Sunteți pe pagina 1din 165

I.

COPILUL DIN BRABANT


„Eu acord aceeaşi atenţie omului care creează opera ca şi operei."
VINCENT VAN GOGH
Vincent Van Gogh s-a născut la 30 martie 1S53, la Groot-Zundert, care pe atunci era un biet sat din Brabant, la frontiera olandezo-
belgiană. A murit la 29 iulie 1890, la Auvers-sur-Oise, în Ile-de-France. Intre aceste două date se înscrie existenţa pămîntească a
unei fiinţe, un scurt dar strălucitor destin, unul dintre cele mai extraordinare destine ale vremurilor noastre. Extraordinar, nu prin
vreo acţiune pe care ar fi exercitat-o asupra epocii sau prin vreo influenţă artistică imediată. Extraordinar prin complexitatea
dramei sale interioare. Cazul său psihologic care poate fi studiat — şi este studiat — sub diverse unghiuri, îi derutează, în egală
măsură, pe biografi, pe critici şi pe psihiatri. Treizeci şi şapte de ani, dintre care jumătate au fost o căutare tragică în care se
amestecă orgoliul şi credinţa, umilinţa, suferinţa fizică şi morală, dorinţa de apostolat şi voinţa artistului — ani de căutări şi de
lupte, la capătul cărora experienţa al cărui „cobai" a fost într-un fel Van Gogh se întîlneşte cu un domeniu care, în mod vădit, nu
mai este al nostru.
în funcţie de optica din care e considerat, în funcţie de planul de pe care e studiat, destinul lui Van Gogh este acela al unui artist, al
unui mistic sau al unui bolnav. Dacă e privit numai dintr-unul din aceste puncte de vedere, el se sus-13 trage analizei, deoarece
formează un tot, ca o construcţie a cărei desăvîrşire trebuie urmărită de la temelie pînă la acoperiş.
Aceste trei aspecte ale cazului Van Gogh sînt strîns legate între ele. Apar încă din copilărie, se dezvoltă, se orînduiesc uneori
tainic, insesizabil, dar totdeauna în vederea unei anume împliniri dramatice, spre a se uni în cele din urmă şi a se exprima într-o
operă de vizionar.
Să examinăm deci unul dintre aceste trei aspecte pentru a le explica pe celelalte? Să le privim pe toate trei succesiv? Asemenea
încercări n-ar reuşi nici să le rezolve nici chiar să le definească. Ne-ar face să deviem, le-ar falsifica. Dacă opera în sine şi-ar păstra
frumuseţea, ar pierde, în schimb, o parte din semnificaţia, din bogăţia sa.
Căci dincolo de pictor, de bolnav, descoperi totdeauna omul. Datorită tocmai contradicţiilor sale, caracterului său, constituit se
pare din trăsături nu numai diferite, ci opuse, şi ale căror ciocniri dădeau impresia că sînt mai multe fiinţe în Vincent, dictîndu-i
rînd pe rînd violenţa şi tandreţea, revolta şi credinţa, umilinţa şi spiritul de independenţă, neliniştea şi exaltările sale. El nu lupta
numai cu societatea, cu arta, cu Dumnezeu; ci mai întîi cu Vincent însuşi. Şi era lupta cea mai sfîşietoare; căci nici un alt om n-a
fost mai sincer ca el.
Un asemenea destin suscită, evident, cele mai diverse interpretări. El reclamă în acelaşi timp analiză şi sinteză, incită pe
psihanalist la diagnostic şi pe poet la lirism, fără ca unul sau celălalt să satisfacă măcar aparenţa unui adevăr.
Un fapt deosebit pentru studiul acestui destin
este, de altfel, abundenţa mărturisirilor pe care
ni le-a lăsat omul: o operă picturală care merge
paralel chiar cu evoluţia dramei; o operă episto
lară care îi egalează puterea de creaţie. Nici un
artist n-a vorbit mai bine de meşteşugul său. Nici
o fiinţă nu şi-a exprimat mai bine agitaţia lăun
trică. Iar noi posedăm, în legătură cu ceea ce se
numeşte „nebunia lui Van Gogh" pagini de o
cutremurătoare luciditate Datorită acestor mărturisiri este posibil, cel puţin pentru anumite perioade, să reconstituim aproape zi cu
zi, viaţa lui Vincent. Dar numai relatarea acestei vieţi, expunerea minuţioasă a faptelor, nu e suficientă pentru a pătrunde pro-
blemele pe care le pune eroul. Ne va permite totuşi să-i descifrăm datele, să le urmărim desfăşurarea, modul în care au proliferat.
Va constitui baza de la care vom porni pentru a încerca să găsim unele explicaţii, va fi o modalitate de abordare. Examinînd
faptele şi evenimentele va apărea legătura esenţială a cauzelor, importanţa consecinţelor. Şi poate astfel vom da unele lămuriri care
vor ajuta să înţelegem mai bine omul şi arta lui.
Dar nu e vorba aici atît de a defini cît de a sugera, nu de a analiza ci de a propune.
Precizia documentelor şi, pe de altă parte, anumite lacune, ne interzic să neglijăm cel mai neînsemnat fapt, cel mai neînsemnat
gînd.^ Căutarea lor, confruntarea lor stau la baza oricărei încercări de sinteză şi vor permite să degajăm din aparentul haos al
destinului lui Van Gogh direcţiile majore ale unei misiuni îndeplinite în chip dureros, dar total.
FAMILIA Şl ORIGINILE SALE
Vincent Van Gogh era fiul unui pastor neerlan-dez. Şi de data aceasta trebuie să cunoaştem ascendenţii eroului, pentru a înţelege
condiţiile care i-au determinat temperamentul şi caracterul.
în introducerea la ediţia Scrisorilor, Johanna van Gogh-Bonger, cumnata pictorului, i-a prezentat genealogia. Numele de familie
aminteşte de Goch, un orăşel situat în teritoriul german, la frontiera Limburg-ului, dar la numai cîţiva kilometri de provincia
Noord-Brabant de unde era originar Vincent. Este posibil ca familia Van Gogh (de Goch) ca şi numele ei să se tragă de acolo. S-ar
fi putut să fi făcut parte din nobilime, şi motivele blazonului ei — o grindă împodobită cu trei trandafiri — dă de crezut că la
început cei din familia Van Gogh au fost constructori. Au urmat destinele patriei lor. Anterioară secolului al XVI-lea, familia a
cunoscut cea mai mare strălucire în cursul secolului al XVII-lea. în rîndurile ei se numărau atunci mari personalităţi ale regatului:
un amune Johannes van Gogh, judecător reprezentant al regelui la Zutphen, care devine trezorier general al Uniunii Neerlandeze,
precum şi un anume Michael van Gogh, consul general tn Brazilia, apoi trezorier general al Zeelandei şi care, în 1660, a fost trimis
ca ambasador pe lîn-gă regele Garol al Il4ea al Angliei. Dar, încă de pe atunci, printre diplomaţi şi înalţi funcţionari poate fi
întîlnit un pastor, Cornelius, al cărui fiu, Matthias, a fost medic, apoi tot pastor.
După declinul ţării lor, cei din familia Van Gogh se îndreaptă spre industrie şi artă. Filiaţia directă a pictorului poate fi stabilită de
la un prim Vincent van Gogh (1674—1746). Unul dintre fiii acestuia, David, născut în 1697, care se ocupa cu etirarea firelor de
aur, la Haga, s-a căsătorit cu o valonă, Măria Stalvius şi a avut ei însuşi doi fii, Jan şi Vincent. Primul (1722—1796) s-a căsătorit
şi a avut un fiu care moşteni averea unchiului său Vincent (1729—1802). Acesta şi-a petrecut o parte din tinereţe la Paris, a făcut
parte din Garda Elveţiană a lui Ludovic al XV-lea, apoi s-a consacrat sculpturii; a rămas celibatar. Johannes, fiul lui Jan (1763—
1840), a practicat la început meseria bunicului său David, apoi a predat teologia, s-a căsătorit şi a avut un fiu, Vincent (1789—
1874), bunicul pictorului. Acest Vincent era pastor. A studiat teologia la Leyda şi a oficiat pe rînd la Benschop şi la Qchten, apoi,
din 1822, la Breda, unde la 8 februarie, în acelaşi an, s-a născut Theodorus, tatăl lui Vincent.
■Repetarea prenumelor, fidelitatea faţă de anumite profesii, dovedeşte caracterul tradiţionalist al acastei familii neerlandeze.
Dat fiind rolul pe care îl vor juca în viaţa tînărului pictor, e indispensabil să spunem cîteva cuvinte despre fraţii pastorului
Theodorus, unchii lui Vincent.
Familia bunicului număra unsprezece copii din care majoritatea aveau să ajungă în situaţii demne de invidiat. Cel mai mare,
Johannes, s-a consacrat marinei; devenind viceamiral, a fost numit director al şantierelor Marinei din Amsterdam. Alţi trei erau
negustori de arta: Cornelis Mari-nus la Amsterdam, Hendrick la Rotterdam şi Vincent la Haga. Acesta din urmă, cu o sănătate
şubredă dar cu o mare cultură, ţinuse un magazin de culori, înainte de a-şi deschide o galerie de artă. Foarte influent în mediile
artistice de la Haga, a reuşit repede să facă afaceri înfloritoare. Casa Vincent van Gogh de la Haga avea onoarea de a fi
„furnizoarea Cabinetelor Majestaţilor Lor, Regele şi Regina". Directorul ei s-a asociat mai tîrziu cu celebra firmă Goupil din Paris,
şi s-a dus el însuşi în capitala Franţei după ce a lăsat conducerea magazinului din Haga în seama unui oarecare domn Tersteeg,
căruia Vincent — nepotul — avea să-i devină într-o bună zi subaltern. Al şaselea era perceptor. în ceea ce priveşte fetele, două
dintre ele s-au căsătorit cu generali.
Theodorus, pastorul, nu s-a ridicat la nivelul social al fraţilor săi. Fapt care a stîrnit mirare, fără să se ţină seama că perfecţiunea pe
care o atinsese în profesiunea sa îl conducea tocmai spre renunţare mai degrabă decît spre reuşită. Blîn-deţea şi umilinţa se
îmbinau în el cu un rigorism faţă de forme care îl făcea să se simtă dator de a fi împotriva a tot ceea ce i-ar fi putut stînjeni
misiunea. Vocaţia religioasă, remarcată la mai mulţi dintre predecesorii lui, a găsit în el un teren favorabil. Vom regăsi la Vincent,
mai cu seamă în prima parte a maturităţii sale, aceeaşi umilinţă şi aceeaşi intransigenţă.
„Domine" — aşa era numit în Brabant pastorul parohiei — Theodorus van Gogh şi-a făcut studiile la Utrecht. Avea douăzeci şi
şapte de ani cînd, în ianuarie 1849, a fost numit la Groot-Zun-dert, o modestă parohie pe drumul dintre Anvers şi Breda, la cîţiva
kilometri de frontiera belgiana. Noord-Brabant — sau Brabantul Septentrional 17 — se deosebea de celelalte provincii
neerlandeze prin tendinţele sale religioase. Elementul protestant era aici mult mai puţin important decît elementul catolic. Zundert
nu mai numără astăzi decît vreo treizeci de „reformaţi". Cînd Theodorus a fost numit acolo, aceştia reprezentau cam jumătate din
totalul populaţiei, evaluată atunci cam la vreo suta de oameni.
în mai 1851, la doi ani după instalarea sa la Groot-Zundert, pastorul s-a căsătorit cu fiica unui maistru legător de la Curte, Anna-
Comelia Carbentus, născută la Haga la 10 septembrie 1819, adică mai în vîrstă decît soţul ei cu trei ani.
Anna-Cornelia era sora soţiei lui Vincent van Gogh, directorul galeriilor de la Haga. Se poate ca acesta să nu fi fost străin de
căsătoria tînărului său frate. Această dublă înrudire — cei doi fraţi fiind căsătoriţi cu cele două surori — a contribuit la strîngerea
legăturilor de afecţiune dar şi de dependenţă dintre pastor şi negustorul de artă, dintre Theodorus şi Vincent, afecţiune ce se va
repeta într-un mod ciudat şi va fi şi mai puternică între cei doi fii ai pastorului, botezaţi cu aceleaşi prenume.
De multe ori „domine" îşi va consulta fraţii, şi mai ales pe negustorul de artă, cînd avea să se pună problema îndrumării fiilor săi
spre o situaţie onorabilă. Acest sentiment de inferioritate socială, de dependenţă faţă de unchi, nu va scăpa neobservat de tînărul
Vincent. Să-1 reţinem ca pe un element susceptibil să contribuie la formarea caracterului său.
Deşi la căsătoria lui Theodorus s-a ajuns prin relaţii familiale, căsnicia a fost fericită.
In micul volum consacrat fratelui său, Elisa-beth-Huberta, una din fiicele pastorului, evoca astfel amintirea părinţilor: „Erau foarte
uniţi şi foarte caritabili. Tata avea un chip cu trăsături fine, un păr alb argintiu. Mama avea trăsături mai puţin regulate, dar o
expresie vioaie şi o privire pătrunzătoare, privirea lui Vincent".
Unul dintre primii biografi ai lui Van Gogh, Gustave Coquiot îi face lui Theodorus următorul portret: „Un om mărunt, uscat, cu
umerii înguşti, faţa blinda, fără mustaţă, fără barbă, părul scurt. Predicator corect, fără strălucire. Avea aerul unui funcţionar al
religiei". Acest portret nu prea măgulitor este dezminţit de fotografia expusa în sacristia micului templu din Nuenen, unde Theodo-
rus a fost mai tîrziu pastor.
Mult mai în vîrstă pe vremea aceea, tatăl lui Vincent ne apare cu un chip frumos, grav, fără a fi sever, şi care pare a fi chipul unui
om de spirit. Aerul de bunătate care se desluşea pe trăsăturile lui regulate atrăgea simpatia. în satul în care avea să-şi exercite
profesiunea, i s-a spus din primele zile „de mooi domine", adică pastorul cumsecade. A fost, dupji toate probabilităţile, iubit de cei
din jurul său, dar în cercul familial, pătruns de autoritatea sa şi de principiile religiei sale, el va da adesea dovada, mai ou seamă în
relaţiile sale cu Vincent, unui caracter intransigent, coleric şi a unor vederi înguste, în contrast cu umanismul generos al celor doi
fii, Vincent şi Theo.
Talentele sale de predicator nu se ridicau la înălţimea prestanţei sale; să fi fost oare acesta unul din motivele pentru care
Theodorus van Gogh a trăit modest toată viaţa prin parohii dezmoştenite?
în prefaţa sa la ediţia olandeză a scrisorilor lui Vincent, doamna Van Gogh-Bonger nu dă deloc detalii despre familia mamei. Oare
din pricină că a fost mai umilă? Deşi în rîndurile ei se număra şi un episcop de Utrecht; e tot ce ştim despre familia Carbentus.
Soţia pastorului pare să fi fost o femeie solidă al cărei caracter avea multe trăsături comune cu cel al lui Vincent: dragostea pentru
natură, plăcerea de a-şi nota impresiile asupra vieţii şi asupra propriilor ei sentimente, un simţ artistic ce se manifesta în desene, în
acuarele, trăsături care nu prejudiciau nici activitatea casnică, nici spiritul ei vioi. Totdeauna avea un ac în mînă. Găsea chiar
mijloacele de a-şi ajuta soţul veghind asupra treburilor gospodăreşti. Anna i Carbentus a murit în 1907, la optzeci şi şapte de |"
anii. Potrivit registrului de internări al azilului din Saint-Remy, Vincent ar fi declarat doctorului Peyron, directorul azilului „că una
din surorile mamei sale era epileptică şi că mai existau cazuri în familie". Johanna van Gogh-Bonger nu menţionează acest fapt.
Este evident că principala lipsă a elementelor biografice furnizate de rudele apropiate ale personajului constă în aceea că nu relevă
decît fapte susceptibile de a flata istoria familiei sau pe cea a eroului.
IN ZODIA BERBECULUI
Căsătoria pastorului Theodorus van Gogh şi a Annei-Cornelia Carbentus avea să dea în curînd roade. După un an, tînăra femeie
născu un fiu, care fu numit Vincent-Willem. S-a născut mort şi a fost înhumat în micul cimitir din Zundert, unde i se mai poate
vedea încă mormîntul. Probabil că acestui mormînt trebuie să i se atribuie eroarea relevată în anumite lucrări mai vechi şi pe
plăcile de pe anumite pînze (mai ales în Muzeul Boymans din Rotterdam), care indică anul 1852 ca dată de naştere a lui Vincent.
Pierderea primului lor copil i-a afectat profund pe pastor şi pe soţia sa. Dar, peste un an, s-a născut un alt băiat căruia părinţii i-au
dat acelaşi prenume.
Vincent-Willem van Gogh s-a născut la 30 martie 1853, la orele 11, deci în zodia Berbecului. Este interesant de reamintit că
această zodie marchează în emisfera noastră victoria luminii asupra întunericului, deoarece pe măsură ce soarele înaintează spre
Berbec zilele cresc în detrimentul nopţii. Este zodia impulsului creator, momentul celei mai mari puteri vitale.
Curba vieţii lui Van Gogh — drumul său spre lumină — pare să urmeze curba acestei zodii. Ataşamentul pe care îl va manifesta
faţă de ciclul vital al germinaţiei simbolizează apartenenţa lui la Berbec.
„Fiinţa din această zodie izbucneşte în inconştienţă şi nu e niciodată sigură de ceea ce anume este; e inadaptabilă deoarece
instinctul ei viguros eliberează forţe noi, necunoscute încă; aceste forţe pot fi echivalate cu un foc devorator, cu o izbucnire
anarhică, dezordonata, cu un vulcan devastator; are o mare putere de expansiune, dar nu se poate stăpîni ţi are un caracter
inconştient, dezorientat, primitiv" '.
„Simt în mine o forţă, un foc pe care nu-1 pot stinge", va scrie Vincent. Această forţă va exploda în perioada de la Arles, cea mai
fecundă şi mai exaltată dia viaţa şi opera 9a.
Această putere e contracarată de ascendentul Cancerului pe care lucrarea citată o exprimă în aceşti termeni: „Există o
incompatibilitate între două naturi fundamental diferite: una care merge înainte, şi e îndrăzneaţă, temerară, riscă totul, trăieşte
pentru viitor şi progres... şi cealaltă, care dă înapoi, se retrage în sine, trăieşte în refugiul ei interior, în sensibilitatea sa vulnerabilă,
în trecut, pentru a se conserva, pentru amintiri... de unde şi o dualitate care se exprimă prin ieşiri şi prin retrageri în sine, prin faze
de exteriorizare motrică şi prin faze de contemplaţie şi visare, de entuziasm şi de depresiune".
Iată, foarte exact, caracterul şi drama lui Vincent van Gogh.
Anumiţi biografi au subliniat, pe bună dreptate, faptul că acest al doilea fiu a fost conceput în momentul în care durerea părinţilor,
cauzată de prima naştere zadarnică, încă nu se potolise. Această împrejurare poate oare explica, fie şi parţial, caracterul sumbru al
copilului? Coincidenţa tulburătoare a datei naşterii, care 1-a situat pe cel de al doilea fiu sub aceeaşi zodie ca şi primul, decizia
părinţilor de a-i da acelaşi prenume ar putea lăsa să se creadă că s-a operat un fel de report de personalitate care ar explica dubla
natură a pictorului la fel de bine sau poate chiar mai bine deoît opoziţia dintre caracterele mamei şi tatălui. Şi n-a avut oare chiar el
însuşi o obscură conştiinţă a acestui fapt, încă din primii săi ani, văzînd în micul cimitir de lîngă casa parohială mormîntul acela pe
care figurau prenumele şi data lui de naştere, ca şi cum un alt el însuşi ar fi fost înmormîntat acolo?
Se pare că toată viaţa lui, Vincent a trăit sub povara unui destin într-un anume fel uzurpat. în echilibrul misterios al vieţii nu era
numai el ci şi acel „un altul" pe care 1-a „înlocuit".
în 1855 s-a născut o fiică, Anna, apoi la 1 mai 1857, Theodore, admirabilul frate, care va fi providenţa lui Vincent: în sfîrşit, alte
două fete, Eli-sabeth-Huberta şi Wilhelmina sau Wil, şi un alt băiat, Comelis sau Cor.
în afară de Theo, fraţii şi surorile n-au jucat nici un rol în viaţa lui Vincent. Totuşi, în Scrisori, el a menţionat-o de mai multe ori pe
Anna. Vincent a trăit un timp la Londra alături de ea. A întreţinut o oarecare corespondenţă cu Wil, cea mai mică dintre fete.
Fratele Cornel is şi Elisa-beth-Huberta se pare că au avut mai puţine contacte cu Vincent.
Aceasta este poziţia genealogică a lui Vincent. în urma lui, după cum scrie doctorul Doiteau „un şir de strămoşi burghezi
neerlandezi, cumsecade, probabil artritici, zdraveni în general, sănătoşi şi care, în majoritate, au atins o vîrstă înaintată, fără mari
tare fizice sau morale aparente". în jurul său, o familie numeroasă dar nu scutită de sim-ptome patologice. însuşi Vineemt
confirmă acest lucru cînd îi scrie de la Arles fratelui său: „Nevroza noastră ... este şi o moştenire fatală, deoarece, în condiţiile
civilizaţiei noastre, ne vlăguim din generaţie în generaţie" ... „O nevroză, adaugă el, care vine de departe".
Mai ales dinspre partea mamei trebuie căutate cauzele stării patologice care s-au manifestat încă din timpul tinereţii lui Vincent.
Este evident că asupra destinului său apăsa o grea ereditare.
Am arătat că umilinţa tatălui putea fi regăsită şi la fiu, la fel, poate, ca şi complexul de inferioritate care a contribuit la menţinerea
pastorului în condiţia lui mediocră şi 1-a îndemnat adesea să solicite sprijinul sau sfaturile fraţilor săi în pro- blemele propriei
sale familii. Complex dovedit adesea de comportarea şi confidenţele lui Vincent. Şi totuşi, dacă ereditarea ajută să situăm drama
lui Van Gogh, ea nu explică totul. Pentru că numai ea singură nu poate forma un caracter, un temperament nu determină un destin.
îl vom cita în acest sens pe doctorul Vernet: „Trăim cufundaţi într-un mediu de la care primim toate condiţiile existenţei noastre şi
ale cărui neregularităţi, intemperii şi violenţe le suportăm aşa cum îi primim şi lumina. între el şi noi e un schimb constant, noi
încercînd ba să ne adaptăm, ba să ne apărăm ..." Autorul se plasează aici pe un plan fiziologic. „Noi iSÎntem construiţi în acelaşi
timp şi de mediu şi de noi înşine", scrie de asemenea Dr. Alexis Carrel.
Or, în ce mediu s-a născut Vincent? Un cămin nou, părinţi încă tineri. Tatăl are treizeci şi unu de ani, mama, treizeci şi
patru. O atmosferă liniştită, austeră. O viaţă egală, fără alte evenimente decît naşterea copiilor. O casă în care zilele se
scurgeau în credinţa şi respectul faţă de Dumnezeu. Părinţii lui Vincent sînt oameni cultivaţi, orăşeni — tatăl a trăit la Breda,
mama la Haga — transplantaţi prin forţa împrejurărilor, şi anume cariera de pastor, în mediul rural. Se poate crede că nu
sufereau din această cauză, tatăl îşi iubea misiunea, mama iubea satul. Dar în ciuda decăderii sociale a părinţilor săi,
copilul a crescut într-un cămin foarte diferit de celelalte. Parohia? Cîteva case înşirate pe drumul spre Anvers. Influenţa
pastorului e aproape nulă deoarece^ majoritatea populaţiei este catolică. Totuşi, dacă îi dăm crezare autorului cîtorva lucrări
despre Ţările de Jos, H. Havard, care a străbătut Brabantul prin 1875 „se pare că în această paşnică regiune din Flandra
calvinismul ar fi influenţat catolicismul care devenise foarte sumbru şi rezervat". Deosebirile de confesiuni nu dăunau deci
omogenităţii populaţiei. E o regiune de cîmpii mohorîte, de lande nisipoase pe care locuitorii nu-niai cu multă răbdare
reuşeau să le redea agri-3 culturii. Un climat mai puţin maritim decît cel al Zeelandei, care era în apropiere, mai puţin bîntuit
de ploi sau de vînturi, dar totuşi aspru şi adesea rece. Va contribui şi el la formarea fizică şi spirituală a lui Vincent. Evoluţia artei
lui îl va conduce spre căutarea unei anume calităţi a luminii. Dar în toată partea de la începutul vieţii sale el va rămîne, aşa cum îi
scrie lui Theo, „un copil din Brabant". Viaţa nu ne dă la naştere numai antecedentele familiale ci şi temperamentul unei rase sau al
unui popor. Această filiaţie, puternic marcată la Van Gogh, va apare adesea şi în faptele şi în arta lui. El însuşi are o conştiinţă
precisă a acestei împrejurări. în 1881, îi scrie prietenului său, pictorul Rappard: „Dumneata şi cu mine nu putem face altceva mai
bun decît să lucrăm după natura olandeză. Atunci sîntem noi înşine, ne simţim acasă, în elementul nostru. E cu atît mai bine dacă
sîntem la curent cu ceea ce se petrece în străinătate, dar nu trebuie să uităm că noi avem rădăcini adînci în pămîntul olandez".
Particularităţile caracterului său, copilăria pe care şi-o va petrece în Brabantul natal, gustul moştenit de la mama sa pentru natură şi
introspecţie vor contribui şi mai mult la întărirea a ceea ce era olandez în fiinţa lui, nu atît în sensul naţional cît în sensul rural
sau ţărănesc al termenului.
PRIN CIMPIA CU MĂRĂCINI. ..
Pentru a cunoaşte astăzi locul de obîrşie al lui Vincent, nu trebuie mers la Zundert prin Anvers sau Breda. Marea şosea
internaţională care leagă aceste două oraşe, trecînd prin tîrg, i-a răpit cîm-piei înconjurătoare caracterul pe care îl avea la mijlocul
secolului trecut. Dar oricine şl—1 poate uşor închipui venind de la Etten, dinspre nord, prin şes. Pe acolo nu există şosea, doar
drumuri tăiate de carele ţărăneşti într-un sol format din nisip negricios, aproape la fel de friabil ca cel de pe ţărmul mării. Prin
împrejurimi numai pajişti sărace, cîteva petice cultivate, ferme scunde dintre care multe sînt încă acoperite cu paie, o cîmpie
deprimantă, măturată de vînt, mohorîtă şi tristă, sub un cer acoperit de nori grei. Mărăcinii, alungaţi de landă s-au refugiat pe
taluzuri pînă la marginea făgaşelor făcute de roţile carelor, unde ramurile le tremură la cea mai mică adiere. De îndată ce te
îndepărtezi de sate, peisajul se face şi mai aspru. Piciorul se afundă în ţărîna moale. Printre arături apar păduri rare de pini, covoare
de buruieni vineţii.
Astfel arată regiunea unde Vincent şi-a petrecut copilăria. „îmi amintesc că am mai văzut, pe vremea cînd eram copil, mărăcinii şi
micile ferme, meşterii ţesînd, vîrtelniţele exact aşa cum le văd acum în desenele lui Mauve şi Ter Meulen", va scrie Vincent van
Gogh. Peisaj fără frumuseţe, dar de o sfîşietoare nostalgie, o cîrnpie prin care plimbarea nu poate fi decît o reverie fără ţel. Pînă la
orizont, şi dincolo de el, aceleaşi pămînturi netede, mărginite de cîte o pădure neagră, aceleaşi cărări printre mărăcinii care, după
ce li s-au scuturat florile, par valuri cenuşii ce se întind cît vezi cu ochii.
Peisajele cele mai pustiite sînt cele ce ne izbesc în mod deosebit. Şi e de înţeles ca omul să fi păstrat amintirea acelui pămînt al
copilăriei sale, obsesia a-celor spaţii care i-au hrănit primele visuri.
Era cel mai mare copil din familia pastorului. Poate din această cauză a rămias izolat, departe de fraţii şi surorile care au venit
după el şi printre care va fi multă vreme un fel de străin. Cel puţin aşa spune Elisabeth-Huberta în cartea ei de Amintiri. încă de pe
vremea aceea, potrivit relatărilor doamnei Theo van Gogh, Vincent era prada unor mlnii violente. Cele cîteva mărturii culese de la
contemporani ni-1 descriu ca pe un copil taciturn.
îi plăcea să se plimbe pe cîmp, dar surorile şi fraţii lui nu îndrăzneau să-i ceară să-1 însoţească. Fugea de oamenii din sat preferind
singurătatea pentru a observa în voia lui natura, cu acea atenţie cu care .îl vom vedea urmărind spectacolele vieţii, întreaga lui
viaţă. încă din acea vreme colec- ţiona insecte şi plante şi cînd se întorcea acasă le arăta surorilor prada strînsă în timpul
plimbărilor sale. Dacă mergea la rîu venea cu insecte acvatice pe care le curăţa şi le prindea grijuliu cu ace în cutiuţe pe care le
scria numele, adesea în latină. Sau vreun cărăbuş, flori de cîmp. De aceea ceilalţi copii din familie îl considerau foarte savant!
„Toţi vorbeau despre elcu respect", scrie Llisabeth.
Vincent ştia de asemenea unde poate găsi cuiburi; descoperea ciocîrliile fără să culce grîul la pămînt şi îşi petrecea adesea vremea
privind mişcările unor insecte sau zborul păsărilor pe deasupra mărăcinilor.
A fost trimis la şcoala comunală, dar institutorul era adesea beat, iar contactul cu micii bădărani din sat l-au făcut pe Vincent
grosolan. Pastorul 1-a retras. A angajat o guvernantă care se ocupa de educaţia copiilor.
Dintre toţi fraţii şi surorile, numai cel mai mare era solid. Avea tenul deschis al părinţilor săi, parul de un blond roşcat, o privire
pătrunzătoare pe sub nişte sprîncene foarte pronunţat desenate „Noi, ceilalţi copii, .nu aveam o constituţie prea robustă", notează
Elisabeth. Theo, cel de al doilea băiat, cu patru ani mai mic decît Vincent, vădea o fire mai blîndă, avea trăsături mai fine. Avea
încă de pe atunci bunătatea, simplitatea tatălui său.
Copilul este prin esenţă un imitator. Observaţia, pentru care tînărul Van Gogh dovedea un deosebit gust, avea în curînd să-1 incite
la reproducerea a ceea ce iubea. Elisabeth semnalează marea abilitate pe care o avea în această privinţă încă din copilărie şi
vorbeşte despre un mic elefant pe care fratele ei 1-a modelat cu multă exactitate din lut. Să fi fost amintirea vreunei gravuri care-1
izbise sau poate aceea a unor vizite la Amsterdam sau Haga. „Pe la opt ani, scrie sora lui — din cele ce i s-au povestit, deoarece
era prea mică spre a fi putut cunoaşte nemijlocit faptele — a desenat o pisică ce se urca într-un copac."
Aceste elanuri artistice erau prea puţin frecvente, continuă Elisabeth şi ne asigură că „nimic nu s-a păstrat din vremea aceea, nici
crochiuri în peniţă, nici schiţe în creion".
Or, cataloagele operelor lui Van Gogh comportă douăsprezece desene 'datate şi adesea semnate, a căror execuţie fină contrastează
într-un mod surprinzător cu asprimea şi, s-ar putea spune chiar, cu stîngăcia primelor desene ale artistului adult.
Vincent avea atunci nouă ani. Este destul de surprinzător că aceste desene — dacă sînt autentice —: nu au atras atenţia părinţilor,
şi mai ales a unchiului Vincent, fostul director al galeriilor de la Haga, care ar fi remarcat un dar atît de evident. Aceste schiţe
promiţătoare continuă pînă în 1864. Dar nu mai e nici o urmă din ceea ce ar fi putut fi desenat de tînărul artist între doisprezece şi
douăzeci de ani.
O COPILĂRIE AUSTERA
Vincent dădea adesea dovada unui caracter dificil. Era tenace şi voluntar asemenea mamei sale, dar aceste calităţi ajungeau să se
transforme în defecte. Johanna Bonger, soţia lui Theo, spune că era încăpăţînat, capricios. Educaţia părinţilor s-a dovedit
neputincioasă să disciplineze independenţa lui naturală şi, pe la doisprezece ani, Vincent a fost trimis într-un pension, la un anume
Jean Provily, la Zevenbergen, un tîrg situat la vreo douăzeci de kilometri de Zundert. Vincent va povesti mai tîr-ziu, într-o
scrisoare către Th':o, despre emoţia acestei prime despărţiri de familie. A fost un elev plin de bunăvoinţă dar prea puţin dotat
pentru învăţătură. La sfîrşitul anului, părinţii vor fi felicitaţi de director pentru docilitatea şi sîr-guinţa sa.
în vacanţele şcolare, Vincent revine la Groot-Zundert şi regăseşte casa părintească, îşi regăseşte fraţii şi surorile, locurile dragi din
frageda copilărie. E şi mai puternic influenţat de ele. La începutul vieţii, acest „mediu" se va impune mai cu seamă prin condiţiile
pe care omul e coastrîns să le suporte. El contribuie la formarea lui fizică în acest joc al adaptării — ca planta ce se formează în
climatul în care răsare — şi morală prin uşurinţa sau greutatea cu care se operează această adaptare. Inteligenţa copilului se
modelează după atracţia ce i-o oferă acea facultate de observare, mai mult sau mai puţin ascuţită, de la individ la individ, dar care
cere de asemenea ca dezvoltarea ei să fie alimentată. Vincent a găsit toate aceste condiţii în jurul casei din Zundert. Are acum trei-
sprezece sau patrusprezece ani. Gîmpul plimbărilor sale se lărgeşte ca şi cel al impresiilor. Natura îi va revela de acum înainte nu
numai viaţa uimitoare a animalelor şi plantelor, un simplu material pentru acea curiozitate, pentru acea nevoie de a cunoaşte şi de
a reţine, care 1-a făcut atunci să catalogheze plantele, aşa cum mai tîrziu. va colecţiona reproducerile după pînzele care-i plăceau
— natura îi va revela acum nu numai viaţa pe care ea o tăinuie, ci şi armoniile pe care le creează, întărindu-i plăcerea pentru
singurătate, ea îi va dărui sentimentul spaţiului. Corpul s-a adaptat, inteligenţa e satisfăcută; în acea clipă se trezeşte sufletul.
Lumea senzaţiilor va înceta să mai fie o descoperire; devine o obişnuinţă. Dar lumea impresiilor se formează tocmai din aceste
senzaţii, se îmbogăţeşte cu amintirea lor.
Vincent simte pe obraji suflarea vîntului, simte mirosul paielor. Privirea i ise pierde din nou pe deasupra landelor cenuşii şi peste
lanurile de grîu. Interesează faptul că Vincent a trăit primii săi ani în această cîmpie fără relief căreia punctul din care priveşti nu
poate să-i modifice aspectul. Peisajul dobîndeşte aici un caracter de nelimitat, uşor de comparat cu cel al mării, prin repetatea
aceloraşi imagini, indiferent de locul în care te-ai afla. în timpul plimbărilor sale din copilărie, va descoperi caracterul acela de
neschimbare, o viziune pe care nu o va uita. „Sentimentul spaţiului" îl vom regăsi în cea mai mare parte a peisajelor artistului, în
toate epocile carierei sale, în acelaşi timp cu expresia muncii ţărăneşti.
Dar Vincent descoperă de acum înainte, dincolo de lucrurile familiare, raporturi secrete, un sens nou prin care lumea vizibila
încetează să mai fie o realitate spre a deveni aparenţa unei ordini superioare. Această transpunere a impresiei în emoţie, care se
manifestă spre cincisprezece ani, nu este altceva decît trezirea conştiinţei artistice. Şi nicăieri ea nu poate fi mai vie decît în aceste
vaste întinderi unde vibrează încă sufletuf lumii.
Ceea ce Vincent descoperă aici e o tristeţe profundă, viaţa grea a oamenilor care populează acest pămînt a cărui unică bogăţie e
truda lor. Aceeaşi munca reluată mereu de la capăt; griul cîştigat, după cum a vrut Dumnezeu, cu sudoarea frunţii. Aceste
pămînturi considerate generoase sînt cele mai avare. Trebuie fără încetare fecundate, torturate ca să le smulgi recolta. Nimic nu
este un dar, o ofrandă.
în aspectul sever al cîmpiei, copilul regăsea trăsăturile propriului său cămin. Ceea ce nu înseamnă că nu 1-a iubit, dar aceeasta
dublă austeritate i-a pecetluit fiinţa cu o angoasă iremediabilă. Nici natura şi nici familia nu i-au îngăduit atunci să cunoască
nepăsarea.
Casa era situata în centrul tîrgului, la marginea şoselei. A dispărut pentru a face loc unei clădiri mai moderne; nu departe de ea se
află încă mica biserică în care pastorul Theodorus îşi aduna credincioşii. E un edificiu de cărămidă roşie, cu ferestre înalte cu
ogive, pe jumătate ascunsă sub frunzişul unui castan mare şi al unei sălcii plîngătoare ale cărei ramuri se apleacă peste vechi
morminte cu pietre gravate. Această biserică şi acest cimitir i-au fost la fel de familiare lui Vincent ca şi „păstoria". Copilul putea
să găsească în acest loc romantic, a cărui curăţenie olandeză şi al cărui caracter ordonat lăsau totuşi să răzbată tristeţea, o hrană
pentru visările sale taciturne.
Ca şi în trecut, prefera să fie singur decît însoţit de surorile sale. Şi totuşi, în curînd, îşi făcu obiceiul de a-1 lua pe Theo cu el în
plimbările sale spre a-i împărtăşi bucuriile.
Acolo în cîmpia din Zundert s-a născut prietenia profundă care avea să joace un rol atît de important în destinul pictorului
Theo sa pas treze şi el, va spune Vincent, „ceva din copilul din Brabant"; şi cînd va fi constrîns să trăiască în străinătate, fratele cel
mare va evoca adesea zilele copilăriei petrecute împreună prin cîmpiile cu mărăcini. Afecţiunea pe care Vincent o nutreşte faţă de
fratele mai mic apare ca o primă manifestare a acelui altruism generos şi totodată exigent de care va da dovadă de atîtea ori mai
tîrziu. Vincent îl iubeşte pe Theo pentru că se joacă împreună, pentru că îi ţine o frăţească tovărăşie, dar şi pentru ca poate să-1
facă să-i înţeleagă gusturile, pentru ca şi-1 poate face părtaş la primul lui entuziasm. Natura este acum, între ei şi pentru ei, ceea ce
va fi mai tîrziu pictura. Şi este de crezut că Vincent i-a dat încă de pe atunci fratelui său sfatul pe care i-1 va repeta, de la Londra,
cînd va avea douăzeci de ani: „caută să găseşti frumos tot ceea ce poţi..."
După doi ani de învăţătură la Tilburg, Vincent revine la Zundert. Are aproape şaisprezece ani. Elisabeth îl prezintă astfel: „Fratele
meu, mai mult solid decît înalt, cu spatele uşor cocoşat din pricina prostului obicei de a merge cu capul plecat, avea părul roşcat,
tăiat scurt sub o pălărie de pai care umbrea această ciudată figură. Nu era chipul unui tînăr. Sub fruntea proeminentă, sprâncenele
erau încruntate de gînduri profunde, ochii mici şi afundaţi în orbite erau cînd albaştri, cînd verzui.
„Sub acest aspect dizgraţios şi deşelat, exista totuşi ceva minunat, prin expresia evidentă a unei profunzimi inferioare."
încă din acea vreme, Vincent citea mult. în biblioteca părintească a găsit lucrările esenţiale pentru primele sale lecturi; Biblia, care
se citea în familie, cunoaşterea precoce a lucrărilor teologice, la care s-a adăugat educaţia riguroasă pe care i-o dăduse pastorul, n-
au fost desigur străine de înclinaţia pe care o va manifesta mai tîrziu spre apostolatul evanghelic. Dar în clipa în care a trebuit ■să
se hotărască pentru o meserie, n~a dat dovadă de nici o dispoziţie specială care să-i ajute pe părinţi în alegerea unei cariere.
Darurile sale în materie de desen sau de modelaj nu depăşeau încercările din copilărie. „Domine" făcu atunci apel la inteligenţa şi
la relaţiile fratelui său Vincent pentru a putea hotărî pe ce cale ar fi mai potrivit <să-şi îndrume fiul.
Retras din afaceri după ce a făcut avere, „unchiul Vincent" şi-a cedat galeria firmei Goupil, cu care în prealabil se asociase. De
atunci trăia la Princenhage, un cartier din Breda, şi îşi petrecea, în general, lunile de iarnă la Menton.
Am arătat care au fost circumstanţele care au contribuit la dezvoltarea raporturilor şi afecţiunii celor doi fraţi. Şi familiile lor erau
foarte unite mai ales de cînd apropierea rezidenţelor lor le îngăduia să-şi facă vizite frecvente. Fostul negustor era acum unchiul
care-i răsfăţa pe copiii de la „păstorie"; sosirea trăsurii lui stîrnea o mare bucurie fiindcă în ea se găseau totdeauna fructe sau alte
cadouri pentru băieţi şi fete.
Cînd Vincent a împlinit şaisprezece ani, s-a întrunit un fel de consiliu de familie. Unchiul Vincent — care avea să intervină
frecvent în cariera nepotului său — acceptă să-1 plaseze ca ucenic la Galeria Goupil din Haga, fosta lui proprietate, unde avea
destui prieteni.
Tînărul îşi părăsi deci satul şi pe ai săi spre sfîrşitul lui iulie 1869. Şi e de crezut că nu fără regrete, în ciuda firii lui solitare. Şi-<a
luat rămas bun de la mărăcini, de la lanurile cu grîu, de la tot ceea ce pînă atunci constituise universul său.
II. PRIMA AMĂRĂCIUNE
Tinereţea lui Vincent n-a fost condusă de exigenţele vreunei vocaţii. Supusă vicisitudinilor carierei pe care i-au ales-o părinţii, ea
s-a ordonat din exterior, fără participarea voinţei personale. Vincent a fost poate un copil dificil; avea capricii, dar ele nu aveau
consecinţe. în fapt, acceptă cu docilitate şi meseria şi felul de viaţă cărora le-a fost destinat.
Austeritatea educaţiei sale şi a mediului sau îl îndeamnă la această pasivitate. Nu arată mai multă tărie de caracter, numai datorită
faptului că îi lipsesc ocaziile. N-a fost încă stăpînit de nici o pasiune arzătoare... „E un visător", scrie sora lui. Dar nu ştim nimic
despre visurile care l-au obsedat pe cîmpiile din Brabant, nici în cursul acestor trei ani — cei în care a devenit bărbat — pe care
avea să-i petreacă acum la Haga. Despre aceştia, cu doisprezece ani mai tîrziu, avea să-i spună lui Theo numai atît: „Primii doi din
aceşti trei ani au fost destul de neplăcuţi, Jn schimb al treilea mi-a adus mai multe satisfacţii".
Se pare că în el se opera un foarte lent proces de elaborare. In intimitatea naturii, apoi în intimitatea operelor de artă, se strîng,
încet-încet, elementele destinului său de pictor. Impresiile din afară se depun în străfundurile lui ca un mîl. Le vom vedea
reapărînd din trecut, mult mai tîrziu, îmbogăţite prin desăvîrşirea tainicei lor maturaţii. Dar la vîrsta la care, în general,
adolescentul se crede chemat spre cele mai înalte misiuni, la care vocaţiile se conturează cu vigoare şi se afirmă exigenţe adesea
imediate, Van Gogh nu manifestă altă ambiţie decît aceea de a-şi cîştiga existenţa în mod cinstit şi de a-şi ţine ochii deschişi spre
această lume ale cărei aspecte mereu noi îl încîntă. S-ar putea găsi în această atitudine şi o amprentă a eredităţii, sau numai dorinţa
de a fi credincios exemplelor de care a fost înconjurat în copilărie. Meseria de negustor de artă îi permite să întrevadă un viitor la
fel de strălucit ca acela al unchilor săi. Oare Vincent nu speră mai mult? Evenimentele îi conduc tinereţea, iar el le acceptă pur şi
simplu, ca şi cum ar fi fost ineluctabile. Va şti să profite de ceea ce ele îi aduc, dar în el domină un sentiment care se va manifesta
în cursul schimbărilor pe care le va cunoaşte în curînd: nu este vorba de curiozitatea faţă de ziua de mîine, atît de proprie
tineretului, ci tocmai de regretul provocat de ceea ce nu mai este. Există în el, şi va exista totdeauna, un fond de nostalgie, o
atracţie spre lucrurile trecute, ca şi cum el ar fi trebuit să descopere în ele ceea ce mu a putut lua şi păstra. Această trăsătură
caraoteriisijică pentru Vincent indică o natură înclinată spre tristeţe, spre insatisfacţie.
