Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
&&&&
ÎNTUNERIC
SAU
LUMINĂ
Anul I nr.2
Editura AncaPrint
Buzău 2010
Redactor Şef: Pr. Mihai Stanciu
Editor: Emil Simionescu
Corectori: Ionel Turturică şi Florica Duran Stanciu
Grafica şi layout: Emil Simionescu
Concepţie coperta: Pr. Mihai Stanciu
Cuprins 5
Lumina sufletului curat 6
Lupta cu diavolii 11
Lucrarea diavolului 25
Întunericul şi Lumina în Vechiul Testament 40
Taina Botezului 45
La Botezul Domnului 63
Cum să postim? 64
Ziua de odihnă în Vechiul Testament 68
Zodiac si horoscop 75
Sfârşitul lumii şi mişcările oculte 81
Bătrâneţe..., haine grele 91
O, om 94
Lumina sufletului curat
Daniel Ciubotea
Există printre noi oameni care pozează în slujitori ai lui Dumnezeu dar
care în realitate sunt fii ai celui rău, ai lui Satan. Sfânta Scriptură ne oferă
un astfel de exemplu:
,,După ce au străbătut toată insula până la Pafos, au întâlnit pe un
vrăjitor, prooroc mincinos, un Iudeu, cu numele Bar-Isus (fiul lui Iisus,
n.n.), care era cu dregătorul Sergius Pavelus, un om înţelept. Acesta din
urmă a chemat pe Barnaba şi pe Saul şi şi-a arătat dorinţa să audă
Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Elima, vrăjitorul, - căci aşa se tâlcuieşte
numele lui - le stătea împotrivă, şi căuta să abată pe dregător de la
credinţă. Atunci Saul, care se mai numeşte şi Pavel, fiind plin de Duhul
Sfânt, s-a uitat ţintă la el, şi a zis: Om plin de toată viclenia şi de toată
răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi
tu să strâmbi căile drepte ale Domnului”, (Fapte 13,6-10).
Toţi aceia care propovăduiesc datini, tradiţii, obiceiuri, superstiţii,
misticism, obscurantism numite de sfântul Apostol Pavel ,,învăţăturile
dracilor” (1 Tim. 4,1), care se împotrivesc propovăduirii Adevărului şi
stau în calea celor care doresc să vestească Evanghelia curată, sunt
conduşi de stăpânul lor Satana.
Observaţii pe aceştia în jurul dumneavoastră!
Lucrarea diavolului
(continuare din nr.1)
1
C. Fred Dickason, Demon Possesion and the Christian: A New Perspective
(Chicago: Moody Press, 1987), 37-38. Vedeţi şi, Merrill F. Unger, What Demons
Can Do To Saints (Chicago: Moody Press, 1977), 86.
Dacă potrivit lui Ioan Damaschinul, „îngerii se hrănesc din
contemplarea lui Dumnezeu”, demonii, pentru care contemplarea
este imposibilă, îşi pot căpăta energia de care au nevoie pe cale
indirectă, prin intermediul omului. Pentru aceasta ei trebuie să-l
aducă pe om cât mai aproape de starea lor, pe de o parte pentru a
avea acces la sufletul lui, iar pe de altă parte pentru ca energia
spirituală emanată de sufletul omului să fie compatibilă cu fiinţa lor.
În acest sens un om pătimaş şi desfrânat reprezintă cea mai potrivită
sursă nutritivă pentru duhurile necurate.2
Aşa se explică şi nervozitatea multor oameni atunci când nu-
şi satisfac pe deplin plăcerea de a mânca (şi nu necesitatea de a
mânca). De asemenea acelaşi lucru se poate spune şi despre
nervozitatea fumătorilor care au rămas fără ţigări (cineva mi-a
povestit o dată că se trezea noaptea şi ieşea pe străzile satului să
caute resturi de ţigări cu care să-şi potolească pofta şi mânia
provocate de lipsa tutunului), a alcoolicilor atunci când le lipseşte
băutura, pornirile violente ale narcomanilor când nu-şi pot procura
la timp drogul de care depind, nervozitatea celor cărora li se
întrerupe plăcerea de a dormi, etc.. Este, de fapt, revolta diavolului,
atunci când victima nu-i alimentează plăcerile sale perverse.
„Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele
tatălui vostru…” (Ioan 8,44).
Cel mai potrivit exemplu în acest sens îl constituie
intensificare stării de irascibilitate atunci când postim, stare care ne
cauzează destule supărări şi neajunsuri. Este reacţia demonilor
furioşi că nu-şi primesc hrana la timp.
Astfel, noi oamenii alimentăm, cu energia spirituală a
sufletelor noastre, puterea diavolilor de a face rău. De aceea, atunci
când, într-o comunitate omenească (fie familie, fie un sat sau un
oraş, fie un popor sau întreaga comunitate) patimile şi răutăţile
oamenilor se înmulţesc, atunci se înmulţesc şi necazurile şi
2
Louw and Nida, Greek-English Lexicon of the NT Based on Semantic Domains
(New York: United Bible Society, n.d.), 1:147; Bauer, Ardnt, Gingrich, Danker, A
Greek-English Lexicon of the New Testament (Chicago: University of Chicago
Press, 1979), 169; Gerhard Kittel, ed., Theological Dictionary of New Testament
(Grands Rapids: Eerdmans, 1964), 2:19; Colin Brown, ed., New Internaţional
Dictionary of New Testament Theology (Grand Rapids: Zondervan, 1986), 1:453.
nenorocirile (calamităţi naturale, tulburări sociale, sărăcie, boli,
delicvenţă, violenţă, războaie, etc..) care se abat asupra acelei
comunităţi. Iar, precum bine ştim, răul nu vine niciodată singur. De
pildă, războaiele sunt însoţite întotdeauna de secetă, foamete,
epidemii, sărăcie şi tot felul de dezastre naturale. Pentru că patimile
şi răutăţile oamenilor întăresc puterea diavolului de a face rău şi,
ceea ce este încă şi mai grav, oamenii care aleg să trăiască în patimi
şi răutăţi se lipsesc, tocmai în momentul în care au cea mai mare
nevoie, de ajutorul şi protecţia divină pe care le resping prin
comportamentul lor. Diavolul cunoaşte bine acest lucru şi îl
exploatează cu multă dibăcie şi viclenie. Aşa cum am spus, strategia
diavolului este, întotdeauna, aceeaşi.
Una şi aceeaşi ispită, mai bine zis, otravă, ne este oferită în
mii şi mii de variante ce diferă între ele doar prin ambalajul cât mai
strălucitor şi mai atrăgător pentru a ne stârni poftă. Diavolul ne
îndeamnă la păcat (el nu ne poate obliga) pe care ni-l prezintă în cele
mai frumoase culori. Noi, ca nişte peşti lacomi şi neştiutori ne
repezim şi înghiţim momeala. Ne luptăm din răsputeri, călcăm unii
pe alţii să avem şi noi parte de plăcerile pe care ni le flutură prin faţa
ochilor. Chiar această simplă goană după plăceri, dar mai cu seamă
plăcerea ca atare, atrage păcatul; păcatul îl aduce pe diavol, iar
diavolul aduce cu el necazuri, durere, nenorociri şi moarte. Iar atunci
când toate acestea vin asupra noastră ne căim şi, datorită aceleiaşi
înşelăciuni diavoleşti, obişnuim să spunem că „ne-a pedepsit
Dumnezeu”.
Nici atunci când suntem la ananghie, orgoliul şi vanitatea nu
ne lasă să înţelegem că suntem singurii vinovaţi (mai vinovaţi chiar
decât diavolul care doar ne sugerează păcatul), pentru toate
necazurile şi nenorocirile ce se abat asupra noastră. În schimb ne
convine foarte mult să gândim şi să spunem, fie referindu-ne la noi,
fie atunci când îi judecăm pe alţii, că la mijloc este „pedeapsa lui
Dumnezeu”.
