RAZBOIUL DE 100 DE ANI

1337- 1453: Razboiul de 100 de ani

Conflict cu efecte devastatoare pentru Franta, acest razboi a fost determinat de interese
dinastice, afirmate dupa stingerea dinastiei franceze a Capetienilor atat de regele Angliei
Eduard al III-lea, cat si de regele incoronat al Frantei, Filip al VI-lea de Valois, dar si de
probleme teritoriale. Acestea din urma proveneau din disputa anglo-franceza asupra Flandrei
si din refuzul lui Eduard al III-lea de a presta juramant de vasalitate regelui Frantei pentru
Guyanne, teritoriu francez aflat in posesia monarhiei engleze.Razboiul se deschide cu o
hotarare de natura economica: stoparea exportului de lana engleza catre Flandra,ceea ce
echivala cu sufocarea economiei acestei regiuni.Flandra este nevoita sa accepte o alianta cu
Anglia, chiar daca, teoretic, era vasala Frantei. Urmeaza conflicte cu caracter local, care
culmineaza cu prima mare batalie a razboiului: lupta de la Crécy (1346), precedata de
devastarea Normandiei de catre armata engleza.Dezastrul armatei franceze a fost provocat
de arcasii englezi care au scos din lupta cavaleria grea franceza.Dupa zece ani, situatia s-a
repetat in timpul bataliei de la Poitiers (1356), in urma careia regele Frantei, Ioan cel Bun, a
fost luat prizonier. In urma tratatului de la Brétigny, intregul sud-vest al Frantei intra sub
control englez.Urmasul lui Ioan cel Bun,Carol al V-lea (1364 - 1380), denunta acest tratat si
impreuna cu conetabilul du Guesclin reuseste sa restabileasca situatia si sa-i alunge pe
englezi din cea mai mare parte a teritoriului francez. Dupa moartea lui Carol al V-lea,
urmasul sau, Carol al VI-lea, minor si prezentand probleme mentale, este tutelat de unchii
sai, puterea revenind marilor principi.Acestia ajung sa se angajeze intr-un sangeros razboi
civil purtat intre casele princiare d'Armagnac si de Burgundia.In 1414 Parisul este ocupat de
armata lui Bernard d'Armagnac, iar burgunzii se aliaza cu Anglia.Dupa un an, armata
engleza condusa de Henric al V-lea debarca pe sol francez si reuseste,in conditii de
minoritate numerica absoluta, sa infranga din nou trupele franceze, in batalia de la
Azincourt.Victoria este urmata de proclamarea sa ca rege al Frantei si de ocuparea nordului
tarii, inclusiv a Parisului.In momentul in care existenta insasi a statului francez era
amenintata, si-a facut aparitia Ioana d'Arc. Ea insufleteste armata franceza a lui Carol al VII-
lea (1422 - 1461) si reuseste sa elibereze in 1429 Orléans, Troyes,Chalons,Reims.Dupa
arderea ei pe rug sub acuzatia de vrajitorie (1430), englezii au pierdut razboiul. Pana in
1453, cand are loc ultima batalie, cea de la Castillon,Anglia a pierdut toate teritoriile
franceze pe care le detinuse,cu exceptia portului Calais.(ScienceLIne.ro - mai 2007)
Războiul de 100 de ani a fost cel mai lung război din Evul Mediu, acesta nu a fost un
război continuu, fiind întrerupt în multe situații: mutarea centrului papal de la Roma la
Avignon(1309-1377), Marea Schismă Apuseană(1378-1417), Marea Ciumă(1348-1349).
Premisele războiului își au originea în dorința lui Eduard al III-lea de a prelua tronul Franței
1
după stingerea Dinatiei Capețienilor( 1328). În acest război a existat și un motiv economic,
dominarea pieței de lâne flamande de către englezi, care doreau să elimine Castilla din
concurență, de aceea aceasta era aliata Franței. Franța la începutul războiului era cea mai
puternică forță militară și economică a Europei, având o populație de 14 miloane de
persoane( astăzi are o populație  60  de milioane de locuitori), iar Anglia doar 4
milioane( astăzi are o populație de peste 50 de milioane de locuitori).Aliații Angliei erau
Frederic Bavarezul, Flandra și Burgundia. Anglia a avut prima o perioadă de victorii( 1337-
1360), cu victoriile de la Crecy și Poitires, apoi Franța a avut perioadă bună(1369-1375),
apoi din nou Anglia a dominat războiul(1415-1428), pentru ca în final Franța să
învingă(1429-1453). Războiul a fost întrerupt de Marea Ciumă(1348) și Marea Schismă
Apuseană( 1378-1417). În Războiul de 100 de ani au fost folositie pentru prima oară arme
de foc îmbunătățite. După Războiul de 100 ani Franța și-a format o armată permanentă.
