Sunteți pe pagina 1din 24

Facultatea de drept şi

administraţie publică

MASTER – Ştiinţe penale

Disciplina – Criminalistică

TACTICA ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI


SAU

INCULPATULUI

CUPRINS :
CAPITOLUL I
ELEMENTE DE ORDIN NOŢIONAL PRIVIND PĂRŢILE ÎN
PROCESUL PENAL
1.Noţiuni introductive privind calitatea procesual-penală a părţilor în
procesul penal
1.1 Calitatea de învinuit, inculpat
1.2 Calitatea de parte vătămată
1.3 Calitatea de parte civilă
1.4 Calitatea de parte responsabilă civilmente
2.Reglementarea procesual-penală a ascultării învinuitului, inculpatului
3.Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului, inculpatului
CAPITOLUL II
PROBLEME PRIVIND PSIHOLOGIA ÎNVINUITULUI, INCULPATULUI
ŞI A ORGANULUI JUDICIAR
1.Elemente psihologice privind formarea declaraţiei învinuitului,
inculpatului
2.Particularităţile psihologice ale învinuitului, inculpatului în timpul
audierii
3.Conduita psihologică a organului de urmărire penală
CAPITOLUL III
PREGĂTIREA ÎN VEDEREA AUDIERII ÎNVINUITULUI, INCULPATULUI
1.Studierea dosarului cauzei
2.Cunoaşterea învinuitului, inculpatului
3.Întocmirea planului de ascultare
4.Alte activităţi pregătitoare:
4.1 Citarea sau aducerea învinuitului, inculpatului în camera de ascultare
4.2 Asigurarea prezenţei apărătorului
4.3 Asigurarea prezenţei interpretului, părintelui, tutorelui sau
educatorului
4.4 Asigurarea condiţiilor materiale în care urmează să se
desfăşoare ascultarea
CAPITOLUL IV
ETAPELE ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI, INCULPATULUI
1.Verificarea identităţii învinuitului, inculpatului
2.Tactica de ascultare în faza relatării libere
3.Tactica de ascultare în faza adresării întrebărilor
4.Procedee tactice utilizate în ascultarea învinuitului, inculpatului
4.1 Folosirea întrebărilor detaliu
4.2 Ascultarea repetată
4.3 Ascultarea sistematică
4.4 Ascultarea încrucişată
4.5 Tactica complexului de vinovăţie
4.6 Folosirea probelor de vinovăţie
4.7 Ascultarea unui învinuit, inculpat despre activitatea celorlalţi
participanţi la
săvârşirea infracţiunii
4.8 Solicitarea de a justifica modul în care învinuitul, inculpatul a folosit timpul într-
o
anumită perioadă
5.Particularităţile ascultării unor categorii de învinuiţi, inculpaţi
6.Mijloace tehnice destinate depistării comportamentului simulat
7.Consemnarea declaraţiilor învinuitului, inculpatului
8.Verificarea şi aprecierea declaraţiilor învinuitului, inculpatului
BIBLIOGRAFIE :

Dr. Theodor Mrejeru, Drept procesual penal, Ed. Sylvi, Bucureşti 2001
2 articolul 174 literele a şi b Cod Procedură Penală
3 articolul 229 Cod Procedură Penală

4 articolele 4, 202 şi 208 Cod Procedură Penală

5 articolul 6 alin ultim Cod Procedură Penală

6 articolul 23 pct. 8 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

7 articolul 70 Cod Procedură Penală

8 articolul 180 Cod Procedură Penală

9 articolul 150 alin 2 Cod Procedură Penală

10 articolul 255 Cod Procedură Penală

11articolul 237 alin 2 şi 4 Cod Procedură Penală

12articolul 473 Cod de Procedură Penală

13 articolul 323 alin. 2 Cod de Procedură Penală

14 articolul 324 Cod de Procedură Penală

15 articolul 323 Cod de Procedură Penală

16articolele 69 şi 202 Cod de Procedură Penală

17Em.Stancu, Criminalistica vol II, ed.Actami, Bucureşti, pag.122.

18 articolul 229 Cod de Procedură Penală

19 articolul 23 Cod de Procedură Penală

20Em.Stancu, op.cit., pag 122.


21 C. Aioniţoaie, Tratat de tacticã criminalisticã, op.cit.99.

22 A.Ciopraga, op.cit., pag.245.


23 Tudorel Butoi, Psihologie judiciară,

24 M. Voinea şi Florin Dumitrescu, Psihosociologie judiciară, ed. Sylvi

Bucureşti 1999
25Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova 1994

26 articolul 1 Cod de Procedură Penală

27 C.Aioniţoaie s.a. op.cit., pag.91.

28 Em.Stancu, op.cit., pag 139.


29Em. Stancu op.cit., pag.132; C.Aioniţoaie, s.a. op.cit., pag.94.

30 Em.Stancu, op.cit., pag.132; C.Aioaniţoaie, s.a. op.cit., pag.94.

31 Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului, Asociaţia Românã de Drept

Umanitar, Bucureşti, 1992, art.6, pct.3.


32 Codul de procedurã penalã art.70; Em.Stancu, op.cit., pag.34; C.Aioniţoaie, op.cit.,

pag.102
33 C.Aioniţoaie, op.cit., pag.103.

34 Cod de Procedurã Penalã art.72; Em.Stancu, op.cit., pag.137; C.Aioniţoaie s.a. op.cit.,

pag.104.
35 Em.Stancu op.cit., pag.138; C.Aioniţoaie op.cit., pag.104.