„Lăcustele, secetea, războaiele, bolile sunt un bici. Nu
Dumnezeu orânduieşte şi porunceşte să vină nenorocirile asupra
omului. Toate acestea se întâmplă pentru că omul se leapădă de
Dumnezeu şi astfel, lipsit de protecţie şi de ajutor, cade în capcanele
pe care i le pregăteşte diavolul .…
Atunci când evreii se îndepărtau de Dumnezeu, diavolul
câştiga drept asupra lor şi îi punea pe „verii” lor, pe filistieni, să se
năpustească asupra lor. Luau copii evreilor şi îi loveau de piatră ca
să-i omoare. În schimb atunci când vrăjmaşii au năvălit fără ca
israeliţii să fie vinovaţi, Dumnezeu i-a apărat. A plouat grindină ca
pietrele asupra năvălitorilor (Ios.10,11) şi i-a nimicit că atunci
israeliţii erau vrednici de ajutorul dumnezeiesc.
Când evreii s-au depărtat de Dumnezeu în timpul regelui
Zedechia, vine Nabucodonosor şi pune foc Templului lui Solomon,
dărâmă zidurile, iar pe evrei îi leagă şi-i duce robi în Babilon (2 Împ.
25),,3.
Aprinzând în om energia patimilor, care îi devorează forţele
vitale, demonul se alimentează şi se fortifică. În afară de aceasta,
stăpânind pe un om păcătos, duhul necurat îi foloseşte trupul ca pe
un instrument pentru a-şi spori şi mai mult propria lui trăire
păcătoasă şi pătimaşă. Iată, deci, încă un motiv pentru care demonii
se lipesc de omul lasciv şi desfrânat, literalmente din toate părţile,
savurând cu mai multă voluptate patima pe care omul o trăieşte cu
ajutorul trupului şi a sufletului4.
În aceste condiţii nu-i de mirare că demonii îşi folosesc din
plin întreaga putere şi pricepere – de care nu duc lipsă – pentru a
întreţine şi aprinde şi mai mult patimile, şi pentru a înmulţi şi întări
păcatele oamenilor de care se ocupă, pentru ca astfel, prin
intermediul lor ,să obţină, pe de o parte, mai multă energie şi putere
pentru a-şi face lucrarea, iar, pe de altă parte, pentru a avea şi ei,
care-s lipsiţi de trupuri fizice, acces la plăcerile trupeşti ale
oamenilor.
***
3
W. E. Vine, An Expository Dictionary of the New Testament Words (Old
Tappan, NJ: Fleming H. Revell Company, 1966), 1:291.
4
Thomas Ice şi Robert Dean, Jr., Overrun by Demons: The Church’s New
Preoccupation with the Demonic (fostă, A Holy Rebellion: Strategy for Spiritual
Warfare) (Eugene, OR: Harvest House Publishers, 1990), 125
Am spus de cele mai multe ori în bisericile în care am slujit
şi predicat, că, dacă oamenii şi-ar redobândi acuitatea normală, ar
avea posibilitatea de a „vedea”, în planul spiritual nevăzut al lumii în
care totuşi trăim diferite scene în care un suflet de om cu chipul
întunecat de suferinţă, firav, uscat şi fără vlagă – care şi-a consumat
întreaga energie spirituală în tot felul de vicii (băutură, desfrâu,
lăcomie, ură, zbucium necontenit pentru dobândire de averi prin
orice mijloace, etc.,) – însoţit de unul sau mai mulţi demoni
respingători, dar deosebit de voinici şi plini de satisfacţie, care
trăiesc pe seama acelui om nenorocit, al cărui suflet abia de se mai
ţine „pe picioare”. Tot cu ochii sufletului, am putea vedea şi câte un
om având sufletul plin de putere, cu chipul luminat, radiind de
bucurie, iar în urma lui, abia târându-se o umbră de demon, lipsit în
mod evident de elementele vitale esenţiale existenţei lui. Aceasta,
pentru că viaţa curată pe care o duce acel om nu-i acordă demonului
nici o şansă să prospere pe seama sufletului său. Pentru a nu fi
înţeles greşit, trebuie să amintesc că ceea ce am văzut cu ochii
sufletului sunt imaginile reale ale celor doi oameni aşa cum arată ei
în plan spiritual. În plan fizic, cei doi oameni pot arăta cu totul
diferit. De exemplu, văzut cu ochii noştri trupeşti, omul cel păcătos
ne poate apărea sănătos, plin de sine, prosper, iar după standardele
morale ale lumii acesteia, un om vrednic de cinste şi de respect. La
rândul său, omul cel cu trăire curată, având o înfăţişare modestă,
poate inspira indiferenţă sau chiar dispreţ din partea semenilor care
se apleacă în faţa cu totul altor „valori” la modă în lumea de azi.
Am scris cele de mai sus cu intenţia netăinuită de a vă adresa
invitaţia să încercaţi să priviţi oamenii din jur şi cu alţi ochi decât cei
ai trupului, care datorită sensibilităţii lor foarte reduse, ne dau, de
cele mai multe ori, o imagine falsă, mult sau total diferită de
realitatea existentă în plan spiritual, în ceea ce priveşte adevărata
fiinţă a omului pe care îl privim. Ochii fizici sunt astfel construiţi
încât să ne ofere o imagine corectă, cât mai aproape de realitatea
aparentă a lucrurilor şi obiectelor neînsufleţite. În schimb, ei nu ne
sunt de nici un folos în a vedea adevărata esenţă a fiinţei umane,
sufletul său cel viu.
În ceea ce priveşte relaţiile reale existente între oameni şi
demoni „se cuvine de remarcat că duhurile necurate pot înzestra pe
oamenii care le slujesc lor cu un fel de energie demonică negativă
deosebită, care îi face să trudească necontenit în făptuirea răului, să
persevereze şi să se afunde tot mai mult în lucrarea lor păcătoasă în
folosul lui satana. Dar, datorită esenţei lor distructive, demonii,
lipsiţi de capacitatea de a crea, îşi nimicesc în cele din urmă proprii
slujitori”5 .
În felul acesta omul are de luptat cu duşmanul său de moarte
până în ultima clipă a vieţii sale. Mai ales în ultima clipă a vieţii,
atacurile demonice sunt de o violenţă şi de o putere extremă, diavolii
încercând cu disperare să nu piardă sufletul ce-i gata să le scape. De
aceea omul trebuie să fie în permanenţă conştient de faptul că asupra
lui acţionează, fără încetare şi în cele mai diverse moduri, forţe
nevăzute care caută să-l distrugă. Mai trebuie să ştim, de asemenea,
că puterile noastre sunt mult prea slabe pentru a ne putea împotrivi
acestor forţe. De aceea avem nevoie de protecţie. Iar singurul care
ne poate oferi această protecţie este Cel care are putere asupra a tot
ceea ce există. Numai El ne poate da puterea şi ajutorul de care
avem nevoie pentru a respinge atacurile tot mai dure pe care
diavolul le dezlănţuie împotriva noastră prin demonii săi. Numai
Dumnezeu ne poate apăra de necontenita şi violenta agresiune
demonică îndreptată asupra fiinţei noastre. Iar ajutorul şi puterea de
care avem nevoie în tot timpul vieţii noastre le putem primi prin
rugăciunile pe care noi putem şi trebuie să le adresăm Domnului. Şi,
pentru că din cauza păcatelor şi necurăţiei vieţii noastre, puterile
noastre spirituale sunt prea slabe pentru a reuşi să înalţe rugăciunea
până la Dumnezeu, pentru a ne face auziţi, trebuie să apelăm la
Domnul nostru Iisus Hristos ,,singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi
oameni, care S-a dat pe Sine, ca preţ de răscumpărare pentru toţi”
(1 Tim. 2,5-6).
Deoarece trăim într-o vreme când activitatea demonilor în
lumea noastră este mai intensă decât oricând, atenţia şi vigilenţa
noastră trebuie să fie maxime. Marea bătălie care are loc în lumea
spiritelor fără nici o clipă de răgaz şi cu o intensitate din ce în ce mai
5
Dickason, 124-125.
mare, ne implică direct, fie că vrem, fie că nu vrem, în această
teribilă încleştare. Fiecare om reprezintă o ţintă spre care sunt
îndreptate necontenit atacurile dure ale demonilor. Nimeni nu se
poate sustrage de la participarea activă la acest război nevăzut care
are drept miză viaţa veşnică a omului.
