Sunteți pe pagina 1din 11

DISCROMIILE DENTARE

ŞI
PROCEDURILE DE ALBIRE A DINTILOR

1. DISCROMIILE DINTILOR DEVITALI

Discromia reprezintă o modificare a culorii fiziologice a dinţilor, pe toată suprafaţa coronară sau pe
anumite zone ale acestuia. In cazul dinţilor devitali, discromia interesează doar un dinte, ceea ce face
ca estetica să fie afectată, mai ales dacă dintele este situat în zona frontală.
Estomparea acestei discromii se poate realiza cu ajutorul unei microproteze sau printr-o faţetare,
soluţie ce necesită o pierdere mare de ţesut dur dentar. De aceea, ca primă soluţie de tratament trebuie
aleasă albirea dintelui devital, o metodă neinvazivă ce protejează ţesutul dur.
De-a lungul anilor, ca urmare a numeroaselor studii, au fost modernizate tehnicile şi materialele
necesare procedurilor de albire dentară. Azi se pot obţine rezultate remarcabile în funcţie de condiţiile
clinice şi de rutina de zi cu zi, oferind pacienţilor rezultate mulţumitoare în condiţii de siguranţă şi
tratament confortabil.
1.1. ETIOLOGIE

Discromiile dinţilor devitali se adresează atât dinţilor devitali ce au suferit un tratament endodontic,
cât şi dinţilor cu pulpa dentară necrozată, consecinţă a unor modificări patologice apărute la nivelul
ţesuturilor dentare.
Astfel, din punct de vedere al etiologiei, discromiile dinţilor devitali se pot clasifica în două
categorii:
1.1.1. DISCROMII CONSECUTIVE AFECTIUNILOR PULPARE

39.1.1.1.1. HEMORAGIA INTRAPULPARA

Este consecinţa unui traumatism la nivel coronar ce a interesat pachetul vascular al dintelui. Se
caracterizează prin pătrunderea produşilor de degradare ai hemoglobinei în tubulii dentinari. Aceşti
produşi de degradare formează în timp un compus negru, prin combinarea fierului conţinut în
hemosiderină cu hidrogenul sulfurat produs de bacterii, formând sulfitul brun de fier.
Intensitatea coloraţiei depinde de vârsta dintelui. Cu cât un dinte este mai tânăr, cu atât tubulii
dentinari sunt mai largi şi colorarea este mai importantă, dar şi şansa de reuşită a albirii este mai mare.
1.1.1.2. NECROZA SI GANGRENA PULPARA

Se instalează la nivelul pulpei dentare ca urmare a acţiunii unor factori iritativi microbieni, mecanici
sau chimici. Produşii de degradare ai proteinelor invadează canaliculele dentinare şi dau un aspect
brun-gri dintelui.
Brown (1965) a concluzionat în urma unui studiu că, discromia indusă de traumă sau necroză
pulpară poate fi albită cu succes în aproximativ 95% din cazuri, în comparaţie cu valori mai mici
obţinute la dinţii cu discromii determinate de medicamente sau restaurări coronare.
1.1.2. DISCROMII DE ORIGINA IATROGENA

1.1.2.1. GRESELI DE TRATAMENT

a) descompunerea ţesuturilor pulpare neîndepărtate de la nivelul cavităţii de acces.


- resturile pulpare rămase neîndepărtate în timpul tratamentului endodontic, pot determina o
discromie prin aceleaşi mecanisme care se petrec consecutiv hemoragiei intrapulpare
- se recomandă ca în hemoragiile pasagere să se utilizeze cât mai rapid posibil spălături cu
hipoclorit de sodiu 2,5%, care diminuează hemoragia şi produce degradarea proteinelor, împiedicând
colorarea;
- insuficienta răzuire a dentinei alterate de pe pereţii canalului radicular.
b) insuficienta răzuire a dentinei alterate de pe pereţii canalului radicular.
c) obturaţie de canal neetanşă.
d) obturaţie coronară provizorie necorespunzătoare.
1.1.2.2. MATERIALE UTILIZATE PENTRU DEVITALIZAREA PULPARA

Anhidrida arsenioasă.
1.1.2.3. MATERIALE UTILIZATE PENTRU OBTURATIA DE CANAL

1. Iodoformul
2. Eugenolul
3. Endometazona
4. Gutaperca
5. Bariul
6. Argintul
Este necesar ca aceste materiale să fie îndepărtate de la nivelul camerei pulpare.
Discromia cauzată de aceste materiale are un prognostic neclar. Anumiţi ioni metalici (mercur,
argint, cupru, iod) sunt foarte greu de îndepărtat sau de modificat prin albire.
Pastele endodontice iodoformate colorează dinţii în nuanţe de galben, în timp ce eugenolul şi
endometazona dau o culoare roşietică.
Eugenolul, fenolul, derivaţii de iod, compuşii cu Fe utilizaţi în medicaţia endodontică, favorizează
pigmentarea graduală a dentinei.
Nitratul de Ag formează un precipitat negru de ioni de argint care poate determina o oarecare
colorare a dentinei şi cementului.
39.1.1.2.4. MATERIALE UTILIZATE PENTRU OBTURATIA CORONARA

1. Amalgamul de argint, care dă o coloraţie gri;


2. Amalgamul de cupru, care dă o coloraţie negru-albăstruie;
Se datorează translucidităţii structurii dentare şi reacţiei ce se produce intraoral, între sulfidele orale
şi cuprul sau argintul din amalgam. Apar coloraţi gri-negre la nivelul smalţului.
3. Răşini diacrilice compozite;
Discromiile sunt consecinţa microinfiltraţiilor de la nivelul interfeţei dinte/obturaţie. Iniţial,
discromiile sunt localizate, însă cu timpul difuzează la nivelul ţesuturilor dure coronare.
Discromiile determinate de prezenţa obturaţiilor vechi, uzate şi pigmentate, dispar o dată cu
înlocuirea în totalitate sau numai parţială a acestora.
4. Ştifturi metalice;
5. Dispozitivele corono-radiculare.

2. SUBSTANTELE UTILIZATE IN PROCESUL DE ALBIRE A DINTILOR


Cele mai utilizate substanţe folosite pentru albirea dinţilor sunt:
- peroxidul de hidrogen
- peroxidul de carbamidă
- perboratul de sodiu
Formele de prezentare ale substanţelor de albire:
- o singură seringă al cărei conţinut este folosit ca atare;
- două seringi al căror conţinut se amestecă în momentul folosirii;
- pudră şi lichid care se amestecă în momentul folosirii;
- lichid care se mixează cu o perie specială înainte de folosire.
2.1. PEROXIDUL DE HIDROGEN
Este disponibil în diferite concentraţii, între 30-35%. Se poate prezenta fie sub formă de soluţii, fie
sub formă de geluri, care pot să fie sau nu activate cu laser sau raze ultraviolete.
Peroxidul de hidrogen este caustic, producând arsuri la nivelul ţesuturilor cu care vine în contact,
prin eliberarea de radicali liberi toxici sau anioni de perhidrol. Din punct de vedere termodinamic, este
instabil, putând exploda dacă nu este ţinut la o temperatură joasă, într-un recipient de culoare închisă.
De aceea trebuie mânuit cu foarte mare atenţie.
Datorită instabilităţii sale, se descompune rapid în ioni de oxigen, având o acţiune mai rapidă decât
celelalte substanţe de albire. Soluţia de peroxid de hidrogen este cunoscută sub denumirea de
Superoxol sau Perhidrol şi se prezintă ca un lichid clar, inodor, incolor, depozitat în recipiente de
culoare închisă.
Este eficient pe o perioadă de 3-4 luni, dacă este depozitat la frigider şi dacă nu vine în contact cu
materiale organice. Este folosit atât pentru albirea dinţilor vitali, cât şi pentru albirea dinţilor devitali.
2.2. PEROXIDUL DE CARBAMIDA
Este disponibil în concentraţii între 3-45%. Este o substanţă alcalină. Peroxidul de carbamidă de
concentraţie 10% se descompune în uree, amoniac, dioxid de carbon şi 3,5% peroxid de hidrogen.
Deci, o soluţie de peroxid de carbamidă de 10% corespunde unei soluţii de 3,5% peroxid de hidrogen.
Preparatele pe bază de peroxid de carbamidă mai conţin: glicerină, propilen glicol, stanat de sodiu,
acid citric sau acid fosforic şi substanţe aromatizante. Mai pot conţine şi carbopol, care creşte aderenţa
la suprafeţele dentare şi timpul de eliberare a oxigenului activ, ceea ce duce la creşterea eficienţei
agentului de albire.
Este folosit pentru albirea dinţilor vitali.
2.3. PERBORATUL DE SODIU
Se prezintă sub formă de pulbere albă. Există 3 tipuri de perborat de sodiu: monohidrat, trihidrat,
tetrahidrat. Ele diferă prin conţinutul în oxigen, care le determină eficienţa.
Perboratul de sodiu este stabil într-un mediu uscat. În prezenţa unui acid, a aerului cald sau a apei se
descompune în metaborat de sodiu, peroxid de hidrogen şi oxigen în stare liberă. Perboratul de sodiu
este o substanţă alcalină, al cărei pH depinde de cantitatea de peroxid de hidrogen şi metaborat de
sodiu eliberate.
Este mai uşor de manevrat şi mai sigur decât soluţiile concentrate de peroxid de hidrogen. De
aceea, este substanţa de elecţie pentru albirea dinţilor devitali.

3. MECANISMUL DE ACTIUNE AL SUBSTANTELOR DE ALBIRE


Indiferent de tehnica de albire a dinţilor sau de substanţa de albire folosită, mecanismul de acţiune
este acelaşi, fiind reprezentat de o reacţie de oxido-reducere, cunoscută şi sub denumirea de reacţie
redox. În urma acestei reacţii se eliberează ioni de oxigen.
Substanţele de albire a dinţilor sunt substanţe oxidante care acţionează mai ales asupra moleculelor
organice colorate şi mai puţin asupra celor anorganice. Ele produc ruperea acestor molecule colorate,
transformându-le în molecule incolore.
Cercetările recente au demonstrat că rezultatul acţiunii acestor substanţe asupra smalţului este
apariţia unor efecte similare cu cele apărute în cazul condiţionării cu acid fosforic.
În cazul tehnicii de albire internă a dinţilor devitali, agentul de albire pătrunde în canaliculele
dentinare şi degradează moleculele organice colorate. Rata descompunerii substanţelor de albire în ioni
de oxigen depinde de concentraţia lor şi de nivelul peroxidazelor salivare. Cu cât concentraţia
substanţelor de albire este mai mare, cu atât rata descompunerii în ioni de oxigen este mai mare şi
timpul de acţiune este mai scurt.
Modificările de nuanţă nu sunt direct proporţionale cu concentraţia substanţei, dar efectele negative
cresc odată cu aceasta, de aceea unii autori recomandă folosirea unor concentraţii reduse de substanţă
activă.
Peroxidul de hidrogen în concentraţie mare are un timp de acţiune mai scurt, deoarece este instabil
şi se descompune rapid în ioni de oxigen. De aceea, se foloseşte în tehnica de albire a dinţilor în
cabinet. Pe de altă parte, peroxidul de carbamidă, având o concentraţie mai mică, are un timp de
acţiune mai lung şi poate fi folosit în tehnica de albire la domiciliu.
Există un anumit punct al procesului de albire a dinţilor dincolo de care nu se mai obţine
deschiderea culorii dinţilor, numit punct de saturaţie. Din punct de vedere clinic, punctul de saturaţie
se evidenţiază când după un anumit număr de şedinţe se constată că structurile dentare îşi menţin
culoarea şi nu mai răspund la acţiunea agentului de albire.
Este foarte important ca medicul dentist să identifice acest punct de saturaţie, deoarece continuarea
tratamentului de albire peste acest punct are efecte nocive asupra structurilor dentare, acestea devenind
poroase şi friabile.
4. RĂSPUNSUL STRUCTURILOR DENTARE LA PROCESUL DE ALBIRE
Răspunsul la procesul de albire este variabil atât de la un grup dentar la altul, cât şi de la un pacient
la altul. Această variabilitate apare indiferent de tehnica de albire folosită şi este dată de următorii
factori:
- tipul discromiei dentare;
- vârsta pacientului;
- gradul de mineralizare a structurilor dentare;
- gradul de permeabilitate a smalţului;
- numărul şi diametrul canaliculelor dentinare.
Astfel, în cazul discromiilor dentare de la nivelul dinţilor devitali, obţinerea unui răspuns
satisfăcător este dificilă. Dinţii arcadei superioare răspund mai bine la tratamentul de albire decât dinţii
arcadei inferioare, iar dintre aceştia incisivii centrali răspund mai bine la tratament decât incisivii
laterali şi decât caninii.
Dinţii frontali cu obturaţii incorect adaptate sau modificate coloristic, prezintă un rezultat mai puţin
optim decât dinţii care au doar acces palatinal la cavitate. Acest lucru se poate explica prin faptul că nu
se poate modifica culoarea obturaţiilor. În aceste cazuri, se înlocuiesc obturaţiile existente după
terminarea tratamentului de albire pentru a se obţine un rezultat optim.
5. TEHNICI DE ALBIRE A DINTILOR DEVITALI
Ca urmare a pierderii vitalităţii pulpare, în aproximativ 10% din cazuri apar modificări de culoare
ale dinţilor. Aceste modificări de culoare se datorează cel mai frecvent descompunerii ţesutului pulpar,
însoţită sau nu de o hemoragie pulpară. Ele sunt observate la interval de câteva luni de la pierderea
vitalităţii pulpare sau de la tratamentul endodontic ca urmare a formării treptate a unor compuşi
coloraţi.
Albirea dinţilor devitali este o metodă eficientă de tratament în cazul în care discromiile sunt
produse de descompunerea ţesutului pulpar asociată cu infiltrarea pigmenţilor alimentari în tubulii
dentinari şi cu acţiunea bacteriilor cromogene. In cazul în care discromiile sunt produse de diverse
săruri metalice, albirea dinţilor devitali este dificilă sau chiar imposibilă.
Alegerea tehnicii de albire a dinţilor devitali şi deci a substanţei de albit depinde de gradul de
severitate al discromiei dentare. Însă, oricare ar fi tehnica aleasă, obiectivul ei trebuie să fie eliberarea
unei cantităţi suficient de mari de oxigen care să pătrundă în canaliculele dentinare şi să neutralizeze
moleculele colorate.
5.1. TEHNICA DE ALBIRE IN CABINET
5.1.1. ALBIREA INTERNA

Este o tehnică ce foloseşte o soluţie peroxid de hidrogen de concentraţie 30%, ce se aplică cu


ajutorul unei bulete de vată direct în camera pulpară. Pentru o mai bună activare a peroxidului de
hidrogen poate fi folosită şi o sursă de căldură sau de raze luminoase.
Pregătirea pacientului
Pacientului i se va explica modul în care s-a instalat discromia dentară, etapele tratamentului,
rezultatul maxim ce poate fi obţinut, posibilitatea recidivei în timp. Merită observat faptul că opinia
pacientului privitor la succesul terapiei este deseori mai pozitivă decât opinia dentistului.
Unii cercetători au demonstrat că dinţii cu o discromie existentă de câţiva ani, nu răspund la fel de
bine la terapia de albire în comparaţie cu dinţii coloraţi de o perioadă scurtă de timp.
Se evaluează calitatea şi culoarea obturaţiilor coronare deoarece discromiile dentare pot fi
determinate de obturaţii coronare modificate de culoare sau cu închidere marginală deficitară. În aceste
situaţii, tratamentul discromiilor dentare constă doar în îndepărtarea ţesuturilor colorate din camera
pulpară şi înlocuirea obturaţiilor incorecte.
Orice manoperă de albire trebuie să fie precedată de o igienizare profesională a dinţilor (detartraj,
periaj profesional şi igienizare cu Air-Flow) pentru a putea aprecia cu adevărat culoarea actuală a
dinţilor.
Fotografierea arcadelor dentare este bine să se facă atât înainte, cât şi după tratamentul de albire,
pentru a-i putea demonstra pacientului rezultatul terapeutic; fotografia trebuie să conţină imaginea
arcadelor dentare şi martorul cromatic din cheia de culori.
Metoda vizuală de determinare a culorii dinţilor trebuie să se realizeze în anumite condiţii bine
determinate:
- analiza culorii se face întotdeauna după şedinţa de igienizare (detartraj, periaj profesional), la
interval de câteva zile, în funcţie de statusul parodontal. Cu cât gradul de inflamaţie gingivală este mai
accentuat cu atât riscul unei determinări incorecte creşte, datorită efectelor de contrast; de aceea, este
necesar ca în momentul determinării culorii parodonţiul marginal să nu prezinte semne de inflamaţie;
- din aceleaşi considerente, se impune îndepărtarea rujului şi a fardului precum şi acoperirea
îmbrăcăminţii pacienţilor cu un câmp într-o culoare acromatică (de regulă, alb sau gri);
- în cazurile pretenţioase, analiza cromatică se va face la începutul zilei de lucru a medicului, în
prezenţa structurilor naturale învecinate şi pe fondul întunecat al cavităţii bucale.
Protocolul operator de albire internă a dinţilor devitali trebuie să respecte următorii timpi:
I - verificarea corectitudinii obturaţiei radiculare. Dacă se constată existenţa unei obturaţii
incomplete sau neetanşe, este necesară refacerea tratamentului şi abia apoi se trece la aplicarea
procedeelor de albire. În prezenţa unei obturaţii radiculare neetanşe, există riscul infiltrării substanţei
oxidante în zona apicală, cu instalarea fenomenelor de iritaţie şi necroză osoasă.
II - evaluarea culorii dintelui devital, cu ajutorul unei chei de culori.
III - izolarea cu diga a dintele devital ce urmează a fi albit şi dinţii vecini. Diga trebuie să fie foarte
bine adaptată la coletul dinţilor cu ligaturi de aţă dentară pentru a nu permite contactul peroxidului de
hidrogen cu ţesuturile gingivale. Ca o măsură suplimentară de protejare a ţesuturilor gingivale
învecinate se poate folosi o substanţă de protecţie, înainte de aplicarea digăi.
IV - realizarea unui orificiu de deschidere la nivelul suprafeţei coronare a dintelui, de unde s-a
făcut trepanarea camerei pulpare. Orificiul de deschidere trebuie să aibă dimensiuni corespunzătoare,
astfel încât să fie asigurat accesul la camera pulpară şi la orificiile canalelor radiculare.
V - îndepărtarea obturaţiei coronare, obturaţiei de bază, cimentului de sigilare şi materialelor
utilizate la obturaţia de canal.
VI - îndepărtarea dentinei colorate de la nivelul camerei pulpare, pentru a permite o penetrare mai
bună a substanţei de albit. Este de preferat să se menţină un strat cât mai gros de dentină deoarece cu
cât este prezentă o cantitate mai mare de dentină, cu atât efectul tratamentului de albire se menţine un
timp mai îndelungat. În acelaşi timp, dacă rămâne doar stratul de smalţ, pe lângă obţinerea unor
rezultate mai slabe din punct de vedere estetic, se slăbeşte rezistenţa dintelui.
VII – curăţarea camerei pulpare cu o buletă de vată îmbibată în cloroform sau xilol pentru a
îndepărta eventualele resturi care ar putea împiedica pătrunderea peroxidului de hidrogen în tubulii
dentinari. Apoi se usucă cu un jet de aer. Nu se va realiza condiţionarea acidă a dentinei deoarece
această procedură nu îmbunătăţeşte rezultatul albirii.
VIII - delimitarea obturaţiei radiculare la nivel subgingival.
Se impune îndepărtarea unei porţiuni de 2mm din regiunea coronară a obturaţiei radiculare şi se
etanşeizează canalul radicular cu ajutorul unei obturaţii din ciment ionomer de sticlă (CIS).
Substanţa de albire nu mai poate dizolva materialul de obturaţie de canal. Albirea nu va fi niciodată
realizată fără o izolare corespunzătoare a obturaţiei de canal, deoarece peroxidul de hidrogen s-ar putea
infiltra prin canalele radiculare, ajungând la parodonţiul apical, producând o parodontită iatrogenă. De
asemenea există riscul ca peroxidul de hidrogen să se infiltreze prin tubulii dentinari, ajungând la
nivelul ligamentului periodontal, producând o resorbţie cervicală.
IX - aplicarea agentului de albire.
Se foloseşte o soluţie de peroxid de hidrogen de concentraţie 30%. Deoarece peroxidul de hidrogen
se descompune rapid, pentru a asigura o eficienţă maximă a agentului de albire, este indicată folosirea
unei soluţii preparate extemporaneu. Inaintea folosirii peroxidului de hidrogen este obligatorie
verificarea termenului de garanţie.
Pregătirea materialelor pentru albire.
a) peroxidul de hidrogen 20%
Obişnuit se amestecă pulberea şi lichidul în proporţie de 1:1.
Ca alternativă, faza lichidă (peroxidul de hidrogen 20%) poate fi înlocuit cu apă sau ser în timpul
amestecării. Procesul de albire decurge mai lent, cu toate acestea, rezultatul final rămâne acelaşi. La
acestea, se adaugă şi anumite beneficii, cum ar fi un pH mai mare.
Dacă se doreşte un amestec mai dens, mai concentrat, se utilizează proporţia de 2:1 (pulbere:
lichid). Produsul este special şi sigur pentru albirea dinţilor devitali, putând rămâne în camera pulpară,
între şedinţe.
Se aplică în camera pulpară câteva bulete de vată. Cu o seringă se picură încet peroxidul de
hidrogen astfel încât să se realizeze saturarea buletelor de vată din camera pulpară. Se îndepărtează
imediat orice exces de peroxid de hidrogen care depăşeşte camera pulpară. Se evită contactul agentului
de albire cu părţile moi.
b) peroxidul de carbamidă 37%
Peroxidul de carbamidă se livrează gata pregătit sub formă de gel, în seringă putând fi aplicat cu
uşurinţă pe dinţi. De asemenea se poate îndepărta cu uşurinţă, fiind hidrofil.
Activarea agentului de albire
Pentru activarea peroxidului de hidrogen pot fi folosite următoarele procedee:
- un instrument special care are o sursă proprie de căldură (o rezistenţă electrică), care se reglează la
70, se pune în contact cu buletele de vată îmbibate în peroxid de hidrogen şi se menţine până când
pacientul are o senzaţie de încălzire a parodonţiului.
- lampa cu halogeni utilizată pentru polimerizarea materialelor compozite.
În ambele situaţii este necesară protejarea pacientului cu mască şi ochelari de protecţie. În cazul
utilizării sursei de căldură, buzele pacientului vor fi protejate cu un tifon îmbibat în apă rece.
După utilizarea timp de 5 minute a sursei de căldură sau a sursei de raze luminoase, se îndepărtează
buletele de vată şi se face toaleta camerei pulpare.
Se repetă procedeul de aplicare a peroxidului de hidrogen şi de activare a acestuia timp de încă 5
minute. La fiecare repetare a procedeului se vor folosi bulete noi de vată şi o nouă cantitate de peroxid
de hidrogen.
Procedeul poate fi repetat de 4-6 ori în aceeaşi şedinţă, astfel încât timpul total de lucru să nu
depăşească 20-30 minute, până când se obţine o îmbunătăţire a culorii dintelui devital.
5.1.2. ALBIREA SIMULTANA INTERNA SI EXTERNA

Pentru ameliorarea albirii interne, aceasta poate fi asociată cu o albire externă.


Se aplică simultan gel de albire atât în interiorul camerei pulpare, cât şi la nivelul suprafeţei
vestibulare a dintelui.
Se repetă procedeul de 5-6 ori cu reîmprospătarea produsului după fiecare repetare.
5.1.3. CONTROLUL SI RELUAREA TRATAMENTULUI

Se recheamă pacientul la control după aproximativ 7 zile şi se apreciază rezultatul. În funcţie de


culoarea obţinută, se ia o decizie asupra necesităţii continuării sau nu a tratamentului. De obicei, pentru
obţinerea unor rezultate spectaculoase, sunt necesare 2-3 şedinţe la interval de o săptămână, dar există
şi cazuri în care este suficientă o singură şedinţă de tratament.
În cazul în care dintele devital este rezistent la tratament şi nu revine la nuanţa sa naturală, se poate
încerca aplicarea şi închiderea în camera pulpară a unei soluţii de acid oxalic sau sulfoxilat de sodiu.
Această metodă ajută la îndepărtarea coloraţiilor rezistente produse de sărurile de fier, rezultate în
urma degradării hemoglobinei.
5.2. TEHNICA DE ALBIRE IN AMBULATORIU
Este o tehnică ce foloseşte perborat de sodiu, care se sigilează în camera pulpară timp de 5-7 zile.
Este o metodă de tratament eficientă caracterizată prin deschiderea culorii dintelui în timp. Perboratul
de sodiu se foloseşte în asociere cu apă oxigenată sau cu peroxid de hidrogen 35%.
Amestecul de perborat de sodiu şi peroxid de hidrogen se caracterizează printr-o eliberare mai
rapidă de oxigen decât amestecul de perborat de sodiu şi apă oxigenată, deci printr-un timp mai scurt
de acţiune. Dar, rezultatele pe termen lung sunt asemănătoare în cele 2 cazuri.
Pregătirea pacientului
Se realizează ca la tehnica anterioară.
Aplicarea agentului de albire
Pe o plăcuţă de sticlă se prepară substanţa de albire, amestecând perboratul de sodiu cu apă
oxigenată sau soluţie de peroxid de hidrogen, astfel încât să se obţină o pastă de consistenţa nisipului
umed.
Apoi, cu un aplicator din plastic sau cu un fuloar de ciment se aplică pasta obţinută în camera
pulpară, astfel încât să rămână un spaţiu de aproximativ 3mm pentru materialul de obturaţie provizorie.
Dacă se foloseşte un aplicator din plastic, o parte din pastă poate rămâne pe pereţii cavităţii. Acest
exces va fi îndepărtat de pe pereţii cavităţii cu o buletă de vată deoarece el împiedică o închidere
corespunzătoare cu material de obturaţie provizorie.
Este foarte important ca agentul de albire să nu fie plasat sub creasta alveolară. Se evită contactul
agentului de albire cu ţesuturile moi.
Sigilarea agentului de albire
După aplicarea perboratului de sodiu în camera pulpară, peste acesta se aplică un material de
obturaţie provizorie în strat de aproximativ 3mm. Excesul de material se îndepărtează cu o buletă de
vată umezită.
Materialul de obturaţie provizorie trebuie să asigure o închidere etanşă pentru a preveni scurgerea
agentului de albire şi contactul acestuia cu părţile moi. Nu se folosesc materiale de obturaţie provizorie
pe bază de eugenol.
Controlul şi reluarea tratamentului
Pacientul va fi rechemat la control după 5-7 zile. Dacă se constată că nu s-a realizat o modificare
corespunzătoare a nuanţei coloristice, se repetă tratamentul. Se îndepărtează obturaţia provizorie şi
agentul de albire, se face toaleta camerei pulpare şi se urmăreşte aceeaşi succesiune a etapelor.
De obicei, sunt necesare 2-3 şedinţe, dar există situaţii în care se obţin rezultate spectaculoase după
o singură şedinţă.
Obturaţia cu hidroxid de calciu
Pentru îndepărtarea eventualelor resturi de peroxid de hidrogen se spală dintele cu hipoclorit de
sodiu.
Înainte de realizarea obturaţiei de durată cu răşini compozite, se aplică după toaleta camerei
pulpare, o obturaţie de bază cu hidroxid de calciu. Apoi, se sigilează cu un material de obturaţie
provizorie şi se menţine 7 zile, după acest interval putându-se aplica obturaţia de durată.
Hidroxidul de calciu are rolul de a neutraliza resturile de agent de albire şi de a crea un mediu
alcalin, reducând riscul unei resorbţii cervicale.
De asemenea, hidroxidul de calciu neutralizează radicalii liberi de oxigen care ar putea interfera cu
procesul de polimerizare al răşinilor compozite.
Obturaţia de durată
Reziduurile de agent de albire pot afecta capacitatea de adeziune a materialelor compozite şi de
aceea este recomandat ca între tratamentul de albire şi aplicarea obturaţiei coronare să treacă un
interval de 10 zile. Acest timp de aşteptare conduce la o rehidratare a substanţei dure dentare;
stabilizarea culorii dintelui este un avantaj în restaurarea directă sau indirectă.
Este recomandată aplicarea unui ciment în camera pulpară, deoarece umplerea în totalitate a
camerei pulpare cu material compozit poate duce la pierderea translucidităţii structurilor dentare şi
astfel la dificultatea de a distinge structurile dentare de materialul compozit în cazul reluării
tratamentului de albire.
O restaurare coronară realizată corect este un factor esenţial în menţinerea pe termen lung a
rezultatelor tratamentului de albire. Existenţa unor microinfiltraţii la nivelul obturaţiei coronare va
duce în timp la reinstalarea discromiei dentare. De măsura în care pot fi eliminate aceste
microinfiltraţii depinde rezultatul în timp al tratamentului de albire.
Ca material de obturaţie de durată se utilizează răşini compozite fotopolimerizabile, iar
polimerizarea lor se realizează dinspre vestibular şi apoi dinspre oral. În acest fel, contracţia răşinilor
compozite se va face spre pereţii cavităţii, diminuând apariţia microinfiltraţiilor.
Succesul tratamentului de albire dentară este atins prin planificarea şi executarea tratamentului pe
baza unui protocol clinic strict. În funcţie de situaţia clinică şi profilul pacientului, se alege tehnica de
albire, putând fi selectate şi combinate mai multe tehnici. Astfel, se vor accelera rezultatele pentru a
avea rezultate de lungă durată.
Existe opinii diferite în ceea ce priveşte faptul că dinţii care răspund rapid la albire au o stabilitate a
culorii mai bună pe termen lung.
Albirea profesională se poate aplica şi acasă, în gutiere. Cele două metode putându-se combina,
pentru rezultate mai rapide.
Alegerea tehnicii optime se face în funcţie de mai mulţi factori:
- antecedente;
- vârstă;
- culoarea dinţilor;
- posibilitatea de a colabora cu pacientul;
- aşteptările pacienţilor faţă de durata tratamentului;
- examenele clinice şi radiologice.

6. FACTORII CARE INFLUENTEAZA SIGURANTA TRATAMENTULUI DE ALBIRE A


DINTILOR DEVITALI
Corectitudinea tratamentului endodontic
Înainte de începerea tratamentului de albire a dinţilor devitali este obligatorie verificarea, prin
examen clinic şi radiologic, a corectitudinii obturaţiei de canal. O obturaţie de canal corect realizată
asigură un prognostic bun al dintelui tratat, reprezentând o barieră protectoare împotriva acţiunii
nocive pe agenţii de albire o pot avea asupra ligamentelor periodontale şi asupra ţesuturilor
periapicale.
Vârsta pacientului
Majoritatea cazurilor de resorbţie cervicală apar în cazul tratamentelor de albire efectuate la pacienţi
cu vârste sub 25 ani, deoarece la aceşti pacienţi canaliculele dentinare sunt larg deschise şi asigură o
comunicare directă între canalele radiculare şi ligamentele periodontale. De aceea, tratamentul de
albire a dinţilor devitali este recomadat pacienţilor cu vârsta peste 25 ani.
Unele studii raportează că dinţii devitali pot fi mai uşor albiţi la pacienţii tineri decât la cei mai
vârstnici. Cu toate acestea, nu toate studiile susţin dependenţa de vârstă a succesului albirii.
Izolarea dintelui devital
Albirea dinţilor devitali se realizează obligatoriu în condiţii de izolare perfectă cu diga şi ligaturi
interproximale cu aţă dentară.
Protejarea mucoasei orale
Pe mucoasa orală învecinată dintelui ce urmează a fi tratat se aplică diverse creme protectoare de
pentru a preveni arsurile chimice produse de agenţii de albire.
Izolarea obturaţiei de canal
Folosirea unor cimenturi pentru izolarea obturaţiei de canal este o etapă deosebit de importantă a
tratamentului de albire. Aceste cimenturi formează o barieră protectoare care împiedică infiltrarea
agentului de albire între materialul de obturaţie de canal şi pereţii canalului radicular şi ajungerea lui la
nivelul parodonţiului apical sau al ligamentelor periodontale. Astfel, în cazul în care nu se realizează
izolarea obturaţiei de canal, există riscul apariţiei unor parodontite apicale sau a unor resorbţii
cervicale.
Calitatea agentului de albire
Pentru o eficienţă maximă a tratamentului de albire se vor folosi întotdeauna agenţi de albire
preparaţi extemporaneu, deoarece ei îşi pierd proprietăţile în timp. O soluţie de peroxid de hidrogen îşi
pierde 50% din capacitatea oxidativă după o perioadă de 6 luni de la prima utilizare.
Evitarea gravajului acid
Nu a putut fi demonstrată eficacitatea mai mare a tratamentului de albire în condiţiile gravajului
acid al dentinei din camera pulpară.
Dimpotrivă, în urma gravajului acid al dentinei creşte penetrabilitatea agenţilor de albire, crescând
astfel şi riscul apariţiei resorbţiei cervicale.
Acest risc ar fi şi mai crescut în cazul în care gravajul acid al dentinei s-ar asocia cu absenţa unei
izolări a obturaţiei de canal.
Evitarea unor agenţi de albire puternici
Pentru o siguranţă crescută a tratamentului de albire, vor fi evitate tehnicile care folosesc agenţi de
albire de concentraţie foarte mare. Soluţiile de peroxid de hidrogen de concentraţie 30-35% nu vor fi
folosite în mod frecvent, având o acţiune oxidantă puternică. Perboratul de sodiu este un oxidant mai
slab decât peroxidul de hidrogen, iar utilizarea lui este în general mai sigură.
Evitarea surselor de căldură
Este de preferat evitarea activării termice a agenţilor de albire, mai ales dacă aceştia au o capacitate
oxidativă crescută. Excesul de căldură are efecte nocive asupra smalţului, dentinei, cementului şi
asupra ligamentelor parodontale.
Dispensarizarea pacientului
Este obligatorie rechemarea periodică a pacientului la control, fiind necesară examinarea atât clinic
cât şi radiologic a dintelui devital tratat. Există riscul de apariţie a resorbţiei cervicare la un interval de
6 luni-2 ani de la finalizarea tratamentul de albire. Cu cât resorbţia cervicală este depistată mai
precoce, cu atât prognosticul tratamentului este mai bun.
Există opinii diferite în ceea ce priveşte faptul că dinţii care răspund rapid la procesul de albire au o
stabilitate a culorii mai bună pe termen lung.
7. ACCIDENTE SI COMPLICATII ALE TEHNICILOR DE ALBIRE

Accidentul cel mai frecvent întâlnit în timpul albirii dentare este arsura chimică a ţesuturilor moi din
jurul dinţilor. Pentru a preveni un astfel de accident, trebuie obligatoriu ca parodonţiul marginal să fie
protejat cu o răşină fotopolimerizabilă şi cu digă.
Complicaţiile acestor tratamente sunt reprezentate de resorbţia cervicală sau fractura coronară.
7.1. RESORBTIA CERVICALA EXTERNA
Resorbţia cervicală externă este o complicaţie a procedurilor de albire internă, ce apare într-o
perioadă mai lungă de timp de la efectuarea tratamentului. Resorbţia cervicală este de cele mai multe
ori asimptomatică şi este de obicei detectată doar prin radiografii de rutină.
Heithersay a analizat 257 de dinţi la 222 pacienţi cu resorbţie cervicală şi a descoperit că în 24,1 %
din cazuri resorbţia a fost cauzată de tratamentul ortodontic, 15,1% de traume dentare, 5.1 % de o
manevră chirurgicală (ex. transplant sau chirurgie periodontală) şi 3,9 % de albirea intracoronară. O
combinare a procedurilor de albire internă cu una din celelalte cazuri este responsabilă pentru 13,6%
din cazurile de resorbţie cervicală.
Cu toate acestea, studii experimentale pe animale au arătat semne clinice de resorbţie la doar trei
luni după terapia de albire internă termo-catalitică cu peroxid de hidrogen 30% încălzit. La o lună după
albire nu s-au putut detecta schimbări în substanţa dintelui.
Resorbţia cervicală deseori, se manifestă în mod asimptomatic. Cu toate acestea sunt cazuri în care
este prezentă inflamarea papilei sau semne clinice de hipersensibilitate a dinţilor albiţi.
Unele studii au arătat că dinţii ce au suferit traume, prezintă deseori resorbţie cervicală.
Alte studii indică faptul că, aplicarea căldurii (metoda termo-catalitică), lipsa unei obturaţii
cervicale şi utilizarea unei soluţii de peroxid de hidrogen 30% sunt asociate cu apariţia resorbţiei
cervicale.
Într-un studiu experimental pe animale, Madison şi Walton au demonstrat că tehnica termo-
catalitică conduce inevitabil la resorbţie externă. Totuşi, tehnica albirii din mers aplicată în cadrul
studiului cu o soluţie de perborat de sodiu - peroxid de hidrogen, nu a cauzat resorbţie cervicală nici
măcar la un an de la operaţie.
Această observaţie poate fi explicată prin faptul că perboratul de sodiu inhibă acţiunea
macrofagelor, care pot stimula atât resorbţia osului osteoclastic, precum şi afectarea dentinei şi
cementului ca urmare a proceselor litice (Jimenez – Rubio şi Segura).
Mecanismul responsabil pentru resorbţia dinţilor albiţi nu a fost încă explicat adecvat. S-a dovedit
că preparatele pe bază de peroxid de hidrogen 30% sau în combinaţie cu perborat de sodiu sunt mai
toxice pentru celulele ligamentului periodontal decât în cazul suspensiei de perborat – apă.
Lado bănuieşte că aplicarea agenţilor de albire a dus la denaturarea dentinei în regiunea cervicală a
dintelui. Conform ipotezei respective, această dentină denaturată induce o reacţie de corp străin, deşi
încă nu s-a putut verifica.
Alţi autori susţin că penetrarea peroxidului de hidrogen în dentină cauzează iritaţii în periodonţiu,
care mai târziu ajung la colonizarea bacteriană a tubulilor dentinali. Acest lucru ar putea declanşa
procese inflamatorii la nivelul ţesuturilor adiacente, dar şi resorbţia externă.
Harrington şi Natkin au suspectat faptul că peroxidul de hidrogen se poate răspândi în periodonţiu
prin tubulii dentinari determinând astfel, un proces inflamator ca urmare a resorbţiei.
Se ştie că peroxidul de hidrogen poate penetra dentina, iar valoarea scăzută a pH-ului a acestui
produs, mai ales în concentraţii mari, pot fi consideraţi factori etiologici ai resorbţiei ţesutului.
Alte studii au dovedit că pacienţii cărora li s-a făcut albire cu peroxid de hidrogen la o vârstă
fragedă, prezintă în cele mai multe cazuri resorbţie externă. O posibilă explicaţie este că peroxidul de
hidrogen poate penetra mai uşor în periodonţiu din cauza tubulilor dentinari mari de la nivelul dinţilor
persoanelor tinere. Permeabilitatea mărită a dentinei este asociată atât cu scăderea dimensiunii
dentinei, dar şi cu temperatura înconjurătoare mare.
Aplicarea căldurii conduce la dilatarea tubulilor dentari şi facilitează răspândirea moleculelor de
agent de albire în dentină. Ca urmare, peroxidul de hidrogen se răspândeşte în dentină, odată cu
creşterea temperaturii.
În plus, aplicarea călduri a condus la generarea de radicali de hidroxil, care sunt extrem de reactivi,
degradând componentele ţesutului dur.
Difuziunea peroxidului de hidrogen în ţesuturile dentare din zona cervicală, creşte după
pretratamentul cu hipoclorit de sodiu 5% a dentinei de la nivelul camerei pulpare. În plus, difuziunea
peroxidului de hidrogen în regiunea cervicală poate fi facilitată de existenţa unor defecte din zona
cervicală, în special la nivelul joncţiunii smalţ – cement.
Conform lui Rotstein, în zona de dentină neacoperită de cement, a difuzat aproximativ 82% din
peroxidul de hidrogen (concentraţie 30%), care a fost aplicat în camera pulpară. Totuşi, difuziunea
peroxidului de hidrogen în dentină nu poate fi prevenită total, utilizând amestecuri de perborat de sodiu
cu peroxid de hidrogen 30% sau apă.
Cantitatea de peroxid de hidrogen ce difuzează este semnificativ mai mică atunci când se foloseşte
un amestec de perborat de sodiu - tetrahidrat şi apă, decât în cazurile de aplicare a peroxidului de
hidrogen 30% amestecat cu diferiţi perboraţi de sodiu.
Deşi există o difuziune mică a peroxidului de hidrogen în ţesuturile adiacente când se aplică în
combinaţie cu perborat de sodiu, este mai bine să se ia măsuri de protejare a ţesutului din această zonă.
Extracţia dintelui este deseori inevitabilă în cazurile de resorbţie gravă a rădăcinii. Leziunile
osteolitice apar pe fondul unei valori scăzute a pH-ului creând condiţii optime pentru resorbţia
ţesuturilor dure dentare.
Utilizarea hidroxidului de calciu la nivelul canalului radicular poate induce un pH mai ridicat în
dentină. Tronstad a demonstrat că şi dentina terţiară poate împiedica difuziunea agentului de albire în
ţesuturile dure dentare.
Unele studii au arătat că utilizarea hidroxidului de calciu intracoronar poate să împiedice progresul
resorbţiei externe.
Resorbţia cervicală poate fi tratată prin restaurarea directă a ţesuturilor dure afectate, după obţinerea
accesului chirurgical la defect.
8. RECOMANDARI PRACTICE
1. Pentru a evita pigmentarea dinţilor şi pentru gingii cât mai sănătoase, este nevoie să se menţină o
igienă corectă, care să includă periaj de 2 ori pe zi câte 3–5 minute, folosirea flosei dentare şi a duşului
bucal.
2. Dacă există sensibilitate dentară după procedura de albire, se recomandă să se utilizeze paste
desensibilizante, ca de exemplu: „Sensodyne”; „Colgate Sensitive”; „Lacalut Sensitive” şi să se evite
consumul alimentelor acide.
3. În cazul durerilor gingivale (după albirea la domiciliu) se recomandă folosirea unei paste de dinţi
care conţine nitrat de potasiu sau clorură de stronţiu: „Denquel”, „Blend-a-Med Expert” „Sensitive”.
4. După procedeul de albire dentară, dinţii vor continua să se albească pentru 48 - 72 ore. In acest
răstimp se recomandă să se evite consumul substanţelor care colorează dinţii: ceai, cafea, cola, vin
roşu, tutun, muştar, suc de tomate sau ketcup, sos de soia, oţet balsamic, fructe de pădure, vişine,
sfeclă roşie, lapte.
5. Se interzice fumatul.
6. Pentru a evita colorarea dinţilor imediat după procedură, se recomandă consumarea lichidelor
prin intermediul paiului.
Bibliografie
1. Abramson II, Norris JP, Sachs WJ, Atlas of Endodontic Technique. A Clinical Guide. St. Louis,
USA: C.V. Mosby, 1966.
2. Anitua E, Zabalegui B, Gil J, Gascon F (1990) Internal bleaching of severe tetracycline
discolorations: four-year clinical evaluation. Quintessence International 21,783-788.
3. Arens D (1989) The role of bleaching in esthetics. Dental Clinics of North America 33, 319-336.
4. Attin T. (1998) Sicherheit und Anwendung von Bleichtherapien mit Carbamidperoxid. Deutsche
Zahnärztliche Zeitschrift 53, 11-16.
5. Attin T., Paque F., Ajam F. şi Lennon A. M., Review of the currents status of tooth whitening with
the walking bleach technique. Ind. Endod.J. 2003;36:313-329
6. Attin T., Hannig C., Wiegand A., Attin R., Effect of bleaching on restorative materials and
restorations – a systematic review. Dental Materials (2004) 20, 852–861.
7. Barbosa SV, SafaviKE, Spangberg SW(1994) Influence of sodium hypochlorite on the permeability
and structure of cervical human dentine. International EndodonticJournal 27:309-312.
8. Bernardon JK, Sartori N, Ballarin A, Perdigão J, Lopes GC, Baratieri LN. Clinical performance of
vital bleaching techniques. Oper Dent. 2010 Jan-Feb; 35(1):3-10.
9. Boksman L, Jordan RE, Skinner DH., Non-vital bleaching - internal and external. Australian Dental
Journal 1983, 28,149-152.
10. Brown G (1965) Factors influencing successful bleaching of the discolored root-filled tooth. Oral
Surgery Oral Medicine Oral Pathology 20, 238-244.
11. Casey LJ, Schindler WG, Murata SM, Burgess JO(1989). The use of dentinal etching with
endodontic bleaching procedures. Journal of Endodontics 15,535-538.
12. Collins LZ, Maggio B, Gallagher A, York, M, Schäfer F. Safety evaluation of a novel whitening
gel, containing 6% hydrogen peroxide and a commercially available whitening gel containing 18%
carbamide peroxide in an exaggerated use clinical study. J Dent 2004; 32 Suppl 1:47-50.
13. Cvek M, Lindvall AM (1985) External root resorption following bleaching of pulp less teeth with
oxygen peroxide. Endodontics and Dental Traumatology 1,56-60.
14. Dadoun MP, Bartlett DW. Safety issues when using carbamide peroxide to bleach vital teeth—a
review of the literature. Eur J Prosthodont Restor Dent 2003;11:9—13.
15. Dahl JE, Pallesen U. Tooth bleaching—a critical review of the biological aspects. Crit Rev Oral
Biol Med 2003;14:292—304.
16. Dahlstrom SW, Heithersay GS, Bridges TE (1997) Hydroxyl radical activity in thermo-
catalytically bleached root-filled teeth. Endodontics and DentalTraumatology13:119-125.
17. Fasanaro TS (1992) Bleaching teeth: history, chemicals, and methods used for common tooth
discolorations. Journal of Esthetic Dentistry 4,71-78.
18. Fava LR, Saunders WP (1999) Calcium hydroxide pastes: classification and clinical indications.
International Endodontic Journal 32, 257–282.
19. Feiglin B (1987) A 6-year recall study of clinically chemically bleached teeth. Oral Surgery Oral
Medicine Oral Pathology 63,610-613.
20. Friedman S, Rotstein I, Libfeld H, Stabholz A, Heling I. Incidence of external root resorption and
esthetic results in 58 bleached pulpless teeth. Endod Dent Traumatol 1988;4:23-26.
21. Friedman S (1989) Surgical-restorative treatment of bleaching related external root resorption.
Endodontics and Dental Traumatology 5:63-67.
22. Friedman S (1997) Internal bleaching: long-termoutcomes and complications. Journal of the
American Dental Association 128 (Special issue), 51-55.
23. Fugaro JO, Nordahl I, Fugaro OJ, Matis BA, Mjör IA. Pulp reaction to vital bleaching. Oper Dent.
2004;29(4):363-368.
24. Giannini M, Silva AP, Cavalli V, Paes Leme AF., Effect of carbamide peroxide-based bleaching
agents containing fluoride or calcium on tensile strength of human enamel. J Appl Oral Sci.
2006;14(2):82-87.
25. Gimlin DR, Schindler WG (1990) The management of post bleaching cervical resorption. Journal
of Endodontics16:292-297.
26. Glockner K, Jeglitsch F, Städtler P, Ebeleseder K (1995) Die Zunahme der Sprödigkeit von Dentin
beim Internal bleaching. Zahnärztliche Welt 104,84-88.
27. Glockner K, Hulla H, Ebeleseder K, Städler P (1999) Five-year folllow-up of internal bleaching.
Brazilian Dental Journal 10, 105-110.
28. Grossman LI, Oliet S, Del Rio CE (1988) Endodontic Practice,11th ed. Philadelphia, USA: Lea &
Febiger.
29. Hanks CT,Wataha JC, Parsell RR, Strawn SE, Fat JC (1994) Permeability of biological and
synthetic molecules through dentine. Journal of Oral Rehabilitation 21, 475-487.
30. Harrington GW, Natkin E (1979) External resorption associated with bleaching of pulpless teeth.
Journal of Endodontics 5, 344-348.
31. Haywood VB, Houck VM, Heymann HO. Nightguard vital bleaching: effects of various solutions
on enamel surface texture and color. Quintessence Int. 1991 Oct; 22(10): 775-782.
32. Haywood VB. Bleaching of vital and non-vital teeth. Current Opinion in Dentistry 1992;2:142-149
33. Haywood VB. History, safety, and efectiveness of current bleaching techniques and applications of
the nightguard vital bleaching technique. Quintessence International 1992;23:471-488.
34. Haywood V B. Frequently asked questions about bleaching. Compend. 2003;24(4):324-337.
35. Haywood VB. Nightguard vital bleaching: indications and limitations. US Dentistry 2006: 2-8.
36. Heithersay GS (1999) Invasive cervical resorption: ananalysis of potential predisposing factors.
Quintessence International 30,83-95.
37. Howell RA (1980) Bleaching discoloured root-filled teeth. British Dental Journal 148,159-162.
38. Howell RA (1981), The prognosis of bleached root-filled teeth. International Endodontic
Journal14, 22-26.
39. Joiner A. The bleaching of teeth: a review of the literature. J Dent. 2006 Aug; 34(7):412-419.
40. Kinomoto Y,Carnes DL, Ebisu S (2001) Cytotoxicity of intracanal bleaching agents on periodontal
ligament cells in vitro. Journal of Endodontics 27,574-577.
41. Lado EA, Stanley HR,Weismann MI (1983) Cervical resorption in bleached teeth. Oral Surgery
Oral Medicine Oral Pathology 55,78-80.
42. Latcham NL (1991) Management of a patient with severe postbleaching cervical resorption. A
clinical report. Journal of Prosthetic Dentistry 65:603-605.
43. Lăzărescu F. Incursiune în estetica dentară, Bucureşti, 2013
44. McCormick J E,Weine FS, Maggio JD (1983) Tissue pH of developing periapical lesions in dogs.
Journal of Endodontics 9, 47-51.
45. MacIsaac AM, Hoen MM (1994) Intracoronal bleaching: concerns and considerations. Journal of
the Canadian Dental Association 60,57-64.
46. Madison S,Walton R (1990) Cervical root resorption following bleaching of endodontically treated
teeth. Journal of Endodontics 16, 570-574.
47. Marson FC, Sensi LG, Araujo FO, Monteiro Junior S, Araújo E. Avaliação clínica do clareamento
dental pela técnica caseira. Rev Dental Press Estét. 2005 Out-Nov-Dez;2(4):84-90.
48. Monaghan P, Lim E, Lautenschlager E (1992) Efects of home bleaching preparations on composite
resin color. Journal of Prosthetic Dentistry 68,575-578.
49. Neuvald L, Consolaro A (2000) Cemento - enamel junction: microscopic analysis and external
cervical resorption. Journal of Endodontics 24:74-77.
50. Pashley DH,Thompson SM, Stewart FP(1983) Dentin permeability: efects of temperature on
hydraulic conductance. Journal of Dental Research 62,956-959.
51. Papathanasiou A, Kastali S, Perry RD, Kugel G. Clinical evaluation of a 35% hydrogen peroxide
in-office whitening system. Compend. Contin. Educ. Dent. 2002 Apr;23(4):335-338.
52. Rotstein I, Friedman S (1991) pH variation among materials used for intracoronal bleaching.
Journal of Endodontics 17,376-379.
53. Rotstein I (1991) In vitro determination and quantification of 30% hydrogen peroxide penetration
through dentin and cementum during bleaching. Oral Surgery Oral Medicine Oral Pathology 72:602-
606.
54. Rotstein I, Torek Y, Misgav R (1991) Efect of cementum defects on radicular penetration of 30%
H2O2 during intracoronal bleaching. Journal of Endodontics17, 230-233.
55. Rotstein I,TorekY, Lewinstein I (1991) Efect of bleaching time and temperature on the radicular
penetration of hydrogen peroxide. Endodontics and Dental Traumatology 7:196-198.
56. Sulieman M. An overview of bleaching techniques: history, chemistry, safety and legal aspects.
Dent Update. 2004 Dec; 31(10):608-610.
57. Vâlceanu A., Vârlan C., Schiller E., Fiziologia şi patologia cromaticii dentare. Editura Orizonturi
Universitare, 2006, Timişoara
58. Vernieks AA, Geurtsen W (1986) Das Bleichen verfärbter marktoter Zähne. Zahnärztliche Welt
95,130-134.
59. Weisman HN (1968) Bleaching non-vital teeth. Dental Survey 44,52-53.
60. Weiger R, Kuhn A, Löst C (1993) Efect of various types of sodium perborate on the pH of
bleaching agents. Journal of Endodontics 19, 239-241.
61. Weiger R, Kuhn A, Löst C (1994) In vitro comparison of various types of sodium perborate used
for intracoronal bleaching of discolored teeth. Journal of Endodontics 20:338-341.
62. Tronstad L, Andreasen JO, Hasselgren G, Kristerson L, Riis I (1981) pH changes in dental tissues
after root canal filling with calcium hydroxide. Journal of Endodontics 7:17-21
63. Trope M (2010) Treatment of the immature tooth with a nonvital pulp and apical periodontitis.
Dental Clinics of North America 54, 313-324.