36 articolul 99 Cod Penal


37 articolul 73 Cod de Procedură Penală
38 articolul 69 Cod de Procedură Penală
39 art 88 Cod Proc. Pen. “Când se constată că există contraziceri între

declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se procedează la


confruntarea acelor persoane, dacă aceasta este necesară pentru
lămurirea cauzei.”
40 Tratat de Tactică Criminalistică, Editura « Carpaţi « Craiova 1992,

pag 90
41 Tratat de Tactică Criminalistică, Editura « Carpaţi « Craiova 1992,pag

167
42 Tratat de Tactică Criminalistică, Editura « Carpaţi « Craiova 1992,

pag. 178

CAPITOLUL I
ELEMENTE DE ORDIN NOŢIONAL PRIVIND PĂRŢILE ÎN
PROCESUL PENAL
1.Noţiuni introductive privind calitatea procesual-penală a
părţilor în procesul penal

Orice încălcare a unei norme legale este sancţionată în mod


corespunzător de către organele abilitate prin lege să ia măsuri în
această privinţă. Încălcarea dispoziţiilor legii penale presupune găsirea
făptuitorului de către organele de cercetare penală şi tragerea la
răspundere a acestuia de către instanţele de judecată competente.
Procesul penal este definit ca fiind “activitatea reglementată de
lege, desfăşurată de către organele competente, cu participarea
părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod
complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană
care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi
nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. În
articolele 23 şi 24 din Codul de Procedură Penală, legiuitorul precizează
că părţile implicate în procesul penal sunt inculpatul, partea vătămată,
partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Declanşarea acţiunii
penale este hotărâtă de organele de urmărire penală, în funcţie de
probele de vinovăţie existente în cauză împotriva învinuitului. În ceea
ce priveşte reprezentarea, inculpatul nu poate fi reprezentat decât la
judecarea cauzei în primă instanţă ori la rejudecarea ei după casare de
către instanţa de recurs, numai dacă pedeapsa prevăzută de lege
pentru fapta supusă judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult
un an, precum şi la judecarea cauzei în căile de atac. Totuşi, dacă
instanţa consideră că prezenţa inculpatului este necesară , poate
dispune aducerea acestuia.
1.1. Calitatea de învinuit, inculpat
Odată cu sesizarea organelor judiciare în privinţa săvârşirii unei
infracţiuni, acestea procedează la efectuarea cercetărilor necesare
descoperirii şi tragerii la răspundere penală a infractorului. Persoana
bănuită a fi comis fapta penală este numită “făptuitor” înainte de
declanşarea urmăririi penale, iar după acest moment, ea dobândeşte
calitatea de “învinuit”.
În momentul în care, se consideră că există suficiente probe de
vinovăţie împotriva învinuitului, organul de urmărire penală înaintează
dosarul cauzei procurorului, cu propunerea de a se dispune începerea
acţiunii penale împotriva acestuia. Procurorul studiază materialele care
alcătuiesc acest dosar şi, dacă el consideră că învinuitul este cel care a
săvârşit fapta penală, dispune punerea în mişcare a acţiunii penale,
declanşată prin actele procesuale ( ordonanţa de punere în mişcare a
acţiunii penale, rechizitoriul şi declaraţia orală a procurorului), prin
îndeplinirea acestora, învinuitul dobândind calitatea de inculpat .
2. Reglementarea procesual-penală a ascultării
învinuitului, inculpatului
Legiuitorul a statuat în art. 63 alin.1 al Cod Proc. Pen. faptul că
poate fi probă “orice
element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau
inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o
şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a
cauzei”. Printre mijloacele de probă enumerate limitativ în art. 64 Cod
Proc. Pen. sunt enunţate şi declaraţiile învinuitului, inculpatului. Potrivit
rolului activ al organelor de urmărire penală şi al instanţelor de
judecată, acestea au obligaţia să strângă probele necesare aflării
adevărului. Dreptul la apărare al învinuitului, inculpatului este
garantat pe tot parcursul procesului penal, organele judiciare fiind
obligate să aducă la cunoştinţa acestuia fapta de care este învinuit şi
încadrarea juridică a faptei, asigurându-i totodată posibilitatea
pregătirii şi exercitării apărării si să ia măsuri pentru asigurarea
asistenţei juridice a învinuitului, inculpatului, dacă acesta nu are
apărător ales. Acelaşi drept la apărare este garantat şi prin Constituţie.
In Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, la care a aderat şi
România, se menţionează: „până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, persoana este considerată nevinovată”. Învinuitul,
inculpatul poate fi ascultat pe parcursul efectuării actelor de urmărire
penală, înainte de a se dispune arestarea lui, fiind reglementată şi
situaţia în care mandatul de arestare a fost emis fără ascultarea
inculpatului deoarece acesta este dispărut, se află în străinătate sau se
sustrage de la urmărirea penală, stabilindu-se obligaţia anchetatorului
de a-l asculta “imediat ce a fost prins sau s-a predat”. Când împotriva
învinuitului se intenţionează declanşarea acţiunii penale, el este
ascultat aducându-i-se la cunoştinţă învinuirea şi fiind întrebat dacă
are noi mijloace de apărare. După punerea în mişcare a acţiunii penale,
învinuitul devenit inculpat este ascultat din nou, cercetarea putând
continua şi fără efectuarea acestei activităţi, doar în cazurile limitativ
prevăzute de lege: când inculpatul este dispărut, se sustrage de la
cercetare sau nu locuieşte în ţară. În primă instanţă, judecarea cauzei
se realizează ascultând pe inculpat, martorii prezenţi, precum şi partea
vătămată dacă este de faţă.
Modul de ascultare este reglementat tot de Codul de procedură
