Tema 1. Economia mondială: origini, concept şi evoluţie.

1.1 Formarea economiei mondiale

1.2 Conceptul de economie mondială
1.3 Esenţa şi efectele mondializării
1.4 Globalizarea economiei mondiale

1. Formarea economiei mondiale.

Lumea în care trăim este o lume a interdependenţelor, a legăturilor tot mai strânse între
ţări, indiferent de orânduirea socială, de potenţialul sau nivelul lor de dezvoltare. Astăzi nici o
ţară, oricât de bogată ar fi, nu se poate sustrage de la relaţiile ei externe, izolându-se de restul
lumii: dezvoltarea autarhică este de neconceput în lumea contemporană.
De la începutul constituirii societăţii omeneşti şi încă multe secole din era noastră, forţele
de producţie, cu toate că au cunoscut tot tipul de perfecţionări de la o epocă la alta, au păstrat
totuşi un caracter individual. În consecinţă, schimbul reciproc de activităţi se desfăşura
preponderent la nivel micro-economic, de gospodărie individuală, de unitate economică.
Economia avea în esenţă, un caracter închis, scopul urmărit fiind, în principal – autoconsumul.
Sfârşitul secolului XV-lea şi secolul următor anunţă debutul unei epoci în activitatea
economică, în economie în general. Evenimentele care au contribuit: marile descoperiri
geografice (America) şi importantele cuceriri coloniale. Acestea au permis includerea în
circuitul economic a unor vaste regiuni de pe glob, a celor două Americi, ceea ce a dat un
considerabil impuls vieţii economice. Mărfurile europene erau aproape toate noi pentru America,
iar multe cele din America erau noi pentru Europa. Astfel s-a început să se facă un nou schimb
de produse, cum nici nu se gândise nimeni vreodată înainte.
Secolul al XVI-lea, este secolul apariţiei pieţei mondiale, care se datorează la nivel
micro-economic, iau fiinţă manufacturile.
Apariţia manufacturilor a contribuit la impulsionarea comerţului exterior prin:
 crearea manufacturilor ce produc pentru pieţe de desfacere mai îndepărtate, şi deci
sunt amplasate în unele porturi maritime, colonii;
 imposibilitatea funcţionării manufacturilor fără importul de materii prime.
Ţara care a dominat piaţa mondială în perioada manufacturilor a fost Olanda.
Din cele menţionate mai sus, devine evident, că „economia închisă” trebuie să cedeze
locul „economiei deschise”, orientare către piaţă. Se acumulează saltul de la nivel micro-
economic la cel macro-economic, iar piaţa mondială abia constituită, contribuie şi ea la acest
proces.
O diviziune mondială a muncii, o tendinţă bine conturată de specializare internaţională
în producţie încă nu existau. Relaţiile marfă-bani nu deveniseră atât cuprinzătoare.
Adevăratul salt la nivel mondo-economic s-a produs în perioada marii industrii maşiniste
– rezultatul al primii revoluţii industriale, sf. sec XVIII-lea, începutul sec XIX-lea. Acest
eveniment a dus la creşterea impresionantă a productivităţii muncii la nivel de fabrică, şi drept
consecinţa apariţia necesităţii de debuşee. Creşterea productivităţii a dus la dezvoltarea pieţii
interne, ce creează condiţii pentru schimbul reciproc de activităţi la nivel macro-economic, ceea
ce conduce la apariţia economiilor naţionale ca entităţi de sine stătătoare. În urma la acestea se
observă şi tendinţa de specializare internaţională în producţie.

2 Conceptul de economie mondială.

Economie mondială – reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activităţi când, în

virtutea diviziunii mondiale a muncii la nivel mondial, este implicată, în mod obiectiv,
majoritatea agenţilor economici de pe glob.
Ansamblul economiilor naţionale ale statelor lumii, privite în interdependenţa legăturilor
economice dintre ele, formează economia mondială.
1
 Economia mondiala este acea componentă a ştiinţei economice care studiază
activitatea a agentului economic la nivel mondial, ţinând cont de relaţiile internaţionale
dintre state, relaţii stabilite cu privire la bunuri, servicii ,idei, capitaluri şi forţă de
muncă, în cadrul schimburilor internaţionale favorizate de diviziunea internaţională a
muncii în contextul globalizării.
Economia mondială de astăzi nu mai reprezintă o simplă sumă de economii şi pieţe
naţionale puse în contact ci un sistem global-universal, unitar prin interrelaţiile dintre
subsistemele componente, dar prin structura sa, extrem de eterogen şi contradictoriu.
Schimbul reciproc de activităţi nu cuprinde doar operaţiunile de vânzare-cumpărare, dar
presupune şi relaţii determinate de activităţi productive sau de servicii.
Agenţii economici sunt participanţi la desfăşurarea proceselor economice. Ei pot fi:
rezidenţi, cei care desfăşoară activitatea economică pe teritoriu naţional pe parcursul a cel puţin
unui an (firmele autohtone, instituţii guvernamentale sau ale administraţiei publice locale,
societăţi mixte etc.) sau nerezidenţi, cei care desfăşoară o activitate în afara ţării considerate.
Economia mondială contemporană are următoarele caracteristici fundamentale:
 Celulele sale de bază sunt economiile naţionale. Ele constituie cadrul cel mai
adecvat pentru dezvoltarea forţelor de producţie, pentru manifestarea agenţilor
economici, fiind factorul determinant al diviziunii mondiale a muncii, al relaţiilor
economice internaţionale şi al circuitului economic mondial.
 Conţinutul ei este eterogen, ea fiind alcătuită din ţări mari şi mici, din ţări bogate
şi sărace.
 Ca un adevărat sistem complex – economia mondială este unică. Ea nu reprezintă
un proces finit încheiat. Dezvoltarea sa va continua, structura sa va tinde să devină
tot mai complexă.
În încercarea de a defini cât mai complet posibil economia mondială putem stabili câteva
coordonate esenţiale:
1. celulele de bază ale economiei mondiale sunt reprezentate de către economiile
naţionale;
2. economia mondială se referă cu precădere la schimburile între agenţi economici
din diferite ţări, schimburi favorizate în principal de diviziunea internaţională a
muncii;
3. economia mondială este o consecinţă a dezvoltării activităţii economice, gradul
de implicare a ţărilor fiind determinat în mod decisiv de puterea economică a
ţării, consecinţă a încorporării progresului tehnic şi tehnologic;
4. economia mondială nu se reduce în mod simplist doar la comerţul internaţional
cu bunuri, ci se referă şi la servicii, idei, capitaluri, forţă de muncă, produse de
inovaţii, etc. Mai mult decât atât, interdependenţele stabilite între state nu sunt
doar de natură economică, ci şi politică, financiar-valutară;
Existenţa economiei mondiale trebuie privită ca o consecinţă, dar şi ca un factor
favorizant al globalizării.

3 Esenţa şi efectele mondializării

Economia mondială este marcată, în ultimele decenii, de un şir de mutaţii profunde ce

remodelează ţesătura interdependenţelor pe baza cărora ea funcţionează. Două forţe principale,
dinamice şi oarecum contradictorii conduc acest proces: apariţia şi dezvoltarea grupărilor
economice regionale şi adâncirea procesului de mondializare a economiei mondiale. Un loc
aparte în procesul de mondializare îl ocupă deschiderea economiilor naţionale spre tranzacţiile
internaţionale şi dezvoltarea schimburilor de bunuri şi servicii şi desigur, a fluxurilor
internaţionale de capitaluri.

2
 P.M. Defarges, în lucrarea “La mondialisation vers la fin des frontiers”, precizează că
literatura franceză promovează conceptul de mondializare (mondialisation) iar cea anglo-
americană îl preferă pe cel de globalizare (globalization) pentru a descrie şi caracteriza acelaşi
fenomen.
În viziunea sa, mondializarea se caracterizează prin “… expansiunea şi accelerarea
fluxurilor de: mărfuri, servicii, informaţii, idei, valori … şi prin frenezia deplasărilor (turism,
emigrări temporare sau definitive)”.
În literatura de specialitate deseori termenul de globalizare şi mondializare sunt
identificate. Pentru a nu polemiza în vederea termenelor, dar mai bine vom reţine următoarele
terminologii adaptate de F. Teulon:
Internaţionalizarea corespunde dezvoltării exporturilor de bunuri şi servicii;
Transnaţionalizarea are loc odată cu dezvoltarea fluxurilor de investiţii directe;
Globalizarea se traduce prin crearea de reţele mondiale de producţie şi de informaţie. Ea
nu reflectă gradul de deschidere a economiilor, dar o modalitatea de reglare. Globalizarea duce la
descompunerea spaţiilor naţionale.
Mondializarea este procesul care se dezvoltă în trei timpi: internaţionalizarea,
transnaţionalizarea şi în sfârşit globalizarea.
Primele forme ale mondializării sunt observate chiar în antichitate, iar economia
mondială este integrată în plan comercial deja în 1900. Aceste afirmaţii fiind juste este necesar
să remarcăm că amploarea fenomenului actual nu este comparabilă cu cea din trecut deoarece
astăzi mondializarea cuprinde majoritatea activităţilor umane, fiind o mondializare economică,
financiară, culturală, de mediu şi militară.
În acelaşi timp mondializarea nu este universală, din contra una din particularităţile
importante ale ei este asimetria şi neomogenitatea ei, deoarece ritmurile de mondializare a
tuturor activităţilor umane sunt diferite.
Factorii care au dus la accelerarea procesului de mondializare sunt:
Factorii de ordin politic: destinderea Est-Vest; apariţia unor noi state independente;
Factori instituţionali: semnarea acordului de la Bretton Woods în iulie 1944 care a
instituit Sistemul Monetar Internaţional; semnarea Tratatului multilateral GATT care în 1995 a
devenit OMC; crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) în 1957 şi ale altor zone de liber
schimb, uniuni vamale etc;
Factori de ordin economic: progresul tehnico-ştiinţific; apariţia noilor mijloace de
transport; adâncirea diviziunii mondiale a muncii;
Factori cu acţiune contrară: creşterea tensiunii în relaţiile internaţionale în anumite
perioade; crizele globale energetice şi financiare; accentuarea protecţionismului.
Efectele principale ale mondializării:
 intensitatea fluxurilor comerciale;
 efectul creşterii economice asupra comerţului mondial;
 efectele mondializării financiare;
 progresul investiţiilor străine directe (ISD).

