Legea Model UNCITRAL, tratează

separabilitatea clauzei arbitrale că ar fi aplicabilă în cazul în care
validitatea întregului contract din care face parte este pusă la îndoială.
Astfel, în cazul în care întregul contract comercial internațional este supus
riscului anulării, clauza arbitrală va fi aplicabilă în orice caz. Astfel,
competența atribuită tribunalului arbitral va fi de a decide asupra
competenței sale, în baza principiului kompetenz-kompetenz, iar ulterior,
să decidă asupra valabilității contractului.
Separabilitatea convenției de arbitraj atrage după sine și necesitatea
analizării legii aplicabile acesteia. Astfel, în doctrina de specialitate, dar și
în practică, a fost tratată problema referitor la care lege i se aplică clauzei
arbitrale și dacă legea aplicabilă contractului de baza va fi aplicabilă și
convenției de arbitraj.

Poziția doctrinarilor se desparte aici. Unii consideră că clauza arbitrală

este distinctă de contractul de bază, indiferent de ridicare problemei
validității contractului de bază sau nu, consideră că părțile urmau să
menționeze expres legea care va guverna exclusiv doar convenția
arbitrală. Or, contractul de bază este guvernat de o lege, iar convenția
arbitrală de o altă lege.

Pe de altă parte, alții consideră că legea aplicabilă convenției arbitrale este

aceiași care guvernează și contractul de bază. Personal, sunt susținătorul
acestei poziții, întrucât prezumția faptului că părțile au decis să supună
întreg contractul unui singur sistem de drept este foarte puternică.

Jurisprudența internațională (cazurile Arsanovia și Sulamerica) a elaborat

un test în trei poziții pentru a determina care lege guvernează convenția
de aribtraj:

1) Primul test este determinarea faptului dacă există o selectare

expresă a legii ce va guverna convenția arbitrală,
2) În cazul în care o selectare expresă lipsește, trebuie identificată
selectarea implicită. Acest fapt poate fi probat prin legea selectată să
guverneze contractul de bază sau legea locului unde are loc
arbitrajul (lex loci);
3) În cazul în care nu este posibilă nici al doilea test, atunci se recurge
la aplicarea normelor conflictuale, și anume, legea care are cea mai
strânsă legătură cu acordul de arbitraj. La acest capitol, în
dependență de argumentare, legea cea mai strânsă va fi considerată
legea contractului de bază (aceiași poziție o susținem și noi) sau
legea locului unde are loc arbitrajul.

În concluzie, aș dori să menționez, la fel ca și la început că, pe cât de

familiarizați suntem cu instituția arbitrajului, cu atât de străini suntem în
aplicarea acesteia. Arbitrajul ca instituție, împreună cu convenția arbitrală,
reprezintă niște aspecte care necesită o doză sporită de atenție din partea
statului. Atragerea investițiilor în Republica Moldova, ar fi posibilă doar
dacă am fi capabili să dăm dovadă de celeritate și profesionalism în
rezolvarea disputelor. De asemenea, Republica Moldova ar putea pregăti
specialiști de clasă internațională care ar fi capabili să judece cauze
comercial internaționale complicate pe teritoriul Republicii Moldova,
astfel atrăgând astfel investiții.