MINISTERULUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA ,,DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE ȘTIINȚE UMANISTICE, ECONOMICE ȘI

INGINEREȘTI

REFERAT LA DISCIPLINA:
”FUNDAMENTELE ȘTIINȚIFICE ALE
VOLEIULUI”
TEMA: Aspecte tehnice și tactice a jocului de volei

Elaborat de: Cataraga Andrei

Coordonator: Prof. univ. Păcuraru Alexandru

CHIȘINĂU-2020
1
 Cuprins:
1. Întroducere......................................................................................................3
2. Lovitura de atac...............................................................................................3
3. Blocajul individual, blocajul colectiv..............................................................9
4. Tactica serviciului propriu , tactica serviciului
adversarului..........................13
5. Bibliografie....................................................................................................16

2
1. Întroducere
Voleiul este un sport în care două echipe, separate de un fileu înalt, trebuie să treacă
o minge pe deasupra acestuia, folosind doar mâinile, cu scopul de a face ca mingea să atingă
terenul advers. Fiecărei echipe îi sunt permise doar trei loviri pentru a trimite mingea către
terenul celeilalte echipe. Un punct se câștigă dacă mingea atinge terenul advers sau dacă nu se
respectă regula celor trei atingeri.

Voleiul este un sport competitive, competiția dezvoltă resursele latente, scoțând în

evidență îndemânarea, spontaneitatea, creativitatea și estetica. Regulile sunt realizate pentru a
permite demonstrarea acestor abilități. Cu puține excepții, voleiul permite tuturor jucătorilor să
acționeze atât la fileu (în atac), cât și în spatele terenului (în apărare sau la serviciu). Dacă ar mai
trăi William Morgan, creatorul acestui joc, l-ar putea încă recunoaște, voleiul păstrând, de-a
lungul timpului, anumite elemente caracteristice. Câteva din acestea le împarte cu alte jocuri care
au fileu, minge sau rachetă: serviciu, rotație (alternanța la serviciu), atac, apărare.

2. Lovitura de atac
Voleiul este totuși unic printre jocurile la fileu prin faptul că se insistă ca mingea să fie
păstrată cât mai mult timp în aer și prin faptul că oferă posibilitatea paselor între membrii
aceleiași echipe înainte ca mingea să fie returnată adversarilor. Introducerea unui jucător
specializat în apărare, Libero-ul, a mărit lungimea fazelor de joc. Modificarea regulii la serviciu
l-au transformat dintr-un simplu act de a pune mingea în joc, într-o armă ofensivă. Conceptul
rotației a fost dezvoltat pentru a permite fiecărui sportiv să participe la joc. Regula poziției
jucătorilor permite echipelor flexibilitate și posibilitatea dezvoltării de tactici interesante, atât în
favoarea echipei, cât și pentru entuziasmul spectatorilor. Astfel, imaginea voleiului devine din ce
în ce mai bună. Cu cât jocul evoluează, fără îndoială că se va schimba, va deveni mai bun, mai
puternic, mai rapid.

Orice acțiune care direcționează mingea înspre spațiul de joc advers, cu excepția
serviciului și blocajului, este considerată o lovitură de atac.

3
În timpul loviturii de atac este permisă “plasarea” mingii numai dacă execuția este clară și
mingea nu este prinsă sau aruncată.
O lovitură de atac este efectivă în momentul când mingea a depășit în întregime planul
vertical al fileului sau a fost atinsă de un adversar.
Lovitura de atac este un element tehnic care se învaţă şi se perfecţionează după o
perioadă mai lungă de timp de la începerea pregătirii, fiind legată de calităţile fizice specifice şi
de particularităţile jucătorului.
Constituie în acelaşi timp şi cel mai complex element în procesul de instruire şi
antrenament. „Datorită acestui lucru, va trebui să se ţină seama de părţile sale componente,
procesul de învăţare şi perfecţionare fiind legat direct de acestea. Pentru a evita demobilizarea
începătorilor, elementul fiind greu de realizat în joc, este indicat ca profesorul (instructorul) sau
antrenorul, să găsească cele mai eficiente mijloace de pregătire şi stimulare”34 (exerciţii fără
fileu, exerciţii şi jocuri cu fileu mai jos, acordarea de puncte, etc.).