Această situaţie ne obligă la acţiune, la un efort total. Prin
plasarea noastră în centrul acestui război nevăzut, Dumnezeu ne
cheamă, mai insistent decât oricând, să luptăm şi să ne rugăm cu
toată puterea sufletului. Sfânta Scriptură, atrăgându-ne atenţia
asupra gravităţii situaţiei ne îndeamnă stăruitor: „Îmbrăcaţi-vă cu
toate armele lui Dumnezeu ca să puteţi ţine piept împotriva
uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului
şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor,
împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri. De aceea, luaţi toate
armele lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să
rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (Efes.6,11-13).
Iar armele pe care Dumnezeu ni le pune la dispoziţie sunt
adevărul şi neprihănirea ( = dreptatea, Sfânta Evanghelie, credinţa,
ajutorul Sfântului Duh, Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea,
privegherea - cf. Efes. 6,14-18).
Astăzi, mai mult ca oricând, aceasta este o datorie de mare
răspundere a tuturor celor care Îi aparţin Domnului nostru Iisus
Hristos.
Noi intrăm în această bătălie, conştienţi de imensa putere şi
influenţă a lui Satana, care nu precupeţeşte nici un efort pentru a ne
face nefericiţi în această viaţă, iar după terminarea acestei vieţi, să
ne târască ca pe o pradă a sa în lumea lui întunecată. Dar noi mai
cunoaştem că puterea lui Satana este limitată şi că acţiunile sale sunt
îngrădite de către Dumnezeu, pentru că El este Domnul şi Stăpânul
Cel Atotputernic.
Ce victorie măreaţă! Acolo, pe Calvar, a fost judecat Satana
şi demonii lui: „Acum are loc judecata acestei lumi, acum
stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12,31). Primul
act al judecăţii a fost împlinit; Satana a fost deposedat de privilegiile
sale autoasumate. Totuşi, el nu a fost încă aruncat în iezerul de foc şi
de pucioasă (Apoc. 10,2-10). El mai este încă stăpânitorul acestei
lumi. El ne asaltează în continuare, ademenindu-ne cu ispite de tot
felul şi amăgindu-ne cu cele mai viclene înşelăciuni dacă nu stăm în
permanenţă treji şi dacă nu ne împotrivim din toate puterile
uneltirilor şi atacurilor lui, chemând în ajutor pe Mântuitorul nostru.
Noi trebuie să fim în permanenţă conştienţi de faptul că
avem un duşman de temut. Un ucigaş care ne urmăreşte cu o ură fără
margini şi care trimite asupra noastră, a fiecărui om, un demon sau
chiar mai mulţi care să ne atace. Nici un om nu scapă atenţiei
diavolului. În postura sa de distrugător, el încearcă să spulbere orice
perspectivă de bucurie autentică. El se străduieşte să ne distrugă
sufletul şi trupul dacă noi îi permitem accesul liber spre fiinţa
noastră. Acest lucru se întâmplă atunci când noi ne abandonăm
păcatului, lucru atât de frecvent în ziua de astăzi, când legile lui
Dumnezeu sunt nesocotite cu cea mai mare uşurinţă. Iar Satana, care
lucrează necontenit la pierzarea noastră şi a întregii lumi, îşi
adaptează în permanenţă tactica pentru a contracara orice încercare a
omului de a evada din sfera lui de influenţă şi de a se apropia de
Dumnezeu. Împreună cu demonii săi Satana complotează fără
odihnă împotriva oamenilor. Diavolul se foloseşte cu deosebită
dibăcie de cea mai mică fisură apărută în sufletul omului: mândrie,
aroganţă, ataşament faţă de bunurile materiale şi de plăcerile
păcătoase ale acestei lumi, iubirea de bani şi de avere, dorinţa
bolnăvicioasă de câştig necinstit, invidia, cruzimea, lipsa de milă şi
de omenie faţă de semeni, etc..6 .
De toate aceste păcate sau doar înclinaţii spre păcat, se
foloseşte satana pentru a le transforma în tot atâtea căi de acces prin
care să pătrundă în sufletul omului. Apoi, diavolul şi demonii lui îşi
fac în sufletul omului cel mai sigur ascunziş. Şi, de acolo, chiar din
interiorul fiinţei noastre, demonii îşi lansează atacurile lor
ucigătoare.
Sunt demoni specializaţi strict, pe domenii foarte înguste,
cum ar fi: demonul sau dracul îmbuibării, dracul beţiei, dracul grăirii
în deşert (al vorbirii fără rost), dracul zgârceniei, dracul risipei,
dracul iubirii de petreceri, dracul desfrâului, dracul nerăbdării,
6
Dickason, 127.
dracul neascultării, dracul îngâmfării, dracul tristeţei, dracul mâniei,
etc..7.
În spatele fiecărei ispite se află un personaj foarte real, un
demon, care-şi foloseşte toată energia şi toată priceperea pentru a
cauza căderea noastră. Noi avem tendinţa de a privi lucrurile
superficial, fără a reuşi să înţelegem că duşmanul nostru stă ascuns
în permanenţă în preajma noastră şi lucrează fără întrerupere, cu
multă pricepere şi fără urmă de milă, pentru a ne ruina şi a ne
distruge fiinţa. Iar lucrarea lui ascunsă, plină de viclenie şi de
înşelăciune urmăreşte invariabil acelaşi scop: să-l atragă pe om, prin
tot felul de artificii şi diversiuni, să aleagă răul, să-l determine să
făptuiască păcatul8.
Din aceste motive se presupune că ei practică toate formele
de ispitire şi înşelătorie folosite de stăpânul lor, Satana. Ei aduc boli:
muţenie (Marc. 9,17), surzenie şi muţenie (Marc. 9,25), orbire şi
surzenie (Mat. 12,22), convulsii (Marc.1,26; 9,20; Luc. 9,39),
paralizie (Fapte 8,7). Şi ceea ce este mai important, ei se opun
creşterii spirituale a oamenilor lui Dumnezeu (Efes. 6,12).
Posedarea demonică
10
Dickason, 157.
11
Jack Deere, Healing ’92 Conference: An Advanced Course în Healing with
John Wimber, Conference Handbook and Workshop Notes (Anaheim: Anaheim
Vineyard, 1991), 3.
20). Rugăciunea este menţionată de asemenea ca o cerinţă (Marc.
9,29). Uneori era nevoie de credinţa unei a treia persoane (Marc.
9,23-24; cf. Marc. 6,5-6), sau a mai multe (Marc. 2,3-5). Alteori
demonii erau scoşi dintr-o persoană care nu-şi exprimase dorinţa de
a fi vindecată.
Nu există nici un motiv să se creadă că posedarea demonică
este ceva de domeniul trecutului. În culturile mai puţin dezvoltate
mai ales, dar nu numai, există cazuri care par a fi explicate doar pe
această bază. Creştinul ar trebui să vie vigilent în ceea ce priveşte
posibilitatea apariţiei posedării demonice în zilele noastre. În acelaşi
timp însă, nu trebuie ca fenomenele fizice şi psihice aberante să fie
puse prea repede pe seama posedării demonice. Asemenea lui Iisus
şi a scriitorilor biblici care au făcut deosebire între cazurile de
posedare şi alte afecţiuni, şi noi trebuie să testăm duhurile.
În ultimii ani a existat o înnoire a interesului faţă de
posesiunea demonică. Ca o consecinţă, unii creştini ar putea să
ajungă să o considere manifestarea primordială a forţelor răului. În
realitate, Satan, marele înşelător, ar putea să încurajeze interesul faţă
de posesiunea demonică în speranţa că creştinii vor deveni mai
neatenţi faţă de formele mai subtile de manifestare a puterii răului12.
Răspândirea tot mai accentuată a fenomenului posedării
demonice din ultima vreme este strâns legată de răspândirea tot mai
largă în societatea modernă a credinţelor păgâne şi a practicilor
oculte. Pătrunderea spirituală a demonilor în corpul omului se
aseamănă oarecum cu pătrunderea fizică a aerului, prin respiraţie, în
plămâni, iar de acolo, prin intermediul globulelor roşii din sânge,
ajunge în toate celulele organismului. Pătrunzând în om, demonul nu
se poate amesteca spiritual cu sufletul omului datorită totalei
incompatibilităţi între natura spirituală a sufletului omului şi cea a
fiinţei demonului. În schimb diavolul se poate instala în trupul
omului, posibilitate pe care o foloseşte la maximum pentru a trăi cu
o voluptate devoratoare toate senzaţiile şi plăcerile ce pot fi obţinute
doar prin intermediul trupului fizic de care diavolul este lipsit. După
ce a intrat în trup, folosindu-se de puterea de care dispune, diavolul
pune stăpânire totală pe trupul victimei, încât nu aceasta ci diavolul
12
Mark Bubeck, The Adversary (Chicago: Moody Press, 1975), 88-89.
trăieşte în trupul ei. Deoarece omul este o fiinţă unitară în care
legătura dintre trup şi suflet este practic indestructibilă, stăpânind
trupul omului diavolul îşi poate exercita cu mai multă putere şi
influenţă presiunea asupra sufletului celui posedat. Astfel, deşi
demonul sau demonii pătrunşi în corpul fizic nu au acces la sufletul
omului, ei pot produce în schimb o deteriorare extremă a capacităţii
raţionale a sufletului şi o pervertire a simţurilor sale spirituale.
În lupta lor împotriva fiinţei omului, duhurile necurate
încearcă să influenţeze trupul sau sfera imaginară, senzitivă şi
volitivă a omului. Demonii pot pătrunde în trupul omului, datorită
esenţei imateriale a fiinţei lor, într-un mod oarecum asemănător cu
cel al substanţelor gazoase, când, ca urmare a compresibilităţii lor,
aceeaşi cantitate de gaz poate ocupa un volum mai mare sau mai
mic. Demonii pot intra şi ei într-un număr neînchipuit de mare într-
un singur om aşa cum putem citi de exemplu în Evanghelia după
Luca, capitolul 8: ,,Au venit cu corabia în ţinutul Gherghesenilor,
care este în dreptul Galileii. Când a ajuns Iisus la ţărm, L-a
întâmpinat un om din cetate, stăpânit de mai mulţi draci. De multă
vreme nu se îmbrăca în haină, şi nu-şi avea locuinţa într-o casă, ci
în morminte. Când a văzut pe Iisus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut
jos înaintea Lui şi a zis cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine,
Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt? Te rog nu mă chinui”.
Căci Iisus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela, pe
care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit legat cu cătuşe la
mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea lanţurile, şi era gonit de
dracul prin pustii. Iisus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?”
„Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi
dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă în
Adânc. Acolo pe munte, era o turmă mare de porci, care păşteau. Şi
dracii au rugat pe Iisus să le dea voie să intre în ei. El le-a dat voie.
Dracii au ieşit din omul acela, au intrat în porci şi turma s-a repezit
de pe râpă în lac şi s-a înecat. Porcarii, când au văzut ce se
întâmplase, au fugit şi au dat de veste în cetate şi prin sate. Oamenii
au ieşit să vadă cele întâmplate. Au venit la Iisus şi au găsit pe omul
din care ieşiseră dracii, şezând la picioarele lui Iisus, îmbrăcat şi în
toate minţile; i-a apucat frica. Cei ce văzuseră cele petrecute, le-au
povestit cum fusese vindecat cel stăpânit de draci. Tot norodul din
ţinutul Gherghesenilor a rugat pe Iisus să plece de la ei, pentru că îi
apucase o mare frică. Iisus S-a suit într-o corabie şi S-a întors.
Omul din care ieşiseră dracii, Îl ruga să-i dea voie să rămână cu El.
Dar Iisus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Întoarce-te acasă şi povesteşte
tot ce ţi-a făcut Dumnezeu”. El a plecat şi a vestit prin toată cetatea
tot ce-i făcuse Iisus” (v. 26-39).
În cele mai multe cazuri de posedare, cel posedat este
prezentat, de rudele apropiate, de prieteni sau de cunoscuţi celor care
au putere asupra demonilor. Fie este sfătuit să meargă înaintea lui
Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele, fie este trimis sau adus înaintea
preoţilor sau păstorilor de suflete care au această putere asupra
demonilor.
(va urma)
13
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, în col. PSB, vol. 17, trad. Pr. D.
Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p.135
simbolismul luminii formează unul din capitolele mari şi tratat cu
inegalabilă frumuseţe.
În opoziţie cu această percepţie a luminii în rândul
oamenilor, întunericul capată valenţe negative şi este identificat nu
numai cu o lipsă a luminii, ci mai ales cu o adâncire în profunzimea
necunoscutului sau a decadenţei morale.
În Vechiul Testament chiar dacă nu găsim formulări directe
ale lui Dumnezeu ca lumină - şi aceasta din teama de a nu cădea în
idolatria religiilor astrale învecinate - totuşi poporul evreu îşi
reprezenta destul de clar şi felurit conceptul despre lumină, atât în
lege cât şi în cult. Psalmul 103 ne prezintă o imagine expresivă a lui
Dumnezeu, care este înconjurat de lumină ca de o mantie : ,,întru
strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat, Cel ce te îmbraci cu
lumina ca şi cu o haină” (Ps. 103, 2).
Aceasta este asemenea cu cea zisă de Pavel: ,,Cel ce
locuieşte în lumina cea neapropiată” (1 Cor. 5,16). Însă cu aceste
cuvinte şi David şi Pavel învaţă cum că Dumnezeu este după fire
nevăzut şi neînţeles, care însuşiri nu sunt potrivinice cu zicerea: Pus-
a întuneric ascunderea Sa (Ps.17,11), deoarece lumina care este
neapropiată şi nevăzută, săvârşeşte aceeaşi lucrare pe care o
săvârşeşte întunericul cel nevăzut, pentru că şi una, şi alta opresc
ochiul de a vedea printr-însele: că lumina cea neapropiată opreşte
ochiul din pricina covârşirii strălucirii, iar întunericul îl opreşte din
pricina lipsei luminii.’’14.
Înveşmântat în lumină şi slavă se va arăta Dumnezeu în toate
teofaniile descrise în Vechiul Testament (Ieşire 19,8 ; Ezechiel 1,27;
Avac. 3,4). Două mari teofanii au ca notă distinctivă lumina
orbitoare, ce însoţea prezenţa şi cuvântul lui Dumnezeu şi la care
omul nu putea privi. Este vorba de arătarea Domnului în rug, pe
14
Sf. Efitimie Zigabenul, Sf. Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirea
Sfinţilor Părinţi, vol. II, Ed. Egumeniţa, Galaţi, p.367. Alţi sfinţi, care au
grăit prin experierea acestei lumini, au zis că întunericul - ca ascundere a
lui Dumnezeu - e simţit astfel ca întuneric nu pentru că Dumnezeu ar fi
înconjurat de, sau ar iradia, întuneric, ci din pricina covârşitoarei iradieri a
luminii care îl orbeşte atât de mult pe cel ce a fost învrednicit a o vedea,
încât acesta o experiază oarecum ca întuneric.
Muntele Horeb (Ieşire 3,4) şi în lumina apofatică a norului de pe
Sinai, la primirea Legii (Ieşire 19,4). La ieşirea din norul întâlnirii
cu Dumnezeu, Moise purta pe faţa lui lumina feţei Domnului pentru
că în cugetul lui stăruiau încă razele cuvântului divin, înscris adânc
în inimă de unde iradia şi inspira teamă dar şi încredere poporului.