penală: “Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru
care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări de către
preşedinte şi ceilalţi membrii ai completului, precum şi de procuror,
partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de
ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face”.
În cursul urmăririi penale se procedează la audierea fiecărui învinuit
separat, in faţa instanţei de judecată însă, ascultarea fiecărui inculpat
realizându-se în prezenţa celorlalţi inculpaţi, cu excepţia cazului în
care, instanţa poate dispune ascultarea vreunuia dintre ei fără ca
ceilalţi să fie de faţă. Nu există o limitare legală a numărului de
ascultări la care poate fi supus învinuitul, inculpatul, acesta putând fi
ascultat ori de câte ori este necesar”.
3.Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului,
inculpatului
In Codul de procedură penală se stipulează că declaraţiile
învinuitului, inculpatului au valoare probantă doar în măsura în care
sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul
probelor existente în cauză, deci cu alte mijloace de probă.
De aceea, declaraţia trebuie mai întâi verificată şi dacă cele
susţinute se confirmă sau nu, aceasta va fi luată în considerare,
anchetatorului revenindu-i obligaţia să administreze probe în
favoarea, sau în defavoarea învinuitului, inculpatului, (art. 202 alin.2).
Verificarea amănunţită a acestor declaraţii, conform (art. 202 alin 1
Cod proc. Pen.), poate conduce la stabilirea sincerităţii sau
nesincerităţii celui ascultat.
CAPITOLUL II
PROBLEME PRVIND PSIHOLOGIA ÎNVINUITULUI,
INCULPATULUI ŞI A ORGANULUI JUDICIAR
Interogatoriul judiciar este un război psihologic în care cele două
părţi, deşi nu se află într-un raport juridic de egalitate ci într-unul de
putere, se studiază reciproc, fiecare având interese contrarii. Organul
judiciar, trebuie să stăpânească foarte bine anumite cunoştinţe de
psihologie judiciară, cunoştinţele aflate la baza aplicării regulilor
tactice criminalistice de ascultare a învinuitului, inculpatului. Din punct
de vedere procesual penal, această persoană poate avea calitatea de
învinuit când împotriva sa se desfăşoară urmărirea penală sau de
inculpat când împotriva sa se desfăşoară urmărirea penală şi s-a pus în
mişcare acţiunea penală.
Interogatoriul judiciar este un duel psihologic, unde organul
judiciar, acţionează în vederea stabilirii realităţii faptelor, iar cel venit
în contradicţie cu justiţia, se foloseşte de toate posibilităţile (legale sau
ilegale) pentru a evita tragerea la răspunderea penală.
Cunoaşterea de către magistrat a componentelor psihologice ale
personalităţii învinuitului, inculpatului ( temperamentul, caracterul,
aptitudinile ), a mecanismelor psihice care stau la baza formării şi
redării declaraţiilor, constituie o garanţie a aflării adevărului şi, în
consecinţă, a realizării scopului procesului penal. În funcţie de tipul
temperamental (coleric, sanguin, melancolic sau flegmatic), de
trăsăturile de caracter ale învinuitului, inculpatului (trăsături pozitive
sau negative ), anchetatorul alege un anumit procedeu tactic de
ascultare.
Două dintre sursele directe de cunoaştere a temperamentului şi
caracterului învinuitului,
inculpatului, le constituie percheziţia (domiciliară sau corporală) şi reţinerea
sau arestarea, observarea atentă a persoanei bănuite în timpul acestor
activităţi, putând furniza anchetatorului informaţii preţioase privind
adoptarea unei anumite tactici de audiere. Organele judiciare pot
culege date cu privire la persoana făptuitorului prin studierea unor
înscrisuri provenite de la acesta, prin audierea vecinilor, a colegilor de
serviciu, prin informarea cu privire la studii, la profesiile deţinute
anterior comiterii infracţiunii, la mediul familial, la anturaj, etc. De la
primul contact al celor două părţi ale anchetei judiciare−anchetator-
anchetat−fiecare îşi creează o anumită imagine despre celălalt. Relaţia
interpersonală stabilită în cabinetul de anchetă trebuie să evidenţieze
pentru magistrat impactul psihologic pe care îl are asupra învinuitului, inculpatului.
Atmosfera oficială în care se desfăşoară interogatoriul, contactul
cu organele judiciare, poziţia defensivă pe care o deţine, constituie
pentru învinuit sau inculpat un puternic factor emoţional pe care un
anchetator cu experienţă trebuie să-l observe şi să-l valorifice în scopul
aflării adevărului. Audierea infractorilor minori, care datorită
experienţei reduse de viaţă, a lipsei discernământului, a mediului
familial din care provin, nu trebuie efectuată în aceleaşi condiţii ca
audierea unui adult, fie şi infractor ocazional.
1.Elemente psihologice privind formarea declaraţiei
învinuitului, inculpatului
Comiterea unei infracţiuni, este rezultatul unor îndelungate
procese psihice în care individul acţionează pe baza unui plan, odată
săvârşită infracţiunea, elementul caracteristic fiind doar dorinţa ca
fapta lui să rămână nedescoperită de autorităţi. Pentru organele
judiciare care efectuează ascultarea este primordial să cunoască
mecanismele proceselor psihice ce stau la baza comiterii infracţiunilor,
astfel putând alege un procedeu tactic de ascultare adecvat.
2.Particularităţile psihologice ale învinuitului, inculpatului
în timpul audierii
Învinuitul, inculpatul aflat faţă în faţă cu anchetatorul, trece
printr-o stare de puternică tulburare emoţională. De la primul contact
anchetatorul trebuie să analizeze comportamentul expresiv al
învinuitului, inculpatului, gesturile pe care acesta le face, mimica sa,
modul în care priveşte organele de cercetare penală, atitudinea
acestuia faţă de situaţia în care se află (o atitudine ostilă sau una
cooperantă). Stările emoţionale, tensiunile psihice şi nervozitatea , cele