Războiul de 100 de ani a avut mai multe efecte pe plan intern, astfel înafară de nenumărații
morți și multele dezastre au apărut mai multe taxe: în Franța a apărut taxa pe sare( gabelle-
1341) și taxa pe cap de locuitor(taille, instaurată în 1439), iar în Anglia taxa pe cap de
locuitor( poll tax). În Anglia această taxă a dus la Răscoala lui Watt Tyler( 1381) și a lui
Jack Cade(1450), iar în Franța după înfrângerea de la Poitiers și instabilitatea economică a
avut loc mai întâi Jacqueria lui Ettiene Marcel(1358), apoi Răscoala lui Simon
Caboche(1413). Chiar înainte ca Franța să piardă războiul, Ioana d”Arc a intervenit și a
oprit asediul englez asupra Franței(1429).Aceasta a fost omorâtă de un episcop englez în
anul 1431, la Rouen. Datorită Ioanei, Franța și-a regăsit puterea, astfel că în anul 1453 a
câștigat Bătălia de la Chatillon și a ieși învingătoare din Războiul de 100 de ani. Ioana
d”Arc a fost canonizată în anul 1920 de către papa Benedict al XV-lea.Regele Henric al VI-
lea al Angliei a înnebunit că a pierdut războiul. Astfel, a început pentru Anglia învinsă un
nou război de putere pentru șefia Angliei, între Casa de York și Casa de Lancaster, numit
Războiul Celor Două Roze(1455-1485).
Războiul de 100 de ani. Cauze, desfăşurare, consecinţe
 La începutul secolului al XIV-lea, centralizarea Franţei părea intrată pe un făgaş
ireversibil, dar conflictul izbucnit cu Anglia, şi cunoscut sub numele de „războiul de 100 de
ani” avea să creeze mari probleme ambelor monarhii.
Cauzele generale sunt legate de menţinerea unor teritorii ale Franţei actuale în
posesia regilor Angliei, care prestau omagiu de vasalitate regilor francezi, dar nesocoteau
uneori obligaţiile contractului vasalic. De altfel, una din cauzele imediate ale războiului a
fost refuzul regelui Eduard al III-lea al Angliei să presteze omagiu regelui Franţei pentru
ducatul Guyenne (sud-vestul Franţei).
2
 O altă cauză priveşte rivalitatea franco-engleză pentm comitatul Flandrei, zonă foarte
prosperă din punct de vedere economic, care depindea politic de Franţa, dar era atrasă în
sfera de influenţă a economiei engleze. În Flandra se dezvoltase postăvăritul, pentru care
materia primă (lâna) provenea în mare parte din Anglia, ca atare schimburile comerciale
între cele două zone erau foarte importante.
Un posibil factor favorizant este criza secolului al XIV-lea, care, diminuând
veniturile obţinute de seniori pe seama ţăranilor, îi îndeamnă pe cei dintâi să vadă din nou în
război o sursă „onorabilă” de câştiguri.
Cauza imediată a războiului a fost însă reprezentată de criza pentru succesiunea la
tronul Franţei deschisă prin moartea în 1328 a ultimului urmaş direct al regelui Filip al IV-
lea cel Frumos. Cum toţi cei trei fi ai regelui muriseră fără a lăsa urmaşi de sex masculin, se
punea problema alegerii unui nou rege. Fiica lui Filip al IV-lea fusese căsătorită cu Eduard
al II-lea, regele Angliei, şi fiul său, Eduard al III-lea, invoca dreptul de a ocupa tronul. Dar
nobilii francezi nu acceptă un rege englez, pe care îl percepeau ca străin şi care devenea şi
prea puternic în raport cu ei dacă reunea cele două coroane, şi preferă o altă soluţie. Cea mai
apropiată rudă a defunctului rege (Carol al IV-lea) pe linie masculină rămânea vărul său, din
ramura Valois a familiei capeţiene, care este ales rege şi urcă pe tron sub numele de Filip al
VI-lea. Mai târziu, pentru a justifica respingerea lui Eduard al III-lea, a fost invocată o
prevedere a vechii legi salice, prin care femeile nu puteau moşteni pământ. Prin extensie,
femeile şi urmaşii pe linie feminină nu puteau succeda la tronul Franţei.
