Teoria şi metodologia ştiinţei.

1. Conceptul general de „ştiinţă”.

Există mai multe definiţii ale ştiinţei. În linii generale, ştiinţa sau cunoaşterea ştiinţifică
reprezintă un mod de gândire particulară, organizată, orientată şi condusă metodic, în scopul
descoperirii şi înţelegerii lumii şi a omului. Ştiinţa este cunoaşterea exactă, riguroasă şi
demonstrabilă a unor date cu valoare de adevăruri obiective despre realitate. Ea exprimă într-o
formă clară, coerentă şi inteligibilă adevărul şi legile care guvernează realitatea fizică a lunii
exterioare, dar, în egală măsură, şi realitatea subiectivă, a fiinţei umane.
Din punct de vedere conceptual, termenul de ştiinţă are trei semnificaţii:
a) cunoaşterea ferme şi stabilă a lumii, bazată pe certitudine şi capabilă de a înainta
permanent către adevăr; în acest caz ştiinţa este o „înţelepciune” care exprimă
esenţa;
b) cunoaşterea unor forme particulare, a unor domenii bine circumscrise, o
cunoaştere a detaliilor care se întâlnesc în sfera „ştiinţelor particulare”;
c) cunoaşterea ca o modalitate de „a şti” sau de „a fi instruit”, de a te pricepe într-
un domeniu anumit; este vorba mai mult de o „iscusinţă”, decât de o ştiinţă în
sensul de cunoaştere propriu-zisă.
Se poate spune că ştiinţa are, ca semnificaţie, o accepţie generală de cunoaştere. Să
vedem, în continuare, în ce constau condiţiile pe care un „domeniu de cunoaştere”, în
general, trebuie să le îndeplinească sau să le întrunească, pentru ca el să poată fi considerat
ştiinţă. Acestea sunt următoarele:
1. să aibă un obiect precis de studiu sau de cunoaştere, care să-i fie propriu şi
recunoscut ca aparţinându-i ca atare;
2. să aibă o metodologie proprie, specifică domeniului respectiv, cu care să opereze
„cunoaşterea ştiinţifică” a obiectului cercetat, iar prin aceasta să poată explica natura
obiectului cunoaşterii sale;
3. să dispună de un limbaj ştiinţific propriu, specific, care să fie capabil de a exprima
volumul de cunoştinţe din domeniul ştiinţei respective, într-o manieră explicit-inteligibilă;
4. să aibă un scop teoretic, pe care-l urmăreşte şi-l explică, precum şi o utilitate
practică, ele răspunzând împreună unor nevoi specifice, pentru a le putea valorifica în viaţa
practică; acest aspect priveşte însăşi validitatea şi valoarea ştiinţei respective;
5. să stabilească raporturi logice cu alte ştiinţe şi cu alte domenii de cunoaştere
ştiinţifică, să „ofere” din cunoştinţele sale altor domenii şi să utilizeze pentru sine cunoştinţe
din domeniile înrudite;
6. să realizeze relaţii de interdisciplinaritate cu alte domenii de cunoaştere ştiinţifică,
din care să rezulte domenii de cunoaştere ştiinţifică sintetică, superioare, noi, cu un orizont de
cunoaştere mai larg şi mult mai aprofundat;
7. să constituie un „câmp de cunoştinţe" specifice, cu un profil propriu, unic, bine
determinat şi susţinut de fapte, cu legi proprii;
8. să poată constitui un sistem de cunoştinţe teoretice, o „teorie ştiinţifică" sau un „câmp
epistemic" care să aibă în primul rând valoare de „adevăr ştiinţific";
9. să fie inteligibilă, organizată logic, după un anumit sistem de valori, să accepte
schimbarea, noutatea, să se îmbogăţească încontinuu şi să fie, la rândul său, creatoare de valori,

1
 de cunoştinţe şi de deprinderi practice noi;
10. să constituie un sistem de informare-instrucţie didactică sau un „sistem pedagogic"
de învăţare-cunoaştere, capabil de a transmite cunoştinţe dintr-un domeniu sau despre
anumite obiecte, fenomene etc. cu rol de învăţare, realizând în acest scop un act de formare de
specialişti în domeniul ştiinţific respectiv;
11. să aibă principii, legi, reguli proprii, care să exprime relaţiile sale interne, dar
concomitent şi ordinea logică a domeniului de cunoaştere respectivă;
12. să aibă capacitatea ca, plecând de la cunoştinţele sale teoretice, să dezvolte o activitate
practică utilă;
13. să fie accesibil, deschis şi permisiv înnoirilor şi progresului, putându-se în felul
acesta dezvolta;
14. să aibă capacitatea de a construi un „model teoretic" care să reproducă „obiectul"
cunoaşterii ştiinţifice respective (de exemplu, în psihologie - „persoana" sau „personalitatea" ;
în psihiatrie - „boala psihică" etc.);
Se poate vedea, din cele prezentate mai sus, că orice fapt de cunoaştere are un caracter
foarte larg. Ştiinţa considerată ca fiind o formă de cunoaştere specializată, riguros axată pe un
anumit domeniu, este circumscrisă în cadrul general al cunoaşterii. Ea este o cunoaştere exactă,
particulară. În plus, trebuie să subliniem că, aşa cum s-a mai arătat, nu tot ceea ce reprezintă
cunoaştere este şi ştiinţă. Ştiinţa este domeniul de cunoaştere ce întruneşte toate condiţiile
menţionate mai sus. Dincolo de acestea, sunt domenii încă neclare, imprecise, necunoscute sau,
dimpotrivă, „pseudoştiinţe", dar asupra acestor aspecte vom reveni mai târziu.
Astfel ştiinţa reprezintă un domeniu general, rezultat al procesului de cunoaştere în urma
cercetării realităţii. Ea diferă de cercetarea ştiinţifică şi de cunoaşterea ştiinţifică, şi anume:
1. Cercetarea ştiinţifică este o gândire aplicată. Ea reprezintă activitatea prin care sunt
investigate realitatea obiectivă a lumii sau realitatea subiectivă a fiinţei umane.
2. Cunoaşterea ştiinţifică este rezultatul cercetării practice efectuate asupra realităţii, tot ceea ce
rezultă din cercetare şi devine inteligibil intelectului uman, ca o achiziţie a acestuia.
3. Ştiinţa reprezintă totalitatea organizată a datelor de cunoaştere obiective sau subiective ale
realităţii, organizate într-un sistem coerent, inteligibil, ordonat conform unui sistem în acord perfect cu
principiile logice.
Sistemul ştiinţei va reprezenta un „corpus" sistematic de cunoştinţe ordonate ce „reproduc"
realitatea de la care s-a plecat. Ea va reproduce „modelul realităţii" aşa cum a fost el perceput, simţit,
înţeles şi formulat de intelectul cercetătorului. Din acest considerent, trebuie să admitem că „ştiinţa" este
un produs al intelectului care „re-produce" realitatea în conformitate cu principiile raţiunii. Ea este
rezultatul cunoaşterii, iar cunoaşterea este actul prin care „obiectele" şi „fenomenele" realităţii,
indiferent de natura lor (materiale, biologice, sufleteşti), sunt traduse în „concepte" ale raţiunii,
organizate în sisteme teoretice ordonate conform unor raporturi naturale ce există între ele şi au fost
formulate logic de raţiunea cunoscătoare.
Acelaşi lucru se poate spune, implicit, şi despre creaţia artistică, despre operele de artă. Ştiinţa
este însă produsul intelectului prin „descoperirea" semnificaţiilor realităţii şi cunoaşterea acestora.
Opera de artă este o creaţie ce reprezintă o realitate ficţională, imaginară, conformă cu trăirile
emoţional-sensibile ale persoanei. Ştiinţa este un produs al raţiunii cunoscătoare, al intelectului, pe
când opera de artă este un produs, o creaţie a imaginaţiei sensibile şi emoţionale a persoanei. Ştiinţa
răspunde unor nevoi intelectuale, pe când opera de artă - unor nevoi afective. Putem vedea aici atât

2
diferenţa dintre ele, cât şi complementaritatea lor. Ambele au la origine „nevoi" ale eului personal,
pe care acesta, fie prin intelect, fie prin emoţii, le va transforma în valori care-i sunt proprii şi
necesare.
Ce este comun între ştiinţă şi artă? Ambele cuprind un sistem de valori specifice, proprii
fiecărui domeniu, pe care-1 reprezintă, valori ce răspund unor nevoi ale fiinţei umane. Valorile ştiinţifice,
precum şi cele ale artei pot fi cuprinse în două categorii:
1. valori materiale, ale civilizaţiei, de factură teoretic-intelectuală şi de factură pragmatic-
utilitară;
2. valori spirituale, ale culturii, de factură sufletesc-afectivă şi de factură formativ-
educativă.
Ambele sisteme de valori pe care le cuprind ştiinţa şi arta se prezintă sub forma unor sisteme
teoretice formale şi sunt exprimate printr-un cod de „semne" şi „limbaje" specifice. Acestea trebuie
să aibă calitatea sau capacitatea de a reproduce într-un mod inteligibil realitatea fizică sau sufletească, în
care ele să se recunoască, cu care să se poată identifica sau pe care să o înlocuiască.
Având în vedere cele de mai sus, putem afirma că atât ştiinţa, ca şi arta sunt două construcţii
„simbolice" ale spiritului cunoscător, în cazul ştiinţei, sau ale spiritului creator-imaginativ, în cazul
artei. Ambele sunt sisteme simbolice în care se combină sau, mai exact, vedem realizat „acordul"
dintre intelect şi realitate, în cazul ştiinţei, şi dintre sentiment şi realitate, în cazul artei.
Aceste sisteme simbolice corespund naturii umane. Ele sunt conforme cu capacităţile de „a
simţi", de „a înţelege", de „a exprima" şi de „a reproduce" atât realitatea fizică, cât şi propria
realitate sufletească. Prin aceasta putem înţelege atât natura ştiinţei, cât şi pe cea a artei ca producţii
ale fiinţei umane. Toate acestea ne ajută la fundamentarea unei teorii generale asupra ştiinţei ca
sistem simbolic al cunoştinţelor.
Termenul de ştiinţă se aplică oricărei discipline de cunoaştere sau oricărui sistem de principii
universale care explică fenomenele ori lucrurile realităţii, indiferent de diversitatea sau natura
acestora. Dincolo de multitudinea disciplinelor de cunoaştere particulară, ştiinţa se înfăţişează ca o
unitate organică de cunoştinţe şi principii teoretice, rezultate ale descoperirii unei gândiri
metodice, care are un scop ultim comun: cunoaşterea realităţii lumii şi a omului.
Valorile ştiinţei sunt utilizate fie într-o direcţie teoretică, în sensul de „sisteme de
cunoaştere", contribuind la dezvoltarea intelectuală a persoanei, fie într-o direcţie practică, de tipul
unor „activităţi aplicative", contribuind la dezvoltarea vieţii, activităţii şi a confortului persoanei.
Orice ştiinţă, considerată ca fiind „sistem simbolic", se dezvoltă printr-un proces cognitiv
teoretic, fapt ce explică natura sa simbolică. Realitatea este percepută de persoana cunoscătoare ca
fiind compusă din „părţi" (lucruri, fiinţe, persoane cugetătoare). Experienţa umană este însă
complexă ca întindere şi posibilităţi. Ea are un caracter perceptiv imediat şi direct. Din aceasta se
construiesc imaginile lucrurilor din realitate, pe care intelectul, atribuindu-le sau descoperindu-le
semnificaţia, le transformă în concepte ale raţiunii. La rândul ei, conştiinţa şi le însuşeşte ca fiindu-
i proprii. În felul acesta, experienţa se va converti într-o activitate interioară subiectivă a
spiritului cunoscător. Din acest material se va forma ştiinţa ca sistem de exprimare şi definire
simbolică a realităţii de către fiinţa umană.
În cadrul oricărei ştiinţe distingem două tipuri principale de „structuri", şi anume:
1. structura simbolică obiectuală, care-şi are sursa în experienţa perceptivă a realităţii şi
cuprinde, în primul rând, realitatea obiectelor fizice, neînsufleţite, materiale, iar în al doilea rând,
realitatea fiinţelor biologice însufleţite, lumea viului;

3
 2. structura simbolică subiectivă, ce-şi are sursa în experienţa conştiinţei reflexive şi se
referă la realitatea subiectivă a vieţii sufleteşti şi a manifestărilor acesteia, care sunt interioare
fiinţei umane ca stări subiective sau ca manifestări obiectivate exterior ale acestora de către individ.
Structura simbolică obiectuală a ştiinţei este exprimată printr-un limbaj formalizat
matematic, în conformitate cu modelul raţiunii logice. Ea are, din acest motiv, un caracter riguros,
schematic, exact.
Structura simbolică subiectivă a ştiinţei se exprimă printr-un limbaj explicativ, în care
termenii desemnează, în primul rând, „calităţi", „trăiri" sau „experienţe" sufleteşti şi spirituale
ale persoanei.
Ştiinţa obiectivă sau pozitivă are un caracter concret, dominat de „forma limbajului
simbolic", pe când ştiinţa subiectivă sau umanistă are un caracter abstract, care face apel la
inteligibil, deductibil şi cultivând astfel o simbolică particulară, caracterizată sau exprimată
printr-un limbaj simbolic aluziv, ce trimite la semnificaţii, şi nu la forme simbolice. Ştiinţele
pozitive sunt construcţii simbolice de tipul „modelelor formalizate" pe când ştiinţele umane
sunt construcţii simbolice de tipul unor „paradigme inteligibile" sau purtătoare de sens.
Între aceste două tipuri simbolice de episteme trebuie să vedem o continuitate şi în nici un
caz o separaţie şi, poate cu atât mai puţin, o ruptură. Ele nu sunt altceva decât două momente sau
faze rezultate ale cunoaşterii ştiinţifice a realităţii de către fiinţa umană, dar care sunt separate
arbitrar, în scop didactic. În fond, prin aceasta ştiinţa se relevă ca domeniu al cunoaşterii umane,
fiind una singură, în esenţa ei, dar variată ca diversitate „tematică" a obiectelor, domeniilor şi
metodelor de cercetare.
1.1. Noţiuni de ştiinţă, cunoaştere, tehnologie
Problemele filosofice ale ştiinţelor pot fi ontologice, epistemologice, metodologice,
axiologice şi logice fără a putea trasa limite clare între formele enumerate. Diversitatea şi
particularităţile fiecărei ştiinţe, domeniu sau subdomeniu determină particularităţi metodologice
specifice.
Ramura filosofiei care studiază natura cunoaşterii, presupunerile şi bazele teoretice, precum
şi întinderea şi temeinicia acesteia, se numeşte epistemologie. Practic, epistemologia este teoria
filosofică a cunoaşterii şi, aşa cum a arătat Mircea Florian, "filosofia este ştiinţa principiilor sau
noţiunilor prime...iar ştiinţele pozitive sunt ajutate a-şi armoniza rezultatele cele mai generale".
Originea cuvântului este grecească, provenind din cuvintele episteme care înseamnă cunoaştere şi
logos care înseamnă studiu. Ceea ce ştie un individ sau o societate este un ansamblu de reprezentări
pe care acest individ sau această societate le consideră adevărate în legătură cu realitatea (ideologii,
cunoştinţe raţionale, ştiinţe). Cunoaşterea este un concept abstract, conştient sau inconştient
acumulat prin interpretarea informaţiei achiziţionate din experienţa şi meditaţia proprie.
Conceptul de a cunoaşte este mai restrictiv ca cel de a şti. Primul acoperă de fapt numai
ansamblul de cunoştinţe practice, tehnologii şi ştiinţe care au făcut dovada adevărului sau aplicării
în practică, într-o formă sau alta. În acest sens tehnica este forma superioară a cunoaşterii practice
[8]. Cunoaşterea ştiinţifică este înţeleasă ca o cunoaştere obiectivă care stabileşte raporturi
universale şi necesare între fenomene (legi) sau care asigură prevederea unor rezultate. Este vorba
de o cunoaştere, care constă în enunţuri (denumite legi) sau în sisteme de enunţuri (denumite teorii)
care trebuie să răspundă criteriilor de validitate (adică coerenţă internă a enunţului sau al sistemului
de enunţuri) şi de adevăr (care însemnă potrivirea dintre enunţ şi fapte).
Importanţa cunoaşterii a fost evidenţiată din antichitate, până în prezent. Cel mai recent, la

4
Consiliul European de la Lisabona, ţinut în martie 2000, şefii de state şi de guverne au stabilit
obiectivul economic de perspectivă al Uniunii Europene, până în anul 2010: "o economie a
cunoaşterii, cea mai competitivă şi mai dinamică din lume, capabilă de o creştere economică
durabilă, însoţită de o ameliorare cantitativă şi calitativă a ocupării forţei de muncă şi o mai bună
coeziune socială".
Cuvântul ştiinţă are origina în cuvântul latinesc scientia având ca rădăcină verbul scire care
înseamnă a şti. O ştiinţă este definită ca un ansamblu coerent de cunoştinţe referitoare la anumite
categorii de fapte, obiecte sau fenomene care respectă legi verificate prin metode experimentale.
Ştiinţa este unul dintre instrumentele cele mai puternice şi mai complexe pe care umanitatea le-a pus
la punct în urma multor secole de tentative de explicare şi de stăpânire a fenomenelor naturale.
Ştiinţa se bazează pe adevăr, rigoare intelectuală şi spirit critic. Ca urmare, ştiinţa se referă la
teoriile formal corecte (bazate pe judecată logică) şi validate empiric (bazate pe fapte). Ştiinţa
este o formă particulară a cunoaşterii, în timp ce cunoaşterea este o formă particulară a ceea ce
ştie societatea (fig.l). Astfel, a şti înseamnă ideologii, religii, credinţe, superstiţii, incluzând
cunoaşterea ce cuprinde cunoştinţe practice, tehnice, cât şi ştiinţa care cuprinde matematica,
ştiinţele naturii şi ştiinţele umane.

Fig.l. Includerea ştiinţei, ca domeniu al demonstraţiei şi al cunoaşterii, ca domeniu al raţiunii, în

general, denumit a şti. Sfera cea mai largă, a şti, se bazează pe opinii, în timp ce sfera a doua, a
cunoaşterii, se bazează pe raţiune. Ştiinţa, bazându-se pe demonstaţie, rezultă că unele
cunoştinţe pot să nu fie ştiinţifice, aşa cum nu tot ce ştim reprezintă cunoaştere. Aceasta din urmă
are cel puţin două faţete necesare procesului: adevărul şi încrederea. Ştiinţa este, pe de o parte, un
proces de avansare în cunoaştere, iar pe de altă parte, un proces de organizare a acesteia.
Procesul ştiinţific este o achiziţie sistematică de noi cunoştinţe, prin metode specifice, denumite
metode ştiinţifice, despre un sistem care în general este natura. Definiţia ştiinţei, propusă de
dicţionarul Robert [9] este "ansamblu de cunoştinţe, de studii de o valoare universală,
caracterizate printr-un obiect (domeniu) şi o metodă, determinate şi fondate pe relaţii obiective şi
verificabile". Dicţionarul Merriam-Webster [10] defineşte ştiinţa astfel:
1. starea de a cunoaşte: cunoaşterea ca antonim al ignoranţei sau al proastei înţelegeri;
2. a) domeniu al cunoaşterii sistematizate, ca obiect de studiu;
b) ceva ce poate fi studiat sau învăţat ca şi cunoaştere sistematizată (precum un sport sau
o tehnică);
3. a) cunoaştere, ca sistem de cunoştinţe ce acoperă adevăruri generale sau operarea cu
legi generale, în special cele obţinute şi testate prin metode ştiinţifice;
b) acea cunoaştere sau acel sistem de cunoaştere, ce priveşte lumea fizică şi fenomenele
ei (ştiinţele naturii);
G.G. Granger [11], preluând esenţialul definiţiilor anterioare, împart caracteristicile
5
principale ale ştiinţei în trei categorii:
- ştiinţa vizează o realitate printr-o cercetare constantă, laborioasă şi creatoare de concepte
orientate spre descrierea sau organizarea de date care rezistă fanteziei noastre;
- ştiinţa are ca obiectiv să descrie, să explice, să înţeleagă şi indirect să acţioneze;
- ştiinţa are preocuparea constantă de a produce criterii de validare publice, mai exact expuse
controlului public.
Ţinând cont de toate acestea, pentru ştiinţă, adevărul este o condiţie, un regulator ideal,
activitatea ştiinţifică constând în a urmări adevărul prin adevăruri succesive. Paradigmele ştiinţifice
sunt modele ideale ale ordinii naturale în funcţie de care sunt propuse teoriile, după care se
programează cercetările, se stabilesc metodele etc.
Ştiinţa este relativ conservatoare, adică în interiorul ei se găseşte cadrul care formează
paradigmele soluţiilor cele mai bune, necesare problemelor ce trebuie rezolvate. Schimbările
majore, determinate de imposibilitatea conservării paradigmelor, conduc la ceea ce se denumeşte în
general revoluţie ştiinţifică. Revoluţiile ştiinţifice se caracterizează prin schimbări bruşte şi profunde
ale concepţiilor ştiinţifice şi printr-o accelerare a descoperirilor importante. Perioadele de ştiinţă
excepţională sunt caracterizate prin răsturnări rapide şi profunde, care determină comunitatea
ştiinţifică să abandoneze gândirea tradiţională. Printre autorii revoluţiilor ştiinţifice, putem aminti pe
Galileo Galilei (care a demonstrat că Pământul este rotund şi se roteşte în jurul soarelui), Antoine
Laurent de Lavoisier (care a descoperit oxigenul), Charles Darwin (care a formulat teoria speciilor),
Werner Heisenberg (care a emis principiul incertitudinii), Albert Einstein (care a emis teoria
relativităţii) etc.
Se disting două tipuri de ştiinţe: ştiinţe formale şi ştiinţe empirice.
Ştiinţele formale se ocupă de forme abstracte şi evident, le tratează într-o manieră riguroasă,
în această categorie intră logica şi matematica. Logica este ştiinţa raţionamentului şi defineşte legile
raţionamentului adevărat. Acestea permit diferenţierea dintre concluziile sigure şi concluziile
probabile. Un adevărat cercetător, ca om de ştiinţă, trebuie să se bazeze pe logică.
Ştiinţele empirice se ocupă cu studiul unor domenii concrete şi după obiectul de studiu se
clasifică în două mari categorii: ştiinţele naturii şi ştiinţele umane. Vom prezenta clasificarea
ştiinţelor propusă de enciclopedia Farlex .
Ştiinţele naturii sunt fizica, chimia, ştiinţele pământului şi biologia. Fiecare ştiinţă a naturii
are la rândul ei mai multe ramuri denumite, uneori, chiar ştiinţe. Clasificarea prezentată este
discutabilă din multe puncte de vedere, dar ea, în acest caz, are numai rolul de a evidenţia varietatea
de domenii cât şi varietatea de domenii interdisciplinare. Astfel, fizica cuprinde:
-acustica
-astrodinamica
-astronomia
-astrofizica
-fizica atomică, moleculară şi optică
-biofizica
-fizica computaţională
-fizica materiei condensate
-criogenia
-fizica particulelor sau fizica energiilor înalte
-fizica polimerilor

6
-ingineria ,
-dinamica
-electronica
-dinamica fluidelor
-fizica materialelor
-fizica matematică
-mecanica
-optica
-dinamica vehiculelor
-fizica plasmei
-fizica nucleară

Chimia cuprinde:

-chimia analitică
-biochimia
-chimia computaţională electrochimia chimia anorganică ştiinţa materialelor
-chimia organică chimia fizică
chimia cuantică spectroscopia -stereochimia -termochimia

Ştiinţele pământului cuprind:

-geodezia -geografia -geologia –meteorologi

-oceanografia
-limnologia (ştiinţa lacurilor)
-seismologia
Biologia cuprinde cele mai multe ramuri şi domenii interdisciplinare:

7
-ştiinţa agricolă -biologia moleculară
-anatomia -morfologia
-antropologia -neuroştiinţa
-astrobiologia -oncologia
-biochimia -ontogenia
-bioinformatica -paleontologia
-biofizica -patologia
-botanica -algologia
-biologia celulei -filogenia
-cladistica -fiziologia
-citologia -biologia structurală
-biologia dezvoltării -taxonomia
-ecologia -toxicologia'J
-entomologia -virologia
-epidemiologia -zoologia
-evoluţionismul (biologia -ştiinţa sănătăţii care cuprinde:
evoluţiei) dentistica, medicina, toxicologia şi
-histologia medicina veterinară
-imunologia -evoluţia dezvoltării biologice
-microbiologia -biologia apei reci
-biologia marină -genetica

8
Ştiinţele umane, pe care unii specialişti le mai numesc şi ştiinţe sociale sunt:

9
antropologia
-arheologia
-economia
-lingvistica
- timologia
-psihologia -sociologia -ştiinţele educaţiei -istoria

Termenul de ştiinţă este asociat adesea şi noilor domenii interdisciplinare cum ar fi ştiinţa
computerelor, ştiinţa bibliotecilor sau ştiinţa mediului. După scopul lor, ştiinţele se pot clasifica în:
- ştiinţe practice - sunt cele care caută adevărul ştiinţific pentru a-1 aplica imediat;
- ştiinţe teoretice sau speculative care au ca scop însuşi adevărul, cum ar fi matematica sau filosofia.
Pentru a fi în măsură să rezolve problemele naturii, ştiinţa se bazează pe câteva principii:
- obiectivitate - aceasta asigură justificări şi raţionamente oprindu-se la fapte indiferent de unele
eventuale elemente afective sau de părtinire ale unor persoane;
- prezenţa datelor - ştiinţa lucrează cu date de lucru sau măsurabile cu scopul de a le măsura. A înţelege
un fenomen înseamnă a-1 analiza, a-1 compara, a descoperi care sunt interacţiunile, a imagina un model
valabil. Explicaţiile metafizice sau religioase sunt în afara ştiinţei;
- existenţa invariantei - ştiinţa lucrează cu date repetabile în timp şi spaţiu. Oamenii de ştiinţă nu
acceptă rezultatele unei experienţe decât dacă aceasta poate fi reprodusă cu aceleaşi rezultate, evident în
aceiaşi parametri de lucru;
- coerenţa - este reprezentată de legăturile dintre idei şi fapte care conduc la un întreg logic. Teoriile
enunţate nu trebuie să aibă contradicţii interne, numărul observaţiilor ce corespund unei teorii trebuind să
fie din punct de vedere statistic foarte mare faţă de observaţiile sau datele ce nu se încadrează în teorie;
- necesitatea corecţiilor - ştiinţa lucrează cu aproximări succesive asupra cărora se aduc în
permanenţă corecţii. O teorie este valabilă un timp urmând a fi ulterior completată şi corectată sau chiar
înlocuită cu alta care explică mai bine faptele. Întreaga istorie a ştiinţei demonstrează acest principiu care
arată de fapt că ştiinţa este în permanentă mişcare. Pentru înţelegerea şi explicarea lumii înconjurătoare s-
au dezvoltat două curente: cel raţionalist, care afirmă că raţiunea este izvorul cunoaşterii şi cel
empirist, care susţine experienţa ca bază a cunoaşterii. Ştiinţa trebuie să includă ambele consideraţii.
Legătura între principiile ştiinţifice şi aplicaţiile practice, denumite tehnologii, s-au dezvoltat rapid
după revoluţia industrială. Tehnologia este definită ca un ansamblu de cunoştinţe şi de practici bazat pe
principii ştiinţifice, într-un domeniu tehnic. O altă definite poate fi "aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice în
producerea de bunuri şi servicii". Cuvântul tehnologie a fost introdus de către profesorul John Bigelow
de la Universitatea Harvard la mijlocul secolului al XIX-lea, ca o combinaţie a două cuvinte greceşti
(eline)-techne şi logos. Cel mai bun exemplu de uniune a ştiinţei cu tehnologia este domeniul
biotehnologiilor.

Cercetarea ştiinţifică

1. Cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovarea după O.C.D.E.

Conform definiţiei cercetarea este un proces activ şi sistematic pentru a descoperi, interpreta sau
revizui fapte, evenimente, comportamente sau teorii, sau să se facă aplicaţii practice cu ajutorul unor
astfel de fapte, legi sau teorii.
În iunie 1963, Organizaţia de Cooperare şi de Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) a organizat o

10
 reuniune a unor experţi naţionali din domeniul statisticii cercetării-dezvoltării (C-D) în vila Falconieri din
localitatea Frascati, Italia. Rezultatul acestei reuniuni a fost realizarea primei lucrări intitulate "Metodă
tip propusă pentru anchete asupra cercetării şi dezvoltării", lucrare cunoscută şi sub numele de
Manualul Frascati , disponibil şi sub formă electronică pe site-ul web al O.C.D.E. Manualul Frascati, ca
rezultat al eforturilor experţilor din domeniu, este azi o referinţă importantă pentru foarte multe ţări, chiar
nemembre ale organizaţiei (menţionăm inclusiv participarea Comisiei Comunităţii Europene la lucrările
O.C.D.E., conform art.13 al Convenţiei O.C.D.E).
În afara acestui manual, au mai fost realizate alte două, denumite după oraşele în care s-au întrunit
grupurile de experţi: Manualul Oslo (care are ca obiect de analiză inovarea) şi Manualul Canberra (cu
obiect de studiu resursele umane ale sistemului C-D). Aceste manuale prezintă definiţiile unanim
acceptate în ţările O.C.D.E., în ţările U.E. cât şi în alte ţări şi preluate ca atare de Eurostat, organism
specializat al U.E.
Spre exemplu, Manualul Canberra ţine cont atât de experienţa, cât şi de polii de interese ale
organizaţiilor internaţionale ca U.N.E.S.C.O., Biroul Internaţional al Muncii, Comisia Europeană (DGXII
şi Eurostat) sau ale unor direcţii şi organisme ale O.C.D.E. cum ar fi Direcţia pentru ştiinţă, tehnologie şi
industrie, Direcţia pentru educaţie, muncă şi afaceri sociale etc. Amintim aceste lucruri pentru a arăta că la
nivel mondial a existat şi există preocuparea constantă de a defini noţiunile specifice cercetării (pentru a
avea un sistem unitar de referinţă) şi că, aceste definiţii ar trebui preluate ca atare, ele reprezentând de fapt
experienţa celor mai avansate ţări din lume (începând cu anul 1963 în cazul Manualului Frascati).
Manualul Frascati, ultima ediţie - 2002, defineşte în capitolul 2, intitulat Definiţii şi convenţii de
bază: "Cercetarea şi dezvoltarea experimentală (C-D) înglobează lucrările de creaţie făcute în mod
sistematic în vederea îmbogăţirii ansamblului de cunoştinţe, inclusiv cunoaşterea omului, a culturii şi a
societăţii, precum şi utilizarea acestor cunoştinţe pentru noi aplicaţii.
Termenul C-D acoperă trei activităţi: cercetarea fundamentală, cercetarea aplicativă şi
dezvoltarea experimentală.
Cercetarea fundamentală constă în lucrări experimentale şi teoretice realizate în principal în
vederea dobândirii de noi cunoştinţe asupra bazelor fenomenelor şi faptelor observabile fără a prevedea
o aplicaţie sau o utilizare specială ".

Comentariu: Cercetarea fundamentală (denumită de unii oameni de ştiinţă şi cercetare de bază) analizează
proprietăţi, structuri şi relaţii în vederea formulării şi supunerii la încercări a diferitelor ipoteze, teorii sau
legi. Menţiunea din definiţie "fără a prevedea o aplicaţie sau o utilizare specială" este esenţială deoarece
executantul nu cunoaşte în mod necesar aplicaţiile efective în momentul când realizează cercetarea.
Cercetarea fundamentală poate fi dirijată către diferite domenii de interes general cu un obiectiv
explicit - realizarea unei palete largi de aplicaţii - şi poartă numele, în
acest caz, de cercetare fundamentală orientată. Pentru a putea distinge cercetarea fundamentală pură,
de cea fundamentală orientată, manualul precizează:
- cercetarea fundamentală pură este executată în vederea obţinerii de progrese în cunoaştere, fără
intenţia de a realiza avantaje economice sau sociale pe termen lung, fără eforturi pentru aplicarea
rezultatelor acestei cercetări şi nici pentru a le transfera către sectoare însărcinate cu punerea în
aplicare;
- cercetarea fundamentală orientată se face în speranţa că ea va ajunge la o bază largă de cunoaştere
care va permite rezolvarea problemelor sau concretizarea oportunităţilor de azi sau din viitor.
Datorită "orientării" unei categorii a cercetării fundamentale, o parte importantă a oamenilor de ştiinţă
consideră că nu există o demarcaţie netă între cercetarea fundamentală şi cea aplicată, cea de a doua
având izvorul în prima.
11
 Cercetarea aplicativă constă, de asemenea, în lucrări originale realizate cu scopul dobândirii de
noi cunoştinţe. Totuşi, ea este în special orientată către un scop sau un obiectiv practic determinat.

Comentariu: Cercetarea aplicativă este întreprinsă fie pentru a determina utilizările posibile ale
rezultatelor cercetărilor fundamentale, fie pentru stabilirea metodelor sau mijloacelor noi, permiţând
atingerea obiectivelor determinate. Rezultatele cercetărilor aplicative se referă în primul rând la un
produs unic sau la un număr limitat de produse, de operaţii, de metode sau de sisteme. Rezultatele acestor
cercetări, cunoştinţele, informaţiile obţinute sunt adesea brevetate, dar pot, de asemenea, să fie păstrate
secrete.

Dezvoltarea experimentală constă în lucrări sistematice bazate pe cunoştinţe existente obţinute

prin cercetare şi/sau experienţă practică, cu scopul de a lansa fabricarea de noi materiale, produse sau
dispozitive, de a stabili noi procedee, sisteme şi servicii sau de a le ameliora considerabil pe cele deja
existente.
Cercetarea-dezvoltarea cuprinde în acelaşi timp C-D formală a unităţilor de C-D şi C-D
informală sau ocazională a altor unităţi.
Manualul Frascati, defineşte şi un număr important de activităţi conexe care, deşi sunt bazate pe
ştiinţă şi tehnologie, trebuie disociate de sistemul C-D:
- activităţi de învăţământ şi formare, cu excepţia cercetărilor doctoranzilor care trebuie luate în
considerare ca activităţi C-D;
- alte activităţi ştiinţifice şi tehnologice conexe, cum ar fi colectarea de date de interes general,
indexarea, înregistrarea, clasificarea, difuzarea, traducerea, analiza, evaluarea, realizate de servicii
bibliografice, de brevete, de difuzare a informaţiei ştiinţifice, de conferinţe ştiinţifice. Există şi în acest
caz excepţia dată de acele activităţi care sunt realizate exclusiv pentru susţinerea C-D (spre exemplu,
pregătirea raportului original asupra rezultatelor cercetării va fi inclus în activitatea de C-D). În
mod similar, nu sunt activităţi de C-D analizele practicate obişnuit pentru materiale, compuşi, produse,
sol, atmosferă etc., studiile de fezabilitate, cu excepţia celor bazate pe cercetare, lucrările de practică
curentă şi de aplicare obişnuită a cunoştinţelor medicale specializate, studiile de natură politică cum ar fi
studiile de analiză şi evaluare a programelor, a activităţii ministerelor sau altor instituţii etc., cât şi
activităţile curente legate de calculatoare.

- alte activităţi industriale împărţite în două grupe: lucrări de inovare şi producţia cu

activităţile conexe ei (cum ar fi studiul de piaţă);
- administrarea şi alte activităţi de susţinere care cuprind activităţile conduse de ministere,
organizaţii de cercetare, fundaţii etc., de gestionare şi distribuire a fondurilor către executanţi, dar şi
activităţile de susţinere indirectă cum ar fi transportul, intermedierea, curăţenia, reparaţiile, întreţinerea,
paza etc.
Deşi activitatea de învăţământ nu face parte din cercetare-dezvoltare, conform Manualului
Frascati, este greu de stabilit graniţa dintre cercetare-dezvoltare şi învăţământ/formare din învăţământul
superior, plecând de la ideea că cele două activităţi sunt strâns legate: o bună parte dintre profesori
exercită ambele activităţi şi baza materială (clădiri, instrumente, echipamente) este folosită pentru ambele
activităţi. Această dificultate apare într-un număr de cazuri cum ar fi cel al
doctoranzilor, al supervizării lucrărilor şi proiectelor de licenţă/maşter de către personalul universitar, al
îngrijirilor medicale specializate în spitale (clinici) universitare, unde participă şi studenţi. Condiţia
principală ca aceste tipuri de activitate să fie considerate activităţi de cercetare-dezvoltare este ca
12
ele să fie direct legate de un proiect care să aibă caracter de noutate.
Manualul Frascati pune la îndemâna cercetătorilor, evaluatorilor şi statisticienilor criteriile
complementare după care se pot distinge activităţile de C-D (realizate printr-un proiect) de activităţile
ştiinţifice, tehnologice şi industriale conexe (Tabelul I).

Tab.I. Criterii complementare pentru a separa activităţile de C-D de alte activităţi ştiinţifice,
tehnologice şi industriale.

Număr Tipul de criteriu

curent
1. Care sunt obiectivele proiectului?
2. In proiect există un element nou sau inovator?
Se referă la fenomene, structuri sau relaţii necunoscute până în prezent?
Constă în aplicarea într-o manieră nouă de cunoştinţe şi tehnici deja dobândite?
Există o mare probabilitate ca proiectul să deschidă o nouă înţelegere (mai largă sau
aprofundată) a fenomenelor, relaţiilor, sau principiilor de tratare susceptibile de a
interesa mai mult decât o organizaţie?
3. Sunt
Care rezultatele brevetabile?
este tipul de personal afectat acestui proiect?
4. Care sunt metodele utilizate?
5. Sub titlul cărui program este finanţat proiectul?
6. In ce măsură concluziile şi rezultatele acestui proiect vor avea un caracter general?
7. Ar fi mai normală clasificarea proiectului în altă categorie de activităţi ştiinţifice,
tehnologice sau industriale?

Se observă cu uşurinţă clasificarea pe mai multe tipuri a criteriilor. Astfel, criteriul al doilea este
referitor, în exclusivitate, la caracterul original, de noutate al proiectului.
Aplicarea acestor criterii în domeniul medicinii poate fi ilustrată cu următoarele exemple:
- o autopsie de rutină, care serveşte la stabilirea cauzei unui deces, relevă o practică curentă şi nu este
considerată cercetare-dezvoltare; autopsia efectuată în vederea studierii cauzei (cauzelor) mortalităţii, în
particular cu scopul de a constata efectele secundare ale unui tratament contra cancerului este considerată
însă cercetare;
- controalele obişnuite cum ar fi recoltarea de sânge sau examenele bacteriologice prescrise de un medic
nu sunt activităţi de cercetare-dezvoltare, dar un program special de recoltare întreprins cu ocazia
introducerii unui nou produs farmaceutic este considerat ca făcând parte din cercetare-dezvoltare.
Demarcaţia dintre cercetare-dezvoltare şi activităţile industriale este ceva mai uşor de
stabilit, deşi în numeroasele sectoare ale activităţilor industriale este uneori dificil de a determina acea
parte de noutate dintr-un produs sau dintr-o tehnologie ce poate fi luată în considerare.
Demarcarea dintre cercetare-dezvoltare de alte activităţi industriale este supusă şi ea unor criterii
după care se exclud din C-D acele activităţi care, deşi fac parte din procesul de inovare, nu fac apel la C-
D. Aceste situaţii sunt ilustrate de activităţi de tipul: depunerea de brevete, concesiunea de licenţe, studii
de piaţă, pregătirea lansării în fabricaţie.
Baza practică de determinare a liniei de demarcaţie a fost stabilită de Fundaţia Naţională pentu
Ştiinţă (N.S.F.) din S.U.A. care a introdus următoarea regulă: "Dacă obiectivul principal al lucrărilor
este de a aduce noi îmbunătăţiri tehnice produsului sau procedeului, lucrările se încadrează în
definiţia C-D. Dacă, din contră, produsul, procedeul sau abordarea sunt în mare
parte "fixate" şi obiectivul principal este de a găsi soluţii, de a stabili planuri de preproducţie sau de a

13
se asigura că sistemul de producţie sau control funcţionează bine nu este vorba de C-D ".
În cazul demarcaţiei de alte activităţi industriale, conform regulii introdusă de N.S.F., trebuie să
amitem câteva cazuri particulare. Un prim caz este cel al prototipului.
Prototipul este definit ca un model original care are toate calităţile tehnice şi toate caracteristicile
de funcţionare ale noului produs. Deoarece, de regulă, până la rezultatul final se execută mai multe
tipuri, până când se obţine produsul corespunzător, concepţia, construcţia şi încercările prototipurilor
se încadrează în activităţi de C-D.
În cazul instalaţiilor pilot construcţia şi utilizarea fac parte din activităţile de C-D atât timp, cât
obiectivul principal este dobândirea de experienţă şi strângerea de date tehnice sau de altă natură
pentru verificarea ipotezelor, elaborarea unor noi formule de produs, stabilirea unor noi
specificaţii de produs, conceperea de echipamente şi structuri speciale necesare unui procedeu nou,
redactarea modului de lucru sau a manualelor de exploatare. În acelaşi mod, se pune problema în
cadrul instalaţiilor pilot costisitoare sau a proiectelor la scară mare. Construcţia lor nu este considerată
în totalitate ca activitate C-D. Ca exemple, se pot da construirea de centrale nucleare sau spărgătoare de
gheaţă. Producţia cu titlul de încercare, detecţia defecţiunilor, utilajul şi ingineria industrială sunt
activităţi industriale care pot, în anumite condiţii, să conţină activităţi de C-D.
Studiile clinice sunt necesare înainte de a introduce pe piaţă medicamente, vaccinuri sau
tratamente noi şi reprezintă supunerea acestor produse unor încercări sistematice pe subiecţi umani
voluntari pentru a se asigura de siguranţa şi eficacitatea produselor. Studiile clinice cuprind patru
faze, din care numai ultima, care se desfăşoară după autorizarea producţiei, nu face parte din C-D. Dacă
şi în această fază, prin continuarea studiilor se obţin progrese ştiinţifice sau tehnologice, se poate
considera şi faza a patra ca făcând parte din C-D.
Administrarea şi alte activităţi de susţinere precum cele ale ministerelor, altor instituţii de
administrare (conducere) a cercetării ca şi activităţile de susţinere indirectă nu fac parte din activităţile
de C-D. Dacă unele activităţi, cum ar fi acelea de bibliotecă sau servicii de informatică, sunt exclusiv
destinate sistemului de C-D, atunci ele sunt cosiderate ca parte a C-D.
În concluzie, problemele ridicate de cele trei categorii (cercetare fundamentală, aplicativă şi
dezvoltare tehnologică) se referă nu atât la definirea lor, ci la determinarea graniţelor care le
separă, atât între ele, cât şi de alte activităţi. Cea mai grea delimitare este aceea dintre tipurile de
cercetare deoarece au până la un punct acelaşi obiect, aceleaşi scopuri şi se realizează cu acelaşi
personal. Manualul Frascati prezintă următorul exemplu pentru a delimita tipurile de activităţi:
determinarea lanţului aminoacizilor dintr-o moleculă de anticorpi este o cercetare fundamentală.
Lucrările întreprinse pentru a diferenţia anticorpii corespunzători diferitelor afecţiuni devine cercetare
aplicată. Descoperirea unei metode de obţinere prin sinteză a anticorpilor corespunzători unei afecţiuni,
pe baza a ceea ce se ştie despre structura sa, cât şi studiile clinice de verificare a acestor anticorpi de
sinteză asupra voluntarilor este dezvoltarea experimentală.

