DISCIPLINA

INTEGRARE EUROPEANĂ

TEMA: CONCEPTELE DE CULTURĂ EUROPEANĂ, IDENTITATE,

CETĂŢENIE EUROPEANĂ ŞI INTEGRAREA.

1. Noţiunea de cultură europeană

2. Identitatea europeană şi integrarea
3. Cetăţenia europeană

1. Noţiunea de cultură europeană

Cultura este ansamblul de valori create de omenire de-a lungul secolelor. Cultura este şi
creaţia, datorită căreia valorile i-au naştere, există, se dezvoltă şi se perfecţionează.
Cultura europeană este un sistem sau ansamblu al ideilor, simbolurilor, teoriilor ce se
regăsesc în trăirea socială a vieţii. Ca sistem se delimitează în câteva subsisteme:
Competenţa tehnică – în sensul larg, competenţa înaltă fiind necesară în orice ar face omul, o
competenţă care se bazează pe un concept al ştiinţei;
Comportamentul economic – în sens larg, comportament bazat pe raţionalitate, pe principiul
randamentului, rentabilităţii;
Îndemânarea administrativă – ca o cultură a dreptului, bazată pe lege, pe ideea de libertate;
Acţiunea politică – bazată pe argumente bune, pe instrumente şi interese politice;
Cultura spirituală – bazată pe credinţă adevărată, sinceră, naturală într-un fel, dat fiind faptul
că Europa adevărată, cea occidentală în primul rând, totdeauna a fost credincioasă, niciodată n-a
cunoscut ateismul.
Respectiv, cultura europeană este legată de construcţia persoanei umane ca sferă privată
sprijinită pe proprietate şi garantată de legile ce conţin drepturi fundamentale şi inalienabile.
Din definiţiile culturii europene putem deduce esenţa noţiunilor de apartenenţă, identitate,
specific cultural european. Specificul cultural european constă anume în trăirea socială a culturii,
în construcţia persoanei umane ca individ-individualitate-personalitate înzestrată, atribuită cu
toate elementele necesare unei personalităţi culte: competenţă tehnică, comportament economic,
îndemânarea administrativă, acţiunea politică, cultura spirituală. Specificul cultural european se
manifestă şi în sfera culturii spirituale.
Apartenenţa europeană la fel reiesă din definiţiile aduse-aparţine Europei doar ceea ce este
legat de această conceperea culturii.
Cultura europeană este şi o cultură politică, mai ales dat fiind faptul că pentru cetăţeanul
european prin definiţie este propria acţiune politică. Cultura europeană este o cultură politică
bazată pe o voinţă politică derivată din dezbaterea publică, deschisă, argumentativă asupra
problemelor, destinelor de interes comun.

2. Identitatea europeană şi integrarea

Conceptul de identitate naţională se poate referi în egală măsură la trăsăturile distinctive ale
unui grup ca naţiune (aceeaşi descendenţă, limbă, cultură, religie), cât şi la sentimentul de
apartenenţă al unui individ la acestea (manifestat prin respectarea obiceiurilor, tradiţiilor,
cutumelor specifice) Identitatea naţională are în centru naţiunea şi sentimentul naţional. Există
o identitate naţională bazată pe principiul etnicităţii specifică statelor naţionale unde majoritatea
populaţiei se caracterizează printr-o conştiinţă comună generată de unitatea de limbă, cultură,
religie, strămoşi comuni, producţii culturale etc. (de ex. România) şi există deasemenea o
identitate naţională bazată pe principiul cetăţeniei. În acest din urmă caz trăsătura comună
principală a membrilor grupului respectiv este cetăţenia.
Identitatea europeană reprezintă ”un construct specific in timp si spatiu, a cărui continut se
schimbă in functie de contextul social si politic”, avand ca elemente esentiale ”identificarea
cetătenilor cu organizatia supranatională Uniunea Europeană si perceptia mutuală a acestei
apartenente.
Potrivit Documentului asupra identitătii europene, adoptat la Copenhaga, in 14 decembrie
1973 de către Consiliul Ministrilor de Externe ai statelor membre ale Comunitătii Europene,
elementele fundamentale ale identitătii europene sunt: statul de drept, apărarea democratiei
reprezentative, justitia socială, respectul drepturilor omului, piata comună, institutiile si politicile
comune, precum si mecanismele de cooperare intre statele membre. Punctul 22 final al
Documentului de la Copenhaga prevede că „identitatea europeană va evolua in functie de
constructia dinamică a Europei unite”.
Prin prevederile Tratatului de la Lisabona, identitatea europeană externă dobandeste o nouă
formă ca subiect de drept international, prin faptul că Tratatul ii conferă UE personalitate juridică
internatională, statut ce acordă - sau mai bine zis oficializează - capacitatea de a actiona pe scena
internatională, iar valorile explicit asumate sau proclamate (indeosebi cele specifice precum:
spatiu de libertate, securitate si justitie, fără frontiere interne; economia socială de piată;
democratia reprezentativă), devin/ar trebui să devină elemente constitutive ale identității
europene interne si distinctive pentru identitatea externă.
Identitatea europeană, nu se reduce la stat (prin simpla analogie cu relația dintre
naționalitate și statul național). Cetățenia europeană este un atribut al guvernanței europene, nu a
unui stat supranațional, imposibil de obținut în condițiile istorice actuale.
Identitatea politică a U.E. și identitatea culturală europeană sunt două aspecte diferite,
deși interdependente. Prima se referă la cultura organizațională a democrației europene, la o
identificare supranațională cu instituțiile, normale și procesele U.E. Această identitate politică
trebuie construită, prin reinventarea tradițiilor, valorificarea conștiinței europene, întărirea
simbolurilor unionale și formarea noii mitologii colective. Cealaltă constă în valorile și
patrimoniul cultural pe care popoarele europene și le-au format în cadrul unui destin istoric
comun. Este vorba de un fond cultural (idei, mituri, opere, instituții, simboluri, conduite, norme,
stiluri de viață`) față de care europenii se simt atașați și prin care se consideră diferiți.
Identitatea politică a cetățenilor europeni se construiește în raport cu o comunitate politică
emergentă a cărei formă juridică este Uniunea Europeană. Această identificare politică tinde să
ocupe sau să se fondeze pe spațiul identitar al culturii și conștiinței europene. În condițiile unei
legitimități fragile (U.E. este produsul deciziei la vârf și al negocierilor diplomatice, nu al
sufragiului popular), identitatea culturală este un puternic mijloc de justificare și mobilizare
politică. Apartenența comună la cultura europeană, în pofida dificultăților de a defini conceptul
antropologic și cultural de Europa, devine un puternic suport identitar al cetățeniei unionale.