Fig. 1. Lovitura de atac

4
 Atacul poate fi executat din prima lovitură, atunci când mingea vine direct de la adversar,
peste fileu, bună de atac; din a doua lovitură din primul pas, sau pas direct şi din a treia lovitură
de cele mai multe ori. Toate procedeele de atac se pot executa: fără elan, de pe loc, şi cu elan.
Privind sub aspectul mişcărilor necesare executării loviturii de atac ( fig.1), deosebim mai multe
componente: elanul (fig.2), bătaia, zborul (fig.5), lovirea mingii (fig.6) şi aterizarea.
Elanul, avântul pentru executarea loviturii de atac, constă într-o succesiune de 1-5 paşi
alergători. El începe din poziţia, fundamentală de bază. La un elan de 1-3-5 paşi, înaintarea
începe cu piciorul opus braţului îndemânatic. La un elan de 2-4 paşi, înaintarea începe cu
piciorul corespunzător braţului îndemânatic. Elanul trebuie făcut perpendicular sau puţin oblic
faţă de fileu, uniform accelerat şi cât mai energic.
A doua variantă, folosită de marea majoritate a jucătorilor (relor) este “bătaia precedată
de un pas sărit” care de fapt este cea mai corespunzătoare şi eficientă în majoritatea loviturilor de
atac. Execuţia unui jucător dreptaci: ultimul pas al elanului se execută pe piciorul stâng, care face
o bătaie asemănătoare pasului sărit, puţin în sus şi spre înainte, aterizarea realizându-se odată cu
frânarea elanului, succesiv, pe călcâie picioarelor, alternativ, drept-stâng (dus în faţa celuilalt),
urmând rularea talpă, vârf şi înălţarea pe verticală. „De reţinut este că primul contact cu solul se
face pe piciorul drept, uşor răsucit spre exterior, cu glezna blocată, centrul de greutate rămânând
în urma piciorului de sprijin”35. Odată cu revenirea trunchiului la verticală, piciorul de sprijin
execută o flexie mai accentuată, preluând toată greutatea corpului.
Piciorul pendulând, stângul, în aceiaşi flexie, depăşeşte cu o jumătate de talpă, sau chiar
cu o talpă piciorul de sprijin, rulând concomitent cu celălalt, călcâi – talpă - vârf, echilibrând
greutatea corpului pe ambele picioare şi transformând viteza de înaintare pe orizontală în viteză
de înălţare pe verticală, urmând celelalte componente ale loviturii de atac. Deci, ultimul impuls
pe sol este realizat de piciorul opus braţului de lovire (îndemânatic), favorizând o înălţare şi o
poziţionare corespunzătoare faţă de fileu şi înlăturând o serie de mişcări nefireşti (răsuciri) ale
trunchiului executate suplimentar, pentru lovirea mingii.

Fig. 2 Elanul Fig. 3 Lovitura de atac pe direcţia elanului

5
 Zborul, realizat prin întinderea energică a articulaţiilor picioarelor este ajutat mult de
mişcarea puternică şi rapidă a braţelor, dinapoi - înainte - sus deasupra capului, uşor flexate din
articulaţia coatelor. În continuare, braţul de lovire se duce mai mult în sus şi înapoi, odată cu
extensia uşoară a trunchiului şi răsucirea lui spre partea braţului îndemânatic. În timpul zborului,
picioarele flexându-se uşor din articulaţia genunchilor favorizează ridicarea (înălţarea) întregului
corp pe verticală şi menţinerea unui echilibru favorabil. Când trăgătorul se găseşte în punctul
maxim al înălţării (al săriturii), începe executarea următoarei componente, lovirea mingii.

