Tci 13

CAPITOLUL 13.
EFICIENŢA ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

...........................................................................................................................................................431
13.1. Despre eficienţa economică/socială...................................................................................431
13.2. „Câştigători” şi „perdanţi” în comerţul internaţional?.................................................433
13.2.1. Teorii clasice privind comerţul internaţional...............................................................434
13.2.2. Teorii moderne privind comerţul internaţional...........................................................436
13.2.3. Teorii contemporane privind comerţul internaţional..................................................438
13.3. Indicatori de eficienţă în comerţul exterior....................................................................444
13. 4. Balanţa de plăţi externe....................................................................................................454
13.4.1. Consideraţii generale..................................................................................................454
13.4. 2. Echilibrul balanţei de plăţi externe.............................................................................458
13.5. Analiza statistică a Balanţei de Plăţi Externe.................................................................459
430
CAPITOLUL 13. EFICIENŢA ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE
13.1. Despre eficienţa economică/socială
Evaluarea eficienţei unui sistem condus (o economie naţională, o firmă etc.) pleacă de la o
relaţie generală bine cunoscută cu privire la determinarea eficienţei, anume:
Efect
E= Efort  100
În cazul acestei relaţii, eficienţa (E) rezultă ca un raport exprimat sau nu procentual între
efectul obţinut şi efortul depus pentru a ajunge la acele rezultate; dacă efectul rezultat este mai mare
decât efortul (valoarea raportului este supraunitară), atunci rezultă că sistemul condus este
caracterizat de eficienţă şi/sau funcţionează în condiţii de eficienţă; atunci când considerăm efectul
dat de outputs, iar efortul dat de inputs, aceeaşi relaţie poate fi reformulată după cum urmează:
Outputs
E= Inputs  100
Atunci când ne propunem să discutăm despre eficienţa în tranzacţiile comerciale

internaţionale înseamnă că, explicit sau nu, ne raportăm la rezultatele ce derivă din schimburile
comerciale internaţionale dintre state (în primul rând); mai simplu spus, ne propunem să evaluăm
eforturile/efectele obţinute de un stat A în schimburile comerciale cu străinătatea în decursul unei
perioade de timp. Este evident însă că suma schimburilor comerciale ale statului A la care ne referim
derivă îndeosebi din volumul exporturilor/importurilor pentru n firme implicate în astfel de
operaţiuni (se adaugă şi alte entităţi, persoane fizice etc.). Aşadar, întreaga problematică a eficienţei
în comerţul internaţional poate şi trebuie să fie abordată din perspectiva a două planuri distincte de
evaluare, respectiv:
a. Din perspectivă microeconomică, respectiv din perspectiva firmelor/companiilor
implicate în operaţiuni de export-import cu străinătatea. În acest caz, fiecare „actor” economic
implicat în astfel de activităţi îşi determină anual proprii indicatori de eficienţă , după o procedură
comparabilă cu cea aplicată de firmele ce se rezumă la sfera pieţei autohtone. În plan teoretic,
discutăm despre eficienţa cuantificabilă şi eficienţa non-cuantificabilă a unei activităţi economico-
sociale. În sensul cel mai general, firmele calculează anual indicatori ce exprimă eficienţa
cuantificabilă a activităţilor economico-financiare derulate, precum:
 cifra totală de afaceri;
 profitul brut/net;
 rata profitului;
 rata rentabilităţii economice;
 productivitatea muncii;
 dividendul plătit per acţiune.
431
Atunci când ne raportăm la sfera TCI, firmele implicate în operaţiuni de export/import vor
putea să mai determine, după caz, şi o serie de indicatori ce cuantifică eficienţa implicării lor în
relaţiile cu străinătatea, indicatori precum:1
 cursul de revenire la import;
 cursul de revenire la export;
 aportul valutar obţinut;
 ponderea exportului/importului în total cifră de afaceri;
 ponderea unei anumite grupe de mărfuri/servicii în total export/import.
În sfârşit, inclusiv la nivel microeconomic, există, spunem intuitiv, o serie întreagă de efecte
benefice non-cuantificabile urmare a faptului că o companie/firmă dintr-o ţară rezidentă A se
implică în operaţiuni comerciale cu străinătatea; între astfel de beneficii avem în vedere şansa de a
accede la cunoştinţe de tip know-how, la echipamente/tehnologii de ultimă oră, la practici/proceduri
în domeniul managementului şi al marketingului; se adaugă, în egală măsură, aspecte relativ
„volatile” ce derivă din cunoştinţele acumulate treptat cu privire la căi/metode de creştere a
competitivităţii, direcţii de specializare internaţională în producţie, îmbunătăţirea
calificării/trainingului pentru salariaţii proprii etc.
b. Din perspectivă macroeconomică, eficienţa în comerţul internaţional poate fi
enunţată în termeni de „câştig” şi „pierdere” pentru o ţară A implicată în REI cu diverse alte ţări; din
această perspectivă, este cu atât mai evident că rezultă o serie de influenţe benefice cuantificabile
pentru ţara A, cât şi o serie de influenţe benefice non-cuantificabile pentru aceeaşi entitate. Aşa cum
am arătat şi anterior, faţă de situaţia unei ţări ce practică o politică autarhică (exemplul cunoscut,
Coreea de Nord), este unanim admis faptul că deschiderea unei economii naţionale spre exterior şi
implicarea ţărilor în competiţia globală este extrem de benefică pentru creşterea economică pe
termen mediu şi lung. Din această perspectivă, teoreticienii în comerţul internaţional au propus în
decursul timpului diverse modele/construcţii în încercarea de a explica avantajele implicării unei ţări
în schimburile economice cu străinătatea; fiecare din construcţiile teoretice avansate include o
componentă ce îşi propune să cuantifice „câştigul” obţinut de o ţară A în schimburile comerciale cu
străinătatea.2 Întrucât pe marginea eficienţei cuantificabile în comerţul exterior revenim pe larg
ulterior (ultimele trei paragrafe ale capitolului de faţă, când discutăm de indicatorii de eficienţă,
balanţa de plăţi externe a unei ţări etc. ), deocamdată ne vom rezuma la a aminti faptul că există şi
influenţe benefice non-cuantificabile urmare a deschiderii unei economii naţionale către exterior,
influenţe precum:
 modernizarea treptată a infrastructurii de producţie, a echipamentelor şi tehnologiilor
utilizate;
 conectarea ţării la fluxul de cunoştinţe, invenţii, inovaţii existente pe plan mondial;
 adaptarea treptată a capacităţii competitive a economiei naţionale;
 accesul la import de cunoştinţe şi know-how;
 atragerea de investiţii străine directe (ISD).
În sfârşit, atunci când localizăm problematica eficienţei în TCI la nivel macroeconomic,
alături de efectele induse pentru firme şi economia naţională, survine un alt plan major în care se
1
Cu privire la modul de determinare a unor astfel de indicatori revenim ulterior în structura ultimelor trei paragrafe ale
capitolului; în esenţă, pentru un export se pleacă de la relaţia generală de calcul a eficienţei (amintită anterior) şi se
compară un anumit efort, exprimat uzual în moneda naţională (Lei), faţă de un anumit efect obţinut, exprimat uzual într-
o valută forte (Euro, USD etc.); situaţia este inversă în cazul importului; alţi indicatori ţin de dinamica şi/sau ponderea
importului/exportului în total cifră de afaceri a firmelor şi/sau prin comparaţie cu alte entităţi concurente.
2
P. Samuelson, W. D. Nordhaus – Economics, McGraw Hill, Inc., 1995; traducere în limba română Economie, Editura
Teora, Bucureşti, 2001; Wassily Leontief – Essays in Economic Theories. Facts and Policies M.E. Sharpe Inc, White
Plans, New York, 1977; P. Krugman – International economics. Theory and Policy, Harper Collins Publishers, Inc.,
New York, 1991
432
reflectă efectele comerţului internaţional, anume efectele induse de raportul export/import asupra
preţurilor finale de consum, respectiv asupra consumatorilor finali.
Din perspectivă macroeconomică este util să amintim încă de acum faptul că orice economie
naţională este caracterizată/definită de următoarea ecuaţie generală:3
Y+IM=EX+C+Iv, unde:
Y – producţia;
IM – importul de mărfuri;
Iv – investiţii
C – consumul;
EX – exportul de mărfuri.
13.2. „Câştigători” şi „perdanţi” în comerţul internaţional?
Există sute de lucrări destinate teoriei comerţului internaţional, lucrări prin care marii
economişti au încercat să explice în decursul timpului cine anume câştigă şi cine anume pierde,
urmare a implicării ţărilor în schimburi comerciale cu străinătatea; prima încercare de acest tip
rămâne legată de numele lui Adam Smith şi The Wealth of Nations (1776), prin care s-a fundamentat
teoria avantajului absolut în comerţul internaţional.4 Între alţi mari economişti ce şi-au adus
contribuţii notabile pe acest subiect amintim, pentru început, pe Paul Samuelson, Wassyli Leontief
şi Paul Krugman, fiecare dintre ei propunând noi unghiuri/optici de abordare cu privire la teoria
comerţului internaţional. 5
Dată fiind complexitatea schimburilor comerciale contemporane, influenţele induse de
factorul tehnologic, de revoluţia cunoaşterii, de dotarea diferită cu resurse naturale a diverselor ţări,
de consecinţele specializării internaţionale, cât şi influenţe/implicaţii induse de alţi factori, modelele
propuse de analişti cu privire la teoria comerţului internaţional au crescut în complexitate în
decursul deceniilor. Anumite întrebări majore rămân încă insuficient clarificate: Cine câştigă şi cine
pierde în comerţul internaţional? Care sunt elementele ce compun avuţia unei ţări? Care sunt
consecinţele comerţului internaţional asupra producătorilor/consumatorilor dintr-o ţară cu economie
deschisă? De ce este preferabil liberul schimb faţă de autarhie? Care sunt raporturile între ţările
mari şi ţările mici (sub raport demografic) în comerţul internaţional? Urmare a deschiderii
economiei unei ţări către exterior survin şi efecte pozitive non-cuantificabile asupra cetăţenilor ei?
Ce influenţe induce comerţul internaţional asupra consumatorilor dintr-o ţară A? Măsurile de
protejare a unor industrii/sectoare de către stat sunt benefice pentru consumatorii finali? Care este
relaţia între exporturi şi importuri şi BPE a ţării respective? Cum se finanţează importurile unei ţări?
În continuare vom proceda la o trecere în revistă a principalelor teorii cu privire la comerţul
internaţional, teorii din care putem deduce, fie şi indirect, anumite avantaje/dezavantaje ce derivă
pentru o ţară implicată în competiţia globală.
3
C. Anghelache – Comerţul exterior. Finanţare şi analiză financiar-bancară, Editura Economică, Bucureşti, 1999; I.
Ignat ş.a.a – Economie politică, ed. A doua, Editura Economică, Bucureşti, 2002
4
A. Smith – An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations; traducere în limba română Avuţia
naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1962
5
Teora, Bucureşti, 2001; W. Leontief – Essays in Economic Theories. Facts and Policies M.E. Sharpe Inc, White Plans,
New York, 1977; P. Krugman – International economics. Theory and Policy, Harper Collins Publishers, Inc., New
York, 1991
433
13.2.1. Teorii clasice privind comerţul internaţional
 Contribuţia lui Adam Smith
Contribuţia lui Adam Smith cu privire la avantajele ce rezultă din schimburile comerciale
(atât pe piaţa internă cât şi între ţări) a fost şi rămâne un punct de plecare în încercarea de a explica
avantajele derivate din comerţul internaţional. Acest gânditor argumentează că avuţia unei ţări nu
rezidă în aur sau alte metale preţioase, ci în cantitatea de bunuri pe care o poate realiza, bunuri ce se
obţin prin consumul unei anumite cantităţi de muncă; el remarcă faptul că, la baza schimburilor
dintre ţări, stă principiul avantajului absolut. În conformitate cu acest principiu, ţările lumii vor
tinde să schimbe acele mărfuri pentru care au un avantaj absolut cu privire la înzestrarea naturală cu
resurse şi/sau factori de producţie; subînţelegem că, având un avantaj absolut de înzestrare naturală,
un stat va obţine bunurile respective la un cost mai scăzut. „Este aşa de mare superioritatea naturală
pe care o are uneori o ţară faţă de alta în producerea anumitor bunuri, spune A. Smith, încât toată
lumea recunoaşte că e zadarnic să te lupţi cu ea”; este non-relevant dacă această superioritate este
„nativă” sau dobândită în decursul timpului de către o ţară; oricum, atunci când o ţară are această
superioritate care îi lipseşte celeilalte, „va fi întotdeauna pentru cea de-a doua mai avantajos să
cumpere de la cea dintâi, decât să producă ea însăşi”.6
Aşadar, conform cu Smith, ţările lumii vor tinde să se specializeze în producţia acelor bunuri
(şi să le exporte) pentru care ele au un avantaj absolut.7
 David Ricardo
Pentru prima dată în teoria economică David Ricardo argumentează pertinent că, urmare a
comerţului internaţional, vor fi în câştig ambii parteneri ai schimbului, funcţie de mărfurile
produse/exportate pentru care dispun de avantaje comparative una faţă de cealaltă; teoria
avantajului relativ/comparativ în comerţul internaţional al lui Ricardo a rămas un punct de referinţă
pentru toate teoriile liberale pe acest subiect (oscilarea politicilor ţărilor lumii între liberalism şi
protecţionism în comerţul internaţional, după 1800 şi până în prezent, se poate explica plecând de la
concepţia acestui gânditor).8
„Într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, spune Ricardo, fiecare ţară îşi consacră în
mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai avantajoase” 9; pe cale
de consecinţă, toate ţările lumii sunt interesate să recurgă la schimburi comerciale întrucât obţine
fiecare o economie relativă/comparativă de timp de muncă şi/sau de costuri comparative.10
David Ricardo se declară adeptul unui „comerţ universal liber”, respectiv fără susţinerea
exporturilor sau restricţionarea importurilor; „pe cât este de dezavantajos pentru un singur
consumator să fie forţat să cumpere numai de la un anumit magazin”, la fel se prezintă lucrurile
atunci când o ţară ar fi forţată să importe numai dintr-o singură ţară. 11 Aşadar, plecând de la
avantajul relativ/comparativ al lui Ricardo, se poate imagina că preţul relativ la care se schimbă
6
A. Smith – An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations; traducere în limba română Avuţia
naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1962, pag. 306 şi următoarele
7
S. Husted, M. Melvin – International Economics, 5th edition, Addison Wesley Longman, USA, 2001, pag 58
8
În Capitolul 2 al lucrării, în care analiza noastră a fost focalizată pe tipuri de politici comerciale promovate de ţările
lumii, am trecut succint în revistă unele dintre ideile invocate actualmente (A. Smith, D. Ricardo, J.S. Mill, P.
Samuelson etc.).
9
D. Ricardo – Opere alese, vol. I, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1959, pag. 126 şi următoarele
10
N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 2000, pag.
652 şi următoarele
11
D. Ricardo – Opere alese, vol. I, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1959, pag. 253
434
bunurile între ţări ar tinde treptat spre un echilibru (terms of trade); similar, interacţiunea dintre
cererea şi oferta internaţională (reciprocal demand) ar tinde să se echilibreze la nivelul preţului
invocat.12 În plus, deducem că, urmare a opticii lui Ricardo şi a avantajului comparativ, „fiecare ţară
are interesul să se specializeze în producerea mărfii pentru care deţine avantajul comparativ cel mai
ridicat”; deci ţările lumii se compară la momentul schimbului prin costurile de producţie necesare
obţinerii unui produs. 13
 John Stuart Mill

J. S . Mill preia paradigma ricardiană a costurilor comparative şi o completează prin analiza
modalităţii în care se determină termenii schimburilor. 14 Mill identifică două categorii de avantaje
ale comerţului exterior, respectiv avantaje directe (bunuri mai ieftine, pe care o ţară nu ar putea să le
producă deloc, sau le-ar putea produce cu un cost ridicat de muncă şi capital ) şi avantaje indirecte
(extinderea pieţei, acompaniată de o ameliorare a proceselor de producţie, extinderea diviziunii
muncii ş.a.).15
În opinia lui Mill, ca şi a lui Ricardo, câştigurile din comerţ sunt reciproce; ceea ce
particularizează gândirea lui Mill este însă concepţia potrivit căreia ponderea acestor beneficii diferă
în raport invers proporţional cu mărimea cererii, ceea ce conduce la un paradox, respectiv că ţările
mici, care dispun de o cerere mai mică pe piaţa mondială, au mai multe avantaje din comerţul
internaţional decât ţările mari, care au o cerere mai mare. 16 Aşadar, fiecare stat care se angrenează în
circuitul mondial de valori obţine o anumită parte din valoarea creată în schimbul internaţional, mai
mare sau mai mică, în funcţie de intensitatea cererii pentru produsele lui. 17
 Alfred Marshall
Marshall dezvoltă într-o manieră mai amplă principiul costurilor comparative în comerţul
internaţional, explicând raporturile de schimb (terms of trade) printr-un mixaj între teoria cererii şi
a ofertei şi teoria utilităţii marginale; el argumentează că raportul de schimb dintre ţările partenere
într-o tranzacţie este în relaţie invers proporţională cu elasticitatea cererii care se manifestă într-o
ţară pentru mărfurile importate; în acelaşi timp, el propune o delimitare între factorii care
condiţionează tranzacţiile pe piaţa internă, respectiv costurile absolute, şi cele de pe piaţa externă,
respectiv costurile relative.18
Marshall este primul care introduce în teoria comerţului internaţional abordarea eficienţei ce
decurge pentru ţările implicate, pe orizonturi diferite de timp:
- o dată pe termen scurt, deci ca efecte imediate ce survin asupra firmelor/statelor implicate
în relaţii cu străinătatea, inclusiv ca efecte ce survin asupra consumatorilor din ţările
respective;
- în al doilea rând, ca efecte/consecinţe ce derivă pe termen mai lung asupra ţărilor, firmelor
şi consumatorilor (din acest unghi de abordare este evident că deschiderea spre exterior
induce multiple efecte pozitive, dar non- cuantificabile pentru o ţară ce procedează astfel;
este vorba de efecte precum accesul la noi cunoştinţe, practici/proceduri, accesul la import
12
S. Husted, M. Melvin – International Economics, 5th edition, Addison Wesley Longman, USA, 2001, pag. 64 şi
următoarele
13
M. Rainelli– Comerţul internaţional, Editura ARC, Bucureşti, 2004
14
M. Todosia – Doctrine economice, Editura Policromia , Piatra Neamţ, 1994
15
J.S. Mill– Principles of Political Economy with some of their Applications to Social Philosophy, www.econlib.org
16
D. Mureşan, A. Taşnadi ş.a. – Doctrine economice, ASE Bucureşti, biblioteca digitală, www.ase.ro
17
M. Todosia – Doctrine economice, Editura Policromia , Piatra Neamţ, 1994
18
435
de tehnologie, creşterea calificării forţei de muncă în propria ţară etc.; este îndeobşte
binecunoscut câştigul pe termen lung ce a survenit pentru Japonia începând cu 1958,
urmare a deschiderii economiei nipone către comerţul mondial). 19
13.2.2. Teorii moderne privind comerţul internaţional
 Modelul Hecksher-Ohlin
Originile modelului Heckscher-Ohlin (H-O) sunt legate de numele lui Eli Heckscher, un
economist suedez, care şi-a publicat ideea de bază în 1919; Bertil Ohlin a dezvoltat această idee într-
o teză de doctorat ce va fi publicată în limba engleză în 1933.20 Cei doi autori argumentează că o ţară
va fi capabilă să producă la un cost mai scăzut (deci va avea avantaj comparativ) acele mărfuri ce
necesită, prin comparaţie cu altă marfă/bun, o cantitate mai mare de factori de producţie abundenţi
în termeni relativi faţă de alţii (exemplu: pământ faţă de muncă sau capital); survine conceptul de
factor endowments, adică cantitatea de factori de producţie posedaţi de o ţară. 21 Ideea de bază a
modelului H-O este aceea că o ţară care este, în termeni relativi, bogată în anumiţi factori de
producţie (pământ, muncă, capital etc.) va beneficia de avantajul comparativ în producerea acelor
bunuri ce necesită un consum relativ intens din acel factor. 22 Prin urmare, ţara în cauză va tinde să
exporte şi să se specializeze în producţia acelor mărfuri la care dispune de un avantaj comparativ,
adică este mai înzestrată relativ în factori precum munca, capitalul sau alţii.
Modelul H-O se bazează pe anumite ipoteze ce simplifică mult realitatea schimburilor
comerciale dintre ţări; între astfel de ipoteze amintim:23
- există doar doi factori de producţie, anume munca şi capitalul;
- dotarea tehnologică în cele două ţări este identică;
- există mărfuri a căror producţie necesită un consum mai intensiv de muncă şi altele ce
necesită un consum mai intensiv de capital (labour intensive and capital intensive);
- obişnuinţele de consum în cele două ţări sunt identice.
Care sunt tendinţele ce rezultă pentru ţări prin prisma modelului H-O? Cum se explică
specializarea internaţională în producţie? Care sunt câştigătorii şi perdanţii (winners and losers)?
 Modelul Hecksher-Ohlin-Samuelson (H-O-S)

P. Samuelson apreciază că „eleganta teorie a avantajului comparativ” 24 reprezintă temelia de
nezdruncinat a comerţului internaţional; comerţul liber este o condiţie necesară pentru ca ţările să îşi
orienteze producţia spre domeniile în care se bucură de avantajul comparativ. Specializarea fiecărei
ţări asupra domeniului în care deţine avantajul comparativ este benefică pentru toată lumea; termenii
schimburilor se ameliorează, ceea ce înseamnă, în final, că lucrătorii din fiecare regiune pot obţine o
cantitate mai mare de bunuri de consum pentru acelaşi volum de muncă. Deschiderea economiei
generează o creştere a venitului naţional, în timp ce taxele vamale sunt o sursă de ineficienţă
economică; pierderea economică suferită de consumatori în urma aplicării de taxe vamale la
19
J.R. Hubber – Effect on Prices of Japan's Entry into World Commerce after 1858, Journal of Political economy, 1971;
apud S. Husted, M. Melvin – International Economics, 5th edition, Addison Wesley Longman, USA, 2001, pag. 69
20
B. Ohlin – Interregional and International Trade, Harvard University Press, Boston, 1933; S. Husted, M. Melvin –
International Economics, 5th edition, Addison Wesley Longman, USA, 2001, pag. 86 şi următoarele
21
următoarele
22
S. Husted, M. Melvin – International Economics, 5th edition, Addison Wesley Longman, USA, 2001, pag. 113
23
următoarele
24
P. Samuelson – Economia politică, Editura TEORA, Bucureşti, 2000, pag. 804 şi următoarele
436
produsele importate este mai mare decât veniturile realizate de stat împreună cu profiturile obţinute
de producători. Însă „în urma specializării eficiente lumea se îndreaptă spre limita de eficienţă”.
Modelul H-O-S, considerat de referinţă în teoria modernă a comerţului internaţional,
dezvoltă modelul H-O, prin contribuţia lui Paul Samuelson (dar şi a altor economişti care au
demonstrat această teorie sau au formulat alte idei conexe acestui model). 25 Aşa cum am menţionat
anterior, modelul H-O subliniază rolul abundenţei relative a factorilor de producţie în cristalizarea
„patternului” comerţului; din această perspectivă, autorii modelului se situează pe o poziţie opusă lui
Ricardo a cărui teorie (care, de altfel, îşi extinde forţa inspiraţională şi asupra modelului în discuţie)
se concentrează asupra diferenţelor internaţionale în materie de know-how, ca determinanţi ai
„patternului” comercial. 26
Modelul H-O-S este un „corpus teoretic” construit pe o serie de elemente preluate din
gândirea clasică şi neoclasică, respectiv:27
- concepţia despre autoreglarea spontană a economiei pe baza oscilaţiei preţurilor;
- avantajele diviziunii muncii;
- noţiunea de cost/avantaj comparativ;
- ideea de avantaj reciproc;
- necesitatea eliminării intervenţiei statului asupra fluxurilor comerciale;
- teoria echilibrului general;
- teoria marginalizată a preţurilor.
Autorii modelului apreciază că tranzacţiile de pe piaţa internă şi cele de pe piaţa
internaţională se derulează după mecanisme similare şi că la baza formării preţurilor se află costul
de oportunitate.28 Ei disting între avantajele pe termen scurt şi avantajele pe termen lung ce derivă
din participarea statelor la schimburile comerciale internaţionale; pe termen scurt, avantajele sunt
reciproce şi se materializează în economia de resurse generată de obţinerea mărfurilor cu un cost
mai redus, în satisfacerea unor nevoi diverse şi în surplusul consumatorilor. Pe termen lung,
avantajele sunt mult mai consistente şi sunt favorabile tuturor ţărilor lumii; astfel, prin efectul de
antrenare/propagare asociat comerţului exterior este facilitată creşterea economică şi se reduc
decalajele dintre ţările mai puţin dezvoltate şi cele dezvoltate.29
Condiţia necesară pentru ca toate părţile implicate să se bucure de avantajele pe care le poate
oferi comerţul internaţional este deschiderea economiei către exterior şi promovarea unei politici
comerciale liberschimbiste. „Când comerţul este liber şi fiecare ţară se concentrează asupra
domeniului în care deţine avantajul comparativ, toată lumea are de câştigat”, remarcă P. Samuelson
într-o concisă pledoarie în favoarea libertăţii comerţului în Economics.30 Modelul H-O-S va deveni
extrem de cunoscut la nivel mondial prin ceea ce numim „dotarea factorială” a unei ţări; cele două
ţări ce participă la schimburi sunt perfect identice, exceptând „dotările factoriale ce se vor afla la
originea schimburilor”.31
 Paradoxul lui Leontief
25
M. Rainelli– Comerţul internaţional, Editura ARC, Bucureşti, 2004; este vorba de E. Stolper, A. P. Lerner, T. M.
Rybczynski ş.a.
26
J. Bhagwati ş.a. – Lectures on International Trade, 2nd edition, The MIT Press, Cambridge, 1998
27
G. Popescu – Fundamentele gândirii economice, Editura Anotimp, Oradea, 1993; D. Mureşan, A. Taşnadi ş.a. –
Doctrine economice, ASE Bucureşti, biblioteca digitală, www.ase.ro
28
G. Popescu – Fundamentele gândirii economice, Editura Anotimp, Oradea, 1993
29
30
P. Samuelson, W. D. Nordhaus – Economics, McGraw Hill, Inc., 1995; traducere în limba română Economie, editura
Teora, Bucureşti, 2001, pag. 806
31
M. Rainelli– Comerţul internaţional, Editura ARC, Bucureşti, 2004, pag. 46 şi următoarele
437
Profesorul W. Leontief propune o modelare matematică a „ecuaţiei” cu privire la beneficiile
pe care le aduce comerţul internaţional asupra ţărilor implicate. În esenţă, Leotief îşi propune să
testeze în mod empiric modelul H-O, ce postulează că ţările tind să exporte mărfurile pentru care
sunt mai înzestrate relativ cu factori de producţie (muncă, capital etc.), prin aplicarea concluziilor ce
derivă din modelul H-O asupra exporturilor/importurilor americane la momentul anilor '50. Este de
menţionat că, la acel moment (finele celui de-al doilea Război Mondial), economia SUA era dintre
cele mai puternice la nivel global, optica uzuală fiind acea că firmele americane exportă îndeosebi
mărfurile bazate în producţie pe folosirea intensivă a factorului capital (şi mai puţin pe folosirea
intensivă a factorului muncă). În sens general, spune Leontief, ţările se implică în comerţul
internaţional pentru că „acesta le permite ţărilor să participe în/şi să profite urmare a diviziunii
internaţionale a muncii”.32
La finalul evaluării empirice (pe baza datelor statistice pentru 200 de industrii la momentul
1947), Leontief ajunge la concluzia că, în termeni de posibilităţi relative de producţie, piaţa
americană faţă de străinătate, SUA este „bogată în ore/lucrător (man power) şi este săracă în
capital”; acesta este motivul pentru care, recurgând la comerţul internaţional, economia americană
economiseşte propriile resurse de capital şi exportă „relativul surplus din factorul muncă (labour).33
La momentul evaluării empirice, SUA dispunea de o dotare factorială în care, conform
opticii obişnuite, capitalul era mai abundent decât munca; conform concluziilor ce rezultă din
modelul H-O-S, era de aşteptat ca exporturile americane să fie alcătuite din mărfuri puternic
intensive în capital, iar importurile să fie compuse din mărfuri puternic intensive în muncă;
concluzia la care a ajuns Leontief a arătat că situaţia este exact opusă; acest rezultat a intrat în teorie
sub sintagma „paradoxul lui Leontief”;34 în fapt, situaţia oarecum „ciudată” identificată de Leontief
se explică prin aceea că cercetarea sa empirică ia în calcul nu numai numărul de muncitori
americani, ci mai ales calitatea muncii lor, în sensul că la acel moment productivitatea lor era de trei
mai ridicată faţă de Europa.35
Plecându-se de la modelul H-O-S şi contribuţia lui Leontief , alţi autori au extins concluziile
invocate introducând în „ecuaţia” comerţului internaţional alte elemente:36
- un prim curent s-a numit „metoda neofactorială”, el luând în calcul diverse categorii
de muncă, adică calificări;„patternul” comerţului internaţional este explicat prin
nivelurile diferite de calificare a forţei de muncă dintr-o ţară A faţă de o ţară B;
- o a doua extensie a modelului H-O-S este dată de teoriile bazate pe diferenţele
internaţionale de tehnologie dintre ţări, în primul rând costurile de R&D în
producţia pentru export (în teorie se mai numeşte şi „ciclul de viaţă al produsului”).
13.2.3. Teorii contemporane privind comerţul internaţional
 Paul Krugman
Paul Krugman se remarcă printr-o abordare oarecum diferită a problematicii comerţului

internaţional, profesorul N. Sută atribuindu-i „un rol remarcabil în depăşirea...dogmatismului
32
W. Leotief – Domestic Production and Foreign Trade; The American Capital Position Re-Examined, Proceedings of
the American Philosophical Society, Vol. 97, No.4, Sep. 28, 1953, pp. 332-349, www.jsotr.org
33
W. Leotief – Domestic Production and Foreign Trade; The American Capital Position Re-Examined, Proceedings of
the American Philosophical Society, Vol. 97, No.4, Sep. 28, 1953, pp. 332-349; pag. 344; www.jsotr.org,
34
35
36
438
neoclasic”, care conferea principiului avantajului comparativ statutul de lege universal valabilă şi
indestructibilă. 37
Elementele de referinţă ale abordării lui Krugman, ce diferă faţă de construcţiile teoretice
anterioare, pot fi enunţate astfel:38
- teoriile anterioare aveau la bază ipoteza concurenţei perfecte între ţări; noua teoriei pleacă
de la ipoteza concurenţei imperfecte (monopol, oligopol) şi vizează îndeosebi comerţul
dintre ţări cu structuri economice asemănătoare;
- teoria propusă ţine seama de amplificarea fluxurilor comerciale internaţionale şi de
influenţa indusă de factorul tehnic/tehnologic asupra performanţelor atinse de firmă;
- întrucât alte modele, inclusiv H-O-S, păreau a fi depăşite, noua construcţie ţine seama de
faptul că ţările ce au structuri economice similare îşi diversifică/amplifică oarecum
paradoxal schimburile reciproce (autorul va propune noi concepte precum randamente
crescătoare, economii de scală, externalităţile etc.).
Pe bază de studii empirice s-a ajuns la concluzia că firmele mari, spre deosebire de cele mici,
exploatează în competiţia globală fenomenul economiilor de scală, respectiv cel al randamentelor
crescânde pe măsură ce se amplifică volumul producţiei (întrucât se reduce costul mediu unitar);
fenomenul era cunoscut de un secol, însă Krugman îl localizează la nivelul schimburilor dintre
aceleaşi sectoare industriale a două ţări (ţara proprie şi ţara străină). „Putem să concepem comerţul
mondial, spune Krugman, care se desfăşoară pe baza concurenţei monopoliste, ca fiind compus din
două părţi;” va surveni un comerţ în dublu sens în interiorul aceluiaşi sector industrial, numit apoi
comerţ intraramuri sau intraindustrial; îndeosebi acest tip de comerţ reflectă avantajul comparativ,
consideră autorul; cea de-a doua parte a comerţului mondial este dată de comerţul reciproc dintre
ramuri diferite ale celor două ţări şi nu reflectă avantajul comparativ. 39
Dincolo de susţinerea avantajului comparativ şi al liberului schimb, apreciem că meritul
notabil al modelului propus de Krugman rezidă în admiterea ideii că schimburile economice cu
străinătatea nu sunt „întotdeauna neapărat reciproc avantajoase” ; aşadar, în comerţul internaţional
au existat şi există şi în prezent „câştigători” şi „perdanţi”.40
 Michael Porter şi avantajul competitiv
Optica lui M. Porter se bazează pe o idee nouă cu privire la avantajul comparativ de care
dispun ţările urmare a angajării în schimburi comerciale; în esenţă, se poate spune că poziţia/forţa ce
revine companiilor dintr-un anumit sector industrial, prin raportare la companiile similare din
străinătate, este cea care finalmente explică „câştigul” unei ţări prin participarea ei la comerţul
internaţional. Altfel spus, Porter îşi focalizează întreaga evaluare nu atât la nivel macroeconomic
(aşa cum predominant au procedat alţi gânditori înaintea sa), ci mai ales la nivel microeconomic,
adică al „actorilor” economici ce, prin însumare, produc avuţia unei ţări. Cât de adevărată şi/sau
corectă este această abordare cu privire la comerţul internaţional? Este indiscutabil că ţările lumii
participă la schimburile internaţionale, dincolo de măsurile de protecţie sau liberalizare pe care le
37
N. Sută, coord. – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol. II, Editura Eficient, Bucureşti, 2000,
pag. 844
38
pag. 844
39
P. Krugman, M. Obstfeld – International economics. Theory and Policy, Harper Collins Publishers, Inc., New York,
1991, pag. 138 şi următoarele
40
pag. 851
439
instituie guvernele, nu atât în mod direct, ci prin intermediul „actorilor” ce compun economiile
naţionale. Anticipând oarecum problematica eficienţei în sfera TCI, se poate spune că rămân trei
planuri majore de abordare a acestui subiect, anume:
- ca efecte şi consecinţe ce sunt induse la nivel macroeconomic, adică asupra ţărilor
implicate în schimburi comerciale;
- ca beneficii şi/sau pierderi, inclusiv în termeni de profit, la nivelul firmelor ce se
angajează în operaţiuni comerciale cu străinătatea;
- ca efecte ce sunt induse de raportul export/import asupra preţurilor finale de consum
şi, pe această cale, asupra consumatorilor finali.
În esenţă, teoria lui Porter a intrat în literatura de specialitate prin aşa numitul diamant al lui
Porter, prezentat în figura următoare.
Figura nr. 13.1. Diamantul lui Porter - determinanţii avantajului competitiv al naţiunilor
Strategia firmei,
structura şi concurenţii
Dotarea factorială Caracteristicile

cererii
Industrii conexe şi/sau în

competiţie
Sursa: M. Porter – The Competitive Advantage of Nations, The Free Press, Simon & Schuster, New York, 1990, pp. 71-
238; Copyright  All rights reserved
În „diamantul” lui Porter, autorul îşi fundamentează concepţia pe baza unui set amplu de
date statistice cu privire la anumite sectoare industriale/servicii din ţările ce deţin o poziţie
semnificativă în comerţul internaţional; el introduce conceptul de clusters, prin aceasta înţelegând
un grup de firme interconectate, furnizori, related industries şi alte instituţii ce se consolidează în
anumite locaţii;41 elementele principale luate în analiză se prezintă astfel:42
a. Dotarea factorială a firmei (factor endowment/conditions), înţelegând dotarea ţării cu
factori de producţie necesari pentru a concura cu alte ţări într-o industrie; mai pe larg, această dotare
include următoarele componente:
41
www.12manage.com/methods_porter; câteva din exemplele de clustere menţionate de Porter sunt Silicon Valley din
SUA pentru computere, Rotterdam, Olanda, pentru logistică, Bangalore, India, pentru software, Parisul pentru modă sau
Hollywood pentru industria filmului etc.
42
M. Porter – The Competitive Advantage of Nations, The Free Press, Simon & Schuster, New York, 1990, pp. 71- 238
440
- resursele umane (calitatea, respectiv skilled labor, cantitatea, costul, inclusiv
managementul şi standardele etice aplicate; include inclusiv numărul de ingineri cu
PhD etc.);
- resursele fizice/naturale (abundenţa, calitatea, accesibilitatea, costul cu privire la
pământ, apă, condiţii climatice, localizare geografică, raporturi istorice între
ţări/regiuni etc.);
- resursele tip cunoştinţe/knowledge (stocul de cunoştinţe ştiinţifice, tehnice şi de piaţă;
aceste resurse provin îndeosebi din universităţi, institute de cercetare ale statului,
entităţi private etc.);
- resursele de capital (cantitatea şi costul capitalului disponibil pentru a finanţa anumite
industrii; el ia diverse forme precum acţiuni, obligaţiuni, joint-venture etc.);
- infrastructura (tipul, calitatea şi costul de utilizare, inclusiv infrastructura de transport,
de comunicaţii, poştă, transfer de fonduri, health care, housing stock etc.).
Este extrem de interesantă, după opinia noastră, una din ideile subliniate în mod repetat de
către Porter în analiza sa, anume faptul că avantajul competitiv de care dispune o naţiune la un
moment dat nu rămâne un „status quo” dat for ever; dimpotrivă, el este extrem de fluent în
contextul competiţiei globale de astăzi; exemple precum Coreea de Sud sau Japonia argumentează
din plin ideea invocată. Mai mult, conex la remarca anterioară, este remarcabilă ideea lui Porter cu
privire la dotarea factorială a naţiunilor lumii; rolul jucat de dotarea naturală cu anumiţi factori,
precum resurse naturale şi localizarea lor, rămâne unul minor; cu mult mai importanţi apar a fi
factorii creaţi de o ţară pentru a-şi apropia avantajul competitiv (sisteme de telecomunicaţii, de
transport, de R&D, de educaţie/calificarea salariaţilor etc.). „Naţiunile vor avea succes în industriile
în care ele sunt, în mod particular,” performante în a crea/upgrada factorii necesari; mecanismul
naţiunii de a crea astfel de factori este cu mult mai important pentru avantajul competitiv al ţării
decât factorii disponibili în mod curent; aici survine rolul guvernului în a concepe politici
macroeconomice şi sociale ce vin în sprijinul „actorilor” economici.43
b. Caracteristicile cererii (demand conditions) este componenta modelului ce se referă la
structura şi dimensiunea cererii interne pentru anumite industrii; când piaţa locală pentru un anumit
produs este relativ de mari dimensiuni, firmele vor fi motivate să-şi îmbunătăţească tehnicile de
producţie şi metodele de management, inclusiv calitatea şi preţurile oferite consumatorilor. În plus,
consumatorii sofisticaţi şi cu cerinţe de consum dificil de îndeplinit (sophisticated and demanding
buyers), fie că sunt persoane fizice sau firme, vor induce o anumită presiune permanentă asupra
competitorilor din industria naţională; toate aspectele invocate au uzual, ca efect, sporirea
performanţei firmelor autohtone în raportul cu alţi competitori din străinătate.44
c. Industriile conexe şi/sau concurente (relating and supporting industries) care sunt
competitive la nivel internaţional reprezintă un alt element al avantajului unei naţiuni; avantajul
competitiv deţinut într-o serie de industrii furnizoare conferă potenţiale avantaje unor firme din
multe alte industrii (conexe/related), deoarece firmele furnizoare realizează input-uri folosite pe
scară largă şi, în acelaşi timp, au un rol important în inovare/internaţionalizare.
Prezenţa pe o piaţă naţională a firmelor furnizoare, competitive la nivel internaţional, creează
avantaje în industriile din amonte în mai multe moduri:
- asigură un acces rapid, eficient şi uneori preferenţial la input-urile cele mai convenabile,
sub aspectul costurilor;
- permite coordonarea acţiunilor, prin crearea unor legături facilitate de prezenţa „în
apropiere” a activităţilor esenţiale şi a managementului de nivel superior;
43
M. Porter – The Competitive Advantage of Nations, The Free Press, Simon & Schuster, New York, 1990, pag. 80 şi
următoarele
44
M. Porter – The Competitive Advantage of Nations, The Free Press, Simon & Schuster, New York, 1990, pp. 71- 238
441
- generează o intercondiţionare reciprocă în procesul de inovare şi upgrading în materie de
tehnologie.
În optica lui Porter, este preferabilă o industrie furnizoare autohtonă competitivă, decât
sursele de aprovizionare externe, chiar dacă acestea sunt bine calificate.; proximitatea personalului
managerial/tehnic, completată de similitudinile culturale, asigură/facilitează fluxuri informaţionale
libere şi deschise, iar costurile tranzacţionale sunt diminuate. În concluzie, firmele dintr-o ţară îşi
maximizează beneficii/avantajele atunci când furnizorii lor sunt ei înşişi competitori globali.
De asemenea, existenţa unor industrii conexe competitive conduce, adesea, la dezvoltarea
unor noi industrii competitive; industriile conexe sunt cele în care firmele pot coordona/diviza
activităţile în cadrul lanţului valoric atunci când sunt în competiţie, sau cele care realizează produse
complementare (cum ar fi de exemplu, computere şi aplicaţii software). Această divizare a
activităţilor poate apare în domeniul dezvoltării noilor tehnologii, a industriei prelucrătoare, a
distribuţiei, marketingului, serviciilor.
Similar industriilor furnizoare, dezvoltarea unor industrii conexe competitive la nivel
internaţional oferă oportunităţi pentru propagarea fluxului informaţional şi a schimburilor reciproce
tehnice, aspecte facilitate de proximitate/similaritatea culturală. Prezenţa industriilor conexe
competitive facilitează şi descoperirea noilor oportunităţi şi oferă, în acelaşi timp, o sursă „de nou
veniţi” care aduc o nouă manieră de abordare a concurenţei.
Competitivitatea internaţională a unei anumite industrii poate fi un factor potenţator al cererii
pentru produse/servicii complementare; aceste produse/servicii oferite de firmele autohtone pot fi,
sau pot fi percepute ca fiind, mai facile din punctul de vedere al costurilor. Relaţiile de cooperare
mai strânse între firmele care realizează produse complementare pot, de asemenea, duce la
realizarea unor produse mai performante. Amploarea acestui efect variază însă, în funcţie de
industrie, proporţional cu nivelul de interdependenţă tehnică dintre produsele implicate; el tinde să
fie mai puternic în primele stadii din ciclul de viaţă al industriei în cauză.
Succesul unei industrii la nivel naţional este, în mod special, mai probabil atunci când există
un anumit număr de industrii conexe competitive; mai semnificative sunt cele legate de inovaţie sau
cela care oferă oportunităţi pentru a diviza activităţile „critice”.
d. Strategia firmei, structura şi concurenţa (firm strategy, structure and rivalry), respectiv
contextul în care firmele sunt create, organizate şi conduse, precum şi natura concurenţei autohtone,
reprezintă al patrulea determinant important al avantajului competitiv într-o industrie. Obiectivele,
strategiile şi maniera de organizare a firmelor într-o industrie variază mult de la o ţară la alta;
avantajul naţional derivă din mixajul corespunzător între aceste opţiuni şi din sursele avantajului
competitiv dintr-o anumită industrie. „Patternul” concurenţei de pe piaţa naţională joacă, de
asemenea, un rol semnificativ în procesul de inovare şi, în ultimă instanţă, în internaţionalizarea
afacerilor.
Maniera în care firmele sunt create/conduse şi aleg să concureze este condiţionată/afectată de
circumstanţele de pe pieţele naţionale; de regulă, contextul naţional creează tendinţe suficient de
puternice pentru a putea fi sesizate de orice observator.
Nici un sistem managerial nu este „universal valabil”; naţiunile tind să reuşească în industrii
în care practicile manageriale şi modul de organizare (favorizate de mediul naţional) se „pliază” pe
sursele de avantaj competitiv ale respectivelor industrii; funcţie de „patternul” culturii autohtone, de
care aparţine ţara, practicile/procedurile de management ale firmelor diferă foarte mult. Decizia
firmelor de a se extinde pe piaţa internaţională are o semnificaţie deosebită; dorinţa/abilitatea
firmelor de a intra în competiţia globală este, parţial, condiţionată de alţi determinanţi cum ar fi
saturarea pieţei naţionale, presiunile concurenţiale la nivel local şi creşterea cererii internaţionale.
Cercetările efectuate de Porter asupra unor industrii de succes din zece ţări (Suedia, Elveţia,
Germania, Japonia, SUA, Italia etc.) au relevat existenţa unei conexiuni/asocieri între concurenţa
acerbă de pe piaţa internă şi crearea/”conservarea” avantajului competitiv într-o anumită industrie;
442
prin aceste rezultate, el a dărâmat „mitul” după care concurenţa locală este „risipitoare”, prin faptul
că dispersează eforturile şi împiedică firmele să acceadă la avantajele oferite de economiile de scală.
Naţiunile care deţin poziţii de leader pe piaţa globală au, în cele mai multe cazuri, o concurenţă
puternică pe pieţele naţionale, chiar şi atunci când este vorba de ţări mici precum Elveţia şi Suedia.
Un exemplu invocat de Porter este cel al Japoniei care înregistrează 4-30 de competitori autohtoni în
principalele 26 de industrii de succes de pe pieţele externe.45
În fine, Porter discută şi despre alţi doi factori ce influenţează avantajul competitiv al unei ţări,
anume şansa/întâmplarea şi politicile aplicate de guverne; ambii factori pot să favorizeze sau nu
mixajul final din toate celelalte componente ale „diamantului”. Atunci când discută de şansă Porter
se referă la invenţii, discontinuităţi tehnologice importante, schimbări majore pe pieţele financiare,
războaie, decizii politice ale unor entităţi străine etc.; în ceea ce priveşte importanţa guvernului în
calitate de potenţial „catalizator” al structurii diamantului, nu trebuie să insistăm foarte mult (este
vorba de strategiile prin care se creează/upgradează dotarea factorială a ţării, adică infrastructură,
telecomunicaţii, sănătate, educaţie etc.). Aşadar, varianta iniţială a diamantului lui Porter suportă
anumite „completări”, completări ce nu sunt deloc neglijabile; structura patrulateră anterioară devine
de tip hexagonal prin includerea celor doi factori invocaţi, anume şansa şi guvernul.
Figura nr.13.2. „Diamantul” complet
Strategia firmei,
structura şi concurenţii
Şansa
Dotarea factorială Caracteristicile

cererii
Industrii conexe şi/sau în Guvernu

competiţie l
Sursa: M. Porter – The Competitive Advantage of Nations, The Free Press, Simon & Schuster, New York, 1990, pag.
127; www.12manage.com/methods_porter; Copyright  All rights reserved
În fine, mai este de menţionat faptul că exemplele dezvoltate de către Porter cu privire la
anumite sectoare industriale ale unor ţări dezvoltate sunt, mai apoi, ilustrate de către acelaşi autor şi
cu privire la sfera serviciilor; el analizează în amănunt situaţia din cele zece ţări industrializate
(Danemarca, Germania, Coreea, Elveţia, SUA etc.), estimând avantajul competitiv în industria
internaţională a serviciilor (fast-food, distribuţie cu amănuntul, educaţie şi training, turism, servicii
medicale, linii aeriene, construcţie, publicitate, servicii financiare, transport naval etc.).46
Aşadar, care sunt concluziile ce se degajă din construcţia teoretică propusă de Michael
Porter? Cine sunt „câştigătorii” şi „perdanţii” în comerţul internaţional? În ce măsură trebuie să
acceptăm/respingem modelul lui Porter? În ce măsură modelul lui Porter este aplicabil şi ţărilor în
45
M. Porter – The Competitive Advantage of Nations, The Free Press, Simon & Schuster, New York, 1990, pag. 18
46
M. Porter – The Competitive Advantage of Nations, The Free Press, Simon & Schuster, New York, 1990, pp.239-277
443
curs de dezvoltare, precum România? În ce direcţie ar trebui reorientate politicile macroeconomice
ale statelor?
După opinia noastră, Porter oferă cea mai amănunţită construcţie teoretică cu privire la
factorii ce, potenţial, îşi pot pune amprenta asupra succesului şi/sau insuccesului pe care îl obţine o
ţară în schimburile economice cu străinătatea; meritul major al acestei analize rezidă, credem noi, în
faptul că „translatează” centrul de greutate al evaluării de la nivel macroeconomic la nivel
microeconomic, adică la nivelul „actorilor” economici (în ultimă instanţă, ei contribuie în cea mai
mare măsură la succesul/insuccesul unei în competiţia globală). Un alt merit major al modelului
prezentat rezidă, credem noi, în ideea pe care Porter o spune explicit, dar o şi nuanţează în alte zeci
de contexte; situaţia competitivă din economia globală actuală este una aflată într-o permanentă
dinamică; nu există „câştigători” şi „perdanţi” for ever în această competiţie; însăşi evaluările din
model sunt în perspectivă predominant dinamică, în sensul că firmele şi statele aparţinătoare se află
mereu sub presiunea de a-şi upgrada practicile şi strategiile la care recurg pentru a se impune pe
pieţele externe. Dacă ar fi să formulăm unele concluzii simpliste, rezumându-ne la abordarea
comparativă dintre SUA şi Japonia (ambele incluse în analiza lui Porter), se poate spune că, pe
parcursul ultimelor două/trei decenii, Japonia a fost „mai în câştig” în schimburile comerciale cu
piaţa americană; aceasta întrucât balanţa schimburilor comerciale a fost permanent în favoarea
Japoniei, înregistrând un sold pozitiv de zeci de miliarde USD anual; întrucât numai exporturile nete
se adaugă la cererea agregată din economie, aşa cum spune Samuelson, rezultă o influenţă negativă
a comerţului internaţional asupra economiei americane (în perioada 1980-1986 exporturile nete reale
ale SUA au scăzut cu circa 5% din GDP-ul real al perioadei respective).47
Totuşi, rămân suficiente aspecte „neclare” cu privire la beneficiile pe care le aduce comerţul
internaţional asupra creşterii economice interne a unei ţări; dacă ne gândim la două din ţările
analizate îndeaproape de Porter, să spunem Suedia şi Elveţia (ambele având industrii ce exploatează
avantajul competitiv pe piaţa globală), este dificil de spus care dintre cele două naţiuni este „mai în
câştig” din participarea la comerţul internaţional; neclaritatea rămâne şi atunci când ar fi să analizăm
comparativ Japonia şi SUA, îndeosebi atunci când ne rezumăm numai la soldul balanţei comerciale
al celor două ţări pentru ultimele două decenii.
13.3. Indicatori de eficienţă în comerţul exterior
Aşa cum am amintit anterior, componenta cuantificabilă a eficienţei în comerţul internaţional

se localizează în mod obişnuit în perspectiva macroeconomică; la acest nivel se pot determina un
număr important de indicatori/indici ai eficienţei economice/financiare a unei ţări oarecare A (care
se bazează pe datele statistice privind comerţul ei exterior, respectiv exporturile şi importurile, într-o
perioadă dată, de regula 1 an). În mod sintetic, situaţia financiară a exporturilor unei ţări A se
reflectă periodic într-o componentă a balanţei de plăţi externe (BPE); componenta invocată
include:48
 balanţa comercială (BC), ce exprimă importul/exportul de mărfuri tangibile;
 balanţa serviciilor (BS), ce reflectă importul/exportul de servicii.
În mod obişnuit, se calculează grupe distincte de indicatori statistici ai tranzacţiilor
economice externe a unei ţări A implicată în circuitul economic global; există patru grupe principale
de astfel de indicatori:49
47
Teora, Bucureşti, 2001, pag. 562-570
48
Asupra structurii BPE revenim pe parcursul următoarelor paragrafe ale prezentului capitol, motiv pentru care nu se
impune extinderea analizei la acest moment.
49
L. Begu – Statistică internaţională, www.ase.ro/biblioteca-digitală
444
 indicatori ce exprimă deschiderea internaţională a unei economii/ţări (în sensul că arată
nivelul de dezvoltare al comerţului ei exterior şi/sau de integrare în comerţul
internaţional);
 indicatori ce exprimă dinamica schimburilor comerciale cu străinătatea (arată evoluţia în
anul curent t1 faţă de un an de referinţă sau din perioada de bază t0);
 indicatori ce arată orientarea geografică a schimburilor comerciale externe ale unei ţări
(arată evoluţia pe ţări partenere la import/export);
 indicatori ce exprimă raportul de schimb cu străinătatea.
În continuare vom analiza succint fiecare din cele patru categorii de indicatori/indici cu
privire la evaluarea comerţului exterior al unei ţări A implicată în circuitul global de valori;
subînţelegem că această perspectivă de analiză corespunde cu ceea ce am numit anterior perspectiva
macroeconomică asupra eficienţei comerţului exterior:
a. Indicatori ce exprimă deschiderea internaţională a unei economii/ţări (în sensul că
arată nivelul de dezvoltare al comerţului ei exterior şi/sau de integrare în comerţul internaţional); în
această categorie, vom reţine în analiza noastră următorii indicatori:50
1. Exportul / locuitor (EXloc) se determină ca raport între volumul exporturilor (EX) şi populaţia
ţării (P):
EX
EXloc =
P
Fiind o expresie a performanţei exterioare a unei economii naţionale, cu cât acest indicator este
mai mare, cu atât ţara respectivă este mai puternic antrenată în schimburile cu străinătatea; valoarea
exportului se exprimă în mod obişnuit într-o valută forte (USD, Euro etc.); în această formă de
exprimare indicatorul este uzitat uneori în comparaţiile internaţionale efectuate sub egida unor
organisme internaţionale; el arată performanţa internă a unei economii de a crea/genera valoare
adăugată (its capacity to create value added).51
2. Ponderea exporturilor în PIB, când se are în vedere valoarea totală a exporturilor (în USD, Euro
etc.) şi valoarea PIB/GDP în aceeaşi unitate de măsură; acest indicator se mai numeşte gradul de
deschidere a unei economii naţionale GDE; acest indicator este extrem de uzitat în comparaţiile
internaţionale şi/sau evaluările statistice ale OMC, UNCTAD, OECD etc., după cum am arătat în
capitolele anterioare (ne-am referit la acest indicator selectiv pentru anumite ţări/grupe de ţări şi
anumite perioade de timp, inclusiv pentru România); relaţia de calcul pentru GDE este:
EX
GDE = x 100
PIB
Acest indicator arată/sugerează capacitatea unei ţări de a vinde pe o piaţă internaţională cu o
concurenţă în creştere, respectiv în condiţii de competiţie globală. În acelaşi timp, GDE relevă şi
nivelul relativ al dependenţei unei ţări faţă de pieţele externe de desfacere, respectiv capacitatea de
valorificare a propriei producţii de mărfuri (the average propensity to export).52
3. Ponderea unei ţări în exporturile mondiale (pe):

EXtarii
pe = x 100
EXmondiale
50
M. Korka, E. Tusa – Statistică pentru afaceri internaţionale, www.ase.ro/biblioteca-digitală; C. Anghelache –
Comerţul exterior. Finanţare şi analiză financiar-bancară, Editura Economică, Bucureşti, 1999; L. Begu – Statistică
internaţională, www.ase.ro/biblioteca-digitală
51
M. Korka, E. Tusa – Statistică pentru afaceri internaţionale, www.ase.ro/biblioteca-digitală
52
M. Korka, E. Tusa – Statistică pentru afaceri internaţionale, www.ase.ro/biblioteca-digitală; pe marginea acestui
indicator şi diverse exemple de ţări am discutat în capitolele anterioare ale lucrării. Evoluţia acestui indicator este la
nivel mondial şi la nivelul unor ţări dezvoltate este prezentată în Anexa nr.32.
445
Acest indicator are valenţe asemănătoare cu cel anterior, diferenţa constând în faptul că
perspectiva de abordare este cea a economiei mondiale. Pentru a oferi informaţii mai concludente el
poate fi comparat cu ponderea ţării respective în totalul mondial al populaţiei, al producţiei
industriale sau al PIB/GDP mondial. Informativ, se poate invoca faptul că ponderea SUA în
exporturile mondiale este de circa 8,5%, ponderea Japoniei în exporturile mondiale este de 5,2%, în
timp ce ponderea României în totalul exporturilor mondiale oscilează la momentul de faţă între 0,2-
0,3%.53
4. Rata de completare a PIB/GDP prin importuri de mărfuri (p iPIB) se determină ca raport

procentual între importuri (IM) şi PIB, ambele valori fiind exprimate uzual într-o valută forte (USD,
Euro etc.); relaţia de calcul este:
IM
PiPIB = x 100
PIB
Indicatorul exprimă dependenţa unei ţări de pieţele externe de aprovizionare şi/sau orientarea
economiei către import (the average propensity to import);54 el arată, totodată, ponderea din GDP
care se realizează pe calea importurilor (subînţelegem că plata importurilor rămâne condiţionată de
valuta obţinută din export de mărfuri, export de servicii, atragerea de ISD sau alte surse similare); o
prea mare dependenţa a unei ţări faţă de import de mărfuri şi materii prime poate induce un caracter
„fragil” al modelului de creştere economică pe termen lung.
5. Ponderea unei ţări în importurile mondiale totale (pi) (exprimarea importurilor se face în USD,
Euro etc.):
IM tarii
pi = x 100
IM mondiale
Acest indicator oferă posibilitatea de a evidenţia mărimea relativă a unei pieţe naţionale pentru
un potenţial operator pe acea piaţă; exemplificativ , ponderea USA în importurile mondiale este de
circa 14-15%, ponderea Japoniei în total mondial importuri este de circa 5%, iar ponderea României
în total importuri mondiale este de circa 0,5%.55
6. Soldul balanţei comerciale (S) se poate determina în valori absolute şi/sau relative şi el reflectă
echilibrul dintre total exporturi şi total importuri de mărfuri tangibile; aşadar, exprimarea soldului
BC se poate face:
- în mărime absolută: S = EX – IM;
- în mărime relativă raportat la PIB/GDP şi/sau la valoarea totală a comerţului exterior al
ţării; în acest al doilea caz, relaţiile de calcul sunt:
EX - IM
- raportat la PIB/GDP: s = x 100
PIB
EX - IM
- raportat la totalul comerţului exterior: s = x 100
EX  IM
53
www.unctad.org, Handbook of Statistics, 2008, on-line database; vom reveni mai detaliat asupra unor indicatori cu
privire la România în ultimul capitol al lucrării, respectiv Capitolul 15, Comerţul exterior românesc după 1989; după
caz, vom relua unii dintre indicatorii ce exprimă deschiderea economiei româneşti după 1990 (unele valori/date cu
privire la România au fost invocate şi în capitolele anterioare ale lucrării); în plus, vom sintetiza problematica cu privire
la BPE şi balanţa comercială a României; în structura prezentului capitol dorim să aducem în discuţie doar aspectele
teoretice şi/sau indicatorii ce permit evaluarea comerţului exterior al oricărei ţări A implicată în circuitul global de
valori.
54
55
www.unctad.org, Handbook of Statistics, 2008, on-line database
446
Acest indicator permite estimarea riscurilor de plată în viitoarele tranzacţii cu partenerii
comerciali din acea ţară; sub raport strict matematic interesează îndeosebi ponderea soldului BC în
total PIB/GDP, caz în care relaţia de calcul este:56
| EX - IM |
PBC= x100,
PIB
caz în care se are în vedere valoarea absolută a indicatorului; în general se consideră că o valoare
sub 2,5% (-2,5% - +2,5%) este relativ acceptabilă în sensul că dezechilibrul BC nu va afecta
semnificative echilibrul general al BPE (asupra problematicii/evaluării datelor din BPE discutăm
mai pe larg la finele acestui capitol, motiv pentru care nu extindem analiza).
7. Înclinaţia unei ţări către export sau rata de acoperire a importurilor prin exporturi
se determină ca raport procentual între valoarea exporturilor (FOB) şi valoarea importurilor (CIF);
subînţelegem că şi numărătorul şi numitorul se exprimă în aceeaşi unitate monetară (USD, Euro
etc.); relaţia de calcul este:
EX (FOB)
Rata de acoperire = x 100
IM (CIF)
Acest indicator se poate calcula fie pentru o anumită categorie de produse, fie pentru
toate categoriile exportate/importate; el arată în ce măsură fondurile/valuta necesară importurilor de
mărfuri se asigură pe seama exporturilor de mărfuri ale ţării respective; evident, el se află în relaţie
directă cu soldul balanţei comerciale; teoretic, este de dorit ca valoarea indicatorului să fie cel puţin
egală cu 100%, ceea ce corespunde unei BC echilibrată/excedentară.
b. Indicatori ce exprimă dinamica schimburilor comerciale cu străinătatea (arată

evoluţia în anul curent t1 faţă de un an de referinţă sau din perioada de bază t 0); determinarea unor
astfel de indicatori ţine seama de faptul că exportul/importul unei ţări A la două momente diferite de
timp se poate evalua prin:
 volumul exportului/importului (V), care exprimă valoarea în unităţi monetare de tip
USD, Euro etc.;
 cantitatea exporturilor/importurilor (q);
 preţul pe unitatea de marfă exportată/importată (p).
În această ipoteză avem prima relaţie:
V= q  p
În general, indicatorii de dinamică a schimburilor cu străinătatea se evaluează în termeni
normali (preţuri curente ale fiecărui an), întrucât volumul valoric al anului curent exprimat în
preţurile perioadei de bază (termeni reali) este dificil/costisitor de cuantificat şi se regăseşte mai rar
în statisticile unor ţări; în această abordare, indicele valoric I v al exportului/importului se determină
în termeni normali pe baza relaţiei:
Iv =
 q1 p1
 q0 p0
Acest indicator este însă frecvent influenţat de modificările survenite în preţurile de
import/export; pentru a elimina astfel de influenţe se recurge la comparaţii ale indicelui valoric al
exportului/importului cu indicele valoric al PIB/GDP (subînţelegem că este vorba despre indicii ce
exprimă evoluţia valorică a mărimilor luate în calcul, deci se raportează un moment t 1 la un moment
t0, aşa cum am arătat anterior), conform următoarelor relaţii de calcul:57
56
57
447
I v ( EX ) I v ( IM )
respectiv
I v ( PIB ) I v ( PIB)
O valoare supraunitară a acestui indicator reflectă o creştere mai accentuată a

exporturilor/importurilor decât a PIB/GDP.
În cazul României, în anul 1996 faţă de 1990, atât exportul cât şi importul au înregistrat ritmuri
de creştere care au devansat cu mult creşterea PIB, aşa cum rezultă din valorile următoare:58
I v ( EX ) I v ( IM )
=1,628; v =1,359
I v ( PIB) I ( PIB)
Interpretarea valorilor indicilor invocaţi anterior arată că ritmul de creştere al exporturilor şi

importurilor a fost cu mult mai mare decât ritmul de creştere a PIB/GDP, remarca rămâne valabilă şi
atunci când comparăm creşterea importurilor faţă de creşterea exporturilor, ceea ce s-a reflectat într-
un sold puternic dezechilibrat al balanţei comerciale a României (trendul invocat a fost valabil
pentru întreaga perioadă 1990-2008, după cum vom arăta şi în ultimul capitol al lucrării, atunci când
analizăm situaţia de ansamblu a comerţului exterior al României)59.
c. Indicatori ce arată orientarea geografică a schimburilor comerciale externe ale unei

ţări (indică evoluţia pe ţări partenere la import/export); 60 în aceeaşi grupă de indicatori includem
indicatorii ce reflectă ponderea principalelor grupe de mărfuri în total importuri/exporturi pentru o
ţară A; în analiza noastră reţinem următorii indicatori:61
1. Plecând de la datele furnizate de nomenclatorul vamal, pentru fiecare grupă de mărfuri se

stabileşte ponderea (gi) în total volum mărfuri exportate/importate; astfel de ponderi se stabilesc
pentru grupe principale şi relativ unitare de mărfuri după un anumit criteriu; ponderea se poate
determina fie sub formă de coeficient subunitar, fie în expresie procentuală, plecând de la relaţia:
ei ei
gi =
 ei = EX x100
Folosind relaţia invocată se poate stabili ponderea unor grupe de mărfuri atât la export, cât şi la
import; se recomandă folosirea Standard Information Trade Clasification, introdus sub egida ONU;
în alte situaţii decidentul poate stabili gruparea exportului/importului în funcţie de criterii precum
gradul de prelucrare, valoarea adăugată pe unitatea fizică, consumul de energie etc.
În mod uzual, se însumează cotele părţi ale grupelor de mărfuri cu ponderea cea mai mare la
export pentru a evidenţia specializarea internaţională în producţie a unei ţări A; similar se poate
stabili dependenţa unei ţări A faţă de anumite grupe de mărfuri aduse din import (se însumează
cotele părţi ale grupelor cu ponderea cea mai mare la import).
58
59
www.unctad.org, Handbook of Statistics, 2008, on-line database; vom reveni mai detaliat asupra unor indicatori cu
valori.
60
61
M. Korka, E. Tusa – Statistică pentru afaceri internaţionale, www.ase.ro/biblioteca-digitală; C. Anghelache –
Comerţul exterior. Finanţare şi analiză financiar-bancară, Editura Economică, Bucureşti, 1999; L. Begu – Statistică
internaţională, www.ase.ro/biblioteca-digitală
448
2. În cercetarea repartiţiei geografice a exporturilor/importurilor unei ţări se utilizează coeficienţi
de concentrare teritorială care se determină plecând de la ponderea fiecărei ţări partenere în totalul
exporturilor/importurilor ţării analizate. Valorile ridicate ale acestor coeficienţi reflectă dependenţa
faţă de anumite pieţe de desfacere/aprovizionare.
Exemplificativ, pentru export, ponderea unei ţări notată B în total exporturi ale ţării A se poate
exprima procentual; dacă exporturile totale ale ţării A sunt în valoare de 30 mld USD, iar exporturile
către ţara B sunt de 2 mld USD, rezultă că ponderea ţării B este de circa 6,6% în total (valoare
echivalentă pentru coeficientul de concentrare teritorială al exporturilor ţării A faţă de B); în ultimul
capitol al lucrării prezentăm principalii parteneri comerciali ai României, atât pentru export cât şi
pentru import (de exemplu: Italia, Germania, Turcia, Franţa deţin între 8-17% fiecare ţară, la
momentul 2007/2008; vezi tabelele nr. 15.9, 15.10).62
Indicatorul invocat se poate determina de o manieră mai riguroasă pe baza coeficientului
Hirschmann, care este uzitat în statisticile internaţionale furnizate de UNCTAD (valoarea lui H este
cuprinsă în intervalul 0-100).63
3. Indicele de intensitate a comerţului dintre două ţări (T ij) se foloseşte tot pentru analiza orientării
geografice a schimburilor de mărfuri. El se aplică pentru a observa dacă valoarea schimburilor
comerciale bilaterale este mai mare sau mai mică decât valoarea aşteptată/estimată pe baza
importanţei relative a celor două ţări în comerţul mondial. Acest indice se obţine din compararea
eij
ponderii exportului unei ţări „i” către o altă ţară „j” (eij) în totalul exportului ţării „i” (Eit) ( Eit ) cu
emj
ponderea exporturilor lumii către ţara j (emj) în exporturile mondiale totale (Emt) ( Emt ).
eij
Eit
Tij =
emj
Emt
O valoare supraunitară a acestui indice relevă o intensitate mai mare a comerţului bilateral
între cele două ţări „i” şi „j” (faţă de valoarea medie existentă la nivel mondial).
4. Numărul de categorii de mărfuri vândute peste hotare este un indicator care evidenţiază procesul
de diversificare a exporturilor; ele se raportează în statisticile internaţionale sub egida UNCTAD şi
oferă o imagine cu privire la diversificarea structurală a economiilor naţionale.
5. Coeficientul/indicele de diversificare (Sj) exprimă deviaţia absolută a structurii exportului unei

ţări de la structura exportului mondial:
Sj = 0,5 x  | hij - him | unde,
Sj = abaterea structurală absolută a exporturilor ţării „j” faţă de structura exporturilor mondiale
62
Aşa cum am mai spus, problematica acestui capitol este concepută strict teoretic, respectiv problematica invocată
fiind valabilă pentru orice ţară implicată în comerţul internaţional; vom reveni mai detaliat asupra unor indicatori cu
valori.
63
www.unctad.org, Handbook of Statistics, 2008
449
hij = ponderea produsului/grupei de produse „i” în exportul ţării „j”
him = ponderea produsului/grupei de produse „i” în exportul mondial
6. Indicele schimburilor intra-industriale (ISIk) (indicatorul Grubel - Lloyd) este construit pe

ipoteza că preponderenţa comerţului intra-industrial într-o anumită ramură de activitate exprimă
capacitatea concurenţială a acelei ramuri pe piaţa internaţională. Preponderenţa schimburilor inter-
industriale evidenţiază specializarea economiei, respectiv faptul că produsele importate, specifice
unei ramuri, sunt plătite cu produse exportate specifice oricărei alte ramuri.64
La nivelul unei industrii „k” (din „n” ramuri industriale ale unei ţări) acest indice se exprimă
astfel:
| ek - ik |
ISIk = 1-
| ek  ik |
ISIk = 0 (comerţ inter-industrial); ţara doar exportă sau doar importă produse ale industriei „k”;
ISIk = 1 (comerţ intra-industrial); schimbul de produse ale industriei „k” este perfect echilibrat, deci
exportul este egal cu importul pentru „k”.
Pentru România, valoarea aproximativă pentru ISI este de 0,64 (exprimată însă la nivelul
întregului comerţ exterior, ca indice mediu) şi denotă un caracter preponderent intra-industrial al
comerţului exterior al ţării noastre; economia rămâne însă dependentă de importul de energie,
materii prime, alte echipamente/tehnologii.65
7. Indicele avantajului comparativ66 pentru o economie/ţară angajată în comerţul internaţional se

defineşte pornind de la presupunerea că o ţară cu economie concurenţială se specializează în
exportul acelor bunuri la a căror producţie are o anumită superioritate (de natura înzestrării cu
factori de producţie, respectiv muncă, pământ sau capital, după cum ne-am referit anterior).
Acest indice se bazează pe o comparaţie între ponderea produselor unei/unor industrii în
exportul unei ţări cu ponderea produselor aceleaşi/aceloraşi industrii în exporturile mondiale. O
valoare supraunitară a indicelui relevă un avantaj comparativ în respectivele industrii. Formula de
calcul prezentată a fost propusă de Bela Balassa (1965). Damien Neven a propus un alt tip de indice
al avantajului comparativ (1995) pornind de la ipoteza că o ramură industrială „k” are pondere mai
mare în exporturile unei ţări decât în importuri, atunci când această ţară posedă un avantaj
comparativ relevat (ACR) în domeniul/sectorul respectiv.
ek ik
ACRk = ( - ) x 100, ACRk Є (-100, 100)
 ek  ik
O valoare pozitivă a acestui indice relevă existenţa unui avantaj comparativ în realizarea
produselor caracteristice industriei „k” datorită gradului mare de specializare internaţională a ţării în
această ramură.
O valoare negativă indică o dependenţă accentuată de importuri de produse în industria „k”,
respectiv existenţa unui dezavantaj comparativ (ţara în cauză nu poate produce aceste bunuri sau le
produce la costuri foarte mari).
Utilizând acest indice calculat pentru diferite ramuri se poate realiza o ierarhizare a
industriilor în funcţie de avantajul comparativ pe care îl posedă o ţară în comerţul cu restul lumii.
d. Indicatori ce exprimă raportul de schimb cu străinătatea (în

mod obişnuit: la export, se compară un efort de muncă naţională exprimat în monedă proprie, faţă de
un efect/rezultat de acelaşi tip exprimat într-o valută forte tip USD; Euro etc.; la import, se compară
64
65
66
450
un efort exprimat în valută forte, faţă de un rezultat obţinut în monedă naţională). Pentru
determinarea unor indicatori/indici de acest tip din această categorie se pleacă de la câteva premise
(unele amintite şi anterior):67
 pentru volum (V), preţuri (p) şi cantitate (q) determinarea indicilor se face la momentul t1
faţă de o perioadă de bază to (indicii arată evoluţia în timp a unor variabile luate în
calcul);
 exportul şi importul au funcţii economice diferite, respectiv exportul presupune încasări
valutare, iar importul plăţi valutare;
 între indici există relaţia: Iv=Iq x Ip .
În analiza noastră am reţinut câţiva dintre indicatorii uzual determinaţi cu privire la evoluţia
comerţului exterior al diferitelor ţări, respectiv:
1. Indicele raportului de schimb brut sau cantitativ (IRSB) se calculează ca raport

procentual între indicele volumului fizic al exporturilor (V Fe) şi cel al importurilor (VFi)
(subînţelegem că indicii pentru volumul fizic al exporturilor şi cel al importurilor se determină la
momentul t1 faţă de t0 , exprimarea făcându-se în termeni normali, adică în preţuri curente ale fiecărui
an); relaţia de calcul este:
VF e
IRSB=  100
VF i
Acelaşi indicator IRSB se poate determina şi pe baza relaţiei:
I q ( EX )
IRSB=  100
I q ( IM )
Situaţia este favorabilă atunci când IRSB < 100% deoarece pentru fiecare unitate/tonă de
marfă adusă din import va trebui să se efectueze un export de cantitate relativ mai redusă; atunci
când IRBS > 100% rezultă că pentru fiecare unitate/tonă de marfă adusă din import va trebui să se
„plătească” mai mult de o unitate/tonă de marfă exportată.
2. Indicele raportului de schimb net sau valoric (IRSN), denumit şi indicele termenilor
de schimb (terms of trade index)68, se determină ca raport procentual între indicele preţului unitar de
export (Ipe) şi cel de import (Ipi), ceea ce înseamnă că exprimă un raport de preţuri ce surprinde
evoluţia la momentul t1 faţă de momentul t0 a schimburilor cu străinătatea; indicele arată în acelaşi
timp raportul dintre valoarea medie unitară a exportului şi valoarea medie unitară a importului;
relaţia de calcula acestui indice este:
Ipe
IRSN= Ipi x 100
Acelaşi indicator IRSN se poate determina şi pe baza relaţiei:
67
68
451
I p ( EX )
IRSN=  100
I p ( IM )
Fiind un indice al raportului de preţuri, o valoare mai mare de 100% exprimă faptul că
preţurile de export au crescut mai mult decât preţurile de import (ameliorare a raportului de schimb)
faţă de perioada de bază. În situaţia inversă se vorbeşte de o deteriorare a raportului de schimb
(scumpirea importurilor faţă de perioada de bază ).
Pentru o ţară A, situaţia este favorabilă atunci când IRSN >100% (echivalent IRSN>1)
deoarece reflectă o creştere a puterii de cumpărare a ţării al cărei comerţ exterior se analizează; se
discută de o ieftinire relativă a importurilor comparativ cu anul de bază, atunci când IRSN<100%
(echivalent IRSN<1) situaţia este inversă şi se discută de o scumpire relativă a importurilor faţă de
anul de bază.
3. Foarfecele preţurilor din comerţul exterior (FP) este un indicator ce se calculează

numai în situaţia în care IRSN<100% (echivalent IRSN<1); aşadar avem relaţia:
FP=100-IRSN
4. Cursul de revenire brut la export (CRB) este un indicator ce se determină ca raport

între preţul intern complet de export, exprimat în lei, şi preţul extern obţinut franco - frontieră
(FOB), exprimat în valută; relaţia de calcul este:
P ( EX ) L
CRB=
P ( EX )V
Valoarea CRB obţinută se compară cu cursul de referinţă existent la un moment dat în ţara
analizată (în cazul României 1 Euro=4,2 RON).
5. Cursul de revenire net la export (CRN) este un indicator ce se stabileşte ca raport

între: preţul intern complet de export (FOB), exprimat în lei, diminuat cu o „secvenţă” pe care am
notat-o (Ma + Mb ); acest preţ se compară cu preţul extern (CIF), exprimat în valută, diminuat cu o
„secvenţă” pe care am notat-o (Ma - Mb ); relaţia de calcul este:69
P ( EX ) L  ( M a  M b )
CRN= , unde:
P( EX )V  ( M a  M b )
Ma - contravaloarea unor materii prime, materiale/echipamente, energie, combustibil aduse din
import şi încorporate în marfa exportată;
Mb - contravaloarea unor materii prime, materiale/echipamente, energie, combustibil de provenienţă
autohtonă şi încorporate în marfă, însă care pot fi exportate în mod independent.
* * *
69
C. Anghelache – Comerţul exterior. Finanţare şi analiză financiar-bancară, Editura Economică, Bucureşti, 1999
452
Aşa cum am amintit anterior (partea de debut a capitolului), evaluarea eficienţei
cuantificabile/ non-cuantificabile în sfera TCI implică două planuri distincte de analiză:
 din perspectivă macroeconomică, la care ne-am referit pe larg anterior (aceasta este
perspectiva obişnuită atunci când se doreşte evaluarea participării unei ţări la circuitul
global de valori);
 din perspectivă microeconomică, caz în care evaluarea eficienţei în activitatea unei
firme/companii nu diferă semnificativ de modul în care se determină eficienţa
firmelor ce operează pe piaţa autohtonă; totuşi, pentru firmele implicate în operaţiuni
pe pieţele externe se pot calcula/determina suplimentar anumiţi indicatori de
eficienţă.
În continuare amintim informativ câţiva dintre indicatorii de eficienţă ce pot fi determinaţi cu
privire la activitatea de export/import a unor companii implicate pe pieţele externe (implicarea poate
fi doar pentru o „secvenţă” din cifra totală de afaceri):
1. Cursul de revenire la export (Cre) se determină ca raport între preţul complet de export în lei
franco-frontiera română (Pe) şi preţul extern în valută (Pev):
Pe
Cre =
Pev
Acest indicator este în bună măsură comparabil cu indicatorul numit anterior CRB (acesta
fiind specific perspectivei macroeconomice); cursul de revenire la export (Cre) arată câte unităţi
monetare naţionale (lei) se cheltuiesc pentru a obţine o unitate de valută; rentabilitatea operaţiunii de
export este cu atât mai mare cu cât Cre este mai mic.
2. Cursul de revenire la import (C ri) se determină prin raportarea preţului de vânzare pe piaţa
internă în lei (Pi) la preţul extern franco-frontiera română în valută (Piv):
Pi
Cri =
Piv
Acest indicator arată câte unităţi monetare naţionale (lei) se obţin prin vânzarea pe piaţa
internă a unei mărfi importate cu o unitate valutară (câţi lei valorează pe piaţa internă o unitate
valutară); situaţia este cu atât mai favorabilă cu cât Cri este mai mare.
3. Aportul valutar (Av) poate exprima (funcţie de obiectivele/strategiile vizate de către

decidentul la nivel de firmă/companie) prin diverse mărimi absolute:
- mărimea absolută a încasărilor valutare:
Av = Pev
- încasările valutare corectate cu valuta cheltuită pentru importurile de completare:
Av = Pev - Vi
- încasările valutare corectate cu cheltuielile materiale evaluate în valută (Mv):
Av (net) = Pev - Mv
În această ultimă variantă (ca aport valutar net) exprimă gradul de valorificare pe piaţa externă
a valorii nou create (muncă vie), adăugată produsului exportat.
4. Profitul valutar (Prv) reprezintă un indicator de eficienţă pentru firmele/companiile care

desfăşoară activităţi de export. Profitul valutar se determină prin scăderea din preţul extern în valută
(Pev) a tuturor cheltuielilor (nu doar a celor materiale) evaluate în valută (Cv):
Prv = Pev – Cv
453
5. Rata rentabilităţii valutare (Rv) se calculează ca raport procentual între profitul valutar (Prv)
obţinut ca urmare a exportului unui produs şi preţul său extern în valută (Pev):
Pr v
Rv = x 100
Pev
Rata rentabilităţii valutare (determinată la nivelul unei firme/companii pentru a numită
perioadă, de regulă 1 an) este considerată satisfăcătoare dacă este cel puţin egală cu rata dobânzii pe
plan internaţional.
13. 4. Balanţa de plăţi externe
13.4.1. Consideraţii generale