Inovarea este un concept şi un mod de acţiune specific, care a fost analizat şi definit în
Manualul Oslo. Manualul distinge inovarea tehnologică de produs şi inovarea de proces, prescurtate
împreună inovare T.P.P.
Prin inovare tehnologică de produs se înţelege punerea la punct/comercializarea unui produs
mai performant cu scopul de a furniza consumatorului servicii în mod obiectiv noi sau ameliorate.
Prin inovare tehnologică de procedeu se înţelege punerea la punct/adoptarea de metode de
producţie sau de distribuţie noi, sau în bună măsură ameliorate. Ea poate face să intervină schimbări
care afectează separat sau simultan materialele, resursele umane sau metodele de lucru.
Rezultatul trebuie să fie semnificativ în ceea ce priveşte nivelul de producţie, calitatea produselor
14
sau costurile de producţie şi de distribuţie. Sunt excluse schimbările pur estetice, fenomenele de modă,
schimbările organizaţionale etc.

Inovarea ştiinţifică şi tehnologică poate fi considerată ca transformarea unei idei:

a) într-un produs nou sau îmbunătăţit, introdus pe piaţă;

b)într-un procedeu operaţional nou sau îmbunătăţit utilizat în industrie sau în comerţ;
c)într-un nou demers în privinţa unui serviciu social.
Ţările dezvoltate, U.E., pun un mare accent pe procesul de inovare şi pe crearea de întreprinderi
inovante, considerându-se pe bună dreptate că inovarea este un proces complex care continuă pe cel de
cercetare, făcând practic legătura sistemului de C-D cu piaţa, permiţând astfel transformarea
progreselor cercetării în beneficii pentru societate.
După prima sa aplicaţie mondială, inovarea T.P.P. se răspândeşte, prin intermediul mecanismelor
pieţei sau în alt mod, în alte ţări şi regiuni precum şi în diferite industrii, pieţe şi firme. Această răspândire
este denumită difuzie. Se menţionează că fără difuzie inovarea T.P.P. nu va avea impact economic.
UNESCO defineşte activităţile ştiinţifice şi tehnice (care de fapt includ activităţile de
cercetare-dezvoltare), astfel: activităţi sistematice strâns legate de producţie, promovare, difuzie şi
aplicare a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice în toate domeniile ştiinţei şi tehnologiei. Ele includ
activităţile precum cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea experimentală, învăţământul şi formarea
ştiinţifică şi tehnică şi serviciile tehnice şi ştiinţifice.
Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Departamentul pentru afaceri economice şi sociale, emite
următoarea definiţie pentru cercetare-dezvoltare: "orice activitate sistematică creativă, întreprinsă cu
scopul de a îmbogăţi cunoaşterea, inclusiv cunoaşterea omului, culturii şi societăţii şi utilizarea
acestor cunoştinţe pentru a construi noi aplicaţii. Include cercetare fundamentală, cercetare aplicativă
în domenii cum ar fi agricultura, medicina, industria chimică şi dezvoltarea experimentală conducând la
noi produse".
Cercetarea-dezvoltarea şi inovarea se bazează, pe lângă altele, pe evaluare şi pe gestiunea bazată
pe rezultate. Din acest motiv, prezentăm o parte a unui "Vocabular" de termeni întocmit (nu în mod
expres pentru cercetare), de O.C.D.E. prin Grupul de lucru al Comitetului de Asistenţă în Dezvoltare.
Grupul de lucru a reunit 30 de reprezentanţi ai ţărilor membre O.C.D.E. şi ai unor bănci ca Banca
Mondială, B.E.R.D., precum şi instituţii internaţionale ca P.N.U.D. sau F.M.I. cu scopul de a preciza
unele concepte şi de a limita confuziile terminologice, acordându-se atenţie deosebită clarităţii şi
conciziei:
apreciere prealabilă - apreciere globală asupra justeţei, fezabilităţii şi durabilităţii probabile ale
unei acţiuni de dezvoltare înainte ca decizia de finanţare să fie luată; termen conex - evaluare ex ante;
ipoteze - supoziţii deduse de factori sau de riscuri, care pot avea repercusiuni asupra progresului
sau succesului acţiunii de dezvoltare.
Remarcă: termenul "ipoteză" poate fi de asemenea aplicat factorilor ce condiţionează însăşi
validitatea evaluării. Într-o "abordare teoretică" a evaluării, ipotezele emise sunt verificate sistematic în
raport cu înlănţuirea (succesiunea) rezultatelor scontate;
atribuire - confirmare a unei relaţii cauzale între schimbările observate (sau cele la care ne
aşteptăm) şi o acţiune specifică;
audit (control) - activitate de control, în materie de calitate, efectuată de o manieră obiectivă şi
independentă şi destinată a ameliora operaţiunile unei organizaţii şi a-i creşte valoarea. Auditul ajută o
organizaţie să-şi atingă obiectivele graţie unei abordări sistematice şi riguroase, pentru a constata şi a
ameliora eficacitatea gestiunii riscurilor, a controlului şi procesului de conducere.
15
 Remarcă: trebuie operată distincţia dintre auditul de regularitate (de control, cum ar fi control
financiar) care se referă mai ales la conformitatea cu procedurile şi regulile în vigoare şi auditul de
performanţă, care se ocupă de pertinenţă, de economie şi de eficienţă. Auditul intern furnizează o
apreciere făcută de o unitate subordonată direcţiei (conducerii), în timp ce auditul extern este executat de
către un organism independent;
eficienţă - măsura în care resursele (fonduri, timp etc.) sunt convertite în rezultate economice
credibile;
evaluare - apreciere sistematică şi obiectivă a unui proiect, program sau politici, în curs de
desfăşurare sau terminate, a concepţiei lor, a punerii în practică şi a rezultatelor. Scopul evaluării
este de a determina pertinenţa şi îndeplinirea obiectivelor, eficienţa, iar în materie de dezvoltare,
eficacitatea, impactul şi durabilitatea. O evaluare ar trebui să furnizeze informaţii credibile şi utile.
Termenul de evaluare desemnează de asemenea un proces cât mai sistematic şi obiectiv prin care se
determină valoarea şi scopul unei acţiuni de dezvoltare proiectate, în curs sau terminate.
Remarcă: evaluarea presupune definirea de norme adecvate, aprecierea performanţelor în raport
cu normele precum şi analiza rezultatelor aşteptate şi obţinute;
evaluare grupată - evaluarea unui ansamblu de activităţi, de proiecte sau de programe conexe;
evaluare ex ante - evaluare condusă înainte de punerea în practică a unei acţiuni; termen conex-
apreciere prealabilă;
evaluare ex post - evaluarea unei acţiuni după terminarea acesteia.
Remarcă: acest tip de evaluare poate fi realizată imediat după terminarea acţiunii sau la mult timp
după aceea. Evaluarea ex post are ca scop identificarea factorilor de succes sau de eşec, durabilitatea
rezultatelor şi impactul acestora precum şi de a trage concluziile ce pot fi generalizate pentru alte
acţiuni;
evaluare externă - evaluare a unei acţiuni de dezvoltare condusă de servicii şi/sau persoane din
afara organizaţiei;
evaluare formativă (endoformativă) - evaluare care vizează ameliorarea performanţelor, cel mai
des efectuată în cursul etapei de punere în operă a unui proiect sau program.
Remarcă: evaluările formative pot fi realizate şi pentru alte motive decât cele de verificare a
conformităţii şi a respectării obligaţiilor legale sau ca parte a unei evaluări mai largi; termen conex:
evaluare de proces;
evaluare internă - evaluare condusă de către un serviciu şi/sau de către persoane care depind de
responsabilii acţiunii (organizaţiile însărcinate cu punerea în lucru, parteneri, finanţatori); termen conex:
autoevaluare;
evaluare independentă - evaluarea unei acţiuni condusă de servicii sau de persoane care nu au
legătură cu responsabilii concepţiei sau acţiunii.
Remarcă: credibilitatea unei evaluări depinde în parte de independenţa cu care este condusă.
Independenţa implică libertatea în raport cu influenţele politice sau presiunile organizaţiilor. Ea este
caracterizată prin accesul liber şi complet la informaţii şi printr-o autonomie totală în conducerea
investigaţiilor şi în tragerea concluziilor;
evaluare partenerială - evaluare la care participă diferite organisme finanţatoare şi/sau
partenerele lor.
Remarcă: pot exista mai multe grade de parteneriat după cum partenerii cooperează mai mult sau
mai puţin la procesul de evaluare, regrupează fondurile lor şi dau împreună rezultatele. Evaluările
parteneriale pot ajuta la tratarea problemelor de atribuire, apreciind eficacitatea programelor şi
strategiilor, complementaritatea eforturilor diferiţilor parteneri, calitatea coordonării etc.;
evaluare participativă - metodă de evaluare prin care reprezentanţii agenţiei finanţatoare şi
16
celelalte părţi (inclusiv beneficiarii) colaborează pentru a concepe şi conduce o evaluare şi pentru a trage
concluziile;
evaluare demi-parcurs - evaluare condusă la jumătatea punerii în lucru a acţiunii; termen conex:
evaluare formativă;
evaluare recapitulativă - studiu făcut la sfârşitul unei acţiuni sau a unei etape a acţiunii pentru a
determina în ce măsură au fost atinse estimările. Evaluarea recapitulativă urmăreşte furnizarea
informaţiilor cu privire la validitatea programului; termen conex: evaluare de impact;
evaluare a procesului - evaluarea dinamicii interne a organismelor însărcinate cu punerea în
operă a acţiunilor, a instrumentelor şi a politicilor lor de intervenţie, a mecanismelor lor de prestări de
servicii, a practicilor lor de gestiune şi a legăturilor dintre toate aceste elemente; termen conex: evaluare
formativă;
evaluare a programului - evaluarea unui ansamblu de acţiuni, structurat pentru atingerea
obiectivelor de dezvoltare specifice la scară sectorială, de ţară, de regiune sau globală.
Remarcă: un program de dezvoltare are o durată limitată şi implică activităţi multiple care pot
interesa mai multe sectoare, teme şi/sau zone geografice; termen conex: evaluare de ţară, de program
naţional, strategică;
evaluare a proiectului - evaluarea unei acţiuni de dezvoltare individuală concepută pentru
atingerea obiectivelor specifice cu ajutorul unor resurse.
Remarcă: analiza costuri-avantaje este un instrument important în evaluarea proiectelor care
prezintă beneficii măsurabile.
meta evaluare - evaluare concepută ca o sinteză a constatărilor făcute de mai multe evaluări;
termenul este de asemenea utilizat pentru a desemna evaluarea unei evaluări în vederea judecării calităţii
sale şi/sau pentru a aprecia performanţa evaluatorilor;
examen - apreciere a performanţei unei acţiuni, periodic sau ad-hoc.
Remarcă: termenul evaluare este adesea aplicat pentru o apreciere mai complexă şi/sau mai
profundă decât cel de examen. Totuşi, uneori, termenii examen şi evaluare sunt folosiţi ca sinonime;
monitorizare - proces continuu de colectare sistematică de informaţii, conform indicatorilor aleşi,
pentru a furniza administratorilor elemente asupra progreselor realizate, obiectivelor atinse şi a utilizării
fondurilor alocate;
obiectiv al programului sau al proiectului - rezultate pe care programul sau proiectul se
presupune că le va genera în termeni fizici, financiari, instituţionali, sociali, de mediu sau alţii;
scop - obiectiv enunţat relativ la un proiect sau program;

2.Tipuri de cercetare ştiinţifică

Mai sus s-au prezentat categoriile de cercetare ştiinţifică după O.C.D.E. Această are la bază o
clasificare bipolară - cercetare pură (fundamentală sau pură) şi cercetare aplicată, unii specialişti din
domeniu adăugând cercetarea de dezvoltare şi cercetarea-acţiune sau cercetarea strategică. Trebuie
menţionat faptul că epistemologii, cercetătorii şi analiştii vieţii ştiinţifice nu s-au mulţumit cu simpla
împărţire, în cercetare fundamentală şi cercetare aplicativă şi au căutat să delimiteze tipurile de cercetare
ştiinţifică în funcţie de alte criterii.
Unul dintre criterii este tipul de orientare al cercetării şi din acest punct de vedere apar cercetări
orientate către concluzii şi cercetări orientate către decizii.
După tipul de suport, se distinge cercetarea documentară şi cercetarea empirică (bazată pe
experiment). Această clasificare, pe lângă altele face şi distincţia dintre cercetarea istorică, cercetarea

17
bibliografică şi analiza de conţinut de cercetarea făcută în laborator sau pe teren.
După locul unde se produce cercetarea, există cercetare de laborator sau de teren, iar după
mărimea (amploarea), dar şi locul de desfăşurare, poate fi de laborator, la scară pilot sau la scară
industrială.
Poate cel mai important criteriu este setul de obiective asociat cercetării. S-au propus patru
obiective generale ale cercetării: descrierea, explicaţia, predicţia şi controlul, dar mai pot exista şi
altele.
Descrierea reprezintă unul din obiectivele generale care răspunde de observarea realităţii. Astfel,
observarea unui ansamblu de obiecte sau de fenomene permite descrierea lor, analizarea caracteristicilor
în aşa fel încât, pe baza datelor observate şi a inducţiei, să se ajungă la nişte enunţuri generale, care au o
probabilitate mai mare sau mai mică. Inducţia este trecerea de la particular la general, iar inducţia pură
bazată numai pe observaţie este rar întâlnită şi nu este fiabilă. Toată cercetarea se bazează pe ipoteze
explicite sau implicite cumulate cu inducţia.
Înţelegerea este legată de descriere şi urmăreşte să se sesizeze modul cum se desfăşoară
evenimentele, caracteristicile, faptele etc., fără a enunţa legităţi. Înţelegerea trebuie să ţină seama de
complexitatea fenomenelor.
Explicaţia caută să stabilească relaţii de cauzalitate şi este prima etapă în găsirea legii care
guvernează fenomenul.
Predicţia, ca rezultat al etapelor anterioare, propune un tip de model. Tipul de model propus
trebuie confruntat cu realitatea. Predicţia nu este acelaşi lucru cu profeţia.
Controlul reprezintă etapa de verificare a tuturor etapelor anterioare şi de cele mai multe ori
presupune experimentul.
Plecând de la setul de obiective prezentat, cercetarea poate fi clasificată în :
- cercetare descriptivă - descrie fapte, obiecte, evenimente, comportamente etc., utilizând diferite
strategii de observare ca studiul de caz, analiza de conţinut, ancheta, studiul comparativ etc.;
- cercetare experimentală - caută să explice un fenomen, o relaţie dintre cauză şi efect etc., prin
mânuirea şi măsurarea unor variabile;
- cercetare-acţiune - (action research) se caracterizează prin intervenţia cercetătorului chiar în
timpul cercetării în scopul transformării realităţii. O adevărată cercetare-acţiune urmăreşte două scopuri:
obţinerea de noi cunoştinţe şi schimbarea realităţii prin acţiune (intervenţie);
- cercetare teoretică - urmăreşte să teoretizeze utilizând exclusiv o analiză conceptuală bazată pe
reguli logice. Unii specialişti consideră că acest tip de cercetare poate fi doar o etapă în demersul
cercetării.
Trebuie menţionat faptul că în clasificarea cercetărilor, cercetarea bibliografică apare destul de
rar, deoarece are un statut aparte (să furnizeze informaţii), dar ea trebuie luată în considerare, în lucrările
de cercetare, ocupând un loc particular. Cercetarea bibliografică poate fi signalectică (care adună toate
informaţiile despre subiectul dat), analitică (care presupune o analiză de conţinut) sau critică (adăugând
fiecărei publicaţii o parte critică). În tabelul II se prezintă sintetic tipurile de cercetare în funcţie de
obiective:

Tabelul II Tipologia cercetării în funcţie de obiective.

Nr.crt. Tip de Obiectiv Demers de Scop

cercetare investigare
1. descriptivă descriere observare înţelegere sau explicare
2. experimentală explicare experimentare coroborarea ipotezelor
18
 3. cercetare- transformare intervenţie înţelegere
actiune
4. teoretică teoretizare analiză înţelegere sau emitere de
conceptuală predicţii

În continuare, se vor prezenta câteva dintre caracteristicile fiecărui tip de cercetare:

1. Cercetarea descriptivă cuprinde toate studiile al căror obiect central este descrierea
realităţii, cu scopul de a fi înţeleasă sau explicată. În cadrul cercetării descriptive, pot apărea
următoarele demersuri de investigare:
- ancheta;
- studiul de caz;
- analiza de conţinut;
- observaţia externă;
- studiul comparativ;
- studiul corelativ;
- studiul de evaluare;
- studiul de tendinţă;
- studiul istoric.
Ancheta (în limba engleză - survey) constă în a culege date de la un eşantion, cel mai adesea
reprezentativ, cu ajutorul interviurilor sau chestionarelor. Prin anchetă se obţine o imagine a condiţiilor de
existenţă a fenomenelor sau a proprietăţilor caracteristice eşantionului ales.
Studiul de caz constă în observarea unui obiect social (individ, grup, ţară, situaţie etc.) cu scopul
de a-1 analiza în profunzime.
Analiza de conţinut este definită ca un studiu obiectiv şi sistematic al conţinutului unei informaţii,
în aspectele sale tematice sau în orice alte aspecte.
Studiul comparativ include compararea simplă, fără explicaţii, cum ar fi unele performanţe,
situaţii sau comportări, sau poate include cauzele, în timp ce studiul corelativ urmăreşte relaţiile dintre
variabilele nemanipulabile.
Studiul istoric urmăreşte înţelegerea evenimentelor în dimensiunea lor diacronică şi, bazîndu-se
pe lectura documentelor, utilizează în mod complementar analiza de conţinut.
2. Cercetarea experimentală are ca obiectiv principal explicarea prin verificarea unei
ipoteze sau prin infirmarea acesteia. Epistemologii definesc experimentul ca pe o observare
provocată. Pentru realizarea unui experiment, care este numai o
porţiune din întregul demers al cercetării, se pot distinge câteva etape generale:
- formularea ipotezei;
- transpunerea chestiunilor în termeni experimentali prin definirea variabilelor;
- pregătirea aparaturii, instalaţiilor, materialelor, eşantioanelor etc., pentru experiment,
- realizarea experimentelor şi culegerea de date;
- analiza, uneori statistică, şi interpretarea datelor experimentale.
Aceste etape generale fac parte din planul de lucru care cuprinde numeroase aspecte, inclusiv
cele financiare şi de resurse umane. În cercetările medicale acest plan de lucru, mult mai cuprinzător, se
numeşte protocol şi este precizat ca fiind obligatoriu, reprezentând "documentul care însoţeşte studiul,
definind în principal condiţiile sale de realizare şi desfăşurare". Alţi cercetători, din alte domenii,
denumesc protocolul ca fiind descrierea paşilor unui procedeu (cum ar fi de exemplu o metodă de
analiză a unor componente chimice), care a fost obţinut şi validat în urma unei cercetări.
3. Cercetarea-acţiune este un tip de cercetare întâlnită în ştiinţele umane şi sociale şi a mai
fost denumită, cercetare operaţională, observaţie interactivă, cercetare participativă sau cercetare
19
implicată. Ea este foarte utilizată în cercetarea din educaţie, deoarece cercetătorul intervine cu o
acţiune deliberată asupra sistemului (clasei, grupei) obţinând alte rezultate faţă de cele obţinute pe tară.
Subiectul cercetării devine coparticipant al cercetării putând interveni în stabilirea problematicii, în
culegerea de date, în analiza şi în difuzarea rezultatelor. Pentru cercetarea participativă s-au evidenţiat
câteva particularităţi dintre care cităm:
- originea problematicii se află în centrul comunităţii sau al mediului de lucru;
- scopul cercetării este de a ameliora fundamental viaţa persoanelor supuse unei transformări
structurale;
- persoanele din comunitate sau din mediul de lucru participă la controlul de ansamblu al
procesului de cercetare;
- cercetarea participativă ajută la declanşarea acţiunii, întărind la persoanele ce participă
sentimentul conştiinţei propriilor capacităţi;
- persoanele care participă sunt considerate cercetători ca şi cei care realizează cercetarea.
Unii autori, menţionează caracteristicile prin care cercetarea-acţiune se deosebeşte de celelalte
tipuri de cercetare:
- are o finalitate practică;
- este participativă prin colaborarea cercetătorilor cu populaţia studiată;
- este emancipatoare, adică eliberează persoanele intervievate de status-ul de subiecţi de
cercetare;
- este interpretativă, deoarece acordă importanţă punctelor de vedere ale participanţilor la
cercetare, fără a considera că poziţia cercetătorilor este corectă;
- are o orientare critică, vizând schimbarea situaţiei persoanelor, grupurilor şi comunităţilor
cercetate.
În concluzie, cercetarea - acţiune se caracterizează prin trei elemente cheie: caracter
participativ, caracter democratic precum şi cercetare cu schimbare în acelaşi timp.
4. Cercetarea teoretică urmăreşte să stabilească raţionamente despre concepte sau realităţi
bazându-se pe analiza conceptuală. Astfel, se pot studia:
- dezvoltarea modelelor teoretice şi teoria acţiunii;
- analiza conceptelor, practicilor etc.;
- sinteza rezultatelor unor cercetări.
În concluzie, multitudinea de concepte, raportate la obiective, la tipul de orientare, la disciplina
sau ţinta cercetării, la locul de realizare etc., privind natura cercetării, determină multiple clasificări dintre
care autorii cred că trebuie reţinute în principal cele după orientare şi cele după obiective. Desigur, în
timp, în funcţie de nivel, cercetarea poate fi avansată, excelentă, strategică, rezultând şi tipurile
corespunzătoare: cercetare avansată, cercetare de excelenţă etc.