Stătea în pensiune la o familie de mic-burghezi, Roos, probabil cunoscută de unchiul său. La Haga locuiau diverşi membri ai
familiei Van Gogh: Haa-nebeck şi mătuşa Fie Carbentus, o soră de-a mamei lui Vincent, care avea trei fete dintre care una s-a
căsătorit mai tîrziu cu pictorul Anton Mauve. Tînărul. ucenic le făcea vizite şi unora ?i altora şi, în cei trei ani pe care i-a petrecut
la Haga, atît conduita cît şi munca sa n-au suscitat nici o critică. Fostul angajat al unchiului său, dl. Tersteeg, ajuns director al
galeriei, era un tînăr de 24 de ani, inteligent şi cultivat; trimitea adesea veşti despre Viincent la Princenhage şi se declara satisfăcut
de serviciile lui Vincent.
Firma Goupil et Cie, „Editeurs Imprimeurs", fondata la Paris în 1827 de Adolphe Goupil (a cărui familie descindea, prin mamă,
din familia Drouais, pictori francezi din secolul al XVIII-lea) şi de editorul Rittner, s-a dezvoltat mult odată cu vulgarizarea
procedeelor de reproducere, spre jumătatea secolului trecut. După revoluţia din 1830, această firmă a favorizat menţinerea gravurii
cu acul pentru reproducerea operelor maeştrilor, dobîndind astfel un renume mondial.
La moartea lui Rittner, în 1841, M. A. Goupil s-a asociat cu Vibert. Se deschiseseră sucursale la Paris apoi la Londra, la Bruxelles,
la Haga, la Berlin şi în sfîrşit, ki 1848, la New York. Se făceau afaceri importante raai ales cu vînzarea de gravuri, acvaforte şi
litografii.
Vincent acordă muncii aceeaşi atenţie pe care o acordă vieţii. Se interesează, fireşte, de tot ceea ce îl înconjoară şi, dacă nu îl
atrage de loc comerţul în sine (o dată va spune că îl considera drept „un furt convenabil"), îl preocupă mult materia
negoţului. Simţul său de observaţie, instinctul său de colecţionar se îndreaptă de acum încolo spre picturile şi gravurile printre
care îşi petrecea jumătate din existenţă. Meseria avea să-1 conducă astfel spre cunoaşterea picturii prin reproducerea de tablouri,
dintre care cele mai bune nu erau şi cele mai răspîndite. O documentaţie atît de bogată, oferită la întîmplare şi fără ghid şi
prin care, evident, subiectul punea în umbră arta, nu va întîrzia să producă în gusturile lui o confuzie ce va persista multă
vreme. Va mărturisi el însuşi acest lucru, după zece ani, prietenului său Rappard. Deoarece pînă atunci lumea însemna pentru
el satul, e atras la început, mai mult dintr-o raţiune sentimentală decît prin gustul artistic, de operele care evocă universul
său familiar, cîmpiile, pădurile, munca ţăranului, care constituiau în acelaşi timp amintirile şi regretele lui. Chiar din
primele lui scrisori către Theo vorbeşte cu entuziasm despre pictorii de la Barbizon, mai cu seamă de Miîlet, căruia îi va
păstra o admiraţie durabilă, şi despre cei din tînăra şcoală de la Haga, Maris şi Mauve între alţii, ale căror opere le poate vedea în
original.Este puţin probabil ca Vincent să fi avut în acei ani de la început un contact direct cu tinerii pictori de la Haga, dar fără
îndoială că îi vedea des în magazin, iar dl. Tersteeg i-a vorbit despre ei Duminica, Vincent se ducea cu multă plăcere Ia
plaja din apropiere, care atunci nu era decît un biet sat de pescari în faţa căruia, la vremea refluxului, eşuau bărcile cu pînze. Ceva
mai tîrziu, la Londra, îşi va aminti cu amărăciune de duminicile petrecute le Scheveningen unde îşi reia, pe ţărmul „mării cenuşii",
îndelungatele rătăciri din Brabant. în august 1872, Theo vine să-şi vadă fratele, la Haga. De îndată ce se întoarce acasă,
acesta îi scrie. E prima scrisoare dintr-o corespondenţă ce va continua neîntrerupt pînă la moartea pictorului. Acest tovarăş din
copilărie va fi mai mult decît un frate, va fi un prieten pe care Vincent îl va îndruma cu plăcere şi care îl va susţine
atunci cînd vor veni zilele grele.
Tînărul vînzător petrece trei ani la Haga. Are acum nouăsprezece ani. Un portret îl înfăţişează la această vîrstă cu ochii adînc
înfundaţi sub arcadele sprîncenelor, cu acea privire ascuţită pe care o vor revela pînzele ulterioare. Părul rebel deasupra
unei frunţi late; nasul drept, gura destul de puternic marcată, bosumflată. Un adolescent taciturn ce pare închis, neliniştit. Să fie
adevărat ce scrie Gustave Coquiot că „prostia cumpărătorilor îl exaspera pe Vincent"? Ar însemna poate să i se atribuie o
siguranţă de judecată puţin cam prematură. E totuşi posibil ca încă de pe atunci să ss fi produs cîteva ciocniri între el şi H.-C.
Tersteeg. Mai tîrziu, va vorbi cu dispreţ despre fostul său director. Dar pe vremea aceea relaţiile lor sînt curtenitoare şi sînt
stabilite atît pe plan amical cît şi pe cel profesional. Tînărul funcţionar trecventează familia patronului său. Continuă să
deseneze şi va lăsa fiicei celei mici a lui H.-C. Tersteeg trei carnete cu schiţe de plante şi animale care au fost găsite acum
cîţiva ani. Salariul său ajunge la cincizeci de florini pe lună, fapt de care Vincent se arată satisfăcut. Gustul său pentru pictură s-a
afirmat.
Profitînd de concediul de Crăciun vizitează, în ianuarie 1873, muzeele din Amsterdam unde are revelaţia marilor maeştri. în
aceeaşi vreme, Theo e angajat, la rîndul său, la sucursala din Bruxelles a firmei Goupil. Cei doi fraţi vor găsi în profesia lor
comună un nou teren de înţelegere şi de interes, dar ea îi va condamna de-acum încolo să trăiască departe unul de celălalt. Din
luna martie, se pune problema trimiterii lui Vincent la sucursala din Londra. Ar fi o frumoasă avansare. Tînărul se bucură că va
merge în Anglia dar în acelaşi timp e îndurerat gîndindu-se că se va despărţi de ai săi şi de prietenii din Haga. Proiectul se preci-
zează, în mai, Vincent merge să-şi ia rămas bun de la familia sa, la Helvoirt. De acolo ia trenul spre Paris unde trebuie să se ducă
— fără îndoială pentru a se întîlni cu patronii — înainte de a pleca la Londra spre a-şi ocupa postul în care a fost numit.
„ÎNGERUL CU PRUNCI"
Ajunge la Lonidra tocmai cînd împlineşte douăzeci de ani. Putea să se bucure de noua sa libertate. Tutela mai mult sau mai puţin
simţită a părinţilor şi a unchilor a dispărut. Are un salariu onorabil şi dl. Tersteeg, cînd i-a semnat certificatul, i-a dat de înţeles că
îl aşteaptă un viitor frumos. Dar nici libertatea şi nici situaţia nu reuşesc să-1 ameţească pe tînărul Vincent. Aşa cum ieri mai
observa încă păsările şi ţăranii din Zun-dert, astăzi îşi aţinteşte privirile asupra vieţii marelui oraş în care destinul 1-a condus.
Facultatea lui de a privi cu atenţie dovedeşte că este disponibil, că nu e frământat de nici o grijă interioară care să se interpună
între el şi lumea apropiată. La Londra duce o viaţă paşnică de mic funcţionar. Primele sale scrisori adresate lui Theo, prietenilor
săi din Haga, reflectă satisfacţia lui şi chiar o oarecare bună dispoziţie. Vorbeşte despre lecturile sale şi mai ales despre tablourile
pe care le vede în galerie în numeroase reproduceri. Se interesează de asemenea de desenele şi gravurile care apar prin reviste.
Spre 1883, îi va scrie lui Van Rappard: „Sînt mai bine de zece ani de cînd, fiind la Londra, mergeam în fiecare săptămână să pri-
vesc vitrinele imprimeriei Graphic şi London Netvs. Impresiile mek de atunci au fost atît de puternice încît am păstrat amintirea
clară şi precisă a acelor desene, în ciuda a tot ceea ce s-a petrecut după aceea în capul meu".
Prima pensiune în care a locuit era situată într-o mahala care, scria el, semăna cu Tilburg, unde a trăit o vreme în copilărie.
Pensiunea era ţinută de două doamne care creşteau papagali şi era frecventată de trei tineri nemţi cu care Vincent s-a împrietenii;
repede. Seara se organizau şedinţe muzicale.
în fiecare zi, Vincent se duce la galeria Goupil, instalată în Ştrand, Southarnpton Street nr. 17. Conştient de rolul său, îşi
informează părinţii de intenţia sa de a-şi cumpăra un joben, indispensabil, precizează el, „ca să tratezi afaceri la Londra". Copilul
din Brabant vrea să devină un gentleman. Şeful său, dl. Obach, îl priveşte fără îndoială cu simpatie din moment ce îl însoţeşte une-
ori duminica la Bexhill, „o colină plantată cu merişor", la şase ore de Londra, unde re&piră aerul mării. Face din cînd în cînd
călătorii şi cu cei trei nemţi, dar renunţă repede la ele deoarece aceştia cheltuiesc prea mult şi, poate, într-o anume măsură, şi
pentru a rupe aceste relaţii costisitoare părăseşte pensiunea ale cărei condiţii i se păreau de asemenea oneroase.
Vrea să facă economii pentru a putea trimite ceva bani părinţilor săi. Plăcerile şi confortul rămîn în urma acestei bune intenţii.
Se instalează atunci la doamna Loyer, văduva unui pastor protestant originar din sudul Franţei, care ţine, împreună cu fiica ei
Ursula, o grădiniţă sau un fel de creşă. Vincent n-a bănuit că în * clipa în care a trecut pragul acestei case a de- dansat
mecanismul destinului său. A trăit pîna a-tunci într-un fel de aşteptare, poate în aşteptarea iubirii care avea să se concretizeze în
acea tînără fată necunoscută. N-a vorbit nimic despre ceea ce ar fi fost mai înainte experienţele şi sentimentele lui de dragoste, dar
fără nici o îndoială că ceea ce descoperă acum este prima sa pasiune.
Nu se ştie aproape nimic despre Ursula Loyer, nici despre fizicul, nici despre caracterul ei, dar mai mult decît de fizic sau de
caracter, Vincent a fost mişcat de o prezenţă.
Doamnele Loyer nu ţineau o pensiune; primeau cîte un chiriaş pentru a mai cîştiga un Dan. In momentul acela, Vincent era
singurul lor musafir şi cum avea o mare dragoste pentru familie, cum avea cultul familiei — scrisorile lui o dovedesc — a reuşit cu
uşurinţă să-şi găsească aici un nou cămin. Viaţa sa i se părea acolo la fel de ordonată de parcă ar fi locuit la ai săi. Duminica făcea
canotaj pe Tamisa, vizita expoziţii şi muzee pentru a cunoaşte mai bine pictorii care-i plăceau. Ii împărtăşeşte fratelui său
impresiile asupra artei engleze, cu care „trebuie să te obişnuieşti", şi îi apreciază îndată pe ConstabLe, Turner şi Gain-sborough. în
fiecare seară după închiderea galeriei, vine la pensiune pe jos, străbătînd cheiul. Această plimbare de trei sferturi de oră îi
alimentează reveriile: „de cîte ori, plecînd din Southampton Street spre casa doamnei Loyer, nu m-am oprit la Embankment ca să
fac cîteva schiţe cu Tamisa", îi va scrie mai tîrziu lui Theo. Vincent continuă deci să deseneze. îi trimite marrei sale cîteva desene
cu strada, casa, camera sa, fără îndoială pentru a-i arăta unde trăieşte, dar îi mărturiseşte că schiţele acelea „nu seamănă cu nimic".
Gînd e acasă, dornic să se facă util celor două doamne, lucrează în grădină. Şi, încet-încet, această viaţă monotonă se luminează de
o bucurie nouă. Un observator atent are acum în faţa ochilor, foarte aproape de el, o fiinţă mai interesantă, mai vioaie decît păsările
din Brabant, mai seducătoare decît portretele pictate din galeria Goupil. Inti- mitatea vieţii de la pensiune îi revelează farme-
cele Ursulei şi prin ea îi revelează totodată farmecul tinerei fete, ale femeii, ale mamei; căci Ursula se ocupă de copii, oferindu-i
viitorului pictor, în graţia tinereţii sale, mii de tablouri mişcătoare. Vincent o numeşte „îngerul cu prunci". E cucerit de acest
farmec, de această prospeţime, învăluit de această prezenţa, de duioşia care domneşte în acest cămin, şi fără îndoială că afecţiunea
se naşte în el înaintea dorinţei.
Le împărtăşeşte părinţilor ceea ce simte. Sentimentul se trezeşte în acest băiat pe care îl credeau aspru. Emoţia sa se exprimă în
acele cîteva fraze adresate uneia din surorile sale, în legătura cu Ursula: „N-am văzut niciodată şi nici n-am visat ceva mai frumos
ca dragostea dintre ea şi mama ei. S-o iubeşti pentru mine!" Şi în exaltarea acestei prime iubiri, el descoperă în lume, în fiinţe, o
măreţie nouă. Vincent îşi termină scrisoarea cu acest omagiu liric adus Creatorului: „Această viaţă atît de frumoasă este opera ta, o
Doamne!"
PRIMUL ŞOC
Pasiunea lui Vincent, ca şi vocaţia sa, se dezvoltă încet, nutrită de impresiile zilnice, de speranţele care îi populează spiritul. îşi
construieşte iubirea cu răbdare şi o împodobeşte pe fata iubită cu tandreţea de care el însuşi este copleşit. în 1881, cînd va fi
năpădit de o altă iubire, mai exigentă, într-o scrisoare către Theo va evoca dragostea sa de la douăzeci de ani a cărei „pasiune
fizică era foarte slabă, probabil din cauza cîtorva ani de sărăcie şi de muncă foarte dură, dar (a cărei) pasiune intelectuală era
foarte puternica".
Ursula lasă să i se facă o curte care poate fi considerată ca discretă. Probabil nu se mira că suscită atîta atenţie, deoarece va spune
mai tîrziu că a fost logodită cu un tînăr care a locuit în pensiune înaintea lui Vincent. Fără îndoială că se 3' şi amuză să reînceapă
cu un nou chiriaş un ioc care nu-i displace. Discreţia lui Vincent, sau timiditatea lui, o face să nu-şi dea seama cît de puternice îi
sînt sentimentele. Cînd ea va realiza acest lucru va fi prea tîrziu ca să mai poată repara răul cauzat de inconştienţa sau de uşurinţa
ei. Dar tot anul acela, Vincent care trăia într-un climat de fericire atît de proaspătă, atît de nouă, nu-şi mai doreşte nimic.
Pînă în primăvara următoare, scrisorile lui reflectă bucuria. I se destăinuie surorii sale Anna şi părinţilor săi, deoarece în scrisorile
adresate lui Theo nu se află nici o aluzie în legătură cu această iubire. Afecţiunea faţă de fratele său nu a slăbit, dar acesta nu are
decît şaisprezece ani; Vincent îl consideră prea tînăr pentru a-i face confidenţe de acest gen. Se mulţumeşte să-i vorbească despre
arta, îl îndeamnă să meargă la muzee. Theo este pentru el acelaşi tînăr tovarăş de joacă din Brabant, a cărui tandreţe se va exprima
într-o bună zi într-un gest mişcător. în septembrie, după ce a plecat din Bruxelles spre a-şi petrece concediul în Olanda, Theo îi
trimite fratelui său exilat un pacheţel cu spice de grîu şi frunze de stejar, amintiri ale unui pămînt cu atît mai drag cu cît l-au
părăsit; dar tînărul vînzător nu mai revine la Bruxelles; ocupă locul lăsat liber de Vincent, la Haga, sub oblăduirea domnului
Tersteeg, şi urmindu-i exemplul se instalează la pensiunea Roos.
Trista iarnă londoneză nu umbreşte fericirea lui Vincent. Sărbătoreşte Crăciunul la familia Loyer. în ianuarie, firma Goupil îl
avansează. Fără îndoială că îşi imagina de pe acum viaţa fericită şi simplă pe care o va trăi alături de cea pe care o iubea. La
începutul verii, se decide să-i împartă-» şească iubirea sa Ursulei şi să-i ceară mîna. Nu ştim nimic precis despre cum anume a fost
primită această cerere, dar este cert că Vincent a fost respins fără menajamente şi fără să i se lase nici o speranţă. Probabil că
Ursula s-a înspăimîn-tat descoperind pasiunea pe care tînărul nu i-o mai ascundea. De aproape un an el nutrea o speranţă ce se
făcea din zi în zi mai puternică pînă cînd a devenit, în străfundurile fiinţei lui, una din raţiunile profunde ale vieţii.
Pasiunea cea mai puternica este cea care prinde viaţă în acest fel, pe nesimţite, încet, pe care nu poţi încerca s-o distrugi fără să
distrugi însuşi sufletul. In faţa acestui refuz, Vincent se află ca în faţa unui zid ce apare brusc între el şi ceea ce era fericirea şi
consolarea lui. E rănit în iubirea lui, dar această rană nu poate încă să-1 lămurească în privinţa lui însuşi. Este descumpănit de
această prăbuşire şi în primul rînd se grăbeşte să revină lîngă ai săi. Părăseşte Londra pe la sfîrşitul lui iunie sau începutul lui iulie
spre a-şi petrece concediul în Olanda. E prima durere din viaţă. Instinctiv — aşa cum va face de fiecare dată cînd va încerca o prea
mare amărăciune — Vincent se întoarce în căminul pastorului, pe pămîntul Bra-bantului. Nu pentru a găsi aici o consolare, sau
pentru a-şi descărca sufletul prin mărturisiri, ci pentru a simţi în jurul lui, ca un refugiu, dulceaţa visurilor sale de copil.
AMĂRĂCIUNE Şl URÂ
Helvoirt, unde locuieşte acum pastorul, este o parohie şi mai mica decît Zundert, situată pe drumul dinspre Tilburg, la nouă
kilometri de Bois-le-Duc. în jurul ei sînt cîteva lanuri de grîu şi mlaştini. De cele mai multe ori Vincent se închide în camera sa şi
fumează mult. Desenează totuşi şi familia constată că face progrese, dar chinurile de care e copleşit îi întristează pe cei din jurul
său. Sora sa Anna are nouăsprezece anj. Se pare că atunci ea a fost confidenta lui şi, dînd curs unui proiect care data încă din
primăvară, cînd a sosit vremea întoarcerii, 1-a însoţit ve Vincent la Londra ca să-şi facă şi ea o situaţie acolo. El a promis că nu va
mai căuta s-o revadă pe Ursula. Cei doi tineri se instalează la o altă pensiune, ceea ce îi bucură pe părinţi, deoarece, scriu ei în
legătură cu doamnele Loyer, „e prea mult 1 mister în casa aceea". în scrisorile pe care i le adresează lui Theo, Vincent îi
povesteşte cît e de mulţumit că este împreună cu Anna. Se plimbă seara împreuna pe străzile Londrei, iar în timpul acestor
plimbări tînărul continuă să se extazieze de frumuseţea lucrurilor.
Dar această afecţiune nu-i poate vindeca chinul. La fel ca şi pasiunea lui care s-a exprimat cu încetul, durerea, în loc să se
atenueze, creşte din zi în zi. Vincent nu mai desenează. Caută un derivativ citindu-i pe Michelet şi Renan, citind Iubirea, poate şi
pentru a găsi explicaţia sentimentelor sale şi a suferinţei de care nu reuşeşte să scape.
în august 1874, Vincent îi scrie lui Theo: „Ne mutăm într-o altă casă complet acoperită de iederă. In curînd îţi vom spune mai
multe în această privinţă". Dar în urma acestei promisiuni, în Corespondenţa publicată, există un gol de şase luni. E reluată în
februarie 1875, fără nici o explicaţie care să justifice tăcerea. Se poate pune întrebarea dacă nu cumva în mod voit, anumite
scrisori n-au fost date publicităţii; poate că ele ar fi fost lămuritoare pentru evoluţia care se opera atunci în Vincent.
Pînă la acest prim eşec, caracterul lui rărnîne incert. Nu pentru că şi-1 disimula; ci din simplul motiv că, pînă înainte de acest şoc,
n-a întîlnit încă emoţia care răscoleşte cele mai tainice unghiuri ale conştiinţei. Decepţia din dragoste pare să descătuşeze, în
străfundurile fiinţei lui, sentimente pe care nu le bănuia, pare să elibereze, ca un instinct de apărare, trăsături necunoscute nici
chiar de el însuşi. Simte născîndu-se în el, din tristeţea şi din umilinţa lui, o fiinţă pe care o ignora, care nu mai acceptă, care refuză
ceea ce e evident, îşi afirmă, în sfîrşit, propria sa voinţă. Descoperă, chiar în rana sa, o dorinţă de răzbunare şi de violenţă.
Ceea ce îi va scrie lui Theo despre „pasiunea (sa) intelectuală" lasă să se creadă că şi durerea sa a fost mai ales, de ordin spiritual.
Pentru că nu dorinţa îl obsedează cel mai mult, ci refuzul îl irita, dezvăluindu-se astfel una dintre trăsăturile esenţiale ale
caracterului său. De atunci, întreaga sa viaţă, Vincent nu va putea suferi vreo contrazicere. Durerea lui se transformă într-un
resentiment, de care nu va reuşi să se apere, faţă de Ursula, faţă de mama ei, faţă de întreaga lume, care dintr-o dată, i se pare
ostilă. Dar nu va renunţa la ideea de a le umili pe fostele sale pro-priatărese. Fiul pastorului nu admite resemnarea şi îndărătnicia
sa, tot pentru prima oară, se exprimă acum deschis.
L-a transformat în triade văr această primă durere pricinuită de iubire, aşa cum susţine Johanna van Gogh-Bonger? Sau, într-un
anume fel, l-a ajutat să se descopere el însuşi? Căci omul nu se descoperă decît prin cele mai mari bucurii sau dureri. Ele sînt
piatra de încercare, revelatorul.
Vincent începe să scrie mai rar părinţilor săi. Duce o viaţă retrasă şi ascunsă. După ce a fost taciturn, iată-1 acum nesociabil. Nu
mai e băiatul docil de altădată; devine morocănos, şi uneori are izbucniri necontrolate care nu vor înuîrzia să-i pună în pericol
cariera. O lady, oare venise la Galeriile Goupil, supărată de lipsa lui de amabilitate îl face „mitocan olandez". Unchiul lui Vincent,
prevenit fără îndoială prin relaţiile sale londoneze de schimbarea care s-a petrecut în atitudinea tînă-rului, îi scrie şi îl sfătuieşte să
mai iasă şi el în lume. Părinţii sînt neliniştiţi şi cred că ceaţa Londrei nu i-a priit firii sensibile a fiului lor. Din acea clipă, la
Princenhage, se pregăteşte transferul tînărului vînzător.
SPRE UN DESTIN MAI ÎNALT
Vincent nu are cunoştinţă despre aceste proiecte. Nu-1 mai interesează viitorul. Prima lui reacţie faţă de dispreţul Ursulei a fost
disperarea, sentimentul unui vid iremediabil. Dar el nu acceptă nici durerea nici refuzul. Prin ura pe care o nutreşte acum, răzbate
umilinţa, se simte umilit de dispreţul cu care a fost tratată fericirea pe care *J el nu voia numai s-o ceară ci s-o şi ofere. Şi
oare cea care o refuza era demnă să o primească? Pentru a-şi învinge durerea şi pentru a o uita, Vincent va încerca s-o domine, să
se ridice deasupra ei. Amorul propriu rănit e şi el în măsura să-1 salveze. Notează această frază din Renan şi i-o citează lui Theo:
„Să fii mort pentru tine însuţi. . . Să realizezi fapte mari, să reuşeşti să te înnobilezi şi să depăşeşti vulgaritatea în care îşi tîrăsc
existenţa aproape toţi indivizii". Aceasta e linia de conduită pe care şi-o propune. E linia dictată de orgoliu şi poate, chiar, Vincent
crede că fericirea i-a fost refuzată anume ca el să poată „muri pentru el însuşi", ca să ia cunoştinţă că e chemat spre un destin mai
înalt?
Pînă atunci n-a avut altă ambiţie decît aceea de a-şi îndeplini modesta sarcină de negustor de artă, şi nici altă dorinţă decît aceea de
a trăi aşa cum au trăit părinţii şi unchii lui. Dar fragilul eşafodaj a fost dărâmat de hohotul de rîs al unei fete. Vincent a cunoscut
durerea, mînia, furia. întrezăreşte acum mijlocul de a scăpa de disperare; acest mijloc este dispreţul faţă de obiectul disperării. Nu
mai vrea să vadă în fericirea la care visa decît acea „vulgaritate în care îşi tîrăsc existenţa aproape toţi indivizii". Suferinţa pe care
o îndură trebuie să-1 conducă spre o misiune mai nobilă.
Cucerire dificilă pe care n-o va încheia decît odată cu propria-i viaţă. Refuzul „îngeriului cu prunci" 1-a condus pe un plan nou de
unde fericirea omenească îi apare ca un lucru mizer, dincolo de care rămîn încă foarte multe de făcut. Vincent îşi prooune ţeluri
mai înalte. Isus, de Renan, Jeanne d'Arc, de Michelet, îi întreţin fervoarea şi îl exaltă. îndrăgostitul devine mistic.
Această transmutaţie nu se operează fără dificultăţi şi fără înfrîngeri. Mult timp încă Vincent va păstra în inimă iubirea pentru
Ursula şi speranţa secretă că o va cuceri. Cînd unchiul său îl anunţă că a reuşit să-i obţină transferul la Paris, Vincent, furios, nu-i
răspunde. Pleacă totuşi în octombrie 1874 şi intră la galeria Goupil din strada Chaptal. Dar depărtarea, sentimentul că în
mod deliberat e despărţit de Ursula îi înflăcărează dorinţa şi, într-un nou sens, îl irită ca o piedică. In decembrie, se reîntoarce la
Londra, probabil la cererea sa şi ou speranţa de a o revedea pe Ursula. Nu reuşeşte s-o întîlnească. Mai rămîne la Londra vreo
cîteva luni înainte de a fi trimis definitiv la Paris. Locuieşte acum pe Bedforstreet nr. 25, în Ştrand, citeşte mult şi din cînd în
cînd îi trimite cîte un desen lui Theo. îl cunoaşte pe compatriotul său, pictorul Thijs Maris, dar nu-i vorbeşte despre încercările sale
cărora probabil că nu le acorda prea mare importanţă. E preocupat de alte gînduri; dar trebuie totuşi să notăm această persistenţă a
unei munci care, într-un anume fel, se desăvârşeşte fără ca el să-şi dea seama. De mai mulţi ani şi încă alţii în continuare,
obişnuinţa sa de a desena va fi pentru el un simplu mijloc de destindere. în irealitate, peste vicisitudinăle existenţei sale, această
obişnuinţă este linia sigură care îl conduce spre un ţel pe care îl ignoră. în timp ce inima şi mintea îl antrenează pe calea altruis-
mului şi apostolatului, mîna sa veghează şi se formează, gata să-1 asculte atunci cînd Vincent va auzi, în sfîrşit, ordinul imperios
al vocaţiei sale tardive.
Astăzi, e atent la cu totul altceva. Un sentiment moştenit poate de la strămoşii săi îl îndrumă spre căutarea unei raţiuni de
existenţă, care depăşeşte această lume şi fericirea pămîntească. Mila pe care o încearcă şi faţă de el însuşi, de-păşindu-i ura,
va sfîrşi într-un fel de compasiune frăţească faţă de toţi cei ce suferă. Afecţiunea pe care o închinase Ursulei, părinţilor, unchilor,
prietenilor, se va îndrepta spre dezmoşteniţii soartei, săracii, victimele unui destin tot atît de nedrept ca şi al lui. Din nou, pentru
alte scopuri, în adîn-ourile fiinţei Lui se petrec schimbări obscure în care se va cufunda spre a uita sau a înţelege drama al
cărei erou devine, brusc, chiar el.
„Sper şi cred că nu sînt ceea ce mulţi cred despre mine", îi scria lui Theo, în aprilie 1875. Cînd părăseşte Londra, în luna
următoare, criza misti-4S că este aproape.
„SĂ FII MORT PENTRU TINE ÎNSUŢI..."
Vincent van Gogh soseşte la Paris în cursul lunii mai. Această schimbare care i-a fost impusă nu va avea nici o influenţă asupra
gînduriîor sale. Concentrat numai asupra lui însuşi, îl interesează doar fervoarea, confuză încă, de care e stăpînit. Londra sau
Parisul? Ce importanţă are locul în care trebuie să trăiască şi să muncească. îşi reia activitatea de funcţionar la Goupil dintr-un fel
de automatism. Ea nu prezintă pentru el nici o importanţă, nici un interes. Ceea ce îl preocupă se afla în el însuşi; şi anur.e găsirea
unei misiuni, dorinţa de a da un ţel existenţei sale.
Atenţia pe care o acorda altădată lucrurilor care-1 înconjurau a dispărut brusc. Parisul nu-i inspiră nici o reflecţie care să lie
împărtăşită fratelui sau părinţilor, iar aceştia înţeleg că transferul nu va reuşi să-1 scape de zbucium.
Unchiul din Princenhage a venit să-şi vadă nepotul chiar la începutul şederii sale la Paris, probabil pentru a-1 prezenta noilor lui
patroni, domnii Boussod şi Valadon, ginerii şi succesorii lui Goupil. Tînărul ar fi preferat să-şi întîlnească fratele şi ar fi fost foarte
fericit să-1 ştie lînga el. Vincent regretă acum ceea ce a părăsit. Ar vrea să se reîntoarcă la Londra şi, începînd chiar din luna iunie,
vorbeşte despre plecare.
Dar în zbuciumul gîndirii sale şi în incertitudinea în care trăieşte, un lucru îl interesează to- tuşi: pictura. De cum soseşte la Paris,
merge să contemple la Luvru vechii maeştri, mai ales pe olandezi printre care îl găseşte „superb" pe Ruys-dael. La
Luxemburg, îi descoperă pe moderni. Vizitează salonul şi expoziţia organizate îndată după moartea lui Corot. „Am
văzut mai ales un tablou, Grădina măslinilor. Sînt bucuros că 1-a pictat." Vincent vorbeşte despre frumuseţea arborilor, dar
această scurtă propoziţiune lasă să se înţeleagă importanţa pe care el o atribuie subiectului. Pentru el pictura este în primul rînd
expresia unui gînd. Acum el îi cere să-i fortifice şi să-i susţină idealul de care este pătruns. Predilecţiei pentru peisaj şi pentru
scenele agreste i se substituie puţin cîte puţin preferinţa sa pentru pictura religioasă în care vede o mărturie, un motiv de
recunoştinţă sau de exaltare. Preferinţele lui estetice îi urmează pas cu pas sentimentele. în primele săptămîni ale
şederii sale a trăit, fără îndoială, ca şi la Londra, într-o pensiune. La începutuliui iulie, închiriază în Montmartre o cameră a
cărei fereastră dă spire o grădiniţă tapisată cu iederă şi viţă sălbatecă. Şi îndată după mutare, se grăbeşte să agate pe pereţi
mai bine de douăzeci de gravuri, reproduceri după tablourile care-i plac pentru că îi vorbesc despre natură şi despre Dumnezeu,
într-un limbaj căruia i-a sesizat dublul caracter, artistic şi spiritual.
Cam în aceeaşi vreme, îi scrie lui Theo: „Simţul, şi chiar un foarte ascuţit simţ al frumuseţilor naturii, nu e totuna cu sentimentiul
religios, deşi cred că există o legătură între ele".
Tot ceea ce anii copilăriei au depus în străfundurile lui, încet, cum se depune nămolul pe fundul unei bălţi, se ridică în lumina
conştiinţei în clipa în care fericirea vieţii de bărbat îi este refuzată, în cercetarea răbdătoare pe care o începe, în singurătatea sa —
„să nădăjduieşti şi să te rogi", scrie el — se sprijină pe amintirile sale pentru a găsi un sens destinului său: ogoarele pe care trudesc
oamenii, zilele fericite şi cele întunecate, petrecute în căminul pastorului. Se simte acest lucru în cele cîteva fraze prin care
descrie o gravură de Rembrandt agăţată pe unul din pereţii locuinţei sale: „Citirea Bibliei. (O odaie mare de pe vremea Olandei de
odinioară) — seara — o luminare aşezată pe masa la care tinăra mama, care stă lîngă leagănul copilului ei, citeşte Biblia; o bătrînă
care sade o ascultă, e o scenă ce te face să gîndeşti: Adevăr zic vouă, acolo unde doi sau trei oameni se adună în numele meu, eu
sînt în mijlocul lor". întreaga viaţă a lui Vincent din zilele acelea este în această imagine şi în ceea ce el vede în ea: locul natal,
căminul în care o mamă citea tot Biblia, legănîndu-şi copiii, Cartea de la care începe să aştepte singura învăţătură posibilă, toate
acestea exprimate de cel mai mare geniu al poporului său.
Viaţa austeră pe care o duceau la Zundert, misiunea tatălui său i se păreau acum admirabile. Toate în el „devin din ce în ce mai
limpezi"... Ceea ce căuta la Londra, a doua zi după ce iubirea i-a fost rănită, ceea ce întrezăreşte de-acum încolo ca un fel de
chemare la acea viaţă în care ar putea să se „înalţe la nobleţe şi să realizeze fapte mari" nu înseamnă oare a-1 sluji de Dumnezeu?
Detaşarea sa de lumea care îl înconjoară îl îndreaptă spre renunţare. în septembrie, îi mărturiseşte lui Theo dorinţa lui „de a deveni
sărmanul Domnului". Cărţile lui Michelet şi Renan îi apar acum ca nişte ghizi pernicioşi. Le repudiază şi îl îndeamnă pe fratele
său să procedeze grabnic la fel. „Caută lumina şi libertatea şi nu te cufunda prea mult în noroiul acestei lumi", îi scrie din nou lui
Theo. Pentru el, deşi continuă să meargă la Galeria Goupil ca să vîndă lucrări de Henner sau Cabanei, universul se restrînge de-
acum înainte la mica odaie din Montmartre, tapisată cu gravurile familiare, la bisericile şi la muzeele între care îşi împarte timpul
liber de duminică. în august, mergînd la Ville-d'Avray, descoperă la biserică picturile lui Corot, un dublu motiv al fervorii sale.
UN NOU PRIETEN
Vincent nu e totuşi singur. S-a împrietenit cu un tînăr de optsprezece ani, Harry Gladwell, fiul unui anticar din Londra, salariat al
Galeriei. Van Gogh i_a propus tînărului să locuiască împreună cu el şi duc amîndoi o viaţă de holtei. Se scoală dimineaţa la cinci
sau şase iar către ora opt pleacă împreună, după ce Gladwell a pregătit în prealabil, pentru micul dejun, o porţie solidă de fulgi de
ovăz. Seara se grăbesc să se întoarcă acasă unde ore în şir citesc şi comentează Biblia. Vincent a acaparat acest suflet dintr-o primă
dorinţă de apostolat. îi arată „scumpului său englez" — aşa-i spune — primejdiile acestei lumi şi îl face să guste şi el din pasiunea
lui religioasă. Uneori, la Luxem-bourg, îi vorbeşte şi despre pictură. Harry Gladwell devine pentru Vincent o „prezenţă amicală",
aşa cum Theo n-a putut să rămînă, primul dintre acei tovarăşi la care altruistul solitar va visa pînă la sfîrşitul vieţii.
Seara, în lunile de iarnă, cei doi tineri îşi fumează pipa la gura sobei, vorbind despre Dumnezeu şi despre oameni, şi, pentru
moment, Vincent pare fericit... Totuşi, dorul de ţară şi de părinţi devine tot mai imperios în sufletul exilatului. El evocă, împreună
cu prietenul său sărbătorile de Crăciun din Olanda, acea căldură din casă în timp ce afară din cauza zăpezii sau a gerului toate
lucrurile devin imobile şi tăcute. Şi cînd vin sărbătorile nu mai rezistă. Fără acordul patronilor săi, ia trenul spre nord pentru a pe-
trece sărbătorile împreună cu ai săi.
Pastorul Theodorus a fost transferat pentru a treia oară. Oficiază acum la Etten, un tîrg situat la intersecţia cîtorva drumuri, la vreo
zece kilometri de Breda. Biserica protestantă are acolo mai multă importanţă decît cea din Zundert, dar parohia nu e bună. Case
sărăcăcioase, scunde, se înşiră de-a lungul unor drumuri mărginite de cărări năpădite de buruieni care se pierd apoi prin mă-
răcinişuri.
Vincent îl regăseşte acolo şi pe scumpul său Theo, venit şi el să-şi vadă căminul. Tuturor, părinţi, fraţi şi surori, poate să li se pară
că s-au întors vremurile din Zundert. Peste landă pluteşte aceeaşi tristeţe infinită, în inimi e aceeaşi prietenie. Şi totuşi pastorul şi
soţia sa nu se lasă înşelaţi. Fiul lor cel mare, Vincent, băiatul acesta morocănos şi taciturn se întoarce la ei pentru că suferă.
Precum a mai făcut şi pînă acum şi cum o va face atît de des, el caută la „păstorie" un refugiu. Părinţii săi simt indiferenţa lui faţă
de muncă, faţă de viitor, faţă de locul unde trăieşte, văd că e stăpînit de un misticism care maschează destul de rău vechea lui
durere. N-au vorbit nimic desipre asta în zilele pe care le-au petrecut împreună, dar după plecarea celor doi fii, tată! îi scrie lui
Theo, spre a-i împărtăşi îngrijorarea ce i-o pricinuieşte fratele său: „Trebuie ca Vincent să fie fericit! Va fi nevoie oare să-i găsim
o altă situaţie?"
Pastorul se recunoaşte oare în fiul său? Cum să-i impună lui Vincent o cariera comercială cînd el se simte chemat pe alte căi?
Tînărul se întoarce la Galeria Goupil unde actul său de indisciplină a fost considerat ca inadmisibil. Nemulţumit la culme, dl.
Boussod, nepuţînd să-1 concedieze în mod brutal pe nepotul fostului său asociat, îl con-strînge totuşi să-şi dea demisia de la data
de 1 aprilie.
Fapt de care Vincent nu este deloc afectat, pentru că nu vrea să părăsească numai Galeria Goupil ci şi Parisul. Harry Gladwell nu
mai locuieşte cu el. Vincent îl considera de-acum drept un „vechi prieten" — „am impresia că n-o să ne mai despărţim niciodată"
— îi scria el cu naivitate fratelui său — şi totuşi tînărul englez 1-a părăsit. Nu se ştie din ce motiv, dar se bănuieşte: caracterul
despotic al lui Van Gogh, intransin-genţa sa, dorinţa de a se impune faţă de cei pe care îi iubeşte, o atitudine care va descuraja cele
mai puternice simpatii... Pare să aibă conştiinţa faptului că nici în prietenie nu va izbîndi mai bine decît în dragoste cînd scrie: „te
simţi ! aneori singur şi doreşti să ai prieteni, dar te înşeli pe tine însuţi..."
Totuşi Harry Gladwell n-a rupt relaţiile cu el. îl vizitează cu regularitate în fiecare vineri şi, după plecarea lui, îi va lua locul la
Galerie. Dar pentru sensibilul olandez, faptul că a fost părăsit înseamnă o nouă rană.
REINTOARCEREA IN JARÂ
Dorinţa sa de a se întoarce în Anglia s-a precizat. Voind să găsească el însuşi un mijloc de a trăi acolo, dă anunţuri prin ziarele
englezeşti pentru a obţine o slujbă de meditator sau profesor de franceză. La sfîrşitul lui martie 1876, condus la gară de prietenul
său Harry, părăseşte Parisul pentru a se reîntoarce la Etten.
Părinţii săi sînt consternaţi de această concediere şi mai ales de schimbarea atitudinii fiului lor cu care, la Haga, dl. Tersteeg se
mîndrise. în timp ce Theo se arăta foarte conştiincios şi serios, nefericitul Vincent, de cînd cu iubirea sa fatală de la Londra, pare
să fi făcut tot ce i-a stat în putinţă ca la douăzeci şi trei de ani să ajungă fără situaţie şi fără meserie.
Unchiul din Princenhage, iritat de faptul că a recomandat foştilor săi asociaţi un nepot atît de puţin dornic să-1 onoreze, i-a dat de
înţeles pastorului că nu se va mai interesa de acest incapabil. Părinţii n-au cum să-şi ajute fiul. Micile lor economii au fost cheltuite
cu educaţia copiilor. Vincent şi-a primit partea şi de acum nu mai poate conta decît pe el însuşi. Dacă nu vrea să se facă negustor
de artă, ar putea să-şi găsească o slujbă în marină, sugerează pastorul gîndindu-se la spiri-jinul probabil al unchiului Johannes, iar
Theo, care n-a uitat desenele fratelui său, îl sfătuieşte sa facă pictură. Dar Vincent n-are decît o singură dorinţă: să trăiască modest
căutînd un mijloc prin care să se poată devota semenilor săi.
„Asemenea celui care vrea să-i salveze pe alţii 1 Şi nu se poate salva el însuşi", gîndesc cei din jurul său. Ce himere bîntuie
acest creier care se 1 străduieşte să-şi născocească fel şi fel de chinuri? I Oare Theo simte în atmosfera de dezaprobare în I care
trăieşte acum fratele său un început de ran-chiuna şi ostilitate? Poate se teme de influenţa pe care o au la „păstorie" unchiul din
Princenhage I şi fraţii săi. Pentru a veni în sprijinul lui Vincent, 1 din salariul lui trimite pentru prima dată un aju-tor părinţilor
săi, la Etten, recomandîndu-le sa-1 iubească şi de acum înainte pe Vincent şi să nu-1 I abandoneze pentru ca „el va
îndeplini fapte 1 mari"...
Trebuie reţinute aceste cuvinte ale lui Theo. Ele înseamnă mai mult decît prietenie. Prin acest prim gest şi prin această scurtă frază,
fratele mai tînăr îşi ocupă locul în destinul fratelui mai mare. încă din copilărie, cînd îl însoţea pe Vincent prin cîm- I piile cu
mărăcini şi descoperea prin el mii de secrete în ierburi şi ape, Theo avea pentru tratele său o afecţiune amestecată cu admiraţie.
Forţa fratelui mai mare, construcţia lui robustă impuneau celorlalţi copii ai pastorului un sentiment de respect, dar încă de pe
atunci Theo ştia că asprimea lui Vincent ascundea o inimă duioasă şi că în spiritul lui exista o abilitate oarecum misterioasă care-i
permitea să descopere cuiburi şi îi îngăduia tot atît de bine să explice raţiunea lucrurilor. Mai tîrziu, la şcoala din Oisterwysk unde
Vincent se ducea să-1 vadă şi în corespondenţa pe care o purtau de cîţiva ani, această prietenie frăţească avea să se afirme şi să se
îmbogăţească. Ea poate explica darul pe care tînărul i-1 făcea celui care se zbătea în greutăţi. Dar acea încredere în Vincent, pe
care le-o împărtăşeşte părinţilor şi recomandarea pe care le-o face par să fi fost determinate de un fel de presimţire.