Strălucirea feţei lui Moise era aşa de puternică, încât îşi
acoperea faţa cu un voal, atunci când înceta să mai vorbească
poporului cuvântul transmis de Dumnezeu (Ieşire 34,33). Rătăcirea
prin pustiu a fost o perioadă îndelungată de evenimente grele dar şi
un timp important în care poporul ales a fost iniţiat în legea şi tainele
divine de către Dumnezeu, Care-i conducea nemijlocit prin prezenţa
Sa luminoasă, concretizată în coloana de foc sau prin acelaşi nor
strălucitor de pe Sinai. Este cea mai lungă teofanie din istoria
sfântă, în timpul căreia poporul ales s-a bucurat de prezenţa luminii
divine prin care se manifesta Dumnezeu. Alte imagini ale cărţilor
poetice din Vechiul Testament ne înfăţişează lumina lui Dumnezeu
ca pe izvorul vieţii : ,,Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta
vom vedea lumină” (Ps. 35,9) ; ,,Sufletul omului este o lumină de la
Domnul, care cercetează toate cămările trupului” (Prov. 20,27).
Lumina dumnezeiască se află cuprinsă şi în Lege, care este
un îndreptar al sufletelor celor drepţi : ,,Că povaţa este un sfeşnic
bun şi legea o lumină, iar îndemnurile care dau învăţătura sunt
calea vieţii” (Prov. 4,23). Cel care umblă după Legea şi voia
Domnului urmează calea cea bună şi va fi condus către bucuria unei
zile fericite; în această cale ,,Legea este făclie picioarelor mele şi
lumină cărărilor mele” (Ps. 118,105).
Dacă lumina în Vechiul Testament era semnul distinctiv al
celor înţelepţi sau drepţi, întunericul devine marcă a celor ce fac
fapte rele şi se manifestă într-o decadenţă morală totală, amplificată
şi de greutatea incertitudinii şi a confuziei spirituale.
Astfel, cei care nu fac fapte bune, cei care umblă împotriva
Legii lui Dumnezeu sunt într-o grea confuzie şi ignoranţă, după
cum ne încredinţează profetul Isaia : ,,Vai de cei ce zic răului bine şi
binelui rău, care numesc întunericul lumină şi lumina întuneric;
care socotesc amarul dulce şi dulcele amar! Vai de cei ce sunt
înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi după gândurile lor!” (Isaia 5,20).
Profetul Isaia prezintă un aspect important legat de precepţia
umană referitoare atât la lumină cât şi la întuneric. Omul percepe
lumina ca şi adevărată numai în perspectiva unei manifestări întru
dreptate, prin lucrarea binelui. Iar această lumină devine
caracteristică omului ca şi lumină a înţelepciunii, concretizată în
discernământul numit de părinţii egipteni ,,virtutea virtuţilor’’. În
sens invers, întunericul este văzut, la rândul său, lumină de cei ce
săvârşesc răul şi primesc drept bune doar manifestările întunericului
moral şi spiritual. Aceştia din urmă reprezintă categoria de oameni
care se conduc după propria voie şi poartă pecetea întunecată a
mândriei.
Totodată, timpurile mesianice vor fi o revărsare cerească de
pace, bucurie şi lumină căci Mesia va fi întemeietorul unei împăraţii
a păcii şi luminii. De aceea profeţii, când priveau peste veacuri la
timpul mesianic, vedeau această zi a slavei iar profeţia lor era un
imn al bucuriei şi luminii, fericind pe cei care se vor învrednici de
acele timpuri pe care ei le vedeau de departe (Evrei 11,10).
Iată câteva din profeţiile Vechiului Testament despre lumina
timpurilor mesianice şi despre Mesia. ,,Căci nu va mai fi întuneric
pentru ţara care era în strâmtorare; în vremurile de demult el a
supus pământul Zabulonului şi ţinutul Neftalim ; în vremurile din
urmă el va acoperi de slavă calea mării, celălalt ţărm al Iordanului,
Galileea neamurilor”.
Relaţia antagonică dintre lumină şi întuneric are aici valenţă
mesianică şi constă în eliberarea de sub jugul întunericului
manifestat prin strâmtorarea pricinuită de păcat şi ridicarea la slava
izvorâtă din lumină, de care întreg pământul va fi cuprins. ,,Poporul
care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiţi
în latura umbrei morţii, lumină va străluci peste voi” (Isaia 8,
23;9,1).
Imnul Ierusalimului celui nou, al aceluiaşi profet Isaia, este o
laudă a luminii lui Hristos pe care creştinii o cântă la Sfânta Înviere,
într-o negrăită revărsare de bucurie şi strălucire spirituală:
„Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta şi slava
Domnului peste tine a răsărit” (Isaia 60, 1,3). Toate acestea se vor
plini în persoana Celui care a fost „plinirea vremurilor”, a
proorociilor, chipul slavei lui Dumnezeu, Iisus Hristos.
Taina Botezului
15
„Simbolica” de Hristu Andruţos, trad. de Iustin Moisescu, profesor universitar.
Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, pag. 250.
16
„Din tezaurul ortodoxiei” de Preot Dr. Ştefan Slevoacă, tipărită cu
binecuvântarea şi sub îndrumarea P.S. Epifanie Norocel, Episcopul Eparhiei
Buzăului, Ed. Episcopiei Buzăului, 1990, pag. 201.
1617
„Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă”, tipărită cu binecuvântarea
Î.P.S. Nestor, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei; autor: Preot Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae; Ed. Mitropoliei Oltenia, Craiova, 1986, pag. 399.
17
18
„Simbolica” de Hristu Andruţos, traducere din greacă de Iustin Moisescu, prof.
universitar, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, pag. 251.
sf.Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale şi sf.Ambrozie în ,,Cele
şapte cărţi despre taine”).18
„Spre exemplu, nu avem nici o mărturie scripturistică ori o
hotărâre oficială a Bisericii că tainele sunt şapte.”19
Definiţie
Situaţii excepţionale
23
„Istoria biblică. Noul Testament” de Prof. A.P. Lopuhin, traducere de Patriarhul
Nicodim, vol.V, Bucureşti, 1946, pag. 194.
24
„Eusebiu de Cezareea”, scrieri, partea întâia, tipărită cu binecuvântarea P.F.P.
Teoctist, Patriarhul B.O.R., traducere de Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti, 1987, pag. 57.
25
„Tezaurul liturgic” de Prof. Dr. Badea Cireşeanu, cu aprobarea Sf. Sinod. vol.II,
Bucureşti, 1912, pag. 310-311.
26
Ibidem, pag. 311.
„Iată, creştini suntem cu toţi şi purtăm botezul. Cel ce a
crezut şi s-a botezat, mântui-se-va” (nu cel ce a fost botezat fără voia
lui).27
,,Deci naşterea din nou înseamnă a avea botezul din apă şi
din Duhul Sfânt, pe care l-au primit şi îl dau apostolii Domnului,
cărora le-a zis Domnul după învierea Sa: ,,Mergeţi în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va
boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu
16,15-16).”28
„Deci botezul a devenit expresia votului moral, prin dorinţa
de a arăta prin viaţa sa cea mai bună, că în adevăr s-a produs o
schimbare şi în însăşi dispoziţia inimii.” 29
„În Vechiul Testament, Dumnezeu a ales un popor unit
trupeşte (de aceea tăierea împrejur ca legământ se făcea la naştere),
în Noul Testament un popor unit sufleteşte prin credinţă ” (deci
botezul marchează credinţa celui ce a hotărât să încheie legământul).
(Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae)30
„Pentru că nici Botezul, nici Dumnezeu, nici Satana nu
sileşte voia omului.” (sf. Marcu Ascetul)31
Semnificaţia botezului
32
„Simbolica” de Hristu Andruţos, traducere de Iustin Moisescu, profesor
universitar, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, pag. 267.
33
„Tezaurul liturgic” de Prof. Dr. Badea Cireşeanu, vol.II, cu aprobarea Sf. Sinod,
Bucureşti, 1912, pag. 308.
34
„Simbolica” de Hristu Andruţos, 1955, pag. 265.
35
„Carte de învăţătură creştină ortodoxă”, Bucureşti, 1987, pag. 44.