Spiritul pozitiv şi spiritul umanist

„Deosebim două ordine de ştiinţe: unele pleacă de la spirit pentru a coborî la fenomenele naturii,
altele pleacă de la observarea naturii pentru a urca înspre spirit. Punctul lor de plecare este diferit, dar
scopul este acelaşi: căutarea şi descoperirea adevărului. Ceea ce ne face să admitem că limita între cele
două ordine de ştiinţe nu este decât ignoranta noastră."
(CI. Bernard, Discurs de recepţie la Academia Franceză)
Originea şi sensul cunoaşterii
Cunoaşterea este legată de tendinţa profundă, funciară a omului de a înţelege şi de a stăpâni lumea
şi pe sine însuşi prin forţa inteligenţei sale. Orice cunoaştere, ca act psihologic, are la baza ei tensiunea
20
interioară a unei nelinişti intelectuale ce se desfăşoară în câmpul conştiinţei, această „oglindă" în care se
reflectă lumea şi omul.
Tensiunea neliniştii interioare este o stare difuză, nelămurită, pe care persoana o simte ca atare,
dar pe care nu şi-o poate explica şi nici defini. O simte pur şi simplu. Este un fel de „emoţie" care te
invadează, o stare afectivă şi de spirit în acelaşi timp, continuă ca prezenţă şi care îndeamnă la căutare. Pe
măsură ce neliniştea creşte în intensitate şi se întinde ca durată, ea se va cristaliza în formele concrete, ca
enunţ intelectual, ale interogaţiei. în acel moment, persoana se va întreba „ce se petrece", apoi îşi va pune
întrebări despre lume sau despre sine. Orice nelinişte trebuie raportată la ceva. Ea nu se va anula decât
prin răspunsurile la aceste întrebări, ca o soluţie de compensare a neliniştii interioare. Aceasta este
cunoaşterea.
Orice cunoaştere îşi are originea într-o tensiune emoţională interioară. Dar, în cazul acesta, trebuie
să ne punem întrebarea firească: „ce generează această tensiune, această stare de nelinişte interioară? ".
Trebuie să existe ceva care a produs-o. în primul rând, curiozitatea. Dorinţa de a depăşi necunoscutul. Dar
necunoscutul este asociat cu interdicţia, şi orice tentativă de a pătrunde în sfera acestuia echivalează cu a-
1 lua în posesie. Din acest motiv, curiozitatea va reprezenta actul de depăşire a unei interdicţii.
Cunoaşterea este tendinţa omului de a se extinde continuu, dincolo de limitele sale. Ea este un act de
eliberare, dar şi de luare în posesie a ceva care îi este interzis. Păcatul originar adamic sau gestul
prometeic al furtului focului sunt exemple ilustrative şi echivalente în sensul acesta.
Curiozitatea este pulsiunea care mă îndeamnă să depăşesc limitele impuse, să trec dincolo de ceea
ce nu-mi este permis, ca să pătrund într-un „spaţiu interzis". Or, încălcarea unei interdicţii, violarea unui
tabu impus este un act de vinovăţie. Pulsiunea reprezentată prin curiozitatea de a cunoaşte va da naştere
unui sentiment sau complex de vinovăţie, din care se va naşte acea tensiune interioară care este neliniştea,
angoasa legată de culpabilitate. Eu nu pot „ieşi", nu-mi pot „anula" vinovăţia decât încorporându-mi
„interdicţia" ce mi-a fost impusă. Va trebui să merg până la capăt.
Cunoaşterea este actul prin care eu compensez sau îmi satisfac o curiozitate care a violat
interdicţia, prin luarea în posesie de către mine a ceea ce mi-a fost interzis. Din momentul în care ceea ce
i-a fost interzis omului îi aparţine, „vina cunoaşterii" a fost anulată şi, totodată, omul şi-a extins aria de
stăpânire asupra lumii şi asupra lui însuşi. Idealul prometeic a fost împlinit. Tensiunea este anulată prin
răspunsul la întrebarea pe care a generat-o şi în locul ei se instituie siguranţa şi puterea omului asupra
lumii şi asupra lui însuşi.
Se poate afirma că, din punct de vedere psihanalitic, la baza oricărei cunoaşteri se află un dublu
complex. Un complex de inferioritate al omului în faţa necunoscutului, pe care-1 resimte ca pe un
domeniu limitat al interdicţiei ce-1 închide, şi un complex de culpabilitate legat de violarea
necunoscutului interzis, pe care doreşte şi ştie că-1 va lua în posesie, ca pe o deschidere şi depăşire a
limitelor impuse.
Actul de cunoaştere este iniţial o compensare ce eliberează şi, ulterior, o lichidare a acestor
complexe de inferioritate ale omului în faţa necunoscutului care-i conferă statutul de autoritate prin
posesie asupra lumii. Atât Socrate, cât şi Faust, atunci când afirmă că „nu ştiu", exprimă de fapt
sentimentul de inferioritate al celui care ştie, în faţa imensităţii necunoscutului care ne înconjoară şi pe
care dorim să-1 luăm în stăpânire.
Mergând mai departe cu analiza noastră, în acelaşi spirit al interpretării psihanalitice, putem
afirma că orice cunoaştere este o stare de „nevroză", desigur nu în accepţiunea medicală psihanalitică a
acestui termen, ci raportat la tensiunea pe care o dă neliniştea căutării, a interogaţiei, prin care omul caută
să se elibereze de sentimentul de inferioritate în faţa necunoscutului. Este nevoia de descoperire, de
revelare a adevărurilor.
Nevroza cunoaşterii este nevroza descoperirii şi ea are, în plan psihanalitic, aceeaşi semnificaţie cu
21
nevroza creaţiei. Ea este concomitent tensiune şi eliberare. Omul resimte „necunoaşterea" ca pe o
interdicţie, o frustrare pe care încearcă să o compenseze. în această situaţie, dorinţa de a şti se cuplează cu
dorinţa de a avea.
Descoperirea ştiinţifică, precum şi creaţia artistică sunt căi sublimate prin care frustrări, complexe,
dorinţe nerealizate se împlinesc. în acest plan, având mecanisme de realizare comune, descoperirea
ştiinţifică şi creaţia artistică se întâlnesc.
Admiţând faptul că se poate vorbi despre o nevroză de descoperire, ca şi despre o nevroză de
creaţie, va trebui să considerăm că, în ceea ce priveşte „profilul psihologic", ne găsim în faţa a două tipuri
umane complementare: „omul de ştiinţă" şi „artistul". Ei au rădăcini comune, dar direcţia lor de evoluţie
şi de activitate este diferită. Asupra acestui aspect vom reveni când vom analiza „personalitatea omului de
ştiinţă".
Formele cunoaşterii
Când Socrate afirma, ca unică certitudine, faptul că „ştie că nu ştie nimic", oracolul delfic spusese
despre acesta că este „cel mai drept şi mai înţelept dintre oameni"; Socrate acceptă împăcat ideea că omul
poate înainta, dar nu poate depăşi limitele lumii şi propriile limite în ceea ce priveşte posibilităţile sale de
cunoaştere.
Orice cunoaştere este o înaintare, dar numai până la un anumit punct. Spiritul metodic cartezian se
opreşte în momentul în care îndoiala este anulată. Spiritul neliniştit faustic, dionisiac se va proiecta în
planul iraţionalului, certitudinea logică fiind înlocuită cu miracolul şi magia. Spiritul socratic, de claritate
apolinică, va năzui către fericirea spirituală pe care o dă înţelepciunea (sophrosyne), nu cunoaşterea ca
atare, ci arta de a cunoaşte. Spiritul kantian va urmări realizarea riguroasă a întâlnirii, acordului şi
concilierii adevărului cu binele, al raţiunii cu morala, din care se naşte „iluminarea spiritului",
reprezentând supremul act de eliberare sau „ieşirea omului din minorat, a cărui victimă este el însuşi.
Minoratul fiind neputinţa omului de a se servi de inteligenţa sa fără a fi condus de altul" (I. Kant).
Orice nevroză este o luptă cu limitele şi cu frustrările impuse de acestea, precum şi dorinţa de a le
depăşi şi de a le anula. Spiritele liniştite nu sunt creatoare. La fel şi cele învinse sau supuse. Pentru ele,
indiferent de ceea ce ar face, destinul tot se împlineşte: „fata volentem ducunt, nolentem trahunt", spunea
Seneca.
Neliniştea, în schimb, tensiunea interioară a spiritului, este germenul interogaţiei şi începutul
oricărei cunoaşteri, întrucât, aşa cum spunea Vergiliu, „Mens agitat molem".
Se impune o delimitare în câmpul cunoaşterii. în general se admite un tip de cunoaştere pozitivă,
raţională,'obiectivă, conformă cu normele logice, şi o cunoaştere intuitivă, subiectivă, pe care o dobândim
printr-un act de reflecţie. în primul caz, obiectul este concret, material, întrucât el există în afara noastră şi
independent de noi. în al doilea caz, obiectul este numai presupus, întrucât, deşi el există ca realitate, nu
este obiectiv, ci se obiectivează prin efectele sau manifestările sale, fiind interior fiinţei umane, prin
actele, atitudinile, produsele şi conduitele acesteia. De aici şi diferenţa dintre spiritul pozitiv şi spiritul
umanist.
Actul cunoaşterii
Cunoaşterea este rezultatul acţiunii, al operaţiilor gîndirii asupra fenomenelor din realitate. Ele pot
fi direct sau indirect accesibile gândirii pentru a fi cercetate în vederea cunoaşterii lor. Toate situaţiile sunt
„realităţi" existente în afara gândirii şi independent de aceasta. Rolul gândirii este să le surprindă
existenţa, să le separe şi extragă din realitate, din mulţimea celorlalte obiecte, să le interiorizeze şi să le
supună operaţiilor sale şi, în final, să emită judecăţi cu valoare de concluzii, referitoare la natura şi
semnificaţia acestora.
Gândirea, ca proces mintal, este unică. Ea diferă numai din punct de vedere psihologic ca „sistem
operaţional". Să explicăm acest lucru.
22
 Obiectele gândirii există ca realităţi, fie cu caracter concret material, deci spaţiale şi spaţializabile,
fie ca realităţi cu caracter abstract, imaterial, deci nespaţiale şi nespaţializabile. în planul gândirii, ambele
categorii pot fi interiorizate şi supuse analizei acesteia. Obiectele material-concrete, prin caracterul lor
spaţial, au dat naştere la imagini mintale care le reproduc. Obiectele imaterial-abstracte, prin caracterul lor
nespaţial, dau naştere la concepte mintale sau idei. Avem deci de-a face cu două categorii sau forme de
„gândire a obiectelor", şi anume:
un tip de gândire concretă, spaţială, geometrică, a imaginilor;
un tip de gândire abstract-intuitivă, conceptuală, a ideilor.
Este momentul să precizăm natura „obiectelor gândirii". în cazul gândirii concrete, prin imagini,
avem de-a face cu o gândire obiectivă, întrucât obiectele ei nu sunt concrete, direct accesibile. în cazul
gândirii abstracte, prin idei sau teme, avem de-a face cu o gândire subiectivă, întrucât obiectele ei sunt
lipsite de concret-material şi nu ne sunt direct accesibile, ci numai presupuse intuitiv sau deduse din
manifestările prin care ele se obiectivează în exterior, mai precis, prin semnificaţia pe care acestea o
poartă. De aici şi două modalităţi de cunoaştere:
cunoaşterea pozitivă a obiectelor materiale, concrete, ale lumii;
cunoaşterea subiectivă a faptelor imateriale ca teme subiective, ale lumii.
Prima reprezintă domeniul ştiinţelor pozitive, cea de-a doua, domeniul ştiinţelor umane, aşa cum
de altfel am spus deja mai sus. Lucrurile ar fi destul de simple şi clare dacă ar rămâne aici. Lumea este
însă compusă din „obiecte" şi „subiecte". între concretul material direct accesibil prin simţuri şi
interiorizat gândirii prin imagini şi abstractul imaterial, intuit prin gândirea reflexivă, există o diferenţă
evidentă de ordin calitativ.
în procesul cunoaşterii însă, gândirea nu operează niciodată singură. Ea nu este numai o simplă şi
exclusivă „operaţie mintală", ci şi o „atitudine intelectuală". Ea nu se : mulţumeşte numai să interogheze
obiectul (operaţie analitică mintală), ci concomitent ; formulează şi o opinie, un punct de vedere referitor
la atitudinea intelectuală faţă de obiect. Aceasta dovedeşte că, în cazul procesului de cunoaştere, în afara
„operaţiilor gândirii" mai intervine şi un alt factor, reprezentat de „conştiinţa reflexivă". Dacă gândirea I
raţională este o operaţie intelectuală ce caută să obiectiveze, după un plan logic, natura obiectului
cunoaşterii sale, conştiinţa reflexivă urmăreşte să descopere „acordul" obiectului cunoaşterii cu intenţia
observatorului care îl gândeşte. Gândirea raţională este focalizată asupra laturii obiective, pe când
conştiinţa reflexivă, căutând să stabilească un „raport" al obiectului cu cercetătorul, este focalizată asupra
laturii subiective. În cazul acesta, se poate afirma că, în orice proces de cunoaştere, analiza obiectivă şi
atitudinea subiectivă coexistă, fie simultan, fie succesiv, ele fiind inseparabile. Faptul se datorează
cercetătorului, pentru care cunoaşterea are două componente:
este interogativă, fapt care ţine de sfera gândirii raţionale, căutând să vadă „cum este obiectul";
este atitudinală, fapt care ţine de acordul acestuia cu conştiinţa, căutând să stabilească „ce este
obiectul".
Interogaţia dă răspunsurile la aspectele formale, concret-materiale, pe când atitudinea reflexivă ne
dezvăluie esenţa interioară a acestora.
Se poate desprinde de aici ideea că orice act de cunoaştere, indiferent de natura sa, ca proces
psihic, este rezultatul operaţiilor gândirii şi al conştiinţei reflexive, în care obiectul şi subiectul sunt
adesea destul de greu de separat.
Nu trebuie însă ca de aici să tragem concluzia că între imaginea obiectivă şi ideea subiectivă există
o separaţie netă. Ele nu sunt contradictorii, ci complementare, întrucât se produc în sfera operaţiilor
mintale ale persoanei şi sunt rezultatul acesteia. Mai mult chiar decât atât, şi gândirea logică, şi conştiinţa
reflexivă se vor întâlni în acelaşi punct care încheie procesul cunoaşterii, şi anume formularea adevărului.
Adevărul este scopul ultim al oricărei cunoaşteri. El reprezintă momentul în care procesul de cunoaştere,
23
de gândire raţională sau de reflecţie se încheie. Este momentul' „epocile", de „suspendare a judecăţii".
Dacă adevărul este, într-o primă etapă, ceea ce Toma d'Aquino afirma ca reprezentând „adequatio
intellectus et rei", în cea de-a doua etapă el este momentul „epoche" de încheiere şi închidere a judecăţii.
Acordul dintre intelect şi obiecte face posibilă iniţierea gândirii. „Epoche"-ul este momentul de încheiere
a reflecţiei gândirii asupra sau cu privire la obiectele sale. Trebuie să vedem în aceste două „momente" de
început şi de sfârşit ale cercetării o continuitate şi nu o ruptură; o succesiune necesară concentrată într-un
model orientat corect şi complet de gândire unică asupra unui obiectiv precis de cunoaştere.
Acest fapt este de o excepţională importanţă, întrucât separaţia metodologică între ştiinţele
pozitive şi ştiinţele umane depinde, în mare măsură, de modul în care alegem, abordăm şi definim sau
considerăm obiectul cercetării noastre. Dar acesta nu este decât un demers care se opreşte totuşi la
jumătate. Să-1 ducem până la capăt înseamnă să facem o operaţie de cunoaştere directă „obiectiv-
raţională" şi „subiectiv-intuitivă", singura de altfel care răspunde interogaţiilor noastre.
Rămâne de precizat, în continuare, un alt factor pe care în mod intenţionat l-am lăsat la sfârşit:
cercetătorul. Acelaşi individ cercetează atât obiectul concret, cât şi subiectul abstract, mai ales că, în
spaţiul lumii exterioare, acestea coexistă simultan.
În persoana cercetătorului, gândirea logico-raţională este dublată de atitudinea subiectivă a
conştiinţei reflexive. Ceea ce este absolut clar, evident pentru orice cercetător este diferit ca nuanţe de
aparenţă şi interpretare de la o persoană la alta, în raport cu modalitatea fiecăruia de percepţie, cu
sensibilitatea, temperamentul, capacitatea reflexivă, tipul de personalitate etc. Din acest motiv, chiar dacă
imaginile sunt relativ aceleaşi, impresiile recunosc o mare gamă de variante. Aceasta ne conduce la
diferenţa pe care Socrate o face în dialogul său cu Gorgias, între opinie (doxa), care este o părere
personală şi subiectivă, şi idee (eideia), care este o certitudine absolută, concluzie ultimă şi exprimând
adevărul universal valabil.
Acelaşi punct de vedere îl întâlnim la S. Kierkegaard, care aşează într-un raport de comparaţie doi
termeni implicaţi în procesul de cunoaştere: episteme, cunoaşterea ştiinţifică, exactă, riguroasă, şi pis tis,
credinţa, convingerea acceptată ca o atitudine de conştiinţă interioară. Aparent, acestea două sunt
contradictorii, dar în planul interiorităţii mele ele devin complementare. Cunoaşterea este rezultatul
operaţiilor gândirii, al unor acţiuni succesive, al unui şir de raţionamente la capătul cărora eu descopăr
adevărul. Credinţa, dimpotrivă, îmi dezvăluie adevărul dintr-o dată, ca revelaţie a unui miracol.
Să ne oprim un moment asupra acestei probleme, reprezentată prin raportul „cunoaştere/credinţă".
Cunoaşterea şi credinţa sunt antagoniste sau complementare ? Se exclud sau se completează? Problema a
preocupat numeroşi specialişti (J. Maritain, Garigou-Lagrange, C. Rădulescu-Motru, L. Blaga, Al.
Mironescu, J. Piaget ş.a.). Ca să înţelegem raportul „cunoaştere/credinţă", trebuie să acceptăm că sfera
cunoaşterii este despărţită, în mod arbitrar, de operaţiile intelectului, deşi ea are un caracter de
„continuitate liniară".
Ceea ce intelectul poate cuprinde cu înţelegerea din lumea obiectivă este cunoaşterea ştiinţifică.
Ea este directă, imediată şi are un caracter logic. Ceea ce nu poate fi cuprins de intelect, dar care există,
poate fi cunoscut de persoană într-o manieră mediată, în mod indirect, ca fiind „ceva ce îi este dat" de la
început, fără a mai fi trecut prin etapele operaţiilor logice ale cunoaşterii intelectuale. Este o modalitate de
„cunoaştere acceptată", dar care prin natura ei „transobiectivă" iese din seria obiectelor lumii fizice,
situându-se dincolo de ea. Ne găsim, în cazul acesta, în faţa a două registre de cunoaştere, care se succedă
ca o continuitate: cunoaşterea fizică şi cunoaşterea metafizică. Celei dintâi îi corespunde cunoaşterea
ştiinţifică, obiectivă şi imediată, iar celei de-a doua credinţa, subiectivă şi imediată, aşa cum se poate
vedea mai jos:
Realitatea fizică
Realitatea metafizică
24
 Cunoaşterea ştiinţifică
Credinţa
Astfel, se poate observa că cele două domenii, respectiv „cunoaşterea" şi „credinţa", nu sunt nici
antagoniste şi nici nu se exclud reciproc. Ele se dispun într-o ordine de continuitate, stabilită de intelect şi
care corespunde Organizării inteligibile a lumii, considerată o succesiune „obiect/subiect", respectiv
„logic" şi „revelat".
Ceea ce în planul cunoaşterii ştiinţifice logice reprezintă descoperirea, în planul credinţei revelate,
al metafizicii, îl reprezintă minunea. Descoperirea este cunoaşterea semnificaţiei „obiectivului" supus
cauzalităţii, pe când minunea, care scapă cauzalităţii, i este credinţa ce acceptă existenţa ca realitate a
„subiectivului". în felul acesta, între cunoaşterea logică şi revelaţie se stabileşte o echivalenţă prin
„continuitate", fiecare; raportându-se la un anumit registru al realităţii atât fizice, cât şi metafizice.
Descoperirea în sfera ştiinţelor pozitive este concluzia unei judecăţi. Descoperirea în sfera
ştiinţelor umane poate fi adesea comparată cu revelaţia unui miracol. Or, adevărul obiectiv, la care eu
ajung prin gândirea raţională, trebuie pus în echilibru cu adevărul descoperit prin revelarea misterelor.
Adevărul obiectiv este „adevărul pozitivist" al concretului material, cert şi indubitabil. El aparţine
lumii materiale şi, din acest motiv, este contingent cu experienţa mea. Adevărul revelat este „adevărul
subiectiv" al abstractului imaterial, la fel de evident şi de indubitabil pentru mine ca şi „adevărul
obiectiv", dar acesta nu mai are un caracter empiric, întrucât el aparţine fie subiectivităţii mele, fie lumii
spirituale, iar eu îl intuiesc, trăindu-1 ca pe un fapt al conştiinţei mele. Nici unul, nici altul nu poate fi
negat. Mai mult decât atât, ele nu sunt antagonice, ci complementare, situându-se într-o continuitate
liniară, aşa cum am arătat deja, şi au o valoare egală pentru mine ca persoană, întrucât răspund unor
„nevoi" atât de ordin material, cât şi spiritual ale fiinţei mele. Să încercăm să precizăm aceste aspecte.
Adevărul obiectiv trebuie demonstrat că există. El trebuie susţinut de probe, de argumente. Pe
acestea le iau din realitate şi le pot supune experienţei mele pentru a le verifica. Adevărul subiectiv, de
natură revelată, este acceptat ca atare de la început. El este incontestabil şi absolut, nemaiavând nevoie să
fie dovedit prin demonstraţie, întrucât există prin sine. El nu este demonstrabil experimental, ci inteligibil
prin semnificaţia sa şi impresia pe care o produce asupra mea. Cui se datorează această diferenţă ?
Adevărul obiectiv este şi rămâne ipotetic întrucât el este descoperit de om prin intermediul raţiunii sale,
pe când adevărul subiectiv îi este dat omului prin actul revelaţiei de către o raţiune pe care eu o recunosc
şi o accept ca supremă, supraordonată experienţei şi raţiunii mele. El este un dar, nu însă şi o cucerire, ca
adevărul descoperit de raţiunea umană. Din acest motiv, el trebuie luat şi acceptat ca atare, necondiţionat,
având în plus o valoare morală şi spirituală. în aceasta stă, printre altele, diferenţa despre adevăr, în sfera
ştiinţelor pozitive, precum şi în sfera ştiinţelor umane.
Se poate vedea că separaţia care se operează între gândirea ştiinţifică şi spiritul umanist constituie
în primul rând atitudini pur metodologice. în plus, ele sunt privite din punctul de vedere al unei
interpretări psihologice şi, mai ales, psihanalitice, inseparabilă de persoana cercetătorului, întrucât omul,
fiind obiect al lumii, este concomitent şi subiect al conştiinţei sale autoreflexive.
Eu mă percep ca trup, dar mă simt fiinţă. Iar fiinţa care sunt este la rândul ei inseparabilă de trupul
meu. Subiectul meu sufletesc nu poate fi separat de trupul meu ca obiect corporal, decât în cazul
suferinţei, al bolii, ce poate avea o localizare trupească, fie o localizare sufletească, fie ambele
concomitent. în oricare dintre aceste situaţii apar suferinţa ca stare subiectivă resimţită sufleteşte şi
durerea ca stare obiectivă resimţită în trup.
Dihotomia „trup/suflet'' este, în mod evident, o chestiune impusă de necesităţile metodologice, pe
care conştiinţa reflexivă le sintetizează în „imaginea de sine" cu un caracter holistic, global, unitar, dar nu
uniformizam. Eu sunt trup şi suflet, dar acestea sunt inseparabile în stare de normalitate, resimţindu-le ca
pe acel tot care este „persoana mea". Separaţia lor, diferenţa dintre ele apare în cazul suferinţei şi al bolii.
25
 Spiritul umanist şi spiritul pozitivist
Din cele expuse mai sus rezultă existenţa a două atitudini intelectuale ca „modele de gândire", ca
urmare a unor atitudini metodologice, şi anume:
spiritul umanist, care vizează aspectele subiective ale fiinţei umane, atât ale persoanei mele, cât
şi ale persoanei celorlalţi, modul de „a vedea" şi de „a înţelege" omul, intuitiv;
spiritul pozitivist, constând în modul de „a-i percepe" şi de „a-i reprezenta" pe ceilalţi, din punct
de vedere formal, ca „obiecte" concrete şi obiective cu caracter empiric.
Este însuşi dualismul pragmatic realizat în sfera medicinii, diferenţiată între medicina somatică a
trupului şi psihiatrie, ca medicină a sufletului. Separaţia aceasta este însă anulată de medicina
psihosomatică, aceasta demonstrând existenţa unei patologii biunivoce, în care sfera somatică şi sfera
psihică se suprapun, sunt complementare.
Se impun, în urma discuţiei de mai sus, câteva precizări în ceea ce priveşte procesul cunoaşterii
ştiinţifice, atât în domeniul ştiinţelor umane, subiective, cât şi în cel al ştiinţelor pozitive cu caracter
obiectiv.
Diferenţierea între „ştiinţele pozitive" sau „ştiinţele naturii" (Naturwissenschaft) şi „ştiinţele
umane" sau „ştiinţele spiritului" (Geisteswissenschaft) vine în primul rând din atitudinile epistemologice
ale modelului de gândire specific legate de persoana cercetătorului. Ştiinţele respective există ca atare, dar
„separaţia" sau „diferenţierea" lor este rezultatul unor operaţii intelectuale, de factură metodică, care, în
final, aşa cum rezultă din discuţia de până acum, sunt însăşi expresia organizării fiinţei umane, în „trup şi
suflet" sau în „obiectiv şi subiectiv".
Cunoaşterea umană ne apare, în sensul unei interpretări psihologice şi psihanalitice, ca o proiecţie
a naturii umane asupra lumii, pe care eu încerc să o înţeleg şi să mi-o reprezint în conformitate cu nevoile
şi aspiraţiile mele, dar şi în limita posibilităţilor mele de a o gândi şi înţelege.
Constituirea ştiinţelor umane
„Problema fundamentală a ştiinţelor umane este pusă în maniera cea mai clară prin multiplicitatea
contradictorie a tentativelor de sistematizare, prin care se pretinde să se realizeze o ştiinţă a ştiinţelor
umane." (Encyclopaedia Universalis)
Conceptul de ştiinţă
Obiectul ştiinţelor umane îl constituie cunoaşterea omului şi a umanului. Fascinaţia tehnicistă şi
scientistă a vremurilor noastre, care obligă fixarea atenţiei asupra matematicii, fizicii, a ştiinţelor pozitive
în general, reprezintă o formă deosebit de nocivă a aşa-numi-tului „obscurantism contemporan", afirmă
G. Gusdorf. în acest context al mentalităţii epocii, disciplinele umane sunt privite cu suspiciune sau pur şi
simplu desconsiderate.
Dintr-o perspectivă filosofică, în conformitate cu rigoarea logicii, W. Dilthey defineşte astfel
ştiinţa: „în mod obişnuit se desemnează sub numele de ştiinţă un ansamblu de propoziţii ale căror
elemente sunt conceptele - altfel spus, elemente perfect definite de valoare constantă şi universală, un
ansamblu în care legăturile au o valoare legitimă, un ansamblu în care, pentru a putea fi comunicate,
părţile sunt reunite într-un tot, fie pentru ca ansamblul de propoziţii să ne permită să gândim în totalitatea
sa unul dintre domeniile realităţii, fie pentru că aceste propoziţii impun regula lor unei anumite activităţi
umane" Caracterizarea de mai înainte nu dă numai o definiţie logică, inteligibilă ştiinţei, ci în acelaşi timp
ea încearcă să-i explice conţinutul şi să-i justifice utilitatea practică.
Punctul de vedere al lui W. Dilthey, centrat pe ştiinţele umane, care au ca obiect „omul însuşi",
reprezintă „ansamblul de fapte ce ocupă spiritul". Autorul menţionat consideră că originea ştiinţelor
umane se găseşte în „conştiinţa de sine" trecută prin filtrul critic al raţiunii, în sensul acesta, ştiinţele
umane reprezintă sinteza în care sunt cuprinse „toate valorile şi toate scopurile vieţii incluse în această
26
lume spirituală şi care acţionând într-un mod independent prin actele sale creează ceva nou în ordinea
faptelor spiritului" (W. Dilthey).
Pentru W. Dilthey, separaţia ştiinţelor în ştiinţe ale naturii (Naturwissenschaft) şi ştiinţe umane
(Geisteswissenschaft) rezidă în „antinomia substanţelor materiale şi a substanţelor spirituale", primele
aparţinând lumii exterioare, iar celelalte aparţinând lumii interioare, reprezentate de faptele şi activităţile
psihice.
Cuvântul „ştiinţă" are corespondentul în greacă în episteme, iar în latină, în scientia. Ştiinţa se
defineşte ca un domeniu al cunoaşterii, caracterizată prin existenţa unui „obiect" precis şi a unei
„metodologii" adecvate studierii acelui obiect. Definiţia ştiinţei, după Encyclopaedia Britannica, este
următoarea: „Ştiinţa este o căutare a judecăţilor capabile de a obţine o acceptare generală, din partea celor
capabili să înţeleagă aceste judecăţi şi fundamentele lor".
Pentru K. Jaspers, „ştiinţa este cunoaşterea metodică, al cărei conţinut este în acelaşi timp expresia
unui adevăr atât sigur, cât şi universal".
Ideea de ştiinţă a suferit numeroase transformări, atât formale, cât şi de conţinut, în decursul
istoriei sale. Ştiinţa reprezintă tot ceea ce este comun între toate disciplinele stabilite ca atare, exprimând
astfel o anumită atitudine a omului faţă de lume şi de realitatea acesteia. Ea este o perspectivă deschisă
asupra realităţii. Savantul caută să stabilească o cunoaştere obiectivă şi inteligibilă a lucrurilor din lumea
exterioară, după cum filosoful sau psihologul caută să cunoască interioritatea subiectivă a umanului. Din
aceste considerente, domeniul cunoaşterii ştiinţifice este de două feluri:
1.Cunoaşterea naturii (Naturwissenschaften), caracterizată prin următoarele aspecte: existenţa unui
obiect concret, bine definit, delimitat şi determinat, măsurabil sau cuantificabil matematic; posibilitatea de
a observa direct, imediat obiectul cunoaşterii, ca pe un fapt empiric; posibilitatea de a acţiona
experimental asupra obiectului, putându-1 modifica sau reproduce; relaţia „cercetător-obiect" este directă,
imediată, materială.
2. Cunoaşterea umanului (Geisteswissenschaften) este caracterizată prin următoarele aspecte:
existenţa unui subiect care se oferă cunoaşterii; posibilitatea de a observa subiectul direct sau numai de a-
1 presupune, în mod mediat, printr-un act de reflecţie mintală; cunoaşterea subiectului prin efectele sale,
prin manifestările în care acesta se obiectivează exterior, permiţând în felul acesta ca el să fie deductibil;
subiectul este intuit, el nu poate fi măsurat sau cuantificat cu metode matematice; relaţia „cercetător-
subiect" este mediată, indirectă, subiectivă şi reflexivă. Se poate spune că, din punctul de vedere al
cunoaşterii ştiinţifice, „obiectul" se experimentează, în vreme ce „subiectul" se gândeşte (W. Dilthey).
Universitatea este locul în care se naşte ştiinţa şi în care sunt conservate şi transmise valorile
cunoaşterii: Universitas magistrorum et scholarium şi Universitas scientiarum. Aceasta operează
dihotomia între Facultăţile de Litere şi Facultăţile de Ştiinţe. „Fractura" între ştiinţe şi litere domină
cultura contemporană. Sistemul nostru de educaţie este construit pe această alternativă. Originea acestei
mentalităţi culturale coboară în timp până în Antichitatea clasică. Programul pedagogic avea un caracter
enciclopedic: enkyklios paideia (în greacă) sau orbis doctrinae (în latină). Cunoaşterea perfectă avea o
formă circulară, reproducând în mod simbolic divinitatea.
Cultura generală, ca formă de învăţare a ştiinţelor, delimita între disciplinele literare (gramatica,
retorica, dialectica) şi disciplinele ştiinţifice (aritmetica, geometria, astronomia, muzica). În secolul al
XII-lea se face distincţia scolastică între cele două grupe de discipline, după cum urmează: Trivium sau
artele discursului (artes sermocinales), reprezentate prin: gramatică, retorică şi dialectică; Quadrivium,
reprezentate prin: aritmetică, muzică, geometrie şi astronomie.
Situaţia se va schimba complet în Renaştere, când ştiinţele umane se vor situa pe primul plan ca
importanţă şi interes. Acestea dovedesc că există o relaţie istorică strânsă între evoluţia social-istorică a
umanităţii şi cea a ştiinţelor, aşa cum vom arăta în continuare.
27
 Stilul de viaţă şi mentalităţile
Viaţa omului se desfăşoară în cadrul spaţiului social. Acesta este locul în care se consumă
destinul, existenţa persoanei, sancţionată prin succes sau eşec. Viaţa este însă şi o modalitate a omului de
a se raporta la lume. Din punct de vedere filosofic, existenţa se defineşte în raport cu scopurile şi valorile
care o compun şi constituie „programul de viaţă" propriu unui individ sau unui grup social.
Faţă de viaţă şi faţă de lume, persoana dezvoltă „atitudini" conştiente sau inconştiente, care
exprimă „concepţia despre lume" (Weltanschauung) specifică fiecărui grup social şi fiecărei epoci
istorice. W. Dilthey, a subliniat importanţa analizei Weltanschauung-ului ca reprezentând „orizontul
comun al istoriei politice, al istoriei artelor şi literelor, al filosofiei şi ştiinţei". Aceste idei le regăsim la
numeroşi gânditori ca R. Mtiller-Freinfelds, Th. Rothacker, K. Jaspers.
Universul uman este un univers istoric. Fiecare cultură are stilul său propriu, specific, un stil de
viaţă ce se proiectează centrat pe imaginea lumii date. Th. Rothacker subliniază că fiecare cultură se
defineşte specific printr-un anumit ansamblu de „concepte culturale" pe care le regăseşte în „cuvintele-
cheie" ale culturii respective. A. Fouille vorbeşte despre „idei-forţă", asupra cărora vom reveni şi care au,
în primul rând, o semnificaţie morală.
Pentru Th. Rothacker, „ideile" care exprimă valorile dominante în cultură sunt denumite
Symbolische Urworte şi în cazul culturii clasice eline ele sunt următoarele: kosmos,physis, logos, eidos,
metron, morphe, paideia, eros, kairos, hybris, nemesis. Pentru cultura clasică romană, acelaşi autor
menţionează ca semnificative următoarele concepte culturale: pietas, auctoritas, vir, virtus, potestas,
majestas, res publica, imperium, civis.
Aceste „cuvinte-cheie" corespund dimensiunii spirituale a unui anumit univers uman. Ele justifică
atitudinile trăite în mod activ de oameni, operele de artă şi de gândire. Ele sunt specifice culturilor şi
Weltanscnauung-ului respectiv, fiind din acest motiv intraductibile şi devenind iremediabil coruptibile
prin traducerea lor în alte limbi. De aceste concepte, care pot fi numai „explicate", dar folosite în forma
lor originală, se leagă, în mod direct, comportamentele oamenilor, moravurile şi instituţiile sociale.
În cazul Europei moderne, se pune problema analizei elementelor culturale ce concură la
configurarea stilului de viaţă şi al spiritului european. E. Renan afirmă că Europa este rezultatul a trei
„izvoare" care au contribuit la formarea spiritului european, şi anume: grecii, care au dat valorile
culturale, spiritul ştiinţific, logica; evreii, care au dat spiritualitatea, morala şi religia prin intermediul
creştinismului; romanii, care au dat dreptul, legile, formele de administraţie şi de organizare ale statului.
Din punctul său de vedere, K. Jaspers afirmă că spiritul european se caracterizează prin
următoarele aspecte: situaţiile-limită ale condiţiei umane; ideea de om, de persoană; religiile
soteriologice, de salvare; raţionalismul.
Pentru K. Jaspers, trei „cuvinte-cheie" pot defini schema fundamentală a organizării spiritului
european, şi anume: libertatea, pe care o raportează la nelinişte şi agitaţie; ea este viaţa care se desfăşoară
între doi poli opuşi sau „viaţa la extreme", generând „situaţii-limită"; istoria, reprezentând ordinea şi
stăpânirea libertăţii; ştiinţa, care este expresia nevoii de cunoaştere şi conciliază tensiunile şi deschide
perspectiva unui nou orizont.
Referindu-se la valoarea cunoaşterii, Th. Rothacker discută raportul dintre „imaginea omului" şi
„imaginea lumii". în centrul acestei discuţii se situează un „principiu reglator care este tipul ideal" (M.
Weber) în care se găseşte concentrată întreaga semnificaţie a umanului.
Tipologiile ştiinţelor
Orice ştiinţă este forma coerentă şi inteligibilă în care este cuprinsă şi exprimată o anumită
„cunoaştere" omenească. Din aceste considerente, atât în plan epistemologic-valoric, cât şi în plan
psihologic, ştiinţele sunt tributare acestor factori.
28
 O cunoaştere poate fi directă, aşa cum este ea dată prin intermediul simţurilor, ca fapt perceptiv, şi
reprezentată ca atare sub forma unui material concret, ce reproduce obiectele sau faptele percepute.
Cunoaşterea poate fi reflexivă, indirectă, ca un produs elaborat al raţiunii, exprimând semnificaţiile
obiectelor, fenomenelor, lumii etc., şi nu formele sau acţiunile naturale propriu-zise. în fine, cunoaşterea
mai poate fi şi o elaborare intuitivă, o creaţie ştiinţifică, descoperire sau intuiţie a unor fapte care, deşi
există în realitate, nu pot fi surprinse nici perceptiv, nici experimental, ci pot fi numai „presupuse" iniţial,
apoi „dovedite" prin judecăţi sau calcule matematice etc.
Deşi este universală şi impersonală, ştiinţa are particularităţi marcate de „psihologia" personalităţii
cercetătorului, precum şi de „mentalitatea" epocii şi a lumii în care ea apare şi există (Weltanschanung).
Concepţiile despre lume influenţează în mare măsură natura ştiinţelor, forma, semnificaţia şi, mai ales,
utilizarea lor.
Ştiinţa europeană este riguroasă, predominant pozitivă. Supusă regulilor raţiunii, ea are ca obiect
descoperirea adevărului. Gândirea sau spiritul ştiinţific sunt ordonate după o schemă logică de la
„ipoteze" până la „concluzii", fiind o demonstraţie logică bazată pe judecăţi raţionale sau pe fapte
(argumentele materiale) oferite de experiment. în aceste situaţii, îndoiala este anulată, fiind înlocuită cu
certitudinea.
Ştiinţa orientală şi cea extrem-orientală au un pronunţat caracter subiectiv, înclinat mai mult către
speculaţii metafizice şi umaniste. Ea urmăreşte cunoaşterea „forţelor" sau a „obiectelor" pe care le
consideră a fi „aparenţe ale unor energii latente". Realitatea se află dincolo de aparenţele înşelătoare ale
physis-ului, şi aceasta trebuie cunoscută şi înţeleasă. Se consideră că fiinţa umană îşi împlineşte destinul
prin „întoarcerea" ca integrare în acea „matrice primară" a lumii, care este morală şi imaterială şi din care
provine totul. Ştiinţa europeană este materialistă. Ea nu crede decât în „obiectul" concret al lumii externe,
în lucruri. Din acest motiv, gândirea ştiinţifică europeană are o „structură geometrică", bazată pe
simboluri şi pe judecăţi logico-gramaticale. „A înţelege" înseamnă „a explica prin cuvinte sau simboluri"
sensul lucrurilor. „A reprezenta" înseamnă a „reproduce în enunţuri sau formule" o „concluzie"
referitoare la ceea ce cunoaştem despre un lucru sau a stabili şi accepta un adevăr.
Orice ştiinţă este expresia unui anumit „model" de gândire, de „a simţi" şi de „a înţelege" specific
unui anumit tip sau grup uman. Întrucât am vorbit anterior despre „modelul european" şi despre „modelul
asiatic" de gândire în sfera cunoaşterii ştiinţifice, vom face în continuare o analiză comparativă între
„gândirea greacă" şi „gândirea chineză", considerându-le modele reprezentative pentru cele două arii
culturale menţionate: europeană şi asiatică.
Putem afirma, fără teama de a greşi, că analiza semnificaţiei şi a formei unei ştiinţe este expresia
nu numai a unei mentalităţi, considerată o „concepţie despre lume" (Weltanschauungen), ci, chiar mai
mult decât aceasta, o expresie a psihologiei colective a poporului sau a rasei umane care a produs-o. Se
cere o precizare, pentru a lămuri acest punct de vedere.
Deşi aparent profund diferite, chiar antitetice, ştiinţa şi credinţa au la originea lor surse comune,
motivaţii pe care le găsim în structurile sufleteşti profunde ale persoanei umane, ale inconştientului
colectiv al grupurilor etnoculturale amintite mai sus.
Omul nu este singur în lume. Ca „parte a lumii", el se simte şi vede că este „în relaţie cu lumea" ;
relaţie pe care caută şi încearcă să şi-o explice, să o înţeleagă, ba, chiar mai mult, să şi-o subordoneze,
sfârşind prin a utiliza realitatea externă în scopuri personale, în avantajul său. Sunt create astfel valorile
materiale ale civilizaţiei şi se formează un „stil de viaţă" bazat pe confortul obiectelor civilizaţiei.
Lumea existentă are pentru om două aspecte sau semnificaţii: lumea vizibilă, concretă, obiectivă şi
materială, direct accesibilă simţurilor noastre şi acţiunilor pe care le întreprindem, şi lumea invizibilă,
presupusă, subiectivă şi imaterială, care nu este direct şi imediat accesibilă simţurilor noastre şi asupra
căreia noi nu putem acţiona în mod direct, fiind nevoiţi să ne subordonăm ei. Prima este lumea fizică,
29
naturală, cea de-a doua este lumea forţelor supranaturale.
Cu ambele, omul stabileşte relaţii, întrucât propria-i existenţă se situează „în interiorul" acestora,
fiind în relaţie cu şi depinzând direct de ele. Fiind inseparabil, atât de lumea naturală, cât şi de lumea
supranaturală, omul va încerca să le cunoască, stabilind în felul acesta, prin intermediul cunoaşterii, o
„relaţie" cu acele „lumi". În acest sens, „ştiinţa" capătă semnificaţia „relaţiei" sau a raporturilor omului cu
lumea materială, obiectivă şi concretă a realităţii fizice, pe când „credinţa" capătă semnificaţia „relaţiei"
sau a raporturilor omului cu lumea imaterială, subiectivă şi abstractă a suprareali-tăţii. Se poate vedea
aşadar că atât „ştiinţa", cât şi „religia" au „origini" şi „motivaţii" comune în natura fiinţei umane. Ele
răspund unor „nevoi" fundamentale ale omului, de cunoaştere şi situare a sa în lume, atât în planul
natural, cât şi în cel al supranaturalului.
Între cele două „realităţi" nu există o ruptură, ci o continuitate firească şi necesară, despre care am
vorbit deja. Ele sunt de neconceput ca izolate una de cealaltă sau singulare. Fiecare există ca atare şi
ambele se află într-o continuitate liniară, firească, de completare sau de reciprocitate, realizând un „tot"
perfect echilibrat, în spaţiul căruia fiinţa umană se situează şi la care se raportează pe sine.
Prin natura tendinţelor sale, omul îşi interiorizează lumea, simţindu-se nu numai „parte a lumii", ci
şi „replică a lumii". Acestea sunt aspectele teoretice cele mai generale care explică „raporturile" omului
cu lumea şi, concomitent, raporturile şi originea comună a religiei şi ştiinţei.
Trebuie făcută o precizare absolut necesară din punct de vedere metodologic. Lumea este unică.
Ea cuprinde tot ceea ce există, inclusiv omul. Această separaţie a lumii în „realitate naturală" şi „realitate
supranaturală" aparţine omului. Ea este replica stării de obiectivitate a concretului vizibil şi obiectual şi a
stării de subiectivitate a abstractului invizibil şi subiectiv. Prima este dată direct şi imediat. Pe cea de-a
doua o presupunem sau o intuim indirect printr-un proces de reflecţie.
Omul situat între cele „două lumi" operează atât o distincţie a acestora (pe care eventual le putem
considera „părţi ale întregului" care este lumea), cât şi o unificare a lor. Atât distincţia, cât şi unificarea
sunt operaţii mintale, de cunoaştere, şi presupun o anumită atitudine a conştiinţei care efectuează acest
proces. Cea care operează „distincţia" este raţiunea, iar cea care operează „unificarea" este conştiinţa. în
sensul acesta, din punct de vedere psihologic, între raţiune şi conştiinţă este o relaţie directă, de
continuitate şi organizare a datelor în planul cunoaşterii umane. Raţiunea este cea care operează, iar
conştiinţa este cea care construieşte şi încheie acest proces.
Desigur că „separaţia" la care făceam referinţă mai sus, dintre ştiinţă şi religie, este dată, în primul
rând, de natura „obiectului" cunoaşterii proprii fiecăreia dintre ele, iar în al doilea rând, de „atitudinile
metodologice" sau de cunoaştere, specifice fiecăruia dintre aceste domenii, în raport cu obiectul
cunoaşterii respective.
În cazul acesta, aşa cum se poate deduce din cele de mai sus, obiectul este „decupat" şi
„determinat" din totalitatea realităţii lumii de către raţiune şi conştiinţă. Din acest motiv vom avea de-a
face cu „obiectele lumii sensibile", care intră în sfera raţiunii, şi cu „obiectele lumii imaginate", care se
raportează la sfera conştiinţei. De aici şi atitudinile metodologice diferite fată de acestea. Pe primele le
pot cunoaşte raţional, pe celelalte le reflectă conştiinţa mea ca „acte de credinţă". Astfel, eu nu refuz
nimic din ceea ce constituie lumea, atât cea naturală, cât şi cea supranaturală. Eu cuprind cu înţelegerea
mea ambele domenii, care de fapt sunt în mod arbitrar separate de mine, din motive metodologice.
Modul omenesc de gândire nu le poate surprinde pe ambele concomitent, ca pe o „totalitate" sau
ca pe o „globalitate". Cu gândirea mea pot fie să cunosc în mod direct, fie numai să presupun ceea ce nu-
mi este direct accesibil. Dar atât cunoaşterea, cât şi presupunerea implică existenta a „ceva". Acest ceva
este o realitate incontestabilă, dată omului ca o „problemă" pe care el nu o poate nici ocoli, nici nega.
Existenta ei se cere cunoscută în mod imperios, întrucât orice cunoaştere este legată de o nevoie umană,
pe care trebuie să o satisfacă printr-un răspuns. În sensul acesta, „problema", ca „fapt de cunoaştere" ce se
30
impune a fi rezolvat, descifrat, cunoscut, se înfăţişează persoanei ca un tip particular de „situaţie-limită"
raportată la sfera intelectuală. Orice problemă mă închide, obligându-mă să o rezolv pentru a putea
înainta. Problemele rămase nerezolvate reprezintă „goluri în cunoaştere" şi sunt factori de stagnare,
asupra cărora sunt obligat să revin. Ele sunt întrebări la care nu am răspuns încă. Adevăruri neelucidate,
necunoscute încă de mine.
Actul de cunoaştere umană este, psihologic vorbind, o proiecţie asupra lumii a propriei imagini,
dar şi asupra fiinţei umane, a naturii acesteia. Lumea este materială, obiectivă şi concretă, ca trupul, dar şi
imaterială, subiectivă şi abstractă, ca sufletul. De aici şi dihotomia lumii, operată de mintea mea, în
„realitatea naturală" şi „realitatea supranaturală", reproducând astfel printr-o proiecţie antropometrică
dualitatea „trup/ suflet" a fiinţei umane.
Faptul că există o înclinaţie către cunoaşterea naturalului şi o altă înclinaţie către cunoaşterea
supranaturalului este explicabil şi prin natura sufletească a fiinţei umane, a „tipului uman" la care ne
referim, aşa cum vom arăta mai departe. Este însă important de notat că, deşi există această „înclinaţie
preferenţială" către un domeniu sau altul, la toate tipurile umane, nevoia şi interesul cunoaşterii cuprind
atât „naturalul", cât şi „supranaturalul", dar în forme şi proporţii diferite. Le vom analiza în continuare.

Tipurile umane de cunoaştere

Se poate vorbi despre o anumită înclinaţie către cunoaştere a tipurilor umane. Acestea se pot
împărţi, în linii foarte generale, în două categorii principale: tipul uman dominat de spiritul critic-raţional
şi tipul uman dominat de spiritul meditativ-sensibil.
Tipul uman dominat de spiritul critic-raţional este înclinat către cunoaşterea materialului, a ceea
ce, fiind concret, obiectiv-material şi determinat, corespunde naturii sale. Tipul uman dominat de spiritul
meditativ-sensibil este înclinat către cunoaşterea supranaturalului, a ceea ce este situat dincolo de concret,
de subiectivitatea extensivă care scapă determinării fizice, corespunzător cu natura sa, predominantă
emoţional-sensibil şi imaginativ.
Revenind la cele discutate măi sus, vom exemplifica aceste aspecte prin analiza comparativă a
spiritului gândirii chineze, ca „model asiatic", şi a spiritului gândirii greceşti, ca „model european".
Gândirea chineză
După M. Granet, gândirea chineză, specifică modelului asiatic extraoriental şi tipului spiritual
uman pe care-1 reprezintă, se caracterizează prin următoarele trei grupe de trăsături specifice:
1. Este orientată către cultură, şi nu către cunoaşterea pură. Se tinde către înţelepciune, şi nu către
ştiinţă. Aceste aspecte transpar din analiza limbajului chinezesc, care nu este organizat să desemneze
concepte, să analizeze idei sau să expună în mod discursiv doctrine, ci este în întregime construit să
comunice atitudini sentimentale, să sugereze conduite, să convingă, să convertească (M. Granet). Prin
natura sa de „limbaj monosilabic", acesta are o mare putere afectivă pragmatică, în care expresia şi ritmul
au un rol esenţial.
În aria spirituală chineză, cunoaşterea are rolul de a stabili o legătură între om şi univers. Natura
formează un singur tot, în care „opoziţia dintre subiect şi obiect" este inexistentă. Viaţa fizică şi cea
spirituală sunt exprimate prin perechea Yin şi Yang, precum şi prin Tao. Ele sunt principii concrete,
sintetice, eficiente, care joacă rolul de factori de organizare şi inteligibili ai lumii.
O a treia trăsătură a gândirii chineze, diferită fundamental de raţionalismul şi criticismul european,
constă în convingerea că „o ordine unică stă la baza vieţii universale. .. înţelepciunea oamenilor şi ordinea
naturii sunt într-o perfectă armonie, societatea şi universul formând un sistem unic de civilizaţie" (M.
Granet).
în gândirea chineză nu există o separaţie între durată şi întindere sau între timp şi spaţiu. Ele sunt
31
„două medii omogene apte să cuprindă conceptele abstracte" (M. Granet). Interdependenţa ritmică a
realităţilor lumii depinde de doi factori: solidarităţile şi responsabilităţile. Solidarităţile sunt exprimate
prin faptul că între om şi lume există o relaţie reciprocă: cine cunoaşte omul cunoaşte implicit şi lumea.
Responsabilităţile constau în faptul că fizicul este legat de moral, moralul de natural etc.
Gândirea greacă
Gândirea greacă este de factură raţională. Tot ceea ce există are o cauză care a produs-o. Orice
existenţă nu este întâmplătoare. Având un „determinism" în „cauza primă", ea există în vederea realizării
unui „scop ultim". Destinul este scopul existenţei, împlinirea acesteia. între cauză şi scop există o relaţie
de interdependenţă directă, cel de-al doilea derivând din primul. Dar existenţele, ca şi lucrurile şi fiinţele
nu sunt identice. Fiecare are caracteristici proprii. Deşi sunt diferite între ele, se stabilesc raporturi,
conexiuni, interrelaţii, ierarhii. Nimic în lume nu este întâmplător. Totul este ordonat după legi care
guvernează lumea, independente de voinţa noastră, dar care ne stă în putinţă să le cunoaştem.
Lumea este expresia „ordinii morale". Ea este kosmos, spre deosebire de starea primordială de
confuzie, dezordine şi întuneric, aceea a chaos-v . Principiul ordinii din natură, din lume, este conform cu
principiul raţiunii şi el exprimă adevărul, aşa cum va spune Toma d'Aquino: „ordinatio est rationis".
Natura, lumea, totul este ordine şi raţiune. Raporturile dintre lucruri şi fiinţe, ca şi dintre persoane
se supun unor organizări ierarhice, şi din acest motiv ele sunt clasifi-cabile. Clasificarea devine măsura
ordinii, iar măsura este garanţia echilibrului dintre părţi: „metriote kai symetria", măsură şi simetrie sau,
cum vor spune latinii, „est modus in rebus". Grecii aveau teamă, repulsie de dezordine, întrucât cultivau
principiul dreptei raţiuni. Nimic nu era întâmplător. Totul se desfăşura între „cauză" şi „efect". Principiul
determinismului rezidă în însăşi natura lucrurilor şi a fiinţelor, în „întocmirea" acestora, şi el se identifică
cu principiul teleologic. Este teoria „entelechiei".
Totul poate fi dedus şi înţeles pe calea logicii. Totul poate fi exprimat prin simbolurile matematicii
şi măsurat sau reprodus geometric. Lumea, ca şi omul există în spaţiu şi în timp; întinderea şi durata devin
dimensiunile atât ale macrocosmosului, cât şi ale microcosmosului. Între lume (cosmos) şi om
(microcosmos) există o echivalentă. Scopul oricărei cunoaşteri îl constituie descoperirea şi stăpânirea
adevărului (aletheia) el reprezentând totalitatea cunoştinţelor noastre exacte.
Adevărul este sădit în lucruri, prin urmare şi în mintea oamenilor, şi el poate fi descoperit printr-
un dialog bine condus, care este reprezentat prin metoda dialectică. Astfel este inaugurată metoda
filosofică. Prima metodă filosofică, vizând descoperirea adevărului, a fost dialectica pe care Socrate a
comparat-o cu „arta moşitului" (maieutike), spunând că, aşa cum moaşa aduce pe lume copiii scoţându-i
din trupul femeii, la fel filosoful scoate ideile din capul (mintea) interlocutorului său printr-o discuţie
dirijată, în mod adecvat condusă, deductivă sau inductivă.
La greci, ca şi la romani, limbajul filosofic, din care derivă cel ştiinţific, exprimă idei, conceptele
raţiunii. Gramatica este disciplina ordinii discursului lingvistic, care repetă legile gândirii logice. Ea
construieşte şi enunţă propoziţii, respectiv judecăţi, iar între ele se stabilesc raporturi logice, coerente şi
inteligibile. Elementul central al limbii îl reprezintă ordinea şi semnificaţia. Logosul la greci şi verbul la
romani sunt „cuvinte", dar şi „concepte", având un rol denominativ, dar exprimând totodată şi raţiunea.
Se desemnează astfel începutul tuturor, „cauza primă": „En arene en o logos" sau „In principium erat
verbum" devine lege. „La început a fost cuvântul." Logosul concentrează în el totul, fiind simbolul
forţelor creatoare. Din acest motiv, „logosul" devine forţa ce unifică totul, atât lumea reală, naturală, cât şi
lumea supranaturală. Profanul cu divinul. El este izvorul creaţiei şi, implicit, izvorul cunoaşterii.

Gândirea europeană
Gândirea europeană reprezintă o temă complexă, cu o configuraţie specifică, şi ne vom opri în
mod special asupra acesteia, pentru a o analiza în raporturile sale cu actul de cunoaştere şi descoperire
32
ştiinţifică, ce îi este specific. Gândirea europeană care stă la baza ştiinţelor s-a format treptat în decursul
istoriei. Izvorul său este gândirea clasică grecească, pe care a preluat-o şi a dezvoltat-o. Această moştenire
este remarcată nu numai prin limbajul ştiinţific, ci şi în tehnicile de gândire şi în formele acesteia.
Ca tehnică sau ca „instrument" de cunoaştere ştiinţifică, există, în mod incontestabil, o singură
formă de „gândire ştiinţifică europeană". Modelele psihologice sunt însă diferite între ele, raportate nu
atât la diferenţele temperamental-caracteriale ale europenilor, cât mai cu seamă la „stilul mintal" sau la
„tipologiile intelectuale" ale acestora.
Nae Ionescu (Istoria logicii) susţine că înţelegerea exterioară a „modelelor de gândire" este.dată
de stilul acestora. Orice produs al intelectului, fie că este operă de cultură sau operă ştiinţifică, este
constituit din două elemente: „formă" şi „fond". între acestea există un raport constant, în sensul că „o
formă este perfectă atunci când exprimă fără rest fondul" (Nae Ionescu). De aici decurge şi faptul că între
intelectul cunoscător şi creator care dă conţinutul producţiilor noastre şi capacitatea de expresie a acestui
conţinut, ce reprezintă forma lor, există un raport psihologic direct. Pornind de la aceste date, Nae Ionescu
distinge trei tipuri de stiluri ce definesc şi configurează trei modele de gândire, dar şi trei mentalităţi şi
tipuri de creaţii spirituale. Este vorba despre:
Stilul romantic, caracterizat prin forma mai simplă, mai săracă decât fondul; este stilul
„pasiunilor tari şi neclare, care n-au ajuns încă la formulare".
Stilul clasic, caracterizat printr-un perfect echilibru între formă şi fond.
Stilul baroc, caracterizat prin dominanţa formelor asupra fondului.
Nae Ionescu explică cele de mai sus referindu-se, printre altele, la gândirea filosofică. Astfel,
pentru autorul citat, „filosofia universitară este barocă pentru că oamenii n-au să spună nimic, ei vorbesc
despre ce a spus cutare". Filosofia romantică este „intelectualistă pentru că raţiunea, instrumentul de
exprimare, este insuficient pentru exprimarea fondului". Apoi urmează exemplele. Personalităţi clasice,
ca model de gândire, au fost Platon, Descartes, Kant. Modelul de gândire barocă este ilustrat de Aristotel,
Malebranche. Tipul romantic de gândire îl întâlnim la Giordano Bruno, Socrate, Hegel, Bergson,
Schopenhauer.
Încercări de sistematizare a „tipologiilor spirituale" din punct de vedere psihocultural există, şi ele
sunt cunoscute. Fr. Nietzsche a vorbit despre „spiritul apolinic" şi „spiritul dionisiac". O. Spengler
aduce în discuţie „spiritul faustic". Şi discuţia poate continua. Cunoaşterea acestor tipuri este importantă,
întrucât de ele depinde înţelegerea „modelului de gândire europeană", dar şi varietatea acestuia.
O analiză atentă a diferenţelor psihologice în planul intelectual european ne pune în evidenţă
câteva tipuri intelectuale, bine conturate, cu caracteristici specifice şi care răspund întrebărilor noastre
privind diferenţele în planul stilurilor de gândire, în general, şi în cel al disciplinelor umane, în particular.
Vom analiza în continuare aceste tipuri intelectuale în aria europeană.
Tipul faustic este tipul neliniştit, frământat interior. El îşi recunoaşte limitele şi, neliniştit, îşi pune
întrebări legate de cunoaşterea lumii, dar şi de cunoaşterea propriei persoane. Tensiunea interioară este
formulată sub formă de întrebări cărora acesta le va da răspuns, explicaţii. Acest tip interogativ refuză
limitele lumii şi, căutând să le depăşească, apelează la transcendenţă. El este tipul raţional ce cultivă
spiritul de ordine interioară şi exterioară, spiritul disciplinat şi măsurat. Reprezentativ pentru acest tip
intelectual este tipul german, care aspiră la ordinea lucrurilor, a lumii, a spiritului, creator de sisteme
filosofice explicative.
Tipul cartezian este tipul ce cultivă îndoiala. El nu se convinge decât atunci când are suficiente
argumente solide care să-i susţină judecata. Spirit riguros, preferă raţionamentul metodic, respingând
întâmplarea, urmăreşte etapă cu etapă descoperirea şi dovedirea adevărului. Acest tip care „caută" este
concomitent un tip creator, deschis, care cultivă libertatea. Reprezentativ pentru tipul respectiv de
intelectual este tipul latin, ce aspiră la libertate, la deschiderea spirituală, care caută să explice natura
33
lucrurilor şi a omului, să progreseze în descoperire. Spre deosebire de spiritul german, care merge în
profunzimea analitică a lucrurilor, spiritul latin se extinde în suprafaţă. El aspiră către claritate, precizie.
Tipul pragmatic este tipul realist, exact, măsurat şi calculat. Acest model spiritual şi intelectual
cultivă valorile militariste, urmărind realizarea şi justificarea intereselor şi a nevoilor imediate. Este
spiritul conservator, tradiţionalist, care refuză schimbarea exterioară, cultivând forma pentru a păstra în
felul acesta conţinutul valorilor. Ca model specific acestui tip intelectual este spiritul anglo-saxon.
Tipul pasional este tipul expansiv-exploziv, al frământărilor pasionale abisale. Dominat de
pasiunile profunde ale inconştientului, acest tip este sfâşiat şi impetuos totodată. El este înclinat către
excese pe care le sublimează în pasiunea pentru misticism şi sacru. îşi proiectează propriile aspiraţii în
transcendenţa unei perspective mistice cu aspiraţie soteriologică. Este tipul ce tinde neîncetat către o
perspectivă utopică. Acesta este tipul slav, ancorat în pasiunile inconştientului. Spre deosebire de tipul
german, acesta se proiectează într-un orizont transcendent care vize - pulsiunile sau valorile morale ale
Supra-Eului.
Tipul echilibrat, măsurat, ce aspiră la echilibrul antitezelor, este tipul grecesc. El cultivă armonia
şi ordinea, preferând valorile de adevăr deschis, clar şi luminos. Este spiritul care caută, descoperă şi
explică; urmăreşte raportul dintre cauză şi efect; cultivă exactitatea respingând îndoiala; preferă formele
ca expresie a conţinutului. De aici, dezvoltarea limbajului ca expresie şi instrument al gândirii raţionale.
Limbajul ] devine „metodă de judecată logică".
Se poate remarca din tipurile intelectuale expuse mai sus că, în aria culturală i europeană,
configurarea acestor tipuri corespunde, în plan structural intern, unor dispoziţii sufleteşti, unor trăsături
psihologice specifice, diferenţiale, iar în planul spiritual şi al cunoaşterii, anumitor forme de „ordine a
gândirii".
Dacă ştiinţa, ca sistem de cunoaştere, ca disciplină, este una singură, omul de ştiinţă sau creatorul
de valori spirituale este diferit. Fiecare tip intelectual este caracterizat prin trăsături specifice, proprii.
Ceea ce le unifică pe toate este limbajul ştiinţific, intenţiile primare şi scopul ultim al realizării. Din acest
motiv, atunci când se vorbeşte despre tipul intelectual, trebuie făcută diferenţa psihologică între specificul
temperamental şi spiritual şi activitatea de cunoaştere ştiinţifică, aşa cum vom arăta mai departe, când
vom analiza personalitatea omului de ştiinţă.
Tipurile intelectuale prezentate mai sus sunt, în primul rând, „modele spirituale" specifice
mozaicului etnocultural şi spiritual din aria culturală europeană. Aceste tipuri descoperă şi produc
valorile, pe care ştiinţa le va utiliza aranjându-le în „configuraţii de discipline" universale şi general
valabile.
Să urmărim în continuare care este evoluţia sau destinul istoric al valorilor ştiinţei şi al cunoaşterii
în general în sfera culturii şi a ştiinţei europene. Din cauza acestui mare poliformism tipologic, deşi
scopul este, cum spuneam, unic, asistăm adesea la o contestare a valorilor ştiinţifice sau culturale, care va
duce la apariţia unor serioase seisme culturale interioare, reprezentate prin „crize ale valorilor".
Criza cunoaşterii şi a valorilor
Evoluţia gândirii şi a ştiinţei europene nu este unitară sau uniform-continuă din punct de vedere
istoric. Ea este discontinuă, manifestându-se prin forme variate ce s-au succedat de-a lungul diferitelor
perioade istorice. Aceste schimbări sau transformări, manifestate adesea prin veritabile momente de
„ruptură" in planul gândirii, al mentalităţilor, al stilului de viaţă şi în final al valorilor, sunt reprezentate
de „momentele de criză".
Crizele sunt răsturnări, contestări, negări ale valorilor, ale stilului de viaţă şi de gândire, atât în
planul cunoaşterii, cât şi în cel al instituţiilor sociale, al comportamentului oamenilor, mergând în
profunzime până la schimbarea acestora, a naturii lor. Cui i se datorează crizele şi care este semnificaţia
lor ?
34
 Nu vom face o analiză a crizei, ci vom privi problema numai din perspectiva cunoaşterii ştiinţifice,
atât în planul ştiinţelor pozitive, cât şi în planul ştiinţelor umane. Pentru P.P. Negulescu, criza are un
caracter complex şi este caracterizată prin trei aspecte principale: deprecierea care poate merge până la
contestarea valorilor spirituale în sfera moralei, religiei, culturii; ruinarea instituţiilor existente,
tradiţionale, care îşi pierd semnificaţia şi funcţia firească; schimbarea oamenilor, a stilului de viaţă, a
conduitelor şi acţiunilor, a mentalităţii şi aspiraţiilor, a modelului de gândire.
Problema crizei, în sfera culturii şi a ştiinţelor umane în general, a preocupat în decursul secolului
XX numeroşi oameni de ştiinţă şi cultură, intelectuali de diferite formaţii şi orientări, universitari, oameni
politici ş.a. (F. Nitti, L. Benda, K. Jaspers, E. Husserl, P.P. Negulescu, M. Foucault, P. Andrei ş.a.).
Criza nu este o simplă „schimbare" sau „ruptură", ci implică un şir de consecinţe imediate sau mai
îndepărtate în timp, care vor duce în final la schimbarea structurilor sociale, a oamenilor, a sistemului de
valori şi relaţii socioumane, a mentalităţii şi a modului de a gândi. Vechile repere tradiţionale sunt
respinse şi înlocuite cu altele noi.
Orice criză presupune două aspecte (P.P. Negulescu): o schimbare a structurilor sociale şi un efort
de adaptare a oamenilor la noile condiţii sociale apărute. Aceasta va avea importante urmări asupra
valorilor culturale, morale, dar şi asupra civilizaţiei materiale. Putem urmări acest aspect în secvenţa de
mai jos: criza determină o devalorizare spirituală; devalorizarea spirituală va duce la devalorizarea fiinţei
umane, care-şi va căuta alte sensuri, alte repere; devalorizarea omului, pierderea sensului şi a valorii
fiinţei umane şi a vieţii vor avea drept consecinţă o profundă schimbare de mentalitate care se va reflecta
în sfera cunoaşterii, atât în domeniul ştiinţelor umane, cât şi în domeniul ştiinţelor pozitive.
În condiţiile crizei valorilor, oamenii îşi pierd încrederea în instituţiile tradiţionale ale statului, în
vechile modele de gândire, în stilul de viaţă statuat anterior. în aceste condiţii schimbate, omenirea va
căuta „repere noi" la care să se raporteze. De regulă, refuzul valorilor tradiţionale este târziu înlocuit cu
alte „valori noi". în acest interval de criză, vor prolifera „antimodelele" şi „pseudovalorile" care, departe
de a compensa pierderea valorilor tradiţionale, vor adânci şi menţine criza şi starea de derută. Este
perioada în care miturile şi utopiile social-politice devin repere la modă, acceptate cu uşurinţă, dar la fel
de uşor şi rapid abandonate. Omul şi societatea îşi vor pune întrebări, vor căuta soluţii şi răspunsuri. Toată
această cursă va duce la o stare de epuizare a energiilor psihosociale, posibil de observat şi în sfera
cunoaşterii ştiinţifice, tema studiului nostru.
Care sunt consecinţele crizei valorilor în sfera ştiinţelor umane ?
Orice criză duce la schimbare. O schimbare profundă în toate domeniile care va sfârşi prin a
restructura stilul de viată, modelele de gândire şi societatea. Această schimbare o vedem şi în sfera
ştiinţelor umane, iar cauzele schimbărilor sunt sintetizate în cele ce urmează:
Rezultatele obţinute de descoperirile şi cercetările ştiinţifice vor acumula un volum important de
cunoştinţe noi care, comparate cu datele existente anterior, vor produce o importantă schimbare. Vechile
date sau „adevăruri ştiinţifice" considerate „definitive" vor fi contestate şi mai apoi respinse, pentru a fi
înlocuite cu cele noi, lucru care va produce un veritabil seism în sfera cunoaşterii umane.
Apariţia şi utilizarea unei metodologii noi, a unor noi tehnici de cercetare ştiinţifică vor permite
adâncirea studiilor în plan practic, iar în plan teoretic vor orienta cercetările către alte direcţii, diferite de
cele anterioare, tradiţionale, deschizând astfel noi perspective de cercetare şi cunoaştere ştiinţifică.
Noile „tehnici de cercetare" vor dezvolta alte „atitudini" metodologice, vor genera alte forme de
gândire, diferite de cele tradiţionale, şi vor „produce" un alt „tip de cercetători ştiinţifici". Noile cadre de
cercetare vor „privi" şi vor „gândi" în planul cercetării ştiinţifice altfel decât înaintaşii lor, căutând alte
aspecte ale lucrurilor şi construind un alt tip de cercetare.
În noile condiţii create de activitatea de cercetare ştiinţifică, cercetătorul va considera altfel
„obiectul" cercetării sale. Acesta va avea o altă semnificaţie, iar cercetarea va fi orientată către alte
35
direcţii faţă de studiile anterioare efectuate asupra aceluiaşi obiect de studiu. Această atitudine ştiinţifică
va da naştere unei „noi mentalităţi", va schimba în final „concepţia despre lume" (Weltanschauung) şi va
crea noi modele de gândire, un alt stil de viaţă etc.
Vom asista la producerea unei „ciocniri", la apariţia unui „conflict" între cunoştinţele anterioare
tradiţionale şi noile descoperiri ştiinţifice. Aceasta va duce, inevitabil, şi la o confruntare directă între
„generaţiile de cercetători", cei tineri contestându-i pe cei vechi, în acest „joc al valorilor", al noilor
semnificaţii ale „adevărului ştiinţific". Fiecare va pleda pentru apărarea „punctului său de vedere",
sfârşind prin impunerea celui mai solid susţinut de fapte şi argumente.
Acest conflict axiologic va avea ca efect răsturnarea, schimbarea şi revizuirea vechilor cunoştinţe
şi valori, care vor fi înlocuite cu cele noi. Dar, o dată cu înlocuirea valorilor tradiţionale cu cele moderne,
vom asista la apariţia unor noi personalităţi ştiinţifice sau culturale care se vor impune. Asemenea cazuri
sunt numeroase în istoria ştiinţelor şi este suficient să enumerăm numai câteva dintre ele, începând din
Renaştere până astăzi: Galilei, Copernic, Newton, Darwin, Pasteur, Claude Bernard, Freud, Einstein şi
seria poate continua.
Schimbările la care ne-am referit au un caracter extrem de variat şi, într-o formă sistematizată, ar
exista următoarele tipuri: schimbări de ordin etiologic, privind cauzele, înţelesul acestora în geneza
fenomenelor naturale sau umane, natura şi dinamica acestor factori etiologici determinanţi sau
favorizanţi; schimbări de ordin structural, vizând obiectul cercetării ştiinţifice, felul de a-1 percepe, de a
„interoga" obiectul, atitudinea epistemică faţă de acest obiect al cercetării şi cunoaşterii; schimbări de
ordin metodologic, privind metodele şi tehnicile de cercetare ştiinţifică, modul lor de acţiune, scopul
urmărit, adaptarea lor la noile „scopuri ale cercetării" ; schimbări de ordin intelectual, privind modelul de
gândire, de abordare şi de înţelegere ştiinţifică a obiectului cercetat, de evaluare a rezultatelor obţinute din
activitatea de cercetare; schimbarea profilului personalităţii cercetătorului ştiinţific, a atitudinii
intelectuale a acestuia, a modului de a gândi, a stilului său de viaţă, dar, concomitent, şi a evaluării
utilitare a rezultatelor cercetării sale; apariţia unei noi etici profesionale, a unei noi morale sau deontologii
ştiinţifice, care va impune un anumit statut social pentru cercetător, dar şi pentru ştiinţă; ştiinţa, datele
rezultate din cercetare vor deveni un bun social care va contribui la progresul general.
Aspectele de mai sus au un caracter general şi într-o anumită privinţă ele exprimă visul
dintotdeauna al umanităţii de a aspira către mai mult, către mai bine. Aceasta este însăşi esenţa
psihologică şi psihanalitică interioară a cunoaşterii ştiinţifice, ca formă sublimată prin care omul încearcă
să învingă natura şi să şi-o subordoneze. Este o „pulsiune demiurgică" înscrisă în aspiraţiile Supra-Eului
colectiv-moral al umanităţii.
Aceste schimbări ce se produc în sfera cunoaşterii ştiinţifice nu sunt uniforme şi nici identice.
Dinamica lor este diferită în sfera ştiinţelor pozitive, în raport cu sfera ştiinţelor umane. Schimbările ce se
produc în ştiinţele pozitive, ale naturii, sunt rapide, având caracter de revoluţii ştiinţifice. Aceste
schimbări sunt reprezentate prin rupturi bruşte, profunde, brutale, care se instalează brusc şi schimbă
complet sau în cea mai mare măsură configuraţia spaţiului de gândire ştiinţifică, mentalitatea, metodele,
reevaluează concluziile obţinute, influenţează modul de viaţă.
Schimbările ce se produc în ştiinţele umane, ale spiritului, se caracterizează prin aceea că acum
criza este mai lentă, noul se impune mai greu, este acceptat cu rezervă, iar adaptarea la noile valori este
treptată, întrucât implică trecerea de la vechea mentalitate la una nouă, diferită, la o altă concepţie despre
viaţă, la un alt stil de viaţă şi de gândire. Se schimbă gusturile, atitudinile, aspiraţiile oamenilor.
Domeniul ştiinţelor umane
„Ştiinţele umaniste sunt surorile vârstnice ale ştiinţelor."
(CI. Bernard, Discurs de recepţie la Academia Franceză)
„Ştiinţele umane presupun o teorie a ansamblurilor culturale ale umanităţii."
36
 (Encyclopaedia Universalis)
Definiţie şi cadru
Ştiinţele umane s-au constituit din ideea de umanism. La origine, în Renaştere, umanismul se
referea la studiile vizând formarea generală a omului în legătură cu studiul operelor literaturii clasice.
Ulterior, umanismul devine acea atitudine care încearcă să pună omul . în centrul intereselor sale, aşa cum
a fost ea cultivată de D. Erasmus. Iniţial, concepţia umanistă susţinea trei idei principale: Omul
reprezintă valoarea supremă. Umanismul ca atitudine morală constă în a dezvolta în sine şi în ceilalţi tot
ceea ce este specific uman, ca valoare şi demnitate. Omul este măsura tuturor lucrurilor, ca teză preluată
de la Protagoras.
Astăzi, după transformările suferite în decursul istoriei sale, umanismul îşi păstrează aproximativ
aceeaşi configuraţie şi semnificaţie, deşi este mult mai extins la domeniul cercetărilor şi al cunoaşterii
fiinţei umane sub toate aspectele sale, precum şi asupra faptelor de creaţie culturală. Altfel spus, domeniul
ştiinţelor umane cuprinde totalitatea valorilor culturale, morale, sufleteşti, religioase, spirituale ce privesc
fiinţa umană. . J.-P. Sartre înţelege prin umanism „o teorie care ia omul ca scop şi ca valoare superioară".
Acest punct de vedere aminteşte de îndemnul lui Kant, care spunea: „Consideră întotdeauna pe om ca pe
un scop şi niciodată ca pe un mijloc", omul fiind valoarea supremă, cel care creează şi conservă valorile.
După J. Maritain, „umanismul tinde să facă omul mai uman, dezvoltând în el virtualităţile sale
interne, forţele creatoare şi viaţa raţiunii făcând din forţele lumii fizice instrumentele eliberării sale.
Umanismul este inseparabil de civilizaţie şi cultură". Cele de mai sus ne pun în faţă, psihanalitic vorbind,
valoarea şi rolul Supra-Eului moral ca sursă şi rezervor al valorilor interiorizate de fiinţa umană în
formarea şi desăvârşirea ei. Astfel, orice doctrină umanistă trebuie înţeleasă psihologic ca fiind în raport
direct cu valorile Supra-Eului. Cu cât un grup social-uman este mai dezvoltat în planul culturii şi al
civilizaţiei, cu atât Supra-Eul colectiv respectiv este mai bogat şi cu atât mai mult el exercită o acţiune
formativ-modelatoare asupra grupului social la care se face referire. Umanismul este cultura spiritului,
întrucât între spiritul uman şi valori există o interdependenţă absolută. Spiritul se dezvoltă şi trăieşte prin
valori, pe care, la rândul său, cultivându-le, le întreţine.
Sfera ştiinţelor umane
Ştiinţele umane s-au dezvoltat o dată cu umanismul şi din acesta. Ştiinţa este, după cum am mai
subliniat, ansamblul de cunoştinţe ştiinţifice, exacte, într-un anumit domeniu, bazate pe experienţă. Ea
reprezintă un ansamblu de cunoştinţe dobândite şi organizate metodic. La vremea sa, A. Comte clasifica
ştiinţele în două mari categorii, ordine ce s-a menţinut şi astăzi şi stă la baza împărţirii lor în ştiinţe
pozitive şi ştiinţe umane:
ştiinţele aplicate care au ca scop să adapteze cunoştinţele teoretice în scopul obţinerii unor efecte-
rezultate practice concrete (medicina, anatomia, fiziologia, chimia etc., ca scop, în cazul de faţă,
vindecarea bolilor);
ştiinţele spiritului sau ştiinţele umane, care reprezintă grupul de discipline având ca obiect omul
văzut ca fiinţă gânditoare, comportamentul individual şi colectiv, creaţiile şi trecutul acestuia: psihologia,
istoria (generală, literară, a artelor etc.), filologia, sociologia, pedagogia, antropologia, etnologia, morala
etc.
Pentru W. Dilthey, „ştiinţele umane nu formează un tot constitutiv conform logicii, un tot a cărui
structură să fie analoagă cu cea a cunoaşterii noastre despre natură. Ansamblul lor s-a dezvoltat cu totul
altfel, după o regulă istorică". Din aceste considerente, pentru autorul citat, sfera ştiinţelor umane
cuprinde trei categorii de fapte:
- cele care exprimă o realitate ce ne este direct accesibilă prin percepţie;
- fapte ce se deduc din constanţa cu care se produc sau se repetă periodic anumite fenomene din
realitate şi pe care le cunoaştem printr-un efort de abstractizare;
37
 - judecăţi de valoare ce prescriu reguli practice.
Toate aceste categorii de elemente sunt integrate sintetic în câmpul conştiinţei reflexive care le
supune criticii raţiunii cunoscătoare, sfârşind prin a le organiza în „ştiinţă".
W. Dilthey defineşte ştiinţele umane ca reprezentând „ansamblul de ştiinţe ce au ca obiect
realitatea istorică şi socială". El le numeşte ştiinţe umane sau ştiinţe noologice (Gesiteswissenschaft),
diferenţiindu-le astfel de ştiinţele naturii, ale lumii organice ; (Naturwissenschaft).
Ştiinţele umane au ca obiect omul, ansamblul de fapte ce privesc viaţa sufletească şi j, spirituală a
acestuia. Din acest motiv, pentru W. Dilthey, ştiinţele umane îşi au originea ; în conştiinţa umană. El
împarte ştiinţele umane în două categorii:
- ştiinţe fundamentate pe reflecţia introspectivă, cum este, de exemplu, psihologia; I - ştiinţe
fundamentate pe metafizică, raportate la cunoaşterea spirituală, transcendentă.
Cadrul ştiinţelor umane îl reprezintă „viaţa cotidiană" şi „stilurile vieţii" care exprimă adevărul
existentei umane. Plecând de la aceste constatări, W. Dilthey va scoate în evidentă importanta
„concepţiilor despre lume" (Weltanschauungen), sau cum spune G. Gusdorf, „orizontul comun al istoriei
politice, al istoriei artelor şi al literelor, al filosofiei şi ştiinţei".
Universul uman este un univers istoric şi fiecare cultură are stilul său, un stil de viată care se
proiectează pe „imaginea lumii", afirmă F. Gusdorf. Între „imaginea omului" (Menschbild) şi „imaginea
lumii" (Weltbild) există o corespondentă directă. Fiecărei epoci istorice îi corespund un anumit „stil de
viată" şi un anumit „tip uman". Acestea sunt expresia nivelului complex de dezvoltare al societăţii, în care
cunoaşterea şi creaţia umană au rolul lor bine determinat. Să urmărim în continuare aspectele specifice ale
ştiinţelor umane şi, în special, pe cele privind spiritul ştiinţific al umanismelor.
Spiritul ştiinţific
Ştiinţelor umane le este caracteristic un anumit spirit ştiinţific. Spiritul ştiinţific desemnează
ansamblul de dispoziţii intelectuale şi morale ce fac ca un individ să deprindă cultul adevărului întemeiat
sau descoperit cu certitudine, fie prin demonstrarea raţională, fie prin control experimental (P. Foulquie şi
B. Saint-Jean). Pentru K. Jaspers, spiritul ştiinţific nu este străin gândirii filosofice. Elementul care le
leagă este „raţiunea". Astăzi, după K. Jaspers, „ştiinţa este condiţia oricărei filosofii adevărate". Orice
atitudine ştiinţifică se întemeiază pe o reflecţie metodologică. De aici rezultă însăşi cunoaşterea ştiinţifică.
Orice cunoaştere apare ca rezultat al acţiunii unor metode definite, plecând de la nişte ipoteze bine
formulate. în orice caz, trebuie să ne ferim de o „cunoaştere" care se pretinde a fi totală sau absolută,
susţinând că acoperă în totalitate şi definitiv un domeniu de „obiecte" dat. K. Jaspers consideră aceasta ca
fiind o „eroare ce rezultă dintr-o iluzie şi constă în a recunoaşte flinta obiectivă ca pe o flintă absolută şi
în a considera lucrurile ca pe lucruri în sine".
Orice cunoaştere ştiinţifică este în funcţie de categoriile şi metodele cu care surprindem realitatea.
Raportul dintre „cunoaştere" şi „metodologie" exprimă, pentru K. Jaspers, „exigenta ştiinţifică". în felul
acesta, cunoaşterea ştiinţifică devine o cale de descoperire a adevărului. Cunoaşterea ştiinţifică are, în
raporturile sale cu adevărul, şi o semnificaţie morală. Ne punem deci firesc întrebarea: „în ce constau
semnificaţia şi scopul ştiinţei?". M. Scheler şi H. von Keyserling susţin că este vorba despre „expresia
voinţei de putere", admiţând, în felul acesta, existenţa unor „mobiluri psihologice".
Pentru K. Jaspers, „la originea ştiinţei nu se găseşte voinţa de a domina natura, ci înainte de toate
nevoia de adevăr". Tot K. Jaspers afirmă că „pasiunea pentru adevăr, demnă de om, este factorul prim al
ştiinţei moderne, acea libertate suverană care-1 face capabil de a putea cunoaşte". Spre deosebire de
spiritul ştiinţific, reflecţia filosofică arată că subiectul şi obiectul sunt inseparabile şi că ele nu pot exista
decât împreună. Omul de astăzi se vede înconjurat de o imensă „masă de cunoştinţe umane", afirmă J.
Fourastie. Deşi imens, domeniul cunoaşterii este permanent dublat de domeniul ignoranţei. Aceasta din
urmă are două aspecte: ignoranta individului şi ignoranţa umanităţii. Profesorii şi savanţii se străduiesc să
38
ne înveţe numai ceea ce ştiu, ignorând de fapt ceea ce nu ştiu. Suntem toţi instruiţi asupra a ceea ce
oamenii au descoperit deja, însă ignorăm ceea ce nu s-a descoperit încă. J. Fourastie insistă asupra
ignoranţei absolute ca fiind domeniul ce se opune cunoaşterii. în sensul acesta, autorul menţionat distinge
următoarele două aspecte:
ignoranţa banală, tradiţională, despre care fiecare are cunoştinţă; este ignoranţa considerată în
raport cu nevoile şi cu aspiraţiile naturale ale omului;
ignoranţa ştiinţifică, în raport cu o cunoştinţă deja elaborată; aceasta este ignoranţa savantă.
Pentru J. Fourastie, ignoranţa are un rol esenţial în evoluţia cunoaşterii şi a dezvoltării spiritului
ştiinţific. Cea mai importantă în sensul acesta este ignoranţa savantă, întrucât ea este cea despre care
savanţii au conştiinţa că există şi trebuie rezolvată. Ea se înfăţişează ca o problemă ce se cere rezolvată,
ca o „enigmă" implicată de o cunoaştere deja existentă, ca un „sector al ştiinţei" încă neexplorat. Din
acest motiv, ignoranţa savantă face parte din domeniul ştiinţific normal, ea fiind o etapă a cunoaşterii,
„anticamera" descoperirii ştiinţifice. Aici trebuie avută în vedere şi eroarea, care apare ca o formă de
deformare sau de falsificare a cunoaşterii ştiinţifice. Ea poate desemna însă şi o nerecunoaştere a unor
fenomene care, de altfel, se produc în mod curent.
Concepţiile doctrinare şi ştiinţele umane
Nu se poate vorbi despre un punct de vedere comun, unic acceptat în domeniul ştiinţelor umane.
Aceste diferenţe de o mare varietate pot fi considerate veritabile „concepţii doctrinare", „curente de
gândire" sau „şcoli", flecare exprimând într-o manieră proprie o anumită atitudine în domeniul respectiv.
Aceste diferenţe de opinii depind de mai mulţi factori. Primul luat în discuţie este reprezentat de
„obiectul" sau „tema" de cercetare, care, de cele mai multe ori, poate fi abordată din puncte de vedere
diferite. Al doilea aspect îl reprezintă metodologia, atât ca model de a gândi obiectul cercetării, cât şi ca
formă de investigare tehnică a acestuia. În al treilea rând, orice cercetare ştiinţifică în sfera ştiinţelor
umane este influenţată de datele deja cunoscute anterior şi de la care se pleacă în activitatea de cercetare;
altfel. spus, cercetarea depinde de nivelul epistemologic deja existent. în plus, concepţiile sunt influenţate
de spiritul de şcoală în care a fost format cercetătorul ştiinţific şi de tipul său, de personalitate. Un alt
aspect este legat de mentalitatea epocii în care se desfăşoară cercetarea ştiinţifică şi de cerinţele sociale
legate de problema respectivă, fie că este vorba despre o cercetare fundamentală, fie despre o cercetare
aplicativă. Având în vedere aceste aspecte, vom expune în continuare câteva date principale privind
atitudinile şi concepţiile doctrinare în sfera ştiinţelor umane.
Nu se poate vorbi despre un anumit consens ştiinţific în sfera ştiinţelor umane. Cercetarea,
descoperirea şi interpretarea adevărului ştiinţific sunt mult mai dificile şi cer un efort suplimentar de
gândire, în raport cu cercetarea din sfera ştiinţelor pozitive. Din acest motiv, vom prezenta în continuare
opiniile unor personalităţi reprezentative în acest domeniu.
Wilhelm Dilthey
Pentru acest cercetător, în sfera ştiinţelor umane, ideea esenţială constă în intenţia reformatoare a
unei aprofundări empirice a ştiinţelor sistematice ale spiritului prin reuniunea lor şi reîntoarcerea acestora
la o ştiinţă psihologică fundamentală.
W. Dilthey numeşte ştiinţele umane „ştiinţe noologice" (Geisteswissenschaft) şi ele reprezintă un
grup complet separat şi bine definit în raport cu ştiinţele naturii (Naturwis-senschaft). Pentru autorul
menţionat, „ştiinţa este un ansamblu de propoziţii sau enunţuri, ale căror elemente componente sunt
conceptele, respectiv elementele perfect definite, cu valoare constantă şi universală, un ansamblu în care
legăturile au o raţiune legitimă, un ansamblu ce poate comunica, gândi şi explica totalitatea unui domeniu
al realităţii subiectiv-umane" (W. Dilthey). Aceste „ştiinţe" au ca obiect omul, mai exact spus, „ansamblul
de fapte care privesc spiritul nostru", afirmă W. Dilthey.
Sintagma ştiinţe umane a fost introdusă de „logica" lui Stuart Mill. Ele au ca obiect viata
39
spirituală, care decurge din conştiinţa omului despre el însuşi, din sentimentul că voinţa sa este suverană,
că el este responsabil de actele sale, că poate trece totul prin gândirea sa, desprinzându-se în felul acesta
de natură printr-un act de „separare-eliberare".
în această situaţie, omul se descoperă pe sine în mijlocul naturii ca un „imperium in imperio",
afirmă B. Spinoza, separat de aceasta, diferit, liber şi independent. El se regăseşte în toate valorile şi
scopurile vieţii pe care le include în lumea sa spirituală, acţionând într-o manieră independentă.
Prin actele sale, omul creează o nouă ordine a faptelor spiritului. Creaţia omului este „lumea", care
se opune „naturii". Antinomia dintre „substanţele materiale" şi „substanţele spirituale" este înlocuită de
cea dintre lumea exterioară (physis-ul) şi lumea interioară (psyche-ul). Această separare, după W. Dilthey,
explică şi justifică legitimitatea ştiinţelor umane. Scoţând în evidentă importanta acestor aspecte, Du
Bois-Raymond afirmă, în sensul celor de mai sus, „că este imposibil să fie înţelese faptele de ordin
spiritual plecând de la condiţiile lor materiale".
P. Teilhard de Chardin
Ca şi W. Dilthey, Pierre Teilhard de Chardin susţine, în ceea ce priveşte ştiinţele umane, un punct
de vedere spiritualist. Acesta este susţinut de pe poziţii fundamentate filosofic şi de J. Maritain.
Ideea fundamentală de la care pleacă P. Teilhard de Chardin este că omul trebuie înţeles ca o fiinţă
capabilă să progreseze continuu. Progresul este o stare potenţială a omului care îl împinge înainte pe toate
planurile. Prin progres, omul este o „fiinţă perfectibilă", dar, în egală măsură, este şi o „fiinţă coruptibilă".
Această aptitudine a omului se datorează raţiunii sale. Fiind perfectibil, omul este într-o permanentă
schimbare, dar această schimbare continuă face ca el să fie, totodată, o „fiinţă revoltată". Din acest motiv,
omul este fiinţa care creează, construieşte, dar care în egală măsură distruge, demolează. Omul aspiră
continuu. El tinde permanent să-şi depăşească propria condiţie prezentă, proiectându-se către perspectiva
viitorului. Imaginile aspiraţiilor utopice ale omului, care fac din el o „fiinţă eroică", sunt „supra-omul",
„omul nou" etc. Toate acestea însă, afirmă P. Teilhard de Chardin, sunt aspectele exterioare ale
progresului uman.
Progresul uman autentic este cel care se desfăşoară în ordinea morală. Acesta este aspectul
interior, valoric al fiinţei morale, perfecţiunea moral-spirituală a omului, cea mai importantă „revoluţie"
din istoria sa. Evoluţia biologică a omului nu poate înainta decât în cadrul unor limite impuse de natura sa
genetică. Omul însă poate progresa teoretic nelimitat, în planul evoluţiei sale spirituale, manifestându-se
aici caracterul său perfectibil. Modelul uman suprem al progresului care poate fi atins este considerat de
P. Teilhard de Chardin ca reprezentând „punctul christic" sau momentul în care fiinţa umană, sub formă
de „conştiinţă pură", poate atinge perfecţiunea christică.
Cei doi gânditori menţionaţi au un punct de vedere doctrinar comun, de factură spiritualistă, în
explicarea domeniului şi a conţinutului tematic al ştiinţelor umane. Dincolo de rigoarea ordonată raţional
a lui W. Dilthey, P. Teilhard de Chardin ilustrează natura spirituală a fiinţei umane prin raportarea
acesteia la „perfecţiunea christică".
J.Piaget şi K.R. Popper
Spre deosebire de punctul de vedere spiritualist discutat mai sus, J. Piaget şi K.R. Popper adoptă o
concepţie de factură riguros ştiinţifică, fie de ordin structuralist-genetic (J. Piaget), fie de ordin logico-
epistemic (K.R. Popper).
J. Piaget recunoaşte existenţa ştiinţelor umane, domenii riguros coordonate ştiinţific, existând o
relaţie inteligibilă între ele şi fiind reprezentate prin patru grupe sau „ansambluri epistemologice". Este
vorba despre:
ştiinţele nomotetice, care caută să desprindă legi constante şi exprimabile prin mijloacele
limbajului curent sau formalizat; în acest grup intră următoarele discipline : logica, psihologia, sociologia,
etnologia, lingvistica, economia, demografia;
40
 ştiinţele istorice, cele care caută să reconstituie şi să înţeleagă desfăşurarea manifestărilor vieţii
sociale în decursul timpului; aici este inclusă istoria, cu toate ramurile sale;
ştiinţele juridice, disciplinele umane ce constituie un sistem de norme sau de legi, cu caracter
general de obligaţii şi atribuţii într-o societate dată; în această categorie intră dreptul cu disciplinele sale;
disciplinele filosofice, cele саге-şi propun să atingă o coordonare a valorilor umane, exprimată în
mod sintetic printr-o „concepţie despre lume" (Weltanschauung).
La cele de mai sus, reprezentând contribuţia esenţială a lui J. Piaget în sfera „epistemologiei
ştiinţelor umane", K.R. Popper va avea o importantă contribuţie, punând accentul pe „logica cercetării
ştiinţifice" ca reprezentând o atitudine riguros metodică în abordarea oricărui obiect al cercetării
ştiinţifice.
D. Hollicer, M. Foucault şi J. Derrida
Concepţia epistemologică, mai sus prezentată în sfera ştiinţelor umane, este completată şi lărgită
de contribuţiile lui D. Hollier, M. Foucault şi J. Derrida. După aceştia, ştiinţele umane nu sunt ştiinţe
propriu-zise, aşa cum este înţeles acest cadru în prezent. Ele trebuie mai degrabă considerate ca
reprezentând un „ansamblu de discursuri". Punctul de vedere menţionat reprezintă, incontestabil, un pas
important in aprofundarea acestor domenii de cunoaştere. în conformitate cu acest punct de vedere,
spaţiul „ştiinţelor umane" este transferat de la „obiect" la „discurs" sau la „text", afirmă J. Derrida. Totul
devine inteligibil prin faptul că ele au o ordine ; o semnificaţie simbolică precisă. în sensul acesta, J.
Monod va sublinia că, în sfera ştiinţelor umane, „limbajul este cel care a contribuit la crearea omului, mai
mult decât a contribuit omul la formarea limbajului". Desigur că referinţa se face asupra „discursului
epistemologic", în orice caz, din acest moment, limbajul devine un „obiect" privilegiat in sfera ştiinţelor
umane, dar şi un instrument.
M. Foucault construieşte o „arheologie a cunoaşterii", în cadrul căreia distinge „câmpuri
epistemice" de diferite niveluri de dezvoltare, pe care le surprinde articulate unor mentalităţi istorice
specifice. Pentru M. Foucault, „cuvintele" şi „lucrurile" se articulează într-un sistem semantico-simbolic
construit de om, capabil să exprime conţinutul gândirii sale, dar concomitent capabil să-i explice acestuia
lumea şi să-1 reprezinte totodată pe el însuşi. în acest „univers al cuvintelor", expresie a conceptelor
raţiunii sale, omul se regăseşte pe sine, stabilind astfel un raport direct, inteligibil, între persoana sa şi
ştiinţele umane. Faptul are însă şi un neajuns, susţine M. Foucault, întrucât, identificându-se cu creaţia sa,
omul se dizolvă în propriile sale „obiecte", încetând în final să mai existe. Se face un transfer al omului de
la „flinta" care este la episteme-ul care-1 reprezintă.
E. Husserl şi K. Jaspers
O importantă contribuţie de orientare metodologică în definirea sferei ştiinţelor umane vine din
partea filosofiei. Filosofia, prin metoda filosofică, poate şi trebuie să constituie un instrument şi o formă
de a gândi obiectul ştiinţelor umane.
Primul care a introdus „metoda filosofică" în înţelegerea flintei umane a fost R. Descartes, pentru
care „îndoiala metodică" reprezenta punctul de pornire în descoperirea şi înţelegerea semnificaţiei
umanului, a raportului dintre „gândire" şi „existentă" sau dintre esse şi cogitare.
Plecând de la tezele carteziene, E. Husserl realizează sistemul de gândire filosofică, reprezentat
prin analiza fenomenologică, aceasta fiind pentru el o „psihologie riguroasă" a faptelor observate.
Tema şi metoda fenomenologică sunt preluate de K. Jaspers şi aplicate în studiul fenomenelor
psihice morbide, constituind „psihopatologia" ca replică epistemologică la „psihologie", sau delimitând
comparativ „normalul" şi „anormalul" în viata psihică. El face o analiză fenomenologică şi
comprehensivă a faptelor de conştiinţă considerate a fi experienţe sufleteşti interioare, strict individuale,
pe care le putem cunoaşte, dar care, fiind proprii subiectului ce le trăieşte, rămân incomprehensibile
pentru ceilalţi.
41
 Dincolo de dimensiunea „fenomenelor psihice morbide", flinta umană se mai „descoperă", după
K. Jaspers, în cazul „situatiilor-limită", momente în care i se poate revela şi înţelege sensul.

Raporturile dintre domeniile de cunoaştere

Pentru a putea trece la „clasificarea ştiinţelor" este necesar să analizăm, dincolo de criteriile de
clasificare, raporturile care există între diferitele domenii cadrului acestor domenii este justificată, în
primul rând, de „obiectul" br şi de „metodologia" utilizată. Trebuie însă menţionat faptul că între
diferitele domenii ie cunoaştere ştiinţifică nu se pot trasa cu o precizie absolută „limite" sau „frontiere".
De regulă, aceste „limite" au un caracter arbitrar şi corespund, de fapt, unor „zone de faterdisciplinaritate"
care reprezintă ceea ce este comun ambelor domenii: locul de [întâlnire" şi de „intersectare" a acestora.
[ Toate domeniile cunoaşterii ştiinţifice fac parte din „realitatea lumii" ce le înglo-
Domeniile „ştiinţelor particulare" nu sunt decât nişte „sectoare" decupate de
e cercetătorul ştiinţific, în care este adunată aceeaşi categorie de obiecte. Din acest
lotiv, trebuie să vedem acest model de clasificare ca pe un „sistem didactic" de
ilicare şi înţelegere a „ordinii realităţii" în conformitate cu modalitatea de percepere,
reprezentare, înţelegere şi exprimare-formulare a intelectului cunoscător, aşa cum se
poate vedea în schema de mai jos.
În schemă distingem următoarele „registre" :
Realitatea formelor lumii (care cuprinde în interiorul său valorile de adevăr).
Domeniile cunoaşterii ştiinţifice, reprezentate de:

Universul fizic sau „realitatea obiectivă" : ştiinţele naturii;

Universul uman sau „realitatea subiectivă" : ştiinţele umane;
Universul ideilor sau „realitatea obiectivată" : ştiinţele speculativ-abstracte.

Zonele de interdisciplinaritate situate la frontierele dintre diferitele domenii ştiinţifice învecinate.

Domeniile adevărului ştiinţific:

Adevărul obiectiv;
Adevărul subiectiv;
Adevărul obiectivat (conceptele raţiunii).
Din schema precedentă, se poate desprinde ideea că diferitele zone sau domenii de cunoaştere
ştiinţifică posedă, fiecare, „obiectul" său specific de cunoaştere şi că fiecare dintre acestea urmăreşte să
ajungă (să descopere sau să dovedească) la un „adevăr" menit să reprezinte „esenţa naturii" obiectului,
fenomenului sau subiectului cercetat.
în plus, apare evident faptul că fiecare dintre domeniile ştiinţifice reprezentate mai sus începe de
unde „se epuizează tematic şi metodologic" obiectul celeilalte ştiinţe, pe care îl înlocuieşte, dezvoltându-
se apoi până la „epuizarea propriului său obiect" şi tot aşa.
înţelegem prin „epuizarea obiectului" cunoaşterea completă a acestuia, până la ultima sa limită,
dincolo de care îşi începe existenţa sau îşi afirmă prezenţa un alt obiect, ce constituie domeniul unei alte
ştiinţe etc.
Această „mişcare" de „căutare-cercetare" ştiinţifică se desfăşoară într-o direcţie circulară, plecând
de la un anumit „punct" şi ajungând în final tot acolo, după epuizarea cercetării ştiinţifice a întregului
42
spaţiu al realităţii lumii.
Rezultă de aici că „obiectele cunoaşterii ştiinţifice" nu au un caracter fix, ci cuprind în sine toate
posibilităţile tematice care fac să existe diferitele domenii de cercetare ştiinţifică. Aceste aspecte vor fi
analizate pe larg atunci când vom discuta despre „obiectul cercetării ştiinţifice".
Că aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte „natura obiectului" în sfera cunoaşterii ştiinţifice ne-o
dovedeşte şi faptul că, la „limita" sau „frontiera" dintre două domenii ştiinţifice, există o „zonă
intermediară de interdisciplinaritate" în care „ambele ştiinţe" sunt posibile şi acceptate, iar adevărul are, în
multe privinţe, un caracter de acceptabilitate comună, pentru ambele domenii de cunoaştere. în felul
acesta, interdisciplinaritatea nu trebuie considerată ca fiind o „supraştiinţă", ci o „intercunoaştere", o
„accepţiune comună" în care temele a două domenii de cunoaştere ştiinţifică se acceptă reciproc.
Un alt aspect ce intră în discuţie se referă la „atitudinea metodică" a cercetătorului ştiinţific faţă de
„obiectul cercetării" sale. Această atitudine metodică, ce va contribui într-o foarte mare măsură la
„alegerea" şi „tratarea" obiectului de cercetat în vederea cunoaşterii naturii acestuia, nu este numai o
problemă de metodologie. Dincolo de aspectele formale, de organizare şi desfăşurare a activităţii de
cercetare ştiinţifică, trebuie să căutăm semnificaţia umană a acestei activităţi. Cercetarea nu este numai
rezultatul activităţii metodice, ea este, în egală măsură, determinată de factorii psihologici, spiritual-
culturali şi sociomorali pe care i-a interiorizat cercetătorul. Rezultatele unei cercetări ştiinţifice pot fi
aceleaşi, indiferent de cercetătorii care le-au obţinut, dar aceasta este o chestiune de tehnică de cercetare.
Felul în care a fost „ales/selecţionat obiectul cercetării", „atitudinea şi intenţiile cercetătorului",
„modalitatea de organizare a cercetării" şi „interpretarea rezultatelor" acesteia nu mai sunt aspecte
tehnico-metodo-logice, ci sunt dictate de factori pur psihologici.
Dacă, în cazul creaţiei artistice, „sufletul creatorului" transpare cu putere din „opera artistică", de
ce să nu încercăm să vedem acest fapt şi în cazul „cercetării ştiinţifice" ? O asemenea analiză ne va revela
aspecte extrem de interesante şi, mai mult chiar, ne va întări convingerea că între activitatea de creaţie
artistică şi cercetarea ştiinţifică sunt foarte multe puncte comune. Aceste aspecte, supuse unei analize
psihologice, ne vor demonstra că, aşa cum putem vorbi despre „stiluri în artă", putem vorbi şi despre
„stiluri în ştiinţă". Precizăm însă că utilizarea de către noi a acestui termen se referă exclusiv la aspectele
psihologice ale problemei.
Modelele spirituale şi stilurile ştiinţei
Stilul trebuie înţeles ca expresia specifică, proprie naturii sufleteşti şi spirituale a unei persoane
sau a unui grup ori a unei colectivităţi umane aparţinând aceluiaşi model sociocultural. Se vorbeşte despre
„stilul de viaţă", „stilul de comportament", „stilul de a gândi", „stilul artistic" etc. Cercetările noastre
asupra teoriei ştiinţei, privită din punct de vedere psihologic, comparativ, raportată la personalitatea
cercetătorilor ştiinţifici, ne îndreptăţesc să afirmăm că se poate vorbi şi despre „stiluri în ştiinţă".
O analiză atentă şi serioasă a cunoaşterii ne pune în evidenţă o largă paletă de tipologii de care
suntem obligaţi să ţinem seama. Nu există un singur sau unic tip de cunoaştere, ci o largă diversitate.
Aceasta ţine, pe de o parte, de natura obiectului cunoaşterii noastre, iar pe de altă parte, de atitudinea
metodică a cercetătorului faţă de obiectul cercetat. Din acest motiv, atunci când se discută despre „tipurile
de cunoaştere", trebuie să avem în vedere raportul dintre obiectiv şi subiectiv, care marchează direcţia şi
sensul cunoaşterii, precum şi produsul acesteia care este ştiinţa. Acest raport este exprimat din punct de
vedere formal prin stiluri.
Deşi cu aparenţă de universalitate, o analiză atentă a ştiinţei ne pune în evidenţă câteva aspecte
tipologice, veritabile „stiluri ale cunoaşterii ştiinţifice", care se cer analizate şi explicate.
De la început se impune o precizare. Ce se înţelege prin tip şi ce se înţelege prin stil ? Tipologiile
sunt structurile interioare ale unei creaţii sau producţii ştiinţifice, pe când stilurile sunt expresia formal-
externă a acestora. întrucât orice creaţie sau sistem de cunoaştere ştiinţifică este expresia unei
43
personalităţi, va trebui să raportăm acest sistem la natura personalităţii umane care (mai ales în cazul aşa-
zisei „universalităţi" a ştiinţelor) îşi pune amprenta asupra lor, particularizându-le sau, altfel spus,
conferindu-le un „stil ştiinţific". Nici o ştiinţă nu are un caracter abstract, impersonal. Psihologic vorbind,
ea este expresia celui sau a celor care au produs-o, expresie a unui anumit „punct de vedere" ce îşi are
sursa în atitudinea sau poziţia mintală a cercetătorului ştiinţific, precum şi în raport cu mentalitatea
(Weltanschauung) epocii istorice respective. Făcând această afirmaţie, admitem că orice „cunoaştere
ştiinţifică" poartă, pe de o parte, „marca istorică" a epocii în care a fost produsă, dar şi „stilul
personalităţii" cercetătorului care a produs-o. Şi, la fel cum „formele artistice" şi „faptele de cultură" se
înscriu într-o epocă determinată, şi ştiinţa poartă la rândul ei această „marcă" a timpului şi a oamenilor
săi. Toate sunt în final raportate la un Weltanschauung în care se integrează, apar-ţinându-i. Accesul la
tipologiile ştiinţei ne este înlesnit de tipologiile sufleteşti şi spirituale, care s-au statuat în sfera culturii şi a
umanismelor şi pe care le vom lua ca repere în analiza noastră. Am preferat, pentru studiul nostru, să
luăm ca reper, pentru aria cultural-europeană, cele două mari modele spirituale: Occidentul şi Orientul (A.
Dumitriu). Fiecare dintre acestea are o configuraţie proprie şi ilustrează modele culturale şi ştiinţifice
specifice. Le vom analiza în continuare.
1. Spiritul ştiinţific occidental
Spiritul culturii occidentale este conform modelului heracleitic. Gândirea occidentală are un
caracter deschis, expansiv, fiind expresia unui model de gândire ce exteriorizează, cultivând astfel
progresul ca schimbare evolutivă. Stilul occidental de gândire reprezintă un sistem de gândire matematic,
care cultivă formele. El este un sistem raţionalist matematizat, ordonat şi coerent. Din acest motiv este
înclinat către construcţia de sisteme şi teorii ştiinţifice. Spiritul ştiinţific occidental cultivă schimbarea
prin descoperire. El reprezintă un stil ştiinţific deschis, înnoitor, cu aplicare în viaţa practică. Cultivă
adevărurile relative bazate pe cunoaşterea lucrurilor din realitatea externă, care pot fi dovedite
experimental sau demonstrate logic.
Caracteristicile stilului ştiinţific occidental sunt următoarele:
este analitic, deschis;
creează sisteme şi teorii ştiinţifice;
reprezintă, în planul cercetării, o activitate continuă, liniară;
este bazat pe modelul aristotelic de gândire logică;
formulează interogaţii (ipoteze) pe care le demonstrează, ajungând în felul acesta la descoperirea
şi cunoaşterea adevărului;
la baza cunoaşterii ştiinţifice occidentale stă neliniştea spirituală, motiv pentru care, în cazul
acesta, cercetătorul „problematizează" realitatea, proiectând în felul acesta propriile sale nelinişti în afară,
şi prin aceasta el va căuta adevărul în afara lui.
2. Spiritul ştiinţific oriental
Spiritul culturii orientale este conform modelului eleatic. Gândirea orientală are un caracter închis
sau, mai exact, înscris într-o mişcare circulară. Este un tip de gândire descriptivă şi analitică, cultivând
enunţurile. Fiind închis, este un model de gândire conservatoare, ce se întemeiază pe tradiţii, căutând în
primul rând adevărul absolut, dincolo de realitatea externă, în interiorul fiinţei umane.
Spre deosebire de spiritul occidental extravertit şi expansiv, care cultivă totalitatea, spiritul
oriental introvertit se interesează în primul rând de persoană, de fiinţa umană. Gândirea ştiinţifică
occidentală este de factură practică (praktike) şi tehnicistă (techne), pe când gândirea ştiinţifică orientală
este de factură teoretică (theoretike) şi speculativă.
Caracteristicile stilului ştiinţific oriental sunt următoarele:
este închis, circular, pleacă de la persoană ca subiect pentru a se întoarce la ea;
este dialectic, din perspectiva modelului de gândire sau a tehnicii de gândire;
44
 este sintetic şi speculativ;
refuză contradicţia;
este bazat pe modelul platonic de gândire dialectică ;•
este dominat de sentiment, concentrând în ea toate energiile psihice;
gândirea ştiinţifică orientală, de factură speculativă, este conceptuală, cultivând ideile din care
construieşte doctrine ştiinţifice ca răspunsuri la interogaţiile fiinţei umane;
gândirea ştiinţifică orientală dă adevărului un sens ontologic, raportându-1 la fiinţa umană, pe
când gândirea ştiinţifică occidentală dă adevărului un sens pozitiv, plasân-du-1 în afara persoanei, în
lumea realităţii externe (opoziţia Platon/Aristotel);
în sfera spiritului ştiinţific oriental nu există angoasă; întrucât modalitatea de mobilizare a gândirii
este circulară, ea revine periodic asupra originilor, legând astfel cauza de efect şi anulând contradicţia.
Cele două modele spirituale ştiinţifice vor avea atitudini diferite în ceea ce priveşte felul de „a
vedea" şi de „a înţelege" fiinţa umană. Modalitatea de explicare a acestuia este tot o chestiune de stil.
în sfera ştiinţei occidentale, orientată logic-raţional, omul are ca model „omul aristotelic" sau
„zoon politikon". Acesta este însă omul determinat ca realitate a lumii externe, el însuşi fiind, la rândul
său, „omul exterior". El este omul raţional şi cunoscător, orientat către realitatea lumii şi posesor al
adevărurilor acesteia.
în sfera ştiinţei orientale, sensibil-intuitivă, înclinată către reflecţie, omul are ca model „omul
platonic" sau pe acel „anthropos". Acesta este însă omul care se deschide ca „fiinţă interioară", detaşat de
realitatea lumii fizice externe şi „întors" către sine însuşi, devenind astfel subiectul propriei reflecţii sau al
cunoaşterii de sine. El este omul sensibil şi intuitiv, orientat către propria realitate, în care caută să
descifreze adevărurile.
Cele două „atitudini", dar şi „stiluri" ale ştiinţelor occidentală şi orientală vor genera doctrine
morale corespunzătoare fiecăreia dintre ele. Respectivele doctrine morale se explică prin modelele
spirituale specifice, dar, concomitent, ele vor sluji susţinerii sau justificării acestor domenii de cunoaştere
ştiinţifică.
Morala omului occidental, bazată pe forţa intelectului, pe raţiune şi puterea de a cunoaşte şi
înţelege, este reprezentată de morala datoriei, aşa cum a fost ea formulată de
Kant. Morala omului oriental, bazată pe sensibilitate şi trăire interioară, pe capacitatea
de a-1 înţelege pe celălalt, dar şi de a se înţelege pe sine însuşi prin deschidere şi
apropiere subiectivă, a dezvoltat o morală a iubirii.
Se poate vedea din cele de mai sus că cele două forme de stiluri ştiinţifice îşi au originea în
modelele de gândire aristotelică şi platonică. Să ne oprim un moment asupra lor.
Gândirea şi, implicit, cunoaşterea aristotelică, specifică ştiinţei occidentale, sunt caracterizate de
faptul că manifestă înclinaţie către descoperire. Ele caută să demonstreze, să dovedească existenţa
adevărului pe care-1 „scot" din lucrurile realităţii lumii externe.
Gândirea şi, implicit, cunoaşterea platonică, specifică ştiinţei orientale, sunt caracterizate de faptul
că manifestă înclinaţie şi interes pentru fiinţa umană. Ele caută să pătrundă, să înţeleagă semnificaţia
interioară a omului, dar şi pe cea a lucrurilor. Acest mod de gândire nu separă adevărul de lucruri. Ideea
este pentru el rezultatul sau produsul unui proces intelectual de „semnificare" prin care „obiectul"
convertit în intelect devine inteligibil prin „idee". Ca „obiect", el aparţine realităţii fizice exterioare. Ca
„idee" însă, el aparţine realităţii intelectuale interne a persoanei cugetătoare. Ideea devine, în felul acesta,
adevărul înţeles şi interiozitat de intelect. Ea devine „materialul de construcţie" al judecăţilor (ideea-
concept), dar şi „criteriul de evaluare" a lucrurilor.
Modelul mintal şi ordinea lumii în susţinerea tezei pe care o tratăm, trebuie să admitem existenţa
unui model mintal specific ce aparţine cercetătorului. Acest model mintal este reprezentat de forma
45
ordinii raţionale cu care şi prin care el caută să înţeleagă şi să organizeze câmpul obiectelor cunoaşterii
sale ştiinţifice. Ordinea mintală sau, mai exact, „stilul ordinii mintale" a cercetătorului este cea care va da
o ordine lumii obiective a lucrurilor ce o compun şi care sunt supuse cunoaşterii ştiinţifice.
De fapt avem însă de-a face cu două tipuri de ordine: pe de o parte, ordinea lumii, iar pe de altă
parte, ordinea raţiunii. Ele trebuie să se suprapună, să coincidă, să se identifice sau să se „recunoască" una
în cealaltă. Să fie echivalente. Corespondenţa lor exprimă valoarea de adevăr, pe când necorespondenţa
dintre ele are ca rezultat eroarea, superstiţia sau delirul.
Modelul ordinii mintale este un „mathesis" în care vor fi incluse în final „categoriile simbolice"
atribuite de intelectul cercetătorului realităţii lumii şi omului. Tot în „mathesis" vor fi dispuse şi ideile,
reprezentările, conceptele raţiunii ce nu se raportează în mod direct la „lucrurile" realităţii fizice, ci la cele
care sunt proprii logosului raţional. în felul acesta, orice clasificare este „inteligibilă" prin acest „model
matriceal intern" de factură intelectuală aparţinând cercetătorului.
Admiţând existenţa unui model mintal, vom înţelege mai bine atât modul de efectuare a activităţii
de cercetare ştiinţifică, cât şi caracterul organizat al acestei activităţi. Orice cercetare îşi are sursa
coerenţei în natura „modelului mintal" al cercetătorului. Se poate chiar afirma că fiecărui tip de cercetător
ştiinţific, ca personalitate, îi este propriu un anumit „model mintal", în conformitate cu care acesta îşi
organizează şi desfăşoară activitatea de cercetare. Să încercăm să facem o analiză tipologică a acestor
„modele mintale".
Orice model mintal reprezintă o anumită formă de judecată, de înţelegere şi reprezentare a unei
teme intelectuale. El desemnează însă, în acelaşi timp, şi o anumită manieră de exprimare a acestei
judecăţi. Modelul mintal este cel care stă la baza operaţiilor intelectuale logico-simbolice ale
cercetătorului ştiinţific. Din acest motiv, având în vedere varietatea tipologică a personalităţii
cercetătorilor, suntem înclinaţi să admitem existenţa mai multor forme sau tipuri de „modele mintale" sau
de „modele de operativitate intelectuală". Astfel, într-un anumit fel gândeşte o persoană introvertită şi
într-alt fel gândeşte una extravertită etc.
I întrucât problema „modelului mintal" de operaţii intelectuale nu este deloc simplă, ci fconstituie
o problemă la care trebuie să răspundem, vom prefera să încercăm să dăm o [explicaţie plecând de la
modul de organizare şi funcţionare neuropsihofiziologică a ţ creierului.
p Orice model de gândire, ca proces simbolic operaţional, are două componente. Una Ipriveşte
reprezentarea spaţială a obiectelor lumii; cealaltă se referă la durata temporală p acestora. Admiţând acest
aspect, va trebui să admitem şi faptul că „modelul mintal" Iintern, de ordin operaţional, poate fi de două
feluri:
a) modelul mintal de factură reprezentativ-spaţială, care utilizează în principal „imaginile",
formele spaţiale ; specific pentru modelul de gândire geometrică;
b) modelul mintal de factură temporală, care este axat pe o simbolică a duratei, a [
timpului, utilizând simbolurile conceptuale codificate ale unor judecăţi de înlănţuire r
secvenţială, deductive sau inductive; specific pentru modelul de gândire algebrică.
I Modelul spaţial de gândire, care utilizează imaginile, este conform cu rigorile impuse we
reprezentarea şi înţelegerea formală, spaţială a lumii. Modelul temporal de gândire Stilizează ideile, mai
exact conceptele simbolice care exprimă aceste idei, în succesiunea [lor logică, dând un aspect formalizat
ca limbaj al lumii.
Cele două modele de gândire corespund, în linii mari, tipurilor introvertit şi extravertit Ne
personalitate, dar ele trebuie considerate în primul rând ca fiind forme-model de aptitudine intelectuală,
raportate la modelele de operaţii mintale. Tot în sensul acesta consider că trebuie înţeleasă şi modalitatea
de adoptare a unei metodologii de către [cercetătorul ştiinţific. Astfel, unii cercetători sunt înclinaţi să
prefere o metodologie de \ factură „deschis-reprezentativă" derivată sau conformă modelului de gândire
46
spaţială, pe îcând alţi cercetători sunt înclinaţi spre o metodologie de factură „închis-formalizată", ;
conceptual-simbolică, derivată din modelul de gândire temporală.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre „atitudinea intelectuală" a cercetătorului
'ştiinţific faţă de o anumită temă sau un obiect de cercetare. Alegerea temei nu este
-niciodată întâmplătoare. Motivaţiile despre care am vorbit deja sunt fundamentate, în
cazul cercetării ştiinţifice, tot pe „modelul intelectual intern" al cercetătorului. Modul de
;a se întreba, curiozitatea cunoaşterii ştiinţifice vin sau îşi au originea în aceste modele interne.
Tipul de cercetător practic este specific celui care dispune de un model intelectual de factură spaţial-
geometrică; pe când tipul de cercetător teoretic este specific celui care dispune de un model intelectual de
factură temporal-algebrică. înclinaţia sau preferinţa pentru „imagine" sau pentru „concept", respectiv
pentru forme sau pentru idei, separă cercetătorii ştiinţifici în tipuri practice şi tipuri teoretice.
Trebuie însă făcută o precizare, prin care să se evite anumite confuzii sau discuţii contradictorii.
Noi nu am utilizat în discuţia noastră termenii de „geometrie" şi de „algebră" în sensul strict pe care
aceştia îl au în domeniile matematicii. Am preferat să înţelegem prin aceşti termeni împrumutaţi din
matematică anumite forme de gândire, de organizare a operaţiilor intelectului, şi în nici un caz nu i-am
folosit cu accepţiunea practică pe care aceştia o au în sfera matematicii.
I G. Gusdorf afirmă că ştiinţele exprimă „echilibrul global al cunoaşterii", specific pecărei culturi.
Autorul citat menţionează că proprie culturii antice eline este armonia omului cu cosmosul; pentru cultura
medievală, fundamental este raportul omului cu IDumnezeu; în Renaştere este specifică ideea
personalităţii ca împlinire de sine; epoca Sfevoluţiei mecaniciste răstoarnă lucrurile, punând pe primul
plan raportul omului cu pumea, care va înlocui raportuLomului cu Dumnezeu, ceea ce se va împlini şi
consolida |ca o caracteristică a „omului modern".
După G. Gusdorf, asistăm în epoca modernă la o dezvoltare a ştiinţelor exacte, care Ijdevin
dominante. Treptat, domeniul cunoaşterii ştiinţifice va deveni „o lume de esenţe inteligibil articulate
matematic, în locul lumii reale oferite percepţiei". Astfel, „ştiinţa uită lumea trăită (Lebenswelt) care
constituie fundamentul semnificaţiilor ştiinţei" şi, în acest caz, susţine G. Gusdorf, „percepţia savantului
devine o halucinaţie adevărată", ştiinţa, în societatea modernă, ajungând să se substituie lumii, înlocuind-
o, anulând-o. O succintă trecere în revistă a „modelelor de clasificare" a cunoştinţelor ştiinţifice din
diferitele epoci istorice este semnificativă pentru înţelegerea celor discutate mai sus.

3. Cercetarea şi cunoaşterea ştiinţifică

4. (Retrospectiva istorică)
Cercetarea ştiinţifică, aşa cum o vedem şi o înţelegem astăzi, aşa cum este ea organizată şi se
desfăşoară, este o activitate recentă. Ea şi-a făcut, în forma actuală, relativ de curând intrarea în sfera
ştiinţei, ca şi în viaţa societăţii, impunându-se treptat, cu dificultate. Trebuie însă făcută diferenţa între
observaţiile empirice şi teoriile construite pe baze ştiinţifice. În sensul acesta putem afirma că o autentică
cercetare ştiinţifică apare şi se dezvoltă o dată cu organizarea cunoştinţelor ştiinţifice sau, mai exact, a
ştiinţei ca domeniu independent de cunoaştere exactă. Cele două domenii, ştiinţa şi cercetarea, se
condiţionează reciproc, întemeindu-se una pe cealaltă. Nu poate exista ştiinţă fără cercetare, după cum, în
egală măsură, nu se poate face cercetare în afara cadrului strict al regulilor ştiinţifice. Din această
perspectivă, cercetarea reprezintă „zona activă" a ştiinţelor, iar ştiinţa reprezintă „domeniul sintetic"
recunoscut şi acceptat al tuturor datelor verificate ca valabile, de necontestat, ce rezultă din cercetarea
ştiinţifică. Această constatare ne îndreptăţeşte să admitem că atât ştiinţa, cât şi cercetarea, în accepţiunea
actuală, au apărut şi evoluat concomitent, servindu-se una de cealaltă şi prin aceasta completându-se
reciproc.
47
 Ceea ce caracterizează atât ştiinţa, cât şi cercetarea este în primul rând un anumit „model de
gândire". Acesta depăşeşte etapa simplei „observaţii pasive". Gândirea ştiinţifică „întreabă" sau, mai
exact, „pune întrebări" şi dă „răspunsuri" după anumite reguli metodice, fixându-şi punctul de vedere
asupra unui anumit „obiect" care devine astfel o „tematică de cercetare". În felul acesta se face trecerea de
la „observaţia pasivă" la „discursul epistemic" care-şi are originea în dialectică. Datele rezultate din
cercetarea ştiinţifică s-au structurat treptat, în decursul timpului, în domenii de cunoaştere specializată
diferenţial, ordonate logic, despre o anumită categorie de „obiecte" sau „fenomene" care-şi au o sursă
comună, caractere înrudite şi exprimă nişte adevăruri universal valabile în interiorul domeniului respectiv
de cunoaştere. Rezultă de aici că orice domeniu de cunoaştere ştiinţifică trebuie început prin „ordonarea
faptelor" la care se face referinţă şi, ulterior, prin „clasificarea" acestora. Numai după aceasta se poate
trece la cercetarea lor. Numai în această situaţie se poate face trecerea de la „discursul dialectic" la
„discursul epistemic" ca domeniu al cunoaşterii ştiinţifice coerent organizat şi sistematizat tematic, cu
un obiect precis, o metodologie şi o gândire proprie, cu un limbaj specific şi cu un câmp de aplicabilitate
propriu.
Din punct de vedere istoric, distingem câteva categorii de cercetători ce au acţionat independent,
începând cu perioada Renaşterii şi până în prezent. Trebuie să menţionăm că, iniţial, ne găsim în faţa unor
cazuri particulare de „cunoaştere" şi „descoperire" care au precedat cercetarea ştiinţifică aşa cum o
cunoaştem, o vedem şi o înţelegem astăzi, dar care au pus bazele activităţii de cercetare ştiinţifică, precum
şi pe cea a viitoarelor domenii ştiinţifice. Începând cu aceste personalităţi individuale, notăm un şir
continuu de „personalităţi" şi „etape" ce vor construi, printr-o continuă evoluţie, istoria cunoaşterii şi a
cercetării ştiinţifice.
La vremea sa, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea Cl. Bernard (La science experimentale,
1878) vorbea despre trei etape în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice, şi anume: etapa sentimentală, care a
produs credinţa; etapa raţională, care a produs filosofia, şi etapa experimentală, care a produs ştiinţa
propriu-zisă. Astăzi istoria ştiinţei distinge mai multe grupuri de cercetători şi activităţi de cercetare
ştiinţifică, pe care le prezentăm în continuare:
1.Prima grupă cuprinde observatori şi idealişti singulari. Această categorie include
personalităţi care prin descoperirile lor au deschis noi perspective în cunoaştere şi, prin aceasta, au creat
noi modele de gândire şi noi direcţii de acţiune practică. Notăm în sensul acesta ca „idealişti" pe Giordano
Bruno, Leonardo da Vinci, J.W. Goethe, A.F. Mesmer, iar ca „observatori" practici pe Galileo Galilei, N.
Copernic, J. Newton, W. Harvey.
2. Organizarea şi ordonarea activităţii de cunoaştere şi cercetare ştiinţifică riguroasă, condusă după
un sistem metodologic riguros, bazat pe principiile raţiunii, ale logicii, sunt întâlnite la cei pe care i-am
numit precursorii cercetării ştiinţifice. În această categorie se înscriu Rene Descartes (Discours sur la
methode), ca fiind cel care a fundamentat „metoda cunoaşterii ştiinţifice", şi, ulterior, Charles Darwin
(The origin of species), care a inaugurat şi construit modelul de cercetare ştiinţifică, după o logică
deductivă, de factură evoluţionist-dinamică, plecând de la elementar şi mergând către complex; idei pe
care le regăsim în egală măsură şi la alţi savanţi ai timpului.
3. Cele două etape anterioare trebuie considerate ca fiind „precursoare" ale activităţii de
cercetare ştiinţifică. Ele au o valoare esenţială prin aceea de a fi pus bazele orientării metodice a gândirii
ştiinţifice începând cu Descartes. Etapa următoare acestora este „etapa ştiinţifică" propriu-zisă, care
cuprinde în evoluţia sa mai multe „momente" importante, fiecare dintre ele având o configuraţie proprie
prin caracterul său metodic, ca „model de gândire", dar şi ca „atitudine" faţă de obiectul cercetării
ştiinţifice. În sensul acesta distingem următoarele momente:
- experimentaliştii, reprezentaţi în primul rând în fiziologie şi medicină prin CI. Bernard
(Introducere în studiul medicinei experimentale), care a aplicat metoda experimentală în domeniul
48
cunoaşterii mecanismelor proceselor vitale, fiziologice, atât în stare de normalitate, cât şi în stare de
boală. CI. Bernard, plecând de la experiment, a fundamentat o teorie ştiinţifică în care cunoaşterea
adevărului trebuia probată prin date precis demonstrabile, concrete, obiective şi care pot fi produse şi
reproduse în laborator;
- descoperitorii reprezintă categoria de cercetători ştiinţifici care, utilizând o metodologie
specifică, riguros aplicată, au făcut descoperiri importante într-un domeniu ştiinţific. În sensul acesta îi
menţionăm pe Louis Pasteur, descoperitorul microbilor; A. Fleming, descoperitorul antibioticelor; N.
Paulescu, descoperitorul insulinei; G. Mendel, descoperitorul transmiterii ereditare a caracterelor unei
specii; soţii P. şi M. Curie, descoperitorii radiumului; J. Monod, descoperitorul codului genetic; A. Carrel,
descoperitorul culturii de ţesuturi; S. Voronof, cel care a făcut primele grefe de organe; S. Ramón у Cajal
şi С Golgi, descoperitorii neuronului; K. Landsteiner şi K.R. Popper, descoperitorii grupelor sangvine etc.
Această lungă categorie de cercetători ştiinţifici şi-au consacrat şi concentrat eforturile asupra unor teme
precise, a unor aspecte particulare asupra cărora au insistat pentru a le elucida.
- plecând de la datele de descoperire practică, teoreticienii gânditori au reunit într-o formă
sintetică, logic coerentă, rezultatele descoperirilor practice, fundamentând în felul acesta o primă „teorie
despre cercetarea ştiinţifică". Notăm în acest sens pe H. Poincare, L. Goldman, H. Selye, G. Bachelard,
J. Fourastie, J. Piaget, Şt. Lupaşcu, etc.;
- un loc particular în această serie este ocupat de gânditorii sintetici care au construit sisteme de
gândire, având ca obiect cunoaşterea ştiinţifică. Menţionăm în sensul acesta pe W. Dilthey (Introduction
â l`étude des sciences humaines), care fundamentează şi delimitează sfera ştiinţelor umane, şi pe M.
Foucault (Les mots et Ies choses, Archeologie du savoir) şi G. Gusdorf (Les sciences humaines et la
pensée occidentale). Aceştia au fundamentat „epistemologia umanului".
4.Etapele descrise mai sus, plecând de la rezultatele cercetărilor practice, au pus bazele teoretice
ale unor forme riguros ştiinţifice ale cercetării, insistându-se pe o perfecţionare şi specializare a
metodologiei (instrumente şi tehnici de cercetare), precum şi pe modelul riguros de gândire ştiinţifică.
În sensul acesta se remarcă K.R. Popper (Logica cercetării), A. Koyré (Du monde clos vers l`univers
infini), Th.S. Kuhn (Structura revoluţiilor ştiinţifice). Se impune o reordonare şi o regândire, într-o
manieră sintetică, a cunoştinţelor ştiinţifice acumulate, dar şi a gândirii ştiinţifice, ca metodă, în special.
Este etapa ce cultivă şi promovează o nouă formă de „deschidere" în sfera cunoaşterii ştiinţifice:
interdisciplinaritatea.
5. Ultima etapă, cea actuală, este dată de reorganizarea şi resistematizarea cunoştinţelor
ştiinţifice prin sistemul informaţional al băncilor de date ori al Internetului. Această „acţiune de sinteză
informaţională" este cea care face trecerea de la domeniul epistemic la domeniul informatic,
transformând cunoaşterea ştiinţifică într-un domeniu virtual, paralel cu cel al realităţii lumii posibile, în
care obiectul cunoaşterii există în realitate.
O reevaluare sintetică a etapelor menţionate mai sus ne permite să facem următoarea clasificare a
tipurilor de cercetători ştiinţifici, în perspectiva evoluţiei istorice, şi anume:
- observatori şi descoperitori;
- metodologi;
- creatori de sisteme de gândire (sintetici, epistemologi, interdisciplinari);
- creatori de domenii ştiinţifice (teoreticieni sistemici);
- creatorii unor domenii de activitate practică (ştiinţă aplicată).
Ceea ce caracterizează tipurile de mai sus este faptul că acestea sunt „personalizate", în sensul că
ele aparţin unor persoane sau sunt legate de numele celor care au cercetat şi gândesc obiectul sau
fenomenul pe care l-au studiat ori cercetat, enunţând concluzii asupra lui. Acest model de cercetare şi
gândire ştiinţifică a fost, în mod firesc, înlocuit de un sistem „impersonal" de stocare a tuturor datelor de
49
cunoaştere rezultate din cercetarea ştiinţifică sub forma unor „inventare de informaţii" ce pot fi oricând
accesibile oricui. Spre deosebire însă de cercetare şi de rezultatele ştiinţifice ale acesteia care se referă la
„lucruri" şi „situaţii" posibile din realitatea dată, universul informaţional înlocuieşte realitatea posibilă cu
realitatea virtuală, creând astfel un „univers paralel" al ştiinţei. Acesta, la rândul lui, cum este şi firesc,
va genera un univers al „imaginarului ştiinţific", o veritabilă formă de „anticipaţie", care însă îşi va lua
„obiectul cunoaşterii" nu din realitatea posibilă, ci îl va construi în sfera propriului său imaginar. Vom
asista în felul acesta, poate chiar nu foarte departe în timp, la o veritabilă „răsturnare" a ştiinţei, dar,
concomitent, şi a modelelor de gândire, de sensibilitate, gust, conduite, limbaj, idealuri etc.
Ca o primă concluzie pe care ne permitem să o tragem deocamdată, ar fi că „istoricul cunoaşterii
şi al cercetării ştiinţifice" trebuie înţeles ca un lung şir de repere ale evoluţiei inteligenţei umanităţii,
ca pe un continuu „salt al umanului", cu consecinţe extrem de importante asupra omului, a lumii
realităţii şi a vieţii în cetate.
O analiză a datelor prezentate mai sus ne dezvăluie că ceea ce caracterizează evoluţia istorică a
cunoaşterii ştiinţifice este reprezentat de „discontinuitatea" sa. Ştiinţa nu a avut o evoluţie continuă. Ea
s-a produs în „salturi". Etapele dezvoltării ştiinţifice sunt dominate de personalităţi şi de idei ce s-au
impus.
Între diferitele etape istorice ale evoluţiei ştiinţei, care s-au construit şi dezvoltat în jurul unor
„momente fecunde" de descoperire a adevărului ştiinţific, s-au constituit „teorii" şi „sisteme de
gândire" ştiinţifică ce au revoluţionat lumea, societatea, oamenii, în sensul acesta putem afirma că
evoluţia istorică a cunoaşterii ştiinţifice s-a făcut prin acumularea „cazuisticii", a „materialului
documentar" care depozita cunoştinţele, considerate adevăruri ştiinţifice, devenind prin accepţiune
teoretică şi utilizare practică domenii epistemice. Un alt caracter al evoluţiei istorice a ştiinţei este că
fiecare etapă istorică este pe rând „negată" şi apoi „înlocuită" de o alta care o depăşeşte, substituindu-i-
se. Aceste „momente de conversiune" care fac trecerea de la o etapă epistemică la alta, cu caracter de
veritabilă „revoluţie ştiinţifică", au, din punct de vedere metodic, o profundă semnificaţie dialectică.
Istoria ştiinţei este de fapt, în esenţa ei ca produs al cunoaşterii umane, o istorie a gândirii. Este
o istorie a intelectului cunoscător care „întreabă" şi „răspunde". Fiind un produs al gândirii, ştiinţa se
constituie ca o formă a „dialecticii practice". Prin aceasta ea nu mai este însă numai un „produs", ci şi
o „replică" a gândirii. Dar de aici decurge un alt aspect complementar. Fiind produsul gândirii, ştiinţa
va exercita, la rândul ei, o influenţă modelatoare, cu caracter de „presiune" asupra modului de gândire, a
atitudinilor intelectuale, sensibilităţii, conduitelor şi acţiunilor umane în plan social. Rezultatele practice
ale ştiinţei vor influenţa şi modifica viaţa în cetate, creând, cum am spus mai sus, şi un „stil" specific, în
gândire şi în comportament. În final ştiinţa va deveni, mai ales în era ciberneticii, a „universului
informaţional", un veritabil „univers paralel" care va sfârşi prin a absorbi „universul real" al umanului.
Ştiinţa din punct de vedere teoretic, ca „model de gândire", dar şi din punct de vedere practic,
ca „stil de viaţă", va schimba omul, societatea, relaţiile interumane, instituţiile etc. Asistăm la o
veritabilă „răsturnare istorică" având consecinţe serioase şi multiple. Aceste transformări privesc două
aspecte. Pe de o parte, aspectele formal-metodice ale „gândirii ştiinţifice" ; pe de altă parte, aspectele
conceptual-teoretice ale „mentalităţii ştiinţifice". Primele au un caracter operaţional, pe când
celelalte au un caracter interior, profund, privind natura umană.
Un fenomen ce se petrece şi devine tot mai accentuat în ultimele decenii constă în
„depersonalizarea" activităţii de cercetare ştiinţifică. Aceasta constă în transferul cercetării de la
„persoană" - „descoperitorul" sau „cercetătorul ştiinţific" - la „colectivul de cercetători" - grupurile de
specialişti angajaţi într-un domeniu de cercetare ştiinţifică. Institutul, centrul, laboratorul, ca instituţii de
cercetare, îşi bazează activitatea de cercetare ştiinţifică pe colective de specialişti, cu o activitate strict
tematizată, desfăşurată planificat-stadial, cu obiective precis delimitate. Cercetarea modernă se
50
diferenţiază în „cercetarea fundamentală" (teoretică) şi în „cercetarea aplicativă" (practică).
Depersonalizarea cercetării deschide larg accesul la cunoaştere şi instruire, lărgind posibilităţile de
activitate, accelerând ritmul descoperirilor şi imediata lor utilizare practică.
Cele discutate mai sus au avut ca intenţie să prezinte, într-o retrospectivă istorică, activitatea de
cercetare şi cunoaştere ştiinţifică văzută ca o „istorie a gândirii". Important este să privim şi, mai ales, să
înţelegem ştiinţa ca pe un fenomen uman, de o maximă complexitate şi diversitate, cu importanţă majoră
în viaţa cetăţii.

Problema realităţii în ştiinţa contemporană

Prin noţiunea de realitate se înţelege ceea ce există în mod real, ceea ce conţine propria esenţă şi
legitate, precum şi rezultatele acţiunii şi dezvoltării sale. Termenul de realitate se foloseşte în două
sensuri. Primul sens se referă la realitatea obiectivă, adică la materia în totalitatea diferitelor ei tipuri şi
forme. Realitatea obiectivă se contrapune realităţii subiective, adică^ fenomenelor conştiinţei, în al doilea
sens prin realitate se înţelege tot ce există, adică lumea materială şi toate produsele ideale. Termenul de
„realitate" a căpătat o largă răspândire în Evul Mediu, mai ales în secolul XIII la scolastici. Conţinutul
noţiunii de realitate a devenit obiect de discuţie între realişti şi nominalişti. Discuţia urmărea să clarifice
esenţa universaliilor, adică a noţiunilor generale. Realiştii afirmau că universaliile, noţiunile generale,
reprezintă singura realitate, pe când obiectele izolate sunt doar nişte umbre, nişte întruchipări ale
noţiunilor generale. Nominaliştii, din contra, afirmă că noţiunile generale sunt doar denumirile obiectelor
separate şi că în realitate există numai obiecte izolate cu calităţile lor individuale.
Realitatea obiectivă se deosebeşte nu numai de tot ce este aparent, inventat şi fantastic, ci şi de tot
ce are doar un caracter logic (mintal), chiar şi atunci când logicul este absolut adevărat. Realitatea
obiectivă se deosebeşte de asemenea de tot ce este doar posibil, dar deocamdată inexistent.
Ştiinţa operează cu obiecte abstracte, idealizate, care nu sunt altceva decât noţiuni generale. Prin
obiect abstract se înţelege evidenţierea prin intermediul abstractizării şi idealizării, a unor însuşiri, laturi,
stări ale obiectelor materiale, de exemplu: densitatea, temperatura etc.
În procesul cunoaşterii, cu obiectele abstracte se operează autonom, independent de purtătorii lor
materiali. Deci obiectele abstracte, idealizate sunt nişte construcţii mintale realizate cu ajutorul
abstractizării şi idealizării. Fiind elemente ale teoriilor ştiinţifice, obiectele idealizate îndeplinesc anumite
funcţii în cunoaşterea ştiinţifică. Obiectele idealizate servesc ca mijloc de analiză ştiinţifică a obiectelor
reale şi ca bază pentru construirea teoriilor corespunzătoare. Obiectele idealizate sunt nişte imagini
ale obiectelor, proceselor, fenomenelor obiective. Ca exemplu de obiecte idealizate pot servi noţiunile de
punct, dreaptă, infinit în matematică; corp absolut negru, gaz ideal în fizică etc.
Astfel realitatea cuprinde în întregime procese naturale şi obiecte încă ne valorificate de omenire;
lucruri, procese create de om din materialul natural; viaţa socială cu relaţiile dintre oameni şi
organizaţii; realitatea spirituală cu idealurile, principiile şi ideile ei. Deci realitatea materială şi realitatea
spirituală sunt cele două componente ale realităţii cercetate în întregime de ştiinţă.
O importanţă metodologică colosală o are clasificarea minuţioasă şi descrierea tuturor aspectelor
realităţii, adică a formelor fizice, chimice, geologice, biologice, psihologice, sociale şi spirituale
cunoscute de ştiinţă.
b) Nivelurile şi formele de organizare a realităţii
Categoriile de existenţă şi realitate pot fi folosite ca aproximativ identice. Existenţa este tot ceea
ce ia fiinţă, adică toată realitatea materială şi spirituală.
Clasificarea minuţioasă şi descrierea aspectelor cunoscute ale existenţei şi a formelor fizice,
chimice, biologice, sociale ale realităţii imaginate de ştiinţă constituie un important obiectiv metodologic.
51
 Categoria existenţei poate fi concretizată prin categoria de materie. Materia este baza finită,
substanţa oricărei forme de existenţă. Realitatea spirituală există în unitate cu materia şi este determinată
de ultima. Materia şi spiritul sunt cele mai generale noţiuni filozofice care contribuie la concretizarea
categoriei de existenţă, realitate. Cu ajutorul categoriei de materie este desemnată realitatea obiectivă.
La rândul ei, categoria de materie poate fi concretizată prin categoria substanţă. Un timp îndelungat
categoriile de materie şi substanţă erau considerate identice. Dar, în secolul XX, în urma precizării
statutului logic al multor categorii, printre care şi al categoriei de materie, a devenit clar că mai este
nevoie de o categorie specială, de o substanţă care ar contura o bază naturală a lumii nu de pe poziţia
opunerii gnoseologice a spiritului şi a materiei, ci de pe poziţiile ontologice. Dacă în plan gnoseologic
materia şi conştiinţa sunt opuse, în plan ontologic ele trebuie să se identifice, fiind părţi componente
ale realităţii. Noţiunea de substanţă este rezultatul aprofundării ontologice a noţiunii de materie.
Noţiunea de substanţă este indisolubil legată de noţiunea de materie. Substanţa este materia prevăzută în
afara corelaţiei ei cu conştiinţa.
Materia există în formă de substanţă şi în formă de câmp. Substanţa şi câmpul sunt noţiuni fizice
fundamentale care desemnează două stări de bază ale materiei. Substanţa este totalitatea de fenomene
discrete care dispun de masa repausului. Câmpul este o stare a materiei ce se caracterizează prin
continuitate şi care are o masă a repausului egală cu zero. La nivelul subatomic, adică la nivelul
particulelor elementare, deosebirea dintre substanţă şi câmp devine relativă. La acest nivel câmpul
electromagnetic şi cel gravitaţional îşi pierd caracterul pur neîntrerupt întrucât lor le corespund în mod
necesar formaţiuni discrete în formă de cuante, adică fotoni şi gravitoni. Particulele elementare din care
este formată substanţa (protoni, neutroni, electroni) se manifestă ca nişte cuarte ale câmpurilor respective
(nuclonice, mezo-nice) şi îşi pierd caracterul lor pur discret. În fizica contemporană câmpurile şi
particulele se manifestă ca două laturi legate indisolubil legate ale microlumii, ca o expresie a unităţii
dintre însuşirile corpusculare (discrete) şi cele ondulatorii (continue) ale microobiectelor.
Materia posedă întotdeauna organizare, ea există sub formă de sisteme materiale concrete.
Sistemul este o mulţime intern (extern) reglementată de elemente legate reciproc. Modul de organizare
internă a sistemului îşi găseşte expresia în complexul de legi ale legăturilor şi interacţiunilor dintre
elementele lui. Structura sistemului se manifestă ca ansamblu de legături interne între elementele
lui, precum şi de legi ale legăturilor date.
Structura este un atribut indispensabil al tuturor sistemelor existente.
Noţiunea de sistem şi element sunt corelate. Orice sistem poate fi elementul unei formaţii mai mari.
Exact la fel, elementul se manifestă ca sistem dacă se are în vedere existenţa unor niveluri structurale mai
adânci ale materiei. Însă această corelaţie a noţiunilor nu înseamnă că sistemele sunt inventate de om
numai pentru a clasifica mai uşor fenomenele. Sistemele există în mod obiectiv ca formaţii unitare.
În lumina realizărilor ştiinţei contemporane se pot evidenţia aproximativ următoarele tipuri
principale de sisteme materiale şi niveluri structurale ale materiei. În lumea anorganică acestea sunt
particulele (inclusiv antiparticulele) elementare şi câmpurile, nucleele atomice, atomii, moleculele,
agregatele de molecule, corpurile macroscopice, formaţiile geologice, Pământul şi alte planete, Soarele şi
alte stele, Galaxia, sistemele de galaxii, Metagalaxia care este doar unul din sistemele universului infinit.
În natura vie există biosisteme din interiorul organismului şi din exteriorul lui. Din biosistemele
interioare ale organismului fac parte acizii ADN şi ARN ca agenţi ai eredităţii, complexele de molecule
albuminoide, celulele, ţesuturile organice, sistemele funcţionale (nervos, sangvin, digestiv) şi organismul
în ansamblu. Din sistemele exterioare ale organismului fac parte familiile de organisme, coloniile,
diferite populaţii: specii, biocenoze, configuraţii geografice şi întreaga biosferă.
În societate pot fi evidenţiate următoarele tipuri de sisteme: omul, familia, diferite colective (de
producţie, de învăţământ, ştiinţifice, sportive etc), comunităţi de oameni, asociaţii şi organizaţii, partide,
52
clase, state, sisteme de state şi societatea în ansamblu.
Desigur, la fiecare nivel structural se pot evidenţia suplimentar un mare număr de sisteme materiale
care apar pe baza legăturilor şi interacţiunilor dintre elemente.
Pe măsura dezvoltării materiei se complică factorii care determină caracterul integral al sistemelor.
În natura anorganică caracterul integral al sistemelor este determinat de forţele de legătură nucleare,
electromagnetice şi de gravitaţie. În natura vie caracterul integral al sistemelor este determinat de
procese informaţionale de legătură şi de dirijare, de autoreglarea şi reproducerea biosistemelor la diferite
niveluri structurale. Caracterul integral al sistemelor sociale este determinat de numeroase legături şi
relaţii sociale: economice, politice, sociale de clasă, naţionale, etnice, culturale, familiale etc.
c) Problema reducţionismului
Această problemă apare în legătură cu examinarea conexiunilor reciproce între diferite niveluri de
organizare a materiei şi a formelor corespunzătoare de mişcare ale ei. Aceste legături se manifestă mai
întâi de toate în dezvoltarea istorică a materiei şi apariţia formelor relativ inferioare. Formele superioare
de mişcare includ formele relativ inferioare. Formele de mişcare ale materiei sunt organic legate de un
anumit nivel de organizare structurală a ei. Fiecare nivel este caracterizat de propriul său sistem de legităţi
şi de exponentul său. Nivelurile calitativ diferite de mişcare a materiei nu pot fi reduse unul la altul.
Structura biologică are un sens deosebit care nu poate fi explicat în cadrul tabloului fizic al lumii. În
lumea vie întâlnim fenomene ca adaptarea, schimbul de substanţe, creşterea şi înmulţirea, lupta pentru
existenţă, ereditatea care lipsesc în natura anorganică.
Subliniind necesitatea înregistrării specificului nivelurilor de organizare a materiei, trebuie să avem
în vedere unele legităţi generale inerente tuturor nivelurilor, precum şi legătura dintre diferite niveluri.
Această legătură se manifestă mai întâi de toate prin aceea că superiorul include inferiorul ca una dintre
premisele sale genetice şi simultane ca un moment al său propriu.
Organismul uman funcţionează pe baza interacţiunii formelor fizice, chimice şi biologice ale
mişcării. Totodată omul se manifestă ca personalitate, adică este un exponent al formei sociale de
mişcare.
Studiind legătura reciprocă dintre formele mişcării, este important să evităm atât izolarea formelor
superioare de cele inferioare, cât şi reducerea mecanică a primelor la celelalte. Ruperea formelor
superioare de mişcare de cele inferioare face imposibilă explicarea originii şi particularităţilor lor
structurale. Ignorarea specificului calitativ al formelor superioare ale mişcării şi reducerea lor la formele
inferioare duce la un automatism şi un simplism inadmisibil. Aici apare problema reducţionismului.
Principiul reducerii este definit drept un principiu metodologic, conform căruia cunoaşterea sistemelor
compuse presupune reducerea lor la unele mai simple şi deducerea ulterioară a legităţilor
funcţionării celor dintâi din principiile funcţionării celui din urmă. Metoda reducerii este un procedeu
care se aplică în logică, matematică, biologie, lingvistică etc. Dar folosirea acestui principiu este strict
limitată. Absolutizarea lui duce la reducţionism, adică la concepţia care afirmă posibilitatea reducerii
depline a fenomenelor superioare la cele inferioare. Reducţionismul se transformă în automatism în
speranţa de a privi psihicul doar ca un rezultat al proceselor fiziologice, informaţionale etc., al biologizării
fenomenelor vieţii sociale. În cadrul neopozitivismului reducţionismul s-a manifestat prin tendinţa de a
reduce cunoştinţele ştiinţifice la enunţuri despre senzaţii sau experienţe şi măsuri fizice.
Deci principiul reducţiei este un procedeu de cercetare a ştiinţei contemporane care, fiind folosit în
anumite limite, dă rezultate evident pozitive, dar fiind absolutizat, conduce la erori. Ştiinţa în general şi
variatele ei specii, deopotrivă fizice şi sociale, sunt acuzate câteodată de reducţionism.
Reducţionismul este un termen (întotdeauna peiorativ) folosit ca etichetă pentru un punct de
vedere inacceptabil. Să începem prin a defini termenul, mai neutru, reducţie. O reducţie este o pretenţie
de forma: A-urile nu sunt altceva decât B-uri. Reducţiile sunt exprimate de enunţuri reductive. Două
53
exemple ar fi: „Lumina nu este altceva decât o descărcare de electricitate statică" şi „Apa nu este altceva
decât doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen". Reducţia ilustrată de aceste două exemple este parte
fundamentală a oricărei ştiinţe bine întemeiate. Strict vorbind, „nu este altceva decât" înseamnă acelaşi
lucru ca „este identic cu", astfel încât enunţurile reductibile exprimă de fapt identităţi. Şi a descoperi
identităţi - câteodată neaşteptate - a făcut întotdeauna parte din cercetarea ştiinţifică. Probabil că nimeni
nu s-ar plânge de cele două reducţii - lumina la electricitate, apa la H2O - menţionate mai sus. Acuzele la
adresa reducţionismului se conturează atunci când obiectul supus reducţiei este mai mult decât specifică
reducţia. Să folosim următorul exemplu antic (tipic presocraticilor): nişte filosofi presocratici au spus că
Pământul, deşi venerat de majoritatea oamenilor ca o zeiţă, nu este nimic altceva decât o rocă uriaşă.
Această afirmaţie a fost limpede resimţită de mulţi credincioşi ai tradiţiilor ca fiind deopotrivă
reducţionistă şi blasfemiatoare. S-a întâmplat ca Pământul să fie o rocă uriaşă (sau măcar mai aproape de
o rocă decât de o zeiţă) şi s-ar părea că „protoştiinţa" presocraticilor a fost îndreptăţită să susţină asta,
indiferent dacă şi-a mulţumit sau nu compatrioţii.
Probabil cel mai important exemplu modern este susţinerea că oamenii nu sunt altceva decât
organisme biologice - cum am spune, nimic altceva decât complicate sisteme biofizice. Afirmaţia a fost
percepută de mulţi ca presupunând o reducţie neîndreptăţită - cu alte cuvinte ca presupunând
reducţionismul. De fapt, ştiinţa poate progresa fără să se angajeze faţă de poziţiile de tipul „nimic altceva
decât". Biologia poate spune, de exemplu, că studiază oamenii ca şi cum ar fi sisteme biofizice.
Întrebarea este dacă nu cumva a fost omis ceva ce biologia nu studiază. De exemplu, o persoană care
crede, pe temeiuri religioase, că oamenii au suflete poate încă studia oamenii ca sisteme biofizice.
Bineînţeles că o asemenea persoană ar crede că există ceva aparţinând umanului pe care biologia nu-1 ia
în consideraţie.
Există o distincţie elementară deseori uitată în discuţiile cu privire la reducţiile ştiinţifice. Din nou,
aceasta poate fi cel mai bine explicată exemplificând. Lumina este o descărcare de electricitate statică.
Electricitatea statică este studiată de un subdomeniu al fizicii denumit electrostatică. Lumina este studiată
şi de meteorologie. Atât electrostatica cât şi meteorologia au un anumit vocabular teoretic. Dar apare
întrebarea dacă tot ceea ce noi vrem să spunem despre lumină poate fi exprimat ca atare în vocabularul
electrostaticii sau în cel al meteorologiei. Indiferent din ce ar fi compusă lumina şi de rolul pe care-1
joacă în sistemele meteo, s-ar putea să o resimţim ca „inspirându-ne teamă şi respect" - şi aceasta nu
aparţine nici vocabularului electrostaticii, nici celui al meteorologiei.
Din nou, e limpede că un tablou (pentru a da alt exemplu) este făcut din substanţe chimice:
indiferent de chimicalele care compun pânza, plus culorile etc. aplicate pe aceasta. Totuşi, nu vedem
critica de artă ca pe o ramură a chimiei, sau că ar rezulta că vocabularul cerut de discuţiile despre artă -
„frumos", „urât", „desenat neîndemânatic", „izbitor", „senzual", orice altceva - are, sau ar trebui să aibă,
vreo legătură cu limbajul chimiei. Aşadar, enunţul reductiv „Tablourile nu sunt altceva decât substanţe
chimice" este adevărat, dar în acelaşi timp poate induce în eroare dacă este înţeles ca excluzând
frumuseţea şi alte caracteristici estetice.
În ciuda faptului că „ştiinţa" acoperă un enorm spectru de activităţi, similare sau nu, convergente şi
divergente, cei mai mulţi dintre savanţi operează cu următoarea „hartă" pentru cum se învecinează şi se
interconectează ştiinţele. Organismele sunt compuse din substanţe chimice, aşadar, într-un anumit sens,
chimia este mai fundamentală decât biologia. În schimb, substanţele chimice sunt combinaţii de atomi
compuşi din particule şi forţe studiate de fizică; în consecinţă, fizica este într-un anumit sens mai
fundamentală decât chimia.
Nu există nimic mai fundamental decât fizica; ea furnizează inventarul ultim al universului.
Conform teoriei fizice contemporane, inventarul ultim constă în patru forţe primare şi şaptesprezece
particule. Asta-i tot ceea ce este. Dar, bineînţeles că există şi mese şi scaune, nori şi curcubeie, nervozitate
54
şi calm. O masă poate fi făcută din lemn, lemnul din substanţe chimice, acestea din ce spune fizica
fundamentală că sunt compuse; dar asta nu înseamnă că nu există mese sau că ceea ce noi vrem să
spunem despre mese poate fi în întregime cuprins în vocabularul teoretic al fizicii sau chimiei

d) Spaţiul şi timpul ca forme universale ale existenţei.

Spaţiul şi timpul sunt forme generale ale existenţei tuturor sistemelor şi proceselor materiale.
Spaţiul este o asemenea formă de existenţă a materiei care exprimă întinderea şi structura ei,
coexistenţa şi interacţiunea diferitelor elemente în diferite sisteme materiale. Timpul este o formă a
existenţei materiei care caracterizează durata existenţei tuturor obiectelor şi consecutivitatea
schimbului stărilor. Filozofia se interesează în primul rând de problema raportului spaţiului şi a timpului
faţă de materie, adică dacă spaţiul şi timpul sunt reale sau reprezintă nişte pure abstracţii care există
numai în conştiinţă. Definiţiile date mai sus exprimă concepţia materialistă despre spaţiu şi timp. În
cadrul concepţiei idealiste despre spaţiu şi timp putem evidenţia câteva variante:
a) spaţiul şi timpul sunt considerate forme ale conştiinţei individuale (Berkeley, Hume, Mach),
b) Kant le consideră forme apriorice ale contemplării senzoriale;
c) Hegel le consideră categorii ale spiritului absolut.
În cadrul materialismului care recunoaşte caracterul obiectiv al spaţiului şi timpului a existat în
trecut concepţia despre timpul şi spaţiul absolut (Newton). În această concepţie spaţiul absolut era
considerat ca un vid infinit în care încap toate corpurile şi care nu depinde de materie, iar timpul absolut
era considerat ca un curent uniform al duratei, în care totul apare şi dispare, dar el nu depinde de nici un
fel de procese din lume. Spaţiul era identificat cu vidul şi considerat nemişcat, iar timpul ca o simplă
curgere uniformă. Fizica modernă a infirmat vechile idei despre spaţiu ca despre un rezervor vid de
corpuri şi despre timp ca despre ceva unic pentru întregul univers infinit. Principala concluzie a teoriei
relativităţii lui Einstein constă în stabilirea faptului că spaţiul şi timpul nu există prin ele însele, izolate
de materie, ci se află într-o astfel de legătură universală în care ele îşi pierd independenţa şi se manifestă
ca laturi ale unui întreg unic. Un mare rol în elaborarea teoriei contemporane despre spaţiu şi timp l-au
avut şi ideile lui Lobacevski, Riemann, Gauss, Bolyai. Cercetările lui Butlerov au scos la iveală
dependenţa proprietăţilor spaţiale de natura fizică a corpurilor materiale, condiţionarea proprietăţilor
fizice şi chimice ale materiei de poziţia atomilor.
Deoarece spaţiul şi timpul sunt determinate de către materie, fiecare nivel de mişcare a materiei
posedă o structură spaţială temporală proprie. Celor trei sfere ale lumii materiale — lumea
anorganică, lumea vie, societatea — le corespund şi structuri spaţiale temporale specifice.
În lumea anorganică distingem trei niveluri de organizare: megalumea, macrolumea, microlumea,
şi pentru fiecare din ele există particularităţi spaţiale, temporale.
Geometria structurilor vii, în comparaţie cu cele anorganice, se complică. Se modifică de asemenea
ritmul temporal, toate organismele îşi au ceasornicele lor biologice.
Spaţiul şi timpul au o structură specifică în istorie. Subiectele evenimentelor istorice pun
stăpânire pe timp şi spaţiu pe parcursul organizării şi trăirii lor. O însuşire specifică a timpului socio-
istoric este aceea că evenimentele istorice se păstrează în memoria omenirii. Acest timp este calculat în
generaţii, secole, milenii. În viaţa socială observăm accelerarea ritmului de dezvoltare şi în una şi aceeaşi
unitate a timpului fizic se conţine acum o cantitate tot mai mare de descoperiri tehnico-ştiinţifice, de
schimbări sociale. Deci când spunem că timpul accelerează mersul său, se are în vedere că evenimentele
se scurg mai repede, sporeşte activitatea socială vitală. Există de asemenea şi timpul literar legat cu
55
raportul intervalelor de timp în relaţiile reciproce ale eroilor. Poate fi evidenţiat şi timpul psihologic în
legătură cu trăirea lui subiectivă. De exemplu, aşteptarea încordată „lungeşte" timpul, pe când bucuria îl
„reduce".

Stilul de gândire ştiinţifică

Structura cunoştinţelor ştiinţifice nu se reduce la deosebirea dintre nivelul empiric şi teoretic, ci

conţine şi alte tipuri de cunoştinţe. Structura cunoştinţelor ştiinţifice include tabloul ştiinţific al lumii,
idealurile şi normele de cercetare sau stilul de gândire ştiinţifică etc.
Termenul „stil de gândire ştiinţifică" a fost folosit pentru prima dată de Max Born pentru a
evidenţia perioadele calitativ principale în dezvoltarea cunoaşterii şi analiza lor conceptuală. Astăzi în
jurul acestei noţiuni se duc discuţii aprinse. Diferiţi autori definesc în mod diferit această noţiune. De
exemplu, se susţine că „stilul gândirii ştiinţifice" este o teză metodologică călăuzitoare, o sinteză a
principiilor metodologice şi filozofice, care determină atât metodele de cunoaştere, cât şi structura
cunoştinţelor ştiinţifice în totalitate, forma lor istorică concretă. În această definiţie sunt evidenţiate
anumite trăsături ale stilului de gândire ştiinţifică, dar conţinutul noţiunii este prea larg. Din definiţia dată
se poate trage concluzia că stilul de gândire cuprinde în sine atât bazele metodologiei, cât şi ale logicii
ştiinţei.
Alţi autori consideră că stilul de gândire trebuie înţeles ca totalitatea principiilor metodologice,
tendinţelor şi particularităţilor cunoaşterii ştiinţifice. Noţiunea de stil de gândire ştiinţifică este
folosită pentru caracterizarea direcţiilor ştiinţifice complexe în domenii mari de investigaţii. Examinând
problema caracterului istoric al stilurilor de gândire şi dependenţa lor de epoca ştiinţifică, unii autori
ajung la concluzia că el este determinat numai de cercetările fundamentale. De fapt, stilul de gândire se
referă la particularităţile cercetărilor fundamentale, locul şi importanţa lor în întregul sistem de cunoştinţe
ştiinţifice, îşi găseşte o expresie mai profundă în investigaţiile fundamentale. Dar din aceasta nu reiese
negarea rolului stilului de gândire ştiinţifică în investigaţiile aplicative care se dezvoltă astăzi foarte rapid.
După cum vedem, definiţiile date stilului de gândire ştiinţifică conţin multe momente raţionale,
reflectă diferite laturi ale noţiunii corespunzătoare, şi sunt în acelaşi timp unilaterale deoarece nu o
cuprind multilateral. Şi acest lucru este firesc pentru că este greu de cuprins toate laturile unei noţiuni atât
de complexe ca stilul de gândire ştiinţifică. Prin stil de gândire ştiinţifică se înţelege un sistem stabilit
istoric, dominant într-o anumită etapă a dezvoltării ştiinţei şi care include mijloace, normative şi
principii logice de rezolvare a problemelor teoretice ştiinţifice.
Stilul de gândire ştiinţifică influenţează elaborarea problemelor ştiinţifice şi modul lor de
rezolvare, metodele, formele şi mijloacele de cunoaştere ştiinţifică. Pe parcursul unei anumite perioade,
stilul de gândire dominant satisface necesităţile logico-metodologice corespunzătoare şi contribuie la
sporirea eficienţei investigaţiilor ştiinţifice. Dar, mai devreme sau mai târziu, ajungem la un moment în
dezvoltarea ştiinţei, când aparatul logico-matematic şi categorial existent începe tot mai evident să-şi
demonstreze limitele în rezolvarea noilor probleme şi atunci stilul de gândire dominant vine în
contradicţie cu aceste probleme, pentru rezolvarea cărora se cer mijloace logico-metodologice noi. În
aceste condiţii, de regulă, intră în criză la început anumite ştiinţe concrete, iar ulterior ştiinţa în
ansamblu.
Această criză este însoţită de revalorificarea mijloacelor logico-metodologice şi a aparatului
categorial existent, ceea ce duce la formarea unui nou stil de gândire care corespunde noii epoci de
dezvoltare a ştiinţei. Noul stil de gândire dă un impuls considerabil dezvoltării ştiinţei.
Există mai multe tipuri de clasificare a stilurilor de gândire:
56
- clasificarea după tipul istoric — fiecare epocă istorică (antică, medievală, modernă, contemporană) se
caracterizează printr-un stil de gândire;
- clasificarea după referent. În această clasificare deosebim: stilul de gândire al epocii; stilul de gândire
al unei ştiinţe concrete; stilul de gândire al unei anumite şcoli ştiinţifice; stilul de gândire al unui
savant.
Desigur, stilul de gândire mai îngust, al unui savant, al unei şcoli sau ştiinţe concrete, chiar dacă
se deosebeşte prin anumite particularităţi specifice, totuşi el nu constituie un tip special, ci este o
varietate, o expresie mai concretă a unui stil de gândire mai larg. Trebuie găsit ce este comun tuturor
stilurilor particulare de gândire, ce le uneşte şi le determină esenţa. Stilul de gândire se reduce în cele din
urmă la reprezentări despre normele de descriere, demonstrare şi organizare a cunoştinţelor
ştiinţifice. El cuprinde de asemenea şi totalitatea formelor de cunoaştere, metodele, principiile şi
schemele de explicare etc.
Tabloul ştiinţific al lumii

A doua piatră de temelie a ştiinţei este tabloul ştiinţific al lumii. Termenul „tabloul ştiinţific al
lumii" a fost folosit pentru prima dată de fizicianul Herz, care interpreta tabloul fizic al lumii ca un
ansamblu de imagini ale obiectelor din care se pot obţine pe cale logică informaţii despre
comportarea lor, adică a acestor obiecte. Acest termen a fost folosit pe larg de Max Planck, care
înţelegea prin tabloul fizic al lumii „imaginea lumii" formată în ştiinţa fizică şi care reflectă legităţile
reale ale naturii.
În literatura logico-gnoseologică, noţiunea de tablou ştiinţific al lumii s-a extins în anii 60-70. Prin
tablou ştiinţific al lumii se subînţelege un sistem de reprezentări despre însuşirile şi legităţile naturii,
societăţii, care apare ca rezultat al generalizării şi sintezei noţiunilor şi principiilor de bază ale
ştiinţelor naturale şi umanitare. Tabloul ştiinţific al lumii, care corespunde reprezentărilor despre
structura şi dezvoltarea naturii se numeşte tablou ştiinţific-natural al lumii, iar cel care corespunde
reprezentărilor despre structura şi dezvoltarea societăţii se numeşte tablou ştiinţific-umanitar al
lumii.
Se disting următoarele tipuri de tablouri ştiinţifice ale lumii:
- tabloul ştiinţific general al lumii.
- tabloul ştiinţific natural sau ştiinţific umanitar al lumii.
- tabloul ştiinţific al lumii obţinut pe baza cunoştinţelor dintr-o singură ştiinţă: fizica, astronomie,
biologie etc. Adică, tabloul fizic, biologic etc. al lumii.
Primele tablouri ştiinţifice ale lumii au fost elaborate în cadrul filozofiei antice şi aveau un
caracter de natural filozofic. Tabloul ştiinţific al lumii a început să se definitiveze în epoca apariţiei
ştiinţelor naturale în secolele XVI-XVII. În sistemul de cunoştinţe care constituie tabloului ştiinţific
general al lumii, elementul determinant revine acelei ştiinţe care ocupă rolul de lider. Astăzi, un astfel de
loc îl ocupă încă tabloul fizic al lumii cedând treptat acest loc tabloului biologic al lumii.
În structura tabloului ştiinţific al lumii se pot evidenţia două componente:
- conceptual (categorial);
- senzorial.
Componenta conceptuală este reprezentată de categoriile filozofice (materie, mişcare, spaţiu,
timp etc.) şi principiile filozofice (unitatea materială a lumii, a conexiunii universale etc), legile generale
(legea conservării şi transformării universale a energiei) şi de asemenea de noţiunile fundamentale ale
unor ştiinţe (câmp, substanţă, energie, univers, specie biologică etc).
Componenta senzorială a tabloului lumii este prezentată de totalitatea reprezentărilor
concrete, intuitive despre lume.
57
 Principala deosebire dintre tabloul ştiinţific al lumii şi tabloul preştiinţific sau neştiinţific (de
exemplu, cel religios) constă în faptul că primul se constituie pe baza unei teorii ştiinţifice fundamentale
care serveşte de temelie. De exemplu, tabloul fizic al lumii caracteristic pentru secolele 17-19 s-a
constituit pe baza mecanicii clasice, iar tabloul fizic al lumii în epoca contemporană se bazează pe
mecanica cuantică şi teoria relativităţii. Tabloul ştiinţific al lumii creează condiţii şi constituie un fond
ştiinţific general pentru interpretarea şi analiza teoriilor. El se află într-o continuă dezvoltare, supunându-
se unor transformări calitative ca rezultat al revoluţiilor ştiinţifice.
Tabloul ştiinţific al lumii funcţionează şi ca program de investigaţie orientat spre elaborarea
sarcinilor de cercetare şi alegerea mijloacelor de rezolvare a lor.

Evoluţionismul în tabloul ştiinţific contemporan al lumii.

Categoria evoluţie provine de la latinescul evolutio şi înseamnă desfăşurare, dezvoltare. În filozofie
s-au constituit două sensuri ale categoriei date: sensul îngust şi sensul larg. Evoluţia, în sensul larg,
coincide cu dezvoltarea şi include atât transformări cantitative, cât şi calitative. Prin evoluţie, în sensul
îngust, se înţeleg schimbările cantitative, lente, treptate.
Ideea evoluţiei în forma cea mai simplă constă în faptul că orice stare determinată a unui sistem
oarecare este rezultatul unor schimbări mai mult sau mai puţin îndelungate ale stării precedente. Deci prin
evoluţie se înţeleg procesele de schimbare care au loc în natura vie şi anorganică şi de asemenea în
sistemele sociale. Termenul „evoluţie" se foloseşte mai des pentru desemnarea dezvoltării obiectelor
biologice, reglată de selecţia naturală, în sistemele sociale, evoluţia este examinată ca un aspect al istoriei
legat de evidenţierea unor componente sociale, de exemplu evoluţia culturii, evoluţia ştiinţei etc.
Astăzi ştiinţa se adresează tot mai des ideii evoluţionismului global. în trecutul nu chiar îndepărtat,
ideologia evoluţionismului era împărtăşită doar de ştiinţele în care predomina profilul biologic. Astăzi
însă această idee este activ folosită şi de către disciplinele care tradiţional se ocupă de analiza naturii
anorganice, în particular cosmologia, şi de ştiinţele social-umane, care refuză tot mai des noţiunea de
„revoluţie" în favoarea evoluţiei.
Prima operă despre evoluţia naturii a fost lucrarea naturalistului francez G. Buffon Istoria naturală
(1794) în care se încearcă o prezentare a dezvoltării Pământului, a lumii animale şi a omului în chipul
unui proces evolutiv unic. în anul 1755, I. Kant editează opera Istoria naturală generală şi teoria cerului în
care sunt fundamentate reprezentările despre Pământ şi întregul Sistem Solar ca devenite în timp. Un
moment crucial 1-a constituit elaborarea teoriei evoluţiei în biologie (Lamarck, Darwin) şi geologie
(Lael) în secolul XIX. Istorismul ca expresie a evoluţionismului a ieşit în prim plan tot în această
perioadă.
Concepţia evoluţionismului global concretizează principiul dezvoltării. Dar mai multe aspecte ale
acestei concepţii, mai ales acele legate de analiza fundamentării ei ştiinţifico-naturale şi social-filozofice,
nu sunt chiar clare şi deci sunt discutabile.
Evoluţionismul global este întruchipat într-o mulţime de concepţii teoretice care exprimă specificul
ideii evoluţionismului în diferite domenii ale realităţii. De exemplu, concepţiile cosmologice exprimă
particularităţile evoluţiei universului, teoria evoluţionistă a lui Darwin exprimă particularităţile evoluţiei
în lumea vie, concepţiile despre dezvoltarea istoriei, culturii, ştiinţei exprimă particularităţile evoluţiei în
societate.
Teoria evoluţiei lui Darwin constituie unul din izvoarele principale în formarea evoluţionismului
global. Constituirea şi dezvoltarea teoriei evoluţioniste sunt indisolubil legate de dezvoltarea sistemului
de noţiuni ale biologiei şi de acumularea, sistematizarea materialului empiric.
Teoria lui Darwin a fost precedată de teoria lui Lamarck. în conformitate cu această teorie, evoluţia
organismelor reprezintă un proces dual: un tip de schimbări evoluţioniste se datorează acţiunilor forţelor
58
interne, altul este rezultatul acomodării directe la mediu.
în elaborarea teoriei evoluţiei, Darwin s-a bazat pe generalizarea urmi voluminos material empiric
descris în biologie, geologie, paleontologie, selecţie şi agricultură şi a studiat, în primul rând, procesul de
schimbare. Aceasta ia permis lui Darwin să refuze ideea lui Lamarck de acomodare şi să caracterizeze
forţele motrice ale evoluţiei ca interacţiune a eredităţii, schimbării şi selecţiei, Deoarece în procesul
selecţiei factorul principal de control este mediul, evoluţia organismelor a fost descrisă de Darwin ca
rezultat al interacţiunii organismului şi mediului. Darwin vorbeşte despre evoluţie ca despre provenirea
speciilor. Dar teoria provenirii speciilor, după cum a fost formulată de Darwin, dădea doar o descriere
generală a procesului evoluţiei. Părţile intime ale evoluţiei, adică problemele eredităţii, rămâneau
nedezvăluite. Dezvoltarea teoriei evoluţiei a depins mult de realizările geneticii. Analiza eredităţii şi a
schimbării în genetica contemporană a lărgit esenţial baza teoriei evoluţiei organismelor, iar între
sistemele superioare organismelor ea a studiat doar specia.
Biologia contemporană studiază, pe lângă specii, şi alte ecosisteme, inclusiv biosfera în întregime.
Deci astăzi problema provenirii şi evoluţiei se referă nu doar la organisme şi specii, ci şi la ecosisteme şi
biosferă în întregime.
Cosmologia studiază problemele apariţiei şi evoluţiei universului în întregime. Ea încearcă să
explice starea de astăzi a universului (metagalaxiei) ca un rezultat necesar şi legitim al evoluţiei care a
urmat după explozia iniţială produsă cu 10-12 miliarde de ani în urmă. După explozia iniţială, universul
se lărgeşte continuu. în decursul acestei lărgiri s-au schimbat condiţiile fizice (temperatura, densitatea
substanţei etc.), s-au format particulele elementare, atomii, planetele, stelele, galaxiile şi sistemele lor.
Aceste procese, în principiu, pot fi descrise cu ajutorul legilor cunoscute ale fizicii. Universul, după datele
ştiinţei contemporane, a parcurs o evoluţie bogată, cu mai multe etape. Pentru descrierea acestei evoluţii
se consideră că este necesar ca fizica contemporană să fie generalizată în direcţia sintezei teoriei cuantelor
cu teoria generală a relativităţii.
După cum s-a menţionat deja, ideea evoluţiei în societate este exprimată mai pregnant de principiul
istorismului. El tratează societatea în schimbare şi dezvoltare. Acest principiu a fost formulat în sistemele
filozofiei lui Herder, Vico, Hegel, Marx etc.

Programul de cercetare ştiinţifică.

Una din noţiunile fundamentale ale metodologiei ştiinţei este noţiunea de program de cercetare
ştiinţifică.
Prin program de cercetare ştiinţifică înţelegem o serie de teorii care se schimbă una cu alta şi sunt
legate printr-o anumită totalitate de idei şi principii fundamentale. Programul de cercetare
ştiinţifică constă din trei componente:
- nucleul tare, adică totalitatea de principii concrete ştiinţifice şi ontologice (filozofice) care se
păstrează fără schimbări în toate teoriile;
- brâul de apărare, adică totalitatea ipotezelor auxiliare care apără nucleul de falsificări şi care se
schimbă de la teorie la teorie;
- euristica pozitivă şi negativă, adică regulile metodologice care contribuie la dezvoltarea programului
de cercetare.
Nucleul tare se păstrează în toate teoriile programului, dar brâul de apărare se schimbă de la o
59
teorie la alta. De exemplu, „nucleul tare" al programului de cercetare al lui Newton constă din cele trei
legi ale mecanicii clasice şi a legii gravităţii universale, iar la brâul de apărare se referă teoriile optice, în
particular, teoria refracţiei în atmosferă.
Este foarte importantă delimitarea etapelor progresive şi regresive în dezvoltarea programului de
cercetare ştiinţifică. Programul progresează dacă dezvoltarea lui teoretică prevede descoperirea faptelor
empirice şi regresează dacă cercetările teoretice rămân în urmă faţă de cele empirice. În
corespundere cu metodologia programelor ştiinţifice revoluţiile ştiinţifice nu sunt altceva decât procesul
de înlăturare a programelor de cercetare care şi-au epuizat resursele de dezvoltare de către cele care
progresează. Procesul dezvoltării cercetărilor ştiinţifice este reprezentat de către Lacatos ca o arenă de
luptă a câtorva programe de cercetare. De exemplu, în perioada constituirii mecanicii cuantice concurau
mecanica ondulatorie a lui Broglie şi mecanica bazată pe matrice a lui Heisenberg.
Programul de cercetare precede activitatea de cercetare, contribuie la alegerea sistemului de
mijloace necesare pentru atingerea scopului cognitiv.

Sistemul metodologic de cercetare a problemelor ştiinţifice

În dezvoltarea ştiinţei alternează diferite cicluri metodologice de cercetare a problemelor

ştiinţifice. Orice investigaţie începe cu punerea problemei şi se termină cu rezolvarea ei. Prin ciclu
metodologic se înţelege evidenţierea fazelor necesare pentru cercetarea problemelor ştiinţifice, începând
cu formularea şi terminând cu rezolvarea lor.
În ciclul metodologic se pot evidenţia următoarele faze de cercetare:
- formularea problemei;
- cercetarea teoretică prealabilă;
- cercetarea empirică;
- tratarea teoretică iniţială a datelor experimentale;
- cercetarea teoretică fundamentală;
- verificarea rezultatelor cercetării.
Pentru fiecare fază a procesului de investigaţie există un anumit sistem de procedee metodologice.
Sistemul metodologic al fazei de formulare a problemei conţine procedeele:
- acumularea materialului teoretic şi experimental din diferite surse:
- determinarea verigii principale care lipseşte;
- formularea problemei;
- determinarea importanţei problemei şi a locului ei în sistemul cunoştinţelor;
- analiza situaţiei problematice în ştiinţă;
- fixarea scopului investigaţiei.
Sistemul metodologic al cercetării teoretice prealabile include:
- modelarea imaginară, matematică şi cu ajutorul computerelor a variantelor posibile de
rezolvare a problemei;
- încercarea de a rezolva problemele principale la un nivel mai abstract, inclusiv la cel filozofic;
- construirea ipotezelor de lucru;
- căutarea ideilor sistematizatoare în istoria problemelor analoge;
- descompunerea problemei în subprobleme;
- trecerea de la cunoştinţe generale la cele particulare etc.
Sistemul metodologic al fazei de cercetare empirică constă în:
- organizarea experimentelor şi observaţiilor în scopul verficării datelor experimentale obţinute
de alţi cercetători şi a ipotezelor de lucru;
60
 - acumularea materialului empiric adăugător etc.
Sistemul metodologic al cercetării teoretice iniţiale a datelor experimentale cuprinde totalitatea
metodelor de tratare şi a mijloacelor de exprimare a rezultatelor cunoaşterii: compararea, sistematizarea,
generalizarea, prelucrarea statistică, alcătuirea tabelelor, graficelor, diagramelor, modelelor etc.
Sistemul metodologic de interpretare a datelor obţinute la etapele precedente constă din:
- interpretarea datelor obţinute în lumina esenţei problemei;
- fundamentarea datelor obţinute;
- compararea datelor obţinute cu materialul din ramurile vecine;
- compararea datelor obţinute cu cele care existau deja;
- interpretarea datelor obţinute în lumina ipotezelor de lucru etc.
Sistemul metodologic de elaborare a cunoştinţelor noi prin folosirea metodelor teoretice include
totalitatea metodelor teoretice: metoda axiomatică, metoda ipotetico-deductivă, modelarea teoretică,
experimentul imaginar etc.
Sistemul metodologic de interpretare şi exprimare a rezultatelor cercetării ştiinţifice cuprinde:
- formularea unei explicaţii proprii;
- încadrarea cunoştinţelor obţinute în tabloul problematic;
- interpretarea rezultatelor cercetării folosind cunoştinţe mai generale;
- construirea ipotezelor şi teoriilor care, de fapt, sunt considerate ca rezolvări ale problemei
formulate la începutul cercetărilor.
Totodată ipotezele şi teoriile propuse trebuie controlate. De aceea ciclul metodologic se termină
cu sistemul metodologic de control a veridicităţii cunoştinţelor obţinute. Acest control se efectuează:
- prin practica de producţie;
- prin intermediul experimentelor şi observaţiilor;
- prin mijloace teoretice etc.
Cu aceasta se încheie ciclul metodologic de cercetare, dar ştiinţa continuă să se dezvolte. Apar noi
fapte care nu pot fi interpretate cu ajutorul teoriilor existente. Apare o nouă situaţie problematică care va
pune o nouă problemă, în aşa fel va începe un nou ciclu metodologic de cercetare ştiinţifică.

Formele de organizare a ştiinţei

Formele de organizare a vieţii ştiinţifice: seminarele, mesele rotunde, conferinţele de presă,

simpozioanele, conferinţele şi congresele ştiinţifice.
În filozofia şi metodologia ştiinţei noţiunile de şcoală şi de asociaţie ştiinţifică sunt larg folosite.
Prin şcoală ştiinţifică se înţelege un grup de savanţi care studiază o anumită problemă ştiinţifică şi au
concepţii asemănătoare nu doar referitor la problema cercetată, ci şi la ştiinţă în general.
Prin asociaţie ştiinţifică se înţelege totalitatea cercetătorilor cu o pregătire ştiinţifică specială,
care deopotrivă înţeleg scopurile ştiinţei şi raporturile ei faţă de mediul social. Noţiunea de şcoală
ştiinţifică exprimă unul din nivelele ierarhice ale noţiunii de asociaţie ştiinţifică, în literatură, mai ales în
cea didactică, aceste noţiuni se identifică des, folosindu-se ca sinonime. În realitate aceste noţiuni, deşi
sunt înrudite, nu sunt identice.
Noţiunea de asociaţie ştiinţifică este mai veche decât cea de asociaţie ştiinţifică. Ultima este
prezentată detaliat în lucrarea cunoscutului savant american Thomas Kuhn, specialist în istoria fizicii şi în
filozofia ştiinţei: Structura revoluţiilor ştiinţifice. Odată cu apariţia acestei lucrări (1962) în care
dezvoltarea ştiinţei este legată direct de structura şi dinamica asociaţiilor ştiinţifice, această noţiune a
pătruns în arsenalele disciplinelor care studiază ştiinţa şi istoria ei.
61
 Asociaţiile şi şcolile ştiinţifice sunt forme esenţiale de organizare şi dezvoltare a ştiinţei, forme
care exprimă continuitatea cunoştinţelor şi fixează caracterul colectiv de producere a lor. Ele presupun
de asemenea necesitatea comunicării şi coordonării activităţii ştiinţifice între savanţi în obţinerea şi
aprecierea cunoştinţelor. În creaţia ştiinţifică, la fiecare etapă participă câteva generaţii. Continuitatea
cunoştinţelor se realizează în urma interacţiunii între savanţii mai în vârstă, cu experienţă, şi cei tineri,
învăţători şi elevi, oameni talentaţi şi genii şi oameni cu capacităţi medii. Este cunoscut faptul că toate
descoperirile ştiinţifice epocale sunt înfăptuite de genii, dar ei se bazează pe materialul acumulat de
numeroşi cercetători mai puţin talentaţi. Capacităţile, talentul savantului se manifestă mai deplin prin
colectivul în care el acţionează, prin şcoala ştiinţifică creată de el, sau prin asociaţia ştiinţifică la
dezvoltarea căreia el contribuie.
Aceste aspecte ale cunoaşterii ştiinţifice se discutau şi în trecut cu ajutorul noţiunilor: republica
savanţilor, şcoala ştiinţifică, „colegiul invizibil", „casa lui Solomon" etc. Abia în anii 70 a apărut noţiunea
de asociaţie ştiinţifică, introdusă după cum am menţionat de Thomas Kuhn. Noţiunea de asociaţie
ştiinţifică poate examinată la diferite nivele:
- asociaţie a tuturor savanţilor;
- asociaţia ştiinţifică naţională;
- asociaţie a specialiştilor care studiază o anumită ştiinţă — asociaţia fizicienilor, biologilor,
psihologilor, istoricilor etc.;
- asociaţie a savanţilor care studiază o anumită problemă sub conducerea unui savant cu renume
— şcoala de la Copenhaga, sau şcoala lui Niels Bohr, şcoala de la Frankfurt, şcoala
psihologică a lui Piaget etc.
În acest sens asociaţia ştiinţifică se identifică cu şcoala ştiinţifică. În cadrul asociaţiilor
ştiinţifice savanţii se pot diferenţia în grupuri: unii se ocupă cu elaborarea cunoştinţelor noi (de regulă
numai aceştia sunt consideraţi savanţi), alţii se ocupă de organizarea cercetărilor colective, de
sistematizarea cunoştinţelor şi predarea lor generaţiilor de tineri cercetători.
Pe lângă asociaţiile ştiinţifice se mai evidenţiază aşa zisele asociaţii epistemice (cognitive) care
se constituie în afara domeniilor de cunoaştere ştiinţifică. De exemplu, asociaţiile parapsihologilor,
alchimiştilor, astrologilor etc.
Creaţia ştiinţifică se realizează printr-un sistem desfăşurat de instituţii ştiinţifice: academii de
ştiinţă, instituţii superioare de învăţământ (universităţi), instituţii de cercetări ştiinţifice, laboratoare
ştiinţifice. Primele universităţi au apărut în Evul Mediu (Universitatea din Paris a fost fondată în secolul
XIII). Primele academii au apărut în secolul XVII: Societatea Regală din Londra în 1660, Academia de
Ştiinţe din Paris în 1666, Academia de Ştiinţe din Berlin în 1700, Academia de Ştiinţe din Sankt-
Petersburg în 1725, Academia Română în 1861, Academia din Moldova în 1946.
La sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX apare o nouă formă de organizare a ştiinţei
institutele şi laboratoarele ştiinţifice mari cu o bază tehnică puternică, bază care apropie activitatea
ştiinţifică de munca industrială. Ştiinţa contemporană are conexiuni cu toate instituţiile sociale, fără
excepţie. Concentrarea şi centralizarea ştiinţei a contribuit la apariţia organizaţiilor şi centrelor
ştiinţifice naţionale şi internaţionale şi la realizarea sistematică a proiectelor internaţionale. În sistemul
de gestiune al statului s-au format organizaţii speciale de gestiune a ştiinţei. în cadrul acestor organizaţii
se determină politica în domeniul ştiinţei. Studierea diferitelor laturi ale ştiinţei se realizează de mai multe
discipline specializate: istoria ştiinţei, filozofia, metodologia şi logica ştiinţei, sociologia ştiinţei,
psihologia creaţiei ştiinţifice.
Viaţa ştiinţifică poate fi organizată în diferite forme: seminare, mese rotunde, conferinţe de presă,
simpozioane, conferinţe ştiinţifice, congrese etc.

62
 Unitatea şi specificitatea filosofiei şi metodologiei ştiinţei.

Filosofia şi metodologia ştiinţei nu este o simplă totalitate de cunoştinţe, ea este, în primul rând,
un mod de cercetare şi reevaluare a ştiinţei, pe care-1 folosim în situaţiile problematice conceptuale sau
metodologice. Un element esenţial în filosofia şi metodologia ştiinţei este principiul sistemic de abordare
a ei.
Ştiinţa se prezintă ca un macrosistem ce include în sine sistemele matematice, tehnice, naturale şi
sociale ce interacţionează între ele. Fiecare ştiinţă reprezintă un sistem de cunoştinţe empirice şi teoretice,
precum şi un şir de metode, interacţiunea cărora reprezintă obiectul de studiu al metodologiei ştiinţei.
Ştiinţa este un sistem dinamic în funcţionare. Ea este aplicată astăzi atât în sfera producţiei materiale,
cât şi în sfera dirijării diferitelor procese sociale. Are loc o creştere continuă a influenţei metodelor
filosofice, sociologice, culturologice de cercetare în ştiinţă.
Metodologia ştiinţei include în sine atât linia logică, cât şi linia axiologică de cercetare. Un loc
important îl ocupă în metodologia ştiinţei explicarea conţinutului noţiunii de cercetare ştiinţifică.
Cercetarea ştiinţifică poate fi analizată ca descoperire, ca acumulare şi sistematizare a informaţiilor, ca
invenţie, ca investigaţie metodică a structurii obiectelor etc. Descoperirea ştiinţifică poate fi
fundamentală, legată de stabilirea principiilor şi deducerea din conţinutul lor a unor consecinţe şi
fundamente noi.
Metodologia ştiinţei ca domeniu deosebit de cercetare analizează:
1) problema ştiinţei ca varietate distinctă de cunoştinţe şi activitate cognitivă;
2) problema interacţiunii filosofiei cu ştiinţa apărută din căutările intense ale fundamentului
veridic, obiectiv şi sigur al cunoaşterii ştiinţifice;
3) problema structurilor logice ale ştiinţei şi îndeosebi a metodologiei ştiinţei ca ansamblu de
normative şi principii ce reglementează direcţia, care determină scopurile investigaţiei ştiinţifice;
4) problema studierii influenţei reciproce a ştiinţei şi societăţii;
5) problema analizei ştiinţei ca forţă de producere în condiţiile progresului tehnico-ştiinţific;
6) problema sintezei ştiinţelor naturale, tehnice şi sociale apărută, atât din tendinţele obiective
ale cunoaşterii ştiinţifice contemporane, cât şi din necesitatea organizării mai raţionale în scopul
sporirii eficienţei şi influenţei ştiinţei asupra progresului social;
7) problema studierii legilor dezvoltării şi funcţionării mecanismului de dirijare raţională a
cercetărilor ştiinţifice în societatea contemporană.
Dar câmpul problematic al metodologiei ştiinţei nu se limitează la problemele enumerate, fiindcă
fiecare din ele se include într-un sistem întreg de alte probleme de diferite niveluri ce necesită analiza lor
în calitate de condiţii preventive pentru rezolvarea problemelor generale.
Definind obiectul cercetărilor ştiinţifice ca o totalitate de relaţii, proprietăţi şi raporturi
specifice unui obiect care este cercetat dintr-un anumit punct de vedere, menţionăm că ştiinţa este un
obiect de studiu complex care include o totalitate nelimitată de proprietăţi, relaţii nemijlocite şi mijlocite.
Cele mai semnificative legături şi relaţii sunt cele stabilite între ştiinţă şi producere, cele între ştiinţă şi
stat, din punct de vedere al principiile de finalizare a cercetărilor ştiinţifice, de apreciere a eficienţei
economice a elaborărilor ştiinţifice. La fel de semnificative sunt şi structurile logice ale diferitor forme ale
cunoaşterii ştiinţifice — teorii, ipoteze, noţiuni empirice, etc., formele sociale ale organizării şi
interacţiunii savanţilor, ce activează în diferite domenii ale investigaţiei ştiinţifice sau într-o ramură
separată, etc.
Ştiinţa este studiată în plan social-economic, cultural, în interacţiunea ei cu alte forme ale
conştiinţei sociale. Un rol important în cunoaşterea legităţilor funcţionării şi dezvoltării ştiinţei îl are
principiul istorismului, care presupune evidenţierea unei atitudini active a subiectului, evidenţierea în
63
activitatea umană a momentului conştient subiectiv şi a momentului obiectiv, practic.
În structura cunoştinţelor ştiinţifice deosebim fundamentele cunoaşterii ştiinţifice, care asigură
integritatea obiectului, determină strategia investigaţiei, asigură includerea rezultatelor obţinute în cultura
epocii istorice corespunzătoare. Fundamentele ştiinţei includ: idealurile şi normele de cercetare, tabloul
ştiinţific al lumii şi principiile metodologice de cercetare.
Cunoaşterea ştiinţifică este ordonată de propriile idealuri şi norme. Acestea exprimă dispoziţiile
valorice şi orientează cunoaşterea ştiinţifică către anumite scopuri. Analizând conţinutul idealurilor şi
normelor de cercetare, evidenţiem câteva niveluri reciproc legate între ele.
La primul nivel se află structurile normative comune pentru toate formele cunoaşterii
ştiinţifice, care conţin specificul ştiinţei în genere, deosebind-o de alte forme ale cunoaşterii. La fiecare
treaptă istorică a dezvoltării ştiinţei acest nivel îşi modifică conţinutul incluzând totalitatea reprezentărilor
ştiinţifice ale epocii corespunzătoare.
Ansamblul reprezentărilor despre normele de explicare, de descriere, de argumentare, de
organizare a cunoştinţelor etc., exprimă stilul de gândire al epocii, şi formează nivelul doi al
conţinutului idealurilor şi normelor de cercetare.
Termenul „stil de gândire ştiinţifică" a fost folosit pentru prima dată de Max Born pentru a
evidenţia perioadele calitativ principale în dezvoltarea cunoaşterii şi analiza lor conceptuală. Astăzi în
jurul acestei noţiuni se duc discuţii aprinse. Diferiţi autori definesc în mod diferit această noţiune. De
exemplu, se susţine că „stilul gândirii ştiinţifice" este o teză metodologică călăuzitoare, o sinteză a
principiilor metodologice şi filozofice, care determină atât metodele de cunoaştere, cât şi structura
cunoştinţelor ştiinţifice în totalitate, forma lor istorică concretă. În această definiţie sunt evidenţiate
anumite trăsături ale stilului de gândire ştiinţifică, dar conţinutul noţiunii este prea larg. Din definiţia dată
se poate trage concluzia că stilul de gândire cuprinde în sine atât bazele metodologiei, cât şi ale logicii
ştiinţei.
Alţi autori consideră că stilul de gândire trebuie înţeles ca totalitatea principiilor metodologice,
tendinţelor şi particularităţilor cunoaşterii ştiinţifice. Noţiunea de stil de gândire ştiinţifică este
folosită pentru caracterizarea direcţiilor ştiinţifice complexe în domenii mari de investigaţii. Examinând
problema caracterului istoric al stilurilor de gândire şi dependenţa lor de epoca ştiinţifică, unii autori
ajung la concluzia că el este determinat numai de cercetările fundamentale. De fapt, stilul de gândire se
referă la particularităţile cercetărilor fundamentale, locul şi importanţa lor în întregul sistem de cunoştinţe
ştiinţifice, îşi găseşte o expresie mai profundă în investigaţiile fundamentale. Dar din aceasta nu reiese
negarea rolului stilului de gândire ştiinţifică în investigaţiile aplicative care se dezvoltă astăzi foarte rapid.
După cum vedem, definiţiile date stilului de gândire ştiinţifică conţin multe momente raţionale,
reflectă diferite laturi ale noţiunii corespunzătoare, şi sunt în acelaşi timp unilaterale deoarece nu o
cuprind multilateral. Şi acest lucru este firesc pentru că este greu de cuprins toate laturile unei noţiuni atât
de complexe ca stilul de gândire ştiinţifică. Prin stil de gândire ştiinţifică se înţelege un sistem stabilit
istoric, dominant într-o anumită etapă a dezvoltării ştiinţei şi care include mijloace, normative şi
principii logice de rezolvare a problemelor teoretice ştiinţifice.
Stilul de gândire ştiinţifică influenţează elaborarea problemelor ştiinţifice şi modul lor de
rezolvare, metodele, formele şi mijloacele de cunoaştere ştiinţifică. Pe parcursul unei anumite perioade,
stilul de gândire dominant satisface necesităţile logico-metodologice corespunzătoare şi contribuie la
sporirea eficienţei investigaţiilor ştiinţifice. Dar, mai devreme sau mai târziu, ajungem la un moment în
dezvoltarea ştiinţei, când aparatul logico-matematic şi categorial existent începe tot mai evident să-şi
demonstreze limitele în rezolvarea noilor probleme şi atunci stilul de gândire dominant vine în
contradicţie cu aceste probleme, pentru rezolvarea cărora se cer mijloace logico-metodologice noi. În
aceste condiţii, de regulă, intră în criză la început anumite ştiinţe concrete, iar ulterior ştiinţa în
64
ansamblu.
Această criză este însoţită de revalorificarea mijloacelor logico-metodologice şi a aparatului
categorial existent, ceea ce duce la formarea unui nou stil de gândire care corespunde noii epoci de
dezvoltare a ştiinţei. Noul stil de gândire dă un impuls considerabil dezvoltării ştiinţei.
Există mai multe tipuri de clasificare a stilurilor de gândire:
- clasificarea după tipul istoric — fiecare epocă istorică (antică, medievală, modernă, contemporană) se
caracterizează printr-un stil de gândire;
- clasificarea după referent. În această clasificare deosebim: stilul de gândire al epocii; stilul de gândire
al unei ştiinţe concrete; stilul de gândire al unei anumite şcoli ştiinţifice; stilul de gândire al unui
savant.
Desigur, stilul de gândire mai îngust, al unui savant, al unei şcoli sau ştiinţe concrete, chiar dacă
se deosebeşte prin anumite particularităţi specifice, totuşi el nu constituie un tip special, ci este o
varietate, o expresie mai concretă a unui stil de gândire mai larg. Trebuie găsit cea ce este comun
tuturor stilurilor particulare de gândire, ce le uneşte şi le determină esenţa. Stilul de gândire se reduce în
cele din urmă la reprezentări despre normele de descriere, demonstrare şi organizare a
cunoştinţelor ştiinţifice. El cuprinde de asemenea şi totalitatea formelor de cunoaştere, metodele,
principiile şi schemele de explicare etc.
Dispoziţiile nivelului doi, fiind aplicate nemijlocit în ştiinţe, concentrează în sine specificul
domeniului obiectual al teoriei ştiinţei respective, de exemplu, al fizicii, chimiei etc. Ele formează al
treilea nivel în structura idealurilor şi normelor cercetării ştiinţifice. Astfel mecanismul funcţionării şi
dezvoltării idealurilor şi structurilor normative ale ştiinţei depind atât de specificul obiectului cercetat, cât
şi de condiţiile obligatorii ale organizării investigaţiilor, respectarea cărora asigură dobândirea adevărului.
Imaginea activităţii cognitive, care se formează în ştiinţă şi fundamentează cultura unei epoci istorice,
este condiţionată de mediul sociocultural şi reprezentările lui.
Al doilea bloc al fundamentelor ştiinţei îl constituie tabloul ştiinţific al lumii - ansamblul
reprezentărilor generale despre lume, elaborat la o anumită treaptă a dezvoltări istorice a ştiinţei.
Termenul „tabloul ştiinţific al lumii" a fost folosit pentru prima dată de fizicianul Heinrich Herz
(1857-1894), care interpreta tabloul fizic al lumii ca un ansamblu de imagini ale obiectelor din care se
pot obţine pe cale logică informaţii despre comportarea acestor obiecte. Acest termen a fost folosit pe
larg de Max Planck (1858-1947), care înţelegea prin tabloul fizic al lumii „imaginea lumii" formată în
ştiinţa fizică şi care reflectă legităţile reale ale naturii.
În literatura logico-gnoseologică, noţiunea de tablou ştiinţific al lumii s-a extins în anii 60-70 ai
secolului XX.. Prin tablou ştiinţific al lumii se înţelege un sistem de reprezentări despre însuşirile şi
legităţile naturii, societăţii, care apare ca rezultat al generalizării şi sintezei noţiunilor şi principiilor
de bază ale ştiinţelor naturale şi umanitare. Tabloul ştiinţific al lumii, care corespunde
reprezentărilor despre structura şi dezvoltarea naturii se numeşte tablou ştiinţific-natural al lumii,
iar cel care corespunde reprezentărilor despre structura şi dezvoltarea societăţii se numeşte tablou
ştiinţific-umanitar al lumii.
Se disting următoarele tipuri de tablouri ştiinţifice ale lumii:
- tabloul ştiinţific general (filosofic) al lumii compus din reprezentările despre natură şi societate;
- tabloul ştiinţific natural al lumii, ce conţine reprezentări despre structura şi dezvoltarea naturii;
- tabloul ştiinţific special al lumii obţinut pe baza cunoştinţelor dintr-o singură ştiinţă, ce conţine
reprezentări despre proprietăţile sistemice importante, exprimate în structura fiecărei dintre ştiinţe în
forma tabloului integru al realităţii cercetate. Este vorba despre tabloul fizic, chimic etc. al segmentului
lumii materiale, studiat prin metodele fiecăreia dintre ştiinţe.
Primele tablouri ştiinţifice ale lumii au fost elaborate în cadrul filozofiei şi ştiinţei antice şi aveau
65
un caracter natural filozofic. Tabloul ştiinţific al lumii a început să se definitiveze în epoca apariţiei
ştiinţelor naturale în secolele XVI-XVII. În sistemul de cunoştinţe care constituie tabloului ştiinţific
general al lumii, elementul determinant revine acelei ştiinţe care ocupă rolul de lider. Astăzi, un astfel de
loc îl ocupă încă tabloul fizic al lumii cedând însă treptat acest loc tabloului biologic al lumii.
În structura tabloului ştiinţific al lumii se pot evidenţia două componente:
- conceptual (categorial);
- senzorial.
Componenta conceptuală este reprezentată de categoriile filozofice (materie, mişcare, spaţiu,
timp etc.) şi principiile filozofice (unitatea materială a lumii, a conexiunii universale etc.), legile
generale (legea conservării şi transformării universale a energiei) şi de asemenea de noţiunile
fundamentale ale unor ştiinţe (câmp, substanţă, energie, univers, specie biologică etc.).
Componenta senzorială a tabloului lumii este prezentată de totalitatea reprezentărilor
concrete, intuitive despre lume.
Principala deosebire dintre tabloul ştiinţific al lumii şi tabloul neştiinţific (de exemplu, cel
religios) constă în faptul că primul se constituie pe baza unei teorii ştiinţifice fundamentale care serveşte
de temelie. De exemplu, tabloul fizic al lumii caracteristic pentru secolele 17-19 s-a constituit pe baza
mecanicii clasice, iar tabloul fizic al lumii în epoca contemporană se bazează pe mecanica cuantică şi
teoria relativităţii. Tabloul ştiinţific al lumii creează condiţii şi constituie un fond ştiinţific general
pentru interpretarea şi analiza teoriilor. El se află într-o continuă dezvoltare, supunându-se unor
transformări calitative ca rezultat al revoluţiilor ştiinţifice.
Tabloul ştiinţific al lumii funcţionează şi ca program de investigaţie orientat spre elaborarea
sarcinilor de cercetare şi alegerea mijloacelor de rezolvare a lor.
Al treilea bloc al bazelor ştiinţei îl formează principiile metodologice de cercetare: filosofice,
conceptuale, socio-culturale, general-ştiinţifice. În baza acestora sunt argumentate atât idealurile şi
normele ştiinţei, cât şi reprezentările conţinutului tabloului ştiinţific al lumii. Totodată ele asigură
includerea cunoştinţelor ştiinţifice în cultură. Fiecare idee nouă pentru a deveni postulat al tabloului lumii
sau principiu ce exprimă un nou ideal normativ al cunoaşterii ştiinţifice, trebuie să treacă procedura
fundamentării metodologice filosofice, conceptuale, socio-culturale, general-ştiinţifice.
Fundamentele metodologice ale ştiinţei îndeplinesc funcţiile de:
a) fundamentare a ştiinţei;
b) constituire a ştiinţei;
c) coordonare a relaţiile dintre structurile normative ale ştiinţei şi tabloul ştiinţific al lumii. Ideile
şi principiile filosofice, utilizate în acest proces, participă la fundamentarea rezultatelor obţinute, la
conturarea noilor tablouri ştiinţifice ale lumii şi a reprezentărilor despre metodă.
Deşi sunt extrem de variate, în fundamentele ştiinţei, pot fi evidenţiate unele structuri relativ
stabile. Analiza dinamică a istoriei dezvoltării cunoştinţelor din ştiinţele naturii evidenţiază trei etape
principale, începând cu secolul al XVII-lea şi până în prezent: a) ştiinţele naturii clasice (sec. XVII—
XIX); b) ştiinţele naturii neclasice (sec. XIX — prima jumătate a sec. XX); c) ştiinţele naturii
postneclasice (începând cu a doua jumătate a sec. XX).
Prima etapă de dezvoltare a ştiinţelor clasice ale naturii a fost dominată de ideea suveranităţii
absolute a raţiunii cognitive, care contemplează lumea şi descoperă în fenomenele naturii esenţa lor
adevărată. Se considera că obiectivitatea cunoştinţelor se atinge numai atunci când din descrieri şi
explicaţii se exclude tot cea ce se raportă la subiect, la mijloacele şi procedeele activităţii cognitive. În
mod neistoric, aceste procedee se admiteau ca fiind date odată şi pentru totdeauna. În ştiinţele naturii
clasice, idealul cunoaşterii era reprezentat printr-un tablou al naturii, considerat absolut veridic şi în
care se acorda o atenţie deosebită descoperirii principiilor ontologice evidente, ilustrative, care reies din
66
experienţă.
La etapa a doua a ştiinţele neclasice ale naturii se evidenţiază criza acestor principii. Are loc
trecerea la o nouă temelie metodologică ce se cristalizează prin refuzul ontologizării rectilinii şi prin
înţelegerea veridicităţii relative a imaginii lumii, elaborată la o treaptă concretă a dezvoltării ştiinţelor
naturii. Este admisă veridicitatea diferitor descrieri teoretice concrete ale aceleiaşi realităţi. Este
conştientizată legătura reciprocă dintre postulatele ontologice ale ştiinţei şi metodele de cercetare prin
mijlocirea cărora se însuşeşte obiectul, se obţin tipuri de explicare şi descriere care în mod evident conţin
trimiteri la mijloacele şi operaţiile activităţii cognitive.
La etapa a treia a dezvoltării ştiinţelor neclasice naturii, numită epoca revoluţiei tehnico-
ştiinţifice, apar noi structuri ale bazelor metodologice a ştiinţelor naturii, care se impun prin
conştientizarea caracterului istoric schimbător nu numai al principiilor ontologice şi gnoseologice,
dar şi al idealurilor şi normelor cunoaşterii ştiinţifice. În contextul condiţiilor sociale ale existenţei
ştiinţei şi a urmărilor ei sociale, apare fundamentarea necesităţii includerii factorilor axiologici în
explicarea şi descrierea obiectelor sistemice complexe, cum ar fi, de exemplu, procesele ecologice etc.
Trecerea de la un tip de fundamente metodologice la altul e condiţionată nu numai de interesele
ştiinţei, dar şi de mediul socio-cultural, de concepţiile despre lume existente într-o anumită epocă istorică,
de principiile şi ideile filosofice existente. Are loc concretizarea ideilor şi principiilor metodologice,
transformarea lor în idei şi principii ale tabloului ştiinţific al lumii.
Înlocuirea unei teorii cu alta reprezintă un rezultat al soluţionării contradicţiilor, atât dintre
schemele conceptuale şi faptele empirice, cât şi dintre sistemele cognitive (diferite după forma şi
conţinutul lor). Apariţia noilor concepţii ştiinţifice este legată nu numai de negarea celor precedente, dar
şi de necesitatea modificării continuităţii, de schimbările cantitative repetate ce se manifestă în creşterea
cunoştinţelor. Toate acestea pregătesc revoluţiile ştiinţifice.
Teoreticianul revoluţiile ştiinţifice contemporane este considerat savantul american Thomas
Kuhn. Reflectând asupra modului în care ştiinţele se constituie şi se dezvoltă, Kuhn, ajunge la concluzia
că câmpul cercetărilor ştiinţifice într-o epocă anume este structurat de o paradigmă, un fel de a modela un
domeniu precis de cunoaştere, asupra căruia este de acord majoritatea cercetătorilor. Acordul, în mare
parte implicit, se sprijină pe o „manieră generală de a vedea lumea". De exemplu, paradigma newtoniană,
care apare în secolul al XVII-lea, se fondează pe reprezentarea lumii ca sistem mecanic dirijat de jocuri
de forţe şi se sprijină pe:
ipoteza unei mişcări tară cauză;
principiul de inerţie;
legile fundamentale ale mişcării;
adoptarea unor metode de teoretizare (matematizarea fizicii);
alegerea tehnicilor de observaţie (lunete) şi de experimentare.
Constituirea unei paradigme are cel puţin un dublu rol: din perspectivă sociologică, aceasta
instaurează comunitatea savanţilor; iar în plan epistemologic, defineşte problemele care trebuie rezolvate
şi de asemeni mijloacele de tratare ale acestora. Noţiunea de paradigmă este legată la Kuhn de ştiinţa
normală.
Ştiinţei normale îi revine sarcina de a rezolva problemele, de a dezvolta teoriile şi de a extinde
câmpul lor de aplicare. Lucrările cele mai obişnuite, normale, ale ştiinţelor se desfăşoară în sânul unei
paradigme. Se produce astfel o dublă mişcare de aprofundare şi de extindere. În cursul acestei faze,
fundamentele paradigmei nu sunt niciodată criticate şi sunt chiar foarte rar explicate. Iar atunci când o
problemă rămâne, aceasta este îndepărtată ca o „anomalie''' pentru a nu ameninţa consensul iniţial. Dar se
întâmplă în mod inevitabil ca anumite anomalii să se impună, fie din cauza necesităţii lor sociale, fie
pentru că ameninţă paradigma chiar în fundamentul său. Se deschide astfel o criză - de exemplu, criza fizicii
67
deterministe: consensul se destramă, se formează grupuri care concep alte teorii, alte fundamente.
Perioada de criză nu încetează decât atunci când este adoptată o nouă paradigmă care, departe de a
preconiza o anume soluţie, necesită o nouă modalitate de interpretare ştiinţifică a lumii. Rezultă de aici o
revoluţie ştiinţifică.
Concepţia dezvoltării ştiinţifice după Kuhn se poate rezuma prin schema următoare:

Atunci când o revoluţie politică zdruncină o ţară, nu se poate găsi o instanţă care să constituie o
ultimă salvare. In acelaşi fel, în timpul revoluţiilor ştiinţifice, nici o instanţă logică nu ar putea determina
în mod raţional alegerea între vechea şi noua paradigmă. Argumentele invocate în acest caz nu sunt de
tipul demonstraţiei, al dovezii, ci de tipul simplei persuasiuni. Susţinătorii paradigmelor rivale „văd"
lumea diferit (nu se ocupă de aceleaşi probleme), o descriu în limbaje diferite (conceptul newtonian de
masă nu este acelaşi cu conceptul einsteinian de masă a unei particule). Paradigmele sunt astfel
incomensurabile. Până la urmă eficacitatea tehnică şi teoretică, capacitatea de a rezolva mai multe
enigme este aceea care va permite noi paradigme să triumfe.

EMANCIPAREA PROGRESIVĂ A ŞTIINŢELOR OMULUI

Fără îndoială, ca şi celelalte discipline ştiinţifice, ştiinţele omului se impun în secolul nostru ca
ştiinţifice prin faptul că s-au eliberat de teologie, iar apoi de filozofie.
În epoca modernă, „ştiinţele umane" erau ştiinţele ca matematica, fizica etc. - al căror unic autor,
producător era omul prin opoziţie cu „ştiinţele divine", ştiinţe religioase la care se poate ajunge prin
revelaţie. În mod tradiţional, omul era conceput ca o parte a naturii, microcosmos reflectând
macrocosmosul. De aceea, izolarea unei cunoaşteri particulare despre om era de neconceput. Galilei,
înlocuind cosmosul cu un univers mecanic, inaugura în câmpul ştiinţific ceea ce Max Weber va numi
mai târziu „spulberarea farmecului lumii". Descartes a propus o psihofiziologie a omului-maşină. Mai
mult, a tăcut din ego cogitans subiectul cunoaşterii. Această cunoaştere rămânea totuşi fondată pe ideile
înnăscute, „seminţe de adevăr răspândite în spiritele noastre de Dumnezeu", Dumnezeu fiind în definitiv
singurul garant şi al experienţei cogito-ului şi al cunoaşterii umane.
Dumnezeu se sustrage puţin câte puţin procesului de cunoaştere care, împreună cu empirismul îşi
găseşte originea în impresiile senzoriale. Hume îşi centrează investigaţia asupra ideii de natură umană
sau de „ştiinţă a omului'', înţeleasă ca teorie a cunoaşterii şi în acelaşi timp ca studiu al
comportamentelor morale şi politice ale oamenilor. Montesquieu dezvăluie, în tratatul Despre spiritul
legilor (1748), determinările climatice, geografice, sociale, economice şi religioase care conduc la
stabilirea legilor ca şi la alegerea modurilor de guvernare. Condorcet propune o matematică socială
(analiza probabilistă a voturilor), preconizează progresul prin ştiinţă şi instaurarea învăţământului public.
Iluminismul şi Revoluţia franceză instaurează omul raţional ca actor al propriei cunoaşteri şi al propriei
68
istorii. Astfel se inaugurează o mişcare care va face să apară economia politică (Smith), istoria (Bloch,
Fevre), psihologia (Wundt), sociologia (Comte inventează cuvântul, iar Durkheim domeniul), etnologia
(Malinowski, Mauss), lingvistica (Saussure) etc.
Caracterizate prin diversitatea obiectelor, metodelor şi rezultatelor lor, aceste ştiinţe ale omului
aveau totuşi toate drept obiectiv circumscrierea specificităţii umane prin două caracteristici majore intim
asociate:
capacitatea simbolica a unui subiect de a utiliza limbi şi „limbaje" multiple (arte, mituri etc.);
sociabilitatea, capacitatea de a regla raporturile interumane prin instituţii, rituri, obiceiuri şi
coduri diverse.
Ambele manifestă capacitatea reflexivă a omului şi istoricitatea producţiilor sale. Se impune
treptat studiul dimensiunii culturale a vieţii umane sub aspectele sale individuale şi în acelaşi timp
colective, ceea ce se poate preciza prin distingerea ştiinţelor omului de ştiinţele societăţii.
Individul care se aruncă pe fereastră este supus ca orice alt element natural legii căderii libere a
corpului. O ştiinţă a omului nu se va interesa de acest determinism fizic, ci de problema specific umană a
sinuciderii, de cauzele ei psihologice şi sociale. În studiul său intitulat Sinuciderea (1897), Durkheim va
stabili că sinuciderea este un fapt social, rezultat al unei rupturi a relaţiilor dintre individ şi societate.
S-ar putea crede că, prin circumscrierea unui obiect nou şi foarte particular, ştiinţele omului au
dezvoltat din start metode originale. Nimic din toate acestea. Modelul newtonian al ştiinţificităţii se va
impune până şi în aceste ştiinţe: acestea îşi justifică denumirea de ştiinţe propunând observaţii, teorii care
oferă explicaţii cauzale şi verificări experimentale; iar dacă nu este posibil să se atingă de la început
nivelul formalizării şi axiomatizării, adesea se impune o perspectivă cantitativă fondată pe măsurători, pe
analiza statistică şi probabilistă. Capacităţile calculatorii ale computerelor au adăugat exigenţa modelării.
Economia politică atinge în mod rapid un nivel satisfăcător de teoretizare prin David Ricardo,
Adam Smith etc. Aceasta se matematizează în mod progresiv până la a permite în prezent o „economie
experimentală" capabilă să-şi testeze modelele prin simulare. De asemenea, psihologia rupe în mod
deliberat cu psihologia filosofică care se sprijinea pe intuiţie şi introspecţie, definindu-se ca fiind
experimentală. Astfel, de exemplu, a apărut behaviorismul lui Watson şi Skinner care, punând între
paranteze pulsurile, intenţiile şi motivaţiile, - toate entităţi „mentale" -, îşi fondau explicaţiile pe o analiză
obiectivă înţeleasă ca şi condiţionare a comportamentelor observate în laborator. O altă şcoală procedează
prin analize de corelaţii şi teste, ca cel al Im. Binet-Simon, încă din 1905, care pretinde măsurarea
coeficientului intelectual (faimosul qi). De asemenea încă, răspunzând dorinţelor lui Auguste Comte de
creare a unei „fizici sociale", se va dezvolta o sociologie experimentală etc.
Aceste perspective experimentale vor să evite alunecarea în rătăcirile subiectivismului. Totuşi,
nici una dintre ştiinţele omului nu a atins încă rigurozitatea, nivelul de formalizare şi de axiomatizare a
ştiinţelor naturii. De unde şi clivajul actual între ştiinţele „dure", nobile şi incontestabile, şi ştiinţele
numite „moi", pe care unii chiar propun să fie numite „suple" (tendres) pentru a se evita orice aspect
peiorativ! Un astfel de clivaj nu este anodin (lipsit de importanţă) conducând adesea la acordarea
credibilităţii ştiinţelor dure ale căror succese tehnice sunt imediat şi mult mai vizibile, aceasta în
detrimentul rolului politic şi social pe care ar trebui să-1 joace ştiinţele omului şi ale societăţii. Totuşi,
nici o ştiinţă a naturii nu ne va oferi mijlocul de a gestiona crizele economice şi conflictele sociale, de a
evita războaiele şi genocidele.
Se poate considera că „moliciunea" ştiinţelor omului este un defect de tinereţe: orice ştiinţă
trebuie să treacă printr-o fază informaţională şi pur descriptivă. Însă se poate de asemenea susţine că
specificitatea obiectului necesită o specificitate metodică. Încă din 1883, Wilhelm Dilthey a definit
ştiinţele spiritului: „Noi explicăm natura, înţelegem viaţa psihică". Toate ştiinţele spiritului contribuie pe
de o parte la înţelegerea comportamentului uman prin sentimentele şi pasiunile, intenţiile şi scopurile,
69
valorile şi credinţele puse în joc.
Înţelegerea omului presupune atribuirea unui sens, unui comportament în globalitatea şi în
complexitatea sa. De unde şi sociologia „înţelegătoare" a lui Max Weber, iar în filosofie curentul
hermeneutic (din grecescul hermeneuein [a interpreta]), reprezentat în special în Germania de Hans
Georg Gadamer, iar în Franţa de Paul Ricoeur, care insistă asupra dimensiunii simbolice a practicilor
umane.
Pentru ştiinţele omului, obiectivitatea fondată pe separaţia între subiectul care cunoaşte şi obiectul
cunoscut se dovedeşte imposibilă, deoarece subiectul însuşi devine obiectul propriei sale cunoaşteri.
Dacă fenomenul căderii libere a unui corp este independent de cunoaşterea pe care o putem avea despre
aceasta, se ştie totuşi că observatorul nu mai este neutru de când există fizica relativistă. La fel se
întâmplă pentru ştiinţele omului. Cu atât mai mult cu cât cunoaşterea pe care o dobândeşte omul despre el
însuşi îi poate modifica comportamentul. Cunoaşterea dificultăţilor unei bănci îi poate accelera prăbuşirea
(sau falsul anunţ al falimentului acesteia o poate provoca!).
În istorie, interesele şi valorile actuale condiţionează interpretarea evenimentelor trecute. Este
suficient să ne gândim la modurile diferite în care sunt prezentate războaiele europene elevilor din ţări
diferite!
Dacă subiectul este inseparabil de obiect, trecutul de prezent, semnificaţia de norme, adevărul de
valori, cum să fie atinsă atunci ştiinţificitatea? Cum să fie circumscrişi parametrii, toţi parametrii
permiţând descrierea funcţionării unui fenomen uman? Nu regăsim aici critica lui Karl Popper împotriva
marxismului şi a freudismului considerate, nu ca nişte teorii falsificabile, ci ca sisteme de interpretare
care dau naştere unor ideologii? Întrebarea rămâne valabilă pentru un studiu cu pretenţie ştiinţifică, în
care parametrii nu pot fi izolaţi, nici chiar pentru un timp.
Cum se poate da aprecieri despre sens şi valori cu mijloace necantitative fără a cădea în
subiectivism? Căutarea soluţiilor la această problemă duce la apariţia diferitor perspective ăn
interpretarea ştiinţelor omului.
Perspectiva structurală în lingvistică. La începutul secolului (al XX-lea), Ferdinand de
Saussure inventează lingvistica definindu-i obiectul: limba ca sistem de semne interdependente; şi
metoda: analiza structurală. Inovaţia sa se sprijină pe respingerea rostirii, adică exerciţiul individual,
voluntar şi inteligent al limbii, considerat ca fenomen psihologic. Limba, instituţie convenţională şi
colectivă, se impune ca un cod extern celui care-o utilizează în propriile interese. (La Benveniste,
lingvistica îşi va atinge vârsta de maturitate, concepând limba ca pe o parte a unui fenomen mult mai
global: discursul, veritabil loc al semnificării umane).
Perspectiva structurală în antropologie. Pe acelaşi model, bazat pe analiza structurilor
elementare de rudenie Levi-Strauss inaugurează, încă din 1949, o Antropologie structurală fondată pe
distingerea între ceea ce este conceput în mod conştient de către indivizi, şi ceea ce este trăit, ţinând de
jocul regulilor inconştiente ale structurării simbolice pe care o explică ştiinţa.
Perspectiva structurală ca model. In zorii secolului XX, Freud reduce importanţa conştientului
pentru a elabora o gramatică a inconştientului capabilă să dea sens comportamentelor anterioare
concepute ca aberante sau nesemnificative (lapsus, vise, fobii, manii etc.) Lacan a interpretat textul
freudian, iar Althuser pe cel marxist în lumina metodei structurale. Foucault a propus o istorie a ideilor
discontinuiste: diversele discursuri sunt organizate în episteme restructurate fără încetare. Iar Piaget a
interpretat dezvoltarea cognitivă a omului în sensul de structurări rezultând dintr-un dublu proces de
asimilare şi de acomodare.
Împrumutând conceptul de structură al matematicilor, structuralismul francez pretindea să creeze
o metodologie specifică şi în acelaşi timp fecundă. Insă, prin supunerea tuturor comportamentelor
umane diferitelor determinisme structurale inconştiente, se generează un paradox: obiectul (omul)
70
ştiinţelor omului nu este astfel eliminat. Michel Foucault a putut astfel să anunţe că moartea omului -
de fapt, a unui subiect capabil să se perceapă ca obiect de cunoaştere - urmează în mod inevitabil morţii
lui Dumnezeu. Este evident că perspectiva structurală în ştiinţele omului tocmai confirma cu succes
supoziţia nietzscheană în opoziţie cu subiectul cartezian, un ego stăpân pe el însuşi şi stăpân al
adevărului.
Pentru Foucault; „omul este gata tocmai să dispară cu cât străluceşte mai tare la orizont fiinţa
limbajului". Într-adevăr, limbajul a devenit o temă majoră a sfârşitului de secol XX. Totuşi, dezvoltarea
studiilor lingvistice şi filosofice asupra limbajului şi comunicaţiei nu au eliminat, din acest motiv,
problema omului.
Dacă Saussure respingea subiectul rostirii, Benveniste în schimb, propunând o lingvistică a
discursului, reintroduce locutorul ca autor al discursului şi ca produs al acestuia: „Este Eu cine rosteşte
«eu»". Cu filosofii limbajului comun, care se sprijină pe intuiţiile celui „de-al doilea" Wittgenstein, cel
din „Investigaţii filosofice” (1953), pe analizele lui Austin, în „Cinci” a spune înseamnă a face (1962) şi
ale lui Searle, în „Actele de limbaj „(1969), locutorul devine producătorul actelor de discurs.
In fine, pragmatica actuală, ca şi filosofia comunicării, insistă asupra caracterului relaţional al
unei subiectivităţi care se construieşte prin interlocuţiune. Astfel, în mod definitiv, subiectivitatea nu
mai este un element fondator. Dacă totuşi mai subzistă, aceasta este regândită ca rezultat al unui proces de
subiectivare. În loc de subiectivitate, vom vorbi de acum încolo mai degrabă de intersubiectivitate, caz în
care subiectul este definit ca nod de relaţii pe care le ţese cu celălalt, cu altul: eu sunt în acelaşi timp şi
părinte şi copil, şi frate, şi prieten, şi coleg, şi vecin etc.
Ideologizarea ştiinţelor omului. Pericolul ideologizării ştiinţelor omului este mare.
Ştiinţificitatea lor neimpunându-se prin ea însăşi, acestea sunt supuse la tot felul de exporturi
necontrolate, generalizări grăbite şi denaturări ideologice. Ceea ce arată modelele succesive în Franţa
marxismului, freudismului, structuralismului etc. Diluate şi pervertite, conceptele şi metodele
degenerează.
Un al doilea pericol provine din utilizările sălbatice şi din manipulările inacceptabile. Furnizând o
cunoaştere efectivă a anumitor comportamente individuale şi sociale, ştiinţele omului îi influenţează
acestuia, pe nesimţite, comportamentul. Exemplul cel mai elocvent este publicitatea. Realizarea
afişelor, a clipurilor televizate şi a campaniilor promoţionale se foloseşte de cunoaşterea dorinţelor,
ideilor şi valorilor susceptibile de a favoriza decizia de cumpărare. Stăpânirea etapelor de lectură, a
imaginilor de către semiologie permite optimizarea receptării acestora etc. Metode similare de
manipulare, sau chiar identice, sunt la baza propagandei electorale, viciind jocul liber democratic, sau
chiar induc strategii militaro-politice de dezinformare în cazul războaielor mediatice actuale.
Degenerările ideologice şi manipulările oculte impun, mai mult decât în ştiinţele naturii, o
vigilenţă mai mare care necesită o dezvoltare a reflecţiilor epistemologice şi în acelaşi timp
deontologice asupra specificităţii ştiinţelor omului şi ale societăţii. Protejând cetăţeanul împotriva
încercărilor de manipulare şi furnizându-i un mijloc de evaluare a situaţiei sale sociale, ştiinţele omului şi
ale societăţi, constituie un factor de indispensabilă libertate.
În plus, arătând precaritatea teoriilor şi dificultatea de a stabili ştiinţificitatea lor, epistemologia
atrage atenţia faţă de utilizarea ideologică a ştiinţei însăşi (cf. scientismul secolului al XIX-lea, opoziţia
între ştiinţa proletară şi ştiinţa burgheză etc.). În societăţile industrializate şi tehnocrate, este bine să fie
amintite, dincolo de grandoarea ştiinţei, limitele aventurii acesteia.
Ştiinţele omului sunt tinere, „proaspete", într-un al doilea sens. Viitorul lor rămâne larg deschis.
Revoluţia informatică actuală nu le-a oferit numai o capacitate nelimitată de calcul şi de modelare; ci a
dus, de asemenea, la restructurarea câmpului ştiinţific, impunând o nouă cooperare inter- şi trans-
disciplinară pentru a da socoteală de fenomene complexe cum sunt comunicarea şi cogniţia.
71
 Ştiinţele comunicării impun colaborarea între ştiinţele omului: lingvistica şi psihologia,
sociologia şi semiologia, istoria şi etnologia, la fel ca dreptul, economia şi noile tehnologii pentru a
circumscrie acest homo comminicans care caracterizează omul modern.
„Ştiinţele cognitive" fac astfel să coopereze ştiinţele omului, ştiinţele informatice (inteligenţa
artificială) şi ştiinţele naturii, în special biologia şi ethologia. În acest caz se află în joc nu numai acel
aspect considerat în mod tradiţional drept „spiritual" la om, ci şi aspectul său animal. Omul gândeşte, dar
această fiinţă care gândeşte, departe de a se dovedi un lucru pur gânditor, este de asemenea un organism
care acţionează şi interacţionează.
Un dialog nou se instaurează între ştiinţele naturii şi ştiinţele omului: omul reintegrează natura
fără a-şi pierde specificitatea. O reorganizare a câmpului cunoaşterii este tară îndoială în curs de
realizare.
Epistemologia ştiinţelor sociale
Necesită ştiinţele sociale o tartare aparte sau le putem aplica direct rezultatele epistemologiei
generale, formulate de obicei în epoca modernă din perspectiva ştiinţelor naturii? – iată o întrebare care i-
a frământat pe filosofi şi pe cercetătorii în ştiinţele sociale chiar de la începuturile investigării cu intenţii
„ştiinţifice" a fenomenelor sociale. Dintre întemeietorii ştiinţei sociale moderne şi J.S.Mill, Max Weber şi
Emile Durkheim (pentru a numi doar câţiva) au discutat-o. In contextul actual, problema survine adesea
în cadrul dezbaterilor asupra naturalismului, doctrina potrivit căreia metodele ştiinţelor naturii pot fi
folosite în studierea societăţii. Ironia soartei face să existe astăzi o mulţime de gânditori care se proclamă
anti-naturalişti, dar care adesea se raportează la nişte caracterizări ale demersului ştiinţific din ştiinţele
naturii care sunt ele însele deja depăşite. Căci, desigur, nu mai este suficient, după apariţia operei lui
Thomas Kuhn (1970), să protestezi împotriva aspectelor restrictive ale verificaţionismului. (poziţie care
nu mai este la mare cinste nici măcar în epistemologia ştiinţelor naturii) pentru a te plasa în tabăra
opozanţilor naturalismului.
Există, la prima vedere, cel puţin trei motive pentru a ne întreba dacă naturalismul poate fi susţinut
sau dacă nu e cumva necesar să-i substituim o epistemologie a ştiinţelor sociale care nu doar să imite pur
şi simplu preocupările şi concluziile curentului dominant din epistemologia ştiinţelor naturii.
În primul rând, e vorba de reflexivitatea ştiinţelor sociale în raport cu obiectele lor de studiu. Mă
refer aici îndeosebi la faptul că oamenii, obiectele de studiu, ajung să adopte faţă de propriile lor activităţi
puncte de vedere influenţate, chiar dacă numai indirect, de rezultatele investigaţiilor ştiinţifice sociale,
ceea ce duce, într-un anume sens, la invalidarea retrospectivă a acestor investigaţii (care nu ţinuseră cont
de „aproprierea" rezultatelor lor de către subiecţii acestor investigaţii). Alfred Schutz (1971, p. 495) era
deja conştient de un fenomen înrudit - caracterul „preinterpretat" al „realităţii sociale", ceea ce implică, în
opinia lui, că modul în care oamenii de ştiinţă înţeleg realitatea socială depinde, cel puţin într-o primă
instanţă, de modul în care aceasta este înţeleasă de subiecţii cercetărilor lor. Deşi acest fenomen a fost
identificat cu cea mai mare pregnanţă în cazul aşa-numitelor „predicţii reflexive" („profeţii" care se auto-
confirmă sau sunt auto-distructive), el are o semnificaţie mult mai generală. Atunci când actorii sociali se
familiarizează cu ideile ştiinţelor sociale, comportamentul şi atitudinile lor încetează de a mai fi „naive"
în raport cu aceste idei şi acestea încetează de a se mai potrivi perfect realităţii. Ceea ce reprezintă, după
cum se afirmă uneori, o trăsătură distinctivă a ştiinţelor sociale: nu există nimic în domeniul ştiinţelor
naturii care să corespundă acestei interacţiuni între cercetătorii din domeniul socialului şi subiecţii
cercetărilor lor. (Influenţa observatorului asupra fenomenelor observate, în mecanica cuantică, prezintă,
desigur, doar o vagă asemănare.)
În al doilea rând, e vorba de complexitatea fenomenelor sociale sau poate, mai exact spus, de
relativa lor impermeabilitate în raport cu manipulările experimentale controlate (inclusiv experimentele
mentale) în „stilul galilean", care implică abstractizarea, idealizarea şi identificarea unor mecanisme
72
fundamentale - aparenta complexitate de început fiind interpretată apoi drept rezultat al interacţiunii
acestor mecanisme, simple în esenţa lor. J.S.Mill identificase deja la vremea sa obstacolele, create de
complexitatea fenomenelor sociale, ce stau în calea dezvoltării unei ştiinţe sociale cu adevărat predictive,
iar dificultăţile nu par să fi dispărut de atunci. Pentru unii autori, precum F. A. Hayek (1973-8, voi. 2, cap.
10), acest aspect al cercetării ştiinţifice în domeniul social reprezintă o indicaţie pentru cei ce studiază
fenomenele sociale să-şi restrângă sfera de interese la elucidarea modelelor (patterns) şi a altor structuri
de ordine, abandonând aspiraţia zadarnică de a elabora o ştiinţă cu adevărat predictivă a
comportamentului uman şi a interacţiunii sociale. Întrucât e larg răspândită convingerea potrivit căreia
complexitatea ce apare în cadrul fenomenelor „pur naturale" poate fi manipulată prin folosirea unor
tehnici „galileene" (într-un sens larg al termenului), iar rezultatele unei asemenea manipulări sunt nişte
teorii cu adevărat predictive, se consideră de asemenea că acest aspect marchează o diferenţă între
domeniul fiinţelor naturii şi cel al ştiinţelor sociale.
În al treilea rând, e vorba de contestabilitatea (prin însăşi natura lor) a multora dintre conceptele
teoretice ale ştiinţelor sociale (vezi Gallie, 1955-6). Mă refer aici, desigur, la faptul că ni se cere să
recurgem la ceea ce, în mod rezonabil, am putea numi „judecăţi de valoare" pentru a aplica sau a refuza
să aplicăm multe dintre conceptele cele mai importante ale ştiinţelor sociale. Potrivit lui Sallie şi
discipolilor săi, acest lucru se întâmplă deoarece conceptele îsele sunt, cel puţin în parte şi în mod
inevitabil, evaluative mai curând decât strict „descriptive", dar şi, lucru poate şi mai important, deoarece
criteriile pentru aplicarea lor sunt multiple şi deoarece e nevoie de nişte judecăţi, având ele însele o
dimensiune evaluativă, pentru a stabili dacă aceste criterii au fost satisfăcute în mod adecvat în fiecare caz
în parte. (Caracterul evaluativ al multor concepte ale ştiinţelor sociale este, poate, o consecinţă a
dependenţei acestora, subliniată de Schutz, de conceptele agenţilor sociali obişnuiţi, acestea din umă fiind
cu siguranţă evaluative. El pare să marcheze o limită a aspiraţiilor neoweberiene către o ştiinţă socială
„axiologic neutră" (value-ree) şi să explice încercările asidue, dar, pe cât se pare, fără rost, de a purifica,
prin „operaţionalizare" sau în alt mod, conceptele folosite în elaborarea teoriilor de conotaţiile
inacceptabile pentru tradiţia pozitivistă. Întrucât asemenea concepte fundamentale pentru o teorie socială
precum „puterea" sau „raţionalitatea” sunt, în acest sens, contestabile la prima vedere prin însăşi natura
lor, spre deosebire de conceptele cheie ale ştiinţelor naturii, acesta este considerat un alt aspect istinctiv al
ştiinţelor sociale, prin comparaţie cu cele ale naturii, aspect care, împreună cu reflexivitatea şi
complexitatea, pare a proclama necesitatea unei epistemologii distincte pentru ştiinţele sociale.
Aceste considerente şi altele asemănătoare i-au convins pe mulţi să accepte ideea că tehnicile
adecvate ştiinţelor sociale şi cele adecvate ştiinţelor naturii sunt diferite ca gen, ba, mai mult chiar, că
orientările epistemologice ale acestor două mari ramuri ale cunoaşterii sunt de genuri diferite. În timp ce
orientarea fundamentală a ştiinţelor naturii este una tehnică, vizând prezicerea şi controlarea fenomenelor
naturale, cea a ştiinţelor sociale este sau ar trebui să fie, după cum susţine, printre mulţi alţii, Habermas,
fie practică, vizând înţelegerea, fie critică, vizând eliberarea. În ambele cazuri, întâlnim ideea că ştiinţele
sociale nu urmăresc, sau nu ar trebui să urmărească, elaborarea unor teorii generale abstracte care să ofere
o bază pentru predicţii amănunţite ale fenomenelor sociale concrete, ci ar trebui să-şi propună ca scop
înţelegerea sau interpretarea.
Am putea încerca să prindem mai bine sensul unei asemenea abordări, referindu-ne la distincţia
dintre o descriere „săracă" (thin) şi una „bogată" (thick) a acţiunii unui agent sau a vreunei caracteristici
sociale structurale (cf. Geertz, în Gibbons, 1987). Oferim o descriere săracă a unei acţiuni, de exemplu,
atunci când o descriem în vocabularul mai mult sau mai puţin „behaviorist" al mişcărilor corporale.
Oferim o descriere bogată a aceleiaşi acţiuni atunci când o descriem în vocabularul membrilor nativi ai
comunităţii în care ea are loc, adică aşa cum îi înţeleg ei caracterul şi semnificaţia. De exemplu, oferim o
descriere săracă dacă descriem o acţiune drept perpelirea la foc a unor bucăţi de carne şi una bogată dacă
73
o descriem, în funcţie de caz, drept a găti sau a aduce sacrificii zeilor etc. In mod evident, descrierile
bogate sunt nişte interpretări, „din punctul de vedere al indigenului", iar oferirea lor reprezintă o
contribuţie importantă la înţelegerea de către noi a activităţilor umane. Mai mult, furnizarea unor
asemenea descrieri nu este ameninţată de apariţia unor fenomene de reflexivitate, complexitate şi
contestabilitate. Desigur, atunci când cei ale căror acţiuni le interpretăm iau cunoştinţă de interpretările
noastre, s-ar putea să fim nevoiţi să oferim altele diferite - reflexivitatea este întreţinută şi nu eliminată.
Nu ne izbim însă în furnizarea de interpretări nici de complexitate, nici de contestabilitate. Cât priveşte
aceasta din urmă, contestabilitatea conceptelor indigene este pur şi simplu „reflectată" în contestabilitatea
descrierilor noastre bogate sau a (interpretărilor) comportamentului şi structurilor indigene.
Pentru generaţiile anterioare, ideea de Verstehen întruchipa acest mod de a înţelege orientarea
interpretativă distinctă a ştiinţelor sociale. Noţiunea de interpretare joacă, prin urmare, un rol cheie în
concepţiile antinaturaliste cu privire la ştiinţele sociale. Dar, aşa cum s-a remarcat, ieşea că ea conţine o
ambiguitate de o importanţă politică capitală. Există o hermeneutică a recuperării, pe de o parte, şi o
hermeneutică a suspiciunii, pe de altă parte. Prima încearcă să recupereze modul, fundamental din punct
de vedere social, în care agenţii sociali obişnuiţi se înţeleg pe ei înşişi; a doua (Gibbons, 1987, p. 4)
urmăreşte să străpungă vălul ideologiei, autoamăgirii şi al altor aspecte mistificatoare ale modului în care
se înţeleg agenţii înşişi, pentru a „dezvălui adevăratul înţeles al practicilor sociale şi politice".
În primul caz, încercăm deliberat să reconstituim în mod explicit ceea ce agenţii înşişi au
constituit deja drept bază a vieţii lor sociale. Acest scop este important îndeosebi atunci când e vorba de
moduri de viaţă complet „străine" nouă la început, fiind astfel asociat de obicei şi pe bună dreptate,
demersului antropologic. În cel de-al doilea, scopul nostru se inspiră din intuiţiile fundamentale ale ai
Nietsche, Marx şi Freud. Aceştia ne-au învăţat că actorii sociali nu înţeleg întotdeauna corect caracterul
propriilor lor motivaţii sau al cadrului instituţional în care acţionează şi că urmărirea unei adevărate
înţelegeri a acestor chestiuni impune tratarea cu suspiciune a înţelegerii de sine a agenţilor, aceasta
trebuind ea însăşi, în această concepţie, să fie interpretată pentru a fi înţeleasă, în loc să fie considerată o
bază a înţelegerii (aşa cum o tratează concepţia mai „naivă"). (Ironia soartei face să fie relevante aici şi
intuiţiile principalilor teoreticieni politico-economici, începând de la Adam Smith şi incluzându-1 pe Karl
Popper, care a identificat în „consecinţele neintenţionate" o cauză suplimentară a unei greşite înţelegeri de
sine sau, în cel mai bun caz, a faptului că înţelegerea modului în care agenţii se înţeleg pe ei înşişi este
insuficientă pentru înţelegerea vieţii sociale (vezi, de exemplu, Hayek, 1973-8, voi. 1).)
Cât de pronunţat este acest contrast între hermeneutica recuperării şi hermeneutica
suspiciunii? Hermeneutica recuperării ne obligă să presupunem existenţa unui acord de principiu, în
linii mari, între cercetătorii sociali şi subiecţii cercetaţi de ei, în ceea ce priveşte opiniile, dorinţele şi alte
atitudini propoziţionale. Această presupoziţie este întruchipată de ceea ce Donald Davidson (1984) numea
principiul bunăvoinţei, şi, dacă nu adoptăm sau nu putem adopta în mod legitim această presupoziţie cu
privire la subiecţii cercetării noastre, activităţile vor rămâne în mod necesar un mister pentru noi. Desigur,
simpla asumare a unui acord de principiu nu implică faptul că nu vom putea niciodată să descoperim
vreun dezacord, dacă acesta există. Deşi s-ar putea să ezităm în a atribui atitudini „ciudate" subiecţilor
cercetărilor noastre interpretative (vezi Quine, 1960), am putea fi îndreptăţiţi uneori să o facem, de
exemplu atunci când dispunem de o bună explicaţie a „ciudăţeniei" acestor atitudini.
Cu toate acestea, există multe obscurităţi şi multe controverse cu privire la criteriile de adecvare
interpretativă tocmai în legătură cu ceasta chestiune. Mulţi interpreţi au avut serioase ezitări în „a lua
drept bune" atitudinile religioase sau „filosofice" ale celor interpretaţi (cel puţin atunci când acestea s-au
îndepărtat prea mult de atitudinile „majoritare") şi au pretins, în apărarea acestor ezitări, că există bune
temeiuri pentru a trata drept metaforice sau, mai general vorbind, simbolice enunţurile care, în aparenţă,
exprimă asemenea atitudini (vezi Skorupski, 1976). Dar aceste genuri de cazuri, oricât de dificile ar fi ele
74
în sine, nu fac decât să sublinieze câteva aspecte mai profunde ale chestiunii: caracterul în esenţă holist al
proiectului interpretativ şi posibilitatea unei multiplicităţi aparent ireductibile de interpretări - o
manifestare, în acest domeniu indeterminabilităţii traducerii.
Aşa cum a subliniat Quine, modul în care este înţeles un anume obiect supus interpretării este
determinat, acolo unde acest lucru este posibil, doar prin referire la un număr foarte mare de considerente.
Făcând nişte modificări la locul potrivit într-un sistem complex de atitudini, devine posibilă interpretarea
oricărui obiect dat în mai multe moduri diferite, fiecare dintre acestea fiind „corect" în raport cu sistemul
(modificat în mod corespunzător) în care este încorporat.
Alte contribuţii importante la înţelegerea hermeneuticii recuperării sunt ideea de „echilibru
reflectiv" a lui John Rawls, care pare să ilustreze unele idei ale lui Quine privind modificarea unor părţi
ale unui sistem mai mare în scopul armonizării sale cu alte elemente potenţiale şi ideea de „atitudine
interpretativă" a lui Ronald Dworkin (1986), care atrage în special atenţia asupra cerinţei de a ne strădui,
în cadrul interpretării, „să facem un obiect cât mai bun cu putinţă, considerându-1 ilustrarea vreunei
presupuse iniţiative".
Toate aceste idei par să sugereze că un anume gen de relativism nu e uşor de evitat în sfera
interpretării. De asemenea, ele sugerează că distincţia dintre hermeneutica recuperării şi hermeneutica
suspiciunii e oarecum exagerată. Dacă se poate dovedi necesar ca unele atitudini ale agenţilor să fie
considerate drept exprimări „simbolice", înseamnă că interpretarea poate include uneori corectarea
modului naiv în care agenţii se înţeleg pe sine, ceea ce deschide posibilitatea măcar a eliberării lor
concomitente de aceste înţelegeri de sine naive. Iar, pe de altă parte, dacă vor exista întotdeauna moduri
diferite şi incompatibile de a interpreta „veridic" acţiunile agenţilor, atunci va fi subminată ideea că, în
hermeneutica suspiciunii, îi putem privi de sus pe diferiţii interpreţi dintr-o poziţie care, prin natura ei, să
ne permită să pretindem că rezultatele noastre au o validitate obiectivă.
Totuşi, ceea ce face ca distincţia să rămână valabilă este ideea potrivit căreia o hermeneutică a
recuperării se bazează pe principiul interpretării binevoitoare şi pe presupoziţia că interpretul şi cel
interpretat au multe atitudini în comun, în timp ce o hermeneutică a suspiciunii pare să presupună fie că
interpretul ocupă o poziţie privilegiată în raport cu cel interpretat (în marxism, aceasta este poziţia
partidului de avangardă sau, poate, a proletariatului; în freudism, este poziţia analistului), fie, poate, că
ambii adoptă o perspectivă care le oferă posibilitatea unui anume gen de înţelegere (insight) superioară. în
lucrarea lui Habermas (1981), această din urmă perspectivă apare sub forma noţiunii de „acţiune
comunicaţională", care poate implica testarea, în cadrul discursului, a pretenţiilor de validitate conţinute
implicit în diferitele acte de interpretare. Pretenţiile care pot trece asemenea teste ne oferă puncte de
sprijin pentru analiza critică a opiniilor noastre anterioare acestui proces de reflecţie.
Ideea potrivit căreia interpretul are o poziţie privilegiată, ca şi ideea existenţei unei poziţii
privilegiate aflate la oarecare distanţă atât de poziţia interpretului, cât şi de cea a celui interpretat, pot fi
puse în contrast cu conceptul de „genealogie" asociat operei lui Michel Foucault. Această concepţie pare,
pe de o parte, să nege existenţa vreunei perspective privilegiate (de unde ar putea fi percepute realităţi
ascunse), în timp ce, pe de altă parte, pretinde a oferi o explicaţie acelor contingenţe instituţionale,
ideologice şi istorice (travestite în necesităţi) care modelează ideile şi practicile noastre.
Deşi ideea de interpretare joacă un rol cheie în concepţia antinaturalistă asupra ştiinţelor sociale,
nu este deloc evident, aşa cum au tins să presupună mulţi antinaturalişti, că aceasta ar separa activităţile
lor de cele ale cercetătorului naturii, angajat în studierea fenomenelor nonumane. Cu siguranţă, multe din
temele antinaturaliştilor şi interpre-tiviştilor se regăsesc în (şi ironia face, poate, ca ele si fie derivate din)
opera lui Thomas Kuhn şi a predecesorilor şi succesorilor acestuia. S-ar putea spune că, exact aşa cum
cercetătorii din domeniul socialului încearcă să interpreteze atitudinile, acţiunile şi operele oamenilor, tot
aşa şi cei din ştiinţele naturii caută o interpretare a fenomenelor naturale, un mod de a le face accesibile
75
înţelegerii noastre. Şi ei au şanse la fel de mari să descopere, după cum a subliniat Quine, că eforturile lor
nu se pot baza decât pe nişte constrângeri holiste, în locul acelui fundament de nezdruncinat pe care atât
raţionalismul, cât şi empirismul îl căutaseră mai înainte. Aşa că şi ei au şanse la fel de mari să descopere,
cum a subliniat recent cu insistenţă Richard Rorty(1986), că nu există absolut nici o poziţie privilegiată şi
sigură, care, odată adoptată, să ne ofere ceea ce Hilary Futhnam a numit „perspectiva ochiului lui
Dumnezeu" asupra lumii naturale. Un fel de dublă ironie pare deci să se manifeste în privinţa
epistemologiei ştiinţelor sociale. Elaborând o explicaţie distinctă cu privire la activităţile şi aspiraţiile
cercetătorilor din domeniul socialului, filosofii au contribuit la o schimbare de orientare în epistemologia
generală, schimbare care anulează într-o oarecare măsură distincţia de la care plecaseră - aceea dintre
epistemologia naturalist orientată a ştiinţelor „tari" (hard) şi epistemologia interpretativistă a ştiinţelor
„slabe" (soft).

Literatură şi cunoaştere
În abordarea tradiţională a problemei referitoare la relaţia dintre aceste două complexe noţiuni,
operele literare sunt apreciate drept posibile mijloace de a ajunge la cunoaşterea definită în maniera
„clasică" (cunoaştere propoziţionalâ sau „cunoaştere că", interpretată de obicei ca opinie adevărată şi
întemeiată). Pot fi identificate trei atitudini principale: (1) condamnări ale literaturii ca fiind o sursă de
iraţionalitate, deopotrivă pentru autor şi pentru auditoriu (de exemplu, atacurile platonice la adresa mime-
sis-ului poetic); (2) apărări ale autonomiei literare, bazate pe ideea că cunoaşterea nu este nici împiedicată
de către literatură, nici ajutată să progreseze, întrucât cele două evoluează pe linii separate (de exemplu,
Ingar-den, 1950,1973); şi (3) o serie de afirmaţii privind eventualitatea ca creaţiile literare să contribuie,
în mod efectiv, la cunoaştere. O versiune slăbită a ultimei poziţii susţine că unele creaţii literare pot fi
folosite pentru a ne furniza valoroase ilustrări ale cunoaşterii ce au fost deja formulate în afara literaturii
(Simon, 1983, pp. 32-3). Un alt tip de susţinere este aceea că lecturile teoretic orientate ale creaţiilor
literare pot contribui la formarea unor noi ipoteze în ştiinţele umane, ipoteze ce pot fi apoi evaluate
empiric, prin mijloace neliterare (Beardsley, 1958, pp. 429-31; Livingston 1988, 1991). De exemplu,
citirea pătrunzătoarelor zugrăviri ale răzbunării într-o saga islandeză ar putea ajuta pe cineva să
îmbunătăţească un model teoretic al acţiunilor şi motivelor tipice pentru cazurile de vendetta purtată pe
mai multe generaţii, caz în care s-ar revela valoarea euristică implicită a creaţiei literare. O teză mai tare
este aceea că unele opere literare transmit cunoaşterea semnificativă şi chiar sistematică descoperită de
către autorii lor, un exemplu fiind punctul de vedere al lui Girard (1965) că o serie de romancieri au
exprimat intuiţii autentice referitoare la natura imitativă a dorinţei.
în cadrul poziţiilor pe care tocmai le-am evocat, literatura este considerată a fi una dintre cele
câteva mijloace eficiente pentru un singur gen de scop epistemic. Totuşi, se susţine adesea că trăsăturile
„cu adevărat literare" ale operei (de exemplu, statutul ei ficţional, forma narativă, utilizarea dialogului,
pseudonimele, alegoria, tropii etc.) sunt cumva necesare sau esenţiale pentru contribuţiile literaturii la
cunoaştere. O susţinere tipică, în acest sens, este că Nietzsche a avut nevoie de personajul ficţional al lui
Zarathus-tra, de un stil cvasibiblic, de parabole şi imagistică mitologică pentru a formula aspecte ale
gândirii sale. Şi totuşi, dacă cunoaşterea în chestiune este prepoziţională şi poate fi parafrazată fidel, nu
este clar de ce dispozitivele literare sunt necesare sau esenţiale pentru descoperirea sau formularea ei. Un
mod de a răspunde la această obiecţie este de a afirma că valoarea cognitivă a literaturii nu ar trebui
evaluată, în nici un caz, în termenii contribuţiilor parafrazabile la cunoaşterea propoziţională. în schimb,
literatura este preţuită ca un mijloc indispensabil de a obţine diferite alte rezultate valoroase din punct de
vedere epistemic. Modul preţios şi aparte de cog-niţie al literaturii a fost identificat, de exemplu, ca „a
cunoaşte trăind prin delegaţie", un fel de cunoaştere prin luare la cunoştinţă ce ne conduce la „a cunoaşte
76
cum este o experienţă" (Walsh, 1969, p. 129). Au fost propuse câteva variaţiuni pe această temă, însă
toate teoriile de acest fel au problema de a emite susţineri convingătoare despre stările epistemice care nu
pot, prin definiţie, să fie reformulate în limbajul neliterar, limbaj în care sunt vehiculate teoriile însele. Ca
rezultat, valoarea cognitivă unică a literaturii se află în pericolul de a deveni unje ne sais quoi epistemic,
un discurs neliterar putând doar să indice către aşa ceva. Această aluzie nu va reprezenta o formă literară
de cunoaştere şi nici una propoziţională. Pe de altă parte, un eseu argumentativ clar şi detaliat, care îşi
propune să reveleze conţinutul filosofic al lui Zarathustra, cu greu ne poate convinge că parabolele şi
imagistica sunt indispensabile.
O altă abordare principală a subiectului îşi găseşte punctul de plecare într-o respingere a
concepţiei „clasice" a cunoaşterii, în termenii căreia a fost evaluată, de obicei, cogniţia literară. într-o
versiune moderată, nu se consideră că această respingere implică o depreciere generalizată a valorilor
epistemice. în schimb, creditul rezervat iniţial pentru ceea se consideră a fi un model restrâns şi nerealist
al cunoaşterii este transferat, cu generozitate, asupra unei vaste palete de activităţi simbolice, adăpostite
sub titlul îngăduitor de „înţelegere". O dată ce au fost abandonate scopurile adevărului, certitudinii şi
întemeierii raţionale, literaturii i se poate acorda locul său printre celelalte arte şi ştiinţe, ca un mod
valabil de cogniţie, caracterizat prin forme nedenotative de referinţă (Goodman şi Elgin, 1988). Multe
respingeri literare ale epistemologiei „clasice" sunt mai îndepărtate de raţiune, raţionalitate şi ştiinţă, fiind
comune în cultura literară încă de la începutul romantismului. Se spune că literatura ne eliberează de
cătuşele unei raţiuni prozaice, prizoniera faptelor, consistenţei, dovezilor, întemeierii şi altor restricţii
prosteşti. în unele versiuni, „înlocuirile" radicale, în literatură, ale aşa-numitei cunoaşteri sunt închipuite
pentru a implica un acces privilegiat la domenii speciale, inclusiv la diverse dimensiuni ale subiectivităţii
— emoţiile, „qualia", procesele primare, proprietăţile unei „diferenţe" feminine esenţiale, manifestate
numai într-o formă anume de ecriture — sau la elemente metafizice precum die Erde, corpul şi „diferenţa
neopozi-tivă", un graal post-structuralist. Se spune uneori că literatura are meritul special de a manifesta
activ imposibilitatea acelui gen de cunoaştere asupra căruia emit pretenţii orbeşte alte discursuri, cum sunt
filosofia şi ştiinţele. Fragmentele texlualităţii încoq>orează un gen de virtute epistemică, fie ea o
chestiune de ironie radicală, de negativitate generalizată (Blanchot, 1968) sau de sceptică airhepsia ori
EPOCHE. în tendinţe extreme mai pronunţate, teoreticienii literaturii proclamă că toate criteriile şi
demarcaţiile epistemologice sunt totdeauna deja supradeterminate de către condiţii psihodi-namice şi/sau
discursive, sociale, pragmatice: literatura şi cunoaşterea deopotrivă sunt fantasme; ele sunt simple
instanţieri într-o luptă pentru distincţie şi putere; sau sunt dizolvate într-o mare de textualitate haotică,
supuse unei „ilogici" generalizate a dispersiei şi indeterminării.
Conjuncţia termenilor „literatură" şi „cunoaştere" ridică şi problema genurilor de cunoaştere
produse de către critici. Disciplinele literare figurează, pe bună dreptate, printre ceea ce Miller (1987)
numeşte câmpurile „autointerogării" (acelea cărora le lipsesc fundamentele realiste solide, în care
ultimele reprezintă o chestiune de descrieri demne de încredere ale proceselor cauzale, specifice
domeniilor relevante). într-adevăr, practica de factură critică este chiar diversă şi nu este evident, pentru a
spune doar atât, că rezultatele ei sunt, în mod obişnuit, adevărate, întemeiate, sistematice sau progresive.
într-un asemenea context, reflecţia teoriei critice asupra presupoziţiilor, metodelor şi scopurilor de baza
ale cercetării literare este o parte esenţială a disciplinei. Dezbaterea centrală din teoria critică a vizat ceea
ce criticii numesc problema „validităţii" (adică a veracităţii) interpretării, care revine la a întreba dacă şi
cum poate un critic să atribuie înţelesul corect sau o serie de înţelesuri corecte unui text sau unei opere.
Unii desemnează înţelesurile intenţionate de către autor drept singura ţintă a elucidărilor valide, în timp ce
alţii au etichetat asta drept o eroare. Totuşi, chiar şi această dezbatere se bazează pe presupoziţii ce pot fi
puse în discuţie. O astfel de presupoziţie este aceea conform căreia criticii avansează tema cunoaşterii
literare ori de câte ori realizează o nouă lectură corectă a unui text literar sau a unei opere, şi asta
77
independent de corectitudinea doctrinei elucidată în acest fel. A arăta că elementul literar x însemna y este
socotit o descoperire autentică, chiar dacă mesajul extras din sticlă este iraţional, sau este contrazis
flagrant de cele mai bune teorii contemporane relevante pentru subiect. O asumpţie importantă ce susţine
această critică de megafon pare a fi aceea că scrierea şi publicarea interpretărilor elaborate este o bună
modalitate de a aprecia literatura, poate chiar cea mai bună, o asumpţie auxiliară fiind aceea că angajarea
în astfel de aprecieri e scopul principal al cercetării literare. Două contraafirmaţii relevante sunt acelea că
incursiunile interpretative elaborate nu contribuie totdeauna la experienţe estetice autentice, precum şi că
explicaţiile erudite ale fenomenelor literare nu sunt, în nici un caz, reductibile la performanţa aprecierilor
şi/sau interpretărilor estetice ale creaţiilor. Fenomenele literare au, de asemeni, consecinţe şi condiţii
psihosociale ce nu ar fi captate în mod adecvat nici chiar de cele mai reuşite aprecieri şi interpretări. Un
gen de sarcină este participarea la aprecieri critice, dar alt gen de sarcină este descrierea şi explicarea
acţiunilor constitutive faptelor şi instituţiilor literare — incluzând şi practica aprecierii (Schmidt, 1980-2).
Adesea, cele două sarcini sunt combinate. Putem vorbi şi despre o „licenţă poetică" prevalentă, atitudinea
potrivit căreia cercetarea erudită asupra subiectelor literare ar trebui, cumva, să reproducă şi să
exemplifice calităţile artefactelor şi practicilor la care se referă, în loc să fie ghidate de norme tipice
pentru investigaţia raţional-empirică. Este relativ recentă tendinţa de a privi literatura ca pe o colecţie de
opere de artă autonome care cer interpretarea elaborată, iar fundamentele conceptuale ale acestei tendinţe
numai neproblematice nu sunt (Todorov, 1973, 1982). Criticii ce rămân angajaţi faţă de sarcinile
aprecierii şi interpretării (în opoziţie cu investigaţia asupra istoriei sociale şi psihologice a instituţiilor şi
practicilor sociale) ar trebui să acorde mai multă atenţie condiţiilor practice care sunt necesare nu doar
producerii, ci şi in-dividuării critice a operelor de artă literară (Currie, 1989; Davies, 1991). Este departe
de a fi evident că operele pot fi individuate adecvat ca tipuri identificabile obiectiv ale inscripţiilor sau
textelor ocurente, aşa cum se presupune adesea. Nici o funcţie semantică — nici măcar o funcţie parţială
— nu clasifică toate tipurile de inscripţii textuale după opere de artă: unele tipuri de inscripţii nu sunt
corelate deloc cu operele, iar alte tipuri de inscripţii pot fi corelate cu mai mult de o operă (ca în cazul lui
Pierre Menard, al lui Borges). De asemeni, nu există nici măcar o funcţie parţială care să clasifice operele
după tipuri de inscripţii: unele opere pot fi corelate cu mai mult de un tip de inscripţie (de exemplu, cazuri
în care există versiuni diferite ale aceleiaşi opere). Corelaţiile particulare dintre tipuri de text şi opere sunt
orientate, în practică, de factori pragmatici ce implică aspecte ale atitudinilor (opinii, motive, planuri etc.)
ale agentului sau agenţilor responsabili de crearea artefactelor într-un context dat. Ultima idee implică
unele constrângeri netriviale asupra aprecierii literare, în măsura în care identificarea tipurilor importante
de calităţi estetice este legată de cunoaşterea acestor factori pragmatici. De exemplu, referinţa la astfel de
factori poate fi necesară pentru a determina atribuirea unei inscripţii la un gen particular, ca în cazurile în
care un text poate fi citit ca o ficţiune fantastică sau ca o farsă sau ca supranaturalism serios. Referirea la
contextul autorului poate determina natura proprietăţilor stilistice ale unei opere: trăsături recunoscute ca
fiind extrem de inovatoare şi neconvenţionale într-un context pot fi văzute ca arhaice şi imitative într-alt
context; de exemplu, ar trebui să se ştie că inscripţia a fost o operă a secolului al douăzecilea, şi nu o
retipărire fidelă a unui original din secolul al optsprezecelea. Rezultatul este că nici măcar o orientare
estetică înspre fenomenele literare nu poate fi despărţită de descrierile de acţiune şi presupoziţiile corelate
despre factorul activ. Aducerea in prim-plan a acestor presupoziţii dezvăluie neajunsurile noţiunilor
romantice prevalente, cele de natură a operelor literare „autonomă", „organică" şi „care se
autoorganizează".
Factorii pragmatici ar trebui şi ei subliniaţi, într-o discuţie despre valoarea cognitivă a operelor
literare şi a interpretărilor date de critici acestora. Textele sau artefactele simbolice nu sunt tipurile de
elemente care pot conţine sau încorpora, la propriu, tipurile de atitudini intenţionale ce sunt candidaţi
plauzibili la titlul de cunoaştere, şi asta pe o vastă serie de înţelegeri ale celor din urmă. Dacă este nesigur
78
că textele şi operele pot cunoaşte ceva sau nu reuşesc să cunoască nimic, ar trebui ca atenţia să fie
îndreptată asupra relaţiei dintre artefacte şi utilizatorii lor, acei autori şi cititori despre ale căror acţiuni şi
atitudini relevante se poate spune că manifestă valori şi stări epistemice. Scrisul a fost pentru Proust o
formă autentică de cercetare şi, mai mult, a fost una care 1-a condus la o mai pronunţată cunoaştere de
sine, chiar dacă artefactele rezultante nu sunt totdeauna (după cum nu sunt numai) relatări demne de
încredere despre experienţele reale ale autorului. Mai mult, nu există nici un temei bun pentru a crede că
experienţa fiecărui cititor al scrierilor lui Proust merită să fie numită cunoaştere, sau măcar înţelegere,
deşi aceste opere, în unele mâini, pot foarte bine să aibă ca efect nişte rezultate epistemice valabile.
Descoperirea ştiinţifică trebuie analizată prin prisma prezentului, care exprimă tendinţa de a
povesti despre trecut, de a restabili integral tabloul trecutului fără de a apela la contemporaneitate.
Cunoaşterea istoricului fiecărei ştiinţe particulare îi permite savantului să aprecieze adecvat situaţia, să
formuleze corect problema.

Tema V. ORGANIZAREA SISTEMICĂ A REALITĂŢII

1. Noţiunile de element, structură, sistem

Prin categoria „sistem” se înţelege un ansamblu de elemente legate reciproc în aşa fel încât din
această legătură să rezulte o însuşire nouă de integralitate, un mod de comportare a întregului, diferit de
fiecare element şi de suma lor.
Orice sistem este alcătuit:
- din elemente (cel puţin două şi oricât de multe, dar în număr finit);
- dintr-o structură, adică din relaţii relativ stabile între elemente, care constă în acţiuni reciproce, în
transformări reciproce şi din care rezultă specificul sistemului.
Sistemului îi este proprie integralitatea, ca totalitate ca ceva deosebit de elemente şi de structuri.
Natura sistemului depinde atât de natura elementelor, cât şi de natura relaţiilor, dar şi invers, există o
interdependenţă între sistem, elemente şi structuri ca acţiune inversă a sistemului asupra elementelor.
Nu există sistem nestructurat şi nici structuri nesistemice, nu există elemente care să nu fie cuprinse
în sistem, nici sisteme care să nu fie alcătuite din elemente.
În funcţie de natura elementelor şi a structurilor putem distinge următoarele tipuri de sisteme:
- sisteme materiale, când atât elementele cât şi relaţiile dintre ele aparţin realităţii obiective. Ele
se împart la rândul lor în sisteme naturale, când nu intervine acţiune transformatoare a omului, şi
artificiale, când sistemele sânt produse de om.
- sisteme ideale, în care atât elementele, cât şi relaţiile sânt ideale, existând ca activitate sau produs
al conştiinţei umane;
- sisteme mixte, în care elementele şi relaţiile sânt şi materiale şi ideale (omul – societatea umană).
În realitatea obiectivă constatăm o ierarhizare a sistemelor după principiul trecerii de la mai simplu
la mai complex. De aici rezultă realitatea distincţiei dintre sisteme şi elemente în coexistenţă şi în
succesiune. Ceea ce într-un raport este sistem, în alt raport devine element şi invers.
Pe măsură ce urcăm de la sisteme inferioare la altele superioare, asistăm la o creştere a dependenţei
elementelor faţă de sistem şi la o creştere a independenţei sistemului faţă de elemente, iar în cazul
sistemelor biologie şi sociale, chiar la o creştere a independenţei faţă de mediul ambiant.
Punctul culminant în privinţa complexităţii structurale şi a principiilor de funcţionare îl reprezintă
sistemul socio-uman.
Forma internă de organizare a sistemului, ce se manifestă ca o unitate a relaţiilor reciproce dintre
elementele ei poartă denumirea de structură. Structura este atributul integrant al tuturor sistemelor real
79
existente. În lume nu pot exista corpuri fără structură. Fiecare obiect material dispune de o diversitate
inepuizabilă de legături interne şi externe, de proprietate de a trece dintr-o stare în alta.
În dependenţă de diversitatea nivelurilor structurale ale materiei, fiecare sistem material este
polistructural. În societate, de exemplu, există structură economică, structură politică, structură socială
ş.a. În sistemele naturii fiecărui nivel de structură al materiei îi corespunde o anumită structură a
obiectelor. În funcţie de nivelul atins de cunoaştere poate să se dezvăluie ba unul, ba alt component al
structurii.
Structura sistemului este mai stabilă decât unele însuşiri aparte ale lui, dar structura nu constituie
un aspect invariabil al sistemului. Când schimbările cantitative ale sistemului trec limitele măsurii şi
provoacă în el schimbări calitative, acestea din urmă se manifestă întotdeauna ca schimbări al structurii
sistemului. Legătura elementelor în structură se supune legii relaţiilor dintre parte şi întreg. Când
elementele se unesc într-un sistem întreg, însuşirile acestuia diferă de suma însuşirilor elementelor
componente.
Filosofia studiază cele mai generale universale legi ale organizării structurale şi dezvoltării tuturor
sistemelor materiale.

2. Parte şi întreg.
Noţiunea de „sistem” este apropiată după conţinut de noţiune de „întreg”, iar noţiunea de „element”
de noţiunea de „parte”. Parte şi întreg sânt categorii filosofice care exprimă raportul dintre totalitatea
lucrurilor şi legătura care unifică aceste lucruri. Prin această legătură se formează întregul, în raport cu
care lucrurile aparte se manifestă în calitate de parte. Categoriile parte şi întreg caracterizează de
asemenea mişcarea generală a cunoaşterii, care începe de obicei cu o reprezentare nediversificată despre
întreg şi trece apoi la descompunerea întregului în părţi, încheindu-se cu reproducerea obiectului în
gândire sub forma de întreg concret.
Problema părţii şi întregului a fost formulată în antichitate şi din timpurile acelea este abordată de
toate curentele filosofice importante. Filosofia contemporană consideră că în cazul unor obiecte complex
organizate întregul nu poate fi redus la suma părţilor. Întregul se caracterizează prin calităţi şi însuşiri
noi, care nu sânt proprii unor părţi, dar care apar în urma interacţiunii lor în cadrul unui anumit sistem de
legături. Această particularitate a oricărei formaţii integre, care poate fi numită însuşire a integrităţii,
constituie un important indiciu general pentru toate formaţiile de acest fel, care permite a înţelege şi toate
celelalte trăsături specifice ale întregului. Din ele fac parte: apariţia noului în procesul dezvoltării,
naşterea unor noi tipuri de integritate; apariţia noilor niveluri structurale şi subordonarea lor ierarhică;
împărţirea sistemelor integre în organice şi neorganice. Această împărţire se bazează pe faptul că în
sistemul neorganic (atom, moleculă ş.a.) însuşirile părţilor, deşi reflectă natura întregului, sânt totuşi
determinate în temei de natura internă în timp ce în sistemul organic, cum sânt de exemplu, obiectivele
biologice şi cele sociale, însuşirile părţilor se determină în întregime de însuşirile întregului.
Componentele întregului organic, fiind un produs al dezvoltării lui, nu pot fi separate din el ca părţi
exterior izolate fără pierderea naturii lor.
Paradoxul cognitiv: cum poate fi perceput întregul înaintea părţii lui, dacă aceasta presupune
cunoaşterea părţii înainte de a cunoaşte întregul ? este rezolvat de ştiinţa contemporană pe baza unităţii
dialectice a analizei sintezei. Cunoaşterea întregului şi a părţii lui are loc concomitent: evidenţiind
părţile, noi le analizăm ca pe elemente ale întregului respectiv, iar în rezultatul sintezei întregul apare ca
dezmembrat, constituind din părţi.

3. Formă şi constituit.
80
 Forma şi conţinutul sunt categorii filosofice care reflectă interconexiunea dintre două laturi ale
realităţii naturale şi sociale. Conţinutul reprezintă totalitatea de elemente şi procese coordonate într-un
anumit fel ce formează obiectul ori fenomenul. Forma este modul de existenţă şi de manifestarea acestui
conţinut, a diferitor modificări ale lui. Noţiunea de formă se foloseşte de asemenea în sens de organizare
internă a conţinutului şi în acest sens problematica formei capătă dezvoltare în continuare în categoria
structură. În filosofie mult timp forma se reducea la structură, iar conţinutul se identifică cu o anumită
totalitate neordonată de elemente şi proprietăţi, ceea ce contribuia la menţinerea ideii despre primatul
formei asupra conţinutului. În filosofia contemporană se promovează deosebirea dintre conţinut şi
substratul material corporal al lucrurilor (materie). Acest lucru este deosebit de important pentru analiza
relaţiilor social-economice, în care toate definiţiile naturale ale lucrurilor au în fond semnificaţia formei
de existenţă şi manifestare a unui conţinut social.
Necesitatea de a face distincţie dintre „materie” şi conţinut se menţine şi în privinţa fenomenelor
naturale. Conţinutul constituie aici un substrat material pe deplin determinat, specific pentru genul dat de
fenomene.
Un component necesar al conţinutului îl constituie structura, coordonarea internă. Odată cu
schimbarea structurii se schimbă esenţial conţinutul obiectului, însuşirile lui fizice şi chimice. Forma,
fixând diversele modificări ale conţinutului, modurile lui de existenţă şi manifestare, desemenea are o
anumită structură. Interacţiunea dintre conţinut şi formă include în mod neapărat cât acţiunile formei
asupra conţinutului, cât şi ale conţinutului asupra formei. În interconexiunea conţinutului şi formei
latura determinantă a obiectului o reprezintă conţinutul, iar forma – acea latură a lui ce se modifică, se
schimbă în funcţie de schimbarea conţinutului şi a condiţiilor concrete de existenţă a lui. La rândul său
forma dispune de independenţă relativă şi exercită o acţiune inversă activă asupra conţinutului. Forma
care corespunde conţinutului accelerează dezvoltarea lui, în timp ce forma care nu mai corespunde
conţinutului schimbat, frânează dezvoltarea lui de mai departe. Unitatea dintre conţinutul şi formă este
relativă, trecătoare; în cursul dezvoltării iau naştere în mod inevitabil conflicte şi contradicţii între ele. Ca
urmare apare o necorespundere între conţinut şi formă care în ultimă instanţă se rezolvă prin „aruncarea”
formei vechi şi apariţia alteia noi, adecvate conţinutului schimbat. Apariţia, dezvoltarea şi înlăturarea
contradicţiilor dintre conţinut şi formă, lupta dintre ele constituie un important component al teoriei
dezvoltării.

4. Esenţa şi fenomen
Esenţa şi fenomenul sânt categorii filosofice care reflectă diferite laturi necesare ale tuturor
obiectelor şi proceselor din lume. Esenţa exprimă totalitatea relaţiilor profunde şi a legilor interne, care
determină principale trăsături şi tendinţe ale dezvoltării sistemului material.
Fenomenul reprezintă evenimentele concrete, proprietăţile sau procesele care exprimă trăsăturile
exterioare ale realităţii şi care constituie forma de manifestare a unei oarecare esenţe. Categoriile esenţă
şi fenomen sânt întotdeauna legate între ele. În lume nu există o astfel de esenţă care să nu se manifeste
la exterior şi să fie incognoscibilă, după cum nu există nici un fenomen, care să nu conţină vre-o
informaţie despre esenţă. Dar unitatea dintre esenţă şi fenomen nu înseamnă că ele coincid, deoarece
esenţa se ascunde întotdeauna sub suprafaţa fenomenului şi cu cât se află ea mai adânc, cu atât mai
dificilă se dovedeşte a fi cunoaşterea ei în teorie. Cunoaşterea esenţei este posibilă numai pe baza gândirii
abstracte. Ea reprezintă un salt calitativ de la nivelul empiric al cunoaşterii spre cel teoretic, este legată de
descoperirea, în primul rând, a factorului determinant în obiecte, a legilor schimbării şi dezvoltării lor.
Acest salt este însoţit de trecerea de la descrierea la explicaţia fenomenului, la dezvoltarea cauzelor
acestuia. Unul dintre criteriile cunoaşterii esenţei este formularea precisă a legilor mişcării şi dezvoltării
obiectelor. Afară de acestea esenţa poate fi considerată cunoscută dacă se cunosc cauzele apariţiei şi
81
sursele dezvoltării obiectului examinat.
Cunoaşterea esenţei oferă posibilitatea de a desprinde conţinutul autentic obiectiv al fenomenului
de aparenţele lui, de a înlătura elementul denaturării şi subiectivităţii din analiză. În raporturile reciproce
dintre esenţă şi fenomen îşi găseşte expresia dialectica unităţii şi a diversităţii. Una şi aceeaşi esenţă
poate avea o mulţime de manifestări diferite, tot aşa cum şi orice fenomen destul de complex poate fi
determinat de câteva esenţe care se referă la diferite niveluri structurale ale materiei. Esenţa este
întotdeauna mai stabilă decât fenomenele concrete, dar în ultimă analiza şi esenţele tuturor sistemelor şi
proceselor din lume se schimbă în conformitate cu legile universale ale dezvoltării materiei. Orice ştiinţă
numai atunci îşi atinge perfecţiunea când dezvăluie esenţa fenomenelor pe care le cercetează şi este în
stare să prevadă viitoarele lor schimbări.
Printre categoriile ce exprimă caracterul sistemic al materiei sânt: „lucru – însuşire – relaţie”,
„singular – particular - general”, „calitate şi cantitate” ş.a

82