Fig. 4 Zborul Fig. 5 Lovirea mingii

Lovirea mingii. Mingea trebuie lovită deasupra fileului, contactul cu mingea făcându-se
scurt şi rapid. Puţin timp înaintea lovirii, sau aproape concomitent cu lovirea mingii, braţul
neîndemânatic, flexat din articulaţia cotului (la un unghi de 90-110o), execută o tracţiune
puternică de sus în jos şi puţin lateral pe lângă corp, ajutând în acest fel ca mişcarea de răsucire
(de revenire) a trunchiului spre înainte să se facă mult mai energic, iar forţa de lovire a mingii să
crească. În drumul său pentru lovirea mingii (dinapoi spre înainte şi de sus în jos), braţul
îndemânatic este întins sau uşor flexat din articulaţia cotului. În timpul lovirii, trunchiul execută
o flexie energică pe bazin, palma braţului îndemânatic loveşte puternic mingea, în timp ce cotul
se ridică între cele două puncte ale pârghiei formate de umăr-minge. Mingea se loveşte cu o
suprafaţă cât mai mare a palmei având degetele desfăcute într-o uşoară flexie, care în afară de
lovire, prin diferite mişcări de răsucire a articulaţiei pumnului sau a întregului braţ, imprimă
acesteia direcţia de zbor dorită.
Aterizarea. Contactul cu solul se face succesiv: vârf, talpă, călcâi, pe ambele picioare
odată, apropiate sau uşor depărtate. În momentul contactului complet cu solul, articulaţiile
6
picioarelor se flexează uşor, făcând ca aterizarea să fie cât mai elastică, însoţită în acelaşi timp de
o flexie uşoară a trunchiului pe bazin (şezuta se duce puţin înapoi). Braţele cad relaxat pe lângă
trunchi, jucătorul luând imediat poziţia fundamentală de bază, intrând în acest fel mai repede în
joc.
Cerinţe metodice:
Învăţarea procedeelor de atac se face destul de greu şi de aceea predarea lor trebuie să
înceapă încă din primele lecţii. În procesul de instruire se foloseşte atât metoda parţială cât şi cea
globală, învăţându-se în ordine componentele ei: elanul, bătaia (pe două picioare), zborul şi
aterizarea. Lucrul braţelor se exersează fără săritură, corelându-se ulterior cu celelalte
componente. Apoi, se poate trece la executarea cu mingea.
Pentru o mai bună înţelegere a execuţiei părţilor componente ale loviturii de atac, se menţionează
în continuare câteva cerinţe:
Elanul: - se execută cu doi, trei, patru, cinci paşi în direcţia mingii;
- este accelerat, primii paşi fiind de apropiere, iar ultimul mai mare, de frânare, executat
cu viteză maximă, transformă elanul orizontal în săritură pe verticală (la bătaia prin păşire);
- în timpul deplasării corpul ia în mod progresiv poziţia pentru următoarea componentă
bătaia;
Bătaia: - se va face în principal pe două picioare (bătaia în doi timpi);
- contactul piciorului de blocare cu solul (ultimul pas) se realizează pe călcâiul opus
braţului îndemânatic precedat de pasul sărit;
- în momentul contactului cu solul, picioarele sunt semiflexate, trunchiul aplecat înainte,
braţele fiind duse mult înapoi, piciorul opus braţului îndemânatic înainte;
- în momentul bătăii, picioarele împing cu toată forţa în sol, braţele trăgând energic
înainte şi în sus.
- nu excludem bătaia pe un picior, în situaţii speciale.
Zborul: - se face pe verticală şi cât mai înalt;
- corpul şi braţele să fie relaxate.
Lovirea mingii: - mingea se loveşte de sus în jos şi spre înainte, braţul fiind întins sau
puţin flexat din articulaţia cotului, care este blocată. În această mişcare, „umărul trebuie să
impulsioneze ridicarea cotului în sus şi învăluirea mingii cu palma”36;
- în momentul lovirii, mingea se va găsi deasupra capului, puţin înainte şi spre braţul de
lovire; la lovitura de atac procedeu întors, mingea depăşeşte jucătorul în partea opusă braţului de
lovire.
Aterizarea: - să se facă pe vârfurile ambelor picioare, cu corpul orientat pe direcţia
atacului, să fie cât mai echilibrată.

7
 În afara acestor cerinţe, valabile pentru toate procedeele tehnice ale loviturii de atac, mai
sunt specifice pentru fiecare procedeu tehnic în parte, următoarele elemente:
a) Lovitura de atac pe culoar:
- elanul se execută perpendicular pe fileu;
- dacă mingea este prea aproape de fileu se va lovi printr-o mişcare rapidă, din articulaţia
pumnului, după care braţul se va retrage pentru a nu atinge fileul;
b) Lovitura de atac din blocaj afară:
- la lovire, articulaţia pumnului este semirelaxată;
59 - mişcarea este scurtă şi executată în viteză, din interior spre exterior, se urmăreşte
“ştergerea” blocajului.
c) Lovitura de atac pe diagonală:
- corpul este orientat în aer pe diagonala terenului;
- cu cât mingea este mai apropiată de fileu cu atât palma este orientată mai mult spre
terenul propriu;
- după lovire braţul cade liber în jos (cotul în sus).
d) Lovitura de atac plasată:
- se urmăreşte zona unde se plasează mingea;
- se loveşte scurt, cu braţul uşor flexat.
e) Lovitura de atac din pasa în urcare:
- săritura se execută înaintea primirii pasei;
- traiectoria pasei este foarte mică şi joasă;
- jucătorul loveşte mingea în urcare.
f) Lovitura de atac din pasa întinsă (la întâlnire):
- traiectoria pasei este lungă şi întinsă (aproape de orizontală), astfel încât mingea să se
întâlnească cu jucătorul care execută atacul, în momentul săriturii maxime.