mai importante şi evidente în activitatea de anchetă sunt :
accelerarea şi dereglarea respiraţiei ; creşterea volumului vaselor şi a
presiunii sanguine; modificarea bătăilor inimii; contractarea muşchilor
scheletici, ( înlemnit de frică ); schimbarea mimicii şi pantomimicii;
modificarea timpului de latenţă sau de reacţie (întârzierea
răspunsurilor la întrebări). Aceste manifestări trebuie interpretate cu
profesionalism. Cel mai dificil pentru anchetator, este să stabilească
nevinovăţia unui învinuit, inculpat, când acesta se comportă ca un
vinovat, prin studierea atitudinii acestuia şi evidenţierea motivelor care
provoacă o asemenea stare emoţională, prin studierea componentelor
sale psihologice. Învinuitul emotiv, dacă nu este ajutat, va fi foarte
instabil şi incoerent în declaraţii. De aceea este foarte importantă
crearea “momentului psihologic” în care anchetatorul poate aborda
problema infracţiunii cercetate fără riscul de a nu obţine nici un
răspuns. Spre deosebire de această situaţie, atunci când învinuitul,
inculpatul este autorul infracţiunii cercetate, lucrurile sunt diferite.
Oricât de mult ar încerca anchetatorul o discuţie colaterală prin
abordarea unor subiecte ce privesc strict persoana învinuitului, sau a
unor subiecte amuzante ori de interes general, persoana anchetată nu
are o atitudine participativă, cooperantă. Aceste manifestări au o
explicaţie în plan psihologic prin ceea ce autorii de specialitate
denumesc “mecanism psihologic extrem de subtil”. Experienţa a
învederat că cele două atitudini− a persoanei inocente şi a celei
vinovate se pot deosebi relativ uşor prin observarea şi interpretarea
manifestărilor psiho - comportamentale şi a reactivităţii de expresii ale
acestora faţă de întrebările directe în raport cu aspectele critice.
3.Conduita psihologică a organului de urmărire penală
Cunoaşterea teoretică a posibilelor particularităţi psihice ale
persoanei ascultate de către organul de urmărire penală nu este
suficientă, fiind necesar ca anchetatorul, prin propriile calităţi psiho
sociale, să intuiască structura psihică a celui pe care îl are în faţă.
Pregătirea modernă de specialitate, abilitatea anchetatorului in
tehnologia judiciară integrată ştiinţei criminalisticii, de a solicita
contribuţia expertizelor de specialitate pentru soluţionarea cauzelor
judiciare reprezintă câteva aspecte de competenţă necesare oricărei
persoane implicată în misiunea de găsire, strângere a probelor,
dovedire şi sancţionare a celor care încalcă legea.
Anchetatorul trebuie să-şi stăpânească unele trăsături precum
nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea
propriilor calităţi, tendinţa de exagerare, de suspectare a oricărei
persoane audiate. Un real sprijin pe parcursul efectuării urmăririi
penale îl constituie utilizarea mijloacelor de înregistrare audio-
vizuală a declaraţiilor învinuitului, inculpatului. Chiar dacă în
cursul ascultării învinuitului, inculpatului sunt sesizate
inadvertenţe, contraziceri, anchetatorul trebuie să îşi reprime
tendinţele de a întrerupe manifestările de nervozitate, plictiseală
sau nerăbdare, dovedind o bună stăpânire de sine, răbdare şi
ştiinţa de a asculta. Este foarte important ca anchetatorul să-şi
aibă toate reacţiile proprii (dezgust, plictiseală, silă, agresivitate,
simpatie etc.) sub control, astfel încât să ofere infractorului
imaginea unei “suprafeţe psihice perfect plane”. Anchetatorul
mai are nevoie şi de calităţi actoriceşti pentru a putea, la nevoie,
să simuleze perfect orice stare, trăire sau să joace orice fel de
personaj. El trebuie să poată simula furia, nerăbdarea, simpatia,
fără a-şi pierde vreodată sângele rece, importanta fiind si
sincronizarea mimico-gesticulară, tonală şi atitudinală.
Alte calităţi ale anchetatorului ar trebui sa fie : obişnuinţa de a
privi interlocutorii în ochi, sondându-le şi interpretându-le corect
comportamentul în raport cu întrebările semnificative,
deprinderea de a asigura anchetei liniştea necesară ,
deprinderea de a intra în anchetă cu încredere în capacitatea lui,
calm şi echilibrat, precum şi “tăria morală de a mai insista încă
puţin din momentul în care s-a ajuns la concluzia ca totul este
zadarnic” .
CAPITOLUL III
PREGĂTIREA ÎN VEDEREA AUDIERII ÎNVINUITULUI,
INCULPATULUI
Scopul procesului penal este constatarea faptelor ce reprezintă
infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie
trasă la răspundere penală. Eficienţa ascultării învinuitului,
inculpatului depinde în mare măsură de modul în care organul de
urmărire penală realizează pregătirea actului procedural. Pregătirea în
vederea ascultării ce presupune stabilirea problemelor care trebuie
lămurite, a tacticii de ascultare, a materialului probator folosit în timpul
ascultării, ţinându-se cont de particularităţile fiecărei infracţiuni în
parte, de împrejurările comiterii, de personalitatea şi psihologia
învinuitului, inculpatului. Tratarea cu superficialitate a acestei prime
etape a interogatoriului judiciar poate avea consecinţe negative asupra
întregului proces penal.
1.Studierea materialelor cauzei
Această etapă este deosebit de importantă pentru ca
anchetatorul să poată stabili
problemele ce trebuie lămurite în timpul interogatoriului judiciar. Ea
are ca efect cunoaşterea de către magistrat a tuturor aspectelor
deţinute referitoare la infracţiunea pe care o cercetează. De aceea
studierea materialelor cauzei urmează a fi efectuată după alte
activităţi premergătoare cum sunt cercetarea la faţa locului,
examinarea şi interpretarea mijloacelor materiale de probă existente,
luarea declaraţiilor eventualilor martori oculari sau victimelor dacă
acestea au supravieţuit, dispunerea efectuării unor noi expertize, etc.
2.Cunoaşterea învinuitului, inculpatului
