Tema 2. Sistemul economiei mondiale.

2.1 Economia naţională: definiţie şi structură

2.2 Elementele derivate ale economiei mondiale
2.3 Comerţ internaţional: concept şi indicatori

1 Economie naţională: definiţie şi structură

Economia mondială reprezintă un sistem format din componente fundamentale şi din
elemente derivate.
Din componentele fundamentale fac parte:
1. Economiile naţionale;
2. Societăţile transnaţionale (STN);
3. Organizaţii economice interstatale (OEI).
Din elementele derivate fac parte:
 Diviziunea mondială a muncii;
 Relaţiile economice internaţionale (REI);
 Piaţa mondială.
Economia naţională nu reprezintă o trăsătură comună a tuturor orânduirilor sociale pe
care le-a cunoscut omenirea; ea a devenit caracteristică la o anumită treaptă de dezvoltare a
societăţii, când s-a conturat procesul de formare a naţiunilor şi a statelor centralizate.
Un moment esenţial, decisiv pentru procesul de constituire a economiilor naţionale
reprezintă formarea pieţii interne, naţionale, fenomen determinat atât de factori economici
(dezvoltarea forţelor de producţie, a diviziunii sociale a muncii), cât şi de factori politici
(revoluţia burgheză, formarea statelor centralizate).
Economia naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de
activităţi între membrii unei comunităţi umane în ansamblul teritoriului unui stat naţional.
Dintre toate formele de comunitate umană, doar naţiunea a putut contribui la apariţia unei
forme superioare de organizare cum sunt – economiile naţionale. Influenţa populaţiei asupra
economiei este dublă: pe de o parte ea furnizează cel mai important factor de producţie, pe de
altă parte, populaţia contribuie, prin cererea sa de consum, la dezvoltarea pieţii.
Teritoriu naţional – reprezintă spaţiul, delimitat prin frontiere, asupra căruia se exercită
suveranitatea statului naţional.
Structura economiilor naţionale
Prin prisma structurii sale, economia naţională reprezintă totalitatea ramurilor de
activitate economică existente la un moment dat, considerată în strânsa lor interdependenţă.
Elementul de legătură dintre ramuri îl constituie piaţa naţională.
Prin ramuri a economiei naţionale se subînţelege ansamblul de activităţi organizate într-
un mod specific şi desfăşurate în scopul producerii aceleaşi categorii de produse sau al furnizării
aceleaşi categorii de servicii.
O economie naţională poate fi structurată nu numai pe ramuri ci şi pe sectoare, care sunt
compartimente mai cuprinzătoare:
1. Sectorul primar(agricultura, silvicultura, industria extractivă);
2. Sectorul secundar (ramurile industriei prelucrătoare, construcţiile)
3. Sectorul terţiar (serviciile).
În societăţi post-industriale apare şi al patrulea sector – sectorul informaţional sau sector
al cercetării ştiinţifice.
Cu cât avansăm spre un sector mai complex, cu atât valoarea adăugată este mai mare.
Astfel, ţările cu sector primar preponderent în economie au un nivel de dezvoltare mai
redus, deoarece în comerţul mondial vor furniza produse cu valoare adăugată mai mică şi,
probabil vor importa produse cu valoare adăugată mai mare, ceea ce va crea o presiune de deficit
a balanţei lor comerciale.

1
 Locul şi rolul unei economii naţionale în economia mondială depinde de mai mulţi factori
dintre care mai importanţi sunt:
a). înzestrarea cu factori de producţie;
Există ţări care sunt favorizate d.p.d.v. geografic, prin existenţa unor mari cantităţi de
resurse. Acest fapt favorizează un acces direct, mai rapid şi mai puţin costisitor la acestea, ceea
ce constituie un avantaj pentru ţara respectivă. Vorbim, spre exemplu, de cazul Rusiei,
considerată un colos de resurse naturale, sau de cazul Chinei, cu o mare reprezentativitate a
factorului de producţie de muncă, şi exemplele pot continua.
b). dimensiunea pieţei interne;
Dimensiunea pieţei interne este importantă prin prisma a două puncte de vedere:
- mărimea populaţiei, care indică potenţialul de forţă de muncă al ţării respective;
- consumul total, pieţele de mare dimensiune fiind o atracţie mai mare pentru investitori
străini atunci când iau decizia de a penetra o nouă piaţă;
c). dinamismul economiei;
Dinamismul economiei poate fi evidenţiat prin rata de creştere economică. O rată de
creştere economică ridicată denotă o dezvoltare mai mare a ţării respective, dezvoltare care se va
vedea şi in implicarea ei în economia mondială.
Există ţări cu un mare dinamism al economiei. Putem da ca exemple Japonia, care
perioada 1955-1972 a reuşit creşteri economice şi de 10%, sau ţări în dezvoltare din Asia
(Coreea de Sud, Malaesya) care au cunoscut creşteri economice de 8%.
d). nivelul de dezvoltare economică;
Nivelul de dezvoltare economică poate fi evidenţiat de indicatori precum PIB sau
PIB/loc, şi evidenţiază capacitatea agenţilor economici din ţara respectivă de a produce bunuri
sau servicii.
e). gradul de deschidere a economiei naţionale spre exterior;
Economia mondială aduce în prim plan o nouă dimensiune, cea internaţională. Din acest
motiv gradul de deschidere a economiei spre exterior devine o modalitate de evaluare a forţei
economice a unei ţări. Principalul indicator prin care poate fi evaluată aceasta este ponderea
exportului în PIB, acesta arătându-ne gradul de implicare a ţării în economia mondială d.p.d.v.
comercial.

2 Elementele derivate ale economiei mondiale

Diviziunea mondială a muncii

Transformările la nivelul economiilor naţionale în sensul perfecţionării şi specializării în
producţie, au generat apariţia diviziunii mondiale a muncii.
În evoluţia diviziunii muncii s-au conturat trei etape:
 prima mare diviziune a muncii, manifestată prin separarea triburilor de păstori
de celelalte triburi;
 a doua mare diviziune a muncii prin care meşteşugarii se separă de agricultori;
 a treia diviziune a muncii, concretizată prin separarea negustorilor de
meşteşugari şi de agricultori.
Treptat, ca urmare a adâncirii diviziunii mondiale a muncii, apare producţia destinată
schimbului şi implicit conceptul de comerţ. Dezvoltarea relaţiilor comerciale dintre state, a
condus la accentuarea interdependenţelor la nivel mondial, stimulând decisiv procesul de
mondializare a activităţii economice.
Diviziunea mondială a muncii este o categorie economică care exprimă relaţiile ce se
stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului internaţional, precum
şi locul, rolul fiecărui stat în circuitul mondial de valori materiale.
Altfel spus, diviziunea mondială a muncii constituie un proces de specializare
internaţională în producţie a economiilor naţionale. Acest proces de specializare internaţională în

2
producţie are drept scop adaptarea potenţialului economic naţional al statelor la cerinţele în
continuă schimbare ale pieţii mondiale şi este determinată de o serie de factori, cum sunt:
 Condiţiile naturale;
 Mărimea teritoriului şi a populaţiei fiecărei ţări;
 Nivelul tehnic şi gradul de diversificare al aparatului productiv din fiecare ţară;
 Tradiţiile economice;
 Apropierea geografică a statelor şi stabilirea anumitor raporturi de
complementaritate economică dinamică între ele;
 Serie de factori extraeconomici (tradiţiile naţionale, dominaţia colonială,
relaţiile de producţie, războaiele).
Ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, care au un nivel de productivitate egal
sau superior mediei mondiale, specializarea internaţională le permite prin vânzarea unor mărfuri
solicitate pe piaţa externă, să-şi valorifice superior potenţialul de producţie din anumite domenii.
Alte ţări, în special cele în curs de dezvoltare, îşi îndreaptă privirile către piaţa mondială, în
speranţa obţinerii, prin intermediul exportului, a mijloacelor necesare finanţării importurilor de
mărfuri deficitare pe plan intern.
La ţările slab dezvoltate specializarea internaţională este unilaterală – unul, cel mult două
produse primare. În ţările în curs de dezvoltare şi cele mediu dezvoltate, unde specializarea
internaţională tinde să devină mai largă: alături de produse primare, pot fi întâlnite şi produse
manufacturate. Ţările înalt dezvoltate se caracterizează printr-un înalt grad de specializare
internaţională, ce ţine mai ales de domeniile de vârf ale industriei, dar şi de ramurile de o înaltă
productivitate ale agriculturii. Din cele spuse de mai sus, constatăm că în economia mondială
există mai multe grade de specializare.
Relaţiile economice internaţionale (REI)
Relaţiile economice internaţionale reprezintă legătura dintre economiile naţionale,
dintre agenţii economici de pe glob, legături care se formează în virtutea diviziunii mondiale a
muncii.
În practică schimbul reciproc de activităţi dintre celulele de bază ale economiei mondiale
se desfăşoară într-un cadru economico-juridic determinat.
Existenţa şi dezvoltarea REI presupune intervenţia activă a statelor, intervenţie care se
materializează în încheierea de acorduri comerciale, de cooperare, în înfiinţarea reprezentanţelor
comerciale oficiale peste hotare. Alături de stat, marile firme private transnaţionale au un rol
important în extinderea acestor relaţii.
O trăsătură definitorie a REI constituie dezvoltarea multilateralismului – ansamblu de
raporturi simultane şi coordonare, la scară subregională, regională sau mondială, între state
independente şi suverane. Multilateralismul se confruntă cu un şir de probleme, printre care sunt:
problema valutară, problema datoriilor externe, problema alimentară, problema protecţiei
mediului ambiant, problema subdezvoltării.
Faţă de relaţiile internaţionale clasice, multilateralismul oferă noi posibilităţi de
conlucrare reciprocă avantajoasă, introduce mai multă stabilitate în relaţiile interstatale şi reduce
riscul confruntării.
Piaţa mondială
Piaţa mondială poate fi definită ca un sistem complex de relaţii economice
internaţionale (comerciale, valutare, financiare şi de servicii) prin care statele şi agenţii
economici efectuează tranzacţii variate şi în cadrul căreia s-au dezvoltat forţele motrice ale
pieţei precum cererea şi oferta mondială, mecanismele economice internaţionale de piaţă,
concurenţa, regulile şi uzanţele uniforme internaţionale.
Principalele cauze care au dus la apariţia pieţei mondiale au fost:
 Adâncirea diviziunii internaţionale a muncii;
 Internaţionalizarea producţiei şi capitalului;
 Dezvoltarea relaţiilor economice şi politice internaţionale;

3
  Dezvoltarea sistemelor de transport şi a sistemelor de legătură;
 Determinarea nivelului de dezvoltare a forţelor de producţie;
 Revoluţia tehnico-ştiinţifică ş.a.
Piaţa mondială este o parte integrantă a economiei mondiale evoluţia căreia este supusă
legilor economice obiective ale schimburilor internaţionale şi mai este cunoscută, în practică sub
denumirea de piaţă internaţională sau piaţă externă. Acestea însă au un conţinut mai restrâns.
O caracteristică a pieţei mondiale este concurenţa ce se manifestă între agenţii economici.
Oriunde pe mapamond concurenţa conduce la o “selecţie naturală” a agenţilor economici în
raport cu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului
economic.
Distingem mai multe tipuri ale pieţei mondiale:
1. Piaţa mondială de mărfuri – 80% din volumul comerţului exterior se atribuie
comerţului cu mărfuri;
2. Piaţa mondială a capitalurilor – amplasarea în alte ţări a capitalului în formă de
investiţii directe, credite, hârtii de valoare;
3. Piaţa mondială a forţei de muncă – reprezintă relaţiile economice legate de
migraţiunea forţei de muncă;
4. Piaţa realizărilor tehnico-ştiinţifice – aparate microelectronice şi
radiotehnice,,tehnologii avansate;
5. Piaţa mondială invizibilă – proiecte tehnice, licenţe, brevete etc.
Unul dintre cele mai dinamice segmente ale pieţei internaţionale sunt investiţiile externe
directe prin care investitorul străin obţine pachetul de control asupra unei întreprinderi sau
societăţi. Influxurile mondiale de investiţii străine directe s-au ridicat la aproximativ 800
miliarde $ SUA în anul 2001.
Cel mai important segment care se extinde pe piaţa mondială este cel al comerţului
invizibil sau al serviciilor. Serviciile comerciale internaţionale sunt formate din activităţile de
transport internaţional, turism internaţional, poştă şi telecomunicaţii, asigurări şi reasigurări,
redevenţe (din valorificarea drepturilor de proprietate), activităţi financiar-bancare internaţionale,
servicii culturale etc.

3 Comerţul internaţional: concept şi indicatori

Comerţ internaţional este totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii dintre două sau mai
multe state. În cazul în care comerţul internaţional cuprinde toate statele lumii, el devine comerţ
mondial.
Daca se analizează o singură ţară atunci comerţul internaţional se numeşte comerţ
exterior. Orice comerţ exterior este format din:
Export: vânzarea de bunuri şi servicii aparţinând economiei unei ţări în alte ţări;
Import: include cumpărarea pentru economia naţională de bunuri şi servicii din alte ţări;
Reexport: care constă în activitatea desfăşurată de persoane autorizate de a cumpăra
mărfuri şi din unele ţări şi de a le revinde în altele, cu sau fără indigenarea lor;
Comerţ de tranzit: constă în activitatea desfăşurată de persoane autorizate, pentru
transportul mărfurilor străine pe teritoriul naţional. Tranzitul este un comerţ invizibil.
În practica mondială se folosesc mai mulţi indicatori pentru măsurarea eficienţei
comerţului internaţional, prin care reţinem următorii:
1 Soldul comercial sau Balanţa Comercială
BC= E – I (export – import)
În cazul în care E este mai mare ca I, BC este excedentară, ceea ce înseamnă că producţia
de bunuri şi servicii, bază a exportului, contribuie la achiziţionarea de valută, şi prin acesta, la
întărirea puterii de cumpărare a monedei naţionale.

4
 Dacă I este mai mare ca E, BC este deficitară, deci producţia internă de bunuri şi servicii
este deficitară, calitativ sau cantitativ. Cresc împrumuturile în valută pentru plata importurilor
excedentare.
2 Rata de deschidere (Rd)
Rd=(E/I)x100
Dacă Rd este mai mare de 100% atunci BC este excedentară şi invers – deficitară.
3 Efortul la export (Eex)
Eex=(E/P)x100
Acest indicator arată care este partea de producţie destinată spre export. De obicei acest
indicator trebuie să fie mai mare de 30% ca economia să fie considerată deschisă spre exterior.
4 Capacitatea de consum a pieţii interne (Cpi)
Cpi=P+I-E
Acest indicator creează o imagine asupra gradului de dependenţă a economiei naţionale
de economia mondială. O producţie mare pe plan intern, un import mic şi un export mic definesc
un grad de dependenţă mic faţă de economia mondială şi totodată indică o tendinţă de autarhie,
de izolare, ce se soldează cu un nivel de trai scăzut.
5 Rata penetrării mărfurilor străine pe piaţa autohtonă (Rp)
Rp=I/Cpix100
Acest indicator ajută politica macroeconomică în luarea unor măsuri care să limiteze
importul şi să stimuleze exportul, adică elaborarea de pârghii economice pentru încurajarea şi
protejarea producătorului autohton.
6 Gradul de deschidere a economiei naţionale (Gde)
Gde=(((E+I)/2)/P)x100
Interpretarea este analogică ca şi în cazul efortului la export. Deseori acest indicator se
calculează după formula efortului la export şi este interpretat drept grad de deschidere a
economiei naţionale.
7 Rata transnaţionalizării (Rt)
Rt=(Ps/E)x100
Ps este producţia societăţilor multinaţionale, fiind raportată la export ne arată câte
procente din produsele exportate sunt produse peste hotare.
Studiu de caz.
Conform datelor Biroului Național de Statistică al Moldovei în anul 2012 Republica
Moldova a înregistrat următoarele date statistice:
 Export= 2161,880 mil $;
 Import= 5212,928 mil. $;
 PIB=87 847 mil. lei;
Pentru a putea calcula indicatorii comerțului extern al Republici Moldova avem nevoie de
a converti moneda națională - MDL, în valută internațională – USD. Conform datelor Băncii
Naționale a Moldovei, cursul de schimb mediu pentru anul 2012 a fost de 11,73 lei/$. De aici
rezultă că PIB-ul Moldovei în anul 2012 a fost de 87 847 mil. lei/11.73 lei/$=7489,09 mil. $.
Având toate datele disponibile putem calcula indicatorii comerțului internațional
enumerați mai sus.
1) Soldul Comercial=Export-Import=2161,880-5212,98= -3051,04 (mil. $);
2) Rd=(E/I)x100= (2161,880/5212,98)x100%=41,47%;
3) Eex=(E/P)x100= (2161,88/7489,09)x100%=28,86%;
4) Cpi=P+I-E= 7489,09+5212,928-2161,88=10540,138 (mil. dolari SUA);
5) Rp=I/Cpi x100= (5212,928/10540,138)x100%= 49,45%;
6) Gde=(((E+I)/2)/P)x100= (((2161,88+5212,98)/2)7489,09)x100=49,24%;
Conform rezultatelor obținute putem face următoarele concluzii:

5
 Republica Moldova este o ţară cu o Balanţă Comercială deficitară, care în anul 2012 a
înregistrat un deficit de -3051,04 mil. $. Importurile prevalează dublu exporturile . Rata de
deschidere este mai mică de 100% şi ne arată că exporturile acoperă importurile doar cu 41,47%,
deci rezultă că statul are nevoie de valută suplimentară pentru a acoperi importurile. Efortul la
export ne indică că 28,86% din PIB este destinate spre export. Dependenţa Republicii Moldova
faţă de economia mondială este mare, deoarece producţia internă nu acoperă consumul real de
pe piaţă, deoarece capacitatea de consum a pieţii interne este mai mare decât producţia (Cpi-
P=3051,048). Rata penetrării a produselor străine pe piața națională este de 49,45%, ce ne spune
că aproape jumătate din producţia consumată provine din importuri. Gradul de deschidere spre
exterior este relativ mare, și prezenţa lui denotă faptul că RM nu duce o politică de izolare, şi
întreţine relaţii comerciale cu alte state.