Restricții ale loviturii de atac

Un jucător din linia întâi poate efectua o lovitură de atac la orice înălțime, cu condiția ca
acel contact cu mingea să fi avut loc în interiorul propriului său spațiu de joc (excepție Regula
13.2.4).
Un jucător din linia a doua, aflat în spatele liniei de atac, poate efectua o lovitură de atac
de la orice înălțime:
 în momentul săriturii sale, talpa piciorului (picioarelor) jucătorului nu trebuie nici să
atingă și nici să depășească linia de atac;
 după ce a lovit mingea, el poate să revină pe sol în interiorul zonei de atac.
8
 Un jucător din linia a doua, aflat în zona de atac, poate de asemenea realiza un atac
efectiv dacă, în momentul contactului, mingea nu se află în totalitate deasupra marginii
superioare a fileului.
Nici unui jucător nu i se permite să realizeze un atac efectiv asupra serviciului advers,
atunci când mingea este în zona de atac și în întregime deasupra marginii superioare a fileului.
Un jucător lovește mingea în spațiul de joc al echipei adverse.
Un jucător trimite mingea “afară”.
Un jucător din linia a doua, aflat în zona de atac, execută un atac efectiv atunci când
mingea este situată în întregime deasupra marginii superioare a fileului.
Un jucător execută un atac efectiv asupra serviciului advers, când mingea este în zona de
atac și în întregime deasupra marginii superioare a fileului.
Un Libero execută un atac efectiv asupra unei mingi care se află în întregime deasupra
marginii superioare a fileului.
Un jucător execută un atac efectiv asupra unei mingi aflată în totalitate deasupra marginii
superioare a fileului iar ea este provenită dintr-un pas în degete al Libero-ului aflat în zona de
atac.
Este acţiunea prin care jucătorii dinlinia I se interpun pe traiectoria loviturii de atac a
adversarului, prin plasarea mâinilor peste nivelul fileului. Scopul blocajului este de a împiedica
trecerea mingii spre terenul propriu. Eficienţa acestei acţiuni este determinată de capacitatea
jucătorilor de a anticipa intenţia adversarului, intervalul de timp dintre cele două acţiuni, lovitura
de atac şi blocajul, fiind extrem de scurt. Blocajul necesită pentru învăţare şi perfecţionare un
timp îndelungat, fiind unul dintre elementele care rămân pasibile continuu de perfecţionare. El se
realizează în special în condiţii cât mai apropiate de joc, fiind legat nemijlocit de lovitura de atac.
Jucătorii trebuie să lucreze mult până când pot discerne traiectoria, viteza, distanţa faţă de
fileu precum şi unghiul sub care vine mingea ce va fi atacată. De asemenea, în execuţia
blocajului este necesar să se ţină seama de calităţile trăgătorului şi de stilul lui de atac. În
procesul de instruire se va folosi metoda parţială pentru începători şi cea globală pentru avansaţi.

3. Blocajul
Blocajul individual
Executarea blocajului are aceleaşi părţi componente ca ale loviturii de atac. Diferă elanul,
care este de fapt o deplasare mai mult laterală şi lovirea mingii, efectuată cu ambele palme.
Săritura cu ambele braţe sus este necesară şi pentru învăţarea loviturii de atac.