4 Globalizarea economiei mondiale – avantaje şi dezavantaje

Globalizarea economiei mondiale este o problemă complicată cu multiple aspecte, care

permanent dau naştere unui număr mare de dezbateri ştiinţifico-economice şi pentru că, la etapa
actuală e cristalizat insuficient, nu poate să aibă o explicaţie simplă şi identică. În spatele
termenului de globalizare se ascund multe fenomene care decurg în acelaşi timp şi creează
probleme care afectează întreaga omenire şi permit să fie numite probleme globale
contemporane.

3
 Termenul de globalizare provine din franţuzescul globe – global, din latinescul globus –
global şi englezescul – globality: globalitate, ceea ce înseamnă însumarea tuturor elementelor de
acelaşi fel ori care au un caracter global, de ansamblu.
O definiţie asemănătoare este prezentată şi într-un raport al Fondului Monetar
Internaţional din 1997: fenomenul globalizării economiei mondiale reprezintă integrarea
internaţionala aflata în strânsa creştere, atât a pieţelor de bunuri si servicii, cât şi a celor de
capital.
Principalele avantaje ale globalizării:
1 procesul de globalizare duce la acutizarea concurenţei pe plan mondial. Concurenţa şi
extinderea pieţei duc la aprofundarea specializării şi la diviziunea mondială a muncii, care
stimulează, la rândul lor creşterea volumului producţiei la nivel naţional şi mondial.
2 economisire în conexiune cu creşterea dimensiunii producţiei, care contribuie la o
posibilă scădere a cheltuielilor de producţie şi a preţurilor şi în consecinţă la o creştere
economică durabilă.
3 câştigul provenit din comerţul reciproc avantajos;
4 globalizarea poate duce la sporirea productivităţii muncii, în urma raţionalizării muncii
în urma raţionalizării producţiei, la nivel global şi răspândirea tehnologiilor moderne, a presiunii
concurenţiale în favoarea implementării inovaţiilor pe plan mondial.
Dezavantajele globalizării şi posibilele conflicte.
Concomitent cu avantajele, globalizarea aduce şi dezavantaje, care pot crea consecinţe
negative şi sunt considerate de unii cercetători, savanţi-analişti, ca o primejdie considerabilă
pentru economiile ţărilor.
1 principala problemă se poate deduce din întrebarea: cine câştigă în urma globalizării?
Repartizarea injustă a beneficiilor globalizării poate să ducă la conflicte de nivel regional,
naţional sau chiar internaţional. Astfel în urma globalizării se produce o polarizare - ţările care se
dezvoltă în ritmuri rapide se îmbogăţesc, iar ţările sărace rămân considerabil în urmă în
dezvoltarea lor.
2 posibila acutizare a instabilităţii regionale şi globale, ca urmare a interdependenţei
economiilor la nivel mondial. Crizele economice locale pot avea consecinţe nefavorabile la nivel
regional sau global. Aceste efecte demonstrează vulnerabilitatea economiilor independente,
riscând, să provoace conflicte economice, care se pot transforma şi în conflicte militare.
3 teama trecerii controlului asupra economiilor naţionale ale unor ţări din mâinile
guvernelor suverane în alte mâini, inclusiv în mâinile statelor mai puternice, corporaţiilor
multinaţionale sau globale, ale organizaţiilor internaţionale. Din aceste considerente, unii
cercetători văd în globalizare o încercare de subminare a suveranităţii naţionale.
Consecinţele nefaste care poartă un caracter neeconomic: domeniul securităţii, crizele
politice, ecologia, sănătatea. Ca exemple, pot fi menţionate consecinţele legate de încălzirea
totală şi schimbarea climei şi epidemiilor de scară largă.
Concluzie .
Având în vedere plusurile şi minusurile globalizării, este necesar să creeze un sistem
coordonator al relaţiilor internaţionale,care ar permite minimalizarea consecinţelor negative şi
maximizarea efectelor pozitive rezultate din globalizare. Un astfel de sistem poate sta la baza
colaborării dintre ţări, inclusiv la reformarea activităţii instituţionale, mondiale.