Schimburile comerciale/economice la care recurge o ţară A în raporturile sale cu străinătatea
se reflectă în mod direct în evidenţa macroeconomică a fiecărui guvern; sub raport contabil
exporturile/importurile sunt evidenţiate în conturi/părţi distincte ale balanţei de plăţi externe (BPE)
ale unui stat; în cazul României, organizarea BPE revine Băncii Naţionale.
Balanţa de plăţi externe (BPE) este un document în care sunt înregistrate toate tranzacţiile
dintre rezidenţii unei naţiuni şi rezidenţii altor naţiuni, derulate într-o anumită perioadă de timp, de
regulă un an calendaristic (există însă şi state, precum SUA, care realizează aceste înregistrări
trimestrial).70 Conform Manualului FMI, balanţa de plăţi externe reprezintă un tablou statistic în care
se reflectă într-un mod sistematizat ansamblul fluxurilor reale şi financiare generate de tranzacţiile
încheiate de rezidenţii unei ţări cu restul lumii în cursul unei perioade de timp determinate, de obicei
un an.71
Diferenţierea între rezidenţi şi nerezidenţi nu este dată de naţionalitate sau cetăţenie, ci de
centrul de interes economic sau de activitate. Astfel, sunt consideraţi rezidenţi:72
- familii/indivizi care îşi creează o gospodărie în ţară;
- întreprinderi, corporaţii şi cvasi-corporaţii;
- instituţii non-profit;
- administraţia publică centrală/locală.
În categoria nerezidenţilor se includ: 73
- persoanele fizice/juridice străine;
- persoanele care şi-au mutat centrul de interes economic/activitate în străinătate;
- filiale/sucursale implantate în străinătate;
- turişti, oameni de afaceri, funcţionari diplomatici străini, aflaţi temporar pe teritoriul
ţării analizate.
Principalul scop al elaborării balanţei de plăţi externe este de a oferi o imagine asupra poziţiei
internaţionale a unei economii naţionale, ca un instrument util în conceperea politicilor monetare,
fiscale şi comerciale; de asemenea, informaţiile furnizate de balanţa de plăţi externe sunt
indispensabile băncilor, firmelor şi persoanelor implicate direct/indirect în tranzacţii comerciale şi
financiare internaţionale. 74
Într-o anumită măsură, se poate spune că partea majoră a unei BPE este dată de către „balanţa
comercială” a ţării respective, adică de partea din BPE în care se reflectă importurile/exporturile de
70
D. Salvatore – International Economics, 9th edition, John Wiley & Sons Inc., USA, 2007
71
* * * Manualul FMI, www.imf.org
72
I. Popa - Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 15
73
I. Popa - Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 15
74
* * * Manualul FMI, www.imf.org
454
bunuri tangibile; „balanţa comercială este valoarea importurilor realizate de un stat în raport cu
exporturile sale”, spune G. Goldstein.75
De remarcat faptul că în balanţa de plăţi externe nu se înregistrează totalul activelor şi
pasivelor dintr-o economie, ci doar fluxurile produse de-a lungul unei perioade de timp, respectiv
mişcarea acestora către/dinspre străinătate. Reflectarea fluxurilor reale şi financiare se realizează pe
principiul dublei înregistrări, astfel încât fiecare ieşire de resurse reale sau financiare este
compensată de o încasare, în timp ce orice intrare de resurse reale sau financiare generează o plată.
Ca regulă generală, intrările de resurse se înregistrează în poziţia de credit, iar ieşirile de resurse în
poziţia de debit.76
Principalele operaţiuni reflectate în balanţa de plăţi externe (BPE) se prezintă sub formă
tabelară după cum urmează:
INTRĂRI  CREDIT IEŞIRI  DEBIT
1. Exporturi FOB 1. Importuri FOB
2. Servicii prestate către nerezidenţi 2. Servicii plătite
3. Dividende, dobânzi, salarii încasate 3. Dividende, dobânzi, salarii plătite
4. Transferuri unilaterale în străinătate 4. Transferuri unilaterale în străinătate
5. Capitaluri investite din străinătate 5. Capitaluri investite în străinătate
6. Credite atrase 6. Credite acordate
7. Creşterea activelor de rezervă 7. Diminuarea activelor de rezervă
Sursa: Manualul FMI, www.imf.org; Copyright  All rights reserved
Din tabelul anterior remarcăm că şi exporturile şi importurile se reflectă în BPE (sub raport
contabil) în preţuri exprimate FOB, întrucât, după cum vom vedea ulterior, contul curent al BPE
include separat partea de servicii în relaţia cu străinătatea (turism internaţional, transporturi
internaţionale, altele similare); în mod obişnuit, în statisticile internaţionale sub UNCTAD, OMC
etc., exporturile se contabilizează în condiţia FOB, iar exporturile în condiţia CIF.
Balanţa de plăţi externe se poate întocmi global, regional sau bilateral; în tabelul invocat, se
deduce că poziţia 1 corespunde exportului/importului de mărfuri corporale/tangibile, ca parte a
comerţului internaţional; altfel spus, poziţia respectivă redă partea de BPE ce a fost numită de către
noi balanţa comercială. Un stat care exportă mai mult decât importă (bunuri tangibile), are o balanţă
comercială pozitivă, adică un surplus/excedent comercial; exemplul clasic rămâne Japonia, care, în
ultimele decenii a înregistrat un excedent pe relaţia cu SUA şi/sau UE (în total de zeci de miliarde
USD anual); invers, SUA rămâne un exemplu de ţară cu sold negativ al balanţei comerciale (sute de
miliarde USD anual), majoritatea fiind datorat Japoniei, Chinei şi Taiwanului. 77 Aşadar, „secvenţa”
reprezentând balanţa comercială din BPE se prezintă grafic astfel:
Tabel sinteză a BPE

Exporturi/importuri BALANŢA COMERCIALĂ
(export/import de mărfuri tangibile)
3.
4.
5.
6.
7.
8.
75
J. S. Goldstein, J. C. Pevehouse – International Relations, Pearson Education Inc; traducere în limba româna Relaţii
internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pag. 411
76
77
J. S. Goldstein, J. C. Pevehouse – International Relations, Pearson Education Inc; traducere în limba româna Relaţii
internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pag. 411
455
Rezultă, pe cale de consecinţă, că în toate situaţiile în care un stat are un sold notabil
dezechilibrat al balanţei comerciale, acest sold trebuie să fie permanent gestionat de către stat, fie pe
seama celorlalte componente din structura BPE, fie prin diverse angajamente pe termen lung pe care
şi le asumă statul faţă de străinătate. Cum se derulează acest fapt în practica diverselor ţări?
În ceea ce priveşte structura balanţei de plăţi externe, viziunea FMI asupra acestei probleme a
evoluat în timp; în varianta recomandată de FMI balanţa de plăţi externe are următoarea structură78:
Credit Debit Sold

1. CONTUL CURENT
A. Bunuri şi servicii
 Bunuri
 Servicii
B. Venituri
C. Transferuri curente
2. CONTUL DE CAPITAL ŞI
FINANCIAR
 Transferuri de capital
 Investiţii directe
 Investiţii de portofoliu
 Alte investiţii
 Active de rezervă
3. ERORI ŞI OMISIUNI
Evident, componentele din structura BPE sunt mult detaliate/explicitate , după cum arătăm în
continuare.
În structura contului curent se regăsesc trei capitole distincte, astfel79:
A. Bunuri şi servicii:
 Bunuri – (balanţa comercială) – reflectă fluxurile de încasări şi plăţi
evaluate FOB, aferente exportului şi importului de mărfuri corporale;
 Servicii – (balanţa serviciilor) – reflectă încasările şi plăţile generate de
sectorul de servicii, respectiv turism internaţional, transporturi
internaţionale, altele similare;
B. Venituri – (balanţa veniturilor) - ilustrează veniturile din investiţii directe şi
de portofoliu, venituri acumulate de un investitor din deţinerea de active
financiare precum depozite bancare, împrumuturi acordate, obligaţiuni,
efecte de comerţ, participaţii la capitalul unei întreprinderi, creanţele unei
societăţi-mamă asupra sucursalei din străinătate.
C. Transferuri curente – cuprind intrările/ieşirile de resurse reale/financiare
care nu presupun o contraprestaţie din partea beneficiarului. Aceste
transferuri se împart în:
 transferuri ale guvernului (subvenţii, asistenţă tehnică, reparaţii impuse
prin tratate de pace, contribuţii la bugetele administrative ale
organizaţiilor internaţionale etc.)
 transferuri private (premii, burse, pensii, economicii ale muncitorilor
angajaţi în alte economii etc.)
Contul de capital şi financiar (balanţa mişcărilor de capital) este structurat în:
78
BNR – Balanţa de plăţi şi poziţia investiţională a României, Raport anual 2004, www.bnro.ro
79
I. Popa - Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 17,18.
456
A. Contul de capital – reflectă toate fluxurile de încasări şi plăţi generate de transferul
internaţional al capitalului (achiziţionarea/vânzarea de active nefinanciare care sunt rezultatul
activităţii umane – de ex: pământul sau bogăţiile subsolului – şi active intangibile – de ex: brevete,
drepturi de autor, mărci, închirieri sau alte contracte transferabile) între rezidenţi şi nerezidenţi.
B. Contul financiar – include fluxurile determinate de schimbarea proprietăţii activelor
financiare, inclusiv crearea sau lichidarea de creanţe faţă de restul lumii în cadrul activelor şi
pasivelor financiare externe ale unei economii. Din punct de vedere funcţional aceste fluxuri se
împart în : investiţii directe (atât plasamentele iniţiale, cât şi profiturile reinvestite), investiţii de
portofoliu, alte investiţii (credite comerciale, împrumuturile de la FMI, folosirea creditelor obţinute
de la FMI, depozitele bancare etc.) şi active de rezervă (aur monetar, DST, disponibilităţi în valute
străine şi alte creanţe).
În întocmirea balanţei de plăţi externe apar o serie de erori şi omisiuni ca urmare a faptului că
datele sunt culese din surse diferite (instituţiile statistice, băncile comerciale, organele vamale etc.).
Pe ansamblu, balanţa de plăţi externe este întotdeauna echilibrată, un deficit al contului curent
fiind acoperit printr-un excedent al contului de capital şi financiar. Dezechilibrul (deficit/excedent)
se regăseşte doar la nivelul unor conturi/capitole din structura balanţei de plăţi externe.
Aşadar, una din componentele majore ale BPE, inclusiv pentru România, rămâne componenta
numită balanţa comercială; diverse măsuri de politici publice se vor concentra în a construi strategii
macroeconomice care să permită un sold excedentar şi/sau echilibrat al balanţei comerciale. O
anumită idee cu privire la importanţa balanţei comerciale în echilibrarea BPE rezultă din figura ce
urmează:
Figura nr.13.3. Funcţionarea balanţei comerciale
Export de mărfuri Import de mărfuri

corporale corporale
BALANŢA
COMERCIALĂ
rezervele sau creşte
Deficitul scade
Surplusul se adaugă
Resurse valutare Resurse valutare