9
 Bătaia, pe un picior se execută numai în cazuri întâmplătoare sau excepţionale, când
jucătorul este surprins de faza de joc şi nu poate sau nu are timp să execute bătaia pe ambele
picioare. Se recomandă să se înveţe, şi să se folosească, bătaia pe ambele picioare.
La elanul lateral, ultimul pas corespunzător direcţiei de deplasare, este făcut ceva mai
mare decât ceilalţi şi foarte energic. În acest moment, centrul de greutate rămâne în urmă, în
partea opusă direcţiei de deplasare, palmele la înălţimea pieptului sau ale bărbiei orientate spre
înainte, trunchiul este aplecat uşor înainte, privirea urmăreşte mingea. Prin flexia mai accentuată
a piciorului de sprijin, odată cu trecerea lui pe toată talpa şi apropierea celuilalt picior (care se
pune pe sol pe toată talpa), tălpile fiind paralele, centrul de greutate se deplasează în jos, pe
verticală şi în mijlocul poligonului de susţinere, greutatea corpului trece pe ambele picioare
(fig.6).

Fig.6. Blocajul individual

În acest moment, se accentuează şi mai mult flexia articulaţiilor picioarelor, centrul de

greutate coboară mai mult. În continuare, se realizează rularea talpă-vârfuri, după care urmează
desprinderea energică în sus pe verticală, realizată prin întinderea puternică şi rapidă a
articulaţiilor picioarelor, odată cu îndreptarea energică a trunchiului şi ducerea braţelor şi a
palmelor prin faţă înainte sus, deasupra capului şi deasupra fileului, orientate înainte, spre terenul
advers. Astfel, corpul părăseşte contactul cu solul, realizând cea de a treia componentă a
blocajului, zborul.
Zborul nu este altceva decât rezultatul elanului şi al bătăii înglobând totodată şi
continuarea lucrului braţelor în aer. Palmele se duc în sus, pe lângă banda superioară a fileului
(în funcţie de înălţimea mingii), pentru a nu se permite în timpul atacului advers, ca mingea să
intre între mâini şi fileu. În execuţia blocajului individual, se recomandă să se sară în dreptul
mingii, acoperind direcţia probabilă a loviturii de atac.

10
 Blocarea sau lovirea mingii se realizează cu palmele, printr-o mişcare de sus în jos pe
direcţia de zbor a mingii sau chiar pe mingea atacată, dacă aceasta este foarte aproape de fileu,
agresiv în terenul advers. În timpul blocării mingii se recomandă ca braţele să fie uşor flexate din
articulaţia coatelor, pentru a amortiza şocul lovirii atacului puternic.
Palmele sunt cu degetele mari apropiate, orientate spre înapoi şi puţin depărtate de celelalte,
pentru a se înlătura posibilitatea unor accidentări sau a trecerii mingii printre palme; celelalte
degete sunt puţin răsfirate şi semi-încordate, iar articulaţia pumnului blocată.
Acţiunea braţelor în aer se face atât din articulaţia cotului cât şi din cea a pumnului,
palmele acoperind mingea. Drumul braţelor şi a palmelor este de la înălţimea pieptului în sus,
deasupra capului şi puţin înainte (realizându-se blocajul agresiv). Dacă dorim ca mingea atacată
să intre în posesia echipei care se apără, în momentul blocării mingii palmele trebuie să fie
orientate spre înapoi (blocate în extensie); porţiunea distală a antebraţelor să fie foarte aproape
de plasă sau chiar să treacă puţin peste ea. În acest fel, mingea atacată se va duce în sus şi în
terenul propriu, fiind uşor preluată de coechipieri (astfel se realizează blocajul pasiv).
Aterizarea sau contactul cu solul se realizează succesiv: vârf, talpă, cu ambele picioare în
acelaşi timp. În momentul contactului cu solul, articulaţiile picioarelor se flexează progresiv
(realizând o aterizare elastică), trunchiul execută o uşoară flexie pe bazin, braţele cad relaxate pe
lângă corp până în poziţia fundamentală de bază. De multe ori, din cauza unei sărituri prea
aproape de fileu şi de linia de centru, jucătorul la aterizare trebuie să execute o răsucire a
picioarelor (spre dreapta sau spre stânga), în aşa fel încât tălpile să fie paralele cu linia de centru,
iar genunchii prin flexia lor să nu se lovească cu genunchii atacantului care execută aterizarea în
terenul advers.

Blocajul colectiv

Execuţia blocajului în 2 şi 3 jucători respectă aceleaşi faze sub aspectul descrierii şi

execuţiei tehnice ca şi blocajul individual, căreia i se mai adaugă coordonarea mişcărilor şi
efectuarea grupării jucătorilor în funcţie de direcţia loviturii de atac.

Blocajul cu 2 jucători este frecvent folosit în jocul de volei si impune o sincronizare

perfectă a acţiunilor celor doi. Această sincronizare presupune coordonarea deplasării săriturii şi
acţiunii braţelor jucătorilor care efectuează blocajul colectiv.

Blocajul cu 3 jucători se efectuează ceva mai rar şi numai în anumite situaţii; atunci când
atacul advers este executat din zona 3, în special la echipele de începători, şi la mingi ridicate
înalt.

11
 Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să stăpânească la un
nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în traseul metodic în acest caz sunt
caracteristice stadiilor de consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales aspectul omogenităţii
cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre ei:

o trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La comandă jucătorul
din centru se deplasează spre stânga sau dreapta unde împreună cu jucătorul din zona
respectivă execută simularea blocajului.
o Blocaj în doi jucători la lovitura de atac efectuată din terenul advers din zona dinainte
stabilită;
o Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se efectuează lovitura de
atac;
o Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu temă şi joc de pregătire.

Pe toată lungimea fileului, este executat în faţa unui trăgător foarte bun, în special la
echipele avansate în situaţii tactice speciale. La blocajul în grup, se recomandă fiecărui jucător să
asigure (să apere), o anumită direcţie a loviturii de atac.

În cazul când se asigură (se acoperă) iniţial o anumită direcţie de atac şi se sesizează că
trăgătorul atacă pe altă direcţie, se recomandă ducerea braţelor şi închiderea cu palmele a
direcţiei pe unde este posibil ca adversarul să atace.

De asemenea, palmele din exterior vor fi orientate spre interiorul terenului pentru a
închide părţile laterale ale blocajului şi a evita eventualele atacuri din blocaj afară.

Cerinţe metodice:

a) pentru blocajul individual

- săritura pentru executarea blocajului trebuie să se facă puţin mai târziu decât a
atacantului, pentru ca „punctul cel mai înalt al săriturii la blocaj să coincidă cu momentul lovirii
mingii de către atacanţi”40;

- distanţa dintre palme să fie mai mică decât diametrul mingii;

- cel care blochează, trebuie să ţină seama de traiectoria, înălţimea, viteza, distanţa şi
unghiul cu care vine mingea la fileu, de calităţile fizice şi specifice ale trăgătorului şi chiar din a
câta lovitură se execută atacul pentru alegerea momentului săriturii;

- blocajul se învaţă relativ uşor, dar perfecţionarea lui este dificilă şi necesită timp
îndelungat;
12
 - aplicarea lui în joc cere cunoştinţe tehnico-tactice bogate şi o atenţie deosebită, în
timpul execuţiei.
Blocajul individual, la corespondent: jucătorul se găseşte în poziţia de bază (pentru
efectuarea blocajului) la 40 -50 cm faţă de fileu şi la 1 - 1,5 m în interior (faţă de tuşa laterală), în
zonele II şi IV; în funcţie de poziţia mingii şi execuţia tehnico-tactică a blocajului, la minge sau
la zonă, execută un pas înainte sau lateral oblic înainte (stânga-dreapta). Astfel are posibilitatea
să acopere o zonă cât mai mare deasupra fileului în terenul advers.
b) pentru blocajul colectiv
- privirea jucătorilor va urmări tot timpul mingea şi, în acelaşi timp cu vederea periferică,
gruparea şi sincronizarea săriturii;
- creşterea vitezei de execuţie a combinaţiilor tehnico-tactice în jocul de atac a solicitat
implicit şi mărirea vitezei de deplasare a jucătorilor din linia întâi, pentru efectuarea
corespunzătoare a primului procedeu tehnic din jocul de apărare.
Atunci când blocajul se execută colectiv în doi sau trei jucători la elementele descrise mai
sus, se adaugă necesitatea coordonării mişcărilor dintre jucători şi gruparea lor în funcţie de
direcţia loviturii de atac. Cel mai frecvent se foloseşte blocajul în doi jucători, situaţie în care
fiecare dintre cei doi participanţi asigură (apără) o anumită direcţie de atac.
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să stăpânească la un
nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în traseul metodic în acest caz sunt
caracteristice stadiilor de consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales aspectul omogenităţii
cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre ei.

4. Tactica la serviciu
Pentru a uşura înţelegerea şi studiul tacticii în vederea aplicării ei cât mai eficace în
practică, tactica jocului de volei se poate împărţi în trei mari capitole:
a) Tactica la serviciu;
b) Tactica în apărare;
c) Tactica în atac.
În volei, după fiecare oprire a jocului, asistăm la aceeaşi situaţie, punerea mingii în joc
prin serviciu. Acest “moment fix” executat frecvent de către jucători, poate determina victoria
uneia din cele două echipe care se întrec.
Pentru a obţine dreptul de a servi în continuare, echipele îşi iau fie măsuri de organizare a
atacului, fie de apărare. Sub acest aspect, distingem clar două situaţii:
a. tactica la efectuarea serviciului;
b. tactica la primirea serviciului.
13
 În prima situaţie, întâlnim următoarele acţiuni tactice:
aşezarea jucătorilor pe teren cu păstrarea formaţiei;
aşezarea jucătorilor pe teren cu diferite schimbări de locuri (zone) în linia I-a şi/sau în
linia a II-a, în funcţie de specializarea pe posturi şi zone.
În a doua situaţie, pot exista următoarele acţiuni:
o aşezarea jucătorilor pe teren cu păstrarea formaţiei;
o cu schimbări de locuri (zone) într-o linie sau în ambele linii;
o cu trecerea unui jucător din linia a II-a în prima linie (intrare);
o cu aşezări derutante (false).
În cele două situaţii se realizează poziţii specifice ale jucătorilor, în ambele linii, atât
pentru faza de efectuare cât şi pentru cea de primire a serviciului.
La efectuarea serviciului, echipa se găseşte în atac, dar prin trecerea mingii peste fileu,
adversarului, care-şi organizează atacul, dispozitivul aşezării jucătorilor pe teren trebuie să fie
pentru apărare. De fapt, în atac se găseşte numai jucătorul care execută serviciul şi care imediat
după punerea mingii în joc (după serviciu), trebuie să intre cât mai repede în teren şi să se
încadreze în dispozitivul de apărare stabilit anterior.

Particularităţile jucătorilor ce compun echipa la efectuarea serviciului: Ţinând cont de

acest lucru echipa care serveşte poate să facă (în timp ce mingea este în zbor către terenul
advers), anumite schimbări între jucători (între zonele acestora), în cadrul celor două linii,
pregătindu-se astfel pentru o apărare cât mai bună. În cadrul liniei a I-a, jucătorii cei mai înalţi,
cu cel mai bun blocaj, se vor muta în zona corespunzătoare celui mai bun atacant din echipa
adversă. De asemenea, în linia a II-a, cel mai bun apărător, se va plasa în zona de atac preferată
de trăgătorii adverşi.

Fig.7. Schimbările de jucători în zona de atac. Teren A între 2 jucători; Teren B

între 3 jucători.

14
 Fig.8. Schimbările de jucători în zona de apărare. Teren A între 2 jucători;
Teren B între 3 jucători.
La echipele avansate, având nevoie permanent de un atac supranumeric (de 3 jucători),
ridicătorul din linia a II-a, se va plasa întotdeauna într-o zonă de unde să poată face permanent şi
cât mai uşor intrarea în linia I-a (de preferat din zona I-a).
Jucătorii echipei care serveşte trebuie să ţină seama că în eventualitatea preluării atacului advers,
trebuie să treacă cât mai repede, uşor, şi cât mai eficace în atac. Astfel, jucătorii vor trebui să-şi
schimbe locurile în aşa fel încât cel mai bun atacant din echipa proprie să se găsească în zona
corespunzătoare celui mai mic sau mai slab blocaj din echipa adversă. De asemenea, se poate
face schimbarea jucătorilor din linia a II-a în aşa fel încât cel mai mobil jucător de dublaj să
treacă în zona 6, în apropierea liniei de 3 m (în sistemul cu centrul doi avansat), iar jucătorii din
zonele 1 şi 5, în apropierea colţurilor de fund ale terenului. În cazul în care echipa este
începătoare, iar blocajul este efectuat numai de jucătorul din zona 3, aceasta se va găsi în
apropierea fileului iar jucătorii din zonele 2 şi 4 se vor plasa mai retraşi (în apropierea liniei de 3
m), pentru a face loc deplasării jucătorului de la blocaj şi pentru a efectua dublajul acestuia,
împreună cu jucătorul din zona 6, care se găseşte în mijlocul terenului, la 3 - 4 m de fileu.
Tactica echipei la serviciu, se referă la aşezarea pe teren a echipelor ce servesc.
Pornind de la premiza că echipa care serveşte se găseşte imediat în apărare, tactica acestei situaţii
reclamă ca echipa respectivă să ocupe o poziţie iniţială de apărare, corespunzătoare sistemului
defensiv adoptat.
Lucrul acesta este valabil pentru echipele avansate, pentru că la începători rezolvarea primelor
aspecte tactice legate de aşezarea pe teren în momentul în care servesc are loc treptat, ca o
necesitate a organizării, încă din primele lecţii a jocului bilateral.