Anchetatorul nu poate elabora sau alege procedeele tactice fără a
cunoaşte în ce măsură sunt eficiente în raport cu personalitatea
învinuitului, inculpatului. Componentele de bază ale personalităţii unui
individ sunt temperamentul, caracterul aptitudinile , educabilitatea,
comportamentul deviant şi tendinţele criminale.
În literatura de specialitate se disting patru tipuri temperamentale fundamentale:
sanguin, coleric, flegmatic, melancolic. Pentru o bună anchetare trebuie
cunoscute atât aptitudinile generale cât şi cele speciale ale învinuitului,
deoarece fiecare infracţiune poartă amprenta personalităţii
făptuitorului. Alte elemente care conturează personalitatea
învinuitului, sunt mediul familial, şcolile pe care le-a urmat, profesiile,
cercul de prieteni, locul unde şi-a satisfăcut stagiul militar şi
antecedentele penale. Se impune deci, cunoaşterea inteligenţei,
slăbiciunilor, pasiunilor, comportamentului în familie şi în societate, la
locul de muncă, etc.
3. Întocmirea planului de ascultare
Anchetatorul alege un anumit plan de anchetare si emite o teorie referitoare la
modul de
săvârşire a infracţiuni, îndreptând cercetările în această direcţie.
a) Stabilirea prealabilă, cu stricteţe a problemelor ce trebuie
clarificate cu ocazia ascultării
Problemele ce urmează a fi lămurite în timpul ascultării, trebuie
organizate cronologic, lăsând în acelaşi timp loc pentru modificarea
acestei ordini, în funcţie de elementele noi, necunoscute
anchetatorului, care apar inevitabil în timpul fiecărei ascultări.
b) Pregătirea materialului probator
Pe lângă alegerea materialului probator, se stabileşte şi modul
în care acesta va fi prezentat, În practică se folosesc trei metode
tactice şi anume:
- prezentarea progresivă care începe cu probele de detaliu şi
apoi treptat se trece la probele “puternice”; prezentarea frontală care
constă în prezentarea pe neaşteptate a celor mai puternice probe de
acuzare şi pe parcursul ascultării sunt prezentate şi probele
“secundare” pentru a-l convinge pe învinuit, inculpat că se cunosc şi
amănuntele faptelor sale si prezentarea integrală , care este folosită
atunci când există material suficient şi bine verificat în legătură cu o
cauză cercetată şi se adoptă tactica povestirii întregului proces al
infracţiunii.
c) Determinarea ordinii în care se face ascultarea
Această etapă este specifică infracţiunilor la comiterea cărora au
participat mai mulţi făptuitori. Ca regulă, ascultarea va începe cu cei
despre care se deţin mai multe informaţii sau cu cei care fac declaraţii
conforme cu materialul probator obţinut până în acel moment.
Regula poate fi însă influenţată de anumiţi factori cum ar fi forma
de participaţie la infracţiune de antecedente penale şi de personalitatea
fiecăruia.
4.Alte activităţi pregătitoare
4.1. Citarea sau aducerea învinuitului, inculpatului în camera de ascultare
Ordinea şi modalitatea de citare a învinuiţilor, inculpaţilor trebuie
să conducă la evitarea, contactului între persoanele interesate în cauză
şi la contactul între persoanele care au fost deja audiate şi cele ce
urmează să fie ascultate. Anchetatorul se poate deplasa şi la locul în
care se află învinuitul, inculpatul (spital, penitenciar, loc de muncă,
domiciliu), sau unde a fost comisă infracţiunea (în cazul infractorilor
labili emoţional şi a infracţiunilor de omor, viol, tâlhărie.
4.2. Asigurarea prezenţei apărătorului
Orice învinuit, inculpat are, dreptul la apărare în timpul
procesului penal, organul de urmărire penală având şi obligaţia de a-i
asigura posibilitatea pregătirii şi exercitării dreptului la apărare.
Apărătorul trebuie citat la data, ora şi locul fixat pentru ascultare.
4.3.Asigurarea prezenţei interpretului, părintelui, tutorelui
sau educatorului.
Legea prevede interpret când învinuitul, inculpatul nu cunoaşte
limba română, rolul
acestuia fiind de a mijloci comunicarea dintre anchetator şi persoana
anchetată.
Întreaga activitate de pregătire a ascultării învinuitului,
inculpatului are ca finalitate elaborarea unui plan de ascultare care va
conţine problemele de clarificat, ordinea în care vor fi abordate şi
materialul probator care va fi prezentat. Pentru toate cauzele penale
există probleme cu caracter general care trebuie lămurite cu ajutorul
învinuitului, inculpatului:
•Obţinere de date complete asupra faptelor ce i se reţin in sarcina;
•Cunoaşterea si verificarea probelor, argumentelor pe care le prezintă in apărarea sa;
•Dovedirea poziţiei sale nesincere, când declaraţiile se contrazic cu faptele dovedite;
•Descoperirea tuturor infracţiunilor comise , precum si a participanţilor ;
4.4.Asigurarea condiţiilor materiale în care urmează să se
desfăşoare ascultarea
In planificarea ascultării, anchetatorul trebuie sa creeze un
cadru adecvat interogatoriului judiciar, amenajând încăperea în care se
va desfăşura ascultarea, astfel încât inculpatului să-i inspire
seriozitatea situaţiei şi oficialitatea activităţii la care va participa. Sunt
necesare şi unele măsuri suplimentare cum ar fi aşezarea învinuiţilor,
inculpaţilor cât mai departe de uşă sau fereastră care să-i împiedice
să-şi concretizeze eventualele intenţii de fugă sau de automutilare si
luarea obiectelor tăioase, înţepătoare, dure (cuţite, lame, pixuri, ace ,
agrafe pentru hârtie ) din preajma locului unde va fi aşezat învinuitul,
inculpatul, obiecte pe care acesta le poate folosi pentru a se
automutila sau pentru a-l ataca pe anchetator. În acest cadru trebuie
să se încadreze magistratul prin ţinuta sa ; un aspect exterior neglijent,
semnele de oboseală, iritarea, nervozitatea, gesturile de intoleranţă ,
vor avea consecinţe negative asupra desfăşurării ascultării.
CAPITOLUL IV
ETAPELE ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI, INCULPATULUI

