Sunteți pe pagina 1din 2

Dilema veche, Anul IV, nr.

157 - 09 februarie 2007

Simona SORA | puzzlecturi


Trupul ştie mai bine

* Gheorghe Crăciun, Teatru de operaţiuni, Editura Paralela 45, 2006.

Cum să scrii despre ultima carte a unui scriitor? Cum să-ţi asumi, netulburat, faptul că, de
săptămîna trecută, volumul de eseuri şi interviuri intitulat Teatru de operaţiuni a devenit
ultima carte publicată de Gheorghe Crăciun în timpul vieţii sale? Această ultimă apariţie
e – ca toate celelalte, de la romane, la Aisbergul poeziei moderne sau la manualul de
teorie literară – o carte serioasă şi temeinică, o carte asumată pînă la ultimele ei
consecinţe. Subiectele abordate – în eseuri, interviuri sau răspunsuri conjuncturale la
diverse anchete jurnalistice – vizează mai ales destinul nostru cultural în postcomunism,
„scorbura culturală“ în care ne-am trezit fără să înţelegem prea bine de ce,
provincialismul generalizat al culturii române, cu literatura copiată la indigo după modele
vestice, cu memoria subiectivă transformată pe nesimţite într-un „covor plin de acarieni“
sau cu Universitatea – pepinieră a mediocrităţii şi favoritismelor. Nu poţi – citind aceste
eseuri ale lui Gheorghe Crăciun, publicate din 1990 încoace – să nu-i auzi vocea
profesorală, tonul demonstrativ şi grav, uneori stupefiat, alteori ironic. Devenea, în
discursuri, ca şi în scris, intransigent şi sarcastic; cînd venea vorba despre generaţia ’80,
comunta brusc discursul teoretic sau prozastic într-unul înalt administrativ, vorbind
despre „proiecte culturale, proiecte literare, proiecte artistice, proiecte instituţionale,
proiecte de integrare europeană prin traduceri, expoziţii, întîlniri, prezenţe“. Proiecte din
care a început o mulţime, cu tenacitate şi cu o profundă cunoaştere a istoriei noastre
culturale. Dar despre aceste lucruri trebuie vorbit la rece, pe îndelete, cu luciditate şi
pragmatism.

Ce m-a surprins, acum, la cald, cînd am recitit textele din volumul proaspăt publicat, a
fost includerea în zona „constructivă“ a cărţii („Planuri de sistematizare“) a unui eseu
despre corp – „Din carne se defineşte cultura“, publicat parţial în revista Cuvîntul în
2006. Ceea ce părea dus pînă la capăt în volumul Trupul ştie mai mult a mai fost spus o
dată, bref, rezumativ, clar, ca un epitaf. Mi-am dat seama astfel că, de fapt, ultima carte a
lui Crăciun este Pupa russa. Falsul jurnal care i-a urmat (publicistic) a fost scris înainte şi
în timpul romanului, ca şi acest volum de eseuri publicat recent. Pe toate le uneşte o
obsesie (surprinzătoare din multe puncte de vedere) a corpului care trăieşte (şi scrie), a
corpurilor personajelor, inubliabile adesea, a cărnii care suferă şi distilează.

În Pupa russa Leontina încearcă să capete trup, să se diferenţieze corporal şi fiziologic


din materia cenuşie şi din corpul autorului pentru care tot ce-a scris „a însemnat... o
aventură a căutării trupului, a fantasmelor din care se alcătuieşte consistenţa sa zilnică, o
căutare disperată a unei corporalităţi reductibile... chiar la persoana“ sa. Cine a citit
romanele lui Gheorghe Crăciun ştie cît de puţin trup e totuşi în pagină, în ciuda acestei
căutări obstinate, blocate adesea de recunoaşterea minciunii de fond a literaturii. Căci
Crăciun ştia la fel de bine ca Barthes şi Kristeva că limita dintre trup şi lume e adesea
insuficientă pentru a susţine greutatea (imponderabilă) a literaturii. Felul în care se
întrupează Leontina în acest excelent roman textualist – care, vrînd să-şi automineze
mecanismul textuant, dă, după douăzeci de ani de la apogeul optzecismului, capodopera
românească a genului – este însă uimitor şi irepetabil. Leontina se face din cuvintele
altora, din discursuri, texte paralele, necomunicante, din obnubilări şi reflexe lingvistice.
Ea trăieşte într-o simultaneitate de vinovăţii şi fatalităţi nerumegate. Nu are profunzime
omenească, aşa cum nu are un corp propriu, independent, ci doar unul posedat,
zdrumicat, îmbăloşat şi abandonat de tot ce mişcă (masculin/feminin) prin roman,
inclusiv de cel mai realist şi mai consistent dintre manipulatori, George din Frumoasa
fără corp, care lasă maşina de scris, în Pupa russa, şi trece corporal la atac. Adevărul e că,
dacă cineva are deplină consistenţă în romanul Pupa russa, acesta e George (Crăciun) –
cel din notele auctoriale dure şi autointerogative, profesorul de textualism organic care-i
descoperă Leontinei propria-i ariditate amoroasă şi care scrie, odată cu ea, concentrate
compuneri cu paralele inegale despre naşterea Republicii Populare România, despre
„satul meu cel iubit“, despre patria socialistă, despre cum „înnebuneau de fericire“
cuvintele în România. E George (Crăciun) cu toate amintirile grădinii de la Tohan, ale
internatului de la Sighişoara, cu teoreticalele organicizate şi cu organicitatea teoretizată
din celelalte romane, duse pînă la o virtuozitate amară în Pupa russa.

Obsesia corpului care (se) scrie, coordonata de fond a scrisului lui Gheorghe Crăciun,
este analizată pînă la ultimele ei consecinţe (personale) în pseudo-jurnalul numit Trupul
ştie mai mult. De fapt, avem de-a face nu doar cu un fals jurnal (viaţa trupului fiind
urmărită, pîndită, exploatată mai ales în perspectiva scrisului, ca declanşator sau blocaj al
acestuia), ci şi cu un fals tratat de impudoare. Căci ce se scrie aici despre trup nu ţine nici
de întîmplările acestuia, nici de zona lui de contact cu celelalte corpuri (erotice, sociale),
ci mai ales de posibilităţile sale de a descrie realitatea (proprie) şi de a fi o coordonată a
scrisului. Impudoarea lui Gheorghe Crăciun este aceea de a da valoare precarului
corporal, abstractului sensibil, iluziei de unicitate a propriului eu fizic – în fond, o imensă
pudoare a etalării de sine, a autonumirii, a elaborării (prin povestire) a eului propriu.
Trupul ştie mai mult este, într-un fel, lema întregului scris al lui Gheorghe Crăciun,
formulată la începutul anilor ’80, cînd îşi scria prima carte, şi repetată, convingător şi
argumentat, în ultimele sale trei cărţi: un roman, un jurnal şi o carte de eseuri, care se
completează fericit. Trupul fragil şi sălbatic, trupul care ştie cel mai bine cum să trăiască,
să scrie, să iubească şi să moară.