în ajunul plecării sale din Paris, Vincent a primit, în sfîrşit, un răspuns din Anglia. Provenea de la un anume domn Stokes, vicar al
bisericii anglicane, care ţinea o şcoală cu internat la Ram-sgate, un orăşel în comitatul Kent, la vărsarea Tamisei. îi propunea o
probă de o lună în care să-i înveţe franceza pe elevii săi, oferindu-i în schimb casă şi masă, precum şi promisiunea unui
eventual salariu în viitor.
Vincent nici nu vrea mai mult; fără să discute condiţiile se decide să plece. Se pare că părinţii n-au făcut nici o obiecţie. Au
renunţat, pentru moment cel puţin, la speranţa că Vincent şi-ar putea face o situaţie pe măsura ambiţiilor lor. Iată-1 deci cu o
ocupaţie conform dorinţei sale dar ei se gîndeau, fără îndoială, că firea lui schimbătoare îl va împiedica să stea prea mult la Ram-
sgate.
Familia îl conduce la gară în vinerea mare şi stă cu el pînă la plecarea trenului. Pastorul şi soţia sa au pentru acest fiu mai mare un
sentiment de milă amestecat cu nelinişte ca şi cum acesta ar fi fost stăpînit de un rău misterios. De unde vine acel zbucium de care
nimeni, nici chiar el însuşi, ou ştie cum s-ar putea vindeca? Deci totuşi este adevărat — aşa a spus Theo — ca Vincent „va
îndeplini fapte mari"? Simt într-adevăr că fiul lor mai mare nu e un incapabil şi că trebuie să-1 iubească în ciuda greşelilor lui, sau
poate din cauza lor. Dar văzîndu-i mîna care le făcea semne prin portieră îşi dau seama cît de mult s-a îndepărtat Vincent de ei,
îndxeptîndu-se spre un destin imprevizibil.
în tren, tînărul se gîndeşte la zilele care au trecut, la cele ce vor veni. Nu cunoaşte nici el destinul spre care se îndreaptă şi încă de
pe acum — aşa se întîmplă totdeauna în momentul plecării — părăsind pămîntul natal şi pe ai săi se simte copleşit de tristeţe. La
Rotterdam, ia vaporul şi contemplă dunele care mărginesc Meusa. Pînă la apusul soarelui, după ce coasta a dispărut, rămîne pe
punte, în vîntul rece, urmărind cu o privire fixă valurile a căror spumă albă se sparge în jurul navei cu un zgomot care-i tulbură
gîndurile.
A doua zi este la Harwick, de unde ia trenul spre Londra. Ajunge seara dar nu întîrzie în oraşul care-1 întîmpină cu amintiri
dureroase şi pleacă imediat spre Ramsgate, la dl. Stokes. Vicarul ne- fiind acasă, îl primeşte fiul lui şi îl invită să vizi teze şcoala.
E o şcoală cu douăzeci şi patru de elevi cărora li se predau noţiuni elementare din toate materiile.
LA RAMSGATE
Şcoala este o clădire din piatră galbenă construită în mijlocul unei peluze vaste în care cresc cîteva flori. E înconjurată de o
grădină înţărcuită cu garduri şi arbuşti. Ferestrele sălii de mîncare dau spre mare, ceea ce îl încîntă pe tînărul profesor şi
compensează, va scrie el, prezenţa ploşniţelor din anexa în care se instalează împreună cu cîţiva elevi. Situaţia nu pare să-1
decepţioneze. Din tovarăşii săi de cameră îşi va face prieteni. în ceea ce-1 priveşte pe dl. Stokes, iată cum îl descrie, cu umor, într-
o scrisoare adresată părinţilor: „E un bărbat înalt, slab, dar cumsecade şi care, ca să spun astfel, e spînzurat în propriile sale
veşminte.
„E totdeauna îmbrăcat în negru şi seara devine fantomatic. Faţa îi este crestată de riduri adînci şi are culoarea unei vechi statui de
lemn.
„Această sperietoare a găsit o femeie, care este blîndă, liniştită, copleşită, ca şi el, de grijile unei familii numeroase".
Vincent îşi ia în serios noua sa meserie; profi-tînd de bunăvoinţa lui, vicarul îi încredinţează şi alte sarcini: dictări, probleme. „Nu
e prea greu să dai lecţii, remarcă Vincent, dar e mult mai greu să-i faci să le înveţe." Munca sa nu se mărgineşte numai la atît! Cînd
se termină orele, îşi supraveghează elevii şi uneori, din proprie iniţiativă, îi ajută pe cei mai mici să-şi facă toaleta. în curînd,
întreaga viaţă îi este absorbită de aceşti copii cu care se şi joacă: face cu ei partide de bile, construieşte castele de nisip pe plaja din
apropiere. Uneori îi ia pe cei mai mari la plimbări pe ţărmul mării. Ca şi la Scheveningen, Vincent se îmbată de vîntul care-i
mîngîie obrajii. în faţa dunelor de nisip, a mării cenuşii şi verzi, ajurată de spuma valurilor, se gîndeşte la duminicile petrecute la
Haga. Nici un peisaj nu e mai sfîşietor decît acea coastă pustie, decît acele valuri livide. Din nevoia unei frăţeşti prietenii,
încearcă, aşa cum a făcut cu Theo, cu Gladwell, să trezească în sufletele tinerilor săi tovarăşi exaltarea şi entuziasmul său. Fiu al
unui pămînt ingrat, al unui climat aspru, Vincent iubeşte acest peisaj marin, bîntuit de furtuni şi încă de pe acum îi vorbeşte lui
Theo cu un simţ poetic, cu o putere de evocare ce vădesc, dincolo de sensibilitatea omului, ochiul artistului: „Marea era gălbuie,
mai ales lîngă plajă. La orizont se vedea o fîşie de lumină iar deasupra nori cenuşii, enormi, întunecaţi, din care se vedea cum
ploaia cade pieziş. Vîntul mîna praful de pe alee spre mare şi legăna măcieşii în floare care creşteau pe stînci. La dreapta, lanuri
verzi de grîu, iar în depărtare oraşul cu turnuri, cu mori, cu acoperişuri şi cu casele lui în stil gotic; jos, portul între două
zăgazuri. .. Totul semăna cu un desen de Albrecht Dlirer".
„SA FII MESAGERUL LUI HRISTOS"
Contactul cu natura, prezenţa acestor elevi care îl smulg din singurătate, şi poate şi munca de zi cu zi, care îl absoarbe, îl învăluie
pe Vincent într-o linişte pe care el o uitase.
Scrisorile sale către Theo dovedesc că ducea o viaţă tihnită. Vorbeşte puţin despre sentimente şi scrie mai ales despre viaţa lui
zilnică, în mijlocul copiilor, despre grija sa de a-şi îndeplini cu dragoste o sarcină pentru care, totuşi, nu primeşte nici un salariu.
Nu e la el nici o urmă de revoltă, nici de resemnare, ci doar un fel de aşteptare, care ascunde, poate, o profundă disperare. „E o
fericire şi o pace, îi scrie el lui Theo, subliniind fraza, cărora mă dăruiesc în întregime. Dar din-tr-un luoru se poate naşte un altul.
Omul nu e pe deplin satisfăcut; ba zice că a avut noroc, ba iată-1 din nou nemulţumit... Despre asemenea lucruri mai bine să nu
vorbim. Mai degrabă să ne urmăm drumul în tăcere."
După două luni, dl. Stokes încă nu-i acordă Ss nici o retribuţie angajatului său. La o întrebare pe care i-o pune Vincent, îi
răspunde că „îi este imposibil să-i dea salariu ţinînd seama de faptul că poate găsi oricîţi pedagogi ar vrea în schimbul hranei şi al
locuinţei; ceea ce e adevărat", constată Vincent.
în această mediocră perspectivă, în ciuda ataşamentului său faţă de elevi — le vorbeşte despre Brabant, despre ţara sa, şi în ochii
lor vede că e urmărit cu atenţie — în ciuda vieţii liniştite pe care a găsit-o alături de aceste fiinţe dezinteresate, Vincent face cîteva
demersuri pentru a obţine o slujbă mai avantajoasă şi care ar fi mai conformă dorinţei sale de apostolat. Ar vrea să devină
predicator sau misionar într-una din mahalalele copleşite de mizerie şi de întuneric. Cunoaşterea mai multor limbi, socoteşte
Vincent, l-ar putea ajuta să se adreseze marinarilor, muncitorilor, îi scrie în acest sens unui pastor la a cărui biserică se ducea pe
vremuri şi merge la Londra să-1 vadă, dar acolo află că asemenea misiuni nu pot fi încredinţate decît unor tineri care au cel puţin
douăzeci şi patru de ani. Cum ar mai putea aştepta încă zece luni? înşelătoarea lui linişte începuse să se clatine. Cuprins din nou de
dorinţa de a rătăci fără ţel, care îl va face să pribegească întreaga lui viaţă, ca pe Beethowen, Rembrandt şi atîţia alţii, porniţi în
căutarea lor înşişi, Vincent pleacă la drum, pe jos, de pe la patru dimineaţa. Aceste lungi marşuri îl aduc din nou spre cauzele
chinurilor şi bucuriilor sale: gîndurile care îl frămîntă în singurătatea drumului, percepţia frumuseţilor şi tristeţilor acestei lumi.
Seara se oulcă sub cerul liber, pe malul unui eleşteu sau pe scările unei biserici — pelerin în căutarea Absolutului — şi în zori
ajunge în mahalaua londoneză la ceasurile cînd populaţia periferiei — muncitori, negustori, meşteşugari — se îndreaptă spre City
unde o cheamă truda zilnică. Vincent citeşte în ochi imensa oboseală ce nu e iluminată de nici o speranţă. Şi din nou visează să
devină mesagerul lui Hristos.
Cum s-ar putea oare mulţumi să înveţe cîţiva copii cînd vede în jurul lui un întreg popor neno- rocit căruia visează să-i aducă,
dacă nu uşurarea, măcar resemnarea şi poate speranţa? Ca şi tatăl său, ar vrea să sădească încrederea în suflete, dar va fi oare
înţeleasă dorinţa sa? Nu va fi din nou acuzat de nestatornicie?
Vicarul şi-a mutat şcoala la Islewortb, într-o mahala a Londrei. în iulie 1876, Van Gogh îl părăseşte pe dl. Stokes pentru a intra în
serviciul unui pastor metodist, dl. Jones, care conduce în acelaşi oraş un internat. De data aceasta, Vincent le predă elevilor istorie
sacră iar seara se roagă şi cîntă împreună cu ei, apoi le spune poveşti de Andersen, Longfellow şi Erckmann-Chatrian.
în octombrie, dl. Jones îl roagă, „dacă i-ar face plăcere să meargă în locul lui în plimbare la Londra ca să încaseze nişte bani".
încet-încet „pare mai puţin constrîns să-i înveţe pe elevi" şi e trimis să viziteze diferiţi oameni, să le vorbească. Ceea ce î! bucură
deoarece are astfel posibilitatea de a-şi revedea vechii prieteni din Londra, pe părinţii lui Gladwell, pe sora sa Anna, căruia îi mai
făcuse şi pînă acum vizite la Welwyn, unde predă şi ea franceza într-o instituţie particulară. L-a revăzut, de asemenea, pe prietenul
său Harry ln-tr-o împjejurare dureroasă. O soră de-a acestuia din urmă, în vîrstă de şaptesprezece ani, a căzut de pe cal pierzîndu-şi
viaţa. Vincent se grăbeşte să-şj consoleze prietenul. Traversează întreaga Londră, intră în casa^ îndoliată şi stă acolo retras pînă
cînd Harry îl zăreşte şi vine în întîmpinarea Iui. Vincent va sta cu el toată ziua. Evocă împreună amintirile anilor care au trecut şi
vorbesc despre viaţa lor actuală pe care o trăiesc în mod diferit. Seara, Vincent îl însoţeşte pe Harry la gara, continuîndu-şi
confidenţele sale pasionate prin forfota mulţimii, primele confidenţe pe care le poate face unui prieten adevărat de la sosirea sa la
Londra. Şi credinţa care îl însufleţeşte transfigurează oraşul. Toate fiinţele care îl populează, toate aceste destine tainice, sînt
infinite, ca speranţa din inima lui Vincent! Se opreşte cu Gladwell ca să contemple City-ul. După ce şi-a 57 luat rămas bun de la
prietenul său, nu se poate hotărî să se smulgă din farmecul acestei întîlniri. Ia trenul pîna la Richmond, dar se întoarce pe jos la
Isleworth, mergînd de-a lungul Tamisei. „Seară frumoasă, aproape solemnă", îi scrie el lui Theo, povestindu-i despre emoţia sa.
Reîntors în singurătatea lui, Vincent se gîndeşte la Gladwell, la zilele pe care le-a petrecut împreună cu el la Paris, la Galeria
Goupil unde Harry i-a luat locul. „Viaţa lui era şi viaţa mea", mai spune el. Şi simte că de atunci, în ciuda îndoielilor, a
dificultăţilor, a mai făcut un pas pe calea pe care vrea s-o urmeze, spre ţelul de care se apropie ou răbdare: „Sînt încă foarte departe
de ceea ce aş vrea să fiu dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi va reuşi ce vreau ..."
PRIMELE PREDICI
Mergînd să încaseze bani în contul domnului Jones, Vinoent are prilejul să se plimbe prin mahalalele Londrei. Porneşte la drum în
zorii înceţoşaţi ai primelor zile de toamnă, se odihneşte prin bisericile pe care le întîlneşte în drum, stă de vorbă cu muncitori,
vizitează bolnavi. îşi face prieteni noi, ca de pildă George Road, de care, cinci ani mai tîrziu, îi va vorbi lui Theo cu căldură, sau
regăseşte prieteni mai vechi, un anume domn Ri-chardson cu care se plimba la Paris prin cimitirul Pere-Lachaise.
Dar deocamdată îi face prea puţine confidenţe fratelui sau; nu-i povesteşte nimic despre mizeria pe care o descoperă în cartierul
Whitechapel, mergînd pe urmele lui Dickens, şi la fel ca şi el, dar, probabil, cu mai multă dragoste şi milă, descoperă suferinţa
omenească, iar amărăciunea pe care o strînge acum va izbucni mai tîrziu, în Borinage. încă o dată, se poate sesiza răbdătoarea
prefacere care se operează în sufletul tînărului evanghelist, ca o sămînţă ce nu se revelează decît cu întîrziere, odată cu germinaţia.
Vincent a ştiut să guste mişcătoarea poezie a peisajului urban, aşa cum a ştiut să guste poe- zia singurătăţii de la ţară. La
Londra, aşa cum va face mai tîrziu la Amsterdam, îi place să se oprească prin parcuri în amurg, cînd trecătorii nu sînt decît nişte
umbre născute din ceaţa în care dispar după o clipă. Aşezat pe o bancă, Vincent îi scrie fratelui său ca şi cum ar scrie pentru el
însuşi, descriind soarele care apune însîngerînd ceaţa. Mila de care e obsedat nu-i ascunde frumuseţea sfîşietoare a cartierelor
mizere pe care i-a revelat-o Dickens. Are în inimă tandreţea care învăluie fiecare pagina a romancierului şi pe care o vom regăsi
mai tîrziu în geniul lui Chaplin, izvorîtă din aceeaşi sursă. Acest sentiment întreţine în el gustul pentru artă, o mică flacără
tremurătoare şi poate el se miră că mai pîlpîie în bezna nopţii care îl învăluie. Uneori îi trimite lui Theo cîteva crochiuri naive.
Tablourile, pe care le admiră în muzee şi chiar la Goupil, îi arată oare un alt drum pe care şi-ar găsi, poate, mîntuirea? Viaţa pe
caxe o duce fratele său, printre picturi şi desene, îi apare ca o „viaţă frumoasă", şi chiar îi spune acest lucru, regretînd încă o dată
că sînt departe unul de celălalt: „De ce sîntem despărţiţi?" Din cînd în cînd îl cuprinde nostalgia, regretul după ţară, dorul de
familie, piedici care mai stau încă pe calea detaşării evanghelice. Mai are totuşi încredere: „Cred că Domnul m-a acceptat aşa cum
sînt, cu toate defectele mele".
Viaţa lui nu s->a schimbat deloc la noul pastor, în fiecare zi pînă la ora treisprezece face lecţii cu elevii, apoi, după cum e nevoie,
aleargă pentru treburile domnului Jones sau reia munca de pedagog. Duminica dimineaţa e un ours; după-amiaza merge să ia
ceaiul la pastor sau la vreun vecin. Pare să trăiască în bună înţelegere cu gazdele lui. Ca să fie iertat pentru că prin casă se simte
mirosul fumului de pipă, din cînd în cînd aduce de la Londra, pentru doamna Jones, un buchet de violete. Seara nu lipseşte de la
predica pastorului din biserica metodistă iar cînd se întoarce acasă, poate, în sfîrşit, să se gîndească la el însuşi. Compune primele
sale predici; îi scrie lui Theo scrisori lungi 59 pe care uneori le termină abia a doua zi, la Lon- dra. Mica lui cameră e refugiul
său. Ca de obicei, şi-a împodobit-o cu gravuri în care acum domină subiectele religioase: Crist consolatorul, Vinerea patimilor,
Mironosiţele la mormînt, dar şi mici peisaje cu „furtună pe mare" şi cîmpii acoperite de mărăcini. Pentru fratele său, evocă liniştea
care-1 înconjoară, în care se simte fericit, apărat, plin de elan şi de încredere: „O Doamne, scrie el, fă din mine un muncitor
creştin. Desăvîrşeşte munca pe care ai început-o în mine ..."
Biblia şi Bossuet sînt principalele lui lecturi. Fiecare eveniment al vieţii sale austere îi exalta misticismul. Chiar şi boala i se pare o
binefacere deoarece ea îi permite să se gîndească mai mult la Dumnezeu.
Vincent începe, în sfîrşit, să predice la Peters-ham, la Turnham Green. Dar foarte curînd apar dificultăţile. Engleza sa incertă nu-i
îngăduie să-şi traducă exact gîndurile. Elocvenţa, pe care ar vrea s-o dezvolte pentru a pătrunde în inimile celor care îl ascultă,
este stînjenită de duritatea sa nativă. Se încurca, iar cînd vrea să vorbească prea repede se bîlbîie. Ca negustor de artă îi
lipsea graţia necesară pentru a se întreţine cu o clientelă de elită. Nu este înzestrat nici cu arta de a vorbi frumos
pentru a putea face predici bune. Să-i fi destăinuit oare pastorul Jones cît de puţină nădejde îşi pune în vocaţia lui de
predicator? Totuşi Vincent nu-şi pierde încrederea. Dacă nu este demn să se facă ascultat de publicul care frecventează
bisericile, va merge să ducă cuvîntul Domnului muncitorilor, ţăranilor, celor care au mai mare nevoie de Dumnezeu şi
care adesea îl ignoră.
Vincent nu e un om din popor şi totuşi numai
în mijlocul oamenilor de rînd şi al copiilor poate
fi el însuşi, găseşte cuvintale potrivite. Fiul pas
torului seamănă cu ţăranii din Brabant printre
care a crescut şi pe care într-o bună zi îi va
picta aşa cum îi vede, aşa cum sînt, cu trupul
parcă cioplit cu dalta într-o carne la fel de dură
ca pămîntul pe care trăiesc.Totuşi, la sfîrşitul lui octombrie, a putut să predice într-o biserică şi imediat îi scrie lui Theo, rnorins
de emoţie: „Fratele tău a vorbit pentru
prima
oară în casa Domnului..."
OBSESIA MISTICA
E în Anglia de mai bine de şase luni. Şi într-o zi n-a mai putut rezista dorinţei de a merge să bată la uşa doamnei Loyer. A aflat că
Ursula se măritase. Ce loc ocupă acum această amintire în inima lui? Să fie oare Vincent de-acum „mort pentru sine însuşi", după
cum spune Renan? Dragostea lumească, dorinţele tinereţii nu mai au putere asupra lui? Va reuşi să se menţină oare la acest nivel
de la care devine posibilă realizarea unor „fapte mari", în sensul în care Vincent a înţeles aceste cuvinte din gîndirea filozofului, în
sensul în care Theo i-a acordat încrederea?
Pînă în ultimele luni, la Ramsgate, şi chiar la începutul şederii sale la Islewwth, Vincent părea să trăiască într-o resemnare a cărei
dovadă e umilinţa cu care îndeplinea tot ceea ce i se cerea, muncind cu o conştiinciozitate plină de dragoste. O astfel de supunere,
accentuată poate, trebuie s-o spunem, de tonul confidenţelor făcute lui Theo, contrastează în mod ciudat cu însuşi caracterul lui
Vincent, cu schimbările bruşte ale dispoziţiei sale, cu acea febră în care n-a încetat şi nu va înceta să wăiască.
Dar acest armistiţiu e de scurtă durată. Plimbările sale prin Londra, contactul cu mizeria poporului, cu aspra frumuseţe a oraşului,
îl fac, puţin cîte puţin, să devină copleşit de sentimentul unei acţiuni care îl exaltă. Misticismul său dobîn-deşte exigenţa neliniştită
a unei pasiuni. Nu e mulţumit că merge în fiecare seară la biserica me-todistă, frecventează şi biserica catolică, sinagoga, Armata
salvării, ale cărei manifestaţii populare sînt astfel organizate încît îl încîntă. Sa ni-1 imaginăm în sălile acelea slab luminate,
amestecat în mulţimea de mici funcţionari şi muncitori, cîn- tînd imnuri de slavă Domnului. Fervoarea ce-1 înconjoară este
pentru Vincent ca un fum de tămîie cu care se îmbată. Peste tot îl caută pe Dumnezeu şi din nou e cuprins de un fel de angoasă. Se
zice că odată, în timpul slujbei religioase, şi-ar fi aruncat ceasornicul de aur şi mănuşile în cutia milelor. „Primul gest caracterizat
drept nebunie", scrie în această privinţă doctorul Doiteau; poate puţin cam pripit. Dar se poate vedea în ce climat trăieşte de acum
înainte tînărul Van Gogh. Prin acest gest, el a voit fără îndoială să-şi afirme dorinţa de a se elibera de bunuri inutile, care încă îl
separă de săracii cărora doreşte cu ardoare să le devină prieten, un bun pastor. In faţa oamenilor, această faptă apare, într-adevăr,
ca primul gest al unui nebun, dar în faţa lui Dumnezeu el poate fii şi primul gest al umui sfîntt. „Cel ce vrea să predice Evanghelia,
îi scrie Vincent fratelui său, trebuie în primul rînd s-o poarte în inimă."
Admiraţia pe care o resimte atunci faţă de tatăl său — sau mai degrabă faţă de misiunea tatălui său — reanimă amintirile despre
locurile natale. II cuprinde o nostalgie tainică ce se exprimă paralel în scrisori şi în credinţa sa exaltată. Theo fiind atunci bolnav la
Haga, Vincent plă-nuieşte să petreacă cîteva zile în Olanda. A fost convins totuşi să aştepte Crăciunul care, ca de obicei, va reuni
întreaga familie la „păstorie". Tînărul se resemnează acceptînd propunerea. Dar ultima scrisoare pe care o sorie din Isleworth
dezvăluie neliniştea de care e stăpînit. Această ciudată şi lungă misivă e plină de exortaţii, de citate din Biblie şi de poeme
amestecate cu evocarea unor amintiri, a unor idei de-ale părinţilor săi, reluate sub imperiul unor gînduri sfîşietoare după ce de mai
multe ori îşi lua rămas bun.
Cînd soseşte, de Crăciun, la Etten, misticismul său exaltat îi surprinde şi îi nelinişteşte pe părinţi şi pe surori. „Mila te face idiot",
îi va scrie, cu-rînd după aceea, una dintre ele. Blajinul pastor e emoţionat de această credinţă excesivă pe care o crede iluzorie. Ca
să-1 abată de la ea, reuşeşte sa-si convingă fiul să nu se mai întoarcă la Lon-dra Acest oraş distilează visuri pernicioase pen-tru
sufletul lui Vincent. Şi, docil ca la şaisprezece ani tînărul porneşte din nou pe drumul banal pe care e readus... Dar accepta sa
ramina in Olanda noate Şi pentru că a regăsit în jurul „păstoriei nămîntul Brabantului, cîmpiile cu maracim cărora, cum foarte des
îi mărturiseşte lui Theo, le-a dus mereu dorul.
IV. CRIZA MISTICA
Această întoarcere în ţară e din nou un impas. Nu potoleşte angoasele lui Vincent şi îl lasă dezarmat în faţa viitorului, în faţa acelui
viitor la care înţelepţii lui părinţi nu încetează să se gîn-dească. E din nou consultat unchiul din Princen-hage, care se lasă
înduplecat şi îi face rost nepotului de un loc de vînzător la librăria Blusse şi Van Braam, din Dordrecht, condusă de dl. Braat, al
cărui fiu e funcţionar la Paris, la Boussod şi Valadon.
Sarcina lui constă în a vinde „imagini multicolore şcolarilor", dar şi în diverse alte treburi care îl^ reţin uneori pînă la miezul
nopţii. Vincent acceptă fără să murmure această slujbă nenorocită. Se stabileşte într-o pensiune situată foarte aproape de librărie,
la dl. Rijken, negustor de cereale şi făină, în Talbrugstraatge, o străduţă foarte strîm-tă, care merge din piaţă pînă în Nieuwe
Haven, i bazinul unde lungi şlepuri negre dorm pe apa limpede.
Această străduţă, care abia spre chei se mai lărgeşte puţin, este mărginită de case sărăcăcioase j dintre care multe sînt
contemporane cu epoca în care Van Gogh a trăit la Dordrecht. Nici o placă nu semnalează pragul pe care Vincent îl trecea în
fiecare seară în acea iarnă din anul 1877. Fără îndoială că pe vremea aceea Talbrugstraatge era mai puţin îngrămădită decît astăzi:
„Fereastra camerei dă spre o grădină plantată cu brazi, cu plopi
IV. CRIZA MISTICA
Această întoarcere în ţară e din nou un impas. Nu potoleşte angoasele lui Vincent şi îl lasă dezarmat în faţa viitorului, în faţa acelui
viitor la care înţelepţii lui părinţi nu încetează să se gîn-dească. E din nou consultat unchiul din Princen-hage, care se lasă
înduplecat şi îi face rost nepotului de un loc de vînzător la librăria Blusse şi Van Braam, din Dordrecht, condusă de dl. Braat, al
cărui fiu e funcţionar la Paris, la Boussod şi Valadon.
Sarcina lui constă în a vinde „imagini multicolore şcolarilor", dar şi în diverse alte treburi care îl^ reţin uneori pînă la miezul
nopţii. Vincent acceptă fără să murmure această slujbă nenorocită. Se stabileşte într-o pensiune situată foarte aproape de librărie,
la dl. Rijken, negustor de cereale şi făină, în Talbrugstraatge, o străduţă foarte strîm-tă, care merge din piaţă pînă în Nieuwe
Haven, i bazinul unde lungi şlepuri negre dorm pe apa limpede.
Această străduţă, care abia spre chei se mai lărgeşte puţin, este mărginită de case sărăcăcioase j dintre care multe sînt
contemporane cu epoca în care Van Gogh a trăit la Dordrecht. Nici o placă nu semnalează pragul pe care Vincent îl trecea în
fiecare seară în acea iarnă din anul 1877. Fără îndoială că pe vremea aceea Talbrugstraatge era mai puţin îngrămădită decît astăzi:
„Fereastra camerei dă spre o grădină plantată cu brazi, cu plopi etc.... şi spre faţada posterioară a unei case vechi cu streşinile
năpădite de iederă."
„Potrivit obiceiului său, tînărul a prins pe peretele văruit stampe, icoane, care-1 reprezentau pe Hristos, sau desene pe care le-a
făcut el însuşi cu peniţa."
Dl. J. Blusse notează aceste detalii într-un articol publicat în Nieuwe Rotterdamscbe Courant despre şederea lui Van Gogh la
Dordrecht. Autorul a întîlnit cîţiva martori, în special pe Rijken şi pe soţia lui care aveau mult respect ţaţă de tînărul lor chiriaş
datorită „profundei lui gravităţi" şi datorită blîndeţii sale, dar erau disperaţi văzîndu-1 cît e de nepăsător în privinţa mîncării şi a
somnului.
Cei mai mulţi îl considerau un original. îmbrăcat cum era cu veşminte de quaker aduse de la Londra, Vincent devenise obiectul
batjocurii tinerilor din pensiune. Numai un student, P. C. Gor-litz, care acceptase să împartă camera cu noul venit, îl stima: „Era
un om ciudat, a relatat acesta din urmă. Era econom din fire. Cînd se întorcea seara acasă mă găsea studiind. îmi spunea cîteva
cuvinte şi se apuca şi el de lucru. Se aşeza cu Biblia în faţă şi, citind, transcria extrase, îşi pregătea predicile . .."
Duminica nu se mulţumea, ca la Londra, numai cu biserica; mergea, de asemenea, şi la vechea biserică catolică şi uneori se plimba
cu Gorlitz, dar de cele mai multe ori singur, de-a lungul Meusei despre care i-a scris fratelui său slăvind minunatele apusuri de
soare care se reflectau în apele ei. Ieşind din Talbrugstraatge, Vincent ajungea în faţa bazinului înţesat" de vase, în care se
oglindeau, printre şlepurile negre, turnurile de la Groote Kerk pe care le-a pictat Van Goyen. Mai trecea un pod pentru a ajunge la
Meusa Veche. Dincolo se afla Zwijndrecht, cîteva cocioabe pe malul fluviului.
Dordrecht e un orăşel admirabil străbătut de canale ale căror ape imobile scaldă pietrele de temelie ale vechilor case. Legate de
ţăruşi vetuşti, bărcile visează... Dincolo de Groothoofdspoort se deschide un orizont de ape pe eare îl limitează doar o limbă
subţire de pămînt.
Vincent e fericit că şi-a regăsit ţara. Ii scrie lui Theo: „Mi s-a întîmplat să mă simt încîntat la gîndul că picioarele noastre calcă din
nou pe acelaşi pămînt şi că vorbim din nou aceeaşi limbă". Dar îl chinuie dorinţa sa de apostolat. Nu-i ajunge faptul că trăieşte ca
un ascet, că citeşte Biblia şi că se roagă prin biserici. în februarie, îl revede pe fratele său la Amsterdam şi tot atunci îi face o vizită
unchiului Cor, negustorul de artă şi unchiului Ştricker, pastorul. Se gîndeşte la misiunea tatălui său şi îi mărturiseşte lui Theo că ar
vrea să continue tradiţia unui neam de predicatori.
Le împărtăşeşte şi patronilor ideile sale, dar se supără ca nu e înţeles.
„Totdeauna a existat, din cele mai îndepărtate timpuri pe care le cunoaştem, un slujitor al Evangheliei în fiecare generaţie a
familiei noastre, căci e o familie creştină în cel mai deplin înţeles al acestui ouvînt. De ce această voce nu s-ar face auzită şi în
generaţia de azi şi în generaţiile viitoare? .. . Să-mi fie dat să fiu un creştin, un adevărat servitor al lui Hristos..."
„Theo, băiete, frate iubit, aceasta e suprema mea dorinţă, dar cum mi-aş putea-o îndeplini?" Nu rămîne la Dordrecht. Din nou îi
vine pofta pribegiei care îl exaltă şi îl liberează. într-o sîm-bătă seara, aflînd că un fost vecin din Zundert e pe jnoarte, ia ultimul
tren spre Oudenbosch şi pleacă în noapte peste cîmpia cu mărăcini şi mlaştini.
Satul doarme încă în clipa cînd el ajunge la primele case. în aşteptarea zorilor, Vincent se duce la cimitir. Iată aleea strîmtă,
biserica tăcută. Aer-sen a murit. Vincent se plimbă cu fiul vechiului său prieten. Nu va uita faţa aceea încremenită pentru
totdeauna pe care a văzut reflexul copilăriei sale pierdute.
De la Zundert regine la Etten, tot peste cîmp, pentru a~i spune tatălui său că vrea să se facă predicator.Va învăţa greaca şi latina;
ca mulţi dintre strămoşii săi, va răspîndi cuvîntul Lui Hristos. Va putea pastorul să respingă încă multă vreme această vocaţie care
se afirmă? Vincent va merge deci la Amsterdam pentru a se pregăti în vederea concursului la teologie.
NOI STUDII... NOI DECEPŢII...
Van Gogh va sta ceva mai mult de un an la Amsterdam. Va spune mai tîrziu despre epoca aceea că a fost una dintre cele mai
cumplite. N-a trăit totuşi nici o dramă, dar în timpul acestor luni a depus un constant efort zilnic ca să studieze, ca să aştepte, în
timp ce misticismul său exaltat îl îndemna la acţiuni imediate. A fost o încercare cumplită pentru acest impulsiv. Căci de la
primele simptome ale crizei în care îl vedem acum, Vin-cant a dorit apostolatul. Nu face parte din categoria celor oare se
mulţumesc să-1 caute pe Dumnezeu în ei înşişi, să se roage şi să mediteze. în cazul lui, sentimentul că deţine adevărul are nevoie
să se exprime. S-ar putea descifra de pe acum în această nevoie o anume vocaţie artistică. Nu are conştiinţa că îl slujeşte pe
Dumnezeu decît ex-primîndu-şi iubirea prin fapte. Misticismul lui activ este şi un misticism social. Fără îndoială că lecturile cu
care s-a hrănit în tinereţe l-au influenţat pe Vincent. Michelet, Dickens, tot ceea ce mizeria socială a epocii putea să ofere ca
romantic a găsit ecou în acest suflet sensibil. Muncitorii harnici din Londra au dat chip şi viaţă angoaselor extrase din cărţi. Acum,
în marele port al Amsterdamului, în sărăcăciosul cartier evreiesc, regăseşte motivele compătimirii care îl îndeamnă să salveze
sufletele.
La Etten tatăl a cedat, dar familia nu crede deloc în această barocă vocaţie de evanghelist. Theo i-a luat apărarea faţă de surori, dar
una dintre ele i-a răspuns fără cruţare: „Tu crezi că el e mai mult decît o fiinţă obişnuită, dar mai bine ar fi dacă s-ar considera el
însuşi o fiinţă obişnuită".
Pastorul Theodorus face apel la fraţii săi din Amsterdam ca să-1 ajute pe „nenorocitul fiu care îşi propune acum să aprofundeze
ştiinţa religiei lucrurilor divine".
Unchiul Johannes tocmai fusese numit director al Şantierelor Marinei. Această reuşită îi permite să fie generos. Văduv, trăind
singur după ce toţi copiii s-au căsătorit, îl primeşte pe Vincent şi îi oferă casă şi masă. Unchiul Stricker, un frate de-al mamei,
pastor şi teolog care a publicat un eseu asupra Bibliei, va putea la rîndul său să îndrume şi să supravegheze studiile tînărului. Or,
acestea vor fi lungi şi grele. Pentru a intra la Universitate, Vincent trebuie să dea un examen şi mai ales să înveţe temeinic latina şi
greaca. Pastorul Stricker îi încredinţează unui tînăr profesor grija de a-i prepara nepotul la aceste materii.
Mendes da Costa nu e decît cu doi ani mai mare decît elevul său. Lui i se datorează cîteva interesante detalii privind raporturile
sale cu Vincent. Acesta tocmai împlinise douăzeci şi patru de ani. „S-a simţit îndată în largul lui, scrie Da Costa. Aspectul său
fizic, în ciuda părului său lins (blond-roşcat, «morcoviu») şi a numeroşilor pistrui, nu era deloc antipatic. Nu înţeleg de ce sora sa
vorbea despre aspectul lui mai mult sau mai puţin grosolan. Poate din pricina unei anumite neglijenţe, poate pentru că şi-a lăsat
barbă, faţa şi-a mai pierdut din farmecul ciudat pe care-1 avea altă dată; dar sînt sigur că faţa lui n-a putut să fie niciodată
grosolană."
încă din primele zile, îşi cumpără cărţi de la un evreu şi se gîndeşte, ca şi la Paris, Londra sau Dordrecht, la gravurile cu care îşi va
împodobi pereţii camerei. Unchiul Johannes locuieşte în Ma-rinewerf — la şantierul naval.
Parohia pastorului Stricker nu e prea departe de acolo, este parohia Oosterkerk, „Biserica de Est", în jos de Wittenburgerstraat, un
edificiu masiv de cărămidă, auster şi lipsit de frumuseţe. Vincent mergea în fiecare duminică să asculte predicile pe care le ţinea
unchiul în faţa muncitorilor din port. Cînd ieşea din biserică, putea să vadă docurile de la Nieuwe Vaart şi cheiul mărginit de
arbori mari sub care se jucau copiii oamenilor de rînd.
Vincent se simte acolo în elementul său. Amsterdam, acest mare oraş activ, îi place tocmai datorită contrastelor sale. încă din
primele zile, 1-a străbătut în lung şi-n lat, pentru a vizita bisericile, sinagogile, asculdnd adesea, în aceeaşi zi, cîteva predici ale
căror terne i le comenta lui Theo. Frecventa mai ales Noorderkerk şi mica biserică engleză din Beguinage. Atfa de aproape de
zgomotoasa Kalverstraat, care răsuna de strigătele negustorilor, el gustă o linişte care îl emoţionează. Dar nu renunţă la plimbările
sale solitare. în zori, se duce spre Oester Begraafplaats, o „ţară a nimănui", între oraş şi mahala, unde se mai găseau încă mici
crînguri, terenuri necultivate. .. Pe acolo caută ghiocei pentru a-i oferi profesorului său. „îl vedeam, scrie Mendes da Costa, prin
fereastra camerei mele de studii, traversînd podul Nieuwe Heeren Gracht. Fără pardesiu, cu cărţile sub braţul drept, strîns lipite de
corp, venea ţinînd cîteva flori în mîna stîngă. Pe faţa lui era întipărită tristeţea. Şi cînd ajungea sus, spunea pe un ton ciudat, cu o
foarte discretă melancolie: „Mendes, ţi-am adus o floricică pentru că eşti atît de bun cu mine."
„îmi era imposibil să mă supăr pe el pentru că nu învăţase nimic. Nici n-ar fi putut să înveţe dată fiind dorinţa lui de a-i ajuta pe cei
nenorociţi. Am remarcat acest lucru chiar şi acasă la mine. Nu numai că Vincent avea multă simpatie faţă de fratele meu care era
surdo-mut, dar şi faţă de o mătuşă care locuia cu noi. O mătuşă care era cam diformă, înţelegea destul de greu ce i se spunea, avea
dificultăţi în exprimare şi pe care cei mai mulţi se simţeau ispitiţi s-o tachineze".
Unchiul Johannes îi asigură casa şi masa. La pastorul Stricker, care are o bibliotecă foarte bogată, Vincent merge să studieze sau
să citească. Destul de des coboară şi pînă la Leidsche Straat, 69 frumosul bulevard unde unchiul Cor şi-a instalat galeria sa de
artă. Freamătul portului, farmecul melancolic al canalelor, cărţile pe care le poate citi la pastor, tablourile pe care le descoperea, îi
solicită tot timpul atenţia. Nu uită totuşi scopul pe care îl urmăreşte, exigenţele dorinţei sale de a fi predicator.
„Studiile pe care le-a început cu cele mai bune intenţii mergeau foarte bine la început, povesteşte Da Costa. începea să traducă şi,
în ciuda puţinelor cunoştinţe pe care le avea, a început de asemenea să-1 citească pe Thomas a Kempis. Ia început totul mergea
bine, numai că în curând verbele greceşti i s-au părut prea grele. Am încercat toate mijloacele pentru a face ca această muncă să fie
cît mai puţin plictisitoare..."
Totuşi Vincent se înverşunează: „învăţătura e lucru greu, bătrîne, îi scrie el lui Theo, dar trebuie să mă ţin tare!"
SENTIMENTUL NEVREDNICIEI...
Uneori îşi aminteşte de Londra, de Paris, de Bra-baratul său care e atiît de aproape şi attt de îndepărtat. Sosirea verii îl face să se
gîndească la viaţa de la ţară... „Lecţiile de greacă, în inima Amsterdamului, în inima cartierului evreiesc, în-tx^o după-amiază
foarte călduroasă şi copleşitoare, şi gîndul că ai de dat multe examene cu profesori şireţi şi foarte savanţi, toate acestea te fac să te
simţi mai puţin în largul tău decît printre lanurile de grîu din Brabant, care într-o zi ca aceasta sînt, desigur, foarte frumoase."
Se mulţumeşte cu plimbările prin oraş, se mul
ţumeşte să meargă la micul muzeu Trippenhuis,
să vadă desenele lui Rembrandt, căutîndu-le mai
ales pe cele cu teme biblice. Orice pretext e bun
ca să hoinărească prin oraş. îi povesteşte lui Theo
despre frumuseţea anumitor privelişti, despre va
lurile de muncitori care sosesc în fiecare dimi
neaţă la şantier, despre canalele în care cad deja
frunzele toamnei. Dar studiile sînt din ce în ce mai împovărătoare. Deşi unchiul său i-a interzis să mai muncească noaptea, Vincent
se apucă de lecţii numai seara. Doarme puţin, se trezeşte de dimineaţă şi pleacă. în casa unchiului Johannes, el nu mai e un musafir
ci un pasager în trecere. Viceamiralul renunţă să-1 mai dăscălească; se detaşează de acest tînăr fantezist şi dacă uşa îi rămîne în
continuare deschisă — pînă la o anumită oră, cel puţin! — e de presupus că studentul nu mai are totuşi relaţii prea strînse ou
unchiul său.
Fără ca vocaţia imperioasă de care se simte pătruns să-i fi slăbit, e cuprins din nou de dorinţa de a hoinări pe străzi, de a se
amesteca prin mulţime. De-a lungul întregii sale vieţi vom regăsi, sub cele mai diverse pretexte, această curiozitate arzătoare. Ca şi
la Londra, îi plac mai ales cartierele muncitoreşti. Caută sărăcia, e pătruns de mizeria care îl înconjoară, îşi întreţine mereu vie
dorinţa sa de compasiune. Suferă din cauza condiţiei umane. Voinţa sa de apostolat e în primul rînd o imensă milă faţă de cai
nenorociţi.
O dată, în cartierul portului, în apropiere de podul Kattenburger, este martorul unui accident. Cîţjva copii s-au înecat jucîndu-se
prin preajma bazinului. Vincent se duce la familia îndurerată, şi tristeţea pe care nu şi-a putut-o potoli îl urmăreşte toată seara, în
timp ce îşi continuă plimbarea.
Acest „copil din Brabant", atît de legat de pă-mîntul olandez, poartă în inimă o nelinişte care nu e proprie neamului său.
Dezertează tot mai des din frumoasa casă unde tipsiile de aramă şi de cositor strălucesc în bucătăria foarte ordonată, unde se poate
fuma tihnit în salonul ale cărui mobile ceruite desenează pete brune pe pereţii deschişi. Vincent fuge de această siguranţă, de
această pace burgheză. Cutreieră docunile şi cheiurile, Sin-gel — piaţa de flori, rătăceşte de-a lungul canalelor, ajunge cîteodată
pînă la Zuiderzee, prin cimitirul evreiesc, încovoindmse sub aversele tur- bate care se năpustesc din cerul la fel de instabil, la fel
de frămîntat ca şi Vincent. Toamna trece, iarna vine.
Vai, studiile îl plictisesc din ce în ce mai mult. Afară de greacă şi latină, mai trebuie să cunoască geometria, algebra, geografia,
istoria: la mai bine de douăzeci şi patru de ani trebuie să facă o treabă de şcolar. Un nepot de-al lui Mendes, profesor la o biată
şcoală evreiască, Teixeria de Mat-tos, e însărcinat să-1 înveţe pe Vincent aceste materii ingrate. Dar acesta nu le găseşte mai
atrăgătoare decît limbile moarte.
