3
Acest lucru i se întâmplă şi regelui Ioan cel Bun (1350-1364), luat prizonier la
Poitiers şi silit să se răscumpere cu o sumă exorbitantă. Aceasta a amplificat criza din Franţa,
unde se declanşează profunde mişcări sociale. Reprezentanţii orăşenilor în frunte cu Etienne
Marcel, starostele negustorilor din Paris, constatând ineficienţa regelui şi a marii nobilimi,
încearcă să instituie controlul regalităţii de către Stările Generale. În acelaşi timp se declanşa
şi marea răscoală a ţăranilor, Jacqueria, întrucât aceştia erau exasperaţi de jafurile
mercenarilor, scăpaţi de sub control după înfrângerea de la Poitiers şi care nu mai avea, pe
moment, în slujba cui să se pună. Ţăranii erau, în acelaşi timp, convinşi de inutilitatea sau
chiar de trădarea nobilimii care nu fusese în stare să apere regatul, lăsându-se înfrântă
succesiv de englezi. Între mişcarea orăşenilor şi răscoala ţărănească nu exista unitate de
obiective, nici coordonare, şi cu sprijinul lui Carol cel Rău, regele Navarrei, ambele au fost
înfrânte.
În faza a doua a războiului, Carol al V-lea (1364-1380) a reuşit să pună capăt seriei
de victorii engleze. În primul rând el a luat o serie de măsuri pe plan intern, dintre care cea
mai importantă este transfonnarea contribuţiilor extraordinare plătite de supuşii săi pentru
război în impozite permanente. Astfel, şi regalitatea franceză avea la dispoziţie o sursă de
venituri mai puţin supusă hazardului. Pe de altă parte, regele a numit in fruntea armatei
comandanţi pricepuţi, cum a fost conetabilul Du Guesclin, şi a început să recurgă la o tactică
asemănătoare celei engleze, prin folosirea în măsură mai mare a infanteriei. Au fost evitate
noi confruntări decisive, războiul fiind transfonnat într-unul de uzură, al cărui scop era,
pentru francezi, să distrugă bazele de aprovizionare pe care englezii le aveau pe continent.
Treptat-treptat englezii au fost obligaţi să se retragă din Franţa, unde spre 1380 mai
stăpâneau doar câteva oraşe (Calais, Bordeaux, Bayonne).
Deşi confiuntată şi ea cu grave probleme datorită răscoalei ţărăneşti condusă de Watt
Tyler şi a efectelor pe termen lung ale ciumei din 1348-1349, Anglia reuşeşte să preia din
nou iniţiativa spre sfârşitul secolului. La Azincourt, în 1415, victoria engleză făcea să treacă
din nou sub controlul Angliei o mare parte din Franţa: ducatul Guyenne, teritoriile de la nord
de Loara, inclusiv Parisul. Tratatul de la Troyes din 1420 oferea conflictului o rezolvare
extrem de favorabilă Angliei. Fiica regelui Carol al VI-lea, Caterina, se căsătorea cu Henric
al V-lea, regele Angliei, şi fiul ce urma să se nască din acestă căsătorie trebuia să domnească
peste ambele regate. Se preconiza astfel crearea unui mare regat situat pe ambele maluri ale
canalului Mânecii, şi în care Franţa ar fi jucat probabil rolul de anexă continentală a Angliei.
Se pierduse însă din vedere puterea sentimentelor populare antiengleze, cristalizate în timpul
deceniilor de război, şi patriotismul care se închega în jurul ideii de Franţa Acestea au făcut
posibil succesul uluitor al acţiunii Ioanei d’Arc, o ţărancă de 19 ani din Lorena, care
afirmând că aude voci divine ce o sfătuiesc, reuşeşte să-l determine pe prinţul Carol
4
(delfinul), înlăturat de la moştenirea regatului, şi care mai stăpânea doar sudul Franţei, să-i
pună la dispoziţie o armată. În fruntea acesteia, într-o atmosferă de entuziasm religios, Ioana
reuşeşte în 1429 să despresoare oraşul Orleans, asediat de englezi, şi a cărui cucerire le-ar fi
permis acestora să inainteze spre teritoriile sudice, aflate încă sub control francez. De
asemenea, ea reuşeşte să determine ungerea ca rege a lui Carol la Reims, locul tradiţional de
încoronare, care conferea legitimitate. Aceasta îi era lui Carol al VII-lea cu atât mai necesară
cu cât în 1431, micul Henric al VI-lea, fiul regelui englez şi al prinţesei franceze, era
încoronat rege la Paris. Capturată de către burgunzi, apoi cumpărată de englezi, Ioana d’Arc
a fost judecată şi arsă pe rug pentru erezie, în 1431, la Rouen.
Dar reacţia de raliere în jurul regelui legitim pe care ea o declanşase a continuat, şi
Franţa preia definitiv iniţiativa în conflictul ce dura deja de prea multă vreme. Carol al VII-
lea reuşea, până la 1453, să elibereze toate teritoriile aflate sub control englez, cu excepţia
portului Calais (redobândit de Franţa abia în 1558).
Războiul de 100 de ani a fost una dintre cele mai importante manifestări ale crizei
secolului al XIV-lea, agravând o situaţie şi aşa complicată din cauza regresului economic şi
demografic. În afara pierderilor umane şi materiale, el a pus în câteva rânduri în discuţie
harta politică a Occidentului, pe care se contura un regat anglo-francez.
Îndelungatul conflict a avut şi alte consecinţe, cum ar fi cristalizarea sentimentelor
patriotice atât la francezi, cât şi la englezi, pentru care începe să nu mai fie importantă doar
apartenenţa lor la respublica christiana, ci şi calitatea de supuşi ai unui regat sau ai altuia.
Franceza, limba oficială a regatului englez din vremea cuceririi normande, încetează să mai
joace acest rol, şi engleza îşi dobândeşte acum întreaga demnitate.În Franţa, sfârşitul
războiului a creat şi premisele desăvârşirii centralizării statale, prin integrarea în domeniul
regal nu doar a teritoriilor recucerite de la englezi, ci şi a altora. În timpul lui Ludovic al XI-
lea este ocupat ducatul Burgundiei, care fusese transformat de regele Ioan cel Bun într-un
apanaj pentru fiul său, Filip cel Îndrăzneţ, şi care se transformase în timpul ducilor următori
într-un stat cvasiindependent. Carol al VIII-lea se căsătoreşte cu moştenitoarea ducatului
Bretaniei, astfel încât acesta este la rândul său alipit domeniului regal.Unificarea teritorială
şi consolidarea puterii regale devin realităţi ireversibile în timpul domniilor lui Ludovic al
XI-lea (1461-1483) şi Carol al VIII-lea (1483-1498), cu care se poate considera că a început
chiar trecerea la monarhia absolută.sursa: Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Structuri
etno-politice si economico-sociale in Evul Mediu.
În trecut orice criză genera conflicte militare cu urmări imprvizibile. Astăzi omul a
devenit mai raţional, încercând rezolvarea acestora prin măsuri pacifiste. Acesta este pasul
făcut de Europa, care a îvăţat din greşeli.
5
Bibliografie
„Istoria lumii in date”Lumea medievală
„Diplomaţia in evul mediu”Diplomaţia în perioada monarhiei
feudale
”Structuri etno-politice si economico-sociale in Evul Mediu”
Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea