8.

Sistemul endocrin - glandele

endocrine
Rolul hormonilor este cel mai vizibil la pubertate, când în organism încep să
apară modificări diferite la fete față de băieți. Dar sistemul endocrin este mult
mai complex, iar activitatea sa se desfășoară pe perioada întregii vieți, nu doar
la pubertate.

Ce este o glandă endocrină?

În organismul uman există 2 tipuri de glande:

● Glandele exocrine (exo=la exterion, krino=secreție) prezintă ducte în

care își varsă produsul de secreție, care mai apoi este transportat în
cavități, lumene sau la suprafața organismului.
● Glandele endocrine (endo=interior) sunt epitelii secretorii, a căror
funcție este sintetizarea, stocarea și secreția unor substanțe numite
hormoni.

​
Care sunt glandele endocrine?

Glande endocrine clasice sunt considerate hipofiza, epifiza, tiroida,

paratiroidele, glanda suprarenală, pancreasul endocrin, ovarul, testiculul și
temporar timusul și placenta. Dar pe lângă aceste glande, mai există țesuturi și
organe care au și rol endocrin: rinichiul secretă eritropoietina, hipotalamusul
secretă hormonul antidiuretic și oxitocina, pilorul secretă gastrina etc.
  
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
-​
glandele endocrine

Ce sunt hormonii?
Hormonii sunt subtanțe active, care pot fi peptide, steroizi sau derivați
aminici. Ei sunt eliberți de glanda endocrină în lichidul interstițial și de aici în
sânge, de unde sunt transportați către țesutul țintă. Teoretic, ei acționează la
distanță de locul de sinteză. Practic însă, există celule specializate care secretă
substanțe cu acțiune pe celulele vecine (secreție paracrină) sau chiar pe
celulele care le-au produs (secreție autocrină). De exemplu: oxidul nitric care
este produs de celulele endoteliale ale vaselor și care determină vaso-dilatație
la locul de acțiune.

Glandele endocrine Hormonul

Epifiză Melatonină

Hipofiză GH, ACTH, TSH, LH, FSH, PRL

Tiroidă T3, T4, calcitonină

Paratiroide parathormon

Glanda suprarenală Corticosuprarenala: cortizol, aldosteron,

și hormoni androgeni

Medulosuprarenala: adrenalină, noradrenalină

Pancreasul endocrin Insulină

Ovarul Estrogen, Progesteron

Testicolul Testosteron

Cum acționează un hormon?

Hormonul acționează asupra unor țesuturi țintă, adică doar asupra acelor
țesuturi care au receptori pentru acel hormon. Cel mai bun exemplu este
mecanismul cheie-broască: o cheie se potrivește doar cu o anumită broască,
deci nu poate deschide decât anumite uși.

Acești receptori se găsesc fie la suprafața celulei, fie în interiorul ei (la nivel
citoplasmatic sau chiar la nivelul nucleului). Prin legarea hormonului de acești
receptori, se produc o serie de reacții celulare care au ca rezultat final sinteza
unor proteine, modificarea permeabilități membranei celulare, transportul
unor subtanțe intra și extracelular, care vor genera anumite efecte specifice la
nivelul organismului.

Cuprins

● Hipofiza
○ Adenohipofiza și lobul intermediar
○ Neurohipofiza
○ Controlul hipotalamusului asupra hipofizei
○ Tabelul hormonilor hipofizari
○ Patologie hipofizară
● Tiroida
● Paratiroidele
● Glandele suprarenale
○ Corticosuprarenală
○ Medulosuprarenală
○ Patologia glandelor suprarenale
● Pancreasul endocrin
○ Patologia pancreasului: Diabetul zaharat

Hipofiza
Hipofiza (glanda pituitară) este o glandă endocrină situată la baza creierului,
pe șaua turcească a osului sfenoid. Are un diametru de 1-1,5 cm și o greutate
de 0,5-0,8 g.

Structură și funcție
Anatomic, dar și funcțional, hipofiza este împărțită într-o porțiune anterioară
(adenohipofiza sau lobul anterior) și o porțiune posterioară (neurohipofiza sau
lobul posterior). Pe lângă acești 2 lobi, mai există și un lob intermediar (2%
din masa glandei), care anatomic face parte din adenohipofiză.

Hipofiza controlează activitatea celorlalte glande endocrine, de aceea poate fi

considerată ”centrul de comandă” al sistemului endocrin, sau ‘creierul
endocrin’ al organismului. La rândul ei, hipofiza se află sub controlul
hipotalamusului.

 
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
-​
vedere superioară asupra bazei craniului 
 
  
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
-​
Hipofiză

Definiții:
Glandă endocrină = țesut epitelial secretor care produce substanțe active
denumite hormoni, care acționează la distanță de locul producerii asupra altor
țesuturi sau celule țintă pentru a produce un anumit efect. Glandele endocrine
sunt: hipofiza, epifiza, tiroida, suprarenala, pancreasul endocrin, ovarul,
testiculul si temporar timusul și placenta.

Sfenoid = os care participă la formarea bazei craniului.

Adenohipofiza și lobul intermediar

Adenohipofiza (lobul anterior)
Este porțiunea anterioară a hipofizei și este formată din țesut epitelial.
Prezintă 5 tipuri de celule, care secretă 7 hormoni. Acești hormoni sunt de
două tipuri:

● tropi (glandulotropi) - hormoni care acționează asupra altei glande

endocrine, dictând secreția acesteia.
● non-tropi (non-glandulotropi) - care își exercită efectul direct și nu
asupra unei alte glande endocrine intermediare.
Cele 5 tipuri de celule și hormonii secretați de ele sunt:

1. celulele somatotrope​ secretă ​

hormonul somatotrop (STH sau
GH=growth hormone)​ . GH intervine în creșterea și dezvoltarea
organismului și în metabolism.
2. celulele lactotrope​ prolactina (PRL)​
secretă ​ cu rol în stimularea
secreției lactate a glandei mamare.
3. celulele corticotrope​ eliberează ​hormonul adrenocrorticotrop (ACTH)
sau corticotropina care stimulează secreția de hormoni glucocorticoizi și
hormoni androgeni ai glandei corticosuprarenale. De asemenea mai
secretă și ​hormonul melanocito-stimulant (MSH)​ cu rol în pigmentarea
pielii.
4. celulele tireotrope​ hormonul tireostimulator (TSH)​
secretă ​ care
stimulează secreția de hormoni tiroidieni (T₃și T₄) ai glandei tiroide.
5. celulele gonadotrope​ produc 2 hormoni:
a. hormonul foliculostimulator (FSH​ ) stimulează la femei maturarea
foliculului de Graaf și secreția de estrogen a ovarului, iar la bărbat
stimulează dezvoltarea tubilor seminiferi ai testiculului și
spermatogeneza.
b. hormonul luteinizant (LH) ​ determină la femei ovulația și
formarea corpului galben (care va secreta estrogen și
progesteron), iar la bărbați stimulează secreția de testosteron a
celulelor Leydig testiculare.
  
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
-​
Adenohipofiza

Lobul intermediar
Deși acest lob involuează în cursul dezvoltării intrauterine a fătului, celulele
sale migrează spre lobul anterior al glandei pituitare. Aceste celule secretă
MSH, ​
hormonul ​ la fel ca celulele corticotrope.

Neurohipofiza
Neurohipofiza (lobul posterior)
Este porțiunea posterioară, mai mică, a glandei pituitare. Este formată din
axonii și terminațiile axonale ale celulelor neurosecretorii din hipotalamus.
Practic, neurohipofiza nu secretă hormoni, ci doar stochează și eliberează
hormonii produși de celulele hipotalamusului. Este vorba despre 2
oxitocina (ocitocina) și vasopresina sau hormonul antidiuretic
hormoni:​
(ADH).

1. Oxitocina (OT) ​
este produsă de celulele neurosecretorii ale nucleului
paraventricular din hipotalamus. La femei intervine în timpul travaliului
determinând contracția musculaturii uterine. După travaliu intervine în
expulzia laptelui din glanda mamară prin stimularea contracției
celulelor mioepiteliale de al nivelul glandei mamare. Acest proces este
stimulat de actul subtului.
2. Vasopresina​
sau hormonul antidiuretic (ADH) acționează asupra 3
structuri:
a. rinichi - acționează asupra tubilor contorți distali și tubilor
colectori determinând absorbția facultativă a apei. ​
De aici rezultă
că scade volumul, dar crește concentrația urinii.
b. glandele suddoripare - inhibă secreția acestora,​
deci scade
perspirația.
c. țesutul muscular neted al arteriolelor - după cum îi spune și
numele, vasopresina determină și contracția musculaturii netede
duce la creșterea tensiunii
din peretele arteriolelor, ceea ce ​
arteriale.
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
-​
Neurohipofiza

Controlul hipotalamusului asupra

hipofizei
Hipotalamusul, parte a encefalului, are legături anatomice și funcționale cu
hipofiza. Practic, el este cel care controlează activitatea acestei glande prin
secreția de hormoni eliberatori (rcare stimulează eliberarea hormonilor
hipofizari) sau inhibitori (care inhibă eliberarea hormonilor hipofizari).
Hormonii eliberatori sunt:

● CRH (Corticotropin-releasing hormone): corticoliberina, care

stimulează secreția hipofizară de ACTH.
● GHRH (Growth-hormone-releasing hormone): hormon eliberator de
STH.
● GnRH (Gonadotropin-releasing hormone): gonadoliberine, hormoni
care stimulează eliberarea de hormoni gonadotropi (FSH si LH).
● TRH (Thyrotropin-releasing hormone): hormon eliberator de TSH

Hormonii inhitori sunt:

● GHIH sau Somatostatina (Growth-hormone-inhibiting hormone):

inhibă secreția de hormon de creștere.
● Dopamina: inhibă eliberarea de prolactină și de aceea mai este denumită
și PIH (Prolactin-inhibiting hormone)

Anatomic, hipotalamusul este legat de hipofiză prin tija pituitară.

Funcțional, hipotalamusul are legături cu fiecare lob în parte al hipofizei

astfel:

● cu adenohipofiza, este legat prin intermediul sistemului port

hipotalamo-hipofizar. Prin intermediul acestui sistem port, hormonii
eliberatori (CRH, GHRH, GnRH, TRH) și hormonii inhibitori (GHIH și
Dopamina) sunt transportați la lobul anterior hipofizar și modulează
secreția lui.
● cu neurohipofiza, este legat prin tractul hipotalamo-hipofizar, care
reprezintă de fapt axonii neuronilor din nucleul supraoptic și
paraventricular din hipotalamus. Acești neuroni secretă oxitocina și
 ADH pe care îi transportă prin intermediul acestui tract în lobul
posterior, unde îi stochează. Impulsurile nervoase către neurohipofiză
determină eliberarea acestor hormoni la nevoie.

 
Reglarea secreției adenohipofizară se face și prin mecanismul de feedback
negativ astfel: când secreția perifierică a unei glande crește, concentrația
sanguină a hormonilor acestei glande determină scăderea secreției hipofizare a
hormonului stimulator și scăderea secreției hipotalamice a hormonului
eliberator, astfel încât în final să scadă concentrația sanguină a hormonilor.

De exemplu: creșterea secreției de T₃și T₄a tiroidei determină scăderea

secreției de TSH a hipofizei și scăderea secreției de TRH a hipotalamusului. În
absența TSH-ului și TRH-ului nu mai există stimuli pentru secreția de
hormoni tiroidieni, rezultând în final scăderea secreției de T₃și T₄și
corectarea dezechilibrului. Acest mecanism este valabil și în sens invers.

Singura excepție de la acest mecanism este producerea ovulației care are loc
prinfeedback pozitiv: creșterea concentrației de estrogen produsă de ovar
determină creșterea concentrației de LH hipofizar, care determină ovulația.

Definiții:
Hipotalamus = regiune centrală a diencefalului situată la baza creierului, sub
talamus și deasupra hipofizei. Are conexiuni cu sistemul nervos central,
sistemul nervos vegetativ și sistemul endocrin prin care controlează
homeostazia temperaturii, fluidelor, metabolismului energetic, ciclurilor
reproducatoare și a anumitor emoții.

Sistem port = sistem vascular format din 2 rețele capilare unite printr-o venă
portă.

Axoni = prelungire terminală a celulei nervoase.

Tabelul hormonilor hipofizari

Mai jos v-am pregătit un tabel cu toți hormonii hipofizari, locul lor de sinteză
și secreție, efectele acestora și afecțiunile pe care le determină prin dezechilibre
cantitative. Este foarte bun pentru a vă recapitula noțiunile esențiale ale
acestui capitol și pentru a reține esențialul despre hipofiză și hormonii săi.

Patologie hipofizară
Deși de dimensiunea unui bob de mazăre, hipofiza este considerată creierul
endocrin al organismului, având un rol important în reglarea secreției
majorității celorlalte glande endocrine. Astfel că, afectarea hipofizei va duce la
dereglarea activității celorlalte glande endocrine, generând patologii diverse și
grave uneori.

Afecțiunile hipofizei ei se manifestă în urma hipersecreției sau hiposecreției

hormonale:

1. Anomaliile lobului anterior:

2. Hipersecreția​ de hormoni hipofizari anteriori, aproape întotdeauna
selectivă (un singur hormon). Cel mai frecvent, hormonii secretați în
exces sunt:
○ STH (GH)​ care dă gigantismul la copil și acromegalia la adult,
○ prolactina​ ce produce sindromul amenoree-galactoree
○ ACTH​ ce duce la sindromul Cushing.
Hiposecreția​
poate fi generalizată, cuprinzând toți hormonii hipofizari,
sau selectivă.

1. Anomaliile lobului posterior: Lobul posterior stochează și eliberează 2

hormoni: oxitocina și vasopresina sau hormonul antidiuretic. Patologia
hormonul antidiuretic​
vizează în special ​ , fie prin hiposecreție fie prin
hipersecreție.

Cele mai frecvente afecțiuni pituitare sunt:

Nanismul hipofizar
Definiție:​ hiposecreției de STH (GH)​
Este o afecțiune care apare în urma ​ .
Poate apărea în hiposecreția hipofizară generalizată (ce include toți hormonii)
sau doar în caz de hiposecreție izolată de STH.
Cauze:

● mutații genetice,
● anumite boli congenitale,
● tumori ale hipofizei,
● apoplexie hipofizară,
● radioterapie la nivelul extremității cefalice pentru diverse cancere,
● idiopatică (de cauză necunoscută).
Simptome și semne:​
Persoanele cu nanism hipofizar sunt mici de statură, dar
normal proporționate.

Primul semn este întârzierea creșterii în înălțime, încă din copilărie. Deși mici
de înălțime, persoanele sunt normal proporționate și cu intelectul neafectat.
Fața este mică, cu riduri fine, fără pilozitate, cu un aspect de păpușă. Masa
musculară este mai slab dezvoltată, de aceea în cazul copiilor, statul în
picioare și mersul sunt întârziate.

Hipoglicemia poate apărea de asemenea, datorită faptului că hormonul

somatotrop, în mod normal, crește glicemia la nevoie.

În caz de hiposecreție generalizată a hipofizei, pubertatea nu apare, iar în caz

de hiposecreție izolată ea apare cu întârziere.

Tratament:​
STH obținut prin inginerie genetică injectat subcutanat o dată pe
zi până se ajunge la o înălțime normală.

Cașexia hipofizară (boala Simmonds)

hiposecreției generalizate a
Este o afecțiune care apare în urma ​
Definiție:​
hipofizei (hipopituitarism).

Cauze:
 ● congenital la copii;
● la adulți poate apare în urma unui AVC,
● infecții (meningită),
● tumori hipofizare,
● după o intervenție chirurgicală,
● post-iradiere
● idiopatic.
● Un tip special de hipopituitarism apare la femei, când în urma unui
travaliu prelungit cu pierderi mari de sânge apare ischemia și apoi
necroza glandei hipofize (sindromul Sheehan)
Simptome și semne:​
Persoana suferă de slăbire extremă în greutate,
îmbătrânire precoce, pierderea caracterelor sexuale, bradicardie, hipotensiune
arterială.

Fiindcă această boală apare în urma unei secreții scăzute a hormonilor

hipofizei, semnele și simptomele sunt specifice scăderii acțiunii fiecărui
hormon în parte, după cum urmează:

1. Primii care scad sunt hormonii gonadotropi (FSH și LH). Astfel la copii
nu mai apare pubertatea, iar la adulți manifestările diferă în funcție de
sex. La femei apare oligo sau amenoreea, infertilitatea. La bărbați apare
piederea masei musculare, disfuncție erectilă și scăderea
spermatogenezei cu infertilitate. Atât la femei cât și la bărbați se produce
scăderea libidoului, dispariția caracterelor sexuale secundare (atrofierea
organelor genitale externe, pierderea părului axilar și pubian) și
osteoporoză.
2. Următorul hormon afectat este STH (GH). La copii duce la apariția
nanismului hipofizar (discutat mai sus), iar la adult determină scăderea
energiei și a masei musculare, scăderea memoriei, dar adesea
manifestările sunt minime.
3. Deficitul de TSH determină apariția hipotiroidismului care determină la
copil nanismul tiroidian (cretinismul), iar la adult se evidențiază prin
 infiltrare facială, intolerență la frig, scăderea frecvenței cardiace și a
tensiunii arteriale, gândire lentă (bradipsihie), pierderea părului.
4. Deficitul de ACTH duce la insuficiența corticosuprarenalei, adică la
hiposecreția de hormoni glucocorticoizi și hormoni sexuali. Hormonii
mineralocorticoizi (aldosteronul) nu sunt afectați. Apar oboseala,
hipotensiunea arterială, hiponatremia, hipoglicemie, anemie, întârzierea
apariției pubertății la adolescenți.
5. Deficitul de prolactină determină imposibilitatea alăptării. Notă: uneori
poate apărea hipersecreția în loc de hiposecreția de prolactină, dată de
prezența unei tumori numite prolactinom care secretă prolactină în
exces și care poate supresa activitatea normală a hipofizei.
6. Deficitul de ADH determină apariția diabetului insipid caracterizat prin
poliurie, polidipsie, hipotensiune arterială.
7. Deficitul de oxitocină, rar evident clinic, fiindcă rolul acestui hormon
este evidențiat în special în travaliu și în timpul alăptării.
Tratament:​
în primul rând evidențierea și tratarea cauzei care a dus la acest
sindrom (extirparea chirurgicală a unei tumori, terapie medicamentoasă) și
substituția hormonală a hormonilor care lipsesc. Se utilizează terapia cu
hormonii periferici: testosteron la bărbați, estrogen și progesteron la femei,
hidrocortizon pentru glucocorticoizi, levotiroxina pentru hormonii tiroidieni,
STH injectat subcutanat și tratament cu desmopresină pt deficitul de ADH.

Gigantismul
Definiție: ​ hipersecreției de STH (GH) în
Gigantismul apare ca urmare a ​
copilărie​
, înaintea închiderii cartilajelor de creștere epifizare.

Cauza:​
cea mai frecventă este o tumoră hipofizară care secretă STH în exces.

Simptome și semne:​
persoanele cu gigantism au o statură mai mare decât cea
normală vârstei, putând atinge peste 2 metri înălțime. Alte simptome care
apar sunt date de compresiunea pe care o poate produce tumora asupra
organelor din jur: cefalee, tulburări de vedere chiar și hiposecreția altor
hormoni hipofizari.

Tratament:​
se preferă cel chirurgical, de ablație a tumorii. Se mai poate indica
și radioterapia, însă instalarea efectului durează mai mult și este însoțită de
efecte secundare. Terapia medicamentoasă se alege atunci când chirurgia și
radioterapia fie nu sunt indicate, fie nu au avut efect curativ.

Acromegalia
Definiție:​
Acromegalia este echivalentă gigantismului, dată tot de
hipersecreția de STH, dar manifestată la adult,​
după ce s-au închis cartilajele
de creștere.

Cauză:​
aceiași ca a gigantismului, de aceea tratamentul va fi la fel.

Simptome și semne:​
la adult nu mai apare creșterea exagerată în înălțime ci va
aparea creșterea extremităților: mâinile și picioarele, nasul, buzele și
mandibula (prognatism) cu creșterea spațiilor interdentare. Acest lucru va
determina modificarea fizionomiei care capătă un aspect grosolan. Pozele
pacientului sunt importante pentru urmărirea evoluției bolii. Pe lângă acestea
apare și creșterea în dimensiuni a organelor interne: limbă, inimă, ficat,
rinichi, pancreas, chiar și tiroidă. Pot apărea hipertensiunea arterială, diabetul
zaharat, transpirație excesivă, iar la femei amenoreea. De asemenea crește
apariția polipilor colonici, cu creșterea riscului de apariție a neoplasmului de
colon.

Alte simptome mai pot fi date și de tumora în sine prin compresiunile sale
asupra organelor din jur (la fel ca la gigantism).
Diabetul insipid
Definiție:​ absenței secreției
Diabetul insipid apare în urma hiposecreției sau​
hormonului antidiuretic ADH.

Cauze:​
mutații genetice, tumori, traumatisme craniene, post-chirurgical,
infecții (encefalită, meningită) care afectează tija hipofizară sau neuronii
hipotalamici din nucleii supraoptici și paraventriculari.

Simptome și semne:​
tabloul clinic este dominat de poliurie, cu o diureză de la
3 până la 20 de litri pe zi și polidipsie. Poliuria este însoțită și de nicturie.
Urina este foarte diluată (densitate <1,005 și osmolaritate<200 mOsm/l), iar
dacă pierderile de lichide nu sunt înlocuite apare foarte repede deshidratarea
și colapsul circulator din cauza hipovolemiei.

Tratament:​
se face prin substituție hormonală cu desmopresină, care se dă de
obicei sub formă de spray intranazal sau lispresină.

Definiții:
galactoree - lactație prezentă în afara sarcinii.

congenital - care apare în timpul sarcinii sau este prezent din momentul
nașterii.

apoplexie - suprimare subită a funcției unui organ, cauzată de o hemoragie sau

de obstruarea unui vas capilar.
AVC - accident vascular cerebral. Întreruperea bruscă a fluxului sanguin către
creier prin hemoragia sau obstruarea unei artere.

ischemie -scăderea fluxului sanguin arterial a unui organ.

necroză - moarte celulară sau tisulară.

bradicardie - scăderea frecvenței cardiace sub 60 bătăi pe minut.

oligomenoree - diminuare a fluxului și duratei menstruației.

amenoree - lipsa menstruației fie prin absența apariției la vârsta pubertății fie
prin dispariția ei ulterioară.

poliurie - creșterea cantității de urină emise pe 24 de ore (diureza) peste 2 litri.

polidipsie - ingerarea unei cantități crescute de apă.

nicturie - eliminare de urină în timpul nopții, un volum mai mult de jumătate

din timpul zilei.
colaps circulator - scăderea marcată a tensiunii arteriale sistolice sub 80
mmHg. Este o urgență medicală.

Tiroida
Tiroida este o glandă endocrină în formă de fluture, alcătuită din doi lobi: cel
stâng și cel drept, uniți între ei printr-o punte numită istm. Ea este poziționată
în regiunea cervicală anterioară (în partea anterioară a gâtului), înaintea
traheei, în loja tiroideană.

 
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
-​
Localizarea și anatomia tiroidei

Parenchimul glandei (țesutul secretor) este alcătuit din celule tiroidiene

organizate în foliculi. Acești foliculi reprezintă unitatea morfofuncțională a
tiroidei, deoarece ei sunt capabili să sintetizeze și să elibereze hormonii:
tiroxină (T4) și triiodotironină (T3). Celulele tiroidiene din folicul sunt dispuse
în cerc pe o membrană bazală. În interiorul cercului se află un material
omogen și vâscos care poartă numele de coloid. Coloidul conține
tireoglobulină, din care, prin iodare (prin adăugarea ionilor de iod I-) se obțin
T3 și T4.

Între foliculi se mai găsesc și celulele parafoliculare sau celulele C, care au

rolul de a secreta calcitonina.

 
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
-​
Tiroida - vedere microscopică

Rolul glandei tiroide

T3 și T4 au numeroase efecte la nivelul organismului și în consecință
îndeplinesc multe roluri. Dintre acestea, printre cele mai importante se
numără:
 ● rolul în creștere la copii, în maturarea sistemului nervos și în devoltarea
psihică și intelectuală.
● la adult sporesc atenția, concentrarea și reactivitatea la stimuli.
● stimulează metabolismului bazal și producerea energiei.
● au rol în adaptarea la frig.
● mențin tonusul muscular.

Calcitonina are importanță deosebită în mineralizarea oaselor prin

echilibrarea metabolismului fosfo-calcic (metabolismul fosforului și al
calciului). Are efect hipocalcemiant, adică de scădere a nivelului Ca​ din
2+​

sânge prin fixarea acestuia în oase.

Efectele hormonilor tiroidieni (T3 și T4)

Efectele hormonilor tiroidieni asupra diferitelor sisteme, aparate și
metabolisme sunt următoarele :

1. sistemul nervos:
● stimulează mielinizarea, adică formarea tecilor de mielină din jurul
axonilor.
● stimuleză dezvoltarea normală a sinapselor.
● stimulează diferențierea neuronală, adică transformarea celulelor
precursoare în celule care au trăsăturile și functiile unui neuron
(procesul de diferențiere este procesul prin care celulele cresc până la
forma lor matură, pe deplin funcțională).
1. aparatul cardio-vascular
● cresc frecvența cardiacă (FC).
● cresc forța de contracție a miocardului.
● produc vasodilatație (creșterea diametrului vaselor).
1. aparatul respirator
● cresc frecvența respiratorie.
● cresc amplitudinea mișcărilor respiratorii.
1. sistemul muscular
● cresc tonusul muscular.
● cresc forța de contracție a mușchilor.
● cresc viteza de răspundere la stimuli reflecși (stimuli care declanșează
reflexe).
1. sistemul osos
● determină maturarea cartilajelor de creștere.
1. aparatul digestiv
● stimulează apetitul (pofta de mâncare).
● cresc peristaltismul intestinal (cresc mișcările cu rol de propulsie al
conținutului intestinal).
● cresc capacitatea de absorbție a mucoasei intestinale.
1. tegumente (piele)
● păstrează troficitatea normală a pielii, adică mențin structura normală a
pielii prin asigurarea unei nutriții și hidratări corespunzătoare. aparatul
reproducător
1. aparatul reproducător
● mențin capacitatea de funcționare a aparatului reproducător.
1. metabolism
● bazal:
○ cresc rata metabolismului bazal.
○ cresc calorigeneza, adică producerea de căldură.
● metabolism glucidic
 ○ cresc glicemia (nivelul glucozei în sânge), prin creșterea absorției
intestinale și eliberarea din depozitele hepatice (glicogenoliză).
○ cresc consumul periferic de glucoză (cu rol în producerea
energiei).
● metabolism lipidic
○ stimulează degradarea colesterolului, trigliceridelor și a
fosfolipidelor.
● metabolismul proteic
○ cresc sinteza proteinelor.
● metabolismul iodului
○ metabolismul iodului este controlat aproape în totalitate de
tiroidă, deoarece iodul este indispensabil producerii hormonilor
tiroidieni.

Reglarea secreției hormonilor tiroidieni (T3 și T4)

Reglarea secreției acestor hormoni este realizată prin axul
hipotalamo-hipofizo-tiroidian astfel:

● hipotalamusul produce un hormon numit tireoliberină - TRH

● acesta stimulează hipofiza să producă hormonul tireotrop - TSH
● TSH-ul stimulează secreția de T3 și T4

Prin urmare secreția de T3 și T4 este stimulată atât de TSH în mod direct, cât
și de TRH în mod indirect prin acțiunea TSH-ului.

Pentru a evita apariția unui exces de hormoni tiroidieni, nivelurile crescute de

T3 și T4 inhibă secreția de TRH și TSH, printr-un proces numit feedback
negativ.
  
 

Definiții:
Foliculul = este o formațiune alcătuită din celule dispuse în cerc sau în formă
de săculeț. Există mai multe tipuri de foliculi , fiecare având rolul său specific
(ex: folicul tiroidian , folicul ovarian , folicul pilos (al părului) , folicul limfatic;
Membrana bazală = este o structură a unui țesut epitelial, sitută la baza
acestuia , pe care stau așezate clulele epiteliale ( membrana bazală este pentru
epiteliu ca fundația pentru o casă.

Metabolismul bazal = se referă la activitățile metabolice prezente în organism

cu rol de menținere a funcțiilor vitale (ex: respirația, circulația sângelui).

Tonusul muscular = este o stare de contracție parțială și pasivă a musculaturii

( diferită de contracțiile voluntare ale muschilor executate în tipul diferitelor
mișcări), cu rol în menținerea posturii și a echilibrului.

Teaca de mielină = este un înveliș izolator al axonului neuronal , produs de

celulele gliale , cu rol de creștere a vitezei de transmitere a impulsului nervos.

Cartilajele de creștere = sunt structuri cu rol în creșterea în lungine a oaselor.

Țesutul osos nu se formează prin transformarea țesutului cartilaginos. Când
procesul de creștere a luat sfârșit, cartilajele de creștere nu mai produc țesuturi
noi și devin complet osificate. Acest proces poartă numele de închidere a
cartilajelor de creștere.

Troficitatea = reprezintă starea de păstrare a structurii și funcției normale a

unui țesut, prin asigurarea unei nutriții corespunzătoare a țesutului respectiv.

Glicogenul = este o moleculă rezultată prin unirea mai multor molecule de

glucoză. Reprezintă, de fapt, o forma de depozitare a glucozei. Glicogenoliza
este procesul prin care glicogenul este transformat înapoi în glucoză.

Paratiroidele
Glandele paratiroide sunt structuri endocrine, în număr de patru, localizate pe
fața posterioară a tiroidei: două la polul superior și două la polul inferior al
lobilor tiroidieni. Sunt structuri mici, cu dimensiuni de aproximativ 6 mm/3
mm, cu o greutate variabilă, cuprinsă între 30 și 50 de grame.

Histomorfologic, conțin două tipuri de celule: celule principale, care

secretăparathormonul (PTH) și celule parafoliculare, care secretăcalcitonina.
Glandele paratiroide sunt responsabile de reglarea metabolismului fosfocalcic
prin acțiunea celor 2 hormoni secretați: parathormonul și calcitonina.

 
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
-​
Paratiroidele

Calciul și fosforul
Organismul uman conține aproximativ 1000 de grame de calciu, din care 1%
se găsește în lichidul extracelular și țesuturile moi, iar 99% este situat în os.
Prin urmare, oasele au rolul unor depozite imense care preiau calciul când
acesta se află în exces în lichidul extracelular și eliberează calciul atunci când
concentrația acestuia este redusă în lichidul extracelular.

Aproximativ 85% din cantitatea totală de fosfor din organism se găsește

depusă în oase, iar restul de 14% se găsește în celule și doar 1% în lichidul
extracelular.
Calciul are rol în:
● mineralizarea oaselor și cartilajelor
● cascada coagulării
● activitatea neuromusculară
● contractilitatea miocardică și a musculaturii netede
● secreția hormonală
● eliberarea neurotransmițătorilor

Funcția paratirodelor
Parathormonul, principalul hormon secretat de paratiroide, acționează asupra
receptorilor săi situați la nivel osos, renal și intestinal. Stimularea acestor
receptori va stimula sinteza vitaminei D precum și creșterea nivelelor
plasmatice de calciu.

Efectele PTH – determină creșterea concentrației plasmatice de calciu prin:

● la nivel renal, PTH determină creșterea reabsorbției tubulare a Ca​

2+

(prin mecanism direct);

● la nivel intestinal, PTH deteremină creșterea absorbției Ca​ printr-un
2+​

mecanism indirect (de creștere a concentrațiilor de vitamină D la nivel

renal, care ulterior favorizează absorbția intestinala a calciului).
● la nivel osos, PTH stimulează resorbția osoasă (osteoclastele vor avea o
activitate mai intensă, metabolizând țesut osos cu eliberare de calciu de
la acest nivel). Rezultatul poate fi unul nefast pe termen lung, ducând la
rarefierea structurii osoase și scăderea densității osoase (osteoporoză),
crescând mult riscul de fracturi, chiar fără a fi cauzate de traumatisme
semnificative.
Calcitonina este secretată atât la nivel paratiroidian, cât și la nivel tiroidian (în
cantități mai importante aici). Efectul său este antagonic cu cel al PTH,
rezultatul fiind scăderea calcemiei.

 
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
-​
schema efectelor PTH-ului

Reglarea secreției paratiroidiene

Pentru că hormonii sunt substanțe active în doze foarte mici, reglarea lor
trebuie să fie exactă și destul de rapidă pentru asigurarea homeostaziei
organismului. Cel mai important mecanism de reglare în endocrinologie este
cel de feed-back negativ, mecanism utilizat și pentru reglarea secreției de PTH
și calcitonină:

● Ca urmare a scăderii concentrației calciului plasmatic (care reprezintă

senzorul/stimulul de feed-back) se va produce o creștere a secreției de
PTH care va crește concentrația plasmatică a calciului prin:
○ creșterea reabsorbției tubulare de la nivel renal,
○ creșterea absorbției sale intestinale,
○ respectiv eliberarea sa de la nivel osos în circulație (resorbție
osoasă).
● Pe de altă parte, creșterea concentrației calciului plasmatic peste valorile
normale, va determina creșterea secreției de calcitonină și scăderea
concentrației de PTH. Aceste 2 efecte duc, în mod sinergic, la scăderea
concentrației plasmatice a calciului la valori normale.

​
Vitamina D
Vitamina D este implicată, alături de parathormon și calcitonină în
metabolismul fosfo-calcic. Ea poate fi:

● de origine vegetală și se numește vitamina D2 (ergocalciferol).

 ● de origine animală, denumită vitamina D3 (colecalciferol) care se
formează în piele sub acțiunea razelor ultraviolete.

Știați că?​
Vitamina D nu este considerată o vitamină în adevăratul sens al
cuvântului, pentru că aportul nutritiv de vitamină D nu este obligatoriu, având
în vedere că persoanele care se expun la soare o pot prelua în acest mod.

Odată absorbită din intestin, vitamina D ajunge în circulația sanguină și mai

departe la nivel hepatic. Aici, are loc prima etapă a procesului de activare,
vitamina D fiind hidroxilată în poziția 25, formându-se 25-OH vitamina
D.Următoarea etapă are loc la nivel renal sub acțiunea 1 alfa-hidroxilazei,
rezultând 1,25(OH)2 – vitamina D (1,25 dihidroxi-vitamina D). Deci vitamina
D trebuie să treacă prin 2 procese de hidroxilare pentru a ajunge în forma sa
activă.

Vitamina D are mai multe roluri:

● stimulează absorbția intestinală a calciului și fosforului.

● reduce excreția renală a calciului și fosforului.
● la nivel osos, în cantități extrem de mari, determină resorbție osoasă, iar
în cantități mai mici stimulează mineralizarea osoasă.

Glandele suprarenale
Cele două glande suprarenale sunt localizate la polul superior al rinichilor,
retroperitoneal. Fiecare glandă suprarenală are greutatea de aproximativ 4
grame. Glandele suprarenale au o bogată vascularizație, hormonii ajungând în
circulație prin intermediul venelor suprarenale dreaptă și stângă. Fiecare
glandă este alcătuită din 2 structuri distincte din punct de vedere embriologic,
structural și funcțional:
 ● zona corticală ( 80% din masa glandei)
● zona medulară (20%)

 
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
-​
Suprarenala - zone și hormoni 
 
Cuprins

● Corticosuprarenală
● Medulosuprarenală
● Patologia glandelor suprarenale 

Corticosuprarenală
Zona corticală (corticosuprarenala, CSR) reprezintă zona periferică a glandei
și secretă 3 categorii de hormoni corticosteroizi. Aceștia sunt sintetizați
pornind de la colesterol și au formule chimice asemănătoare. Dar cu toate
acestea, ei au funcții diferite în organism. Corticala suprarenalelor este
formată din 3 zone distincte care secretă cele 3 categorii de hormoni
corticosteroizi. Hormonii steroizi secretați de corticosuprarenală circulă în
plasmă legați de proteine și doar o cantitate foarte mică circulă sub formă
liberă. Metabolizarea lor se produce în ficat, unde suferă un proces de
conjugare cu acid glucuronic (în mare parte). O parte din metaboliții rezultați
sunt excretați prin bilă și ulterior în materiile fecale, iar restul pătrund în
circulație urmând să fie filtrați de rinichi și eliminați prin urină.

1. Zona glomerulară
Este situată imediat sub capsulă și reprezintă aproximativ 15% din
corticosuprarenală. Celule din care este formată sunt dispuse asemănător
glomerulilor renali (de unde își are orginea deumirea). Aceaste celule secretă
hormoni mineralocorticoizi, dintre care cel mai reprezentativ
aldosteronul​
este​ , având rol în reglarea metabolismului mineral. De asemenea
el determină reabsorbția de Na+, apă și eliminarea de K+ la nivelul tubilor
distali și la nivelul tubilor colectori ai nefonilor. Așadar, aldosteronul intervine
în reglarea echilibrului electrolitic și acido-bazic.

Pricipalele efecte:
● efecte renale și circulatorii:​
aldosteronul stimulează absorbția de sodiu și
amplifică eliminarea de potasiu la nivel renal. Apa întotdeauna
urmărește variațiile de concentrație ale sodiului. Deci odată cu
reabsorbția de sodiu, are loc și absorbția unei cantități aproape
echivalente de apă. Creșterea concentrației de sodiu din lichidul
extracelular va stimula și setea, crescând aportul de apă. Prin urmare,
volumul extracelular crește aproape în același ritm ca și cantitatea de
sodiu, fără a exista o modificare importantă a concentrației de sodiu.
● efecte musculare și cardiace:​ hipersecreția de aldosteron determină
reducerea concentrației plasmatice a potasiului, apărând
hipopotasemia.Aceasta va determina o stare de slăbiciune musculară
severă datorită afectării excitabilității membranelor fibrelor musculare și
nervoase, care împiedică transmiterea potențialelor de acțiune.
hiposecreția de alodsteron, va determina hiperpotasemie. Aceasta va
 afecta activitatea cardiacă ducând la apariția aritmiilor și la reducerea
contractilității cardiace.
● efecte glandulare și digestive​
: aldosteronul exercită efecte similare
asupraglandelor sudoripare și salivare ca și cele produse asupra tubilor
renali. Acțiunea sa asupra glandelor sudoripare este importantă pentru
conservarea de sare în condiții de temperatură crescută. Iar acțiunea sa
la nivelul glandelor salivare determină conservarea de sare în situații de
pierdere excesivă de salivă.
Reglarea secreției de de aldosteron se realizează prin sistemul
renină-angiotensină-aldosteron (SRAA):

2. Zona fasciculată
Stratul mijlociu și cel mai bine reprezentat, ocupând aproximativ 75% din
corticosuprarenală. Este formată din celule dispuse sub formă de fascicule
cortizol​
care secretă hormonii glucocorticoizi, reprezentați de ​ . De asemenea
mai secretă și hormoni androgeni și estrogeni, dar în cantități mici. Cortizolul
are rol în adaptarea la stres și are efect hiperglicemiant.

Pricipalele efecte:
● efecte asupra metabolismului glucidic:​
cortizolul stimulează
gluconeogeneza (sinteza de glucide pornind de la proteine, lipide). Un
alt efect este reducerea utilizării glucozei de către celule, cu acumularea
acesteia în sânge. Prin urmare, va avea loc o creștere a glicemiei, care va
induce creșterea secreției de insulină.
● efecte asupra metabolismului proteic:​
cortizolul determină reducerea
depozitelor de proteine din majoritatea celulelor (cu excepția celor
hepatice) fie prin reducerea sintezei proteinelor, fie prin stimularea
catabolismului proteic. Ca o consecință, va apărea slăbiciunea
musculară.
● efecte asupra metabolismului lipidic:​
cortizolul determină mobilizarea
acizilor grași din țesutul adipos, ceea ce va duce la creșterea concetrației
plasmatice de acizi grași liberi și creșterea utilizării lor pentru
producerea de energie.
● alte efecte:​
cortizolul joacă un rol important și în rezistența la stres.Orice
tip de stres (fizic sau psihic) va determina o creștere a nivelului de
cortizol. O explicație a acestui mecanism ar fi faptul că glucocorticoizii
determină mobilizarea proteinelor și lipidelor pentru producerea de
energie sau pentru sinteza alor componente. Un alt efect al cortizolului
este cel antiinflamator, cortizolul determinând o reducere a numărului
de eozinofile și limfocite. Acest efect poate fi folosit în scop terapeutic.

Reglarea secreției de cortizol:

  
a. prin feedback negativ la nivelul axului
hipofizo-hipotalamo-corticosuprarenalian: astfel o concentrație scăzută
de cortizol va stimula secreția de CRH (corticotrophin realeasing
hormone) de către hipotalamus și secreția de ACTH (hormonul
adrenocorticotrop) de către hipofiză. Iar creșterea cortizolului inhibă
 secreția de CRH și ACTH. De asemenea secreția de ACTH are ritm
circadian, maxim dimineața și minim seara.
b. ca răspuns la stres: durerere, traumatisme, infecții, intervenții
chirurgicale etc.→ stimulare hipotalamică → crește secreția de CRH →
crește secreția de ACTH → crește secreția de cortizol.

3. Zona reticulată
Stratul profund al corticosuprarenalei, este în contact cu medulosuprarenala.
Celulele sunt dispuse sub formă de rețea și secretă​
hormonii sexuali,
reprezentați de hormonii androgeni​
. Aceștia sunt asemănători homonilor
androgeni secretați de gonade și practic suplimentează acțiunea lor.

Pricipalele efecte:
● androgenii au ​
efect anabolizant​
proteic.
● influențează creșterea, favorizând ​
creșterea somatică.
● apariția și dezvoltarea ​
caracterelor sexuale secundare​
care diferențează
cele două sexe: dezvoltarea musculaturii, depuneri lipidice specifice,
timbru vocal, pilozitatea axilo-pubiană.

Medulosuprarenală
Zona medulară (medulosuprarenala, MSR) reprezintă miezul glandei
suprarenale și nu este, de fapt, delimitată precis de corticosuprarenală. MSR
este formată din celule cromafine și feocromocite dispuse în cuiburi și
cordoane între care există o rețea capilară bogată. MSR secretă catecolamine,
denumire care derivă de la nucleul de catecol pe care îl conțin. Acestea sunt:
adrenalina (A), noradrenalina (NA) și dopamina. Acești hormoni au acțiune
identică acțiunii sistemului nervos vegetativ (SNV) simpatic. De asemenea, ei
reprezintă mediatorii chimici ai SNV simpatic.

Sinteza catecolaminelor pornește de la fenilalanină la nivel hepatic sau de la

tirozina de proveniență alimentară. Timpul lor de înjumătățire este foarte
redus (între 10 și 100 de secunde). Catecolaminele din circulație fie sunt
recaptate la nivelul terminațiilor nervoase simpatice, fie vor fi metabolizate și
apoi eliminate prin urină.

Aceste catecolamine au rol important în adaptarea la stres și acționează asupra

mai multor țesuturi și organe. Stimuleazărăspunsurile de tip luptă-fugă, care
permit adaptarea și supraviețuirea organismului uman în situații extreme.

Principalele efecte:
● la nivel cardio-vascular: hipertensiune, tahicardie, vasodilatație.
● bronhodilatație.
● relaxarea musculaturii netede de la nivelul tubului digestiv, contracția
sfincterelor, inhibarea secrețiilor digestive.
● excitabilitate nervoasă crescută.
● glicogenoliză și hiperglicemie.
● lipoliză.

Patologia glandelor suprarenale

Disfuncțiile glandelor suprarenale:

1. Sindromul Cushing

Sindromul Cushing este determinat de expunerea prelungită la un nivel

crescut de glucocorticoizi endogeni sau exogeni, adică la cortizol.
Sindromul Cushing este mai fecvent la femei, raportul femei - bărbați fiind de
5:1.

Debutul bolii este insidios și se însoțește de:

● creștere ponderală,
● hiperpilozitate,
● oscilații ale valorilor tensionale,
● tulburări de ciclu menstrual la femei și tulburări de dinamică sexuală la
bărbați.
Cortizolul este un hormon secretat de cele 2 glande suprarenale care sunt
situate deasupra rinichilor. Activitatea acestor glande este controlată de către
hipofiză (glandă situată la nivelul creierului) prin secreția de ACTH. Iar
secreția de ACTH (hormon adrenocorticotrop) este stimulată de către
hipotalamus prin secreția de CRH (corticotrop releasing hormone).

Cauzele sindromului Cushing, datorat hipersecreției endogene de cortizol, pot

fi impărțite în 2 categorii:

dependente​
a. Afecțiuni ​ de ACTH – aceste afecțiuni se datorează
hipersecreției de ACTH, care determină hipersecreție de cortizol. Ex:
tumoră hipofizară hipersecretantă de ACTH (= Boală Cushing)
independente​
b. Afecțiuni ​ de ACTH – în acest caz, glanda suprarenală
secretă cortizol în exces. Iar consecința acestui fapt va fi hiposecreția de
ACTH la nivel hipofizar datorită feedback-ului negativ. Ex: tumoră
corticosuprarenaliană hipersecretantă de cortizol
Excesul de natură exogenă constituie și cea mai frecventă cauză a sindromului
Cushing. Este reprezentată de administrarea de medicamente asemănătoare
cortizolului(prednison, prednisolon). Corticoterapia se utilizează în diverse
boli cronice: poliartrită reumatoidă, lupus ertematos sistemic și la pacienții cu
transplant de organ.
Cea mai frecventă formă de sindrom Cushing prin hipersecreție de cortizol
este tumora hipofizară hipersecretantă de ACTH (boala Cushing).​
Această
tumoră este de fapt un adenom hipofizar (tumoră benignă) care secretă ACTH
în exces. Iar aceasta va determina stimularea corticosuprarenalelor să secrete
cortizol în exces. În mod normal, hipersecreția de cortizol ar trebui să inhibe
secreția de ACTH la nivel hipofizar prin feed-back negativ, astfel încât nivelul
de cortizol să ajungă la o concentrație normală. Dar în boala Cushing
mecanismul de feed-back al cortizolului asupra secreției de ACTH nu va mai
funcționa și ca urmare, secreția de ACTH se va menține în continuare ridicată.

În sindromul Cushing sunt afectate mai multe organe și sisteme:

● țesutul adipos: obezitate centripetă (la nivelul trunchiului), facies de

lună plină, aspect de „ceafă de bizon”
● tegumente: vergeturi, echimoze, atrofia epidermei cu aspect tansparent
al pielii, hirsutism
● aparat cardio-vascular: hipertensiune arterială
● sistem osos: osteoporoză
● sistem muscular: astenie
● tulburări psihice: iritabilitate, anxietate, insomnie
● gonade: tulburări de ciclu menstrual la femei, tulburări de dinamică
sexuală la bărbați
1. Boala Addison

Boala Addison este cauzată de insuficiența corticosuprarenaliană cronică​

ce
determină scăderea sintezei de hormoni corticosuprarenalieni (glucocorticoizi
și mineralocorticoizi).

Insuficiența corticosuprarenaliană poate fi:

● primară - cel mai frecvent, când e afectată corticosuprarenala (ex:

infecții, hemoragie la nivel CSR, boli autoimune)
 ● secundară - de cauză hipofizară (ex: corticoterapia, după intervenții
chirurgicale asupra hipofizei).
Notă:

1. Deficitul de mineralocorticoizi apare doar în insuficiența CSR primară,

deoarece în insuficența CSR secundară e afectată doar secreția de ACTH,
aceasta determinând hiposecreție de glucocorticoizi.
2. Cea mai frecventă cauză de Boală Addison este insuficența CSR primară,
iar manifestările clinice apar atunci când cel puțin 90% din ambele
corticosuprarenale sunt disfuncționale sau distruse.
Tulburările prezente în boala Addison sunt următoarele:

a. deficitul de mineralocorticoizi (aldosteron) - determină scăderea

reabsorbției tubulare renale Na+ și retenție de K+. Iar scăderea
reabsorbției de Na+ va permite pierderea de Na+ și apă în urină. Ca
urmare, va scădea volumul extracelular și va apărea hiponatremie și
hiperpotasemie. Odată cu reducerea volumului extracelular, va sădea și
volumul plasmatic, cauzând reducerea debitului cardiac și hipotensiune.
b. deficitul de glucocorticoizi (cortizol) - determină:
○ imposibilitatea menținerii glicemiei în limite normale între mese
(hipoglicemie)
○ inhibarea mobilizării proteinelor și lipidelor din țesuturi, care
determină afectarea metabolismului energetic, dar și afectarea
alor funcții metabolice
Principalele semne și simptome sunt:

● astenia fizică și psihică

● hipotensiunea arterială
● melanodermia, este semn patognomonic: se hiperpigmentează zonele
normal pigmentate (areole mamare, labii mari, scrot) și se pigmentează
liniile palmare, linia albă abdominală, coatele, genunchii, mucoasele.
Mecanismul prin care apare melanodermia este următorul: nivelul
scăzut de cortizol va inhiba mecanismul normal de feedback negativ
asupra hipotalamusului și hipofizei anterioare. Ca urmare, va aprărea
 hipersecreție de ACTH dar și MSH (h. melanocito-stimulant) care vor
stimula formarea de melanină în melanocite.
● tulburări digestive cu inapetență și scădere ponderală
● foame de sare
● activitate intelectuală diminuată, latența reacțiilor, depresie.
1. Boala Conn

Boala Conn (hiperaldosteronismul primar) este o afecțiune care se

secreție excesivă de aldosteron.
caracterizează prin ​

Hiperaldosteronismul primar se datorează unor afecțiuni localizate la nivelul

zonei glomerulare a CSR (ex: tumoră a zonei glomerulare hipersecretantă de
aldosteron).

Datorită creșterii secreției de aldosteron, apar o serie de modificări:

a. creșterea reabsorbției tubulare renale de Na+ și de apă –

determină​ creșterea ușoară a volumului lichidului extracelular și a
volumului plasmatic.
b. scăderea reabsorbției de K+ - care determină ​hipopotasemie.
c. creșterea excreției de Mg2+ - determină ​ hipomagneziemie
Principalele semne și simptome sunt:

● retenție de apă și sare

● hipertensiune arterială
● astenie musculară
● crampe musculare
1. Sindromul androgenital

Sindromul androgenital este cauzat de producerea în exces a hormonilor

androgeni (la nivelul zonei reticulate a corticosuprarenalei).

Sindromul androgenital poate fi:

 ● congenital: prin defect enzimatic
● dobândit: tumoră de zonă reticulată
Excesul de hormoni androgeni vor determina efecte masculinizante asupra
semnele și simptomele caracteristice sindromului
organismului. Așadar, ​
androgenital sunt următoarele:

● la femei: înfățișare masculină cu pilozitate la nivelul bărbiei, îngroșarea

vocii, pilozitate corporală și pubiană cu distribuție de tip masculin,
hipertrofia clitorisului, musculatură de tip masculin.
● la băieți: dacă se află în perioada prepubertară vor suferi aceleași
modificări ca și femeile, plus o dezvolatare accelerată a organelor
sexuale.
● la bărbatul adult: caracteristicile sexuale normale determinate de
testosteronul secretat de testicule vor estompa efectele virilizante ale
hormonilor androgeni secretați în exces.

Definiții:
endogen = care se datorează unor cauze interne; produs în interiorul
organisumului

exogen = care se datorează unor cauze externe; produs în exteriorul

organismului

prednison = medicament steroidian de sinteză, derivat al cortizonului

corticoterapie = terapie cu hormonii din cortexul suprarenalian, naturali sau

sintetici
poliartrită reumatoidă = reumatism poliarticular cronic, inflamator, din
grupul afectiunilor autoimune și care determină deformări și anchiloze la
nivelul articulațiilor

lupus eritematos sistemic = boală autoimună care se manifestă prin

inflamatie, durere si leziuni ale țesuturilor din intregul organism

adenom = tumoră benignă a țesutului glandular

centripet = care tinde să se apropie de centru

hirsutism = dezvoltare exagerată a pilozității

vergeturi = dungi de culoare violacee (apoi sidefie), similare cicatricilor,

localizate pe abdomen, sâni sau coapse. Se formează pe pielea supusă unei
distensii exagerate .

echimoză = pată de culoare roșie-vineție, evoluând până la galben, apărută

prin infiltrarea difuză a sângelui în țesutul subcutanat

osteoporoză = leziune osoasă caracterizată prin subțierea și rarefierea oaselor,

cu formarea unor cavități de diverse dimensiuni.

astenie = stare de slăbiciune generală

glicemie = concentrația de glucoză din sânge

melanodermie = depunere în exces de pigment melanic

inapetență = lipsa poftei de mâncare

Pancreasul endocrin
Pancreasul este un organ parenchimatos, situat in cavitatea abdominală
înapoia stomacului. Funcționează ca o glandă mixtă, iar cele două funcții pe
care le îndeplinește sunt cruciale pentru organism:

1. cea digestivă: prin enzimele pe care le sintetizează și care definitivează

procesele de digestie a amidonului, proteinelor și trigliceridelor la
nivelul intestinului subțire. Citiți mai multe despre funcția digestivă aici.
2. cea endocrină: prin sinteza de glucagon, insulină, somatostatină și
polipeptidul pancreatic.

Structură
Din punct de vedere anatomic, pancreasul este alcătuit din trei părți: cap, corp
și coadă:

● capul pancreasului, situat în partea dreaptă, este încadrat de potcoava

duodenală,
● corpul este acoperit în mare parte de către stomac,
● iar coada se învecinează înspre partea stângă cu splina.
Vena cavă inferioară și artera aortă sunt situate înapoia pancreasului.

 
© OpenStax College, Anatomy & Physiology. OpenStax CNX. May 27, 2015
-​
structură pancreas

Uitându-ne mai îndeaproape la structura sa, vom observa că între 90-99% din
compoziția pancreasului este reprezentată de glande cu secreție exocrină, care
îndeplinesc funcția sa digestivă.

Însă, răspândite printre glandele exocrine se găsesc aglomerări de celule,

dispuse în forma unor „insule” (1 până la 10% din structura pancreatică).
Acestea se numesc insulele Langerhans și ele reprezintă componenta
endocrină a pancreasului.

Celulele care intră în componența insulelor Langerhans sunt de mai multe

tipuri, ele secretând o serie de hormoni:

● celule alfa, care reprezintă aproximativ 20% din totalitatea celulelor

endocrine, iar produsul lor de secreție este hormonul glucagon.
● celule beta, care reprezintă aproximativ 75% din totalitatea celulelor
endocrine, iar produsul lor de secreție este hormonul insulina.
● celulele delta și PP, care însumează 5% din total, cu un rol mai puțin
accentuat, dar care secretă hormonii somatostatină, respectiv
polipeptidul pancreatic.

Funcții

Componenta endocrină a pancreasului are un rol extrem de important în

funcționarea organismului prin faptul că meține echilibrul glicemiei și o poate
regla în funcție de nevoile organismului.
Glucoza​
este un element esențial în metabolismul uman, fiind o sursă majoră
de energie. Glucoza neutilizată pentru producerea de energie poate fi stocată
în ficat sau mușchi sub formă de glicogen, sau poate fi transformată în
trigliceride și apoi depozitată în țesutul adipos. Hormonii pancreasului
reglează atât consumul, cât și stocarea glucozei.

Celulele endocrine pancreatice sunt dotate cu o serie de receptori care sunt

capabili să “simtă” nivelul glucozei în sânge, acționând apoi în sensul secreției
hormonilor potriviți pentru a menține echilibrul.

insulina,​
1. Astfel, ​ care este un hormon peptidic, are ca principal efect
scăderea glicemiei. Acest efect se obține prin facilitarea intrării glucozei
din sânge în țesuturi. Cu alte cuvinte, atunci când celulele endocrine
pancreatice sesizează o creștere a glicemiei (care apare de exemplu după
alimentație), ele vor stimula celulele beta să secrete insulină, care va face
ca glucoza în exces din sânge să pătrundă în țesuturi și să își
îndeplinească funcțiile, făcând glucoza disponibilă în perioadele
interprandiale. Această pătrundere a glucozei în țesuturi se realizează pe
seama unor transportori(GLUT-Glucose transporters).
2. Ținând seama de efectele produse de insulină, putem spune că aceasta
este un hormon anabolic, cu principalele efecte, pe lângă facilitarea
intrării glucozei în celule: creșterea producției de glicogen din excesul de
glucoză, pentru ca apoi să fie stocată(glicogenogeneza), inhibarea
glicogenolizei(procesul opus glicogenogenezei), inhibarea
gluconeogenezei și astfel creșterea în consecință a glicemiei.
3. Glucagonul,​
care este de asemenea un hormon peptidic, are acțiunea
opusă insulinei, și anume aceea de a crește glicemia atunci când nivelul
său este scăzut(de exemplu în perioade de inaniție). Astfel, efectele la
 nivelul metabolismului glucidic vor fi de a inhibarea glicolizei, creșterea
gluconeogenezei și a glicogenolizei, stimulând astfel glucoza să între în
sânge.
4. După cum se observă, insulina și glucagonul sunt doi hormoni cu efecte
antagonice, care depind unul de celălalt. Secreția ambilor hormoni este
reglată printr-un sistem de feedback negativ legat de nivelul glicemiei,
adică o glicemie crescută inhibă secreția de glucagon, iar o glicemie sub
nivelul normal scade secreția de insulină.
5. Somatostatina​
este un hormon secretat de celulele delta pancreatice,
care are rolul de a inhiba atât insulina cât și glucagonul. În acest fel se
mai adaugă un mecanism de control al echilibrului glucozei.
polipeptidului pancreatic​
6. Funcțiile ​ sunt încă necunoscute, dar s-a
observat că variațiile în cantitate ale acestuia urmăresc variațiile
cantitative ale insulinei.

Definiții:
Parenchimatos = descrierea structurii unui organ cu consistență densă

Potcoava duodenală = porțiunea concavă a duodenului

Glicemie = nivelul glucozei în sânge

Hormon peptidic = hormon alcătuit din peptide, care sunt o alăturare a unor
lanțuri de aminoacizi

Interprandial = perioada dintre două mese

Hormon anabolic = hormon care stimulează formarea de proteine sau alți
compuși metabolici

Glicogenoliză = degradarea glicogenului în glucoză

Gluconeogeneză = producția de glucoză din compuși neglucidici

Glicoliză = degradarea glucozei, cu efect de scădere a glicemiei

Inaniție = senzație de foame

Poliurie = eliminarea unei cantități crescute de urină

Polidipsie = consumul unor cantități crescute de lichide

Polifagie = consumul unor cantități crescute de alimente

Patologia pancreasului: Diabetul

zaharat
diabet zaharat​
Termenul de ​ desemnează obligatoriu o creștere a glicemiei
peste limitele normale. Existe mai multe afecțiuni care au ca numitor creșterea
glicemiei și duc implicit la instalarea diabetului zaharat.

Glicemia reprezintă concentrația glucozei sanguine, cu valori normale între

70-100 mg/dl sânge. Hiperglicemia este starea patologică definită prin
creșterea glicemiei de dimineața peste 126 mg/dl sânge și după mese la peste
200 mg/dl sânge.

Este important să ne amintim că pancreasul este o glandă mixtă. El are și rol

de glandă exocrină prin secreția sucului pancreatic implicat în digestie și rol de
glandă endocrină prin secreția de hormoni în principal responsabili de
reglarea glicemiei (ex: insulină, glucagon). Insulina este un hormon vital
pentru organismul uman, fiind secretată de celulele beta ale pancreasului,
aflate în insulele Langerhans. Este singurul hormon hipoglicemiant major
cunoscut. Ea determină trecerea glucozei din sânge în țesuturi spre a fi folosită
ca sursă de energie, sau pentru a fi stocată și folosită mai târziu în funcție de
nevoile organismului.

Știați că?
Nicolae Paulescu (1869-1931), profesor la catedra de fiziologie a Facultății de
Medicină din București, descoperă experimental, în 1916, efectul extractului
apos de pancreas. L-a numit pancreină și a observat că, injectat la câinele
pancreatectomizat (pancreatectomie= înlăturarea chirurgicală a
pancreasului), înlătură hiperglicemia secundară absenței pancreasului.

Frederick Banting, Charles Herbert Best, James Bertram Collip reușesc și ei să

obțină purificarea unui extract pancreatic, care este administrat în ianuarie
1922 unui copil de 14 ani, Leonard Thompson aflat în comă diabetică, acesta
devenind primul pacient tratat cu insulină.

În 1925 Banting și Macleod primesc premiul Nobel pentru această descoperire

și mai ales pentru dovedirea utilității ei în tratarea pacienților cu diabet
zaharat. Cu toate acestea, se poate argumenta că Nicolae Paulescu a fost, de
fapt, descoperitorul insulinei.

Cauze:
Cauzele diabetului zaharat nu sunt încă pe deplin cunoscute. Există două
mecanisme principale prin care de declanșează boala:
 ● Secreția scăzută sau chiar absentă de insulină​ , datorată distrugerii
celulelor beta. În acest caz, insulina este insuficientă pentru a-și asigura
efectul hipoglicemiant.
● Insulinorezistența,​ adică scăderea răspunsului țesuturilor la stimulul
reprezentat de insulină. Celulele expuse mult timp la cantități crescute
de insulină își pierd sensiblitatea pentru acest hormon și nu mai
răspund corespunzător la stimulul pe care acesta îl reprezintă. Este
nevoie constant de cantități din ce în ce mai mari de insulină pentru ca
aceasta să poată constitui un stimul suficient. Expunerea excesivă apare
la persoanele care consumă mai multe alimente decât necesarul
personal zilnic. Apare inițial o creștere a glicemiei care poate fi
controlată de creșterea secreției de insulină, dar odată aparută
rezistența, glicemia rămâne la valori crescute și se instalează boala.

Clasificare:
Cele două tipuri principale de diabet zaharat sunt:

1. Diabet zaharat tip 1 (DZ 1) – insulino-dependent (aprox. 5-10% din

cazuri)
● caracterizat de distrugerea celulelor producatoare de insulină
(celule beta) din pancreas, de obicei conducând la lipsa totală de
insulină.
● este caracteristic copiilor și tinerilor, dar poate afecta si oamenii
maturi.
● aceste persoane au de obicei greutate normală sau scazută.
● se tratează cu insulină injectabilă.
● în lipsa aportului exogen de insulina (prin injectii) , complicațiile
acute sunt frecvente , apare cetoacidoză si deces.
1. Diabet zaharat tip 2 (DZ 2) – insulino- independent(aprox.90-95% din
cazuri)
● caracterizat de obicei prin insulinorezistență, nivelul insulinei în
sânge putând fi chiar crescut.
● este caracteristic adulților.
● aceste persoane sunt de obicei supraponderale sau obeze.
 ● se tratează de obicei cu antidiabetice orale (ex. Metformin).
● acest tip de diabet poate fi independent de insulină când se poate
trata doar cu antidiabetice orale sau poate fi insulino-necesitant, în
cazul în care tratamentul oral nu dă rezultat.

Semne și simptome
● Tabloul clinic al DZ include numeroase semne și simptome:
● Poliuria – eliminarea unor cantități crescute de urină/24h
● Polidipsia – senzația permanentă de sete asociată cu un consum
crescut de lichide
● Polifagia – consum exagerat de alimente
● Scăderea în greutate
● Oboseala fizică și intelectuală
● Crampe musculare (cârcei) – mai ales în zona gambelor
● Infecții genitale și urinare

Prevenție:
În DZ tip I distrugerea celulelor beta este atribuită în principal reacțiilor
autoimune și de aceea nu există măsuri preventive eficiente pentru aparația
bolii . În această situație accentul cade pe prevenția complicațiilor care pot sa
apară în urma expunerii organismului la valori crescute ale glicemiei. Astfel
educarea bolnavilor are un rol foarte important. Acestia învată să:

● respecte o dietă corespunzătoare

● să-și verifice constant valorile glicemiei
● să-și administreze corect tratamentul cu insulină
Spre deosebire de DZ tip I, în DZ tip II prevenția joacă un rol foarte important.
Printre măsuri se numară adoptarea unui stil de viață sănătos prin:

● respectarea unei diete sănătoase , bogată în legume și fructe , cu evitarea

fost-food-urilor
 ● adaptarea unei diete echilibrate caloric , adică care să nu depașească
necesarul energetic al organismului
● exercițiu fizic moderat 30 de minute pe zi, zilnic, sau excercițiu fizic
intens 1 ora de 3-4 ori pe săptamână
● evitarea stresului
Măsurile de prevenție ale complicațiilor se aplică și DZ de tip II.

Tratamentul cu insulină
DZ1 și DZ2 de tip insulinonecesitant necesită, pe lângă o dietă
corespunzătoare, administrarea de insulină. Acesta se administrează de obicei
subcutanat deoarece ea nu poate rezista enzimelor digestive și se încearcă
imitarea ritmului de secreție al pancreasului, adică o cantitate de insulină
bazală - care trebuie menținută pe întreaga perioadă a zilei și insulină
prandială - luată odata cu mesele, moment în care glicemia crește în urma
digestiei.

Pentru a menține un tratament eficient trebuie să aibă în vedere:

● Monitorizarea glicemică permanentă ( cel puțin 3 determinări glicemice

zilnic)
● Monitorizarea periodică a hemoglobinei glicozilate -HbA1c ( o dată la
trei luni)
● Adaptarea dozelor de insulină la:
○ cantitatea de glucide (carbohidrați) ingerată
○ Tipul / durata/ intensitatea efortului fizic efectuat
Hemoglobina glicozilată (HbA1c) este rezultatul reacției de glicozilare (adică
de legare de glucoză) a hemoglobinei eritrocitare, cu valori normale mai mici
de 6,5% și este un indicator bun al valorilor glicemiei globale (nu doar într-un
anumit moment al zilei, cum este cazul glicemiei) în ultimele 3 luni (sunt 3
luni, deoarece aceasta este durata de viața a eritrocitelor).