Tema 2

Identifică şi interpretează cum se manifestă comunicarea de partid, prin exemplificări

şi prin teorie

Comunicarea politica implica reguli, proceduri, tehnici si resurse activate in anumite

evenimente politice.

Pentru Gosselin (apud Camelia Beciu, Politica discursiva) comunicarea politica este un
camp in care se intersecteaza diverse modalitati de persuadare a electoratului.

Incercand sa distinga specificul comunicarii politice, D. Wolton, (Les contradictions de la

communication politique, in La communication, Etat des savoirs) da o definitie restrictiva acestui
fenomen, separandu-l de spatiul public, marketingul politic, sau mediatizarea politicii. Pentru
autoare, comunicarea politica este spatiul in care se schimba discursurile contradictorii a trei actori
care au legitimitatea de a se exprima public asupra politicii si care sunt: oamenii politici; ziaristii
(mass-media); opinia publica prin intermediul sondajelor de opinie. Fiecare dintre cei actori dispune
de un mod specific de legitimare in spatiul public: legitimarea reprezentativa (pentru partide si
oameni politici); legitimarea statistica (stiintifica) pentru sondaje si opinia publica; legitimarea
detinerii si utilizarii informatiei (pentru media si profesionistii acestora - ziaristii).

Belanger (apud Camelia Beciu) asimileaza comunicarea politica relatiilor sociale tipice
pentru procesul de influentare, „o influentare in primul rand voita, apoi transformata in actiune sau,
dimpotriva, in actiune omisa. Intotodeauna este vorba de o interventie intentionala referitoare la un
eventual comportament al receptorului”.

Negrine (The Communication of Politics, apud Camelia Beciu, op. cit.) abordeaza
comunicarea politica din perspectiva unui sistem complex de comunicare a informatiei politice
centrat pe practici jurnalistice, pe o anumita socializare politica a societatii si pe democratizarea
institutiilor statului.

Orice act de comunicare este o „interactiune reglementata nu numai de identitatile

interlocutorilor ci si de situatia in care actul este initiat”. Comunicarea este deopotriva „sistem si
interactiune” (Mucchieli, Les sciences de l’information et de la communication). Comunicarea
politica este o interactiune institutionala - o interactiune intre actorii politici, mass-media, public si
electorat, asadar intre participanti cu identitate formala, reprezentativa. In fapt, actorii comunicarii
politice constituie genuri institutionale cu resurse, proiecte, motivatii si mize diferite. Ei
interactioneaza utilizand o serie de coduri si ritualuri menite de a produce vizibilitatea domeniului
politic - un domeniu destinat prin conventie publicitatii. Din aceasta cauza, nu de putine ori
comunicarea politica trece drept apanajul unei alte institutii, cea a producatorului de imagine
publica. Pe de alta parte, comunicarea politica este asimilata tot mai mult unei actiuni dramaturgice
si se uita faptul ca avem de-a face si cu o practica sociala care poate servi democratia. In relatia
dintre actorul politic, spatiul democratiei si spatiul public mediatic vom constata ca fiecare
contribuie la producerea celuilalt. Spatiul public mediaza intre actiunea politica si normele
democratiei. Comunicarea politica este un produs al spatiului public in masura in care mediatizarea
a devenit un proces constitutiv tuturor practicilor publice, inclusiv politicului. Daca in publicitate
tendinta este de a muta accentul de pe reclama unui anumit produs pe crearea si intretinerea
imaginii de marca, nici in domeniul politic, data fiind similaritatea de fond, lucrurile nu stau cu mult
mai diferit. Daca in loc de publicitate am spune marketing politic, vom vedea ca si aici tendinta este
de a se acorda intaietate unei comunicari politice permanente, in detrimentul unei campanii
electorale periodice si agresive. Ca si in economie, si in política intregul creste in complexitate.
Pentru alegator, votul nu mai este manifestarea rituala a atasamentului fata de o familie politica, ci
trebuie sa se orienteze la fiecare scrutin. Crescand importanta claselor de mijloc, care sunt deosebit
de sensibile la oscilatiile economice, scade importanta programelor politice bazate pe doctrina ce
permiteau fixarea ideologica a corpului electoral. Gabriel Thoveron (Comunicarea politica azi)
remarca in acest sens:

„Pierderea increderii, criza de credinta politica si religioasa duc la o depolitizare ce obliga

tot mai mult oamenii politici sa investeasca in comunicare: de indata ce apare vreo dificultate intre
ei si aceia care ii mandateaza, aceasta este considerata imediat o problema de comunicare - de a-i
convinge pe cetateni de temeiul actelor ori deciziilor lor”.

Integrand aceasta tema in contextul politic actual, A.Touraine scrie: „Importanta temei
comunicarii politice provine din expresia pe care o da aceasta declinului si chiar disparitiei
ideologiilor politice si a puterii de reprezentare a intregii vieti sociale de catre actorii politici (...).
Motivul este ca politica nu mai impune nici un principiu de integrare in totalitatea experientelor
speciale si ca viata publica depaseste din toate punctele de vedere actiunea politica” (apud G.
Thoveron, opera citata).1

Conform capitolului 1, articolul 1 din Legea 14/2003 a Partidelor Politice din România,
partidele politice se pot defini ca “asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot,

1
https://www.preferatele.com/docs/psihologie/10/comunicarea-politica24.php
care participă în mod liber la formarea si exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune
publică garantată de Constituţie. Ele sunt personaje juridice de drept public”.

Astfel, partidul politic, poate fi definit din mai multe perspective, în funcţie de perioada
istorică la care ne referim, iar literatura de specialitate abundă în definiţii în ceea ce priveşte acest
concept atât de important şi de interesant. Înainte de a aborda funcţiile partidelor politice, trebuie
remarcat faptul că, scopul principal al acestor „entităţi” este participarea în alegeri, ca principal
mijloc de obţinere a puterii guvernamentale, respectiv existenţa unor principii politice şi/sau a unui
program politic ca fundament al activităţii partidului.

Democraţia modernă nu poate fi concepută fără partide, care să medieze între cetăţeni şi
organele constituţionale. În cele ce urmează vom vedea cum se produce această mediere, şi astfel,
vom identifica şi funcţiile pe care le îndeplinesc partidele politice, ca intermediari, dar şi ca parte a
spectrului politic.

Ţinând cont de faptul că, partidul sau partidele care a obţinut sau au obţinut majoritatea
voturilor la alegeri vor forma guvernul, iar sarcina majorităţii parlamentare este aceea de- a susţine
guvernul, dar şi de a elabora politicile publice şi de a supraveghea implementarea acestora, putem
vorbi de funcţia guvernamentală.

În contextul teoriilor modernizării şi dezvoltării politice La Palombara şi Weiner

postulează patru trăsături definitorii în privinţa partidelor. Astfel ele trebuie să prezinte: continuitate
organizaţională, ceea ce înseamnă că durata lor de viaţă nu depinde de durata de viaţă a liderilor lor,
dar implică totodată şi posibilitatea schimbării elitei unei asemenea organizaţii; structură
organizaţională permanentă, ceea ce presupune comunicarea neîntreruptă între unităţile de nivel
naţional şi local; „o hotărâre conştientă din parte liderilor locali şi naţionali de a acapara şi a deţine
puterea decizională singuri sau în coaliţie cu alţii – nu doar intenţia de a influenţa exerciţiul
puterii”; şi străduinţa de a obţine sprijinul electoratului.

Foarte important este faptul că partidele politice nu reprezintă autorităţi publice şi nu au

competenţe de această natură, adică nu pot adopta hotărâri şi decizii cu caracter obligatoriu pentru
întreaga societate, acesta fiind numai privilegiul autorităţilor publice (guvernul, parlamentul,
respectiv autorităţile regionale sau locale) care au dreptul de a lua astfel de decizii, ce pot fi duse la
îndeplinire chiar şi prin constrângere. Aceste decizii au aplicabilitate naţională, regională respectiv
locală cu privire la cetăţeni, în timp ce deciziile luate de un anumit partid politic, în mod similar, se
referă doar la membrii acelui partid, dar cu o diferenţă importantă, şi anume: pentru a-şi pune în
aplicare deciziile aceste organizaţii pot utiliza mijloace coercitive cel mult în limitele permise de
stat.
 Organizaţiile independente îşi dovedesc importanţa atât prin dimensiuni cât şi prin
durabilitate. O organizaţie constituită exclusiv în vederea alegerilor nu devine în mod automat (...)
şi partid, la fel şi grupările care profită de aparatul organizatoric al unei alte asociaţii, în timp ce
partidul reprezintă o formaţiune în care se asociază cetăţenii. Principiul statutului unic de membru
are ca scop prevenirea infiltrării în partid a unei asociaţii. Numărul membrilor unui partid nu trebuie
să depăşească o anumită limită, pentru ca să poată fi menţinută seriozitatea obiectivelor şi şansele
de reuşită ale acestuia. O asociaţie politică cu pretenţii de partid trebuie să dorească să se afirme
public. Astfel formaţiunile care se feresc să devină publice, acţionând în subteran, nu îndeplinesc
premisele unui partid politic.

Partidele politice sunt componente esenţiale ale democraţiei moderne. Iniţial parte din
societate, partidele de astăzi au în mai toate democraţiile un rolul de mediator între cetăţeni şi
organele constituţionale. În majoritatea cazurilor, partidele au o rezonanţă statală, membrii acestora
ocupând funcţiile politice din stat. Unii consideră că influenţa pe care o au politicienii este mult
prea mare, criticând faptul că partidele au prea multă putere.

Comunicarea politică reprezintă un schimb de informaţii între guvernanţi şi guvernaţi,

prin intermediul unor canale de transmisie structurate sau informale, iar formele acesteia pot fi
lingvistice, gestuale, muzicale şi imagologice. Despre un act de comunicare se poate afirma că
aparţine comunicării politice dacă are consecinţe – directe sau indirecte – asupra sistemului politic.

În epoca actuală, cuvântului şi tiparului li s-a adăugat imaginea, ceea ce din punct de
vedere cultural, ar însemna că televiziunea joacă un rol secundar, dar este mai mult decât evident
că nu se poate accepta o astfel de concluzie, cu atât mai mult în cazul comunicării politice.

Pentru Jack C. Plano, Robert E. Riggs si Helenan S. Robin comunicarea politică este
activitate de transmitere de „sens relevant funcţionării sistemului politic“ 34. Ea poate avea loc prin
orice semn, simbol sau semnal prin care se transmite sensul (votarea, asasinatul politic,
demonstraţiile de stradă, afişul politic, publicitatea, ş.a.). Totuşi, ceea ce este dominant în
comunicarea politică este cuvântul, scris sau vorbit. În societate orice problemă poate deveni
politică. Politica evoluează în dinamica mizelor economice, sociale, culturale, religioase, etnice,
lingvistice. În fiecare din acestea se găseşte implicată comunicarea, iar contribuţia ei la activitatea
politică este omniprezentă, fie că este vorba de socializare şi participare, de elaborarea agendei,
de mobilizare sau de negociere. Comunicarea „atinge” întreaga activitate politică, în măsura în
care aproape toate comportamentele de acest tip implică recursul la o formă oarecare de
comunicare.
 Scopul comunicării politice este acela de a asigura un flux permanent de informaţii dinspre
structurile puterii către public, adică de la comunicarea prezidenţială sau guvernamentală,
parlamentară sau administrativă, centrală şi locală, la comunicarea din campanile electorale.

Actorul politic modern – pe care-l vom numi pe scurt actor – trebuie să înveţe două registre
lingvistice: al discursului parlamentar (ancorat în oratoria politică) şi al discursului mediatic,
concis, accesibil, prin fraze scurte, metaforice, uşor de preluat de presă.

Actorul care nu e mediatizat, mai ales la televiziune, riscă să fie marginalizat. În

perioadele de vârf – care sunt reprezentate de alegeri – actorii se întrec spre camerele de luat
vederi, dar nu toţi devin reprezentativi. Actorii care sunt însă supramediatizaţi televizual pot urca
în cota de audienţă, dar nu întotdeauna şi la voturi, căci esenţialul nu-l constituie frecvenţa cu
care apar pe ecran, ci ceea ce spun, cum spun, cum anunţă, cât de transparenţi şi de siguri sunt pe
datele realităţii şi cât de aderenţi la dorinţele masei de alegători.

În prezent, datorită noilor tehnologii, imaginea proliferează, fiind „artizanul principal al

construcţiilor realului [...], deschide accesul la lumile virtuale“. Imaginea acţionează, „fiecare îi
acordă libertate de mişcare şi se subordonează influenţelor ei“. Ca poster politic, imaginea
doreşte să producă încredere, să determine şi „să dramatizeze pozitiv viitorul“. Prin imagine,
mesajul este personalizat şi poate deveni exemplar. Caracteristicile discursului, ca modalitate de
influenţare socială, sunt „înnobilate” de formele de comunicare non verbală, cum sunt gesturile,
imaginea şi simbolurile. Manifestarea politicului este spectaculoasă, dramatică şi dinamică, în
egală măsură. Tot mai mulţi teoreticieni sunt de părere că, în prezent, politicul este asociat într-o
măsură tot mai mare imaginilor, în detrimentul cuvântului.

Bernard Miège disociază comunicarea politică în spaţiul public de comunicarea publică şi

comunicarea locală. Elementele definitorii ale comunicării politice, diferit explorate în mass-media,
sunt vizibile cu deosebire în campaniile electorale, dar şi între acestea. Ele aduc în atenţia opiniei
publice programe politice, strategii pe diverse termene, lideri politici, specialişti în marketing
politic, consilieri în comunicare, directori ai instituţiilor de sondaje. Miège consideră că
reprezentarea vieţii politice moderne trebuie acceptată sub forma concentrată a următoarei triade:
“lideri politici, mari ziarişti (sau personalităţi consacrate din audio – vizual) şi comunicatori”.

Legăturile care unesc cele trei categorii de actori aduc în prim plan tehnicile marketingului
politic, dincolo de care, ni se dezvăluie relaţii de cvasi – parteneriat între reprezentanţii lumii
politice, jurnaliştii de marcă şi specialiştii în comunicare.

În aria ei de manifestare, în câmpurile mass-media, comunicarea politică focalizează mai

multe fenomene centrale, vizibile mai ales în mesajele televizate: personalizarea puterii politice;
spectaculozitatea fenomenelor politice; modelarea limbajului politic; fixarea modului de prezentare
a puterii.2

2
https://www.academia.edu/8611910/Partidele_Politice_si_Comunicarea_Politica