Activitatea de ascultare se încadrează în prevederile Cod. Procedură Penală


articolele 70,
71, 72, 73.
1.Verificarea identităţii învinuitului, inculpatului
Art.70 Cod de Procedură Penală prevede identificarea
învinuitului, inculpatului prin întrebarea acestuia “cu privire la nume,
prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele
părinţilor, cetăţenia, studiile, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţia,
adresa, antecedente penale şi alte date necesare stabilirii situaţiei sale
personale”.
Ulterior stabilirii identităţii celui ascultat, pe un ton calm, dar
oficial, anchetatorul îi va aduce la cunoştinţă celui anchetat, fapta care
formează obiectul cauzei punându-i în vedere să declare tot ce ştie cu
privire la acea faptă precum şi la învinuirea ce i se aduce.
2.Tactica de ascultare în faza relatării libere
După ce i s-a adus la cunoştinţă acuzaţia, i s-a prezentat
infracţiunea de facto, şi i s-a solicitat să declare tot ce ştie, învinuitul,
inculpatul va fi pus să dea şi o declaraţie scrisă .
Ascultarea în faza relatării libere este reglementată, în art.71 C.
Proc. Pen. Prin art. 68 C. Proc.Pen. prin care „ se interzice folosirea de violente,
ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum si promisiuni sau îndemnuri in
scopul de a se obţine recunoaşterea învinuirii „Ascultarea nu poate începe, potrivit
art.71 alin.4 C .Proc.Pen. “cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care
acesta le-a dat anterior”. Învinuitul, inculpatul nu poate prezenta sau citi o
declaraţie scrisa anterior. Odată ce a început să-şi prezinte versiunea cu
privire la faptă, învinuitul, inculpatul va fi lăsat să declare liber tot ce
ştie, fără a fi întrerupt de anchetator. În cazurile cu mai mulţi învinuiţi,
inculpaţi, art.71 C. Proc.Pen. reglementează modul în care se va
desfăşura ascultarea. Alineatul 1 prevede că “fiecare învinuit sau
inculpat este ascultat separat” ceea ce presupune că “fiecare este
ascultat fără să fie de faţă ceilalţi” (alin.2). Este esenţial ca
anchetatorul să fie calm şi răbdător, chiar şi atunci când în raport cu
dovezile pe care le deţine, nesinceritatea celui ascultat este vădită.
Odată intrat în cabinetul de anchetă, învinuitul, inculpatul va fi urmărit
tot timpul fără ostentaţie, discret, lăsându-i-se impresia că
anchetatorul este total absorbit de declaraţiile sale şi nu de
comportamentul său expresiv. Pe lângă gesturile involuntare ale
învinuitului, inculpatului, organul de urmărire penală trebuie să fie
atent şi la privirea acestuia, pentru a sesiza starea de nelinişte, de
derută, de disimulare. Cunoaşterea valorii informative a pendulării
privirii trebuie să-l facă pe anchetator circumspect, obligându-l să-şi
controleze mimica şi privirea. El trebuie să fie cât mai puţin permisiv şi
să nu uite nici un moment că este tatonat de învinuit sau inculpat, iar
cea mai mică reacţie l-ar trăda. Pe întreaga durată a ascultării vor fi
evitate gesturile de nemulţumire, de enervare sau de oboseală.
Învinuitul, inculpatul trebuie urmărit cu atenţie, anchetatorul fiind
foarte interesat să asculte versiunea acestuia. El nu trebuie întrerupt ci
lăsat să relateze totul, ba chiar încurajat să o facă prin expresii de
genul: “…da, continuă, …interesant, …mai departe, etc.”. Într-un fel
această încurajare denumită « condiţionare prin graţiere » este o
capcană eficientă, învinuitul, inculpatul având falsa impresie că a fost
integral crezut, astfel că revenirea cu întrebări după încheierea
declaraţiei, cel puţin pentru început, îl surprinde nepregătit. Trebuie
reţinut însă că starea de impasibilitate pe care se situează
anchetatorul în această fază a ascultării nu se confundă cu “buna-
voinţa” sau “iertarea”, fiind necesară păstrarea fermităţii în a-l
determina pe cel ascultat să declare adevărul. Relatarea liberă a
declaraţiilor are unele avantaje în funcţie de sinceritatea sau
nesinceritatea învinuitului:
•posibilitatea învinuitului, să expună faptele şi împrejurările în
succesiunea lor firească, aşa cum şi le reaminteşte, urmând un
anumit şir al ideilor sale;
•posibilitatea cunoaşterii sau verificării cu exactitate a modului în care
s-a săvârşit infracţiunea şi a mobilului acestei;
•obţinerea de date noi despre faptele şi împrejurările cauzei, despre
participanţi, date necunoscute de organul judiciar;
•posibilitatea organului de urmărire penală de a-l examina pe cel
ascultat, dându-şi seama de poziţia pe care a ales-o pentru
apărarea sa şi dacă este sincer sau nu în cele relatate.
3.Tactica de ascultare în faza adresării întrebărilor
Art.72 Cod de Procedură Penală reglementează ascultarea
învinuitului, inculpatului în faza adresării de întrebări, dar nu
precizează modalităţile sau tactica ce trebuie folosită. Întrebările
vor fi formulate, în principal în funcţie de poziţia adoptată de învinuit
sau inculpat faţă de învinuirea ce i se aduce. În funcţie de scopul
urmărit de organul de cercetare penală ce efectuează ascultarea
precum şi de caracterul general al problemei pe care acesta doreşte s-
o clarifice, în literatura de specialitate întrebările sunt clasificate astfel:
- întrebări tema cu caracter general; întrebări problemă ;
întrebări detaliu.
După formularea întrebărilor o altă problemă importantă ce se
ridică este : modalitatea tactică de adresare a acestora. Rolul
determinant în alegerea procedeelor tactice este poziţia învinuitului,
inculpatului faţă de învinuirea ce i se aduce, de structura sa psihică. În