36
„Catehismul creştinului drept credincios”, tipărit cu binecuvântarea I.P.S.
Mitropolit Iustin al Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1957, pag. 42.
37
„Sfântul Grigorie de Nyssa” - scrieri, partea întâia, tipărită cu binecuvântarea
P.F.P. Iustin, Patriarhul B.O.R., traducere de D. Stăniloae şi Ioan Buga, Ed. I.B.M.
al B.O.R., Bucureşti, 1982. pag. 62.
prin botez întru moarte, pentru ca după cum Hristos a înviat din
morţi prin mărirea Tatălui, aşa şi noi să avem o viaţă nouă”. 38
Iisus a răspuns: ,,Adevărat, adevărat zic ţie, de nu se va
naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia
lui Dumnezeu” (Ioan 3,5) - (aceasta este regula dar, cu tâlharul de pe
cruce Iisus ne-a arătat că Dumnezeu poate admite şi excepţii ca
situaţii deosebite).39
Apa îndeplineşte icoana morţii iar Duhul dă arvuna vieţii
(Ioan Damaschin).40
„Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă
mântuieşte astăzi şi pe voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci
ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin Învierea lui
Iisus Hristos” (1 Petru 3,21).41
Denumirile date tainei Sfântului Botez ne dezvăluie
semnificaţia sa: ,,baie”, ,,izvor sfânt”, ,,iluminare”, ,,renaştere”,
,,naştere din nou”, ,,sfinţire”, ,,pecetea lui Hristos”, ,,baia vieţii”,
,,baia renaşterii”, ,,baia pocăinţei” (observaţi legătura cu pocăinţa -
n.n.).42
„Botezul era numit baie sau spălare = loytron, lavracum,
renaştere = paliggenesia = regeneratio, baia renaşterii = lavracum =
regenerations, luminare = fotismos = illuminatio, pecetea credinţei =
sfraghis tes pisteos ş.a.” (observaţi legătura botezului cu credinţa -
n.n.).43
Sfântul apostol Pavel îl numeşte ,,înnoire a vieţii” (Rom. 6,3-
5), făcută prin lucrarea Sfântului Duh (Tit 3,5).44
38
„Catehismul creştinului drept credincios”, Iaşi, 1957. pag. 42.
39
„Despre credinţa ortodoxă” de Arhim. Cleopa Ilie, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1981, pag. 118.
40
„Omiletica” de Pr. Nicolae Petrescu, tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Iustin,
Patriarhul B.O.R., Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1977, pag. 274.
41
„Biblia sau Sfânta Scriptură” cu aprobarea Sf. Sinod, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1991, pag. 1380.
42
„Carte de învăţătură creştină ortodoxă”, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1978,
pag. 44.
43
„Istoria bisericească universală”, manual pentru Seminariile teologice, de Pr.
Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, pag.90.
44
„Despre credinţa ortodoxă” de Arhim. Cleopa Ilie, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1981, pag. 119.
„Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor”. (Simbolul
credinţei, art. 10)45
49
„Expunerea Doctrinei Bisericii Creştine Ortodoxe” de W. Guette, ediţia a II-a
cu aprobarea Sf. Sinod, Bucureşti, 1901, pag. 27.
50
„Biblia sau Sfânta Scriptură”, cu aprobarea Sf. Sinod, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1991, pag. 1280 (Rom. 5,18).
51
„Simbolica” de Hristu Andruţos, traducere din limba greacă de Iustin Moisescu,
Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei 1955, pag. 168.
52
Ibidem, pag. 262.
„Căci Dumnezeu ştie de mai înainte pe cei care vor urma să
se mântuiască prin pocăinţă şi pe cei ce nu vor face aceasta, chiar
dacă aceştia din urmă încă nu s-au născut” (Iustin Martirul).53
53
„Apologeţi de limbă greacă”, traducere de T. Bodogae, Olimp Căciulă, D.
Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1980, pag. 43.
54
„Simbolica” de Hristu Andruţos, traducere din limba greacă de Iustin Moisescu,
profesor universitar, Craiova, 1955, pag. 262.
55
„Dicţionar al Noului Testament” de Preot Dr. Ioan Mircea, Ed. I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti, 1984, pag. 439-440.
56
„Biblia sau Sfânta Scriptură”, tipărită sub îndrumarea P.F.P. Iustinian,
Patriarhul B.O.R. cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,
1968, pag. 1284 (I Cor. 7,14).
când vor înţelege la cine trebuie să meargă; atunci să devină creştini,
când Îl pot cunoaşte pe Hristos. Această vârstă inocentă de ce s-ar
grăbi pentru iertarea păcatelor? (de vreme ce Dumnezeu îi consideră
sfinţi - n.n.). Oare legea civilă să fie mai prudentă faţă de prunci, că
nu le dă în sarcină administrarea de bunuri pământeşti, iar noi să le
punem în seamă cele dumnezeieşti? (este omul mai bun decât
Dumnezeu?) Cel puţin să ajungă acolo să poată fi capabili să ceară
mântuirea şi să apară că i se dă aceasta unui solicitant” (ca botezul
să nu fie o constrângere a voinţei - n.n.) (Tertulian).57
„La rabini s-a păstrat tradiţia, că Moise a părăsit casa tatălui
său când era de doisprezece ani... Din această cauză în timpul lui
Hristos ei considerau această vârstă ca încheiere a copilăriei şi
sosirea majoratului” (după majorat tânărul va hotărî singur să
candideze la mântuire sau nu, libertatea de conştiinţă fiind un drept
divin - n.n.).58
„Până la treisprezece ani îndatoririle lui religioase (ale
copilului - n.n.) trebuie să fie săvârşite pentru dânsul de tatăl lui, dar,
din ziua împlinirii a treisprezece ani, tatăl mai mult nu mai răspunde
de păcatele fiului său. Astfel, dumnezeiescul tânăr Iisus, care în
acest timp împlinise doisprezece ani, se considera după lege aproape
om independent şi capabil să dispună de timpul Său după chibzuinţa
Sa (în ceea ce priveşte lucrurile spirituale - n.n.)”.59
57
„De baptismo” de Tertulian; cap. XVII, 5.
58
„Istoria biblică. Noul Testament” de Prof. A. P. Lopuhin, traducere de Patriarhul
Nicodim, vol.V, Bucureşti, 1946, pag. 76
59
Ibidem, pag. 76-77.
Primele învăţături le căpătă Grigorie în casa părintească. Fu
apoi trimis la Cezareea din Capadocia ca să-şi completeze studiile.
După terminarea studiilor (deci când ajunsese matur - n.n.) se
întoarse în sânul familiei, unde se boteză şi ajută pe bătrânul său tată
în conducerea episcopiei de Nazian.60
Sf. Vasile s-a născut în anul 330 după Hristos la Cezareea
Capadociei dintr-o familie nobilă, bogată şi foarte pioasă (cu
strămoşi martiri). Începutul instrucţiunii şi educaţiei sale religioase
şi 1-a făcut în casa părintească (unde nimănui nu i-a trecut prin gând
să-1 boteze copil, căci ar fi fost contrar Sfintei Scripturi - n.n.). Se
botează la vârsta de 28 de ani şi imediat fu numit ceteţ.61
Ambrozie, episcopul Mediolanului s-a născut din părinţi creştini
între anii 335-340 la Trier în Galia unde tatăl său era prefect...
Murind episcopul Mediolanului şi făcându-se alegerea unui alt
episcop se născu o mare neînţelegere... Ambrozie auzind de aceasta
fu nevoit să intervie ca împăciuitor... deodată când toată lumea
asculta în tăcere cuvântarea împăciuitoare a lui Ambrozie se aude
strigătul unui copil din adunare zicând: ,,Ambrozie episcop!”