15
Fig. 8. Tactica la efectuarea serviciului. Terenul A –în sistemul C2 avansat. Terenul B
sistemul cu C2 retras.

Pe măsură ce cunoştinţele teoretice şi tactice se lărgesc, odată cu învăţarea procedeelor de

apărare, se cristalizează sistemul de joc şi respectiv aşezarea pe teren în diferite situaţii.
La echipele de începători, aşezarea pe teren în momentul serviciului va căuta să rezolve
adoptarea unui dispozitiv de apărare corespunzător necesităţilor şi posibilităţilor concrete ale
colectivului respectiv.

La punerea mingii în joc, echipa de la primirea serviciului se găseşte în prima fază de apărare,
organizându-şi în acelaşi timp (odată cu primirea serviciului), intrarea imediată în atac.

În aşezarea jucătorilor pe teren a echipei care primeşte serviciul trebuie să se ţină seama de
următoarele principii:

- toţi jucătorii trebuie să aibă un culoar de vizibilitate pentru a putea urmări traiectoria de zbor a
mingii servite;

- în funcţie de zona ocupată pe teren, jucătorii trebuie să se găsească orientaţi perpendicular faţă
de cel care serveşte, iar poziţional să aibă piciorul din afara terenului, sau piciorul opus locului
unde se găseşte ridicătorul (pentru jucătorii din mijlocul terenului), mai înainte;

- în timpul primirii, jucătorii trebuie să se vadă între ei, folosind vederea periferică, urmărind în
acelaşi timp atât jucătorul care serveşte, cât şi spaţiile unde eventual va putea cădea mingea nu
pe aceeaşi linie;

- în timpul primirii, jucătorii trebuie să se găsească permanent în poziţia fundamentală de bază

(medie), şi de multe ori chiar în poziţia joasă, fiind întotdeauna gata să se deplaseze la timp acolo
unde este nevoie. La începători, aşezarea jucătorilor în teren trebuie să se facă în aşa fel încât
ridicătorul să se găsească întotdeauna mai aproape de fileu pentru a ridica mingile în condiţii cât
mai uşoare; participarea lui la primirea serviciului fiind numai în cazuri excepţionale (când se
16
serveşte pe el), sau aproape inexistentă. Echipele cu o pregătire tehnică bună, pot avea la
primirea serviciului, pe toţi jucătorii plasaţi între 6 şi 8 m de fileu, pe două linii apropiate frânte,
sub forma de semicerc, sau 2 jucători specializaţi la primire.

5. Bibliografie

1. F. Balais, A. Pacuraru, "Volei - de la selectie la performanta", Ed. Academica, Galati, 1997

2. A. Pacuraru, "Volei - tehnica si tactica", Ed. Fundatiei Universitare "Dunarea de Jos", Galati,
2002

3. Cojocaru A.,(2008)- Voleiul la juniori, Edit. Universitaria Craiova.

4. Cojocaru, A., Ioniţă, M. – Voleiul – joc adaptat în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2006.

5. Croitoru, D., Pascu, D., Volei – priorităţi didactice. Editura Universitaria, Craiova, 2003

6. Croitoru, D., Şerban, M. H., Volei în şcoală, Bucureşti, Editura SemnE, 2002.

7. D.Colibaba-Evuleţ,I.Bota,( 1998)- Jocuri sportive-teorie şi metodică, Ed.Aldin.

8. Dragnea, A., Mate-Teodorescu, S., Teoria sportului, Ed. FEST, Bucureşti.

Bibliografie on-line
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Volei
2. http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bitstream/123456789/3944/1/Butnaru_R_tehnica_jocul
ui.pdf

17