Războiul începe în 1337 şi părea mai puţin favorabil englezilor, inferiori din punct de
vedere numeric şi siliţi să lupte departe de ţara lor, înfruntând astfel dificultăţi de
aprovizionare şi recrutare. Acestea sumt însă doar relative, căci regele Angliei are
numeroase posesiuni pe continent, care pot servi ca bază de operaţiuni, şi sursă de provizii şi
chiar de oarneni. Pe de altă parte, există elemente de superioritate foarte importante în cazul
Angliei. Obiceiul englez de a răscumpăra cu bani serviciul militar datorat în cadrul relaţiilor
feudo-vasalice, precum şi impozitele aprobate de Parlament îi ofereau regelui posibilitatea
să întreţină o armată profesionistă. Arcaşii englezi, recrutaţi dintre ţăranii liberi şi pricepuţi
în mânuirea celor mai ucigătoare arme la distanţă existente pe vremea aceea, s-au dovedit
superiori în faţa cavaleriei greu înarmate franceze.
La Crécy în 1346 şi la Poitiers în 1356, cavaleria franceză, greoaie şi indisciplinată, a
fost distrusă de arcaşii englezi. De altfel, în faţa unei noi tehnici de luptă, care permitea
uciderea de la distanţă, cavalerii erau aproape neputincioşi, ei fiind obişnuiţi cu lupta de
aproape, în care scopul nu era uciderea adversarului ci capturarea lui pentru a obţine o
răscumpărare.

3
 Acest lucru i se întâmplă şi regelui Ioan cel Bun (1350-1364), luat prizonier la
Poitiers şi silit să se răscumpere cu o sumă exorbitantă. Aceasta a amplificat criza din Franţa,
unde se declanşează profunde mişcări sociale. Reprezentanţii orăşenilor în frunte cu Etienne
Marcel, starostele negustorilor din Paris, constatând ineficienţa regelui şi a marii nobilimi,
încearcă să instituie controlul regalităţii de către Stările Generale. În acelaşi timp se declanşa
şi marea răscoală a ţăranilor, Jacqueria, întrucât aceştia erau exasperaţi de jafurile
mercenarilor, scăpaţi de sub control după înfrângerea de la Poitiers şi care nu mai avea, pe
moment, în slujba cui să se pună. Ţăranii erau, în acelaşi timp, convinşi de inutilitatea sau
chiar de trădarea nobilimii care nu fusese în stare să apere regatul, lăsându-se înfrântă
succesiv de englezi. Între mişcarea orăşenilor şi răscoala ţărănească nu exista unitate de
obiective, nici coordonare, şi cu sprijinul lui Carol cel Rău, regele Navarrei, ambele au fost
înfrânte.
În faza a doua a războiului, Carol al V-lea (1364-1380) a reuşit să pună capăt seriei
de victorii engleze. În primul rând el a luat o serie de măsuri pe plan intern, dintre care cea
mai importantă este transfonnarea contribuţiilor extraordinare plătite de supuşii săi pentru
război în impozite permanente. Astfel, şi regalitatea franceză avea la dispoziţie o sursă de
venituri mai puţin supusă hazardului. Pe de altă parte, regele a numit in fruntea armatei
comandanţi pricepuţi, cum a fost conetabilul Du Guesclin, şi a început să recurgă la o tactică
asemănătoare celei engleze, prin folosirea în măsură mai mare a infanteriei. Au fost evitate
noi confruntări decisive, războiul fiind transfonnat într-unul de uzură, al cărui scop era,
pentru francezi, să distrugă bazele de aprovizionare pe care englezii le aveau pe continent.
Treptat-treptat englezii au fost obligaţi să se retragă din Franţa, unde spre 1380 mai
stăpâneau doar câteva oraşe (Calais, Bordeaux, Bayonne).
Deşi confiuntată şi ea cu grave probleme datorită răscoalei ţărăneşti condusă de Watt
Tyler şi a efectelor pe termen lung ale ciumei din 1348-1349, Anglia reuşeşte să preia din
nou iniţiativa spre sfârşitul secolului. La Azincourt, în 1415, victoria engleză făcea să treacă
din nou sub controlul Angliei o mare parte din Franţa: ducatul Guyenne, teritoriile de la nord
de Loara, inclusiv Parisul. Tratatul de la Troyes din 1420 oferea conflictului o rezolvare
extrem de favorabilă Angliei. Fiica regelui Carol al VI-lea, Caterina, se căsătorea cu Henric
al V-lea, regele Angliei, şi fiul ce urma să se nască din acestă căsătorie trebuia să domnească
peste ambele regate. Se preconiza astfel crearea unui mare regat situat pe ambele maluri ale
canalului Mânecii, şi în care Franţa ar fi jucat probabil rolul de anexă continentală a Angliei.
