MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ŞI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA
IP Centrul de Excelenţă în Energetică şi Electronică
Catedra “Electroenergetică”

Studiu individual Nr.4

La obiectul: Filosofie
Tema: Epoca renașterii. Filosofia timpurilor noi.

A elaborat el. gr. EN-0118 Railean Daniel

A verificat profesorul Bucătaru Igor

Chişinău 2021
 FILOZOFIA RENASTERII
In secolul XV incepe o cotitura in istoria Europei occidentale,epoca asa-
numitei Renasteri..In Italia , unde “primele inceputuri ale productiei capitaliste tin
de sec. XIV-XV”(Marx) suflul ei se simte inca in sec. XIV.Continutul de clasa al
epocii Renasterii se caracterizeaza prin
descompunerea feudalismului si consolidarea
burgheziei,care ia pozitie impotriva
feudalismului,atat in domeniul economic si
politic,cat si in sfera ideologiei.
Pentru aceasta epoca sunt caracteristice
miscarile populare massive,care se produc de
obicei sub steagul ciocnirilor religioase.Cele
mai mari din aceste miscari au fost razboaiele
taranesti din Cehia(miscarea husita si taborita)
si marele razboi taranesc din Germania din
1525.
Lupta impotriva feudalismului a dus la o rasturnare hotaratoare a obstacolelor
feudale in toate domeniile activitatii umane.Engels caracterizeaza epoca sec. XV-
XVI in felul urmator: “Aceasta a fost cea mai mare revolutie progresista,cand
limitele vechiului orbis terrarium au fost sfaramate,cand a fost descoperit pamantul
si s-au pus bazele viitorului comert mondial si ale transformarii mestesugului in
manufactura, cand puterea regala,sprijinindu-se pe oraseni,a sfaramat puterea
nobilimii feudale si a intemeiat regate mari,nationale,in care s-au dezvoltat
natiunile Europei contemporane si societatea burgheza moderna”.
 In filozofia Renasterii trebuie sa distingem 2 perioade principale.In sec
XV,burghezia,incapabila sa-si creeze o filozofie proprie,a restaurant si adaptat
nevoilor sale o filozofie antica.Dar aceasta filozofie se deosebeste essential de
scolastica,care utiliza si ea operele lui Platon si Aristotel.

Filozofii Renasterii vor folosi filozofia antica in scopuri principal deosebite de

ale clericilor-scolastici.Asa de plida, comentatorii paduani ai lui Aristotel,bazati pe
lucrarile lui de stiinte naturale,negau de-a dreptul sufletului nemurirea “scornita de
legistatori pentru a tine in frau poporul”,respingeau crearea lumii de
Dumnezeu,etc…
Dar inca de atunci,filozofia antica restaurata,creata in cu totul alte conditii,in
conditiile societatii sclavagiste nu a putut satisface pe ideologii clasei noi,care se
nastea.
In perioada a doua a Renasterii(sec XVI),in baza marilor descoperiri stiintifice
si a progresului tehnic,se cristalizeaza o filozofie noua si originala.Curentul
principal a fost filozofia italiana a naturii.Tocmai ea s-a aratat a fi premergatorul
direct al stiintelor naturii si al materialismului epocii moderne.
Socotind ca natura este principiul pacatului,scolasticii o blestemau si nu o
studiau. Renasterea a pus studiul naturii in fruntea studiului filozofiei.
Mult timp rudimentele de stiinta s-au impletit in filozofia naturala cu ideile cele
mai fantastice despre natura,cu astrologia,magia cu misticismul.Pentru aceasta
epoca sunt caracteristice incercarile de a patrunde in “tainele naturii” prin
simbolica numerica, prin stabilirea “legaturii” dintre viata pamanteasca si
planete,prin “cunosterea” a tot felul de “suflete universale” si a “spiritelor
elementare”.Dar treptat,filozofia naturala se elibereaza de acest balast pseudo-
stiintific si se apropie de materialism.
 În filozofie, trăsătura caracteristică generală a Renaşterii a constituit-o
orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea şi
dezvoltarea, potrivit cu condiţiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice.
Gânditorii Renaşterii au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă
de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe raţiune şi pe natură,
pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorţii”). Ei au îndreptat
epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva
dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanţii Academiei florentine (Marsilio
Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon şi neoplatonism pentru a
fundamenta teza unităţii dintre om şi natură, dintre spirit şi corp, cultul frumosului
ca întruchipare sensibilă a divinului, concepţie care a influenţat arta Renaşterii.
Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din
doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi).

Filosofia timpurilor noi

Prin expresia filosofie românească se desemnează atât filosofia scrisă
în România sau de români, cât și o concepție despre lume, viață, gastronomie,
folclor, arhitectură, alte trăsături lingvistice și culturale, izvorând direct din sânul
poporului român - un Weltanschauung românesc.
Specificul filosofiei românești
Discuția privind existența filosofiei românești a cunoscut trei etape. Între cele
două războaie mondiale, după formarea României Mari, identitatea românească a
trecut printr-o criză. Întrucât nu mai era centrată pe scopuri politice imediate
(drepturi naționale, independență, unitate națională etc.), idea a avut de acum un
caracter mai pronunțat cultural. Așadar, abordarea temei specificului național în
istoriografie, literatură și filosofie au devenit un lucru obișnuit. Prima istorie a
filosofiei românești a fost publicată în 1922 de Marin Ștefănescu, arătând că
gândirea filosofică din România a atins nivelul autoreflexivității; cu alte cuvinte, ea
a devenit conștientă de ea însăși. Concluzia generală a discuțiilor interbelice, în
care a fost implicat aproape fiecare filosof notabil, a fost că există ceva propriu
filosofiei românești, cu un profil distinct printre alte filosofii naționale. Constantin
Noica, care a devenit unul dintre cei mai proeminenți filosofi români, gândea că
filosofia românească se caracterizează prin păgânism, cosmicism și determinism .
În timpul perioadei comuniste de după 1965, existența unei filosofii
românești specifice a devenit o dogmă incontestabilă. Relatările oficiale, puternic
influențate de doctrina național-comunistă, așa-zisa ideologie protocronistă,
vorbeau chiar despre „filosofia geto-dacilor”. Ele au afirmat continuitatea viziunii
filosofice de la daci, prin folclor, spre autorii contemporani. Inutil de spus că
caracterul „materialist” al filosofiei românești și alte pretenții de dogmă oficială
erau inexistente sau extravagant exagerate. În orice caz, unii autori importanți
nemarxiști, precum Noica, de asemenea au accentuat singularitatea gândirii
filosofice românești. Noica chiar a scris o carte întitulată Sentimentul românesc al
ființei.
După căderea regimului comunist în 1989, această discuție a reapărut. O
opinie este că sunt filosofi români, dar nu și filosofie românească. Cu alte cuvinte,
noțiunea „filosofie românească” are doar un sens istorico-geografic. Punctul de
vedere opus constă din două teze:
1) nu toate națiunile europene au propria lor filosofie națională;
2) națiunea română are propria sa filosofie națională distinctă, ce continuă la un
nivel mai înalt viziunea sa tradițională asupra lumii. Articolul din Enciclopedia
Routledge de filosofie, care se concentrează pe filosofia din România, pare să
adopte mai curând o versiune mai firavă a celei de-a doua poziții. Existența unei
filosofii românești este recunoscută, dar nu este asociată ethosului național, nici
substanței etnice a românilor. Așadar, autorii spun: „La culmea dezvoltării sale
dintre cele două războaie mondiale, filosofia românească a avut următoarele
trăsături caracteristice: era strâns legată de literatură, în sensul că cei mai mulți
filosofi români erau de asemenea scriitori importanți; a arătat o preocupare
excesivă în chestiunea identității românești; a fost implicată în dezbaterile istorice,
politice și ideologice din România, stimulând atitudini în favoarea sau împotriva
occidentalizării și modernizării; s-a sincronizat repede cu gândirea filosofică
occidentală; și a avut lipsuri în gândirea etică”. 
Primele texte filosofice atestate pe teritoriul românesc sunt scrierile patristice. Din
aceste culegeri de texte, care sunt traduceri în slavona bisericească, cele mai
importante sunt lucrările lui Pseudo-Dionisie Areopagitul și Dialectica de Sf. Ioan
Damaschin. De asemenea, au circulat extrase din filosofii antici. Singurul produs
indigen notabil al epocii este Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie, scris în jurul lui 1521. Cartea este o compilație de surse biblice și
patristice, cu multe reflecții morale și politice, dintr-un punct de vedere ascetic. Ea
ilustrează teocrația bizantină și propune un model de prinț-călugăr.
La mijlocul secolului 17, româna dobândește statul de limbă liturgică pe
lângă greacă și slavonă, și începe să-și dezvolte vocabularul filosofic. Nicolae
Milescu a făcut prima traducere în română a unui text filosofic. Miron Costin a
scris primul poem filosofic în română, „Viața lumii” , o reflecție etică asupra
fericirii pământești. Cea mai importantă alcătuire filosofică a acestui secol
este Divanul de Dimitrie Cantemir ,tratat filosofic care susține etica ortodoxă cu
argumente raționale. Tratatul a fost tradus în arabă pentru a fi folosit de creștinii
sirieni și, mai târziu, în bulgară.
Unele texte filosofice au fost scrise în latină. Gavril Ivul ,un iezuit care a
predat filosofia la Universitatea din Viena, a scris un tratat logic, Propositiones ex
universa logica .Cantemir a scris un manual de logică și un tratat teologo-
fizic, Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago care, afară de faptul că
abordează natura timpului și problema universalelor, încearcă să justifice
cosmologia biblică cu argumente neteologice, folosind filosofia lui Jan Baptist van
Helmont. El de asemenea a lăsat un text de filosofie a istoriei, Monarchiarum
physica examinatio.
În secolul 18, filosofia dominantă în Moldova și Valahia este
neoaristotelismul lui Teophilos Korydalleus, ce a fost în fapt neoaristotelismul
paduan a lui Zabarella, Pomponazzi și Cremonini. Către ultimul sfert al secolului,
acest curent a fost recuzat datorită răspândirii raționalismului și empirismului .
Importante personaje ale secolului pot fi considerate Samuel Micu în Transilvania,
și Iosif Moisiodax în Moldova. Primul a tradus intenisiv din Wolffian
Baumeister, promovând implicit iluminismul german. Ultimul a contribuit în mod
decisiv la modernizarea curriculumului filosofic în Academiile Princiare. El a scris
eseul numit Apologia, o pledoarie în favoarea filosofiei europeane moderne și
împotriva scolasticii korydaleiane aristotelice. Limba filosofică a acestul secol a
fost mai mult greaca. O excepție notabilă a fost clucerul Ioan Geanetu, care a
publicat în 1787, în greacă și franceză, un tratat numit Réfutation du traité
d'Ocellus de la nature de l'univers. În el a criticat o concepție antică cu privire la
eternitatea universului, cu scoput de la întări credința coreligionarilor săi.