reduce debitele
la rezerve sau
debitele
atrase utilizate
REZERVE
(minus debite)
457
Sursa: Adaptat după J. S. Goldstein, J. C. Pevehouse – International Relations, Pearson Education Inc; traducere în
limba româna Relaţii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pag. 412; Copyright  All rights reserved
13.4. 2. Echilibrul balanţei de plăţi externe
Asupra funcţionării BPE, inclusiv asupra funcţionării balanţei comerciale, îşi vor pune
amprenta factori endogeni şi exogeni ce reflectă strategiile macroeconomice ale statului, conjunctura
existentă la nivel global/regional, creşterea/recesiunea economică din anumite perioade etc.
Factorii care au un rol preponderent în crearea deficitelor la nivelul unor conturi/subconturi
din balanţa de plăţi externe sunt de natură endogenă. Printre aceştia pot fi enumeraţi reducerea
semnificativă a exporturilor (determinată de calamităţi naturale/evenimente fortuite ş.a.), creşterea
importurilor (cauzată de amplificarea cererii interne pentru bunuri de capital sau de consum),
competitivitatea scăzută a produselor autohtone pe pieţele externe, structura pe ramuri a economiei
naţionale, politica comercială ineficientă etc.80
Factorii exogeni au, de regulă, un rol conjunctural în generarea de dezechilibre la nivelul
balanţei de plăţi externe; cei mai semnificativi sunt fluctuaţia preţurilor mondiale la produsele cu
pondere mare în structura comerţului exterior, politica comercială restrictivă a altor state, politica
comercială „neloială” a altor state, variaţii ale cursului de schimb ş.a.81
Reducerea/eliminarea dezechilibrelor înregistrate la nivelul balanţei de plăţi externe este un
obiectiv pe termen mediu şi lung pe care orice guvern se străduieşte să îl atingă. Lipsa unui
mecanism de ajustare automată a dezechilibrelor, precum şi efectele pe care aceste dezechilibre le au
asupra echilibrului economic general impun necesitatea intervenţiei statului. Guvernul/statul are la
dispoziţie o serie de instrumente pe care le poate utiliza în vederea ajustării dezechilibrelor din
balanţa de plăţi externe şi anume: rata dobânzii, operaţiuni de open-market efectuate de către Banca
Centrală, reducerea cheltuielilor bugetare, creşterea veniturilor din impozite şi taxe, devalorizarea
cursului de schimb, limitarea importurilor, stimularea şi promovarea exporturilor, atragerea de
investiţii străine şi de portofoliu, contractarea de credite externe ş.a.
De regulă, în schemele de finanţare a deficitelor din balanţa de plăţi externe, rolul
preponderent îl au creditele externe şi investiţiile străine. Se apreciază că investiţiile, datorită
efectului de antrenare pe care îl exercită asupra resurselor interne, sunt de preferat; cu toate acestea
nu se poate vorbi despre avantaj absolut al finanţării dezechilibrelor prin intermediul investiţiilor
străine deoarece, uneori acestea implică o serie de costuri asociate ascunse (de exemplu, repatrierea
profiturilor poate cauza dezechilibre pe piaţa valutară).
În ceea ce priveşte creditele externe, acestea au un efect benefic atunci când sunt folosite în
scop productiv, mai ales în sectorul privat. Cu toate acestea, nu există o „reţetă” privind combinaţia
optimă între diversele instrumente la care statul poate apela în vederea finanţării/ajustării
dezechilibrelor din balanţa de plăţi externe.
80
M. Korka, E. Tusa – Statistică pentru afaceri internaţionale, www.ase.ro/biblioteca-digitală; L. Begu – Statistică
internaţională, www.ase.ro/biblioteca-digitală; I. Popa - Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică,
Bucureşti, 1997; G. Prelipcean – Relaţii economice internaţionale, Editura Universităţii Suceava, 2001
81
M. Korka, E. Tusa – Statistică pentru afaceri internaţionale, www.ase.ro/biblioteca-digitală; L. Begu – Statistică
internaţională, www.ase.ro/biblioteca-digitală; I. Popa - Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică,
Bucureşti, 1997; G. Prelipcean – Relaţii economice internaţionale, Editura Universităţii Suceava, 2001
458
13.5. Analiza statistică a Balanţei de Plăţi Externe
Fluxurile înregistrate în balanţa de plăţi externe pot fi analizate cu ajutorul unui set de
indicatori care furnizează informaţii utile referitoare la starea de dezechilibru a balanţei de plăţi
externe, la competitivitatea produselor autohtone pe pieţele externe etc. Aceşti indicatori pot fi
grupaţi astfel:82
1. Indicatori ai gravităţii dezechilibrului balanţei de plăţi externe;
2. Indicatori ai dinamicii dezechilibrului balanţei de plăţi externe;
3. Indicatori de analiză structurală a dezechilibrului balanţei de plăţi externe;
4. Indicatori pentru compararea dezechilibrelor din balanţa de plăţi externe a două ţări.
Sintetic, cel patru grupe de indicatori cu privire la BPE se prezintă după cum urmează:
1. Gravitatea dezechilibrului poate fi evaluată fie în mărime absolută, fie în mărime relativă.
a) Mărimea absolută a dezechilibrului este reflectată de soldul total al balanţei de plăţi
externe (S – diferenţa dintre încasări şi plăţi la nivelul întregii balanţe) sau de
soldurile parţiale (sc – diferenţa dintre încasări şi plăţi la nivelul unui cont/capitol al
balanţei de plăţi externe); aşadar, avem teoretic următoarele relaţii:
- S = I – P, unde: I = încasări la nivelul întregii balanţei de plăţi externe (reflectate
în credit);
P = plăţi aferente tuturor operaţiunilor reflectate în balanţa de
plăţi externe (înregistrate în debit).
Această variantă de calcul pentru S rămâne doar teoretică, întrucât sub raport contabil BPE
este întotdeauna echilibrată, exceptând influenţe minore corespunzătoare contului de Erori şi
omisiuni; sub raport pragmatic, avem în vedere soldul stabilit pe conturi din BPE; pe componente
din structura BPE vom avea:
- sc = ic - pc, unde ic = încasări aferente unui capitol/post;
pc = plăţi aferente unui capitol/post.
b) Mărimea relativă a dezechilibrului, respectiv semnificaţia acestui dezechilibru se poate

determina prin raportare la PIB/GDP-ul unei ţări, la valoarea totală a tranzacţiilor în BPE etc.; aceşti
indicatori relativi, îndeosebi cu raportare la GDP, sunt uzitaţi în comparaţiile internaţionale dintre
statele lumii; indicatorii relativi amintiţi se pot calcula după cum urmează:
 Prin compararea cu PIB/GDP-ul ţării (simbolurile I, P şi ic, pc au fost explicitate anterior):
I-P
MRS = x 100
PIB
ic - pc
MRS = x 100
PIB
Această modalitate permite aprecierea ponderii deficitului/excedentului global, pe
conturi/capitole din balanţa de plăţi externe în PIB al unei ţări. Se apreciază că o valoare de până la
± 5% este acceptabilă; valori între ± 5% şi ± 10% reprezintă semnale de alarmă în vederea corectării
dezechilibrelor; peste ± 10% indică dezechilibre grave ce pot fi ajustate doar prin recurgerea la
strategii focalizate pe această direcţie, strategii adoptate la nivel guvernamental.
 Prin compararea cu volumul total al tranzacţiilor (dat de încasări şi plăţi) fie la nivelul unui cont,
fie la nivelul unui capitol al balanţei de plăţi externe:
i c - pc
MRsc = i c  pc
x 100
82
459
Sub raport teoretic, nivelul acceptabil pentru acest indicator se apreciază a fi inferior valorii
de ± 10%; evident că dezechilibrele majore înregistrate la nivelul unui cont/capitol din BPE se vor
reflecta ulterior asupra funcţionării şi/sau echilibrului întregii BPE.
 Prin compararea încasărilor cu plăţile aferente fiecărei categorii de operaţiuni/tranzacţie
înregistrată în balanţa de plăţi externe (gradul de acoperire a plăţilor prin încasări) (GA):
ic
GAc = pc
x 100
I
GA = x 100
P
2. Dinamica dezechilibrului este pusă în evidenţă prin determinarea a două grupe de indici
(subînţelegem că se compară valori la momentul t1 faţă de momentul t0 ):
a) Prin determinarea indicilor soldului, respectiv prin compararea soldurilor din
perioada curentă (S1/sc1) analizată cu soldurile din perioada de bază (S 0/sc0), fie la
nivel global, fie la nivelul unui capitol/cont al balanţei de plăţi externe:
S1
- IS = x 100
S0
sc1
- isc = x 100
sc 0
Trebuie menţionat faptul că un astfel de indice poate fi stabilit doar în cazul în care soldurile
sunt de acelaşi semn. Astfel, un indice superior valorii de 100% rezultat din compararea a două
solduri pozitive pune în evidenţă o evoluţie favorabilă în sensul creşterii excedentului. Un astfel de
indice obţinut din compararea a două solduri negative reflectă o majorare a deficitului contului
analizat.
b) Prin compararea indicelui gradului de acoperire a plăţilor prin încasări respectiv prin
compararea gradului de acoperire a plăţilor prin încasări în perioada curentă/analizată
(GA0/Gac0) cu gradul de acoperire a plăţilor prin încasări din perioada aleasă drept
bază (GA1/Gac1):
GA1
- IGA= x 100
GA0
GAc1
- IGAc = x 100
GAc 0
Pentru o reflectare corectă a trendului valoarea acestui indice trebuie interpretată în corelaţie
cu valoarea unui indicator care arată natura dezechilibrului (soldul, gradul de acoperire). De
exemplu, o valoare mai mică de 100% a acestui indice poate sublinia o creştere a deficitului (în
cazul în care balanţa de plăţi externe /contul / capitolul se află în această stare), dar şi o reducere a
excedentului (dacă acesta este pus în evidenţă de indicatori prezentaţi anterior) sau o trecere de la un
sold excedentar la unul deficitar.
3. Analiza structurală a dezechilibrului balanţei de plăţi externe se bazează pe un indicator
exprimat în mărime relativă numit rata de contribuţie la dezechilibrul general. Acest
indicator evidenţiază ponderea soldurilor conturilor/capitolelor din balanţa de plăţi externe
în soldul global/total.
sc
RCc = x 100
S
De remarcat faptul că, de regulă, acest indicator se calculează doar pentru conturile/capitolele
care au acelaşi semn ca şi soldul global / total; din nou, subînţelegem că un dezechilibru major
înregistrat la nivelul unui cont/capitol al BPE se va răsfrânge în mod direct asupra echilibrului şi/sau
funcţionării întregii BPE; cel mai adesea dezechilibrarea balanţei comerciale este de natură a alerta
instituţiile statului, întrucât finanţarea acestui dezechilibru pe termen lung se poate dovedi a fi o
460
problemă majoră (guvernul trebuie să construiască politici comerciale şi/sau strategii prin care să fie
favorizate/susţinute exporturile şi să fie limitate importurile).
4. Compararea dezechilibrelor din balanţa de plăţi externe a două ţări implică selectarea
indicatorilor relevanţi, fiind preferate mărimile relative care reflectă semnificaţia
dezechilibrului din balanţa de plăţi externe pentru fiecare dintre ţările comparate (cu
precădere S/PIB); cel mai adesea, în comparaţiile dintre ţări cu privire la situaţia BPE se
recurge la indicatorii relativi daţi de S/GDP, după caz; cel mai adesea se ia în calcul soldul
balanţei comerciale raportat la GDP.
461

Tci 13

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tci 13

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 13.

EFICIENŢA ÎN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

13.1. Despre eficienţa economică/socială

Atunci când ne propunem să discutăm despre eficienţa în tranzacţiile comerciale

13.2. „Câştigători” şi „perdanţi” în comerţul internaţional?

 Contribuţia lui Adam Smith

 John Stuart Mill

13.2.2. Teorii moderne privind comerţul internaţional

 Modelul Hecksher-Ohlin-Samuelson (H-O-S)

 Paradoxul lui Leontief

13.2.3. Teorii contemporane privind comerţul internaţional

Paul Krugman se remarcă printr-o abordare oarecum diferită a problematicii comerţului

 Michael Porter şi avantajul competitiv

Dotarea factorială Caracteristicile

Industrii conexe şi/sau în

Figura nr.13.2. „Diamantul” complet

Dotarea factorială Caracteristicile

Industrii conexe şi/sau în Guvernu

13.3. Indicatori de eficienţă în comerţul exterior

Aşa cum am amintit anterior, componenta cuantificabilă a eficienţei în comerţul internaţional

3. Ponderea unei ţări în exporturile mondiale (pe):

4. Rata de completare a PIB/GDP prin importuri de mărfuri (p iPIB) se determină ca raport

b. Indicatori ce exprimă dinamica schimburilor comerciale cu străinătatea (arată

O valoare supraunitară a acestui indicator reflectă o creştere mai accentuată a

Interpretarea valorilor indicilor invocaţi anterior arată că ritmul de creştere al exporturilor şi

c. Indicatori ce arată orientarea geografică a schimburilor comerciale externe ale unei

1. Plecând de la datele furnizate de nomenclatorul vamal, pentru fiecare grupă de mărfuri se

5. Coeficientul/indicele de diversificare (Sj) exprimă deviaţia absolută a structurii exportului unei

6. Indicele schimburilor intra-industriale (ISIk) (indicatorul Grubel - Lloyd) este construit pe

7. Indicele avantajului comparativ66 pentru o economie/ţară angajată în comerţul internaţional se

d. Indicatori ce exprimă raportul de schimb cu străinătatea (în

1. Indicele raportului de schimb brut sau cantitativ (IRSB) se calculează ca raport

Acelaşi indicator IRSB se poate determina şi pe baza relaţiei:

Acelaşi indicator IRSN se poate determina şi pe baza relaţiei:

3. Foarfecele preţurilor din comerţul exterior (FP) este un indicator ce se calculează

4. Cursul de revenire brut la export (CRB) este un indicator ce se determină ca raport

5. Cursul de revenire net la export (CRN) este un indicator ce se stabileşte ca raport

3. Aportul valutar (Av) poate exprima (funcţie de obiectivele/strategiile vizate de către

4. Profitul valutar (Prv) reprezintă un indicator de eficienţă pentru firmele/companiile care

13. 4. Balanţa de plăţi externe

13.4.1. Consideraţii generale

Tabel sinteză a BPE

Credit Debit Sold

Figura nr.13.3. Funcţionarea balanţei comerciale

Export de mărfuri Import de mărfuri

Resurse valutare Resurse valutare

13.4. 2. Echilibrul balanţei de plăţi externe

b) Mărimea relativă a dezechilibrului, respectiv semnificaţia acestui dezechilibru se poate

S-ar putea să vă placă și