Elevul începe să se îndoiască de utilitatea acestui bagaj pentru drumul pe care vrea să-1 urmeze. „Mendes, crezi într-adevăr că
asemenea orori sînt necesare pentru cineva care vrea ceea ce vreau eu, adică să aducă liniştea în inimile sărmanelor creaturi?"
Perspectiva examenelor îl copleşeşte. Acestor cunoştinţe el le opune simplitatea lui Thomas a Kempis în Imitaţia, şi pe cea a lui
Millet sau cea a lui Jules Dupre în pictura sa Stejari bă-trlni...
Toată această erudiţie i se pare vană. Ce va putea adăuga ea la credinţa care îl animă? Şi dacă cuvîntul Domnului trebuie să treacă
prin gura lui, cuvintele le va găsi în propria-i inimă, nu în cărţi.
în faţa sarcinii pe care nu crede c-o va putea duce pînă la capăt, e din nou cuprins de nelinişte, în acele „zile negre care preced
Crăciunul", rătăceşte prin oraşul amorţit şi merge să se roage la Beguinage ca Domnul să-i dea putere de a-şi continua munca.
Sărbătorile îl fac să-şi reamintească de copilărie. Unchii îi fac cadouri — cărţi, bani, ţigări — dar el se gîndeşte la tatăl său care
poate e necăjit din pricină că progresele lui sînt atît de lente. Ceva mai tîrziu, în februarie, Theo-dorus vine să-i vadă pe unchiul
Stricker şi pe Mendes da Costa şi să stea de vorbă cu fiul său. De zeci de ori profesorul i-a mărturisit unchiului că îşi pune prea
puţină speranţă în elevul său. Fără îndoială că tatăl lui Vincent a plecat cuprins de teama că, în mod sigur, fiul său nu-şa va putea
croi un drum în viaţă. Aceeaşi teamă îl co-pleşeşte şi pe Vincent. După ce şi-a condus părintele la gară, a privit în urma trenului
care se îndepărta, apoi s-a întors în camera sa întristat de nevrednicia lui. îi povesteşte lui Theo emoţia încercată în faţa scaunului
pe care, cu cîteva clipe mai înainte, şezuse tatăl său. „Scaunul tatii se afla încă lîngă masa pe care zăceau cărţile şi caietele din care
am învăţat în ajun, şi ara început să plîng ca un copil."
N-a fost în stare să-i ofere acestui om pe care îl venera, şi a cărui misiune i se părea atunci atît de importantă, nici mulţumire, nici
încredere, ci numai propria sa îndoială. „Cînd vezi că alţii se descurcă mai bine decît tine, îţi vine să-ţi urăşti propria ta viaţă. .."
Cînd nu şi-a dus treburile la bun sfîrşit, cînd s-a lăsat distras de spectacolul oraşului, mergînd să se uite Ia muncitorii care se
duceau spre şantier, la soarele de iarnă ce răsărea peste bazinul portului, cînd era nemulţumit de el însuşi, Vincent se flagela cu o
nuia, sau, socotind că nu merită odihna pe care i-o oferă căminul, lăsa să treacă ora pînă la care unchiul Johannes ţinea poarta
deschisă şi mergea să se culce, ca un vagabond, în vreo baracă de pe chei.
„SÂ IUBEŞTI CEEA CE ESTE ÎNTR-ADEVĂR DEMN DE IUBIT . .."
Din această luptă, din acest zbucium, el nu-i mărturiseşte lui Thso decît dorinţa de a se domina. Şi astfel, pe nesimţite, dificultăţile
învăţăturii îi apar ca o încercare ce-i este impusă. Chiar dacă studiile îi repugnă, este conştient de necesitatea muncii sale şi, după
eforturile pe care este obligat să le facă, el măsoară valoarea rezultatului. „Ceea ce e dificil e bun! Sînt sigur de asta", scrie el, şi în
altă parte: „Nu trebuie să-ţi faci viaţa prea uşoară..."
Dacă meritul se cîntăreşte cu truda pe care o
reclamă, calea pe care s-a angajat poate să fie
pentru Vincent calea salvatoare. Misticismul său va găsi pe acest drum o nouă hrană. îşi va iubi viaţa sa tristă, copleşitoare; va
refuza bucuria şi speranţa. „Cei în care există o valoare superioară sînt cei cărora li se aplică aceste cuvinte: „Plugari, viaţa voastră
este tristă, plugari voi înduraţi multă suferinţă, plugari voi sînteţi fericiţi". Vincent este de-acum acest plugar înhămat la trudă. Ar
vrea să accepte ,,o întreagă viaţă de luptă şi de muncă susţinută, fără a se încovoia vreodată".
Dorinţa sa de apostolat, altruismul său instinctiv se întilnesc în acest spirit mesianic care condiţionează mântuirea de suferinţă. în
el şi în jurul lui, Vincent caută ceea ce răspunde idealului său. Oînd unchiul săiu Cornelis, negustorul de artă, îl întreabă dacă îi
place Phryne de Gerâme, sau dacă i-ar plăcea o femeie frumoasă, Vincent îi răspunde că s-ar înţelege mai bine cu cea căreia
„experienţa de viaţă şi necazurile i-ar fi dăruit minte şi un suflet".
Iată, aici se poate vedea încă de pe acum secretul primei „maniere" a pictorului. Dacă Vincent admiră tablourile pe care le expune
unchiul său şi dacă mai desenează şi el cîce ceva, mai cu seamă scene biblice, nu le acordă acestora decît o importanţă secundară.
Dar între timp misterioasa înaintare continuă. „Instinctiv, în timp ce scriu, fac din cînd în oînd un mic desen... Nu sînt lucruri
extraordinare, daT uneori le văd în minte foarte distinct, foarte clar."
Spiritul său este cuprins de o înclinaţie morbidă spre suferinţă, şi tocmai ea va reapărea mai tîr-ziu, în stilul sumbru din perioada
olandeză. Arta lui Van Gogh va fi totdeauna ghidată de ţelul pe care şi 1-a propus.
Fără îndoială în această primăvară a anului 1878 — de aproape un an se află la Amsterdam — progresele lui Vincent, în sensul pe
care-1 doreau profesorii săi, nu sînt de loc evidente. Credinţa lui e tot atît de aprigă, dar el e împărţit între dorinţa de a continua
studiile, pe care le consideră drept o încercare şi dorinţa de a începe imediat misiunea sa de evanghelist.
Mai are încă cinci ani de muncă înainte de a fi agreat în serviciile Sfîntului Cuvînt. Dar ce apostol a cerut vreodată ştiinţei să-i
dicteze adevărurile sale? Nici lumea, nici credinţa lui Vincent nu vor putea aştepta sfîrşitul acestei încercări.
Cinci ani mai tîrziu, îi va mărturisi lui Theo adevărul: „Mi-am pregătit eu însumi, în mod deliberat, .eşecul..."
„... eu, care cunoşteam mai de mult cîteva limbi străine, eram în stare s-o scot la capăt cu nenorocita aceea de latină etc, am
declarat însă că mă dau înapoi din faţa efortului. Dar nu era decît un pretext..."
Hristos nu şi i-a ales pe ai săi din rîndurile doctorilor, ci din rîndurile celor umili, a celor ignoranţi. Această învăţătură o va urma
Vincent.
într-o scrisoare din luna mai, îi scrie fratelui său: „Dacă continui să iubeşti în mod sincer ceea ce este într-adevăr demn de iubit, şi
dacă nu-ţi risipeşti iubirea pe lucruri neînsemnate, fără valoare şi; fade, vei dobîndi, încetul cu încetul, mai multă lumină şi vei
deveni mai tare".
. .. Lucruri fără valoare şi fade... Se gîndeşte la studii, la retorică, la verbele greceşti. Vincent este de-acum hotărît să nu-şi mai
„risipească iubirea". Fraza pe care o scrie în această scrisoare este cheia care dezleagă misterul prodigiosului său destin.
„Dobîndeste mai multă lumină" ... încă cu trei ani în urmă, îi spunea lui Theo: „Caută lumina. .." Cunoaşte acum obiectul
neliniştilor şi speranţelor sale. „Mai multă lumină ..." Sînt cuvintele pe care le-a spus Goethe pe patul morţii, şi Beethowen. într-o
bună zi, Vincent va fi uluit de acest lucru.
Dar mai are de străbătut un drum lung prin desişurile nopţii.
V. „PRIN BEZNĂ . . ."
Vincent revine la Etten în iulie, ca să-şi petreacă vacanţa, epuizat de această luptă lungă, mai mult chiar decît de studii. Ceea ce nu
înseamnă că nu-şi continuă munca; şi după ce a petrecut o zi pe cîmp, la strînsul griului, seara veghează, scriind la lumina unei
lumînări o lungă dizertaţie asupra parabolei cu sămînţa de muştar.
Părinţii săi sînt din nou cuprinzi de nelinişte văzîndu-şi fiul pradă unor frământări despre care ştiu că izvorăsc nu atât din
circumstanţele vieţii cît din propria lui inimă. „Mi-e totdeauna teamă că Vincent să nu strice orice ar vrea să întreprindă, din cauza
ciudăţeniei sale, din cauza concepţiilor lui extraordinare despre viaţă", scrie mama sa.
„Domine" înţelege că trebuie să caute o akă ieşire. Cu ocazia sosirii la Etten a pastorului Jo-nes, de la Isleworth — solicitat poate
de tată — se ia hotărîrea de a se face noi demersuri spre a-i permite lui Vincent să-şi realizeze mai repede dorinţa sa de apostolat.
Cei trei pleacă la Bruxelles pentru a consulta un comitet de evanghelizare.
Şcoala de formaţie flamandă nu pretvnde decît trei ani de curs şi îngăduie chiar obţinerea unui loc de evanghelist dacă postulantul
e în stare să se adreseze cordial enoriaşilor. în ceea cel privea pe Vincent, î-ar fi de ajuns trei lumi pentru a-şi face educaţia
apostolica.
La sfîrşitul lui august, după căsătoria surorii sale Anna, părăseşte casa părintească pentru a-şi face acest stagiu pe lîngă pastorul De
Jonge, la Bruxelles. întrevede, în sfîrşit, viaţa către care e chemat de atîta vreme.
împreună cu alţi doi camarazi, care în curînd îşi vor bate joc de el, Vincent va fi elevul unui oarecare domn Bokma. Ca şi la
Amsterdam sau Londra, atenţia îi este reţinută de viaţa mahalalelor din care îşi extrage elementele altruismul său, voinţa nu atît de
a uşura mizeria şi suferinţa cît de a lua parte la ele, de a se contopi cu ele, ca într-o iubire.
îi scrie de la Laeken lui Theo, la 15 noiembrie, şi îi povesteşte despre o gravură, ultima dintr-o serie despre „viaţa unui cal", în
termeni care nu sînt decît imaginea pe care el însuşi şi-o face despre viaţă: „Sărmanul animal se afla într-un loc extrem de
singuratic şi părăsit, o cîmpie în care creştea o iarbă pipernicită şi uscată şi-n care se mai găsea, ici şi colo, cîte un copac răsucit,
încovoiat şi frînt de vijelie. Un craniu zace pe pă-mînt şi în depărtare, în ultimul plan, se vede scheletul alb al unui cal, lîngă
cocioaba unde locuieşte un om care se ocupă cu jupuitul animalelor. Peste toate se lasă un cer furtunos; e o zi urîtă şi aspră, o
vreme închisă şi întunecoasă".
Aglomerează epitetele pentru a reda mai bine caracterul dramatic al gravurii pe care o descrie, şi mai ales sentimentul lui, acea
durere a cărei greutate o simte apăsînd lumea şi pe el însuşi.
îşi reaminteşte de această gravură cînd vede caii de la „ferma noroaielor", de pe drumul ede-cului, pe unde îşi poartă gîndurile în
trista toamnă flamandă. Şi pentru al, cai şi căruţaşi, dobitoace şi oameni sînt fiinţe „cufundate şi adînc înrădăcinate în mizerie".
Acesta e drumul pe care Vincent îl urmează de
ani de zile; de pe vremea cînd la Londra propria
sa durere i-a deschis ochii asupra durerilor lumii.
Peste tot pe unde îl poartă paşii, viaţa este o dramă ce se joaca în faţa lui şi la care el participă prin compasiunea sa — o
ciudată putere de simpatie impregnată de cel mai pur spirit mesianic. Doreşte să poarte povara acestei suferinţe, sa urmeze
întocmai pilda lui Hristos. Copilăria petrecută în căminul pastorului, studiile biblice, lucrările umanitariste ou care şi-a
suprasaturat spiritul de la cea mai fragedă vîrstă, toate acestea l-au ajutat să dobîndească conştiinţa dramei destinului uman, un
„sentiment tragic al vieţii". Un simţ al absolutului îl va îndruma acum spre oamenii cei mai săirmani. Misiunea «a va fi cu atît mai
importantă cu cît ea va fi dusă la îndeplinire printre fiinţele cele mai nenorocite.
Prin vicisitudinile căutărilor sale anxioase se precizează totuşi dorinţa lui de a desena, dar crede că e mai bine să nu se apuce de
desen. Cu toate acestea îi trimite fratelui său un crochiu al cocioabei în care stă vînzătorul de cărbuni, intitulat „La cărbunarie", al
cărui subiect dezvăluie sensul gîndirii sale.
în timpul şederii sale la Londra, 1-a citit pe Dickens care povestea despre mizeria minerilor, încă din acea vreme a solicitat, fără
să-1 abţină, un post de evanghelist printre dezmoşteniţii soar-tei. Această idee îi revine în minte în momentul cînd urmează să-şi
aleagă locul apostolatului. în aceeaşi scrisoare din Laeken, îi citează lui Theo, dintT-un manual de geografie, descrierea populaţiei
din Borinage, regiune din împrejurimile Mons-ului, important centru carbonifer, unde exploatarea hulei se făcea încă de prin
secolul al doisprezecelea. Acolo va merge el să răspîndească cuvîntul Domnului, printre „cei care lucrează în beznă, în
măruntaiele pămîntului..." Vincent începe un lung şi surprinzător periplu care avea să-1 conducă spre conştiinţa unei alte misiuni,
spre descoperirea unor lumi de lumină. „Ştii foarte bine, îi mai spune el lui Theo, că una din rădăcinile sau adevărurile
fundamentale, nu numai ale Evangheliei oi ale întregii Biblii, este: «Lumina care străluceşte în beznă». Prin beznă spre
lumina".
Van Gogh subliniază această frază din scrisoare. Va merge în adîncul beznei, pentru a întreţine acolo mai viu, pentru a vedea cum
luminează acolo ceea ce el numeşte „focul sufletului..."
OMUL CUCERIT
Se obişnuieşte în general ca această perioadă din viaţa lui Vincent să fie considerată ca o epocă de tatonări şi de erori, pe care unii
le atribuie credulităţii lui Van Gogh „candid şi de o bunătate apostolică", gata totdeauna să asculte „flecăreala romancierilor". Alţii
scriu pur şi simplu că viaţa lui Vincent începe odată cu arta lui. Dar aceasta înseamnă să minimalizezi o voinţă care s-a manifestat
de-a lungul atâtor ani şi un efort cu atît mai mare cu cît pretindea sacrificii, lupte neîntrerupte împotriva unui demon interior care
sălăşluia în Van Gogh, cel supus şi în acelaşi timp revoltat împotriva stăpînilor săi — cîteva incidente la Laeken dovedesc acest
lucru ■— împotriva societăţii, $i chiar împotriva oamenilor pe care visa să-i salveze.
E în afară de orice îndoială faptul că Vincent van Gogh a suferit în mod excesiv — tot ce vine de la el este excesiv ■— influenţa
mediului în care a fost crescut, a austerităţii protestante, apoi cea a lecturilor sale, a ideilor descoperite mai ales la scriitori
preocupaţi ca şi el de condiţia umană: Renan, Zola, Dickens, Michelet. Descoperă la ei teme care îi exaltă generozitatea şi, în
acelaşi timp, exemple care-i determină circumstainţele vieţii. Din valurile acestea de idei generoase, el acceptă totul, fără control,
fără discernămînt, ames-tecînd ce e mai bun cu ce e mai rău, încercînd să retopească în creuzetul propriei sale flăcări această
materie alină de zgură.
în acelaşi timp, nevoia lui de frumos, care va
merge totdeauna paralel cu pasiunea sa religioasă,
îl face să vadă în gravurile cele mai mediocre, la
pictori fără talent, fervoarea pe care, mai tîrziu,
va încerca s-o pună în operele sale. Această lipsă de discernămînt, care merge uneori pînâ la lipsa de gust, nu-i va împiedica
geniul să se manifeste. Dar voinţa de apostolat care a fost la fel de ne-îndupleca/tă, la fel de tenace, la fel de încordată ca şi cea a
artei sale, nu poate fi redusă la un simplu joc al influenţelor. în realitate, ele se explică una prin cealaltă, urmărindu-se în aceeaşi
căutare a luminii, spre acelaşi absolut, prin aceleaşi suferinţe. Dacă Vincent a renunţat totuşi, a făcut-o pentru că el nu putea fi de
acord decît cu Dumnezeu şi pentru că în calea lui a dat peste teologi care, îi va spune el o dată lui Rappard, i-au pretins să „se
înhame la un jug" pe care natura lui independentă 1-a refuzat din prima clipă.
încă din timpul şe3erii la Londra, mesianismul lui Van Gogh s-a exprimat sub forma unui apostolat umanitarist. Nu este vorba de
un autentic misticism, ci de o nevoie pătimaşă de a-şi ajuta semenii să-şi împartă suferinţa cu el, de a o ridica pe un plan în care ea
nu ar mai fi durere, ci speranţă ... Parabolele pe care le comenta, exemplele pe care le alegea din Biblie pentru a le folosi ca teme
ale predicilor sale erau tocmai cele care puneau în cauză omul, care se refereau la sfîrşkul lui, la mîntuirea lui. Nu e eroul unor
speculaţii mistice, este, s-ar putea zice, „un mistic social". Spiritul practic al neamului său, contactul cu realităţile ţărăneşti au
contribuit de asemenea la întărirea sensului realist al pasiunii sale religioase.
Asemenea marilor artişti ai ţării sale, el vede în primul rînd lumea care îl înconjoară. Ceea ce îl pasionează în Dumnezeu, este
opera lui: omul şi natura. Pînă la sfîrşiftul vieţii sale, Vincent le va iubi şi se va consacra salvării lor. Qnd va picta fiinţele şi
lucrurile, ţelul său va rămîne neschimbat.
Vincent nu este şi nu va fi niciodată un contemplativ, ci un om de acţiune, de acţiune imediată, la care îl îndeamnă firea sa
exigentă, impulsivă, pasionată. N-a putut niciodată să aşteprte. Nici la Londra, nici la Amsterdam şi nici acum, la Bruxelles. în
curînd îi va scrie lui Van Rappard: „Resemnarea este pentru cei ce ştiu să se resemneze, şi credinţa pentru cei ce ştiu să creadă.
Ce-ai vrea să fac din moment ce eu sînt născut nu pentru primul lucru, adică pentru resemnare, ci pentru cel de al doilea, adică
pentru credinţă şi pentru tot ceea ce decurge dintr-asta?"
Ceea ce decurge din credinţa sa este nevoia de a o propovădui, de a-i face pe cei nenorociţi să se adape din ea, de a le aduce
speranţa care îl însufleţeşte. E preocupat mult mai puţin de propria sa mîntuire, decît de îndeplinirea misiunii sale altruiste printre
dezmoşteniţii soartei. El e omul cucerit: de această lumină care îl obsedează.
EVANGHELIST PRINTRE MINERI
înitr-o scrisoare din 15 noiembrie 1878, Vincent îi împărtăşeşte lui Theo dorinţa sa de a se duce în Borinage. Chiar a doua zi,
porneşte la drum. Ne-maiputîndu-şi urma studiile şi fără să mai aştepte o numire problematică, nerăbdător, se hotărăşte să treacă
peste tergiversările pastorilor. Se instalează pe cheltuiala lui înainte de a solicita un salariu. Găseşte o pensiune la Pâturages, la
cîţiva kilometri de Mons, la un negustor ambulant, care se numea Van der Haegen şi locuia pe strada Bisericii la nr. 39. Fără
îndoială că în contul chiriei el dă, seara, lecţii copiilor gazdei sale. Pentru a mai cîştiga ceva bani desenează hărţi pentru tatăl său şi
face pe scribul. Dar grijile materiale nu-1 preocupă de loc. Nu are decît o dorinţă: să înceapă misiunea lui de evanghelist, să
acţioneze.
Vincent van Gogh ajunge în acest ţinut trist, în Borinage, în cel mai urît anotimp. Totuşi, bucuria de a vedea, în sfîrşit,
îndepl,inindu-se ceea ce el considera a fi ţelul vieţii sale face ca această tristeţe să-i pară tînărului evanghelist învăluită într-un
anume farmec. în prima scrisoare pe care i-o scrie lui Theo, în a doua zi de Crăciun, compară regiunea acoperită de zăpadă cu
„pînzele medievale ale lui Breugel (năzdrăvanul)" şi adau- gă: „Mi-e greu să-ţi spun oît de pitorească e regiunea acum, cînd
zăpada se topeşte şi se văd ogoarele negre acoperite cu verdele griului de iarnă. Străinii găsesc, desigur, că satele din regiune sînt
adevărate labirinturi, cu nenumăratele lor străduţe şi cărări, mărginite de mici case de muncitori, clădite aitît la poalele colinelor cît
şi pe versantele sau pe culmile Iot".
în aceeaşi zi, îi scrie preşedintelui Comitetului Evanghelic pentru a-i cere să propună spre examinare cazul său la prima reuniune.
în ianuarie 1879, i se oferă pentru un stagiu de încercare de şase luni un post la Wasmes, sat vecin cu Pâturages, cu un salariu lunar
de 50 de franci.
în cei doi ani ck va sta în Borinage, Vincent nu-i va scrie lui Theo decît zece scrisori. O lungă şi dureroasă tăcere întretaie această
prietenie şi îndată după sosirea lui Vincent în Borinage scrisorile se răresc şi tonul lor se schimbă. Relatările surorilor lui şi
rezultatele unei anchete efectuată la faţa locului de către un scriitor belgian, Louis Pierard, prin 1912, sînt singurele surse care au
permis reconstituirea acelei epoci dramatice din viaţa lui Vincent.
Louis Pierard 1-a chestionat pe bătrînul pastor care 1-a primit pe tînărul evanghelist şi care i-a relatat în aceşti termeni amintirile
sale despre Vincent: „îmi amintesc despre sosirea sa la Pâturages; era un tînăr blond, de talie mijlocie, cu chip plăcut; avea o ţinută
foarte corectă, maniere frumoase şi întreaga lui persoană purta caracterele curăţeniei olandeze.
„Se exprima corect în franceză şi era în stare să vorbească destul de convenabil la întrunirile religioase ale micului grup protestant
din Wasmes, unde a fost trimis. O altă comunitate din Wasmes îşi avea pastorul ei. Lui Vincent van Gogh îi era repartizată o zonă
de lîngă pădure, aproape de Warquignies; prezida întrunirile care se ţineau într-o fostă sală de dans."
Vincent a intrat în pensiune la un brutar: Jean-Baptiste Denis, la capătul cătunului Petit-Wasmes. „Casa aceea era relativ frumoasă,
scrie pastorul Bonte, şi se deosebea într-un mod foarte evident de cele din împrejurimi, unde nu se vedeau pe vremea aceea decît
case mici de mineri.
„Familia care îl găzduia pe Vinoent van Gogh era modesta şi trăia ca şi familiile de muncitori.
„Dar tînărul nostru evanghelist şi-a manifestat foarte repede faţă de casa în care locuia sentimentele ciudate care-1 stăpîneau,
găsind că locuinţa sa e prea luxoasă; fapt care rănea umilinţa lui creştină şi nu putea suporta să fie găzduit în condiţii atît de
deosebite de condiţiile în care locuiau minerii. Atunci a părăsit persoanele care îl înconjurau cu simpatia lor şi s-a dus să locuiască
într-o cocioabă. Nu avea mobilier şi se povesteşte că dormea lîngă vatră.
„De altminteri, veşmintele pe care le purta dezvăluiau aspiraţiile lui originale; ieşea îmbrăcat cu o vestă militară veche şi cu o
şapcă ponosită şi mergea prin sat în ţinuta aceasta caraghioasă.
„Hainele frumoase cu care a venit nu le-am mai văzut, iar altele noi nu şi-a cumpărat.
... „Mizeria, pe care o descoperea în timpul vizitelor sale, 1-a îndemnat să-şi dăruiască aproape toate veşmintele: banii i-a dait de
asemenea săracilor, iar pentru el, ca să spun aşa, nu şi-a păstrat nimic. Sentimentele sale religioase erau toarte puternice şi voia să
dea ascultare în modul cel mai deplin cuvintelor lui Hristos.
„Se simţea dator să-i imite pe primii creştini, să sacrifice orice lucru de care s-ar fi putut dispensa şi voia să fie mai despuiat decît
majoritatea minerilor cărora le propovăduia Evanghelia.
„Mai adaug că a lăsat de asemenea baltă şi curăţenia proprie olandezilor; săpunul a fost înlăturat ca un lux vinovat, şi evanghelistul
nostru, chiar dacă nu avea faţa mînjită de cărbune, era totuşi, de obicei, cu obrazul mai murdar decît cărbunarii.
„Nu-1 preocupa acest detaliu exterior; era absorbit de idealul lui de renunţare şi încerca să explice că atitudinea lui nu era
rezultatul neglijenţei, ci expresia practica a ideilor după care se conducea conştiinţa lui.
„Dar dacă nu se îngrijea de loc de bunăstarea lui, inima-i veghea mereu la nevoile altora.
„Se preocupa îndeosebi de cei mai nenorociţi, de răniţi, de bolnavi, şi stătea multă vreme împreună cu ei; era gata să sacrifice totul
pentru a le aduce o alinare.
„De altminteri sensibilitatea lui prolundă mergea mult mai departe decît omenia lui. Vincent van Gogh respecta viaţa animalelor,
chiar şi a celor mai inferioare.
„O omidă scîrboasă, de pildă, nu-i inspira dispreţ, era o creatură cu suflet, trebuia să trăiască.
„De la familia care 1-a găzduit am atlat că dacă vedea prin grădină vreo omidă caie se tîra pe păimînt, o lua uşor şi o punea pe iun
pom.
„Alături de această trăsătură de caracter care va fi, poate, considerată neînsemnată sau stupidă, păstrez impresia că Vincent van
Gogh era stăpînit de un ideal frumos: uitarea de sine şi devotamentul faţă de toate celelalte fiinţe; aceasta era într-adevăr ideea
directoare pe care o accepta din toată inima.
„Nu-1 voi micşora dacă voi spune că, după părerea mea, el a rămas cu un mare derect: era un fumător incorigibil. L-am tachinat
uneori pe această temă; eşti un duşman al tutunului, îi spuneam, dar greşeşti că nu renunţi la el; n-a făcut nimic în această privinţă,
lăsînd o mică umbră în tablou; pictorii au nevoie şi de umbre.
„In ceea ce priveşte pictura lui, n-aş putea să vă vorbesc despre ea ca un cunoscător; de altminteri nimeni nu i-o lua în serios.
„Mergea la haldă şi se aşeza acolo ghemuit: făcea portretele femeilor care culegeau cărbuni şi care plecau cu sacii în spinare.
„Lumea băga de seamă că el nu reproduce lucrurile caxe-ţi iau ochii, cele pe care noi le socotim frumoase.
„A făcut cîteva portrete de bătrîne şi de fapt nimeni nu-i dădea vreo importanţă considerfnd acest fapt ca pe un mijloc de distracţie.
„Se pare totuşi că şi în pictură tînărul nostru avea o predilecţie pentru ceea ce părea mai degrabă mizer.
„Nimeni n-a notat nimic în legătură cu trecerea lui Vincent van Gogh prin Borinage, lumea nu mai ştia ce s-a întîmplat cu el; am
fost foarte surprinşi aflînd că a devenit un adevărat pictor."
Am ţinut să cităm integral relatarea acestor amintiri ale unui martor, amintiri a căror vioiciune, la treizeci şi cinci de ani după
eveniment, dovedesc impresia profundă pe care a lăsat-o şederea lui Vincent van Gogh la Petit-Wasmes.
Vincent şi-a început apostolatul ca predicator. A găsit în fundul unei vîlcele o sală de dans, pe rue du Bois, cunoscută prin partea
locului sub numele de „Salon de Bebe", şi acolo comenta în franceză, pentru auditorii săi, versete din Biblie.
Acest „Salon de Bebe", scrie Louis Pierard, „se afla la liziera pădurii Colfontaine. Pereţii văruiţi ai sălii de întruniri erau alb-
albăstrui. In spatele oratorului se vedeau printr-o fereastră grădini în pantă, straturi de zarzavaturi".
Regiunea Borinage, pe care Vincent a ales-o pentru a-şi exercita misiunea, fusese cu cîteva secole mai înainte un puternic focar al
protestantismului. Aici s-au stabilit, fugind de persecuţii, reformaţi din regiunile vecine cu Mons şi Aves-nes. La diverse epoci,
aici se găseau diferite secte eretice create de călugări sau chiar de muncitori care deveniseră taumaturgi. Pe la sfrîşitul secolului al
XlX-lea, socialismul care începea să pătrundă în rîndul maselor muncitoare avea să aducă în Borinage fermentul unui nou ideal,
dar chiar şi astăzi mai pot fi remarcate în regiune numeroase „cămine evanghelice".
SUFERINŢELE OAMENILOR
Aceste prime luni petrecute printre minerii din Borinage marchează marea sfîşiere care se produce brusc în sufletul lui
Vincent. In Brabant a 85 văzut truda ţăranilor. A cunoscut în mahalalele Londrei trista condiţie a muncitorilor. Dar numai
acum pătrunde în adîncul mizeriei poporului. 5 000 de copii sub patrusprezece ani, 3 000 sub şaisprezece ani, 3 000 de femei, 20
000 de bărbaţi lucrează în mină, şi în asemenea condiţii încît exploziile de grizu se înmulţesc, făcînd sute de victime. Salariile care
erau de 3,19 fr. pe zi, în 1876, scad în următorii doi ani la 2,52 fr. Bolile fac ravagii în locuinţele neigienice... „numeroase cazuri
de febră tifoidă şi de febră malignă, care e numită aici fierbinţeala proastă, şi care provoacă vise lugubre, coşmaruri şi ţe face să
delirezi. Aşadar sînt mulţi bolnavi, oameni care zac, oameni slabi, jigăriţi şi nenorociţi, îi scrie Vincent fratelui său. Ştiu o casă în
care toată familia are febră. Aici, la noi, bolnavii îi îngrijesc pe bolnavi, îmi spunea femeia, aşa cum săracul e prietenul săracului".
Vincent a venit să aducă celor nefericiţi ajutorul credinţei, dar această mizerie, pe care n-a cunoscut-o pînă atunci decît din cărţi şi
din predicile frumoase, o descoperă brusc şi descoperirea îi răscoleşte inima. De acum înainte îl va inspira numai Evanghelia lui
Hristos, nu şi cea a pastorilor. El îl prezintă pe Hristos ,,ca un muncitor cu trăsăturile chinuite de durere, de suferinţă şi de
oboseală, fără nici o aparenţă de frumuseţe, dar cu un suflet nemuritor". Şi foarte curînd va înţelege că cei din Borinage au nevoie
mai mult de ajutor decît de predici. Le dă tot ce are, hainele, lenjeria; şi nemaiavînd nici o cămaşă, nici ciorapi, va povesti mai
tîrziu fiul gazdei, îşi confecţionează îmbrăcăminte din pînză de ambalaj, ca sacii cu care minerii îşi acopereau capul cînd încărcau
cărbunii.
îngrijeşte de bolnavi, se ooupă de învăţătura copiilor, se hrăneşte cu pîine, orez şi sirop de melasă, jumătate din fiecare noapte şi-o
petrece citind şi rugîndu-se. O explozie de grizu, la o mina vecină, Agrappe, la Frameries, se soldează cu un mare număr de răniţi.
Ultima cămaşă a lui Vincent va fi dată pentru a se face din ea bandajele necesare la pansarea arsurilor semenea lui Hristos-
Dumnezeu care se face om pentru a salva oamenii, asemenea'lui Francisc din Assisi, care şi-a schimbat veşmintele cu zdrenţele
unui cerşetor şi s-a dus la Roma să cerşească pentru a face experienţa sărăciei, Vincent va încerca să se identifice cu cei pe care
vrea să-i ajute. Coboară într-una din cele mai vechi şi mai periculoase mine din împrejurimi, numită „Marcasse", şi petrece acolo
şase ore împTeună cu minerii.
Coliba din care şi-a făcut locuinţă e goala de tot. Vincent se culcă pe un sac de paie. „Cu minerii, îi scrie lui Theo, trebuie să ai
caracterul minerilor; să nu ai pretenţii, nici mîndrie..." Şi pentru a le semăna şi mai bine se miînjeşte pe faţă şi pe m'îini cu praf de
cărbune.
Această voinţa de mimetism este caracteristică pentru misticismul activ care îl însufleţeşte acum pe Vincent, aşa cum odinioară îl
însufleţea pe Francisc în Umbria.
Tifosul face ravagii prin regiune. Bolnavii epuizaţi nu primesc nici o îngrijire. Vincent îi ajută din toate puterile. Se alătură
minerilor aflaţi în mizerie spre a le dovedi că le este frate.
Vincent va începe aici acea căutare a Luminii, caie îl va conduce în cele din urmă sub soarele implacabil din Provence, vizionar al
unor lumi invizibile.
Porneşte de la om, şi tocmai pentru a-l ajuta pe om să învingă ^puterea întunericului" evanghelistul îşi va spori zelul.
Louis Pierard culege amintirile care au supravieţuit acestui apostolat:
„Van Gogh a reuşit să facă o seamă de conversiuni celebre printre protestanţii din Wasmes. Se mai vorbeşte încă despre minerul
pe care s-a dus să-1 vadă după un accident petrecut la mina din Marcasse.
„Omul era alcoolic, era «un necredincios şi un bîasfematoT» după cîte spuneau oamenii care mi-au povestit întâmplarea. Cînd
Vincent s-a dus la el ca să-1 ajute şi să-1 îmbărbăteze, a fost primit cu o ploaie de înjurături. I s-a spus mai ales că e un «haleşte
mătănii», de parcă ar fi fost preot caro-lic. Dar omul a fost convertit de blîndeţea evanghelică a lui Van Gogh.
„Se povesteşte de asemenea că în perioada «tragerii la sorţi» pentru recrutări, femeile veneau să-i ceară sfîntului om să le indice
pasajele din Scriptură ce le-ar putea sluji ca talisman fiilor lor spre a trage un număr bun care să-i dispenseze de serviciul militar".
Alături de mila de care e saturat, Vincent păstrează instinctul lui de observaţie, ca şi cum ar căuta sub aspectul lucrurilor secretul
lor. în aprilie 1879, îi descrie lui. Theo peisajul mohorît din Borinage: „în jurul minelor, locuinţe mizerabile de mineri, cu cîţiva
arbori complet afumaţi, garduri de mărăcini, grămezi de bălegar şi de cenuşă, munţi de cărbune inutilizabil". Şi adaugă: „Maris ar
fi făcut din toate acestea un tablou admirabil".
E mereu sensibil la spectacolele naturii. Fiul lui Denis povesteşte că în timpul unei furtuni s-a dus pe cîmp „să vadă marile minuni
ale lui Dumnezeu şi s-a întors acasă ud pînă la piele".
Totodată se menţine şi plăcerea lui de a desena. Cînd are o clipă de răgaz, încearcă să fixeze pe hîrtie imagini din tîrg şi siluete de
mineri.
Un bătrîn muncitor chestionat de Louis Pierard „M revedea pe pastorul Vincent (aşa i se spunea) aşezat pe un scaun pliant, în
curtea unei mine (la puţul nr. 10 de la Grisoeul), desemînd cuşca şi «floarea», schela de fier, ieşirea minerilor negri de cărbune,
clipind repede din ochi cînd dădeau de lumina zilei, cu lămpile în mînă . .."
RESPINS INCA O DATA...
Omului îi este imposibil să urmeze cuvînt cu cu-vînt mesajul lui Hristos, fără să stîrnească în jurul său mirarea, dispreţul sau
neliniştea. Doamna Denis, gazda la care stă, este cea dintâi care se alarmează văzîndu-1 prea legat de misiunea lui. Ea le scrie
părinţilor lui, la Nuenen, ca să le po vestească cum „tînărul domn, care nu era la fel că toată lumea, dăruia tot ce avea".
Pastorul Theodorus vine în grabă sa-şi vadă fiul la Wasmes. îl găseşte în cocioaba lui goală, slăbit şi cu febră, şi încearcă să-1 facă
mai înţelept. Vincent se lasă convins să se mute din nou în casa brutarului... Dar nu pentru mult timp. în urma raportului ce le-a
fost înaintat de pastorul Roche-lieu, care a făcut o inspecţie pe la sfîrşitul lui februarie, „Domnii din Bruxelles" sînt şi ei neliniştiţi
de acest zel pe care îl consideră intempestiv. Cele şase luni de încercare s-au terminat. Tînăru-lui misionar îi este trimis un preaviz
de trei luni. Mandatul nu-i va mai fi reînnoit.
Iată textul raportului Uniunii Bisericilor protestante din Belgia în legătură cu trecerea lui Van Gogh prin Borinage:
„încercarea ce-a fost făcută acceptîindu-se serviciile tînărului olandez, dl. Vincent van Gogh, care se credea chemat să predice
evanghelia în regiunea Borinage, nu a dat rezultatele aşteptate. Dacă la admirabilele calităţi pe care le-a desfăşurat faţă de bolnavi
şi răniţi, daca la devotamentul şi la spiritul de sacrificiu de care a dat nenumărate dovezi, veghind bolnavii şi dăruindu-le propriile
lui veşminte s-ar fi adăugat şi harul vorbirii, indispensabil oricui este aşezat în fruntea unei congregaţii, dl. Van Gogh ar fi fost cu
siguranţă un evanghelist desăvîrsit.
„Fără îndoiaîS că n-ar fi înţelept să se pretindă talente extraordinare. Dar este ştiut că absenţa anumitor calkăfi ar face cu neputinţă
exercitarea principalei funcţiuni a evanghelistului.
„Din nefericire, acesta era cazul domnului Van Gogh. De aceea, expirînd termenul de încercare — cîteva luni — a trebuit să se
renunţe la ideea de a4 păstra mai multă vreme.
„Evanghelistul, care predică acum, dl. Huton, şi-a preluat misiunea la 1 octombrie 1879" (al 23-lea raport al Comitetului sinodal
de evanghelizare [1879/80] publicat de Louis Pierard).
Vincent a dăruit totul oamenilor, puţinele lui bunuri, timpul său, credinţa sa, ardoarea devota- mentului său. S-a dus pînă la
capătul drumului pe care şi 1-a ales şi n-a ajuns decît la un nou eşec.
în acelaşi timp îşi pierde şi raţiunea vieţii şi modestul venit care îi asigura existenţa. Dar nu-i de-ajuns pentru a-1 face să renunţe,
pentru ca să-şi piardă curajul. Vincent îşi strînge desenele într-o mapă şi o porneşte pe jos, spre Bruxelles, ca să-i ceară un sfat
pastorului Pietersen. Ajunge zdrenţăros, frînt de oboseală şi mizerie. E bine primit de către pastor; cum şi el lucrează cu acuarele,
priveşte cu interes la desenele musafirului său. Vorbesc despre picturi tot atît^cîtşi despre Evanghelie, iar Vincent obţine
îngăduinţa de a pleca din nou, într-o altă comună din Borinage, unde va sta pe contul lui, pe lîngă un evanghelist.
VI. „UN FEL DE FUNDĂTURĂ, SAU UN FEL DE NOROI ..."
Cuesmes, unde se duce acum Vincent, e un orăşel minier la cîţiva kilometri de Mons. Străzi cu case de cărămidă roşie; o „haldă"
mare cu două conuri, terenuri degradate care astăzi sînt în parte inundate, în urma surpării terenurilor miniere, încă de pe atunci
năpădite de măcieşi.
Vincent găseşte un adăpost la evanghelistul Fraok a cărui adresă i-o comunică lui Theo: „în mlaştină". Or, cartierul „Mlaştina
mare" — după cum era numită de un indicator ce mai putea fi văzut încă prin 1963 în această zonă declarată „nelocuibilă" — era
destul de departe de strada Pavilionului unde se afla casa Decrucq unde se afirmă în general că ar fi locuit dl. Frank, afirmaţie
întemeiată numai pe faptul că acolo se ţineau şedinţele de evanghelizare. După toate probabilităţile Van Go'gh s-ar fi mutat la
familia Decrucq abia în anul următor, aşa cum dă de înţeles doamna Theo van Gogh în Introducerea la Scrisori; şi tot atunci
Vincent dă această adresă fratelui său, fără să facă nici o referire la vechea sa locuinţă.
Coabitarea cu dl. Frank nu va întîrzia să dea naştere la ciocniri. Refuzul pastorilor de a-1 menţine în funcţie a trezit în Vincent
instinctul revoltei.
De pe vremea dud trăia la Londra de cînd '1 tînăra Ursula i-a respins prima lui dragoste, Vin- cent a fost respins fără încetare
de cei pe care voia să-i iubească sau să-i slujească. Ceea ce ei numesc indisciplină nu e decît consecinţa nevoii sale de absolut. El
nu face parte din categoria celor care acceptă să se prefacă sau să amîne. Dacă se dăruieşte unui ideal, dăruirea lui e totală, fără
rezerve, fără compromisuri. Dar mergînd în acest fel spre împlinirea intenţiilor sale, nu întîl-neşte decît dispreţ, neînţelegere.
Superiorii săi se plîng de zelul lui, pe care îl consideră excesiv, pentru simplul motiv că el vorbelor le substituie faptele; tatăl său
nu-şi poate da seama de pasiunea care îl stăpîneste; fratele său îi întoarce spatele. De mai bine de un an nu mai răspunde deloc la
scrisori. Totuşi, pe la începutul toamnei, Theo îl vizitează. Vincent scrie în legătură cu aceasta: „Pe cînd ne plimbam împreună în
apropierea gropii părăsite căreia i se spune Vrăjitoarea, mi-ai adus aminte că era o vreme cînd ne plim-baim la fel pe lîngă vechiul
canal şi moara Rijs-wijk şi atunci, spuneai tu, noi eram de acord asupra multor lucruri, dar, ai adăugat tu, de atunci te-ai schimbat,
nu mai eşti acelaşi".
Vincent nu mai e acelaşi pentru că a pierdut totul. Poate nu şi credinţa, dar şi-a pierdut încrederea pe care o avea în cei care o
propovă-duiau şi, odată cu ea, respectul pe care i-1 inspira misiunea tatălui său. O scrisoare lungă, scrisă în octombrie, marchează
ruptura cu Theo. în jurul nefericitului Vincent, totul se prăbuşeşte: stima pe care o arăta maeştrilor săi, admiraţia lui faţă de
sacerdoţiu, prietenia care îl lega de fratele său. Şi sfatul de a fi înţelept pe care acesta şi-a permis să i-1 dea 1-a rănit ca o injurie.
Oare ce putea fi comun între voinţa lui de apostolat şi meseria de brutar, sau alte meserii la care Theo a făcut aluzie? Viitorul lui?
Ce-i pasă? Nu doreşte să-şi facă o situaţie; şi încă mai «puţin să trăiască ca un burghez de pe urma miezeriei săracilor.
Multă vreme a crezut în semenii săi; s-a arătat supus învăţăturii şi sfaturilor lor. Anul petrecut printre mineri i-a deschis ochii
asupra realităţilor acestei vieţi pe care o credea frumoasă şi care nu-i decît suferinţă. Nevoia lui de încredere, arzătoa-rea sete de
lumină şi speranţa sînt şi mai aprige, dar oare a greşit drumul care ducea la ele ?
Din clipa aceea refuză consemnele pe care le consideră mincinoase. între el şi evanghelistul Frank izbucnesc certuri deoarece
Vincent îşi permite să critice predicile pastorului. Dar e decis să caute propriul său adevăr „în ceea ce 1-a învăţat experienţa" şi nu
în sfaturile „împărţite cu cea mai mare bunăvoinţă din lume". Ştiinţa pastorilor? Nu mai crede în ea. Şi adaugă: „Mi se întîmplă să
primesc de la un zilier lecţii ce mi se par mai utile decît lecţiile de greacă".
Această lungă scrisoare adresată în octombrie lui Theo este prima scrisă pe un asemenea ton. Ea marchează o ruptură care va dura
aproape un an. Dar sub această revoltă e numai amărăciune.
Şi iar vine iarna în Borinage. Vincent e singur cu mizeria. De la tatăl său primeşte rare subsidii care-i îngăduie doar să-şi împartă
pîinea cu un bătrîn miner. Se pare că a cam terminat cu predicile, mulţumindu-se să propovăduiască credinţa oum şi cui se
nimerea. Descumpănit, se întoarce să locuiască la Wasmes, la brutarul De-nis. Rătăceşte prin ţinutul înzăpezit şi tăcerea se aşterne
peste iarna lugubră.
Oare nu mai rătnîne nimic de care sa se agate? Dacă pastorii i-au înşelat aşteptările, Vincent speră să găsească la artişti acea
compasiune, acea dragoste frăţească pe care arde de nerăbdare s-o împartă cu ei. Ştie că Jules Breton, pictorul-poet, care cîntă
măreţia celor umili, trăieşte şi el într-o regiune imineră, la Courrieres, în Pas-de-Calais. Spre sfîrşkul iernii o porneşte spre acel
mic port, încercînd încă o dată să iasă din impas. Şi abia în luna august îi va povesti lui Theo despre această călătorie: „Am făcut-o
sperînd că poate voi găsi acolo ceva de lucru, aş fi acceptat orice ... Dar mi-am spus: trebuie să vezi Courrieres..."
Toată averea lui fiind zece franci, ia trenul pînă la Valenciennes şi de acolo continuă drumul pe jos spre Courrieres, unde ajunge
după o sap-tămînă, extenuat. Aici dă peste o altă decepţie. Pictorul muncitorilor locuieşte „într-un atelier nou-nouţ, proaspăt
construit din cărămidă, de o regularitate metodistă, cu o înfăţişare neospitalieră, îngheţată şi enervantă..."
Nu îndrăzneţe să bată la uşa lui Jules Breton şi, fără îndoială, că nici nu mai are poftă să bată. Cine pictează muncitori, trebuie să
ducă aceeaşi viaţă ca ei, cu ei, să împartă necazurile şi suferinţa, gîndeşte Vincent. Oare artiştii sînt şi ei, ca pastorii, nişte falşi
apostoli?
Vincent nu va cunoaşte acea casă a minciunii... Dar a văzut, în schimb, cîmpia Nordului şi „cerul francez ... delicat şi limpede ..."
Pleacă din Courrieres, porneşte pe jos spre Mons. Merge trei zile şi trei nopţi „sfîrşit de oboseală, cu picioarele zdrelite". îşi poate
cumpăra, făcînd cîteva desene, coaja de pîine cu care se hrăneşte. Noaptea trebuie să-şi „găsească" adăpost în cîmp, odată într-o
căruţă părăsită.albă toată de bruma dimineţii, un culcuş destul de prost, altă dată într-o grămadă de vreascuri şi încă o dată, ceva
mai bine, într-o claie în care „am reuşit să-mi fac un bîrlog cît de oît confortabil, numai că o ploaie măruntă m-;a împiedicat să
mă simt mai bine".
„Ei bine, totuşi, în mizeria aceea cumplită am simţit că îmi revine energia, şi mi-am spus: orice-ar fi, o să mă ridic iar, o să iau din
nou creionul pe care îl părăsisem în marea mea descurajare şi iar voi începe să desenez şi de atunci mi se pare că totul s-a schimbat
pentru mine şi acum sînt pe drum .. .K
„PE DRUMUL PE CARE MĂ AFLU ..."
In lumina acestei noi voinţe care a pus stăpînire pe Van Gogh, arta de care s-a interesat totdeauna cu ardoare pare să exprime o
anume mistica. Pica pe care le-o purta pastorilor n-a ştirbit cu nimic credinţa în Dumnezeu: „Căutaţi sa înţelegeţi esenţa a ceea ce
spun în capodoperele lor marii artişti, maeştrii serioşi, în ele îl veţi găsi pe Dumnezeu".
Vincent înţelege să se consacre artei pătruns de acest sentiment religios; ca şi evanghelistul, pictorul îşi va alege ca temă şi scop,
omul, fratele său. „In tablouri, aş vrea să spun ceva care să mîngîie ca o muzică ..."
Dar, deşi e „pe druim", Vincent n-a scăpat de piedici, de nelinişte. După acele zile întunecate din iarna anului 1879—1880, cea
mai cumplită din cîte i-a fost dat să cunoască, înfruntînd gerul şi zăpada, mizeria şi îndoiala, după naşterea dureroasă a unei vocaţii
tardive, pluteşte într-o nesiguranţă ,nu în ceea ce priveşte scopul ci în mijloacele prin care ar putea atinge acest scop şi ar pu-tea
deveni ceea ce vrea să fie.
Pleacă din nou spre Brabant, ca să-i arate tatălui său motivele eşecului şi noua sa speranţă. Pastorul îi propune să se stabilească în
vecinătate, lingă Etten. Dar Vincent refuză deoarece simte că pentru ai săi el a devenit un străin. Se simte legat de Borinage şi de
oamenii de acolo. „în aceşti oameni există ceva simplu şi bun", scrie el, şi se reîntoarce la Cuesmes pentru a se pune pe4 treabă.
De data aceasta se instalează la minerul Decrucq şi începe să studieze desenul, citindu-i în acelaşi timp pe Shakespeare, Victor
Hugo, Es-chiil. Nepotolita lui sete de cunoaştere îl face să se cufunde din nou în Michelet, în Biblie. „Este ceva din Corregio în
Michelet, ceva din Dela-croix în Victor Hugo şi ceva din Rembrandt în Biblie."
In viaţa lui Vincent cărţile au ocupat cel puţin tot atîta loc ca tablourile. De mic, e un cititor pasionat care absoarbe tot ceea ce-i
poate hrăni spiritul cu entuziasm şi generozitate, cu aceeaşi candoare şi cu aceeaşi aviditate cu care s-a apropiat de operele de artă.
„Toată viaţa îi va fi astfel otrăvită de cărţi, fie că este vorba de Car-lyle, Mrs. Stowe sau fraţii Goncourt", scrie Flo-rent Fals. Este
de netăgăduit faptul că lecturile i-au influenţat foarte puternic gîndirea şi uneori chiar şi faptele. Biblia şi lectura lucrărilor teo-
logice l-au îndemnat să se facă evanghelist, Di- ckens i-a trezit mila pentru cei nenorociţi, Miche-let va fi ghidul care-i va
orienta atitudinea faţă de Christine, şi Zola şi-a pus pecetea pe ideile sale sociale.
Acest caracter atît de personal, atît de independent, este şi foarte influenţabil; se poate crede totuşi că Vineent găseşte în lecturi
mult mai mult decît nişte reguli de conduită sau nişte justificări. El are nevoie de acea substanţă ca de o hrana; în focul credinţei
sale o transformă asemenea flăcării care face din minereu un metal pur. Pînă la sfîrşitul vieţii sale va găsi în cărţi cele mai mari
bucurii. La azilul din Saint-Remy, după crize, îl reciteşte pe Shakespeare cu atîta pasiune încît după lectură e obligat, îi scrie lui
Theo, să meargă să privească „un fir de iarbă, o ramură de pin, un spic de grîu" ca să se calmeze.
Ca şi în pictură, pe măsură ce trece vremea, gustul său e mai rafinat şi are pentru misiunea scriitorului acelaşi respect pe care îl are
faţă de cea a pictorului. A fost mai ales sensibil la literatura naturalistă franceză a epocii sale: Zola, Dau-det, Maupassant,
Huysmans; pentru că ea aborda problemele umane şi sociale care îl frămîntau şi pe el. Dacă lectura i-a „otrăvit" viaţa, i-a otrăvit-o
în felul în care ar face-o orice ştiinţă, orice dorinţă de cunoaştere. Şi în măsura în care generozitatea sufletească ar fi nocivă.
De nouă luni, între cei doi fraţi s-a aşternut tăcerea. Ultima lor întîlnire, ohiar aici în Bori-nage, a zdruncinat încrederea pe care
Vineent o avea în Theo. Dar la Etten, tatăl său îi aduce la cunoştinţă un anume gest al fratelui său mai mic. Vineent se hotărăşte
atunci să-i scrie. începe astfel:
„îţi scriu puţin cam în silă deoarece nu ţi-am mai scris de multă vreme şi aceasta dintr-o mulţime de motive.
„într-o oarecare măsură ai devenit pentru mine un străin, şi sînt şi eu un străin pentru tine, mai mult decît ai crede, şi poate că ax fi
mai bine pentru noi să nu mai continuăm în felul acesta. Probabil că nu ţi-aş fi scris nici acum dacă n-aş fi fost pus în situaţia de a
fi obligat, dacă n-ar fi fost necesar să-ţi scriu, dacă, ţin s-o spun, tu însuţi nu m-ai fi pus în această situaţie. Am aflat la Etten că ai
trimis cincizeci de franci pentru mine; ei bine, i-am primit. Desigur, în silă, desigur cu destulă melancolie, dar sitnt într-un fel de
fundătură, sau într-un fel de noroi, ce-aş mai fi putut face?
„îţi scriu deci ca să-ţi mulţumesc".
Simte nevoia să justifice această acceptare „în silă", faţă de care orgoliul său se pleacă. Deoarece a pierdut sentimentul unui acord
intim cu Theo, acest gest — care nu e primul de acest fel — îi pare umilitor. L-ar fi primit cu emoţie dacă, în ochii lui, Theo ar fi
rămas fratele şi prietenul. ..Prietenia este şi trebuie să fie acţiune şi în mod sigur nu numai un sentiment", îi va spune, cu altă
ocazie, lui Van Rappard.
Acestei justificări îi datorăm lunga scrisoare din iulie 1880 — din care am împrumutat extrasele de mai sus — prima scrisă
integral în franceză şi în care „cu zece ani înainte de sinucidere, după cum remarcă Midiei Florisoone, se găsesc toate cauzele
sinuciderii, cumplita întrebare". Ar trebui citată în întregime. Caracterul complex al lui Vineent se exprimă în aceste pagini
patetice cu orgoliul, cu mândria, cu certitudinile, cu revolta sa şi cu acea cumplită luciditate faţă de alţii şi faţă de el însuşi, care
nu-1 va părăsi nici în cele mai grele ceasuri ale „nebuniei". Problema vieţii sale materiale şi poziţia sa în faţa împlinirii dorinţelor
sale supreme se găsesc exprimate aici, cu nelinişte, ca o dilemă de care nu va putea scăpa decît prin moarte. Pentru că, dacă astăzi
e „pe drum", nu ştie cum îl va putea continua... „Necesar e să continui, să continui. . ."
Dar ca să continuie trebuie să trăiască. Şi odată cu cariera sa de pictor va începe pentru Vineent acea dramă care nu se va termina
decît în clipa în care el va ceda strigîndj „tristeţea va dura toată viaţa". Această dramă e mizeria. Desigur, în lunile care s-au scurs,
a cunoscut mizeria cea mai neagră. S-a culcat pe pămîntul gol din cocioaba lui, a dormit chiar fără un acoperiş în gerul iernii; a
trăit în zdrenţe, s-a hrănit cu cojile de pîine pe care le primea de pomană. S-a despuiat de tot ca sănşi îndeplinească misiunea de
evanghelist. Dar însăşi necesitatea de a-şi îndeplini misiunea îi cerea să procedeze astfel... Mîine nu va fi vorba numai de-a trăi —
să mă-nînce, să aibă un adăpost — ci să facă faţă nevoilor operei pe care voia «-o întreprindă. Ge-i trebuie azi? HSrde, cîteva
creioane... Pe măsură ce se va preciza dorinţa de a picta, nevoia va fi copleşitoare, sarcinile meseriei tot mai grele. Iar împlinirea ei
nu va fi posibilă fără afecţiunea lui Theo.
IZOLAREA.. .
In pragul acestei lungi etape, aceea a celei din urmă speranţe, Vimcent îşi dă seama de singurătatea sa.
„Fără voia mea am ajuns în familie un fel de personaj imposibil şi suspect..."
Cel mai bun lucru e să plece, să stea la o distanţă convenabilă, „să fiu ca şi cum n^aş fi".
„Şi iată că de vreo cinci ani mi se pare, nu mai ştiu precis, sînt tot fără slujbă rătăcind de colo-colo; îmi spuneţi: de la cutare sau
cutare dată tu ai decăzut, te-ai stins, n-ai făcut nimic. Dar e oare întru totul adevărat?
„E drept că uneori mi-wn cîştigat eu singur
pîinea, uneori cîte un prieten mi-a dat^o de po
mană, că am trăit cum am putut, de bine de rău,
cum s-a nimerit, e drept că mulţi şi-au pierdut
încrederea pe care o aveau în mine, e drept că
situaţia mea financiară e foarte proastă, e drept
că viitorul e destul de întunecat, e drept că aş fi
putut face totul mai bine, e drept că am pierdut
vremea numai ca să-mi cîiştig pîinea, e drept că
situaţia studiilor e proastă, disperată şi că îmi lip
sesc multe, infinit mai multe decft se spune.
Dar oare asta înseamnă că te înjoseşti, înseamnă
că nu faci nimic? „Poate vei spume: dar de ce mu ai mers înainte, aşa cum s-a dorit, eu studiile universitare? în privinţa aceasta nu
voi răspunde decît atît: e prea scump; şi apoi acel viitor n-ar fi fost mai bun decît starea de acum pe drumul pe care mă
aflu..."
Vincent compară starea lui prezentă cu perioada de năpîrlire a păsărilor: „Poţi rămîne mereu în starea de năpîrlire dar poţi şi ieşi
din ea, ajungînd, oarecum, reînnoit".
Ar vrea totuşi să vadă restabilindu-se între el şi tatăl său, între Theo şi el, o „antantă cordială". Răspunzînd reproşurilor pe care
Theo i le adresa în vara precedentă, se apără susţinînd că s-a schimbat: . .. „să nu crezi că reneg una sau alta, sînt un fel de
credincios în necredinţa mea şi cu toaite că m-am schimbat sînt acelaşi şi iată care e cauza zbuciumului meu: mă întreb oare la ce-
aş putea fi bun, n-aş putea fi şi eu de folos la ceva şi să slujesc în vreun fel, cum aş putea să cunosc mai bine şi să aprofundez
cutare sau cutare subiect? Vezi tu, aceste întrebări mă fac să mă zbucium fără încetare, şi apoi mă simt prizonierul
constrîngerilor, exclus de la participarea la cutare sau cutare acţiune şi cutare sau cutare lucru util depăşeşite puterea mea de
înţelegere. Din această cauză nu pot să nu fiu melancolic, şi apoi simt un gol acolo unde ar putea să fie prietenie şi o mare şi
serioasă afecţiune, şi simt cum groaznica descurajare roade energia morală, şi fatalitatea pare că poate să pună bariere în faţa
instinctului de afecţiune şi mă cuprinde un val de dezgust. Şi apoi zic: pînă clnd, Doamne Dumnezeule?" „Ei bine, ce vrei, ca ceea
ce se petrece înăuntru să se vadă şi afară? Unul are în sulflet o vatră mare şi nimeni nu vine să se încălzească la ea
şi trecătorii nu observă decît un fuim subţirel ce iese prin coş şi îşi văd de drum. Şi-acum, ce e de făcut, să păstreze acea vatră
înăuntrul său, să-şi păstreze ospitalitatea în el însuşi, să aştepte răbdător, şi totuşi cu cîtă nerăbdare, să aştepte, zic, ora cînd cineva
va voi, va veni să se 99 aşeze lingă această vatră sau, mai ştiu eu, să ră- mină acolo? Oricine crede în Dumnezeu aşteaptă ceasul
care va sosi oricum, mai devreme sau mai tîrziu."
Da, în jurul lui nu-i decît confuzie şi dezordine, dar în străfundul sufletului simte acea energie, acea voinţă, acea preştiinţă care,
din etapă în etapă, îl conduc spre un ţel de care nici nu-şi dă seama. De şapte ani luptă ca să fie „mont pentru el însuşi", ca să
găsească în sfîrşit adevărata libertate, într-o zi 'îi spume Lui Theo că va veni şi rîndul lui şi atunci se va zice: „Exista deci ceva .. ."
Nu vede încă golful în care să acosteze, dar speră că se va termina cu „noroiul", că va ieşi din fundătură. Caută şi aşteaptă... „sînt
bun la ceva, simt că am o raţiune de a exista, ştiu că aş putea fi cu totul alt om ... Există ceva înăuntrul meu, ce-o fi oare}"
Această cutremurătoare întrebare îl va obseda de-a lungul întregii sale vieţi, dar pentru că se va strădui cu încăpăţînare să găsească
răspunsul, va trebui oare să apară tuturor, chiar şi fratelui său, drept „un fel de trîntor"?
„Gînd vine primăvara o pasăre în colivie ştie foarte bine că există ceva la care ar fi bună... Nu-şi aduce prea bine aminte: apoi are
nişte idei vagi şi îşi spune: «celelalte îşi fac cuibul, fac pui şi îi cresc», apoi se dă ou capiul de gratiile coliviei. Şi-apoi colivia
rămiîne tot colivie şi pasărea e nebuna de durere."
„Omul trîndav se aseamănă cu pasărea trîndavă".
„Şi oamenii se afla adesea în imposibilitate de a face ceva, prizonieri în nu ştiu ce colivie îngrozitoare, îngrozitoare, cumplit de
îngrozitoare'".
Cu zece ani înainte de a relua în propria sa vi
ziune Plimbarea prizonierilor de Gustave Dore,
tema este deja marcată de destinul lui. De multă
vreme şi încă zece ani de-acuim înainte, Vincent
se va învîrti fără răgaz în cercul propriei sale
drame, prizonier al demonului care îl hărţuieyte
şi-1 face să fie dificil în raporturile cu alţii şi cu
el însuşi.„Există de asemenea, o ştiu bine, eliberarea, eliberarea tardivă. O reputaţie compromisă pe drept sau pe nedrept,
greutăţile, fatalitatea împrejurărilor, nenorocirea te ţin prizonier".
„Nu poţi să-ţi dai totdeauna seama ce anume te ţine închis, te ţine zidit, ce anume pare că te înmormîntează, dar simţi, totuşi, nu
ştiu ce fel de zăbrele, de gratii, de ziduri.
„Să fie toate acestea o fantezie închipuită? Nu cred; şi apoi te întrebi: o să mai ţină oare mult, Dumnezeule, o să mai ţină mult, aşa
o să fie totdeauna, aşa o să fie pînă în vecie?
„Să ştii că numai o afecţiune profundă, serioasă, poate face să dispară închisoarea. Prietenia, frăţia, iubirea, iată ce anume deschide
porţile închisorii cu o putere supremă, ca o vrajă atotputernică. Dar cel ce nu are parte de ele, acela rămîne în moarte."
Scrisoarea lui, atît de violentă la început, se încheie cu acest apel de tandreţe şi prietenie: „Şi să ştii că-mi faci un bine dacă-mi
scrii".
Fiindcă acest om nesociabil, acest revoltat are nevoie în primul rînd de încredere. Şi tocmai exigenţele prieteniei sale, intransigenţa
cu care vrea să fie înţeles, urmat, vor fi cauza neîncetatelor discuţii, certuri ce vor avea loc în viitor cu părinţii, cu prietenii lui, aşa
cum în trecut au avut loc între el şi patronii şi şefii lui. Nu va fi niciodată omul care să accepte tîrguieli, jumătăţi de măsură; se ya
dărui cu trup şi suflet celui pe care îl iubeşte, celor pe care îi iubeşte, şi aşteaptă din partea lor lacelaşi lucru; aceleaşi exigenţe le
are chiar şi faţade propriile lui fapte ...
PRIMELE DESENE
Nu cunoaştem răspunsul lui Theo la această lungă confesiune, dar, după tonul pe care îl vor avea de acum înainte scrisorile lui
Vincent, se pare că ea a pTodus o răsturnare în poziţiile celor doi fraţi. Ea marchează în orice caz reluarea unei co-101 respondenţe
regulate, în care există ceva mai pro- fund, mai deplin. Pîna atunci Vincent îi scria fratelui său mai ales pentru a-1 îndruma; era
sfătuitorul lui, voia să-1 facă să-i împărtăşească gusturile, să profite de pe urma lecturilor sale. Rămî-nea fratele mai mare care îl
lua pe Theo la plimbare prin cîmpiile Brabantului pentru a-i transmite primele elanuri ale entuziasmului său. De luptele lui, de
revoltele, de secretele, dorinţele lui, nu i-a vorbit decît foarte puţin, şi niciodată despre iubirile lui. Abia acum Theo îi va deveni
confident. Pe el se va sprijini Vincent, la el va căuta îmbărbătare şi tandreţe, ca şi cum el ar fi fost fratele mai mare.
Şi în mod reciproc, sfîşietorul apel al pictorului va redeştepta încrederea pe care Theo o avea altădată în el, încrederea care cu mult
timp în urmă 1-a făcut să-i spună tatălui său să nu-1 părăsească pe Vincent fiindcă acesta „va face fapte mari".
Se ştie dintr-una din scrisorile următoare ale lui Vincent că Theo i-a propus să vină la Paris. „Desigur, aceasta ar fi marea şi
arzătoarea dorinţă, să vin fie la Paris, fie la Barbizon sau altundeva. Dar cum aş putea oare, fiindcă eu nu cîştig o lăţcaie şi cu toate
că muncesc din greu, ar mai trebui să treacă un timp pînă să ajung la o situaţie care mi-ar îngădui să mă gîndesc la un asemenea
lucru, adică să vin la Paris. Pentru că, într-adevăr, ca să pot lucra cum s-ar cuveni, ar trebui să am cel puţin o sută de franci pe
lună, se poate trăi şi cu mai puţin, dar atunci eşti strîmtorat, ba chiar mai rău."
Crede că, cel puţin pentru un moment, e mai bine să rămînă la Cuesmes. Ar vrea să închirieze o modestă casă muncitorească (în
medie 9 franci pe lună) şi să continuie astfel să deseneze copii după Millet, sau să deseneze după natură „minerii şi muncitoarele
mergînd dimineaţa, pe zăpadă, la mină", sau cărînd în spate saci umpluţi cu cărbuni culeşi de prin haldă.
Cfoeva din aceste prime desene au avut şansa de a nu fi fost risipite. Ele dezvăluie, în ciuda lipsei de îndemînare, grija autorului de
a fi un „martor". Ele înfăţişează oameni, şi în aceste cro- chiuri fruste, ca arta unui primitiv, se simte efortul de a reda mişcarea,
adică viaţa: femei încovoiate sub povara sacilor pe care-i poartă în spinare, un miner cu lopata pe umăr, cu un sac vechi pe cap,
sprijinindu-se cu o mînă de coapsă ca să urce o pantă; un şir de copii mergînd prin zăpadă spre mină.
Două desene mari în creion, reprezentînd grupuri de locuinţe din tîrg, au fost descoperite acum vreo zece ani în casa Decrucq de
un descendent de-al minerului. Sînt mult mai puţin neîndemîna-tke decît figurile de „mineri şi muncitoare" din aceeaşi vreme.
Tot începînd din acel moment, Vincent copiază desenele lui Millet Orele zilei, Semănătorul, cea dintîi expresie a unei teme pe care
o va relua de-a lungul întregii sale cariere ca un laitmotiv al cărui simbol îl obsedează.
Minerii din Borinage, în mijlocul cărora trăieşte, ţesătorii pe care i-a văzut la Courrieres, ţăranii lui Millet, iată cine sînt cei pe care
vrea el să-i înfăţişeze, pentru a vorbi despre truda şi mizeria lor. „Aşteaptă, îi scrie lui Theo, şi poate vei vedea că şi eu sînt un
muncitor, deşi nu ştiu dinainte de ce voi fi în stare, dar oricum sper încă să fac nişte mîzgălituri în care s-ar putea găsi ceva
omenesc."
încă o dată, la douăzeci şi şapte de ani, Vincent începe să înveţe. Studiază desenul după cursul lui Bargue, pe care Tersteeg i-1
trimite la cerere. Dar în curînd, în faţa dificultăţilor care îl^ exaltă totuşi, îşi dă seama că e necesar dacă nu să lucreze cu un
profesor (experienţele prin care a trecut îl fac suspicios în această privinţă) să ia cel puţin contact cu alţi pictori, să revadă tablouri,
să arate rezultatele eforturilor lui celor care ar putea să-1 îndrume. Misticismul nu 1-a părăsit, dar marea criză a trecut. Speră acum
ca arta să-i aducă ceea ce nu i-a oferit religia.
în octombrie, cu mapa de desene sub braţ, Vincent pleacă din Borinage şi ajunge la Bruxelles, pe jos, cum mai făcuse şi cu un an
înainte cînd s-a dus să-1 vadă pe pastorul Pietersen.
VII. A LUPTA Şl A TRĂI
Dorinţa lui Van Gogh de a arăta oamenii trudind e atît de puternică şi pentru că el vrea să exprime propria sa luptă. Tot ceea ce
destinul îi impune în mod misterios să înfăptuiască, el nu va putea înfăptui decît cu preţul unui efort continuu. Ca şi existenţa
minerului, a ţăranului, arta sa trebuie „cîştigată". Niciodată nu i se va dărui nimic. Trebuie să cucerească totul, pas cu pas, în mod
dureros şi să îndeplinească o sarcină nebunească fără să se simtă vreodată descurajat.
în istoria picturii nu există un alt caz asemănător. Yincent van Gogh nu e un pictor. Chiar dacă încă din prima sa tinereţe a fost
atras de artă şi încă din copilărie a dovedit o evidentă înclinaţie pentru desen, nu are de loc uşurinţă în pictură. Şi nu o va avea
niciodată. Qpera sa va fi rezultatul unui efort voluntar, tenace, istovitor, care n-a fost niciodată recompensată, nici cu cea mai
neînsemnată încurajare, oscilînd mereu între certiitudimile instinctului său şi dificultatea de a se face înţeles.
Se vede în primele încercări cît de neascultător era creionul între degetele sale. Desenul e stângaci; cînd voinţa îi va fi dat acea
vigoare care îl face admirabil, arta lui va rămîne ca o mărturie a conflictului dintre pictor şi obiectul său.
Nu-i va fi îngăduită nici o clipă de răgaz. Şi pentru că nu izbuteşte niciodată să-şi exprime gîn-direa într-un mod total, va relua
neîncetat aceleaşi teme. Dar arta sa îi va hrăni, îi va forma geniul exact aşa cum ţăranul se hrăneşte din grîul pe care îl recoltează.
Pentru Vincent pictura este mai necesară decît pîinea; ea va deveni unica raţiune a vieţii sale, şi chiar mai mult, s-ar putea zice,
însăşi substanţa vieţii.
O ştie prea bine atunci cînd îi spune lui Theo: „Eu sînt un muncitor..." Nedreptatea constă în faptul că această muncă nu-i va aduce
pe plan material decît mizeria. Nu va fi niciodată plătit pentru munca lui şi totuşi ca s-o ducă la bun sfîrşit trebuie să trăiască. Ca şi
acelor nenorociţi pe care visa să-i ajute, viaţa îi pune în fiecare zi lui Vincent probleme îngrijorătoare. De cînd s-a stabilit la
Borinage face ucenicia mizeriei. Şi mizeria îl va urmări pînă la moarte, nu mizeria unui boem ci aceea a săracului care suferă fizic
din pricina tuturor lipsurilor.
Ajungînd la Bruxelles, Van Gogh se stabileşte la un hotel mediocru, cu pensiune, pe bulevardul Midi la numărul 72. Pentru
cincizeci de franci pe lună, obţine o cămăruţă şi pîine, dimineaţa, la prînz şi seara. Părinţii îi asigură o subvenţie lunară de şaizeci
de florini. După ce-şi va fi plătit camera, Vincent se hrăneşte, de cele mai multe ori, numai cu pîine goală şi castane coapte
cumpărate la un colţ de stradă sau cartofi.
Uneori, din cînd în cînd, luînd masa la un restaurant, mai prinde puteri.
Dacă facem excepţie de timpul petrecut la părinţi, Vincent avea să trăiască subalimentat toată jumătatea din urmă a vieţii sale. în
mod fatal, subalimentarea avea să agraveze exaltarea în care trăieşte şi să-1 ducă, mai devreme sau mai tîrziu, într-o stare
patologică. Surprinzător este faptul că ea nu i-a ştirbit vigoarea morală, energia cu care urmărea ţelul dificil pe care şi-1
propusese.
Dar astăzi n-are altă grijă decît aceea de a încape să lucreze — ca şi mai înainte cînd trăia printre pastori şi evanghelişti — şi din
nevoia de a avea o credinţă pe care s-o împărtăşească şi 105 alţii, din nevoia de a avea un sprijin, se duce la Galeria Goupil din
Bruxelles pentru a-i cere directorului Schmidt să4 pună în legătură cu alţi artişti. Acelaşi lucru i-1 cere şi lui Theo. Primul, la
curent, fără îndoială cu proasta comportare pe care Vincent a avut-o la Londra şi Paris, îi sugerează, pur şi simplu, să se înscrie la
Bele-Ane. Theo, în schimb, îl sfătuieşte să meargă să-1 caute pe Roelofs, pictor olandez stabilit la Bruxelles. Acesta îl îndeamnă
pe Vincent să urmeze cursurile gratuite ale Academiei unde va putea studia anatomia şi va putea lucra într-un local încălzit. Theo
îi mai spune să-1 caute şi pe un alt pictor olandez pe care 1-a cunoscut la Paris: Anthon G. A. van Rappard, care locuieşte la
Bruxelles într-o casă elegantă pe strada Traversiere. Intr^o dimineaţă, Vincent îi face o vizită. Diferenţele sociale stânjenesc
'primul contact, dar cei doi artişti se simt destul de repede apropiaţi printr-o anume identitate de vederi. „Comun între noi esUe
faptul că amîndoi ne căutăm motivele în inima poporului, şi mai avem comună aceeaşi nevoie de a picta studiile după natură, în
realitate", remarcă Vincent.
Rappard are un atelier în care Vincent va putea să lucreze. Incet-încet, între ei se va lega o prietenie care va dura cinci ani, atestată
de o corespondenţă destul de regulată şi care ne dă informaţii preţioase despre concepţiile artistice ale lui Van Gogh în epoca
respectivă. în aceeaşi corespondenţă se găsesc de asemenea, dincolo de reticenţe, în ideile pe care le susţine, exigenţele lui, acel
acaracter absolut de care Vincent a făcut mai de mult dovadă prin felul său de viaţă.
Ca toate prieteniile pe care le-a întreţinut cu pasiune, şi această prietenie a fost zguduită de furtuni. Şe pare de altfel că, în ciuda
lipsei sale de experienţă profesională şi a tinereţii, Vincent a influenţat evoluţia artei lui Rappard pe care îl critică vehement la
începutul cunoştinţei lor, pentru că îşi alegea subiecte facile şi picta nu-duri. Această prietenie se va termina brusc din pricina unei
neînţelegeri pe care Van Rappard o va regreta totdeauna.Vincent a urmat sfatul lui Roelofs. Se înscrie la Academie, dar nu va
urma multă vreme cursurile. Preferă să lucreze singur chiar şi pentru a învăţa rudimentele de tehnică, scoţîndu-şi din manuale
elementele pentru studiile sale şi copiind la şcoala veterinară planşe anatomice cu animale. Primele modele i le furnizează oamenii
de rînd pe care-i frecventează cu plăcere: cîţiva comisionari bătrîni, un muncitor sau nişte soldaţi.
Scopul său imediat este acela de a învăţa sa deseneze destul de corect pentru a fi în măsura să facă ilustraţii pentru ziare sau cărţi.
în acest fel îşi va putea continua ucenicia fără a mai cere ajutorul părinţilor săi. Deoarece, chiar mîncînd prost şi îmbrăoîndunse cu
haine cumpărate de ocazie, n-ar fi în stare să-şi închirieze atelierul care i-ar fi necesar dacă n-armai fi acolo Rappard. Theo le
trimite bani părinţilor pentru a-tşi ajuta fratele care e de pe acum chinuit de gîndul că este o dublă povară. Ca să iasă din această
situaţie, încearcă să se angajeze ca lkograf socotind că astfel ar putea să-şi asigure existenţa şi să-şi perfecţioneze munca în acelaşi
timp. Dar e refuzat peste tot.
Despre aceste încercări zadarnice nu-i va povesti lui Tlheo decît mult mai tîrziu, la Haga; deocamdată îşi exprimă doar un fel de
amărăciune în legătură cu indiferenţa pe care unchii săi — în special unchiul Coernelis Marimis, negustorul de artă din
Amsterdam — o manifestă faţă de vocaţia lui artistică. Fiindcă din moment ce acesta trăieşte el însuşi din artă, n-ar fi oare logic
să-şi ajute nepotul care-şi face ucenicia într-o meserie ale cărei debuşee le cunoaşte mai bine decît oricine? De ce oare atîta sărăcie
în familia pastorului în timp ce fraţii acestuia trăiesc în bogăţie? Dar în jurul lui a şi început să se spună că Vin-cemt vrea să
trăiască „pe spinarea unchilor săi"... E uluit de această bănuială şi trage concluzia că n-are altă posibilitate decît aceea „de a munci
singur cu o energie răbdătoare. Acolo unde există 107 voinţă, există şi un mijloc de a răzbi."
De acum încolo ştie încotro merge. Această voinţă va menţine în el un echilibru provizoriu. „Arta e geloasă, îi va scrie el ceva mai
tîrziu lui Van Rappard, ea ne pretinde tot timpul, toate forţele noastre ..." Dar aceste pretenţii sînt binefăcătoare; îl fixează asupra
unor realităţi precise care, pentru moment, îl fac să uite de visurile generoase ce l-au frămîntat atîta vreme.
Această situaţie durează puţin. în curînd, Van Rappard, care e bolnav, va trebui să plece din Bruxelles. Vincent pierde în acelaşi
timp un prieten preţios şi atelierul în care putea să lucreze. Dar primăvara îl face să se simtă din nou atras de cîmpiile copilăriei.
Profkînd de o scurtă şedere în Olanda, Theo pregăiteşte reîntoarcerea fratelui său în căminul părintesc. Acolo Vincent va putea
desena fără a mai avea grija chiriei. Dar nu se va reîntoarce la „păstorie" în postura de oaie rătăcită, de fiu pribeag, ci cu o
convingere fermă, cu un ţel precis. Vai, severitatea celor din jurul său, elanul unei pasiuni pe oare ai săi o dezaprobă, vor strica
totul. Această nouă reîntoarcere în casa pastorului se va termina ou o ruptură.
LINIŞTEA CĂMINULUI
Plecarea lui Rappard o determină pe cea a lui Vincent care pleacă din motive profunde pe care le-a expus el însuşi. Se poate de
asemenea crede că această plecare confirmă o anume trăsătură de caracter a tînărului pictor pentru care ucenicia avea să devină în
curînd o povară. Hotărîndu-se să fie artist, Vincent arde de nerăbdare, şi de data aceasta, de a intra în acţiune. Desenele executate
după scheletele şi planşele de anatomie îi devin tot atît de insuportabile ca limbile moarte sau dizertaţiile biblice. Dorinţa lui e să
exprime viaţa, să se ia la trîntă cu realitatea. Meseria de pictor? O va învăţa făcînd pictură. Pentru el nu există altă şcoală derît
viaţa.
„Dumneata şi ou mine nu avem altceva mai bun de făcut decît să lucrăm după natura olan deză. Numai atunci sîntem noi
înşine, sîntiem acasă şi ne simţim în elementul nostru." Simte intens ceea ce îi scrie lui Van Rappard, şi va simţi
ou atît mai mult cu cît va pătrunde mai adînc în viaţa aspră a poporului din Brabant în mijlocul căruia şi-a
petrecut primii ană. în cîmpiile cu mărăcini care înconjoară Etten-ul va regăsi în acelaşi timp şi nostalgiile copilăriei şi
sentimentul de fraternitate cu cei umili, cu cei care luptă şi suferă, aceştia fiind astăzi ţărani şi ţesători, aşa cum iîn
urmă cu cîţiva ani erau muncitori din Londra, Amsterdam sau Borinage. Nici un alt loc n-ar fi putut mai
bine decît Brabantul natal să-1 ajute să se descopere, să reia calea dureroasă dar necesară care îl va duce pas cu pas „prin beznă
spre lumină.. ." La „păstorie" e primit bine. Părinţii speră, fără îndoială, că fiul lor şi-a găsit, în sfîrşit, drumul, şi că după ce va
studia o vreme — Theo le-a dac, probabil, asigurări în această privinţă — Vincent va putea, după cum le-a şi spus, să deseneze
ilustraţii sau să-şi vîndă primele pînze. în această familie de negustori de artă ar fi fost cît se poate de nepotrivit să refuzi
picturii orice credit. La Etten, Vincent şi-a regăsit părinţii, surorile, şi mai ales pe Will care rămîne preferata lui. Nu
mai are grija locuinţei nici a hranei şi poate, în sfîrşit, să nu se mai gîndească decît la misiunea lui, să i se consacre cu trup şi
suflet.
Din luna aprilie începe să hoinărească prin împrejurimi. E preocupat de peisaj dar desenează şi tăietori de lemne, unelte de muncă
ţărăneşti cu care vrea să se familiarizeze. îi scrie scrisori lungi lui Rappard căruia poate, mai bine decfa fratelui său, să-i vorbească
despre pictură, să-i expună părerile sale despre artă şi piotori. E o perioadă de linişte. Cînd prietenul său vine în vizită, Vincent îl
duce, aşa cum odinioară şi-a dus fratele, prin cîmpiile cu mărăcini, printre ţarinile unde ţăranii seamănă cartofii, prin cătunele
vecine, la Seppe, La Passievaart, la Lierbosch, prin micile păduri de pini şi prin landele în care singurătatea e crîn-109 cenă,
copleşitoare...
La începutul lui august, Theo se întoarce de la Paris spre a petrece cîteva zile la Etten. E bucuros de progresele pe care le-a făcut
fratele său în studiul desenului; acum e sigur că munca îl va conduce la un rezultat. Probabil că el e cel care îl sfătuieşte atunci pe
Vincent să-i arate desenele lui Tersteeg, negustorul de la Haga, al cărui angajat a fost, şi pictorului Anton Mauve, văr prin alianţă
dinspre mamă, care deţine un loc onorabil în şcoala de la Haga, moştenitoare a spiritului şi a stilului şcolii de la Barbizon.
Mauve îi dă sfaturi şi îi spune să revină mai drziu ou alte desene. în urma acestei vizite, Vincent se hotărăşte să lucreze după
modele. Reuşeşte nu fără greutate — deoarece aceştia vor să-şi îmbrace hainele de sărbătoare — să convingă vreo cîţiva muncitori
şi ţărani să-i pozeze. în acelaşi timp, îşi extinde procedeele şi, preocupat să găsească „marile linii", începe să lucreze cu un be-ţigaş
de trestie, ou penelul sau ou estompa, cu puţină sepia sau tuş şi din cînd în cînd cu puţină culoare.
Primele lui desene — peisajele şi mai ales figurile — vădesc încă de pe acum stilul dur dar şi exactitatea şi forţa ce caracterizează
perioada olandeză. Apar temele pe care le va relua pînă la sfîrşiţul vieţii, semănătorul, bătrînul „în pragul eternităţii". „Natura
începe să se arate refractară faţă de desenator..." El nu se lasă însă „derutat de această ostilitate" şi continuă lupta cu o convingere
liniştită. „Desenul e o luptă aspră şi îndrăzneaţă", scrie el.
Familia e liniştită în privinţa posibilităţilor lui Vincent după ce acesta a fost încurajat de Mauve, pictor oficial şi comercial.
Unchiul de la Prin-cenhage, ca să-şi arate aprobarea, îi oferă artistului o cutie de culori ...
După anii cumpliţi din Borinage, aceste luni de vară reprezintă o nouă epocă de linişte. Prin împrejurimile „păstoriei" regăseşte
dulceaţa tristă a copilăriei, mărăcinii înfloriţi alternînd cu lanurile ce se pregăteau de seceriş. Vremea recoltei este pentru ţăran
vremea speranţei. Intim legat de viaţa lucrurilor, mai sensibil decît oricare altul la acele mari curente care animă păimîntul şi
fiinţele, Vincent începe şi el să spere. N-a terminat de arat, de semănat, n-a terminat truda; pentru el vremea recoltei e încă departe,
dar în inimă are tenacitatea plugarului şi, de acum înainte, are şi certitudinea unei sarcini pe care trebuie s-o ducă la capăt.
Pentru că neliniştea i s-a mai potolit, Vincent redevine accesibil sentimentelor elementare. Va descoperi o nouă dragoste care în
destinul său va apare ca un nou blestem, un nou zid de care, la fel ca altă dată la Londra, se vor zdrobi speranţele sale într-o viaţă
de fericită simplitate. Neputinţa de a atinge cea mai umilă fericire să fie oare tristul privilegiu al unor anumite fiinţe? „Să fii mort
pentru tine însuţi", scria odată Vincent. Şi iată că vrea să reînceapă să trăiască, de parcă n-ar şti că pentru el viaţa înseamnă
suferinţă, înseamnă să exprime suferinţa, să caute dincolo de sentimente, dincolo de fericirea dăruită oamenilor, un nu se ştie ce
mister, o nu se ştie ce lumină?
O NOUA IUBIRE
Printre oaspeţii veniţi în această vară la păstoria de la Etten se numără şi o tînără văduvă, Kee Vos, cu copilul ei. E fiica unchiului
Stricker din Amsterdam şi deci veri^oara lui Vincent. A înitîl-nit-o de nenumărate ori, împreună cu soţul ei, la Amsterdam, în casa
pastorului, pe vremea cînd învăţa latina. După o vizită pe care le-a făcut-o atunci, îi scria fratelui său: „Cînd îi vezi stînd seara,
unul lîngă altul, sub lumina intensă a lămpii, în camera de zi care e chiar lîngă odaia copilului. .. e într-adevăr un tablou idilic".
Dar nenorocirea s-a abătut asupra acestui cămin fericit. Kee e văduvă, iar copilul orfan.
Cînd o revede la Etten, farmecul tinerei femei îl emoţionează cu atît mai mult cu cît de ani de zile Vincent a trăit printre oameni
aspri, mineri Şi ţărani, iar durerea ei îi conferă acea frumuseţe tristă faţă de care el e mult mai sensibil... Prezenţa copilului îi
apropie şi foarte curînd Vincent îi va mărturisi verişoarei sale că o iubeşte. „Cînd i-am spus, mi-a răspuns că pentru ea trecutul şi
viitorul rămîn de nedespărţit şi că niciodată nu va putea răspunde sentimentelor mele."
în ciuda acestui răspuns, Vincent nu se descurajează, începînd din luna septembrie, îi vorbeşte fratelui său despre noua lui iubire şi
scrisorile lui reflectă, pe un ton de o veselie destul de rar în-tîlnită la el, voinţa de a cuceri dragostea care i se refuză. Trebuie să
dea o altă luptă, să cîştige o altă victorie. Se angajează în aceasta luptă, ca şi în artă, ou aceeaşi tenacitate, cu aceeaşi insistenţă, cu
aceeaşi stiîngăcie.