Se pierduse însă din vedere puterea sentimentelor populare antiengleze, cristalizate în timpul
deceniilor de război, şi patriotismul care se închega în jurul ideii de Franţa Acestea au făcut
posibil succesul uluitor al acţiunii Ioanei d’Arc, o ţărancă de 19 ani din Lorena, care
afirmând că aude voci divine ce o sfătuiesc, reuşeşte să-l determine pe prinţul Carol

4
(delfinul), înlăturat de la moştenirea regatului, şi care mai stăpânea doar sudul Franţei, să-i
pună la dispoziţie o armată. În fruntea acesteia, într-o atmosferă de entuziasm religios, Ioana
reuşeşte în 1429 să despresoare oraşul Orleans, asediat de englezi, şi a cărui cucerire le-ar fi
permis acestora să inainteze spre teritoriile sudice, aflate încă sub control francez. De
asemenea, ea reuşeşte să determine ungerea ca rege a lui Carol la Reims, locul tradiţional de
încoronare, care conferea legitimitate. Aceasta îi era lui Carol al VII-lea cu atât mai necesară
cu cât în 1431, micul Henric al VI-lea, fiul regelui englez şi al prinţesei franceze, era
încoronat rege la Paris. Capturată de către burgunzi, apoi cumpărată de englezi, Ioana d’Arc
a fost judecată şi arsă pe rug pentru erezie, în 1431, la Rouen.
Dar reacţia de raliere în jurul regelui legitim pe care ea o declanşase a continuat, şi
Franţa preia definitiv iniţiativa în conflictul ce dura deja de prea multă vreme. Carol al VII-
lea reuşea, până la 1453, să elibereze toate teritoriile aflate sub control englez, cu excepţia
portului Calais (redobândit de Franţa abia în 1558).
Războiul de 100 de ani a fost una dintre cele mai importante manifestări ale crizei
secolului al XIV-lea, agravând o situaţie şi aşa complicată din cauza regresului economic şi
demografic. În afara pierderilor umane şi materiale, el a pus în câteva rânduri în discuţie
harta politică a Occidentului, pe care se contura un regat anglo-francez.
Îndelungatul conflict a avut şi alte consecinţe, cum ar fi cristalizarea sentimentelor
patriotice atât la francezi, cât şi la englezi, pentru care începe să nu mai fie importantă doar
apartenenţa lor la respublica christiana, ci şi calitatea de supuşi ai unui regat sau ai altuia.
Franceza, limba oficială a regatului englez din vremea cuceririi normande, încetează să mai
joace acest rol, şi engleza îşi dobândeşte acum întreaga demnitate.În Franţa, sfârşitul
războiului a creat şi premisele desăvârşirii centralizării statale, prin integrarea în domeniul
regal nu doar a teritoriilor recucerite de la englezi, ci şi a altora. În timpul lui Ludovic al XI-
lea este ocupat ducatul Burgundiei, care fusese transformat de regele Ioan cel Bun într-un
apanaj pentru fiul său, Filip cel Îndrăzneţ, şi care se transformase în timpul ducilor următori
într-un stat cvasiindependent. Carol al VIII-lea se căsătoreşte cu moştenitoarea ducatului
Bretaniei, astfel încât acesta este la rândul său alipit domeniului regal.Unificarea teritorială
şi consolidarea puterii regale devin realităţi ireversibile în timpul domniilor lui Ludovic al
XI-lea (1461-1483) şi Carol al VIII-lea (1483-1498), cu care se poate considera că a început
chiar trecerea la monarhia absolută.sursa: Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Structuri
etno-politice si economico-sociale in Evul Mediu.
În trecut orice criză genera conflicte militare cu urmări imprvizibile. Astăzi omul a
devenit mai raţional, încercând rezolvarea acestora prin măsuri pacifiste. Acesta este pasul
făcut de Europa, care a îvăţat din greşeli.

5
 Bibliografie
„Istoria lumii in date”Lumea medievală
„Diplomaţia in evul mediu”Diplomaţia în perioada monarhiei
feudale
”Structuri etno-politice si economico-sociale in Evul Mediu”
Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea