Sunteți pe pagina 1din 6

ARGENTINA DE LA DESCOPERIRE LA

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL


Spaţiul politic, geografic, social şi cultural latino-american a fascinat din totdeauna
pe autorii şi gânditorii europeni care au încercat să înţeleagă şi să explice realităţile din
această zonă. Încă din momentul descoperirii şi cuceririi, Noua Lume a reprezentat un
spaţiu în care orice utopie şi mit şi-au găsit locul, El Dorado şi Regatul Amazoanelor fiind
cele mai cunoscute dintre aceste legende.
Argentina a fost puţin populată înainte de sosirea exploratorilor spanioli. Existau
puţine triburi nomade care se ocupau în special cu agricultura. Aproape trei secole unicii
colonişti au fost cei de origine spaniolă care s-au aliat cu indienii şi au dat naştere unei
populaţii noi „care ţine în acelaşi timp spanioli prin inteligenţă, curaj, sobrietate, dar şi de
aborigeni prin forţa sa pasivă, prin tenacitate şi prin amabilitatea sa naturală.” 1 În
februarie 1516, navigatorul spaniol Juan Diaz de Solis, căutând un traseu spre Indiile de est
a acostat în estuarul Rio de la Plata şi a revendicat noile teritorii în numele Spaniei. În
1526, un navigator italian, Sebastian Cabot, a oprit în estuar în căutare de provizii şi apoi a
urcat în sus pe râul Parana până aproape de actualul oraş Rosario. Aici au construit un fort
şi apoi au continuat drumul pe râu până în Paraguayul actual. Cabot a rămas patru ani şi a
găsit importante cantităţi de argint. Sistemul hidrografic a fost denumit River de la Plata
(râul argintului).
Colonizarea regiunii a fost începută în 1535 de soldatul spaniol Pedro de Mendoza.
În februarie 1536, Mendoza, care fusese numit guvernator militar al întregului ţinut de la
sudul lui Rio de la Plata, a pus piatra de temelie a oraşului Buenos Aires. El a încercat să
cucerească noi teritorii dar nu a reuşit din cauza lipsei alimentelor şi a împotrivirii triburilor
băştinaşe. Cinci mai târziu a fost nevoit să părăsească Buenos Aires2. . Este interesant de
observat că populaţiile indigene au preluat aproape imediat simbolurile creştine, în spatele
lor ascunzându-se însă zeităţi indigen. Rezultatul acestui sincretism este vizibil
pretutindeni: Christ-ul latino-american are figura unei persoane care se sacrifică voluntar
pentru salvarea oamenilor, la fel cum o face şi Quetzalcóatl, adevărat Prometeu indian,
liberator al oamenilor cărora le-a adus cunoaşterea3.

1
Pedro Henríquez Urena, Curente literare în America Hispanică, Bucureşti, 1980, p. 118.
2
S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei, vol. III, Iaşi, 1998, p. 93.
3
Tzvetan Todorov, Cucerirea Americii. Problema celuilalt., Iaşi, 1994, p. 54.

2
În 1537, Domingo Martinez de Irala, unul dintre locotenenţii lui Mendoza, a fondat
Asuncion (capitala actuală a Paraguayului) care a fost prima aşezare permanentă din
regiunea La Plata. De la această bază, spaniolii au cucerit treptat teritoriile dintre râurile
Parana şi Paraguay. Santiago del Estero, prima aşezare permanentă din Argentina, a fost
construită în 1553 de spaniolii veniţi din Peru. Santa Fe a fost fondat în 1573 iar în 1580 se
reia construcţia oraşului Buenos Aires4. Aproape trei secole unicii colonişti au fost cei de
origine spaniolă care s-au aliat cu indienii şi au dat naştere unei populaţii noi „care ţine în
acelaşi timp spanioli prin inteligenţă, curaj, sobrietate, dar şi de aborigeni prin forţa sa
pasivă, prin tenacitate şi prin amabilitatea sa naturală.” 5
În 1620, întreaga regiune La Plata a fost subordonată viceregelui din Peru pentru
administrare. Din cauza politici comerciale restrictive colonizarea regiunii La Plata a fost
încetinită în următorii o sută de ani. În 1776 teritoriile ocupate în prezent de Argentina,
Bolivia, Paraguay şi Uruguay s-au separat de Peru şi s-a constituit Viceregatul Rio de la
Plata. În iunie 1806, Buenos Aires a fost atacat de flota britanică sub comanda amiralului
Riggs Popham. Viceregele nu s-a împotrivit acestui atac neautorizat de guvernul englez şi
oraşul a fost ocupat de britanici. Ei au fost însă alungaşi de cetăţenii oraşului în luna
august. În 1807 englezii au atacat din nou Buenos Aires-ul dar au fost respinşi de locuitori.
Acest lucru a avut o importanţă deosebită deoarece coloniştii spanioli au căpătat încredere
în forţele lor şi s-au implicat în luptele pentru cucerirea independenţei.
Înainte ca teoria unei ligi americane să fie formulată de oamenii politici, ea era deja
pusă în practică, deoarece „de pe platoul Anahuac până la râul La Plata, insurgenţii se
luptau contra aceluiaşi inamic, şi de multe ori şi în numeroase bătălii, păstorii
argentinieni aveau drept tovarăşi de arme pe muntenii din Venezuela sau Noua Granadă.
Lupta contra adversarului comun a unit pe toţi creolii americani în aceeaşi tabără.” 6
Mişcarea revoluţionară în La Plata a căpătat amploare în perioada detronării regelui
Ferdinand al VII-lea al Spaniei de către Napoleon. Locuitorii din Buenos Aires au refuzat
să-l recunoască pe Joseph Bonaparte, care fusese instalat pe tronul Spaniei. Pe 25 mai
1810, ei au alungat guvernul viceregal şi au instalat un consiliu guvernamental provizoriu
în numele lui Ferdinand al VII-lea. În scurt timp relaţiile cu reprezentanţii regelui au fost
rupte şi s-a început campania de cucerire a independenţei. Oamenii politici care conduceau
mişcarea de independenţă au crezut că provinciile Americii de Sud se vor constitui într-o
4
Jill Kilsbz, Spania:Mărire şi decădere, 1474-1643, Bucureşti, 2002, p. 84
5
Istoria Europei, coord. J. Carpentier, F. Lebrun, Bucureşti, 1997, p. 196.
6
S. Berstein, P. Milza, op. cit., p. 128

3
vastă confederaţie, şi că vechea unitate, care a funcţionat în avantajul despotismului
spaniol, se va restabili între popoare libere în favoarea grandorii naţionale.
Partea eliberată de sub armatele regale a fost împărţită în 14 provincii în 1813. În
1814, conducătorul militar Jose de San Martin a preluat comanda armatei nordului şi mai
târziu a dat lovituri decisive legilor spaniole în Chile şi Peru. În martie 1816 reprezentanţii
diferitelor provincii s-au reunit la Tucuman. Pe 9 iulie ei au proclamat independenţa faţă de
Spania şi au declarat formarea Provinciilor Unite din America de Sud7.
Unii dintre delegaşi susţineau ideea creării unei monarhii constituţionale, alţii a
unui sistem federal guvernamental. Neînţelegerile dintre cele două facţiuni au culminat cu
războiul civil din 1819. Pacea s-a instalat în 1820 dar problema a rămas nerezolvată8. În
1829 generalul Juan Manuel de Rosas a fost ales guvernator al provinciei Buenos Aires.
Susţinător al federalismului, generalul şi-a extins autoritatea şi în celelalte Provincii Unite
care se vor denumi apoi Confederaţia argentiniană. Regimul dictatorial al lui Rosas a fost
răsturnat în 1852 de un grup revoluţionar condus de generalul Justo Urquiza. În 1853 a fost
adoptată constituţia federală şi Urquiza a devenit primul preşedinte al Republicii Argentina.
Provincia Buenos Aires a refuzat să adopte noua constituţie şi şi-a proclamat independenţa
în 1854. S-a declanşat un război între cele două state în 1859, dar Republica Argentina a
învins şi în octombrie 1859 Buenos Aires a aderat la federaţie. În mai 1862, Buenos Aires-
ul a fost desemnat capitala republicii9.
Ideea unităţii americane nu a fot însă abandonată ci dimpotrivă ea a încetat să fie
monopolul câtorva intelectuali sau politicieni şi a început să pasioneze şi publicul larg,
presa, forurile legiuitoare etc care discutau din ce în ce mai serios proiectul unei uniuni
federative. La începutul lui 1864 guvernul peruan va propune, la presiunea opiniei publice,
un nou congres american, la care marea parte a statelor a anunţat participarea.
Acest congres a avut un caracter hispano-american, care s-a materializat în
respingerea participării Statelor Unite, care pe de o parte nu dorea încheierea unor astfel de
alianţe, şi pe de altă parte ar fi putut stânjeni celelalte state, dată fiind poziţia lor de putere
dominantă. La el au participat Argentina, Bolivia, Columbia, Chile, Ecuador, Guatemala,
Peru şi Venezuela. Lucrările sale au fost întrerupte din cauza izbucnirii conflictului
peruano-spaniol, în care delegaţii au intervenit de manieră activă.

7
Ibidem, p. 234
8
Pedro Henríquez Urena, op. cit., p. 146
9
Eugen Denize, Manuel Blgrano şi independenţa Argentinei, în Magazin istoric, decembrie 1994, p.53

4
Deşi rezultatele Congresului nu au fost spectaculoase, el fiind considerat chiar ca un
pas înapoi faţă de cel din 1846, a fost pentru prima oară când reprezentanţii majorităţii
republicilor au luat partea în mod direct în favoarea uneia dintre ele în conflictul cu o
putere străină. Se realizează astfel sub ameninţarea unui pericol extern o uniune mult mai
strânsă, despre care anterior se discutase în zadar.[31]
A doua jumătate a secolului al XIX –lea aduce un imbold nou idei de unitate americană din
cauza apariţiei unui inamic comun: Statele Unite ale Americii. Am văzut că în prima parte
a secolului lupta pentru independenţă faţă de Spania şi eventualul pericol reprezentat de
aceasta au făcut ca conceptul de unitate latino-americană să aibă o aderenţă ridicată în
rândul intelectualilor şi liderilor politici. Pe măsură ce se dovedea că independenţa este un
drept câştigat şi că pericolul reinstaurării dominaţiei spaniole nu mai este actual, ideea
realizării acelei confederaţii de state americane nu a mai avut succes.
Între 1865 şi 1902 Argentina a participat la numeroase războaie cu vecinii săi
(Paraguay, Chile, Brazilia) pentru stabilirea granicelor. A doua jumătate a secolului al XIX
–lea aduce un imbold nou idei de unitate americană din cauza apariţiei unui inamic comun:
Statele Unite ale Americii. Am văzut că în prima parte a secolului lupta pentru
independenţă faţă de Spania şi eventualul pericol reprezentat de aceasta au făcut ca
conceptul de unitate latino-americană să aibă o aderenţă ridicată în rândul intelectualilor şi
liderilor politici. Pe măsură ce se dovedea că independenţa este un drept câştigat şi că
pericolul reinstaurării dominaţiei spaniole nu mai este actual, ideea realizării acelei
confederaţii de state americane nu a mai avut succes.
În primul deceniu al secolului XX, Argentina a devenit una dintre marile puteri din
America de Sud, făcând progrese economice şi sociale remarcabile. În primul război
mondial a rămas neutră dar a avut un rol important în aprovizionarea cu alimente a aliaţilor.

5
Bibliografie:

Berstein, S., P. Milza, Istoria Europei, vol. III, Iaşi, 1998


Denize, Eugen, Manuel Blgrano şi independenţa Argentinei, în Magazin istoric, decembrie
1994, p.52-55
Carpentier, J., F. Lebrun, coord. Istoria Europei, Bucureşti, 1997
Kilsbz, Jill, Spania:Mărire şi decădere, 1474-1643, Bucureşti, 2002
Todorov, Tzvetan, Cucerirea Americii. Problema celuilalt traducere de Magda Jeanrenaud,
Institutul European, Iaşi, 1994
Urena, Pedro Henríquez, Curente literare în America Hispanică, Bucureşti, 1980