Auzindu-se acest strigăt... cu toţii au strigat: ,,Ambrozie să fie
episcop! ’’ În zadar se luptă Ambrozie ca să nu fie ales episcop,
puindu-le înainte (explicându-le) că el nu e creştin, ci e numai
catehumen (care se pregăteşte pentru botez) şi că el n-a învăţat decât
dreptul. Poporul însă entuziasmat strigă... ,,baia botezului va şterge
totul ’’. Astfel Ambrozie fu ales episcop şi el a trebuit să primească,
iar împăratul confirmă alegerea. După ce se boteză fu hirotonisit
(deşi creştini, părinţii lui nu-1 botezaseră sugar - n.n.).62
Actul botezului
68
„Făclii pentru dreapta credinţă’’ - de Pr. Dr. Ştefan Slevoacă, Ed. Episcopiei
Buzăului, 1985, pag. 219.
69
„Scrierile Părinţilor Apostolici’’ de Pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1979, pag. 28 (Didahia VII, 4).
70
„Tezaurul liturgic” de Badea Cireşeanu, vol. II, Bucureşti, 1911, pag. 317.
71
„Pidalion cu orânduire nouă şi tâlcuiri” de Zosima Târâlă şi Haralambie
Popescu, Bucureşti, 1933, pag. 131.
72
„Tezaurul liturgic” de Badea Cireşeanu, vol. II, Bucureşti, 1911, pag. 333.
73
Ibidem, pag. 339.
74
„Pidalion” de Zosima Târâlă şi Haralambie Popescu, Bucureşti, 1933, pag. 17.
Datoriile diaconeselor erau:
- asistau la botezul femeilor
- instruiau femeile care se pregăteau pentru botez
- vizitau femeile bolnave şi purtau grijă de ele.75
În biserica creştină botezul... la caz de nevoie poate fi
săvârşit şi de un mirean (membru fără slujbe în comunitate) şi chiar
de o femeie.76
75
„Tezaurul liturgic” de Badea Cireşeanu, cu aprobarea Sf. Sinod, vol. II,
Bucureşti, 1911, pag. 341-342.
76
„Istoria biblică. Vechiul Testament” de Prof. A. P. Lopuhin, traducere de
Patriarhul Nicodim, Bucureşti, 1944, vol. I, pag. 330.
77
„Tezaurul liturgic” de Badea Cireşeanu, vol. II, Bucureşti, 1911, pag. 152, cu
aprobarea Sf.Sinod.
78
Ibidem, pg. 189
78
79
Ibidem, pag. 153.
80
Ibidem, pag. 96.
Iar dacă nu ai apă proaspătă, botează în altă apă; iar dacă nu poţi în
apă rece, în apă caldă. 81
Din istorie se ştie că în Spania se săvârşea botezul printr-o
singură afundare în secolul al VI-lea, pentru a se indica unitatea de
fiinţă a persoanelor Sfintei Treimi (însuşi Hristos a murit o singură
dată şi cu El suntem îngropaţi şi noi).82
Este îndeobşte cunoscut că şi în primele veacuri ale
creştinătăţii Taina Botezului era săvârşită, de cele mai adeseori prin
cufundarea în apă naturală. Prin aceasta ea era alcătuită din două
mişcări: întâi afundarea care simboliza moartea spirituală a omului
vechi, a păcătosului şi apoi ieşirea din apă, care închipuia învierea
morală a credinciosului la o viaţă nouă şi renăscută.83
Locul botezului este Biserica..., dar se pot boteza
catehumenii şi în afară de Biserică spre exemplu în râuri, lacuri
curate, şi în orice apă limpede, curgătoare, proaspătă, vie, căci şi
Mântuitorul în undele Iordanului s-a botezat, iar diaconul Filip în
apa din apropiere a botezat pe eunuc. Se poate face botezul în
paraclise, ori în casele particulare, la întâmplări grele.84
Botezul se săvârşea de obicei în grup, ceea ce îl făcea mai
solemn şi mai important. La primirea Botezului candidaţii erau
îmbrăcaţi în haine albe ca semn al curăţirii lor sufleteşti.85
d) După botez:
81
„Scrierile Părinţilor Apostolici”, traducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru,
tipărită cu binecuvântarea P.S.P. Iustin, Patriarhul B.O.R., Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1979, pag. 28.
82
„Simbolica” de Hristu Andruţos, traducere din limba greacă de Iustin Moisescu,
prof. universitar. Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, pag. 267.
83
„Tâlcuiri din Sfânta Scriptură” de Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Vadului,
Feleacului şi Clujului, Ed. Arhiepiscopiei, Cluj-Napoca, 1987, pag. 158.
84
„Tezaurul liturgic” de Prof. Dr. Badea Cireşeanu, vol. II, cu aprobarea Sf.
Sinod, Bucureşti, 1912, pag. 312.
85
„Istoria Bisericească Universală”, Manual pentru Seminariile teologice, de Pr.
Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, pag. 91.
Iar noi după ce l-am botezat pe cel ce s-a întipărit în adevăr -
zice apologetul Iustin - îl aducem în locul unde se găsesc adunaţi cei
pe care noi îi numim fraţi, făcând rugăciuni comune pentru noi
înşine şi pentru cel luminat, ca şi pentru toţi ceilalţi de pretutindeni,
cu multă stăruinţă, ca să ne învrednicim ca, aflând adevărul să ne
găsim şi prin fapte a fi nişte buni trăitori şi păzitori ai celor ce ne
sunt poruncite... încetând rugăciunile noi ne îmbrăţişăm unii pe alţii
cu sărutarea păcii.86
Cel ce a crezut şi s-a botezat e dator să păzească toate
poruncile lui Hristos, şi când le va împlini pe toate să zică: ”slugă
nevrednică sunt” (nu mi-am făcut decât datoria).87
Concluzie
89
Ibidem. pag. 35.
90
„Scrierile Părinţilor Apostolici”, tipărită cu binecuvântarea P.F.P. Iustin,
Patriarhul B.O.R., traducere de D. Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979,
pag. 189.
91
„Sfântul Vasile cel Mare - Scrieri, partea întâi”, traducere de Pr. D. Fecioru, Ed.
I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1986, pag. 494-496.
,,Dacă legile civile trebuie să fie păzite de toţi, cu atât mai vârtos
trebuie să păzim Sfintele porunci şi legile Divine, care sunt puse
pentru mântuirea sufletelor noastre”
La Botezul Domnului
Miron Abrudan
Cum să postim ?
(va urma)
Stiaţi că...?!
Introducere
96
Vezi pe larg Gheorghe-Cristian Popa, Părerea Bisericii despre sfârşitul lumii, în
ziarul Lumina, 13 Noiembrie 2010.
97
Vezi pe larg Pr. Dan Bădulescu Împărăţia răului: New Age, Ed. Christiana,
Bucureşti, 2001.
98
Ibidem.
,,Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din
ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”99, ne încredinţează însuşi
Iisus Hristos. Revelaţia divină ne transmite, că noi ca şi
creştini trebuie să devenim „lumină a lumii”100 prin lumina
lui Hristos101 şi nicidecum să ne luminăm cu celula fotonică
a ocultiştilor.
Scriptura vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare
va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata
universală – când vom da socoteală şi ca naţiune, când vom
răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul
vieţii, pentru „umărul” ce l-am pus ca umanitatea să meargă
spre Cer.
Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit
„Trupul lui Hristos”102, care include Naţiunile, dar nu se
indentifică cu ele, ci cu Împărăţia lui Dumnezeu, ,,căci nu
avem aici cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei
viitoare”103.
Nu este întâmplător faptul că ne naştem într-o anumită
familie, că aparţinem unui anumit neam. Dumnezeu a sădit
fiecărui neam o misiune, ne-a hotărât o evoluţie în istorie şi
un rost în contextul general al voii Lui (Fapte 17, 26-27).
Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să
pregătească calea pentru urmaşi prin lumina lui Hristos, care
luminează tuturor.
Scopul Bisericii este de a transforma Naţiunile în Poporul lui
Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze
propovăduind Evanghelia104.
99
Matei 24, 36.
100
Matei 5, 14.
101
Ioan 8, 12: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieţii.
102
Vezi I Corinteni 12, 12-14.
103
Evrei 13, 14.
104
Vezi pe larg pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia
Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana,
Bucureşti, 2007, pp. 165-166.