3. Cetăţenia Uniunii Europene

***
Cetățenia este apartenența și participarea activă la viața publică a cetățenilor beneficiari de drepturi și responsabilități,
care au astfel capacitatea de a influența politicile publice .
****
Prima reglementare cu privire la cetăţenia Uniunii a fost introdusă de Tratatul de la
Maastricht care prevede expres că „se instituie o cetăţenie a Uniunii” şi continuând cu
precizarea ,,este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care are cetăţenia unui stat
membru”.
Cetăţenia Uniunii Europene completează cetăţenia naţională, fără a se substitui acesteia,
făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului Uniunii pe teritoriul statului
membru în care îşi are rezidenţa (şi nu numai în ţara din care provine, cum se prevedea anterior
TUE).
 Prin urmare: 1. este necesar şi suficient ca o persoană să aibă cetăţenia unui stat membru
pentru a beneficia de cetăţenia Uniunii; 2. cetăţenia Uniunii va completa şi se va adăuga la
cetăţenia statală.
O declaraţie anexată la Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) precizează că ,,cetăţenia
unui stat membru va fi determinată numai prin referire la legislaţia naţională a statului membru
respectiv”. Prin urmare, revine fiecărui stat membru să indice care persoane sunt cetăţenii săi.
Prin TUE se instituie următoarele categorii de drepturi pentru cetăţenii Uniunii,
complementare cetăţeniei naţionale, prin care se consolidează şi protecţia intereselor acestora:
1. orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a se stabili în mod liber pe teritoriul
statelor membre (art. 18 TCE); 2. orice cetăţean al Uniunii, rezident într-un stat membru şi care
nu este cetăţean al acestuia, are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale din statul
membru în care îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat (art. 19 TCE); 3.
orice cetăţean al Uniunii beneficiază de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare
ale oricărui stat membru pe teritoriul unui stat terţ, în care statul membru căruia îi aparţine ca
cetăţean nu este reprezentat, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat (art. 20 TCE); 4. orice
cetăţean al Uniunii are dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European (art. 21 TCE); 5. orice
cetăţean al Uniunii se poate adresa Ombudsman-ului european pentru examinarea cazurilor de
administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor comunitare/uniunii (art. 21
TCE); 6. orice cetăţean al Uniunii poate să scrie oricărei instituţii sau organism comunitar/al
uniunii în una din limbile menţionate în Tratat, şi să i se răspundă în aceeaşi limbă.
T Amsterdam prevede că Uniunea respectă atât drepturile fundamentale garantate prin
Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la Roma în 1950, cât şi cele rezultate din
tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre ca principii generale ale dreptului
comunitar. Ca o completare a drepturilor cetăţenilor Uniunii prevăzute prin TUE, se recunoaşte
acestora, prin TA, dreptul la informaţie. Astfel că orice cetăţean european şi orice persoană fizică
sau juridică, având sediul într-un stat membru, are dreptul la accesul documentelor Parlamentului
European, ale Consiliului Uniunii Europene, în limita raţiunilor de interes public sau privat. Prin
TA se instituie o garanţie politică cu privire la respectarea de către statele membre a drepturilor
fundamentale8, instituind sancţiuni pentru nerespectarea acestor drepturi, astfel că, în cazul în
care un stat membru al Uniunii Europene încalcă în mod grav şi persistent principiile pe care se
bazează Uniunea, Consiliul poate decide suspendarea anumitor drepturi care decurg din aplicarea
prezentului Tratat (TUE modificat prin TA) pentru statul membru în cauză, inclusiv dreptul de
vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru.
Angajamentul Uniunii faţă de drepturile fundamentale şi valorile democratice consacrate
în convenţiile menţionate anterior a fost reafirmat, în mod oficial, la 7 decembrie 2000, când a
fost proclamată oficial Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene de către Parlamentul
European, Consiliu şi Comisia cu ocazia Conferinţei Interguvernamentale (CIG) asupra
Tratatului de la Nisa.
În prezent, potrivit Tratatului de la Lisabona, cetăţenia Uniunii este reglementată de
următoarele dispoziţii: 1. Titlul II TUE, nou-intitulat „Dispoziţii privind principiile democratice”
(art. 9 – 11 TUE – nou); 2. Partea a doua, intitulată „Nediscriminarea şi cet ăţenia Uniunii” (art.
20– 22 TfUE) şi de art. 15 par. 3 TfUE; 3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, deoarece
potrivit art. 6 TUE – nou alin. 1, „Carta are aceeaşi valoare juridică cu tratatele”, dobândind prin
aceasta forţa juridică de legislaţie primară a dreptului Uniunii. 4. Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deoarece, potrivit art. 6 alin. 2 TUE nou,
Uniunea aderă la Convenţie.