ipoteza recunoaşterii comiterii infracţiunii pentru care este cercetat
misiunea anchetatorului nu întâmpină dificultăţi, singurele întrebări
necesare fiind cele de precizare şi completare. Atunci când învinuitul
încearcă să nege, să denatureze faptele, anchetatorul trebuie să
manifeste abilitatea de a-l determina să facă declaraţii adevărate,
putând utiliza întrebările de completare, precizare şi control, un efect
deosebit avându-l întrebările detaliu. În situaţia refuzului de a face
declaraţii anchetatorul va trebui să-l convingă pe cel anchetat că a
renunţa la această poziţie este în avantajul său. Dificultăţi apar în
situaţia declaraţiilor mincinoase, incomplete, contradictorii, a
respingerii învinuirii, a persistării în refuzul de a face declaraţii sau a
revenirii cu elemente noi
asupra declaraţiilor anterioare.
4.Procedee tactice utilizate în ascultarea învinuitului, inculpatului
Tactica ascultării învinuitului, cuprinde un ansamblu de mijloace
legale, stabilirea tacticii fiind realizată cu respectarea dispoziţiilor
legale şi a regulilor tactice criminalistice.
4.1 Folosirea întrebărilor detaliu
Procedeul este utilizat atunci când declaraţiile învinuitului,
prezintă elemente contradictorii, sau când acesta refuză colaborarea
cu organul de urmărire penală. Anchetatorul trebuie sa pună întrebări
formulate clar, precis şi concis, utilizând o terminologie adecvată
persoanei ascultate şi evitând întrebările sugestive.
4.2 Ascultarea repetată
Uneori anchetatorul nu poate afla de la o primă ascultare
aspectele adevărate, iar in aceste cazuri, se apelează la procedeul
ascultării repetate, învinuitul, fiind solicitat să facă noi declaraţii cu
privire la aceleaşi fapte, împrejurări, amănunte, la diferite intervale de
timp.
Utilizând întrebările de detaliu la fiecare nouă ascultare,
contrazicerile din declaraţiile
învinuitului, demonstrează netemeinicia afirmaţiilor pe care le-a făcut
anterior.
4.3 Ascultarea sistematică
Acest procedeu tactic constă în adresarea unor întrebări
problemă, încercându-se clarificarea modului în care a conceput şi
pregătit infracţiunea, care au fost persoanele participante şi contribuţia
fiecăruia la săvârşirea infracţiunii. Ascultarea sistematică este utilizată
in cauzele complexe şi cu grad ridicat de dificultate, fie la o infracţiune
cu mai mulţi autori, fie la multe infracţiuni cu acelaşi autor, sau în
cazul învinuitului, nesincer, necooperant.
4.4 Ascultarea încrucişată
Ascultarea încrucişată fiind un procedeu ofensiv, prin ritmul alert
în care se succed întrebările adresate lui, învinuitul, inculpatul nu are
posibilitatea de a-şi pregăti răspunsuri mincinoase, organul de
cercetare penală fiind in avantaj prin profesionalismul său.
4.5 Tactica complexului de vinovăţie
Aceasta tactica constă în adresarea alternativă de întrebări
neutre, care nu au legătură directă cu cauza şi a altora care conţin
cuvinte “afectogene” privitoare la faptă şi rezultatele ei. Astfel
anchetatorul obţine declaraţii sincere şi complete din partea celui
audiat.
4.6 Folosirea probelor de vinovăţie
Acest procedeu este utilizat numai după ce organul de cercetare
penală a efectuat o primă ascultare a respectivului învinuit, inculpat,
care s-a dovedit a fi nesincer. Prezentarea probelor de vinovăţie va fi
însoţită de întrebări selectate judicios şi formulate clar, corect, concis,
fără a lăsa vreo posibilitate de interpretare a răspunsului.
4.7 Ascultarea unui învinuit, inculpat despre activitatea celorlalţi
participanţi la săvârşirea infracţiunii
Acest procedeu este utilizat atunci când într-o cauză există mai
mulţi învinuiţi, inculpaţi, adică în cazul infracţiunilor comise în
participaţie. Având în vedere faptul că fiecare învinuit, inculpat este
ascultat separat, nici unul nu va şti ceea ce au declarat ceilalţi, fiind
bineînţeles interesaţi să afle de la organul de urmărire penală care
este poziţia celorlalţi.
4.8 Solicitarea de a justifica modul în care învinuitul, inculpatul a
folosit timpul într-o anumită perioadă
Acest procedeu tactic constă în solicitarea adresată învinuitului,
să facă declaraţii despre locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce
a făcut înainte, în timpul şi după comiterea faptei. Întrebările scurte,
precise, la obiect vor obliga învinuitul, inculpatul să formuleze
răspunsuri adecvate, relatând datele solicitate de anchetator.
5.Particularităţile ascultării unor categorii de învinuiţi,
inculpaţi
In cazurile in care învinuiţii, inculpaţii fie nu cunosc limba
română, fie prezintă anumite handicapuri (de vorbire, vizuale,
auditive), fie sunt minori, se va asigura prezenţa unui interpret pentru
respectivul făptuitor, alături de apărătorul acestuia.
Ascultarea minorului
Potrivit legii penale, minorul în vârstă de până la 14 ani nu
răspunde penal, iar cel cu vârstă cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde
doar dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ, de la
această regulă fiind formulate unele excepţii. Pe parcursul ascultării
minorului, acesta va fi lăsat să relateze faptele aşa cum le-a săvârşit.
Pentru evitarea înţelegerii eronate a sensului întrebărilor este
recomandat ca acestea să fie clare, corecte, concise.
6.Mijloace tehnice destinate depistării comportamentului
simulat
Profesorul Rolea sublinia că “sinceritatea este o prescripţie
morală care nu poate fi întotdeauna o realitate psihologică”. Omul este
capabil să-şi ascundă (disimuleze) acţiunile sale sau să le contrafacă
(simuleze) fie pe plan acţional fie pe plan verbal (minciuna). „A minţi,
spunea Rousseau, înseamnă a ascunde un adevăr ce trebuie
dezvăluit.”
De cele mai multe ori simpla prezenţă a unei persoane în
cabinetul de anchetă sau în boxa acuzaţilor îi provoacă acestuia o
stare emoţională destul de puternică, stare ce nu în puţine cazuri a fost
interpretată în sensul vinovăţiei. Emoţiile - aşa numitele emoţii “şoc”
sau stările emoţionale de mai lungă durată - sunt însoţite, de obicei, de
unele manifestări viscerale şi somatice . Aceasta se explică prin faptul
că un răspuns poate fi mincinos, dar nu poate fi depersonalizat. Pentru
depistarea acestor modificări s-au construit o serie de aparate ca:
pleistmograful, sfigmograful, cardiograful, pneumograful, cele mai
utilizate de organele de cercetare penală, deci cele mai eficiente sunt
considerate a fi:poligraful; detectorul de stres emoţional in voce; dectectorul
de stres emoţional în scris.
7.Consemnarea declaraţiilor învinuitului, inculpatului
Declaraţiile învinuitului, inculpatului sunt necesare şi în faza de
judecată. Pentru a putea fi folosite în orice moment al procesului penal,
legea instituie obligativitatea consemnării în scris a acestei declaraţii.
Declaraţia scrisă de învinuit, inculpat, este datată şi vizată de organul
de urmărire penală în faţa căruia a fost făcută. Legea rezervă
învinuitului, inculpatului posibilitatea de a reveni asupra declaraţiilor
anterioare cu completări, rectificări sau precizări, fiecare adăugire
fiind, ca şi declaraţiile, consemnate în scris şi semnate. Alta metoda
de consemnare este înregistrarea. Înregistrarea declaraţiilor
învinuitului, inculpatului pe bandă magnetică se face potrivit
prevederilor legale , cu aducerea la cunoştinţa persoanei ascultate că
declaraţiile sale vor fi înregistrate. Prin aceste înregistrări, organul
judiciar poate sesiza nuanţele din declaraţii şi reacţiile persoanei
anchetate, iar înregistrarea video face posibilă studierea modului de
manifestare a învinuitului, inculpatului, şi a stărilor sale şi a
momentelor în care acesta trăieşte un evident disconfort psihic.
Cunoscând că declaraţiile sale au fost înregistrate, învinuitul, inculpatul
nu va mai reveni asupra declaraţiilor anterioare. La sfârşitul
înregistrării, banda magnetică este ascultată iar învinuitul, inculpatul
întrebat dacă imprimarea s-a făcut corect. De asemenea, se vor face
menţiuni cu privire la ora la care s-a terminat ascultarea, iar banda va
fi sigilată şi semnată atât de organul judiciar cât şi de învinuit sau
inculpat.
8.Verificarea şi aprecierea declaraţiilor învinuitului,
inculpatului
Valoarea probantă a declaraţiilor învinuitului, inculpatului este
aceea pe care o acordă instanţa de judecată, ele servind la aflarea
adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi
împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză .
Majoritatea infractorilor îşi pregătesc în prealabil declaraţiile pe
care le vor da în faţa organului de urmărire penală, în speranţa că vor
reuşi să inducă în eroare pe acesta şi să scape astfel nepedepsit. Prin
verificarea cu promptitudine a celor relatate, mai ales a alibiurilor şi a
apărărilor prezentate, organul de cercetare penală va utiliza
procedeele tactice cele mai adecvate în scopul obţinerii unor declaraţii
veridice. Verificarea declaraţiilor învinuitului, inculpatului se realizează
pe întregul parcurs al cercetărilor, prin efectuarea diverselor activităţi
de urmărire penală, precum: percheziţii domiciliare, ridicări de obiecte
şi înscrisuri, ascultări de martori, confruntări, dispunerea unor
constatări tehnico –ştiinţifice sau expertize, reconstituiri etc.
În capitolul II al Titlului II din Cod Proc. Pen. intitulat “Mijloacele
de probă”, regăsim la secţiunea IV articolele 87 şi 88 care definesc
obiectul şi procedura confruntării. Prezentarea pentru recunoaştere nu
este prevăzută în Codul de Procedură Penală, nici printre mijloacele de
probă şi nici în alte dispoziţii. Literatura de specialitate dă însă
următoarele definiţii:
* “Ascultarea învinuitului, inculpatului este activitatea procesuală şi de
tactică criminalistică efectuată de către organul de urmărire penală, în
scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie necesare pentru
aflarea adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale.”
* “Confruntarea este o activitate de urmărire penală care constă în
ascultarea a două persoane, una în prezenţa celeilalte, ce, anterior au
mai fost audiate separat, între declaraţiile lor existând contraziceri
esenţiale cu privire la aceeaşi problemă.”
* “Prezentarea pentru recunoaştere este o activitate de tactică
criminalistică desfăşurată în scopul identificării persoanelor,
cadavrelor, lucrurilor sau animalelor care au legătură cu cauza, cu
ajutorul persoanei care le-a perceput anterior şi a reţinut în memorie
semnalmentele, trăsăturile exterioare ale persoanelor ori
caracteristicile obiectelor şi animalelor” .
Fiecare dintre cele trei activităţi de tactică criminalistică are o
importanta deosebita, prin intermediul lor fiind posibilă aflarea
adevărului cu privire la faptă şi făptuitor, clarificarea aspectelor care
nu pot fi dezvăluite prin intermediul altor mijloace de probă.
Toate acestea, alături de celelalte probe prezentate pe parcursul
unui proces penal vor ajuta instanţa de judecată la soluţionarea justă a
cauzei penale cu care a fost sesizată.