Dileme recente şi delimitări eclesiale faţă de politică şi
masonerie
105
Ioan 10,10.
profetică şi moralizatoare, atunci când se petrec derapaje
politice, ideologice sau economice.
Biserica nu este un partid religios, cu care se poate cădea la
învoială în schimbul unor promisiuni materiale. Biserica este
a lui Iisus Hristos, Trupul tainic, viu şi activ în lume şi în
istorie. De aceea trebuie să fie metapolitică, profetică şi
filantropică şi să vegheze la spiritualizarea actului politic,
administrativ, economic şi social şi nu să le gireze sau să se
dilueze în acestea. Creştinismul nu se epuizează în politică,
nici într-un proiect al organizării societăţii umane106.
Nimănui nu-i este îngăduit să fericească pe alţii cu de-a sila,
în numele unor principii religioase, programe sociale,
politice sau secrete.
Biserica trebuie să ia atitudine împotriva individualismului
modern, atomizat şi democratic, împotriva totalitarismului
contemporan, autoritar şi tiranic, care substituie adevăratei
comunităţi de dragoste, a Bisericii lui Hristos, chipul
apocaliptic al Leviatanului107.
Rolul Bisericii nu este de a se opune politicii, ci are
chemarea de a mărturisi revelaţia divină şi de a sancţiona
moral abaterile unei politici abuzive, „spiritualizând” astfel
politica şi nu politizând Biserica. Prin „a spiritualiza
politica” se înţelege că Biserica şi slujitorii ei au datoria
morală de a arăta politicienilor, cu orice risc, care sunt
exigenţele şi principiile moralei creştine necesare a fi
respectate în viaţa şi activitatea politică108. Aceasta înseamnă
a face politica „posibilă”, adică suportabilă109.
106
Vezi Luca 12,13-14: „Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moş-
tenirea. Iar El a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor între
voi?”.
107
Iov 41, 1-34.
108
Pentru raportul ortodox dintre Biserică şi politică, cf., între altele, Costion
Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Ed. Christiana,
Bucureşti, 2003 (cu ample citate din publicistica Părintelui Stăniloae de dinainte
de 1945). Pentru o abordare mai recentă, cf. Radu Preda, Biserica în Stat. O invi-
taţie la dezbatere, Ed. Scripta, Bucureşti, 1999.
Biserica nu ajută numai la găsirea unor soluţii, ci face cu
putinţă trăirea în chip omenesc a situaţiilor de suferinţă, în
aşa fel încât în mijlocul lor omul să nu se piardă şi să nu-şi
uite demnitatea şi chemarea, ba deopotrivă omul să-şi
păstreze morala vieţii, dinamica vieţii, impulsul şi mişcarea
concretă pentru a ieşi cu speranţă din necaz şi suferinţă, într-
o deplină libertate a persoanei dar în relaţie eclesială sau
comunitară. În această comuniune şi conlucrare, centrală este
persoana, nu distanţa existenţială a realităţii individuale sau
sociale a „celuilalt”.
Când oamenii îşi închipuie că deţin secretul unei organizări
sociale perfecte, îşi închipuie că pot folosi şi orice mijloc –
chiar şi violenţa şi minciuna, hoţia sau devalidarea unei naţii
– pentru a o realiza. Politica sau ocultismul devin atunci o
„religie lumească”, având iluzia că va construi raiul pe pă-
mânt. Nici o societate politică sau secretă avându-şi propria
autonomie şi propriile legi nu va putea fi confundată cu
Împărăţia lui Dumnezeu110.
109
Vezi pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi
dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007,
pp. 165-173.
110
Vezi pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi
dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007,
pp. 165-170.
111
Vezi Romani 14,17; Matei 5, 1-7,29; Matei 6,33; I Petru 3,14.
Dumnezeu112, pentru ca să poată deveni „lumina lumii şi
sarea pământului”113, după chipul şi „starea bărbatului
desăvârşit la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”114, adică
omul hristic.
Aceste ţeluri creştine trebuie să reintre în circuitul valorilor
umane ţinând cont de libertatea fiecăruia, de comunitatea de
iubire şi de strădania firească a omului după fericirea terestră
în comun, în drumul lui spre veşnicie.
Creştinul, pentru a evita eşecul, trădarea chipului adevărat al
omului, drama pământească de a fi silit să trăiască rupt între
două lumi, trebuie să se lepede de chipul modern al acestei
lumi, să-L mărturisească pe Hristos şi Evanghelia Lui şi să
rămână un membru activ al Bisericii115.
Lepădarea de chipul acestei lumi nu înseamnă fuga de lume,
nici militantismul indivizilor în lupta contra altor indivizi,
sau împotriva structurilor care menţin nedreptatea socială, ci
reprezintă urmarea lui Hristos, poate înseamna o alternativă
pentru cei care doresc să cunoască pe Hristos şi înseamnă că
„fiii luminii sunt mai înţelepţi decât fiii acestui veac”116.
Vindecarea sau revitalizarea corpului social trebuie să se facă
în Duhul şi în numele lui Hristos, adică paşnic, prin
exemplul personal şi comunitar, creştinul să fie „sarea
pământului” şi „lumina lumii”117, şi orice faptă bună pe care
o săvârşeşte să o facă din dragoste pentru Dumnezeu şi
aproapele, ţinând cont de libertatea persoanei.
112
În acest sens Sf. Sinod al BOR a condamnat plenar masoneria în 11 martie
1937. Vezi “Studiu Asupra Francmasoneriei” de Î.P.S. Mitropolit Dr. Nicolae al
Ardealului”, Cronica internă B.O.R., 55 (1937) nr. 3-4 Martie – Aprilie”"Istorie,
Manual Pentru Cls. a-X a” ed. Corint.
113
Matei 5, 13-14.
114
Efeseni4, 13. Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului
lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit
115
Vezi pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi
dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti, 2007,
pp. 165-176.
116
Luca 16., 8.
117
Matei 5, 13-16.
Este contradictoriu să vorbim de „etică socială” obiectiv
aplicabilă, din moment ce evenimentul comuniunii se judecă
exclusiv în cadrul libertăţii personale. Când se impun în mod
convenţional sau cu forţa modele în afara persoanei, sau când
dorim „să creăm de sus” o comuniune cu programe definite
şi cu legi strict economice sau raţionale, cu reguli ireale de
libertate şi de justiţie, sau de orice altă „valoare” obiectivă,
mutilăm însăşi viaţa şi îi chinuim pe oameni118.
Concluzii
121
Vezi pe larg pr. prof. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia
Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana,
Bucureşti, 2007, pp. 165-176.
Într-o zi, iubita mea soţie m-a oprit să îmi dea o idee pentru revistă, şi
anume să punem o rubrică cu imaginea alăturată. Ideea m-a dus la amintirile
mele dintr-o parohie de munte şi am început să leg aceste amintiri cu gândurile şi
dragostea mea pentru ei, pentru cei mai mari dintre noi, pentru cei de lângă noi,
pentru bătrănii noştri atât de oropsiţi uneori, de batjocoriţi şi de uitaţi! Când am
recitit articolul am băgat de seamă că în titlu este cuvântul grele şi nu rele...
Atunci, mi-am amintit de cuvintele lui moş Mihai...
(,,...bătrâneţea este grea, dar nu rea...” – din cuvintele lui nea Mihai)
Dacă Guvernul, bătându-şi joc de ei, le-a luat din pensii, să le dea
Biserica ceea ce statul comunist şi dem(on)ocrat le-a luat prin fiii dracilor:
Sfânta Scriptură şi nădejdea în mântuirea vieţii veşnice.
Întreabă astfel de batrâni daca ştiu ceva despre Viaţa veşnică, dacă
sunt siguri de mântuirea lor şi îţi vor răspunde: ,,Dumnezeu ştie!”
O, om
Trăieşti o viaţă…viaţa ta
e una, numai una,
oricum ar fi, tu nu uita
cum ţi-o trăieşti vei câştiga
ori fericire pe vecie
ori chin pe totdeauna.