Vincent i-a făcut lui Kee un portret care a dispărut. Afecţiunea pe care el i-o arată fiului ei o mişcă pe tînăra femeie, dar înţelegînd
foarte curînd că nu va fi în stare să-1 „cuminţească" pe Vincent, pleacă în grabă la Amsterdam.
în sufletul tînărului pictor, acest „niciodată, nu, niciodată" devine o raţiune în plus de a dori iubirea care-i este refuzată. Ar putea
scrie în această privinţă aşa cum a scris despre desen „această rezistenţă e un îndemn de a învinge mai deplin". Vincent nu concepe
renunţarea. E înarmat cu destulă răbdare şi cu destulă dragoste ca să cîştige această inimă ce se ascunde de el. Şi pînă acum viaţa i-
a tot demonstrat că nimic nu-i va fi dăruit, că va trebui să lupte neîncetat. „Ea, nu alta", repetă el adresîndu-se lui Theo. Doliul ei
recent îl emoţionează; îl respectă, dar nu ajunge ca să-1 îndemne la renunţare... „M-am arătat atunci că nu sînt un resemnat ci un
credincios."
Liniştea care domnea la „păstorie" avea să fie de scurtă durată. La început, mama şi tatăl şi, în curînd, întreaga familie consideră
această pasiune ca „nesăbuită". Pentru ei nu este decît o nouă toană a acestui „personaj imposibil şi suspect".
Vincent are destulă încredere în dragostea lui ca să fie convins că va putea cîştiga inima lui K... că va reuşi să înlăture acel
„niciodată, nu, niciodată" pe care un doliu prea recent i-1 dicta acum.Dar între ei există şi „persoanele în vîrstă" — părinţii, unchii,
mătuşile — „în fond ele se tem că ea şi-ar putea schimba atitudinea. Pentru ca persoanele în vîrstă să-şi modifice opinia ar fi de-a-
juns nu să spună Kee contrariul ci ca eu să devin un om care cîştigă cel puţin 1 000 de florini pe an". Pe el problemele materiale
nu-1 sperie: „Cine iubeşte trăieşte, cine trăieşte munceşte, cine munceşte are pîine". Iubirea lui e tot o credinţă.
„îşi închipuia că mă iubeşte", va spune totuşi Kee însăşi. Sînt puse astfel pe seama unei imaginaţii dereglate sentimentele lui cele
mai autentice, mai absolute, tocmai pentru că sînt autentice şi absolute, şi nu se dau înapoi din faţa obstacolelor pe care le ridică
viaţa sau împrejurările. Vincent nu se revoltă, dar se Încăpăţânează.
La „păstorie", această insistenţă irită autoritatea tatălui, aşa cum pasiunea fiului îi ultragiază austeritatea. Vincent îi cere lui Theo
să încerce să-i convingă pe părinţi să dea o dovadă de mai multă omenie şi înţelegere. Dar Theo însuşi întîr-zie cu răspunsul la
aceste confidenţe înflăcărate, în Casa de la Etten încep iarăşi discuţiile, se aştern tăceri grele în timpul cărora se repetă la nesfîrşit
aceleaşi gînduri contradictorii. A venit din nou toamna, cu seri interminabile petrecute la gura sobei, cu mînii mocnite, ca furtunile
despre care se ştie că în cele din urmă tot vor izbucni!
Ieri, faţă de criza mistică a lui Vincent, una din surori exclama „mila te face idiot". Astăzi, această iubire le pare tuturor, şi mai cu
seamă tatălui, un sentiment pe cît de nesăbuit pe atît de incestuos. Plin de prejudecăţi, plin de rigorismul lui protestant, „domine"
vede în această pasiune semnul unui blestem. Acest fiu care mai ieri voia să salveze sufletele, astăzi nu mai vrea să meargă la
biserică; citeşte cărţi franţuzeşti scrise pentru atei, Michelet, Victor Hugo . .. Multă vreme pastorul Theodorus s-a străduit să
creadă în sfaturile lui Theo, să aibă încredere în Vincent; acum mî-nia lui se dezlănţuie şi, pentru că Vincent rezistă, pastorul
ajunge chiar să-i spună să plece.
Dar şi în această situaţie Vincent se încăpaţî-nează. Nu ia în seamă aceste cuvinte spuse la mînie. Are de apărat în acelaşi timp şi
dragostea şi munca lui. Va mai găsi oare altundeva aceste modele, aceste peisaje, această atmosferă pe care din zi în zi o sesizează
mai precis şi pe care le învăluie, de asemenea, în iubirea lui? Neputînd să trăiască altundeva fără bani şi fără meserie, nu-şi va
părăsi „cîmpul de lucru".
Se ştie că nu are mijloace de existenţă şi i se reproşează din nou acest lucru.
Vincent va putea fi uşor acuzat că se înverşunează astfel într-o situaţie imposibilă anume ca să-i irite pe ai săi. între el şi tatăl lui
dăinuie de multa vreme o neînţelegere, de cînd el n-a reuşit să merite încrederea ce i s-a acordat. Probabil că pastorul a fost
dezamăgit şi vexat în acelaşi timp de faptul că fiul său a nesocotit atît de des sfaturile unchilor şi s-a lăsat tîrît de falsa lui vocaţie.
Eşecul apostolatului din Borinage a fost ultima încercare. Impietatea de care Vincent dă astăzi dovadă i se pare lui Theodorus a fi
o insultă la adresa misiunii lui de pastor. Nu mai are decît o singură dorinţă: să-1 îndepărteze de lîngă căminul părintesc pe „acest
fiu care-1 face de ruşine".
Vincent consideră încercările mamei lui de a-1 consola ca fiind fără nici o noimă deoarece el nu e disperat. Despre tatăl său îi scrie
lui Theo: „Putem să ne respectăm unul pe celălalt, chiar dacă părerile noastre diferă deoarece ne leagă multe lucruri..."
LA PICTORUL MAUVE IN HAGA
Continuă să-i scrie lui Kee scrisori care îi sînt res
tituite fără să fi fost citite. încearcă să-i dea ex
plicaţii unchiului Stricker în legătură cu senti
mentele lui, să-i vorbească despre încrederea cu
care aşteaptă o schimbare ce ar putea interveni în
atitudinea tinerei femei.Acum doreşta să meargă la Amsterdam ca s-o revadă, fără să mai aştepte sărbătorile de la sfîr-şitul anului
cînd, după socotelile lui, ar fi avut prilejul s-o reîntâlnească. Theo îi trimite bani pentru călătorie dar Vincent îi „păstrează ca
rezerva", sperînd că va primi un răspuns la scrisori.
Viaţa la Etten devine imposibilă. Anotimpul ploios nu-i mai permite lui Vincent să se plimbe pe cîmpiile care-i ofereau în acelaşi
timp motive de exaltare şi de alinare. Din această cauză suferă şi munca, fiindcă nu mai poate lucra afară şi mai ales nu mari poate
lucra după model. Vincent îşi dă seama fără îndoială ca, în ciuda a ceea ce-i scria lui Theo cu cîteva săptămîni în urmă, şederea sa
la Etten nu va mai putea fi prelungită. Va fi alungat înainte de Crăciun? Ia el iniţiativa. Fără să plece definitiv din Etten, se duce în
decembrie la Haga pentru a-i arăta lui Mauve o serie de noi desene şi, în acelaşi timp, merge şi la unchiul Stricker la Amsterdam.
Vincent îi scrie lui Theo despre emoţia care îl cuprinde cînd merge să-1 revadă pe tînărul maestru de la Haga. Nu-1 va trimite oare
la plimbare socotind că ambiţia lui de a deveni pictor e o nebunie, aşa cum familia sa consideră drept o nebunie iubirea lui pentru
Kee? „I-am vorbit lui Mauve astfel: «Ce-ai zice dacă aş veni să-ţi stau pe cap vreo lună? în acest răstimp aş reuşi să înving micile
mizerii ale picturii şi apoi m-aş întoarce la Heike?»
„Ei bine! Mauve m-a instalat în faţa unei naturi moarte în mijlocul căreia, printre diverse obiecte, trona o pereche de saboţi, iar eu
tn-am apucat îndată de treabă."
Mauve îl critică şi-1 încurajează. Este pentru prima oară cînd se acordă atenţie proiectelor lui şi cînd nu e sfătuit să renunţe la ele.
De atunci îi va păstra o permanentă recunoştinţă. Avînd încredere în el însuşi, Vincent va vorbi despre speranţele şi elanurile sale.
După un an îi va scrie lui Theo: „Acum înţeleg mai bine de ce Mauve îmi spunea: «Nu-mi vorbi de Dupre, mai bine spu- ne-mi
ceva despre groapa aceea sau despre ceva asemănător»". Corot spunea la fel: „Trebuie să vezi cîmpiile nu tablourile".
De altminteri, pictorul de la Haga nu se mulţumeşte numai să-i dea sfaturi vărului său mai tî-năr. îi permite de asemenea să facă
primele picturi în ulei. într-o săptămînă Vincent schiţează cinci naturi moarte, dar în acelaşi timp continuă sa deseneze seară de
seară.
Are drept locuită o cămăruţă învecinată cu atelierul lui Mauve. Şi acum Vincent întrevede o altă speranţă, aceea de a se stabili la
Haga, sau mai bine la Scheveningen, unde ar putea luora sub îndrumarea vărului său. Visul lui ar fi să facă cît mai curînd ceva
„vandabil" pentru a putea fi independent şi pentru a-şi continua studiile de care îşi da seama că încă are mare nevoie. Tatăl său,
căruia îi cere bani, îi pretinde să-i prezinte lista cheltuielilor. Dacă Theo ar putea să-1 ajute, ar rămîne la Haga; dacă s-ar întoarce
la Etten ar trebui oricum să închirieze un atelier în care să lucreze.
„SÂ-ŢI PĂSTREZI MINTEA LUCIDA ..."
Vincent profită de şederea sa la Haga pentru a se duce la Amsterdam. în aceeaşi seară merge la unchiul Stricker. E strînsă familia
la cină, dar Kee nu e acolo. Şi în timp ce schimbă cîteva cuvinte, Vincent nu se gîndeşte decît la un singur lucru: „Unde e Kee?"
întreabă el în cele din urmă. Află că tînăra femeie a părăsit casa îndată după sosirea lui. Este deci cazul să creadă ca sălbăticia şi
răceala ei sînt reale? Unchiul Storieker, la rîn-dul său, încearcă să-1 facă pe Vincent să-şi dea seama de situaţie şi îi citeşte o
scrisoare de-a tinerei femei în care Kee îi cere vărului ei să înceteze corespondenţa aceea zadarnică şi „să-şi scoată din cap" toată
povestea. Vincent ascultă scrisoarea ce i se citeşte şi cuvintele unchiului, aşa cum ascultă predicile în care nu mai crede. Se
cramponează de Dumnezeul din Biblie în care se spune că „iubirea va izbăvi multe păcate".Stă trei zile la Amsterdam. De fiecare
dată cînd merge la unchiul său, Kee dispare. Şi-atunci nefericitul Vincent se poticneşte din nou. Nu vrea să cedeze nici în faţa
refuzului cu care e mereu întîmpinat, nici în faţa acelui sentiment de descurajare pe care îl cunoaşte bine, şi care e gata să-1
cuprindă din nou, să-1 învăluie ca o apă înşelătoare. S-a zbătut destul. Să-1 lase măcar să stea de vorbă cu Kee, «ă încerce s-o
convingă.. . „Ea nu vrea să audă de tine, şi tenacitatea ta e dezgustătoare ... !" îi replică unchiul. „Mi-am întins degetele în flacăra
unei lămpi şi am răspuns că vreau s-o văd numai atît timp cît pot să-mi ţin degetele în flacără... Mi se pare că au stins lampa şi că
au spus: «n-ai s-o vezi»."
Vincent înţelege atunci că şi de data aceasta fericirea fuge de el. Că e copleşit de un fel de fatalitate. Şi încet-încet această
zadarnică iubire care îl înflăcăra cedează locul unui „vid insondabil" .
„Cred în Dumnezeu, nu mă îndoiam de puterea pe care ţi-o dă iubirea, dar am simţit ceva în mine şi am strigat: «Dumnezeul meu,
Dumnezeul meu, de ce m^ai părăsit?» Nu mai înţelegeam nimic şi gîndeam: «M-am înşelat oare? Oh, Doamne Dumnezeule! Nu
există Dumnezeiu?»"
... „Pe vremea aceea consolarea mea era Mauve. M-am avîntat cu toate puterile în muncă."
După ce i-a făcut o vizită surorii sale Will, la Hartem, Vincent se reîntoarce la Haga descumpănit. Nu îl chinuie numai dorinţa ci şi
teama că va fi din nou cuprins de melancolia de altădată; nu vrea să-şi distrugă munca, voinţa, din pricina lui Kee... Şi astfel simte
că iubirea lui e pe moarte. Kee se agaţă de trecut. Vincent va aştepta ca ea să înţeleagă viaţa aşa cum o înţelege el acum. îşi
reneagă ideile pe care le avea despre Dumnezeu şi religie. „Pentru că acum eu cred în viaţă şi în ceva real, nu mă mai cufund în ab
stracţiuni, ca pe vremuri..." Şi adaugă: „Eu trebuie să muncesc, să-mi păstrez mintea lucidă, ca să pot picta, desena .. ."
O prostituată, la Haga, îl salvează de starea de depresiune în care se temea că va cădea din nou. Acum există un lucru care
contează mai mult dech iubirea, decît fericirea lui, acest lucru e munca, voinţa lui de a continua ceea ce a început. Dacă e aşa cum
îi scrie lui Theo, „un om care-şi are patimile lui" va căuta să le satisfacă după cum se va nimeri. Dominantă e o singură pasiune şi
nu admite compromisuri: pictura.
După reîntoarcerea sa la Etten, reîncepe lucrul, nerăbdător să valorifice sfaturile lui Mauve. Acesta îi trimite materialele necesare
ca să poată picta în ulei, ceea ce-i permite să continue căutările de la Haga, dar desenează în continuare foarte mult, mai ales
figuri. Pentru că el vrea să se exprime în primul rînd prin desen. Pentru el desenul este „o acţiune prin care-ţi croieşti drum într-un
perete invizibil de fier, care pare să existe între ceea ce simţi şi ceea ce poţi".
Nici suferinţele morale şi nici mizeria fizică nu-1 împiedică să dea această luptă de care depinde sensul vieţii lui. Şi în primul rînd
ca să scape de piedici. De Crăciun, între tată şi fiu izbucneşte o nouă ceartă. Pretextul? Impietatea lui Vincent. „Nu ţin minte să mă
fi lăsat vreodată împins de furie ca atunci", îi mărturiseşte el lui Theo. într-adevăr, s-a adunat prea multă ură ca să mai poată fi
pace. în aceeaşi zi, Vincent părăseşte casa părintească avînd sentimentul că nu se va mai întoarce niciodată.
VIII. SIEN
„Merg în întâmpinarea unui moment critic; apa urcă, îmi va ajunge poate pînă la buze, poate chiar mai sus: cum aş putea şti
dinainte? Dar n-ane importanţă, nu voi înceta lupta, îmi voi vinde scump pielea, voi încerca în pofida oricărei situaţii să înving şi
să urc din nou la suprafaţă." Iată cum vede Vincent situaţia după ruptura intervenită între el şi tatăl său. Acum trebuie să conteze
numai pe el însuşi, să înfrunte problemele vieţii materiale: să se hrănească, să se îmbrace, să-şi găsească o locuinţă. Şi în afara
acestor necesităţi, rămîne de îndeplinit sarcina pe care şi-a asumat-o.
Pastorul îi oferă nişte bani. Mauve vrea să-1 ajute. Vincent refuză. Aşteaptă să fie sprijinit de fratele său ca să treacă peste acest
moment dificil. Deoarece, dintre toţi pe care-i ştie, Theo a fost singurul — înainte de Mauve — care 1-a încurajat să facă pictură.
încă de pe vremea cînd Vincent se afla în Bori-nage, Theo şi-a asumat de fapt întreţinerea fratelui său prin intermediul pastorului.
Dar ajutîn-du-1 în mod direct, aşa cum i se cere acum, Theo s-ar substitui autorităţii părinteşti şi ar prelua răspunderea pentru
soarta fratelui. Din momentul în care acesta a rupt-o cu tatăl său într-un mod brutal, cererile lui ridică pentru Theo o problemă de
conştiinţă. Ajutîndu-1 pe Vincent nu înseamnă oare ca se aliază cu el spre a-1 dezavua pe pastor?
Şi totuşi nu trebuie să-1 ajute în realizarea unei cariere căreia de mulţi ani îl tot îndeamnă să se consacre?
în faţa acestei alternative, Theo ezită să se pronunţe. Nu răspunde la primele scrisori expediate din Haga. Vrea în acest mod să-şi
arate dezaprobarea?
Mauve este acela care îi dă lui Vincent o sută de florini ca să-şi facă rost de o locuinţă şi de mobilă. încă din primele zile ale lunii
ianuarie, tînărul pictor îşi instalează atelierul într-o cameră închiriată lîngă gara Rinului, pe Schenkweg, nr. 138, o stradă de
mahala în dreptul antrepozitelor căii ferate. Casa era vetustă.
De la fereastră se văd grădini, un rînd de arbori, cîmpia şi diverse clădiri. Muncitorul e gata să-şi înceapă treaba dar n-are din ce să
trăiască. Scrisorile lui trădează nerăbdarea. Theo îi trimite ceva bani, reproşîndu-i totodată atitudinea lui faţă de părinţi. în acelaşi
timp îşi ia totuşi un fel de angajament pe care îl va respecta pînă la capăt cu o admirabilă conştiinciozitate. „îmi propun să te ajut
în limita mijloacelor mele pînă cînd vei reuşi să-ţi cîştigi singur cele necesare traiului. Dar găsesc cu totul nepotrivit modul în care
i-ai părăsit pe Pa şi pe Moe."
De anul nou Vincent îi trimite tatălui său urările de rigoare; refuză să facă mai mult deoît atît. Chiar dacă ar fi avut vreun regret,
situaţia ră-mîne aceeaşi: „Regret momentan cele întîmplate? Nu. La drept vorbind sînt din ce în ce mai pasionat de desen, ca un
marinar de mare".
Cînd Vincent soseşte la Mauve, la începutul anului 1882, şcoala de la Haga e în plin avînt. Promotorii ei au fost Jongking (1819—
1891) a cărui carieră s-a desăvîrşit în Franţa, W. J. J. Nuyen, mort prematur (1813—1839) şi J. Bosboom (1817—1891) pe care
Van Gogh îl admira foarte mult.
Peisagiştii francezi din secolul al XlX-lea — şi mai ales şcoala de la Barbizon — i-au influenţat pe pictorii olandezi, dar aceştia şi-
au păstrat, de la maeştrii naţionali, dragostea pentru imensitatea ce rului şi orizonturile nesfîrşite. J. H. Weissenbruch (1824—
1903), un excelent peisagist, 1-a încurajat pe Van Gogh care i-a arătat cîteva desene şi îl frecventa destul de regulat în acea vreme.
Printre ceilalţi reprezentanţi ai acestei şcoli, se cuvine a fi citat mai ales Josef Israels (1824—1911), pictorul sărmanilor, care a
atins culmea cam în vremea cînd Vincent se afla la Haga, Jakob Maris (1837—1889) şi cei doi fraţi ai săi Matthys (1839—1917)
pe care Vincent îl întîlnise la Londra, şi Willem (1844—1910), H.-W. Mesdag (1831—1915) care a lăsat oraşului său o colecţie
ce-i poartă numele, bogată în opere franţuzeşti din secolul al XlX-lea. în ceea ce priveşte pe Anton Mauve (1838—1888), acesta
după ce a debutat la Harlem, s-a stabilit la Haga în 1874 unde s-a căsătorit cu o nepoată de-a mamei lui Vincent, Jet Carbentus.
Operele lui Mauve vădesc astăzi o oarecare dulcegărie. Nu au calităţile care se găsesc la Israels, Weissenbruch şi Bosboom.
în ciuda neînţelegerii dintre ei, Van Gogh îi va păstra mereu recunoştinţă vărului său pentru că 1-a ajutat la începuturile carierei
sale de pictor.
Dintre reprezentanţii mai tineri ai şcolii de la Haga, Van Gogh îl frecventa de asemenea pe Georges Hendrik Breitner (1857—
1923), unul dintre cei mai buni pictori ai timpului, dar destul de opus atît şcolii cît şi concepţiilor artistice ale lui Van Gogh.
Vincent a întreţinut de asemenea relaţii cu H. J. van der Weele (1852—1930) la „Pukhri studio" unde în urma intervenţiilor lui
Mauve a fost admis să deseneze după model. Trebuie să-i mai cităm pe W. de Zwart (1862—1931) şi pe belgianul Theophile de
Bock, cu care Vincent a lucrat la Scheveningen.
„îndată după sosire (la Haga) am frecventat toate atelierele care-mi erau deschise ca să-mi fac relaţii şi să-mi găsesc prieteni. Dar
foarte curînd treaba asta m-a lăsat rece", îi va scrie Vincent ceva mai tiîrziu lui Van Rappard. Căci nu numai concepţiile artistice îl
îndepărtează de confraţii săi ci şi, sau mai ales, caracterele lor.
„Mi-am închipuit că pictorii de aici formează un fel de cerc, de asociaţie în care domneşte prietenia, cordialitatea şi o anume
solidaritate. După părerea mea aşa ar fi fost firesc ..."
Vincent s-a dus să-1 vadă pe Tersteeg, fostul lui patron, care la început îl încurajează şi îl ajută împrumutîndu-i cîţiva florini.
Mauve îl pune să deseneze în propriul său atelier după modele de ipsos. Dar Vincent aleargă pe la cantinele populare şi prin
sălile de aşteptare de clasa a IlI-a ca să facă crochiuri. „Mă socotesc fericit că pot beneficia de sfaturile lui, îi scrie el lui Theo în
legătură cu Mauve, dar ca şi el, nu vreau să mă închistez în vreo reţetă, într-o şcoală, într-o tendinţă ... Dacă între noi există puncte
de asemănare, există de asemenea şi deosebiri reale..." Aşadar elevul nu va fi docil. Concepţiile lui sînt departe de cele ale
maestrului. Ciocnirile se vor produce fără întîrziere, izbucniri de mînie pe care Vincent le stăpîneşte cu mare greutate. Dacă
munceşte, munceşte nu ca să facă artă: „Fie în figură, fie în peisaj, aş vrea să exprim nu ceva sentimental melancolic, ci o durere
profundă". El va povesti despre mizeria dezmoşteniţilor. Şi fiind stă-pînit de acea obsedantă voinţă, e obligat să asculte
observaţiile neplăcute pe care Mauve i le face în legătură cu ţinuta lui. Aspectul exterior al lui Vincent, ţinuta lui neglijentă nu erau
de natură să-i permită frecventarea cercurilor în care Mauve sau Tersteeg ar fi vrut să-1 vadă. Adesea n-are altceva de îmbrăcat
decît hainele vechi pe care le poartă prin casă şi, în munca sa febrilă, nici nu se gîn-deşte să le menajeze ... seamănă cu ceea ce
vrea să fie: un muncitor manual.
Ajutorul pe care-l primeşte din partea lui Theo nu-1 poate scăpa de sărăcie. Se simte vexat de cri-ticile pe care acum i le fac cei
care pretindeau că-1 susţin. Tersteeg pare să fi fost primul care-i reproşează tînărului că nu îşi „cîştigă pîinea"... „Dar ce înţelegi
prin a-ţi cîştiga pîinea?" îi va replica el unchiului Cor, negustorul de artă din Amsterdam. „Să-ţi cîştigi pîinea, sau să meriţi pîinea
— să nu mai meriţi pîinea, adică să fii nedemn de pîinea pe care o cîştigi, aceasta, mi se pare o crimă, deoarece fiecare om
cumsecade e demn d« coaja lui de pîine — cînd însă, din fatalitate, nu o poţi cîştiga deşi o meriţi, oh!, da, asta e o nenorocire, o
mare nenorocire."
în aceeaşi chestiune îi scrie şi lui Van Rappard: „Mi se pare că e vorba nu atît de a cîştiga cît de a merita". Vincent îşi dă destulă
silinţă ca să fie sigur că o merită. „Dacă muncesc din greu, cu perseverenţă, în curînd munca îmi va aduce un cîştig".. . Lui Theo,
singurul care nu-i face reproşuri, Vincent îi împărtăşeşte dorinţa lui de a fi în curînd demn de „o meserie care-i va permite să
cîştige destui bani ca să poată trăi, la fel de bine ca meseria de forjor sau de medic".
Dar pentru a o exercita va accepta, totuşi, să-şi trădeze convingerile, credinţa care îl exaltă? Ca să picteze mizeria oamenilor e
nevoie să copieze busturi şi mîini de ipsos? Vincent nu va fi niciodată „elev". Ca să facă auzit cuvîntul Domnului la ce i-a folosit,
cu ani în urmă, că a buchisit latina şi greaca la Amsterdam? Oare mai are acum nevoie de principiile lui Mauve?
RUPTURA CU MAUVE
Acordul dintre Maestru şi elev e rupt acum. „într-o zi, mi-a vorbit pe tonul unui profesor universitar. M-am stăpînit, dar cînd am
ajuns acasă, cuprins de o cumplită furie, am aruncat toate mulajele acelea prăpădite în lada cu cărbuni unde s-au şi sfărîmat. Mi-
am zis: nu voi mai desena după modele de ipsos decît atunci cînd aceste sfărîmături vor fi iar albe şi cînd nu vor mai exista mîini şi
picioare de oameni vii pe care să le desenez."
In urma acestei izbucniri, Mauve îi face cunoscut lui Vincent că nu se va mai ocupa de el vreme de două Luni. Vincent nu e deloc
afectat de această pedeapsă. După ce trec cele două luni, îi scrie vărului său: „Să ne stfîngem mîinile şi să 123 ştergem dintre noi
orice urmă de ranchiună. Dacă totuşi vă este greu să mă îndrumaţi gîndiţi-vă ca şi mie îmi este greu să fiu îndrumat de
dumneavoastră care îmi cereţi «să imă conformez cu toată stricteţea» tuturor dorinţelor dumneavoastră: n-aş mai fi în stare să mă
supun. In consecinţă mai bine ar fi să terminăm, dumneavoastră ou rolul de îndrumător, eu cu cel de îndrumat. Ceea ce nu
înseamnă că nu mă simt obligat faţă de dumneavoastră şi că nu vă datorez multă recunoştinţă".
Mauve nu-i răspunde. în ranchiuna lui se amestecă şi decepţia piriaimuiită 'de Vincent care nu e ceea ce ar fi vrut el să fie: un elev
care să-1 urmeze, să-1 venereze, un pictor demn de grupul pe care îl frecventează şi în care strălucesc Breitner şi atîţia alţii. Acest
elev nu-i face onoare, aşa cum sperase el, şi prin urmare îl îndepărtează. Mauve a ajuns chiar să-şi bată joc de Vincent, să-i imite
în derîdere mersul, atitudinile. îi poartă pică nu numai pentru că nu-i plac modelele academice, ci şi pentru că îşi alege modele din
popor, de pe stradă, de prin cartierele cele mai sărace şi cele mai urîte. Aşa cum s-a luat la harţă cu pastorii şi cu negustorii de artă,
Vincent se ia la harţă cu Mauve, cu Tersteeg, cu micul cerc artistic din Haga.
„Voi avea multe de suferit, tocmai datorită unor trăsături caracteristice ale firii mele pe care nu le pot schimba. în primul rînd
înfăţişarea mea, felul meu de a vorbi, de a mă îmbrăca; apoi mediul pe care îl frecventez"...
Acest mediu este cel care corespunde nevoilor muncii lui, dorinţei lui de a picta viaţa celor nefericiţi, de a fi, în felul său, bardul şi
prietenul lor. Dar ar putea el să fie aşa cum doreşte dacă nu le-ar semăna? După cum îi scrie lui Theo, nu se simte în largul său şi
nu „redevine el însuşi" decît în mijlocul oamenilor care muncesc şi numai îmbrăcat în haine grosolane. „Aşadar, dacă încep să-mi
facă observaţii în legătură cu felul meu de a imă purta, în legătură cu îmbrăcămintea, cu înfăţişarea mea, cu felul meu de a vorbi,
ce-ai vrea să le răspund? Că mă plictisesc fleacurile astea."
în jurul lui Vincent creşte ostilitatea. I se reproşează că „nu-şi cîştigă pîinea" dar mai ales e criticat pentru mîndria şi
ambiţiile sale. Ajutorul pe care i-1 dă unul sau altul serveşte mai ales ca pretext pentru a-1 umili. Tersteeg spune peste tot că
Vincent nu va ajunge niciodată artist. Desigur, nu va fi niciodată un artist pentru galeriile Goupil şi pentru saloanele frecventate
de doamnele din lumea bună. „I-aş fi aruncat în obraz cei zece florini pe care mi i-a dat dacă i-aş fi cerut pentru mine, dar
trebuia să plătesc un model, o sărmană femeie bolnavă care nu putea să aştepte. Aşa că am tăcut." Şi Vincent adaugă:
„Prefer să mă lipsesc şase luni de masa de prînz ca să cheltuiesc mai puţin, decît să mai accept iar zece florini de la Tersteeg şi să-i
ascult reproşurile ... !" Unchiul Cornelis Marinus, care i-a făcut o vizită, îi cere douăsprezece desene în peniţă, cu vederi din Haga,
pe care Vincent se grăbeşte să le execute şi să i le expedieze. îi scrie lui Tkeo despre bucuria pricinuita de acest eveniment ce i se
părea „cvasi miraculos". Dar artistul trimite desene făcute în cartierele populare în care trăieşte, adică nu ceea ce dorea
negustorul de artă. O a doua comandă, pe care nu o termină, dă naştere unei discuţii aprinse. în legătură cu toate acestea Vincent
îi scrie prietenului său Rappard: „Am primit un răspuns cu privire la subiectele desenelor «iele: am obţinut pe ele mai puţin
decît mă aşteptam deşi nu speram mai mult de treizeci de florini — pentru şapte bucăţi. Am încasat douăzeci de florini şi pe
deasupra am mai primit şi o mustrare: oare-mi închipui că astfel di desene ar avea vreo valoare comercială?"
„I-am răspuns că nu am de loc pretenţia că aş fi la curent cu valoarea comercială a lucrurilor şi că, dacă el, ca negustor, îmi spune
că^ n-au paloare comercială, eu n-am nici o poftă să-1 contrazic şi nici să contest punctul lui de vedere; că, în ceea ce mă priveşte,
dau maj multă importanţă valorii artistice şi că prefer să mă preocupe natura mai degrabă decît calculu'. preţurilor; în sfîrşit, i-am
scris că îi vorbeam de preţuri şi nu-i dădeam desenele mele pe nimic deoarece aveam ca oricare alt om nevoi omeneşti: să mănînc,
să am o locuinţă etc. şi consider că e de datoria mea să pun la punct aceste chestiuni relativ neînsemnate. îi mai spuneam că nu
vreau să-mi impun lucrările împotriva voinţei lui şi că rămîn dispus să-i trimit desene aşa cum doreşte el, dar că sînt la fel de
dispus să renunţ la clientela lui. Sînt absolut sigur că această poveste va avea şi alte urmări şi că atitudinea mea va fi socotită drept
o manifestare de nerecunoştinţa, o manifestare grosolană şi brutală."
Se pare că în acel moment Theo însuşi se îndoieşte de Vincent. Tersteeg s-a dus la Paris să stea de vorbă cu el. Şi felul în care i-a
prezentat situaţia a fost fără îndoială cauza tăcerii lui Theo care, în primele luni ale anului 1882, îi prici-nuieşte lui Vincent în
repetate rînduri o foarte mare îngrijorare. Reproşurile pe care i le face unchiul din Amsterdam, săgeţile pe care i le aruncă Tersteeg
nu sînt de natură să-1 reconcilieze cu negustorii care au fost primii lui patroni şi care nu i-au iertat năzbîtiile din trecut. Regretă că
Theo se află în rîndurile lor, nu alături de el. Şi de ce oare nu ar trece de partea lui? De ce n-ar veni şi el de partea artiştilor care
lucrează cu propriile lor mîini, în loc să-i servească pe cei care trăiesc din ceea ce produc alţii? Theo, ca şi el, ar putea deveni
pictor: „Sînt cît se poate de sigur că atunci cînd vei fi în atelierul tău ceva de care încă nu-ţi dai seama se va trezi în tine — o mare
putere de muncă şi de creaţie pe care încă nu o cunoşti."
Theo nu încearcă deoît să reînnoade legăturile
care se destrămau şi face risipă de sfaturi în care-1
îndeamnă să fie indulgent: „Tersteeg a fost pentru
noi ca un frate mai mare, încearcă să fii priete
nos cu el". Dar Vincent şi-a încheiat socotelile cu
această pretinsă prietenie, în care n-a descoperit
deoît dispreţ şi uneori răutate. Tersteeg va împinge
lucrurile atît de departe încît îi va spune lui Vin
cent: „Mauve şi cu mine vom interveni ca Theo
să nu-ţi mai trimită bani".
Vincent se revoltă nu dintr-un orgoliu van, ci pentru că se consideră o victimă a nedreptăţii, a lipsei de înţelegere. Nu-şi face un
titlu de glorie din izolarea care-i este impusă; suferă din pricina ei. Trăieşte „strîns într-o menghină". îi lipseşte mai ales prietenia
lui Mauve, fiindcă era prietenia unui artist. S-au văzut din nou, încă o dată.
„Mauve mi-a spus că nu va mai putea da înapoi, sau, în orice caz, că nu mai vrea. L-am invitat să vină să vadă ce-am lucrat ca să
discutăm după aceea despre afaceri. A refuzat categoric: „Evident că nu voi veni la dumneata; între noi totul s-a terminat."
„în chip de concluzie a adăugat: «Ai un caracter perfid». Apoi mi-.a întors spatele. Scena s-a petrecut printre dune ...
„Am făcut cale întoarsă revenind singur, cu inima copleşită de tristeţe şi gîndindu-mă că Mauve a îndrăznit să-mi spună ce mi-a
sjms. Nu-i voi cere explicaţii, dar nici eu n-o să-mi cer scuze. Şi totuşi — şi totuşi — şi totuşi!" „Aş vrea atît de mult ca Mauve să
regrete ce-a spus."
„Lumea mă bănuieşte de ceva — simt eu acest lucru — crede că eu ascund ceva. Vincent are un secret care se teme să iasă la
lumina."
CHRISTINE
Aici, chiar în această admirabilă scrisoare, Vincent îi dezvăluie lui Theo secretul care fără îndoială stă la baza nenorocirilor lui şi a
reproşurilor cu care e copleşit.
„Ei bine! domnilor, o să vă întreb, pe voi, care ţineţi atît de mult la bunele maniere şi la comportarea politicoasă, cu condiţia ca
totul să nu fie decît imitaţie, cînd faci dovadă de mai multă politeţe, delicateţe, sensibilitate şi curaj: cînd laşi o femeie în voia
soartei sau cînd te interesezi de o femeie părăsită?
„Am întîlnit iarna aceasta o femeie însărcinata, părăsită de bărbatul al cărui copil îl purta în pîn-tece.
„O femeie gravidă care rătăcea pe străzi cău-tînd să-şi cîştige existenţa într-un mod pe care îl bănuieşti.
„Am angajat-o ca model şi am lucrat cu ea toată iarna.
„Nu i-am putut da salariul ce se plăteşte unui model, dar asta nu înseamnă că nu i-am plătit orele în care mi-a pozat şi că n-am
reuşit, slavă Domnului, s-o salvez pe ea şi pe copilul ei de foame şi de frig, împărţind cu ea bucata mea de pîine ...
„. . .Cred că orice om care preţuieşte^ măcar cît pingeaua de la proprii săi pantofi, dacă s-ar fi găsit într-o situaţie asemănătoare ar
fi acţionat la fel."
Vincent vede în această femeie un auxiliar al muncii sale: „Am făcut progrese, continuă el, pentru că aveam un model bun de
desenat. Acum această femeie s-a ataşat de mine ca o porumbiţă îmblîn-zită; în ceea ce mă priveşte, neputîndu-mă căsători decît o
singură dată, nu văd cum^aş putea proceda mai bine decît căsătorindu-mă cu ea, acesta fiind unicul mijloc de a continua s-o ajut;
altfel mizeria ar constrînge-o să reia drumul spre prăpastie.
„.. .M-am gîndit la o altă femeie pentru care inima mea mai bate încă, dar ea era foarte departe şi refuză să mă vadă, în vreme ce
aceasta rătăcea pe străzi în toiul iernii, bolnavă, gravidă, înfometată. N-am putut proceda altfel. Mauve, Theo, Tersteeg, pîinea mea
e în mîinile voastre; mi-o veţi refuza oare şi îmi veţi întoarce spatele?"
Cine e această femeie pe care Vincent încearcă s-o salveze într-un moment cînd el însuşi e p« cale să se scufunde?
într-o scrisoare scrisă la Enen în decembrie, îi povesteşte lui Theo despre întîlnirea lui cu o prostituata din Haga, îndată după vizita
la unchiul Stricker, vizită care 1-a umplut de amărăciune, şi după încercarea zadarnică de a o vedea pe Kee.
Portretul acestei femei corespunde cu cel pe care i-1 va face Ghristinei cu şase luni mai tîrziu. Totuşi, contrar afirmaţiei pe care o
face Georges Charensol într-o notă la „Corespondenţa completă", nu este sigur că e vorba de aceeaşi femeie, într-o scrisoare
posterioară, Vincent scrie într-adevăr că a întîlnit-o pe Christine „spre sfîrşitul lui ianuarie", după ruptura cu Mauve. E posibil
totuşi ca în această nouă stare de derută să se fi dus deseori la aceeaşi prostituată care, cu o lună în urmă, 1-a consolat de decepţia
lui amoroasă. Aşadar Vincent a falsificat cu bună ştiinţă această dată pentru ca Theo să nu creadă cumva că el ar putea fi tatăl
copilului care avea să se nască? Această ipoteză emisă de L. Roelandt nu pare să fie demnă de reţinut. Oricum ar sta lucrurile este
vorba de una dintre acele prostituate care vor fi singurele tovarăşe ale scurtei lui vieţi. „Mi s-a întîmplat adesea să rătăcesc pe
străzi, singur-sin-gurel, cu sufletul chinuit, bolnav, pradă mizeriei şi fără bani şi să urmăresc cu privirea şi să-i invidiez pe bărbaţii
care-şi puteau permite luxul de a merge cu aceste femei, şi aveam impresia că aceste sărmane, prin situaţia lor socială şi prin
experienţa lor >de viaţă, erau surorile mele. Pe vremea cînd eram adolescent ridicam uneori ochii, cu o neţărmurită simpatie, cu
respect, spre un obraz de femeie, pe jumătate veştejit şi pe care se putea citi, aş îndrăzni să zic: viaţa m-a brutalizat."
Viaţa a brutalizat-o pe Christine. A fost sedusă de tînără, după decesul tatălui ei, de un bărbat de la care ea a rămas cu o fetiţă.
Murindu-i amantul, se vede din nou singura, părăsită, alături de o mamă care munceşte ca servitoare pentru a-i întreţine pe ceilalţi
şapte copii. Pentru a şi-1 creşte pe al său — şi fără îndoială pentru a-şi ajuta familia — Christine nu va avea în curînd altă resursă
decît trotuarul. O melodramă lamentabilă care nu e literară. Qînd o întâlneşte Vincent, e gravidă, bolnavă, descumpănită. O ia ca
model — acesta e termenul pe care îl foloseşte cînd îi vorbeşte lui Theo despre ea şi cu care justifică prezenţa ei faţă de cei care
mai vin încă pe la el, la atelier. Dar cînd îi face mărturisiri fratelui său, nu-i ascunde dorinţa de a se căsători cu ea, mai mult din
dato-torie decît din dragoste.
Se pare că adesea a fost falsificat sensul şi chiar şi datele acestor împrejurări care reprezintă cu totul altceva decît o banală
aventură în care candidul Vincent s-ar fi lăsat prins. Numeroşi biografi au folosit cu plăcere cele mai întunecate culori cînd au
făcut portretul acestei femei pe care au gratificat-o cu cinci copii (atribuind fiicei progeniturile mamei). „Era o beţivă abjectă, scrie
Michel Florisoone. îi fura ultimii bani ca să-şi cumpere bitter; 1-a rupt de lume, 1-a coborît în infern." — „înjură şi scuipă, îl pune
pe Vincent să dea copiilor terciul, fumează ţigări de foi şi bea zdravăn . . ." (G. Coquiot).
La originea acestor comentarii stă răspunsul pe caxe ea 1-a dat unui medic de la spitalul din Leyda, unde s-a internat ca să nască.
Aceste slăbiciuni ocazionale, pe care ea le mărturiseşte rîzînd — bitter-ul şi ţigările de foi — sînt prezentate ca o obişnuinţă.
Vincent nu-şi face iluzii în privinţa ei. Modul în care o descrie fratelui său lasă să se înţeleagă destul de limpede că îşi dă seama şi
de decăderea şi de vulgaritatea ei. „Nu mai e drăguţă, nu mai e prea tînără . .. Are o voce dezagreabilă şi ţipă destul de des, spune
lucruri sau are expresii pe care micuţa noastră surioară Wilhelmine s-ar feri să le rostească." Dar el n-a căutat-o, adaugă; a găsit-o.
Şi, aşa cum făcuse totdeauna pînă atunci, merge în această circumstanţă pînă la ultima consecinţă a ideilor sale; e logic cu el însuşi
cînd culege această epavă. „Pentru mine ea e frumoasă, găsesc în ea exact ceea ce-mi trebuie. Viaţa a lovit-o; pe ea şi-au pus
pecetea suferinţa şi adversităţile; se poate scoate ceva din ea."
„DOAMNA SĂRĂCIE"
Să ne reamintim ce ira spus Vincent unchiului Cor în legătură cu Phrine a lui Gerome. De fapt el o aştepta pe Christine de ani de
zile. Dragostea? Nu.Iubirea pentru Kee 1-a lăsat fără speranţe. „Nu mai sînt capabil de o iubire ca aceea care s-a terminat cu un
naufragiu."
Ceea ce îl leagă de Christine este nevoia imperioasă de a se devota cuiva, dorinţa de a găsi un mijloc prin care să „fie totuşi
folositor la ceva". Şi pentru aceasta era nevoie ca el^ sa se îndrepte spre fiinţa cea mai mizerabilă, să întindă mîna femeii cele mai
decăzute, de la care ceilalţi îşi întorc privirile cu dezgust sau dispreţ. Aceasta este ultima încercare prin care Vincent mai trebuie să
treacă — cea mai disperată — înainte de a-şi asuma, în sfîrşit, această suferinţă către care se îndreaptă astăzi, liniştit, răbdător,
luptînd zi de zi cu greutăţile, cu mizeria, cu boala.
A fost o aventură? Vincent n-a mers niciodată atît de departe pe calea idealului său evanghelic. El a preluat asupra sa suferinţele^
şi ^păcatele Christinei, nemaimulţumindu-se ca altădată cu acea caritate verbală a pastorilor, şi nici chiar cu ajutorarea aproapelui,
cum a încercat să facă în Borinage. El ia în căsătorie, ca Francisc, dar în dublu sens al cuvîntului, pe „doamna sărăcie". Da,
doamna sărăcie e într-adevăr această femeie dezbrăcată, descărnată, lipsită de orice farmec şi ps al cărei portret el îl intitulează
„The Great lady" ... Ea e propria lui conştiinţă, justificarea lui.
Vincent nu se mai miră totuşi de scandalul j>e care îl provoacă şi de data aceasta altruismul său. După ce a fost respins de
negustorii de artă şi de pastori, acum e respins de către ai săi, de unchi, de prieteni. Nici declasarea lui nu e un act de abdicare, un
pas greşit. E un act de voinţă dictat de aceeaşi logică, de aceeaşi umilinţă: „Sînt hotărît să mă înrădăcinez în clasele cele mai de
jos". Va fi la nivelul celor pe care îi iubeşte şi pe care îi susţine, adică va fi el însuşi ca ei.
Dar nu într-asta constă drama lui Vincent, ci
în faptul că pentru a-şi asuma o asemenea misiune
nu ajunge numai voinţa. Dacă speranţa îl ajută
să se considere destul de curînd „drept un munci-
tor care exercită o meserie", el nu e totuşi încă decît un elev nedocil, neîndemînatic, incapabil să-şi asigure existenţa deşi are
pretenţia de a asigura existenţa unei femei şi a unui copil. în curînd Tersteeg îi va spune atest lucru, chiar faţă de Christine, cu o
îngrozitoare cruzime.
In cursul acestor prime luni ale anului 1882, reuşeşte să-şi asigure existenţa graţie banilor pe care-i primeşte de la Theo, dar îl
chinuie sărăcia şi îngrijorarea. Vidul din jurul lui devine pe zi ce trece şi mai copleşitor. Toţi cei care puteau să-1 ajute l-au părăsit,
convinşi că au de-a face cu un om imposibil deoarece nu vrea să urmeze calea pe care i-au arătat-o ei. Numai Theo îi rămîne
credincios prin încrederea pe care i-o acordă şi prin ajutorul financiar pe care i-1 dă. Dar oare Vincent are dreptul să nu-i spună
nimic despre o legătură pe care o întreţine fără ştirea lui? Mărturisind-o itn acea scrisoare din mai, e conştient de ceea ce riscă:
„Dacă vrei să mă ucizi, iată întind gîtul. îmi cunoşti situaţia şi ştii că viaţa şi moartea mea depind, ca să spun aşa, de sprijinul tău".
Vincent se aşteaptă la orice, chiar la o „sentinţă de moarte".
Theo nu semnează această sentinţă de moarte. Fără îndoială că mărturisirile pe care i le face Vincent n-au fost pentru el o noutate.
în timpul călătoriei sale la Paris, Tersteeg 1-a informat desigur despre prezenţa Ohristinei în viaţa fratelui său, deşi pe vremea
aceea ea nu stătea încă în ne-încăpătoarea locuinţă a pictorului. Vine să-i pozeze în fiecare zi dar trăieşte încă împreună cu mama,
fraţii şi surorile ei. Vincent nu i-a ascuns femeii nici sărăcia lui, nici starea lui de dependenţă, nici ameninţarea care apasă astăzi
asupra viitorului pe care el îndrăzneşte să i-1 propună.
Dar Sien — aşa-i spune el — acceptă mizeria şi situaţia aceea nesigură pentru că şi ea a găsit o afecţiune de care n-a avut parte.
Vincent vrea s-o ia de soţie pentru că ea nu-i cere nimic în plus faţă de ceea ce el îi oferă acum. . . „Ea şi cu mine sîntem doi
nenorociţi care-şi ţin tovărăşie şi îşi poartă împreună povara.
Iată de ce nefericirea noastră s-a transformat în fericire şi insuportabilul a devenit suportabil."
Trebuie să înţelegem din toate acestea că buna înţelegere domneşte în atelierul mizer în care Christine pozează ceasuri în şir, în
care adesea lipseşte pîinea, iar uneori Vincent tună şi fulgeră împotriva negustorilor de artă, împotriva meseriei, împotriva lui
însuşi? Christine se încrîncenează şi ea, ţipă, înjură, ameninţă ... Dar cum ar putea ea oare să-1 „înşele" şi să-1 „ducă" pe Vincent,
aşa cum scrie la început Theo, răspunzînd la lunga scrisoare a fratelui său? Această primă reacţie, in-inifluenţaită după ouim s-ar
putea crede de bîrfeîile lui Tersteeg, are să se schimbe în curînd. Cîteva zile mai tîrziu, îi scrie cu o „notă de duioşie" care-1 mişcă
pe Vincent. Ajutorul primit, începînd din luna ianuarie, i-a permis acestuia să trăiască dar şi s-o salveze pe Christine, care a
devenit „altceva deoît o femeie bolnavă şi palidă". Şi aşa cum şi-o face părtaşă cînd e vorba de caritatea lui Theo, şi-o face părtaşă
şi cînd e vorba de munca lui, de lupta lui pentru a deveni pictor. „Desenele mele sînt făcute de modelul meu şi de mine", scrie el.
Uneori, în acele zile de primăvară friguroasă, p!eacă amîndoi şi poposesc „ca ţiganii" printre dunele din Scheveningen, alături de
vînzătorii de vreascuri şi de muncitorii care se duc la lucru, într-o noapte, după trei zile de furtună, vîntul smulge o fereastră de la
locuinţa lor vetustă, răstoarnă un paravan, împrăştie desenele prinse pe pereţi. Sînt obligaţi să prindă o cuvertură la fereastră ca
ploaia să nu mai pătrundă în cameră. Vincent ar vrea să închirieze o casă din vecini, mai mare şi mai primitoare, dar cei 100 franci
pe care Theo îi trimite în fiecare lună sînt prea puţini ca să poată trăi din ei trei persoane. Cînd banii întîrzie, Vincent e la mare
strîimtoare. E furios pe Tersteeg, pe unchiul Cor, pe Mauve ... II neliniştesc zvonurile care i-au ajuns la ureche, zvonuri potrivit
cărora familia lui ar avea de gînd să-1 dea în grija cuiva socotindu-1 incapabil 133 să se conducă singur în viaţă. Familia a mai
avut ideea, cu cîţiva ani în urmă, să ceară internarea lui la Geel, la casa de nebuni!
Privaţiunile şi neliniştea îl macină pe Vincent. O boală venerică pe care i-a transmis-o Christine îl obligă, la începutul lui iunie, să
se interneze la spitalul comunal din Haga. Stă acolo mai multe săptămîni, la pat, incapabil să deseneze, îngrijorat din pricina lui
Sien a cărei sarcină se apropie de termen. Christine îl vizitează zilnic; are grijă de atelier în timpul absenţei lui, iar cînd vine la el,
îi aduce carne afumată şi zahăr. Aceasta să fie „bruta" de care vorbeşte Florisoone, „beţiva care fură ca să bea"? Oare i-a „pervertit
gusturile, i-a zdruncinat gîndirea", aşa cum scrie Florent Fels? Mai înainte venea în fiecare săptămînă să cureţe atelierul şi chiar
cînd nu poza îi făcea uneori lui Yinceat surpriza de a împărţi cu el o mîncare de cartofi sau de fasole verde.
La maternitatea din Leyda unde este primită, copilul se prezintă prost. Naşterea va fi grea şi dureroasă ...
Vincent iese din spital în ciuda avizului medicilor, trece pe la atelier, apoi imediat, împreună cu mama şi cu fetiţa Christinei, se
duce la Leyda unde tînăra femeie tocmai născuse un băiat. în faţa acestui copil din „tată necunoscut", Vincent se simte emoţionat
de parcă ar fi al lui. La întoarcere, de acasă de la mama Christinei, îi scrie lui Theo spre a-i face cunoscută în această ocazie
recunoştinţa lui: „Dacă nu mi-ai fi venit în ajutor, probabil că astăzi Christine n-ar mai fi printre noi... Frate, datorită ţie, astăzi am
plîns de bucurie ..."
„UN LEAGÂN Şl UN SCAUN DE COPIL..."
întors acasă, se duce să vadă din nou casa vecină unde s-ar putea muta împreună cu Christine şi ar putea dispune de un atelier mai
puţin strîmt. Pro-prietăreasa e gata să i-o închirieze la un preţ derizoriu, în sfîrşit, Vincent se decide. Cumpără un leagăn pe care îl
cară în spinare, apoi ajutat de mama Christinei şi de un trtmplar de prin vecini, îşi amenajează cu dragoste ceea ce va fi, în sfîrşit,
căminul său. Mila care 1-a condus spre Christine a fost substituită de un sentiment mai puternic: „încet-încet, pe nesimţite, între ea
şi mine s-a născut altceva, nevoia pe care o avem unul de celălalt. Ceea ce există între Sien şi mine este real, nu e un vis, e
realitate..."
Vincent priveşte acum această realitate cu o liniştită încredere. împotriva bolii, împotriva zilelor grele, împotriva ironiei şi
ranchiunei lui Tersteeg şi a altora, el are munca lui, şi e convins că în curînd ea îi va aduce şi un cîştig. Dar, mai ales, orice s-ar
întîmpla, are această casă şi această femeie, umila fericire la care visa încă de pe vremea cînd o cunoscuse pe Ursula Loyer: „Cînd
vei veni să mă vezi n-o să mă găseşti nici abătut nici melancolic; vei intra într-un interior în care cred că te vei putea simţi bine . ..
Un atelier de debutant şi un menaj încă tînăr în plină activitate.
„E un atelier nici misterios, nici mistic, deoarece este înrădăcinat în inima vieţii. Un atelier în care se află un leagăn şi un scaun de
copil. .."
în destinul lui Van Gogh, copiii au ocupat totdeauna un loc capital. într-un anume fel, viaţa lui a fost condiţionată de prezenţa a doi
copii: copilul născut mort, căruia i s-a substituit el, micul Vincent Willem van Gogh, care doarme în cimitirul din Zundert, şi
celălalt Vincent Willem van Gogh, nepotul său, din calea căruia, într-o bună zi din vara anului 1890, el va dispare de bună voie.
De-a lungul întregii sale existenţe, Vincent a avut faţă de copilărie o duioşie şi o atracţie profunde, în ochii lui, copilăria e însăşi
imaginea vieţii, imaginea seminţei care aşteaptă să crească: „Socotesc că nicăieri nu te poţi gîndi mai în linişte decît lîngă vatra
unui ţăran, lîngă un leagăn vechi în care doarme un copil, în timp ce prin fereastră zăreşti un mic lan de grîu de un verde
delicat.. .." Aceasta e imaginea care îl va copleşi în singurătatea de la Drenthe.
Pe lîngă femeile pe care le-a iubit cu adevărat: Ursula, Kee, Sien, au existat totdeauna copii. Vin cent trebuie să se interneze din
nou în spital dar e nerăbdător să se apuce de treabă. Christine s-a întors de la Leyda încurajată de profesorul care a îngrijit-o şi de
infirmiere. I s-a spus că în faţa ei se deschide o viaţă nouă dacă îşi poate făuri un cămin.
Vincent a obţinut de la Theo promisiunea că îi va trimite un ajutor lunar de 150 franci, expe-diindu-i din zece în zece zile cîte 5P
franci. Suma îi va ajunge să facă faţă nevoilor menajului şi să-şi continue aspra lui ucenicie, pentru a putea răspunde cît mai curînd
încrederii pe care fratele lui i-a acordat-o. Ca să se căsătorească cu Sien, va aştepta să fie în măsură să-i asigure pîinea, dar îi face
cunoscută lui Theo intenţia lui de a-şi informa părinţii despre legătura lui cu Christine. înainte de toate, vrea să se întîlnească cu
fratele său pentru a examina împreună situaţia. în sfîrşit, Theo poate răspunde la acest apel. Soseşte da Haga în primele zile ale lui
august.
IX. CĂMINUL PIERDUT...
După ce e reluată corespondenţa, în urma vizitei lui Theo, tonul scrisorilor lui Vincent e complet schimbat. Vreme de cîteva luni
nu face nici o aluzie la Christine, nici la viaţa lui sentimentală. Singurul subiect, de care se ocupă în misivele sale, e munca
înverşunata cu scopul de a-şi „cîştiga pîinea".
Această tăcere lasă să se ghicească totuşi că n-a reuşit să găsească la Theo ceea ce spera — dacă nu o aprobare, măcar o înţelegere
care l-ar fi susţinut în ciudata misiune ce şi-a asumat-o.
încă de la primele confidenţe ale fratelui său, Theo şi-a dat seama că această legătură, într-un astfel de moment, şi atît de
împovorătoare, mi face decît să agraveze situaţia şi aşa dificilă, iar prin grijile pe care le comportă să îngreuneze îndeplinirea
sarcinii pe care şi-o asumase. I-a spus aceste lucruri fratelui mai mare, e de crezut că fără mînie, dar şi fără speranţa de a-1 vedea
remmţînd înainte ca împrejurările să-1 ducă la un impas. Poate că de comun acord au socotit că e mai înţelept să nu mai vorbească
despre toate acestea, şi fiecare să-şi continuie propriul său efort cu scopul de a-i permite lui Vincent să înveţe meseria. Deoarece
din acel moment, acesta vorbeşte foarte des de munca lui, ca despre un lucru care-i face solidari. „Ceea ce fac eu depinde de ceea
ce faci tu: adică dacă nu-mi mai trimiţi tot atîţia bani eu nu-mi Toi mai putea continua munca şi voi ajunge la disperare." Scrie
adesea munca noastră, efortul nostru, subliniind astfel tocmai faptul că unul nu poate fi artizan şi nu poate crea opere, fără
materialele pe care i le dă celălalt, în această direcţie, merge atît de departe în solicitările lui pline de nelinişte încît devine exigent.
Promiţîndu-i ajutorul său, Theo s-a angajat după cum s-a angajat şi Vincent, pe un plan diferit, dar care impune aceleaşi îndatoriri.
Unele din acele răspunsuri la scrisorile fratelui său, dar mai ales atitudinea lui în diverse împrejurări, permit să ne facem o idee
despre el ca om. E mult mai ponderat decît fratele şi chiar decît tatăl său, care are, şi el, ieşiri violente, o intransigenţă ce cu greu
şi-o poate tempera.
Theo e sensibil, indulgent şi aşa va fi totdeauna. Meritul lui de a se arăta generos faţă de Vincent e cu atît mai mare cu cît, după ce
1-a încurajat să se facă pictor, nu pare să fi păstrat totdeauna convingerea că va ajunge vreodată artist. Afecţiunea profundă ce
i-o poartă fratelui său, înverşunarea cu care acesta îşi continuă munca, sînt motivele care în acest prim an îl îndeamnă să-1
ajute, mult mai mult decît o încredere oarbă în talentul lui. Dacă îl încurajează, îl încurajează mai mult cu prietenie decît cu
căldură. Chiar şi în zilele glorioase, s-ar putea pune întrebarea dacă Theo crede într-adevăr în geniul lui Van Gogh. Violenţa
pasiunii de care e mistuit pictorul, absolutul pe care îl încorporează în tot ce întreprinde nu pot fi împărtăşite. Dar pentru că Theo
înţelege că fervoarea aceea este viaţa lui, îl va ajuta pînă la capăt să şi-o întreţină. Astăzi ca şi mîine, i se întîmplă totuşi să se
îndoiască, şi-i dă de înţeles acest lucru lui Vincent. Anul acesta, după multe luni de eforturi, îi mărturiseşte: „în privinţa viitorului
nu pot să-ţi dau decît puţine speranţe". Prin natura meseriei lui, ştie destul de exact care pictură „se vinde" pentru a-şi putea da
seama că aceea a lui Vincent va tenta prea puţini amatori. Din acea clipă, însă, este drept oare să-1 mai încurajeze pe un drum care
poate nu are nici o ieşire?
Theo îi va scrie cîndva uneia dintre surorile sale: „M-am întrebat adesea dacă nu fac o greşeală ajutîndu-1 mereu şi dacă n-ar fi
mai bine, aşa cum adesea am fost pe punctul s-o fac, să4 las să se descurce singur. După scrisoarea ta, m-am gîndit mult la această
problemă şi am ajuns să cred că trebuie să continui şi că nu pot proceda altfel decît aşa. în mod cert e un artist şi cu toate că ceea
ce face acum nu e prea frumos, i-ar putea servi mai tîrziu şi poate că atunci va fi apreciat. Iată de ce ar fi păcat să fie împiedicat să-
şi con-tinuie studiile; deşi e prea puţin practic în studiile sale, cred că într-o bună zi va reuşi să-şi vîndă lucrările".
Astfel răspunsul pe care îl dă propriilor sale îndoieli îl angajează pe Theo tot mai mult pe un drum care în cele din urmă va fi
drumul datoriei, în ceea ce-1 priveşte pe Vincent, acesta nu-şi drămuieşte eforturile, e sigur de progresele pe care le realizează, de
scopul pe care-1 urmăreşte.
DESCOPERIREA PICTURII
Dacă vizita lui Theo n-a schimbat cu nimic problemele pe care le punea prezenţa Christinei, ea a marcat totuşi un eveniment
capital în vocaţia fratelui mai mare: descoperirea picturii.
Theo s-a angajat să-i asigure existenţa vreme de un an şi îi lasă suficienţi bani ca să-şi poată cumpăra culori, pensule, o paletă ...
Primele încercări de pictură în ulei, pe care le-a făcut în atelierul lui Mauve în ianuarie, n-au mai putut fi continuate din lipsă de
mijloace. Vincent s-a văzut constrîns să-şi „înfrîneze pofta". Poate, în sfîrşit, să revină la pictură şi cu materialele de care dispune
acum — are 'chiar şi un cadru confecţionat de un fierar, un cadru pe care îl fixează în faţa lui ca să vadă peisajul „ca printr-o
fereastră", cu scopul de a sesiza mai bine efectele perspectivei — părăseşte pentru un moment atelierul şi studiile spre a lucra la
ţară şi pe ţărmul mării la Soheveningen. Pictează sălciile cu ramurile tăiate, ce se înşirau de-a lungul rîului, cîmpiile verzi
cu căpiţe de fîn şi marea ce se zărea dincolo de dune.
Acestea sînt primele sale studii pictate. Şi Vin-cent care trudeşte la desen de doi ani de zile îi mărturiseşte surpriza sa lui Theo:
„Crezusem că primele studii nu vor semăna cu nimic dar că următoarele vor fi mai bune. Şi trebuie să spun că într-adevăr seamănă
a ceva".
Pentru prima oară în viaţă, rezultatele o iau înaintea speranţelor. Desenul era pentru el o muncă, pictura e o revelaţie. I se dăruieşte
cu tot sufletul amintind de cuvintele lui Millet: „Jn pictură trebuie să-ţi amesteci sîngele".
Poate că aceste „lucruri nemărginite şi intense" pe care le vede dintr-o dată în culori sînt tocmai ceea ce căuta el încă de pe vremea
cînd era la Londra sau în Borinage, acea eliberare pe care o chema... „E ceva în mine, ce-o fi oare?"
în curînd, acest elan va fi din nou frînt de mizerie, dar în momentul de faţă Vincent îl trăieşte din plin ... „Nu trebuie să te menajezi
nici cînd simţi nevoia. Dacă eşti epuizat pentru o vreme, îţi revii, şi din asta cîştigi studiile pe care le recoltezi, ca grîul sau ca fînul
ţăranului."
Nici ploaia, nici furtuna nu-1 pot opri, aşa cum nu-1 opreşte nici oboseala. în anumite zile, lucrează printre dune pe un vînt atît de
puternic încît cu greu se poate ţine în picioare, şi care-i acoperă pînza cu nisip. Altădată, pe cînd pictează un petec de pămînt arat,
se dezlănţuie o furtună „însoţită de o ploaie puternică. A durat aproape o oră. Dar eram atît de înverşunat încît nu mi-ana părăsit
postul şi m-am adăpostit de bine de rău în dosul unui copac. Cînd, în sfîrşit, furtuna s-a potolit şi corbii au început iar să zboare, n-
am regretat că am aşteptat aoest moment, din cauza tonului profund, admirabil, al pămîntului ud de ploaie".
„înainte de furtună am lucrat stind în genunchi pentru a avea orizontul cît mai jos, iar pentru a continua a trebuit să îngenunchiez
în noroi. -." E de pe acum acel „nebun după pictură" care va cutreiera cîmpiile din Arles şi din Auvers şi în această pasiune
regăseşte la fel de vie ca şi odinioară dragostea lui pentru natură. Vorbeşte despre natură cum n-a mai vorbit niciodată, cu un simţ
al culorilor şi al luminii pe care munca i-o dezvăluie pe măsură ce i se dăruieşte. La Scheveningen, pictează mari întinderi de nisip
şi cer, cu cîteva mici figuri de pescari şi cu bărci. Prin pădurea „autumnală" descoperă pe trunchiurile arborilor nuanţe care merg
„de la un verde strălucitor" pînă la un „negru cald şi intens" ...
„Am fost surprins cînd am văzut cît de solid sînt înfipte în sol aceste mici trunchiuri de copaci, pe care le-am început cu pensula,
dar, din cauza stratului gros de culoare cu care era pictat solul, trăsătura de pensulă se topea ca nimic, şi atunci, apăsînd tubul, am
făcut să iasă din el rădăcinile şi trunchiurile ■— şi le-am modelat uşor cu penelul.
„Da, iată-le, ţîşnesc din el, sînt aici solid înrădăcinate, într-un anume fel sînt mulţumit că nu am învăţat să pictez. Poate că aş fi
învăţat să las să treacă neobservate efecte de acest fel, aşa că acuma spun nu — tocmai asta vreau să obţin, dacă nu e posibil, nu e
posibil, dar vreau să încerc deşi nu $tiu cum ar trebui făcut. Nu ştiu nici eu cum pictez, mă aşez cu un panou alb în faţa locului
care m-a izbit, privesc ceea ce am în faţa ochilor, îmi spun, acest panou alb trebuie să devină ceva — mă răzgîndesc nemulţumit
— îl pun de-o parte şi după ce mă odihnesc mă uit la el cu o anume spaimă — rămîn nemulţumit pentru că sulfletul îmi este prea
plin de această minunata natură ca să pot fi mulţumit — şi totuşi văd ca natura mi-a povestit ceva, mi-a vorbit, şi că eu am notat
stenografie cele spuse. S-ar putea să existe cuvinte indescifrabile în stenograma mea — greşeli sau lacune, totuşi rămîne ceva din
cele ce mi-au spus pădurea sau plaja sau o figură omenească." De la primul său contact cu pictura, Vincent afirmă o siguranţă
pe care n-a avut-o în nici o altă împrejurare. în aceeaşi scrisoare catre theo

spune: „pictura mi-a intrat în sînge .. ." Şi dintr-o dată îşi găseşte, fără nici un studiu, fără nici o lecţie, maniera, acele împăstări
care sînt ca brazdele de pămînt sau ca scoarţa copacilor, făcute din materie nu din aparenţe.
Dar în acest fel culorile se epuizează repede, şi cu atît mai repede cu cît lucrează de dimineaţa pînă seara, abia oprindu-se ca să
îmbuce ceva. îşi agaţă studiile pe pereţii atelierului. Dar le va putea vinde oare?
După cîteva săptămîni, asemenea unui luptător prea înflăcărat care şi-a consumat toate cartuşele, trebuie să înceteze focul şi să-i
pună din nou lui Theo îngrijorătoarea problemă a banilor. „Ar trebui să ştiu dacă studiile mele acoperă preţul pensulelor, al
culorilor şi al pînzei."
Şi ca să afle ar trebui să vîndă? Dar deocamdată nici nu e vorbă de aşa ceva şi pictorul care abia s-a descoperit e obligat să nu mai
picteze pentru că nu mai are culori. . .
ARTA Şl COMERŢUL
Vincent nu se descurajează. Reîncepe să deseneze, reia studiile de figuri. Renunţă la culturile de cartofi, la întinderile marine,
pentru a reveni la bărbaţii şi femeile care forfotesc prin pieţe, prin cantinele pentru săraci, prin azilurile de bătrîni. Se reîntoarce de
asemenea în atelierul unde Sien îşi creşte copilul...
La puţină vreme după ce s-a mutat la Nuenen, noua sa „păstorie", Theodorus vine să-şi vadă fiul. Stă de vorbă cu el pe un ton
„dezaprobator" despre legătura sa, dîndu-i ca argument al criticii sale această ciudată sentinţă: „Totdeauna există ceva imoral în
legătura cu o femeie de condiţie inferioară".
Totuşi nu-i mai pretinde nimic, ştiind bine că Vincent nu va asculta decît de propria sa conştiinţă; puţin timp după întoarcerea sa
acasă, îi va trimite la Haga un pachet cu îmbrăcăminte şi un „palton călduros de femeie", dar care îl va emoţiona profund pe fiul
său.
Din nou, se resemnează cu munca obositoare şi cu mizeria. „E mai bine să fii învins decît învingător — Prometeu deoît Jupiter."
In iarna aceea, se va gîndi la sarcina înfăptuita; e sigur că a înaintat. Lîngă el, şi tot atît de încet, o femeie „progresează",
redobîndindu-şi sănătatea şi liniştea; o fetiţă reînvie; un copil doarme. în mijlocul mizeriei care îl hărţuie, acest cămin îl susţine
adueîndu-i un fel de fericire.
„în toată iarna aceea atît de întunecată, îi scrie prietenului său Rappard, acest copil a fost pentru mine ca o lumină în casă. Iar
femeia, cu toate că nu e solidă şi că trebuie să muncească din greu pentru a asigura ordinea în atelier, s-a mai în-zdrăvenit şi ea.
Vezi deci că, sforţîndu-mă să aprofundez arta, lîneerc în acelaşi timp să aprofundez viaţa, amiîodauă mergînid mînă în mînă."
\ incent nu-i mărturiseşte nimic din toate acestea lui Theo; îi vorbeşte numai despre lecturile sale — Zola, Hugo, Murger. îl ţine la
curent cu lucrările sale, cu acea sarcină comună, căreia, înjugaţi amîndoi, i se consacră în vederea unui viitor mai bun. Acest viitor,
chiar după experienţa pasionantă pe care tocmai o făcuse, nu-1 considera din punctul de vedere al picturii. Aceasta nu poate fi
pentru el deoît o eliberare personală dar nu o consideră o meserie. Expoziţiile nu-i trezesc interesul. Ce-i deci în ochii lui aceaistă
pictură pentru care uită chiar să mănînce? O exigenţă pe care o simte fermentînd în interiorul său, dar care nu-1 angajează decît pe
el însuşi. în cursul acestei toamne, îi sorie lud Van Rappard: „N-am avut nici o dată poftă, şi de altfel cred că nu voi avea
niciodată, să cer publicului să vină să-mi vadă opera. Nu mă lasă rece dacă o apreciază, dar trebuie s-o facă fără zgomot; consider
că lucrul cel mai puţin de dorit din lume este o anume formă de popularitate".
Simte, înainte chiar de a fi încercat, că opera lui născută din pasiune, din ardoare, nu e făcută pentru negustori. Transformarea artei
în comerţ îl revoltă. O situează pe prima prea sus şi pe cel din urmă prea jos pentru a admite că un tablou ar putea deveni o valoare
comercială. Şi chiar dacă împreună cu Theo gîndeşte că primele sale studii ar putea fi cîndva vandabile, ajunge foarte curînd la
concluzia că locul lor „e mai degrabă în atelier deoît în comerţ".
Cu tablourile a făcut cunoştinţă prin intermediul gravurilor şi sub această formă le atribuie el o anumită misiune, o anume putere
asupra publicului. Dar ca opera unui om să ajungă proprietatea altuia i se pare o aberaţie.
Theo i-a acordat un an ca să-şi perfecţioneze desenul. Termenul se apropie. La tehnicile pe care le folosea pînă acum, creionul,
estompa, peniţa, adaugă litografia. Intră în legătură cu un tipograf şi face cîteva încercări pe care le supune judecăţii fratelui său.
Are suficiente cunoştinţe oare ca să poată ajunge ilustrator la Haga sau, dacă e nevoie, la Londra, unde reviste ca Graphic sau
London News i-ar putea asigura o slujbă fixă?
Dar acest muncitor este descumpănit eînd trebuie să aibă de-a face cu oamenii. Puţin cîte puţin s-a cufundat, după venirea lui la
Haga, într-un mediu şi chiar într-o singurătate care nu fac decît să agraveze nesociabilitatea lui naturală.
Stîngăcia şi timiditatea lui, caracterul violent şi felul lui repezit de a vorbi, ţinuta lui pe care şi Theo i-o reproşa, nu sînt de natură
să-i dea siguranţa de care ar avea nevoie. Dincolo de munca înverşunată în care se angajează, îl frămîntă viitorul. „Uneori mi se
strînge inima cînd văd cum merg treburile, şi atunci îmi piere tot cheful. Nu că n-aş dori să consacru desenului toate preocupările
mele, dar ar trebui să iau legătura cu redactorii, pfu! şi gîndul ăsta mă face să mă cutremur."
Şi oare sub presiunea editorilor nu va trăda această artă agonisită cu preţul atîtor eforturi? Descoperă peste tot, în idei ca şi în
execuţie, „ceea ce Zola numeşte triumful mediocrităţii".Dacă pastorii l-au trădat pe Dumnezeu, acum vede că şi artiştii
trădează adesea arta. Gravurile cizelate cu fineţe pe care le admira la Londra în Graphic, îşi pierd puţin cîte puţin calităţile, mo-
tivele, semnificaţiile. Editorii cer astăzi „actualităţi" făcute prea în grabă. Frumoasele vremuri ale stampei sînt pe ducă. In reviste
apar primele reproduceri fotografice. „O acvaforte obişnuită, o simplă litografie are un farmec original pe care nici un procedeu
mecanic nu-1 poate înlocui."
Vincent ar vrea să se lipsească de negustori. Uitînd pentru o clipă decepţiile pe care i le-au provocat egocentrismul şi meschinăria
pictorilor de la Haga, îi face cunoscut lui Theo un proiect de asociaţie — fără preşedinte şi fără statut — care i-ar grupa pe pictori
şi pe gravori în vederea realizării unor reproduceri după operele de artă, reproduceri menite să împodobească locuinţele
muncitorilor şi ţăranilor. Expune amănunţit această idee himerică, îi vorbeşte despre ea şi lui Rappard. Proiectul — „caritabil, nu
comercial", precizează el — nu va fi pus în aplicare nici măcar într-o formă incipientă. Se încheie anul. în ciuda progreselor
realizate, situaţia rămîne neschimbată. E la fel de grea, viitorul la fel de nesigur... Ţelul lui? „Mă zbat să ajung la el, aş vrea să
realizez ceva serios, care să aibă suflet!" Dar în aceasta luptă pentru artă şi pentru existenţă, nu are, în continuare, alt sprijin şi altă
armă decît afecţiunea lui Theo.
Un eveniment neaşteptat va face ca legăturile dintre cei doi fraţi să se strîngă şi mai mult. Se deosebesc prin caracter, dar au
aceleaşi sentimente. La începutul lui ianuarie, la un an după Vincent, Theo se ataşează, la rîndul său, de o tînără femeie bolnavă,
pe care amantul tocmai o părăsise lăsînd-o să se descurce singură cu toate datoriile. Theo i se mărturiseşte în taină fratelui său mai
mare. Din acel moment toate firele sînt reînnodate. După mai multe luni de absenţă, Christine reapare în scrisorile lui Vincent.
Gestul lui Theo şi confidenţele lui îi alătură, mai uniţi ca oricînd împotriva lumii care-i înconjoară: „Societatea din care facem
parce califică asemenea fapte drept nesăbuite, temerare, stupide..."
Nu, hotărît, Theo nu va fi de partea lui Ter-steeg, ci alături de cei care suferă, alături de cei care ştiu ce e mila, pentru că ei înşişi se
consideră vrednici de milă.
Vincent a făcut bilanţul anului de muncă, dar acum îi poate vorbi fratelui său şi de un alt progres, cel realizat, după părerea lui, de
Sien pe calea însănătoşirii ei fizice şi morale. Este „mai înzdrăvenită, mai puţin nervoasă"; copilaşul este fermecător, fetiţa se
simte mai bine, chiar dacă mai poartă încă urmele marii mizerii de odinioară. Acest an n-a fost aşadar inutil. Şi Vincent se bucură
la rîndul său că şi Theo are „de salvat o viaţă". Pentru un moment redevine fratele mai mare care-I copleşeşte cu sfaturi, spunîndu-
i cum s-o îngrijească pe tînăra femeie, cum s-o păzească de singurătate şi de lipsa de preocupări.
în cele din urmă Theo va renunţa. Dar situaţia aceasta similară va face ca Vincent să capete o încredere deplină în fratele său.
„ALBUL Ş^ NEGRUL"...
Ajutorul pe care i-1 dă Theo e cu totul altceva decît un gest de milă frăţească. Este, am mai spus-o, o participare, o anume asociere
în vederea unui scop care nu e acela de a trăi în primul rînd, ci acela de a înfăţişa frumuseţea lumii şi mizeria poporului.
Frumuseţea lumii nu poate fi descoperită, după părerea lui Vincent, decît în locurile cele mai mizere — în inimile cele mai
nenorocite. „Am fost să văd locul unde măturătorii aruncă gunoaiele. Tii, drace! cît era de frumos!" exclamă el. Şi vorbind despre
lucruri, are aceleaşi accente de tandreţe cu care vorbeşte despre fiinţe! „Ce frumos e glodul şi iarba veştejită!" Vincent îşi continuă
drumul cu încetineală — dacă nu chiar în beznă — ca pe vremea cînd era tn Borinage — într-o penumbră în care figurile şi
obiectele îi apar la fel de terne. Vincent nu vor beşte niciodată despre lumină, despre soarele care scaldă uneori vastele întinderi
ale cîmpiei. Ci despre pajiştile ce mustesc de ploaie, despre reflexele apei sub cerul cenuşiu. Fulgerul întrezărit prin pictură nu 1-a
orbit decît o clipă. E încă cu totul legat de ceea ce-i seamănă, de tristeţea vieţii. O tristeţe de pe urma căreia nu suferă, pe care o
cultivă cu un fel de pasiune morbidă. Ajunge chiar sa-şi împletească strîns meseria cu altruismul la care nu poate renunţa: „Idealul
meu este să lucrez după model şi să dispun de un număr tot mai mare de modele; de o ceată de oameni sărmani pentru care
atelierul ar putea însemna un fel de «liman de bunăvoinţă» cînd e frig sau cînd n-au de lucru, sau cînd au nevoie de un azil. Unde
să ştie că vor găsi căldură, mîncare şi băutură, şi posibilitatea să cîştige cîţiva gologani. Deocamdată fac acest lucru la o scară
redusă, dar sper că în curînd voi putea face mai mult."
Problema modelelor a fost totdeauna o problemă capitală pentru Vincent. Nu putea să lucreze din memorie — şi cele cîteva
încercări de a lucra în acest fel făcute la Arles, după sfatul lui Gaugaiin, nu-i vor aduce nici satisfacţii şi nu vor mai fi repetate.
Această dorinţă de a picta după natură are două motive: nevoia de adevăr, pe care nu-1 poate exprima decît studiind cu răbdare şi
tenacitate, şi contactul uman — sau poate, mai exact, contactul social. Este destul de curios că lipsindu-i banii necesari ca să-şi
poată plăti modele recrutate printre străini (profesionişti sau neprofesio-nişti), Vincent nu i-a pictat aproape niciodată pe cei
apropiaţi — părinţi sau prieteni. Nici fratele, nici surorile, nici părinţii, cu excepţia cîtorva desene făcute după fotografiile de
familie, nici femeile pe care le-a iubit: Kee Vos, Margot Bege-man — în afară de Christine care i-a fost model înainte de a-i
deveni amantă.
Aceasta s-ar putea explica prin faptul că el nu căuta atît să individualizeze caractere cit să contureze tipuri sociale: muncitori,
ţărani, ţesători. Mai tîrziu, la Arles, va încărca figurile cu sim boluri care le vor depăşi. Factorul Roulin va deveni un fel de zeu
socratic, soţia lui va evoca „femeia care leagănă copilul", pictorul Eugene Boch, un poet.
„E ciudat să frecventezi modelele, scria el de la Haga, afli o mulţime de lucruri despre viaţa lor; am lucrat iarna asta cu oameni de
care o să-mi amintesc totdeauna."
Pentru a-şi exprima sentimentele, „albul şi negrul" îi sînt mai la îndemînă decît culorile. Dar se foloseşte de ele ca pictor, căutîndu-
le toate nuanţele, căutînd toate efectele acestei game sumbre. Celor care spuneau: „A picta înseamnă să desenezi cu culori". Le
răspundeam: „fie, dar şi să desenezi în alb şi negru înseamnă de fapt să pictezi în alb şi negru". Iar ei ziceau: „A picta înseamnă a
desena", iar eu: „a desena înseamnă a picta!" într-adevăr, din acest moment Vincent este pictor. A sesizat linia, mişcarea. Căutările
lui din cursul acestor prime luni ale anului 1882 au mai ales ca obiect modelele, clarobscurul. Litografia nu 1-a interesat decît în
trecere, dar graţie ei a descoperit noi ustensile şi materiale noi: creionul litografic, cerneala autografică şi în curînd cerneala de
tipar pe care o amestecă pe paletă cu culori de ulei, brun şi alb, sau pe care o diluează cu esenţă de terebentină spre a obţine laviuri
mai mult sau mai puţin deschise. Ceva mai înainte a încercat cărbunele muiat în ulei. Caută nuanţe profunde de negru şi pentru a le
realiza experimentează toate tehnicile care-i trec prin minte. După ce termină un desen, aruncă o găleată de apă peste hîrtie şi
reface liniile cu pensula pe foaia udă. Elegantelor „Faber" le preferă creionul de tîmplărie sau grafitul natural al cărui luciu îl face
să' dispară folosind ca fixativ laptele. într-adevăr, pictează fără culori. Uneori mai încearcă şi acuarela, dar acest mijloc prea clasic
nu-1 satisface decît pe jumătate; o găseşte oarecum fadă şi se acomodează mai bine cu laviu-rile în griuri, pe care k obţine prin
mijloacele pe care le-am văzut. în acelaşi timp, înţelegînd rolul luminii asupra obiectelor şi asupra modelelor, comandă nişte
obloane mobile pe care -le fixează în interiorul ferestrelor spre a putea dispune de lumină după plac şi pentru a o putea dirija cum
vrea el. în cîteva luni, minuţiosul ucenic a luat alura unui novator. Se consacră în continuare figurilor pe care le desenează în
atelier îmbrăcîndu-şi modelele — pe Sien, pe fetiţă (o soră mai mică de-a Christinei, nu propria ei fiică), cîţiva bătrîni de la azil,
sau un muncitor de prin vecini — cu zdrenţe descoperite pe la telali. Sînt siluete mari, aproape întotdeauna în mişcare... „Sa
desenezi o fiinţă omenească, ceva ce trăieşte... spune el. Stîngă-cia de acum un an a devenit un fel de asprime a trăsăturilor care e
caracteristică pentru siluetele pictate la Haga. Trăsăturile sînt ferme, volumele sînt solid construite. E munca lipsită de comple-
zenţă, de înflorituri, a unui artizan care-şi stăpî-neşte bine uneltele. Ţăranul încovoiat în timpul muncii, femeile cu privirile aţintite
asupra greutăţilor vieţii, bătrîni de la azil drapaţi în redingotele lor lungi.
Van Gogh arată omul în acţiune, muncitorul făcind acele gesturi care, pentru el, au avut întotdeauna semnificaţia simbolică a
muncii ce se săvârşeşte după cum a poruncit Dumnezeu.
Scrie despre o compoziţie pe care o pregăteşte — culegătorii de cartofi: „îmi închipui că bine-ar fi sa fac, cu aceste figuri,
îngenuncheate, seara, pe un cîmp plat, ceva care să evoce un anume climat de devoţiune".
în primăvară, o vizită la Rappard, o scurtă călătorie pe care o face la Utrecht, anume ca să-1 vadă, îl decide să se apuce într-adevăr
de compoziţii mari, pentru care se simte pregătit.
Se duce printre dune, la carierele de nisip, începe simultan mai multe desene de un metru pe cincizeci de centimetri: muncitorii de
la turbărie la lucru, groapa cu gunoaie, antrepozitul de căr- buni, culegătorii de cartofi; peste tot apar oameni în acţiune cărora el
trebuie să le sesizeze în acelaşi timp şi gesturile şi caracterele. Adesea porneşte la drum de pe la patru dimineaţa; uneori lucrează
toată noaptea, cu pipa în gură, în tă-
cere. ..
Un tînăr topograf de prin vecini, pe nume Fur-nee, îi cere lui Vincent permisiunea de a lucra alături de el şi îi cere unele sfaturi.
Atunci prietenia lui Rappard e pentru el un sprijin în muncă. Urmează amîndoi drumuri oarecum paralele. „Am uneori impresia că
mă aflu pe bordul unei corăbii pe vreme de furtună, cînd grijile devin prea împovărătoare, scrie el. în sfîrşit, cu toate că marea ne
oferă primejdii şi ne putem îneca în ea, iubesc nespus de mult marea..."
Furtuna nu mai e departe. Dar Vincent găseşte în muncă o forţă invincibilă. încrederea pe care o are în el însuşi, dar şi necesitatea,
îl îndeamnă sa meargă la Tersteeg să-i arate unul din desenele lui mari. Vizită zadarnică. Irascibilul negustor se mulţumeşte să-i
aducă aminte că 1-a sfătuit să facă acuarele. Cît despre desene, abia le priveşte şi nu spune nimic despre ele: „N-aş fi de loc mirat
dacă le-ar considera ca fiind opera unui nebun, sau ceva absurd ..."
O scrisoare adresată unchiului Cornelis, negustorul din Amsterdam, prin care încearcă să reînnoade legăturile lor şi îi cere să vină
să-i vadă desenele, rămîne de asemenea fără răspuns. Nu-i nimic! Vincent va continua să meargă pe calea pe care şi-a trasat-o.
Cîndva tot va trebui să i se dea dreptate.
Fie, negustorii pot să-i întoarcă spatele; în fond nu i-ar păsa de atitudinea lor dacă n-ar avea atîta nevoie de bani. Din nou a stabilit
relaţii cu cîţiva pictori: Van der Weele, al cărui talent şi eforturi le apreciază, Breitner, care vine să-1 revadă după o lungă absenţă,
Blommers, V. de Velden, căruia îi face o vizită la Rotterdam, dar ale cărui pînze îl irită, şi în sfîrşit, De Bock, care îi creează
condiţii oa să poată lucra la Scheve-ningen. în vară, Vincent se decide să se apuce din nou de pictură şi să facă cîteva studii de
peisaje marine şi de peisaje cu figuri. Dar chiar atunci Theo îi spune că are prea puţine speranţe în privinţa viitorului.
„APA URCA..."
Această scurtă frază e de ajuns ca să destrame din-tr-o dată curajul lui Vincent, acel curaj care se întreţinea numai dintr-o tensiune
încordată a întregii lui voinţe: „Numai pentru că simţeam trăind în mine speranţa în vremuri mai bune am persistat dăruindu-mi
toată puterea muncii pe care o fac acum, fără să mă îngrijesc de viitor altfel decît nutrind speranţa că într-o bună zi voi culege
roade după cum am semănat...
„Au trecut săptămîni, multe săptămîni, şi luni de-a lungul cărora cheltuielile mele au depăşit mijloacele, în ciuda strădaniilor mele,
în ciuda grijii şi parcimoniei mele. Cu banii pe care mi-i trimiţi, eu trebuie nu numai să mă descurc vreme de zece zile ci să şi
plătesc o grămadă de datorii astfel încît cele zece zile următoare sînt cît se poate de slabe. Femeia mai trebuie, în plus, să-şi alăp-
teze copilul, şi adesea se întîmplă să nu aibă lapte. „Şi eu mă simt uneori foarte slăbit cînd trebuie să lucrez printre dune sau în altă
parte; nu mă-nînc pe săturate.
„Ghetele mele sînt numai petece şi cu pingelele găurite; toate astea şi alte mici mizerii mă îmbă-trînesc.
„în sfîrşit, asta n-ar fi nimic, Theo, dacă aş putea să mă agăţ de ideea că totuşi situaţia se va îndrepta cu condiţia ca eu să
perseverez. Dar tu tocmai mi-ai scris: nu-ţi pot da decît prea puţine speranţe în privinţa viitorului..."
Vincent simte din nou că se apropie un dezas-
tra. în mizeria pe care o îndură de mai bine de
un an, alături de această femeie şi de cei doi copii ai eij el n-a putut conta decît pe munca lui
şi pe sprijinul ce i-1 oferea credinţa lui. Oare nu
varnai putea conta nici pe ele?
