Forma negativă a 

verbelor

conjunctiv prezent forma negativa

a sti conjugare negativ

Nu ştiu, zău, cine v-a băgat în cap cum că forma negativă e diferită de forma afirmativă a

diverselor moduri/timpuri.

Singurul mod care are formă diferită la negativ e imperativul, şi asta doar datorită faptului că

forma afirmativă pleacă, în general, de la persoana a III-a sg. a indicativului prezent, iar forma

negativă pleacă de la infinitiv.

Adică:

Citeşte! (de la el citeşte)

Nu citi! (de la a citi)

Mănâncă! (de la el mănâncă)

Nu mânca! (de la a mânca)

Spune! (de la el spune)

Nu spune! (de la a spune)

Aleargă! (de la el aleargă)

Nu alerga! (de la a alerga)

Dă! (de la el dă)

Nu da! (de la a da)

Câteva excepţii:

Fii! (de la conjunctivul tu să fii)

Nu fi! (de la infinitivul a fi)

Doar în acest caz, doar la imperativ, verbul a fi pierde un i la forma negativă, şi asta doar

pentru că conjunctivul, care dă forma afirmativă, are doi i la persoana a II-a sg. (eu să fiu,

tu să fii, el să fie  cuminte), în timp ce infinitivul, care dă forma negativă, are un singur i (a

1
fi).

În rest, forma negativă se deosebeşte de forma afirmativă numai prin faptul că are în plus un nu.

Apoi:

Du! (presupun că-i o prescurtare de la el duce)

Nu duce! (de la a duce)

Fă!

Nu face!

Zi! (cu un singur i)

Nu zice!)

În rest, pentru celelalte moduri/timpuri, cum ziceam la a fi, singura deosebire dintre forma

afirmativă şi forma negativă e nu-ul de la forma negativă. Forma verbului nu se schimbă.

Şi o s-o iau tot cu a fi, că e problema majoră a românilor verzi foarte mândri de românitatea lor,

da’ nu până-ntr-acolo de mândri încât să scrie corect româneşte – că asta miroase a naţionalism.

Indicativ prezent: tu eşti, tu nu eşti

Indicativ imperfect: tu erai, tu nu erai

Indicativ viitor: tu vei fi, tu nu vei fi (fi, cu un singur i, în ambele cazuri, că e forma de infinitiv

– a fi)

Indicativ perfect compus: tu ai fost, tu nu ai fost

Condiţional prezent: tu ai fi, tu nu ai fi (fi, cu un singur i, ca şi la viitor)

Condiţional perfect: tu ai fi fost, tu nu ai fi fost (fi, cu un singur i, că vine de la infinitivul a fi)

Conjunctiv prezent: tu să fii (cuminte), tu să nu fii (cuminte); (fii, cu doi i: un i din radical (fi-), al

doilea i din terminaţie; să fiu, fii, fie, fim, fiţi, fie)

Conjunctiv perfect: tu să fi fost (cuminte), tu să nu fi fost (cuminte); (fi, cu un singur i, ca la

condiţional perfect, pentru că e forma de infinitiv: a fi)

Prezumitv: eu oi fi, tu oi fi, el o fi, noi om fi, voi oţi fi, ei or fi (fi, cu un singur i, peste tot, că tot

de la infinitivul a fi vine).

2
Bon.

Cât despre  a şti, are doi i numai la:

Indicativ prezent persoana a II-a sg.: tu ştii, tu nu ştii. Că avem un i din radicalul şti-, al doilea i

fiind terminaţia.

ştiu, ştii, ştie, ştim, ştiţi, ştiu

Conjunctiv prezent: tu să ştii, tu să nu ştii. Din aceleaşi motive ca mai sus.