Şi Christine, care nu are acest sprijin, fără îndoială că e de multă vreme deznădăjduită. Încă din primăvară, Vincent se plînge de
„caracterul ei execrabil". Şi-a făcut socoteala, şi mama ei de asemenea, că în sfîrşit acest pictor le va scăpa de mizerie. Acum ea nu
mai crede asta, iar cei din jurul ei, familia îi dau de înţeles că pînă la urmă el o va părăsi.
Datoriile cresc; creditorii îl hărţuiesc. Dacă-1 plăteşte pe unul, ridică pretenţii şi celălalt. Un negustor din cartier îi intră în casă
înjurînd în gura mare şi cînd Vincent încearcă să-1 dea afară negustorul îl ia de guler şi-1 trînteşte jos, ceea ce nu cerea un prea
mare efort dată fiind starea de slăbiciune a nefericitului pictor. Perceptorii reclamă plata impozitelor, dar el se mulţumeşte sa-şi
aprindă pipa cu somaţiile lor şi le spune că vîn-zarea mobilierului său sărac n-ar acoperi cheltuielile.
Corabia ia apă prin toate părţile. încă o dată Vincent îşi dă seama că se scufundă. Grijile, foamea, mizeria l-au epuizat. îl cheamă
în ajutor pe singurul prieten care nu 1-a părăsit: „Fă tot posibilul ca sa vii mai repede, frate, căci nu ştiu cît mai pot rezista. Sînt
prea copleşit, simt că îmi voi da sufletul sub povară.
„Ţi-o spun deschis, încep să mă tem că n-o s-o scot la capăt în felul acesta, deoarece constituţia mea ar fi destul de bună dacă n-aş
fi postit prea mult sau dacă aş fi muncit mai puţin, şi pe cît a fost posibil am ales prima soluţie, pînă în clipa cînd iată-mă ajuns
prea slab. Cum aş putea continua să rezist?"
în încheiere, îi cere să nu vorbească nimănui despre starea tn care se află ca nu cumva cei care „l-au prevenit şi i-au prezis" să
creadă că au dreptate.
Cînd Theo primeşte acest apel disperat, e cuprins el însuşi de nelinişte. îi vorbeşte lui Vincent de îndoiala care îl „roade încercînd
să-şi dea seama dacă e responsabil de consecinţele supărătoare ale unei acţiuni bune..." Probabil că această întrebare se referă la
urmările propriei Iui aventuri. E posibil ca ea să se refere şi la Vincent. Dar cine este aşadar responsabil de aceste urmări
supărătoare? „Ce să mai spun de momentele în care simţi cum un soi de fatalitate face ca binele să se transforme în rău, răul în
bine."
Caută împreună o ieşire din acest nou impas. Să meargă la Londra? Dar Vincent nu se simte destul de sigur pe meserie ca să
înfrunte editorii. Să se instaleze la ţară unde viaţa — chiar cu femeia şi copiii — ar fi mai ieftină? Dar cheltuielile mutatului nu ar
agrava şi mai mult situaţia? Să se stabilească la Loosduinen, pe ţărmul mării?
Ca pe vremea tinereţii, Vincent reîncepe, descumpănit, hoinărelile lui solitare. Rătăceşte printre dune pînă dincolo de
Scheveningen, pe coastele pustii unde tăcerea se umple de obsedantul vuiet al mării şi de ţipetele păsărilor. Singurătatea îi redă
liniştea.
Aşteptînd sosirea lui Theo, mai pictează cîteva 9tudii. Dar şi el îşi pune prea puţine speranţe în viitor. „Nu numai că am început să
desenez relativ tîrziu, dar nici nu sînt sigur că mai am mult de trăit..." Şi fără să poată prezice, calculează totuşi că trupul lui va mai
rezista bine încă „şase pînă la zece ani". Vincent nu se înşeală. Nu mai are de trăit decît şapte ani.
O NOUĂ PLECARE
Făcînd bilanţul destinului său, trage concluzia: „Trebuie ca în cîţiva ani să duc la bun sfîrşit o sarcină determinată; nu e deloc
nevoie să mă grăbesc paste masară — trebuie să mă ţin de muncă, senin şi liniştit, cît mai regulat şi cu înflăcărare, pe cît mi-e
posibil; lumea nu mă interesează deloc, sau numai pentru că am o datorie faţă de ea şi, fiindcă m-am plimbat prin această lume
vreme de treizeci de ani, am de asemenea şi obligaţia de a-i lăsa ca semn de recunoştinţă cîteva amintiri sub formă de tablouri —
care n-au fost făcute ca să;placă unei tendinţe sau alteia, ci ca să exprime un sentiment omenesc sincer".
Theo vine să-1 vadă la 15 august. Despre această întîlnire nu se ştie nimic, sînt cunoscute numai reacţiile lui Vincent, din scrisorile
expediate după întîlnire. Theo regretă din nou că fratele său a rupt-o cu familia, gîndindu-se poate că şi de data aceasta ar fi putut
găsi un refugiu la „păstorie". Martor la dezastru, Theo nu s-a putut abţine să nu-i reamintească lui Vincent reproşurile făcute de
Tersteeg, în legătură cu ţinuta, de pildă. Dar Vincent n-are altă îmbrăcăminte decît hainele vechi ale tatălui şi fratelui său. Theo a
încercat de asemenea să-i deschidă ochii în privinţa Chris-tinei care nu va putea fi niciodată altceva decît o piedică în munca lui şi
în calea seninătăţii pe care el şi-o doreşte. Vincent este şi el conştient de toate acestea. Dar nu vrea să „precipite nimic"; mai speră
în nu se ştie ce miracol; dacă ar smulge-o de lîngă familie şi ar pleca în provincia aceea pierdută de care i-a vorbit Rappard, în
Drenthe, numai cu ea şi copiii, nu şi-ar recăpăta ea oare bunăvoinţa de altădată? Dar nu mai e timp. Christine s-a îndepărtat de
amantul ei. Mama şi fratele o îndeamnă s-o rupă cu el şi să-şi reia vechea meserie. „Ea nu-şi dă seama că procedează rău sau —
mă întreb uneori — nu vrea să-şi dea seama." Ea nu va lupta pentru salvarea ei aşa cum Vincent luptă pentru meseria lui. „Da, nu
mă interesează nimic şi sînt leneşă, îi răspunde ea lui Vincent, da, sînt o prostituată şi în afară de meseria asta nu văd pentru mine
altă ieşire decît să mă arunc în apă." Şi ea, ca şi Vincent, şi-a prevăzut destinul.
Pentru moment, ea renunţă să-1 urmeze în fuga lui spre pămînturile sălbatice din Drenthe. Hotărăsc amîndoi o despărţire
provizorie, înţelegînd foarte bine, şi el şi ea, că va fi o despărţire definitivă. Vincent încă mai speră că ea o va apuca pe drumul cel
bun; fiindcă i-a promis că se va angaja ca servitoare, el dă anunţuri. îşi propune s-o ajute dacă are cu ce. Christine pare că vrea să
se îndrepte, dar, pe la spatele lui Vincent, mama şi fiica complotează cu „peştele de frate-sâu"... Vincent constată că anunţurile sînt
o prefăcătorie şi în cele din urmă Sien îi mărturiseşte ca „a făcut demersuri ca să fie angajată într-un bordel". Femeia s-a răzgîndit
la timp, dar în faţa acestor minciuni şi intrigi nefericitul Vincent îşi pierde curajul... Nici ea şi nici mama ei nu se vor ridica din
mizeria care le copleşeşte; şi ce se va întîmpla cu copiii?
Aici din nou trebuie semnalată o eroare repetată des de către majoritatea biografilor. Vincent ar fi profitat, ca să fugă, de internarea
Christinei la maternitatea unde ar fi născut un „al şaselea copil" care putea fi al lui Vincent. Legendă odioasă şi stupidă colportată
încă şi astăzi de biografii ce falsifică însăşi termenii scrisorii lui Vincent1. Or, tocmai dimpotrivă, acesta îi relatează lui Theo cum
anume i-a vorbit Christinei: „Dacă vei ajunge din nou în starea în care te-am întîl-nit, casa mea va continua să fie şi a ta. Dar situa-
ţia e alta; furtuna a trecut; poţi să-ţi croieşti un drum în viaţă cu propriile tale puteri, fără ajutorul meu — trebuie să încerci..."
în ceea ce-1 priveşte, e hotărît acum. O misiune mult mai exigentă decît salvarea acestui suflet care refuză să fie salvat îl obligă să
urmeze o altă cale. Dar încă o dată generozitatea lui a eşuat. Trebuie să se rupă de această afecţiune care îl leagă de trei fiinţe,
pentru a îndeplini sarcina ce-o are de îndeplinit. Să se elibereze. Să fugă. Dar unde? „N-are importanţă, numai să trăiesc o vreme
sub acoperişul unui ţăran, departe, foarte departe, la ţară, foarte departe de aici, acolo unde natura este autentică."
Pleacă. Porneşte „la drum, fără bagaje, singur,
la învăţătură. .."
Christine şi copiii îl conduc la gară unde ultimul său prieten, tînărul topograf Furnee, vine şi el să-1 salute... „La plecare ne-am
luat un rămas-bun sfîşietor..."
Acest mic şi trist grup, care descreşte pe peronul gării din Haga, reprezintă pentru Vincent, în nea gra lui mizerie, singura fericire
pe care o va fi cunoscut în ceea ce credea el că este „viaţa adevărata ...
Acum îl cheamă o altă viaţă pe care şi-o va petrece în singurătate.

X. SINGURĂTATEA
Oare această smulgere e o eliberare? Vincent a mers pînă la căpătui acestui efort care a durat
aproape doi ani într-o situaţie imposibilă, şi oare de mult l-ar fi dat gata pe oricare altul. Total lipsit
de resurse materiale, la discreţia unui frate care-i „ţinea soarta în mîinile lui" şi care nu-i aproba
modul de viaţă, el voia în acelaşi timp să-şi întemeieze un cămin, să înveţe o meserie, sa făurească
o operă, să salveze un suflet care pînă la urmă renunţă din propria-i voinţă să se salveze — şi toate
acestea în vreme ce aproape toată lumea era împotriva lui, părinţi, confraţi, negustori. ..
în trenul care-1 poartă printre scundele coline din Weliiwe, după durerea pricinuită de această
ruptură ce sancţionează un nou eşec, Vincent încearcă o senzaţie de uşurare. Va încerca să-şi re-
vină, contînd pe singurătate şi pe lucrul său, pentru a-1 ajuta.
Soseşte seara la Hoogeveen, în inima regiunii Drenthe, şi trage la „un han rustic", foarte a-proape
de gară, de unde se şi grăbeşte să-i scrie fratelui său pentru a-i da adresa şi pentru a-i împărtăşi
impresiile. Cîmpia tristă răspunde stării lui de spirit. în jurul burgului — „un lung şir de case de-a
lungul unui canal" — se întind pajişti în care cresc cîţiva arbori şi prin care sînt împrăş- tiate stîne,
ferme sau colibe, iar şi mai departe, prin împrejurimi, se află turbăriile şi landele acoperite cu
mărăcini.
Intenţia lui nu e să se stabilească la Hooge-veen — unde podul hanului, spune el, ar putea totuşi să-
i servească drept atelier — ci să meargă dintr-un cătun într-altul, dintr-un sat într-altul. Gazda sa îl
asigură că ar putea „vizita toată regiunea turbăriilor cu «saboţii», pînă la frontiera prusacă şi pînă la
Lacul Negru". Iată-1 deci gata să cutreiere împrejurimile, căutînd motive pentru arzătoarea lui
dorinţă de a picta.
Drenthe, provincie situată în nordul Ţărilor de Jos, între vechiul Zuiderzee şi frontiera germană,
era pe vremea lui Van Gogh una dintre cele mai dezmoştenite regiuni. Henry Havard, care a cu-
treierat-o în epoca aceea, o descrie în lucrarea sa La Hollande a voi d'oiseau^ (Traversînd Olanda),
ca pe o regiune austeră, cu „un sol sărac şi nisipos în care nimic nu se obţine fără efort".
Şi totuşi, în această regiune ingrată, o seamă de peisagisti olandezi din marea epocă s-au dus să-şi
instaleze şevaletele cu mult înaintea lui Vincent, printre aceştia numărîndu-se Jacob van Ruysdael
şi prietenul său Hobbema.
în jurul fiecărui sat se afla o mică zonă de culturi, Esch, înconjurată de întinderi atît de vaste de
pămînt acoperit cu mărăciniş, încît Havard şi însoţitorul său s-au rătăcit prin împrejurimile
orăşelului Zweeloo, negăsind „nici o urmă de drum, nici de cărare, pierduţi între cerul arzător şi
landa neagră".
Localnicii îşi scoteau veniturile, pe vremea aceea, din turba „Veen", ce provenea din terenurile
mlăştinoase şi pe care o transportau cu „saboţii" pe canale. Turba era vîndută în alte regiuni ale
ţării. Dar insalubritatea mlaştinilor afecta populaţia.
0 asemenea sălbăticie naturală era parcă anume
făcută să-1 încînte pe Vincent.
Vioiciunea impresiilor noi, autenticitatea rustică pe care o descoperă după o lungă şedere la oraş, ti
redeşteaptă entuziasmul său faţă de natură, faţă de fiinţele fruste din care vrea să-şi facă mo-
dele. Se duce prin cătunele vecine, intră prin colibele în jurul cărora bărbaţi şi femei au de lucru cu
turba...
Şlepurile, cărora prin regiune li se spune „saboţi", sînt trase de cai de-a lungul canalelor, dar de
cele mai multe ori sînt trase de bărbaţi, de femei sau de copii. Viaţa aspră şi mizeria, şi aici, şi-au
pus pecetea pe trăsăturile acestor ţărani, au ofilit feţele femeilor. Şi-atunci în Vincent se redeschide
dureroasa rană: „Theo, cînd văd prin mărăcinişuri cîte o sărmana femeie purtîndu-şi copilul în
braţe sau strîngîndu-1 la piept, mi se umplu ochii de lacrimi. O recunosc în femeia aceea cu atît
mai mult cu cît slăbiciunea şi îmbrăcămintea jerpelită accentuează asemănarea.
„Ştiu că ea nu e bună, că am avut perfectă dreptate să fac ce am făcut, că-mi era imposibil s-o aduc
aici, că a fost înţelept şi cuminte să fac ce am făcut, dar asta nu mă împiedică să-mi simt lufletul
sfîşiat şi inima îndurerată cînd zăresc o biată fiinţă bolnavă de friguri şi nenorocită. Cîtă tristeţe-i
pe lumea asta!"
Şi Vincent îşi încheie scrisoarea cu aceste cuvinte: „Sînt momente cînd nu-mi găsesc liniştea decît
în certitudinea că nefericirea nu mă va cruţa nici pe mine".
NATURA Şl OAMENII
Din lipsă de bani, Vincent n-a putut aduce cu el decît o mică provizie de culori. Cu toate acestea se
apucă imediat de treabă şi începe cîteva studii de peisaje cu colibe şi cu mici figuri încovoiate de
muncă. Dar nu are cu ce-şi plăti modelele, iar cînd găseşte mijloace, modelele refuză să-i pozeze
faţă de adunătura de gură-cască. Şi-atunci, se instalează, de bine de rău, într-o şură sau vreun pod
unde abia pătrunde lumina. De cele mai multe ori lucrează sub cerul schimbător, profitînd de
ultimele zile frumoase, pentru a reda unduirea ierburilor din lande, „veen"-ul, terenurile cu
turbării, ochiurile de apă din mlaştinile noroioase, buşteni putrezi, un peisaj în descompunere prin
care el însuşi rătăceşte cu chinurile lui.
„Totul e frumos aici, oriunde te-ai duce", scrie el. Hoinăreala redeşteaptă în el sentimentele din
copilărie şi pe acela al singurătăţii. în natură găseşte sublimul şi găseşte asemănări cu „Millet" în
ţăranii aceia şi mai primitivi decît cei din Bra-bantul natal. Dar îl apucă ameţeala cînd trebuie să
redea pe pînză nesfîrşita cîmpie cu mărăcini.
Lupta n-a încetat dar în continuare îi lipsesc armele. într-o zi, pleacă de dimineaţă ca să picteze ...
„N-am putut face nimic, îmi lipseau vreo patru sau cinci culori, şi m-am întors acasă ca un
caraghios."
Vine toamna cu vreme urîtă, cu „zile ploioase şi mohorîte" . .. Nefericitul Vincent se retrage în
podul care constituie refugiul lui. „Lumina cade prin unicul ochi de sticlă peste caseta mea goală,
peste o legătură de pensule cu părul tocit care nu mai valorează mare lucru."
Pradă amărăciunii, Vincent e singur acum. Face penibilul bilanţ al anului ce se încheie, contul
datoriilor pe care încă nu le-a putut plăti, lui Rap-pard, gazdei sale, imposibilitatea de a lucra, din
lipsă de materiale şi de atelier, la opera care, doar ea, e în măsură să-i justifice exilul.
Lungile scrisori pe care le trimite fratelui său sînt toate strigăte disperate în care îşi mărturiseşte
grijile ce-1 chinuie din pricina lui Sien, de la care nu mai are nici o veste, şi din pricina lui însuşi
întrucît e „împotmolit şi poticnit" ca în cele mai negre zile pe care le-a petrecut pe vremuri la Bo-
rinage. Caută zadarnic o ieşire şi la un moment dat se gîndeşte să se ducă în Indonezia. în cele din
urmă, copleşit de melancolie, pleacă mai departe, fugind de propria lui singurătate.
îi lasă hangiului neînsemnatul său bagaj şi se îmbarcă pe un şlep. Pe canal, trecînd printre mă-
răcinişuri, ajunge la Nieuw Amsterdam, un sat situat la limita frontierei şi a mlaştinilor.
îi povesteşte lui Theo despre „interminabila călătorie" prin „vaste întinderi plate, cîmpii colorate
diferit... punctate ici-colo de petele pe care le făceau un bordei ca o movilă, acoperita de iarbă, o
mică fermă, un pîlc de mesteceni subţiri, plopii, stejarii..."
Ii lipsesc culorile dar în scrisori e pictor. Frazele lui sînt tot atîtea studii, precise, de o ciudată fru-
museţe: „Cerul era de un alb-mcv delicat, de ne-descris, nu cu norişori de vată ci, dimpotrivă, cu
nori groşi îngrămădiţi unul peste altul şi care acopereau tot cerul, ca nişte smocuri colorate în mov,
în gri, în alb cu o singură şi mică despicătura prin care apărea albastrul. La orizont o dîră roşie
mag-mrica; şi dedesubt imensul maraciniş brun, întunecat, uimitor; în sfîrşit, profilată pe banda
roşie a cerului, grămada de acoperişuri scunde ale micilor bordeie".
Şi de data aceasta, în faţa splendorilor naturii, îşi regăseşte liniştea.
înainte de a pleca din Hoogeven a primit zece florini de la tatăl său şi cîteva tuburi de culori
comandate de la Haga. Poate să reînceapă treaba şi în acelaşi timp îşi recapătă speranţa.
Camera pe care o închiriază la han e destul de spaţioasă, are un balcon din care poate vedea
„mărăcinii şi barăcile" şi are o sobă pentru zilele reci. Cînd se simte copleşit de singurătate, co-
boară pentru o clipă şi se aşază în bucătăria rustică unde s-ar putea să existe şi un leagăn.
. .. Un leagăn. Lîngă vatra goală Vincent se gîndeşte la căminul lui destrămat. A primit veşti de la
Sien prin vecinul lui, tîmplarul, care a socotit de cuviinţă să nu-i dea femeii adresa pictorului deşi
ea i-o cerea. Vincent îi scrie imediat; s-au înţeles că el îi va scrie dacă ea va dori în curînd va afla
că ea continuă să lucreze ca spălătoreasă şi ca femeie cu ziua, că sînt sănătoşi copiii. Să fie
adevărat? „Scrie aproape indescifrabil, incoerent şi pare să regrete anumite lucruri din trecut".
„Mila şi afecţiunea mea pentru ea n-au murit", repetă Vincent. Şi ceva mai tîrziu: „Sărmana,
sărmana creatură! Iată singurul sentiment pe care l-am încercat la început şi pe care-1 încerc iarăşi
la sfîrşit".
IN PRIVINŢA NEGUSTORILOR .. .
Şi Theo care, la Paris, trăieşte tot cu Măria, tînara de care s-a îndrăgostit, are de întîmpinat greutăţi.
Situaţia lui la Boussod şi Valadon rămîne nesigură din pricina lipsei de înţelegere a negustorilor
care face ca situaţia lui să devină „aproape de nesuportat". Or pentru Theo nu se pune numai pro-
blema propriei lui existenţe. Vincent e pe deplin lămurit: „Tu îi ajuţi pe Tata, pe Mama, pe Wilhel-
mine, pe Măria şi mai ales mă ajuţi pe mine". Dar la proiectele fratelui său de a pleca în America,
i-1 opune pe al său, cel pe care i-1 sugera încă de la Haga: sa se facă şi el pictor, să se lepede o dată
pentru totdeauna de preocupările negustoreşti şi să treacă în clanul artiştilor. Desigur, el însuşi
duce de ani de zile o luptă grea şi încă n-a reuşit să-şi asigure existenţa. E sigur însă că odată şi
odată tot va izbuti şi nu vrea ca Theo, numai pentru a-1 ajuta pe el, să continue, împotriva dorinţei
lui, o carieră care-i repugnă şi pentru care nu e făcut. Vincent a suferit mai mult decît a lăsat să se
vadă şi decît ar fi putut spune ştiindu-şi fratele de partea lui Tersteeg şi a lui Cornelis Marinus. Ştie
că locul lui nu e acolo şi i-a spus de nenumărate ori acest lucru. Astăzi i-1 repetă cu o înflăcărare, o
insistenţă care cresc pe zi ce trece şi se exprimă în scrisori în care încet-încet se conturează o nouă
himeră plină de generozitate şi de dragoste.
Această încercare prin care trece Theo e poate anume dată ca să-1 lămurească mai bine asupra lui
însuşi, ca să-1 oblige să se răsgîndească, să se schimbe: „nu o repetare a aceluiaşi lucru, ci o rege-
nerare totală. în trecut nu te-ai înşelat; nu, dat fiind trecutul, tu trebuia să fii cum ai fost..." Dar să fi
fost trecutul acela doar o epocă de „fundamentare, de şlefuire şi nu încă adevărata soluţie?" Scriind
acestea, Vincent se gîndeşte la el însuşi, care vreme de atîţia ani a căutat, s-a înşelat, înainte de a
descoperi drumul pe care s-a angajat şi de care acum e sigur şi pe care îl va urma pînă la capăt în
ciuda tuturor obstacolelor ş[ a tuturor celor care îl dispreţuiesc, neluînd în seamă ceea ce nu e în
deplin acord cu indestructibila lui voinţă: „Daca ceva în adîncul tău îţi spune: «nu eşti pictor», abia
atunci trebuie să pictezi, bătrîne, şi vocea aceea va amuţi". Faţă de sarcina lor comună se comportă
ca ţăranul pe ogor, ca vitele la arat: „Trebuie să te apuci de treabă cu îndrăzneală, cu o anume
conştiinţă că ceea ce faci e conform raţiunii, ca ţăranul care mînă căruţa ... Dacă n-ai cal, devii
propriul tău cal".
Tăcerea pe care o păstrează unchiul Cor, faţă de încercarea lui Theo de a restabili o apropiere,
întăreşte şi mai mult voinţa pictorului. Singurătatea în care trăieşte, viaţa aspră pe care o are în faţa
ochilor, în loc să-1 descurajeze îl ajută să vadă mai bine zădărnicia acelei lumi în care Theo se
consumă în van luptînd cu intrigile şi cu încercările unora sau altora de a-1 ponegri. Vincent poate
vorbi tocmai de avantajul de a nu „avea un anume rang". „Viaţa noastră e într-o atît de mare
măsură un mister încît sistemul «bunei cuviinţe» e fără discuţie prea strîmt. Pentru mine acest
sistem nu mai are nici o valoare".
Zilele de singurătate petrecute în Drenthe, încercările prin care a trecut la Haga, viitorul lui Theo,
nu viitorul lui de negustor, ci de om, iată tot atfaea motive care-1 determină pe Vincent să se
clarifice nu în privinţa zilei de mîine, de care nu-i pasă, ci în privinţa situaţiei în care se află acum,
în privinţa felului său de a înţelege viaţa, în ciuda atîtor avataruri, nu şi-a pierdut nici credinţa, nici
încrederea, şi acum are în inimă certitudinea pe care o căuta odinioară.
„LOCUL TÂU E INTR-UN LAN DE GR1U ..."
Această certitudine e destinul său de pictor. Pînă acum niciodată n-a vorbit despre ea cu atîta con-
vingere. Regretele pe care le are atunci cînd se gîndeşte la femeie şi la copii nu-1 fac să se în-
doiască totuşi că ceea ce ieri încă mai numea „viaţa adevărată" însemna pentru el tocmai
viaţa de pictor. „Acum trăiesc într-o atmosferă care mă exaltă atît de puternic, care-mi ordonează,
reglează, întăreşte, reînnoieşte şi-mi amplifică gîn-durile, încît am ajuns să fiu în întregime sub stă-
pînirea ei."
De demult, după acea atroce călătorie prin ţara neagră, în toiul iernii, în el germinează ceva, încet,
dureros, dar care-i întăreşte tot mai mult credinţa într-o artă mai imperioasă decît apostolatul. De-
atunci, trecînd prin încercări, el a putut să se îndoiască de toate şi de toţi. Dar niciodată de ţelul lui,
de această desăvîrşire care se aseamănă cu o naştere.
„Are Gustave Dore o vorbă pe care totdeauna am găsit-o foarte frumoasă: Am o răbdare de bou.
Eu văd în ea, în acelaşi timp, ceva de bine, o anume cinste fermă ..." ... „Am o răbdare, cîtă linişte
exprimă, cîtă demnitate."
„Cum s-ar putea oare să n-ai răbdare, să nu înveţi de la natură să ai răbdare, să ai răbdare să vezi în
linişte înălţîndu-se grîul, crescînd lucrurile -— oare te poţi socoti un lucru mort cu desăvîrşire încît
să crezi că nici măcar nu poţi creşte?"
Problema pe care Vincent i-o pune lui Theo este următoarea: dacă îşi dă în sfîrşit seama că trebuie
s-o rupă cu Goupil şi asociaţii lui, tînărul _ frate va reuşi sa-şi găsească un drum alături de Vincent.
Acesta îşi va relua rolul de frate mai mare pentru ca, la rîndul lui, să-1 îndrume pe această cale pe
care el însuşi s-a poticnit multă vreme. îl va sprijini. Din nou Vincent se entuziasmează în
scrisorile lui înflăcărate, ca «n apostol în căutare de discipoli. „Dar dacă vrei să creşti, continuă el,
trebuie să te afunzi în pămînt. îţi spun deci: seamănă-te în pămîntul din Drenthe şi aici vei încolţi...
eşti grîu şi locul tău e într-un lan de grîu."
Sub impresia acestei speranţe care 1-a scos din cercul singurătăţii lui, Vincent îşi aminteşte din-tr-o
dată de dificultăţile prin care trece chiar el, şi care indiscutabil că se vor înmulţi cînd Theo va
deveni pictor. Poate conta pe un mic capital de 2 400 florini care le-ar ajunge să trăiască doi ani
în Drenthe. Incapabil să-şi dea seama cît de himeric poate fi un astfel de proiect în astfel de
circumstanţe, reconstruieşte mintal eşafodajul acelei frăţii de artişti — de data aceasta în adevăratul
sens al cuvîntului — la care de atîtea ori a visat la Bruxelles şi la Haga, aşa cum va mai visa încă şi
la Paris şi la Arles.
„Nu mă pot împiedica să-mi închipui cum viitorul se alcătuieşte nu numai din mine singur, ci din
tine şi din mine, pictori şi colaboratori, tovarăşi în această mică ţară de turbă."
La această revărsare de entuziasm, pe care firea sa ponderată refuză să-1 împărtăşească, Theo răs-
punde cu prudenţă. Vincent e mirat, pune întrebări; se teme ca nu cumva Măria, prietena fratelui
său, să fie cauza ezitărilor. Nu se îndoieşte că Theo e gata, aşa cum e gata şi el, să înfrunte cea mai
cruntă mizerie numai să se realizeze, dacă într-asta vede el destinul său.
„Vom avea destule greutăţi dar, dragul meu, ce bucuroşi vom fi că sîntem noi doi, că trăim îm-
preună în sînul acestei naturi de o nespusă frumuseţe şi mai ales că sîntem pătrunşi de ideea că
sîntem doi muncitori manuali. E atît de îmbucurător că aproape nici nu îndrăznesc să mă gîn-desc
la toate acestea şi totuşi nu mă pot stăpîni, deşi această fericire îmi pare prea mare, atît pentru tine
cît şi pentru mine, pentru că în existenţa noastră noi n-am fost obişnuiţi cu fericirea, şi sîntem
înclinaţi să spunem că ea e hărăzită mai degrabă altora decît nouă."
în singurătatea în care se retrage ziua, în lungile seri de noiembrie, reia fără încetare aceste gînduri
în care descoperă pentru el însuşi salvarea din singurătatea care-1 copleşeşte. Acest gînd a încolţit
ca o sămînţă, fiind pe cale să pună stăpî-nire pe el. Nu-i mai vorbeşte lui Theo de studiile lui, de
lumea care-1 înconjoară. Trăieşte în acest viitor apropiat care va aduce alături de el fiinţa cea mai
dragă, cea mai „frăţească".
Cînd, în sfîrşit, îşi dă seama că încă o dată şi-a făcut speranţe zadarnice, se pare că treburile lui
Theo se rezolvaseră de multă vreme. Pentru Vin-cent e o crudă decepţie faptul că îndemnurile lui
au rămas fără efect, că Theo n-a avut curajul de a face saltul care l-ar fi smuls „de lîngă negustori",
în scrisorile pe care i le adresează atunci fratelui său, se simte ciuda că acesta nu e aşa cum Vincent
ar fi vrut să fie, că acceptă compromisurile comerţului, că a „sacrificat prea mult de dragul
bunăstării" ... In cele din urmă, îi dă dreptate lui Theo, dar amărăciunea nu-i trece, iar această nouă
rană îl împinge din nou în singurătate, încă vreo cîteva săptămîni... După care îi va fi imposibil s-o
mai suporte.
PLIMBAREA LA ZWEELOO ...
Spre sfîrşitul lui noiembrie, îl însoţeşte pe hangiul
care se duce cu brişcă la tîrgul din Assen. Pornesc
înainte de revărsatul zorilor, şi pe la orele şase
ajung în satul Zweeloo. A doua zi, Vincent îi va
povesti fratelui său această lungă plimbare prin
noaptea de iarnă .. . „Cînd a prins să se lumineze
de ziuă şi cocoşii au început să cînte din toate
bordeiele împrăştiate prin landă, totul, căsuţele
izolate pe lîngă care treceam, înconjurate de plopi
subţiri din care auzeam căzînd frunzele îngălbe
nite, vechea clopotniţă dărăpănată din micul cimi
tir împrejmuit cu ziduri de lut şi cu garduri de
făget, peisajul plat, landa, lanurile de grîu, totul,
totul semăna perfect cu cele mai frumoase pînze
ale lui Corot. O linişte, un mister, o pace cum
numai el a pictat". :
în satul în care a lucrat Liebermann, Vincent spera să găsească alţi pictori. Obsedat mereu de ideea
fraternităţii artistice se gîndea poate — avînd acum îndoieli în privinţa fratelui său — că va întîlni
pe acolo vreun alt izolat ca şi el. Toată viaţa lui Vincent, solitarul, este într-un anume sens o
căutare a unei iubiri imposibile, a unei prietenii fecunde care să-1 smulgă din singurătate. Totuşi, şi
de data aceasta, frumuseţea lucrurilor, sentimentul infinitului pe care îl intuieşte în ele, îl
copleşesc cu o bucurie ce nu e dăruită decît anumitor suflete.
Fără; să-1 mai aştepte pe hangiul care-şi continuă drumul spre Assen, Vincent se întoarce pe jos.
Stă de vorbă cu plugarii, cu cantonierii, desenează o bătrînică ce lucrează la o vîrtelniţă într-un han
unde se opreşte să mănînce o bucată de pîine şi o ceaşcă de cafea şi porneşte din nou printre
lanurile de grîu galben care-1 fac să se gîndeascîf la mare.
... „Cînd, în sfîrşit, a apus soarele, închipuie-ţi liniştea, pacea acestei clipe! închipuie-ţi o mică alee
de plopi înalţi, cu frunziş de toamnă; închipuie-ţi un drum lat făcut din noroi, numai din noroi
negru, avînd, la dreapta mărăcini cît vezi cu ochii şi la stînga mărăcini cît vezi cu ochii, în-
tunecatele siluete triunghiulare ale cîtorva bordeie acoperite cu iarbă, lumina roşie a vetrei ce se
vedea prin ferestre, bălţile de apă de un galben murdar, în care se reflecta cerul şi în care putrezeau
rădăcini; închipuie-ţi această întindere de noroi, seara în amurg, cu un cer alburiu deasupra, deci
toate lucrurile negre pe un fond alb. Şi, în această grămadă de noroi, un personaj care de sus pînă
jos era numai păr, ciobanul, o masă ovala făcută din două jumătăţi, una de lînă, alta de noroi,
ciocnindu-se, întrepătrunzîndu-se reciproc. Şi turma, o vezi venind, te înconjoară; şi faci cale
întoarsă şi o urmezi. Turma neascultătoare înaintează pe drumul de noroi. înaintează cu greu. Dar
în depărtare apare ferma, acoperişuri năpădite de muşchi, grămezi de paie şi de turbă printre
plopi...
«... Ziua a trecut şi, din zori pînă la asfinţit sau mai degrabă de la o noapte la alta, m-am cufundat
în această simfonie."
u Această pagină, dintre atîtea altele, se cuvenea să fie citată, pentru că forţa unor astfel de impresii
au avut în viaţa lui Vincent şi în arta lui tot atîta importanţă — ţi poate mai multă greutate — ca şi
evenimentele care i-au marcat cursul. Precizia observaţiei, intensitatea imaginilor şi raportul w de
culori înregistrate şi redate într-un stil admi rabil, totul revelează pictorul care este Van Gogh,
pictorul în plină putere pe care îl ţin în frîu şi adesea îl reduc la tăcere nefericirea şi mizeria. „Cu ce
te alegi după o astfel de zi? trage el concluzia. Numai cu un mare număr de schiţe. Şi totuşi îţi mai
aduce şi altceva: o poftă liniştită de lucru."
reîntoarcerea in casa părinteasca ...
Această înaltă plenitudine nu durează. „Tot soiul de tulburări, datorate unui guturai şi nervozităţii
mele", va spune el — îl chinuie pe Vincent în zilele ce urmează. îi scrie lui Theo despre eventua-
litatea de a petrece Crăciunul în familie, dar brusc, fără să-1 mai prevină în această chestiune, se
decide — deşi acest proiect îl „înspăimîntă enorm". „Călătoria mea a început cu o plimbare de mai
bine de şase ore printre mărăcinişuri, înspre Hoogeveen. într-o după-amiază, pe furtună, pe ploaie
şi pe zăpadă.
„Această plimbare mi-a ridicat moralul sau mai exact starea mea de spirit şi natura s-au îngemănat,
într-atîta şi atît de bine încît această afinitate m-a calmat mai bine decît orice. Mi-am spus că
reîntoarcerea mea acasă mă va lumina în privinţa a ceea ce trebuie să fac."
Cele trei luni petrecute în Drenthe i-au întărit hotărîrea de a picta; de a picta în afara oricărei
veleităţi de a face din pictură un mijloc de a-şi cîştiga existenţa. Contactul cu natura fortifică voinţa
lui Vincent, dar îl îndepărtează şi mai mult de exigenţele vieţii sociale, de ciudata concepţie a vieţii
citadine. E ca ţăranul; ară, seamănă, dar Dumnezeu e cel care face să rodească sămînţa... Care
Dumnezeu va face să încolţească şi truda lui Vincent?
A făcut multe sacrificii pentru aceasta artă manuală, şi acum să nu fie ea în stare să-1 susţină? în
timpul şederii la Drenthe, s-a gîndit muit; într-un anume fel, s-a „reînnoit în natură". Dar, de cînd a
abandonat proiectul unei posibile vieţi împreună cu Theo, îşi dă bine seama ca nu va putea suporta
singurătatea. N-a mai pictat decît vreo dteva tablouri; n-a mai simţit acea febra a muncii care la
Haga, în ciuda grijilor, 11 punea creionul între degete. Dar atunci avea alături de el o femeie şi un
leagăn. Ca şi ţăranul are nevoie de un cămin în care seara saj>e odihnească, are nevoie de o
prezenţă afectuoasă, de o voinţa lesată de voinţa lui.
Plecarea lui din Nieuw Amsterdam, pe furtuna, e încă o fugă. Se reîntoarce în casa părinteasca fără
iluzii, fără speranţe. N-are de ales. Acolo e ultimul lui refugiu
XI. ARTA Şl BANII
Cei doi ani pe care Vincent van Gogh îi va trai la Nuenen vor încheia etapa tatonărilor, a căutărilor
bîjbîite. Ajunge la „păstorie" frînt, descumpănit, prăpădit, încît nici nu se poate dărui artei care
trebuie să-1 salveze. Se reîntoarce pornit împotriva tuturor pentru că nu s-a putut descurca singur şi
nici n-a putut suporta singurătatea la care singur s-a comtrîns. Experienţa lui de la Drenthe a fost
un eşec; ea s-a terminat cu o ultimă speranţă spulberată pentru că Theo n-a venit alături de el să
ducă împreună, cot la cot, lupta pe care el o susţine singur de atîta amar de vreme.
Ce va găsi în acest burg din Brabant împrejmuit, ca şi cele din Drenthe, de lande cu mărăcini şi
lanuri de grîu?
Ce va găsi în această familie cu care e mai mult sau mai puţin certat de trei ani?
Parohia lui Theodorus numără numai vreo sută de enoriaşi într-un orăşel cu mai bine de două mii
de suflete. Biserica e la fel de modestă ca şi cea de la Zundert. Pastorul e o persoană familiară
printre enoriaşi şi buna impresie pe care el şi ai săi au făcut-o prin tîrg riscă să fie oarecum com-
promisă de venirea acestui fiu îmbrăcat cu o cămaşă albastră de ţăran, cu o pălărie cu boruri largi
înfundată pînă la ochi, şi care rătăceşte tot timpul pe cîmp, merge pe la ţesători şi pe la ţărani dar
fuge de lumea din burg?Dar nu intenţionează să stea aici prea multă vreme. Ar vrea numai să se
mai întremeze; aşteaptă fără îndoială cine ştie ce gest sau ce vorbă care ar putea face să renască în
el încrederea de altă dată. „înfrîngîndu-şi propriul orgoliu", pare avid de căldura care i-a lipsit
vreme de trei luni, căldura căminului. O va găsi la „pasterie", unde se reîntoarce ca „un dine
zbîrlit" care are nevoie de mîngîieri?
După aceşti doi ani de absenţă, pastorul îi face o primire „prietenească şi fermecătoare" — recu-
noaşte el — dar îşi dă seama în curînd ca în sinea lor, atît tatăl cît şi ceilalţi din familie sînt la fel de
neînţelegători, iar el se consideră victima lipsei lor de înţelegere. în cercul familiei el rămîne
„străinul".
Au trecut ani, Vincent a fost supus multor încercări. Pastorul a rămas însă neschimbat în bine-
cuvîntata lui linişte; e sigur că a acţionat totdeauna cît se poate de bine, ieri ca şi astăzi. Dincolo de
primirea lui amabilă, Vincent n-a găsit, ceea ce fără s-o mărturisească, nădăjduia, elanul capabil de
a trezi afecţiunea pierdută.
Cum va putea deci să trăiască pe lîngă ai săi? Primele zile au fost dificile, Vincent nu ştie cu
exactitate cum anume ar trebui să privească viitorul, dar nici în privinţa şederii lui în casa pă-
rintească, pentru a-şi putea continua acolo munca, nu primeşte din partea celor interesaţi un
răspuns mai clar, sau spontan şi călduros. „într-o seară, se hotărăşte că mai pot sta aici o vreme —
a doua zi dimineaţa mi se spune: trebuie să ne mai gîn-dim încă la asta."
^ Vincent compară cazul lui cu cel al prietenului sau Rappard care şi-a instalat atelierul la Utrecht,
în casa părintească. De ce lui i se refuza ceea ce alţii acordă fără discuţii, ca un lucru „de la sine
înţeles"?
Vincent nu-şi va putea stăpîni mînia pe care această atitudine o adaugă la amărăciunea strînsă cu
ani în urmă.
După cîteva zile are cu tatăl său o discuţie despre care se grăbeşte să-1 informeze pe Theo.
TRĂDAREA LUI THEO
E multă vreme totuşi de cînd Vincent nu mai aşteaptă nimic de la pastor şi de la cei din preajma sa.
Le întoarce spatele, lăsîndu-i alături de Tersteeg şi de mulţi alţii într-o lume faţă de care nu are nici
ură, nici mînie, dar pe care vrea s-o ignore; refuză să acosteze la acest ţărm. Dacă revine asupra
acestei chestiuni chiar în vreme ce caută un refugiu la „păstorie" o face pentru că resentimentele lui
au un alt motiv, mai profund şi care îl afectează mult mai mult.
Şederea la Nuenen va marca ruptura definitivă cu familia. Dar, în acelaşi timp, ea situează şi pre-
cizează raporturile dintre cei doi fraţi; e un moment esenţial prin faptul că determină destinul de
pictor al lui Van Gogh. Această prietenie a fost cu totul altceva decît afecţiunea generoasă, aşa cum
e îndeobşte considerată, a unuia care dă spre a-i permite celuilalt să trăiască şi să picteze.
Interminabilele scrisori din această epocă de la Nuenen, dintre care multe n-au fost cunoscute decît
în 1952, cînd s-a editat „Centenarul", precizează ceea ce înainte se putea doar bănui. Această
prietenie a dobîndit caracterul unei adevărate pasiuni şi astfel — mai ales în aceşti ani cruciali — a
formulat exigenţe, a cunoscut momente de amărăciune sau de strălucire.
Vincent a fost alungat din singurătatea de la Drenthe de decepţia cauzată de refuzul lui Theo de a
alege meseria de pictor. El a crezut în acest destin imaginar aşa cum pe vremuri a crezut în iubirea
Ursulei. Dorinţa lui are aceeaşi forţă ca şi iluzia care i-o provoacă. Astăzi ca şi ieri, nu admite ca
lucrurile să fie altfel decît le-ar vrea el, adică aşa cum îi par lui că sînt.
încă din prima scrisoare expediată din Nuenen, începe din nou să vorbească despre meseria de
negustor de artă pe care o exercită Theo, meserie căreia el îi aduce mult mai multe reproşuri decît
părinţilor săi, revine asupra acestui ciudat comerţ care dă valoare comercială unor opere făcute de
oameni pentru oameni şi care n-ar trebui să fie decît nişte daruri din moment ce impun atîtea
sacrificii! Nu are mai multă încredere în cei care cumpără decît în cei care vînd.
Se poate concepe ca o operă care izvorăşte din inimă şi e făcută cu degetele îndrumate de geniu să
fie măsurată în cifre, să fie evaluată? Cum pot pretind; negustorii o asemenea aberaţie? îi evocă pe
Rembrandt, pe Millet, pe Israels: „Puţin mă interesează că una din pînzele lor costă un gologan sau
o sută de bilete de o mie de florini. Aşa că negustoria cu obiecte de artă nu mă interesează deloc.
„Nu mă interesează decît dacă mă gîndesc la tine şi numai cînd ajung să mă întreb dacă e posibil
să-ţi placă această meserie."
Această idee îl chinuie pe Vincent ca şi iubirea pe care i-a refuzat-o Kee. Afecţiunea lui pentru
Theo înseamnă pentru el şi durerea de a-1 vedea în tabăra celor pe care îi dispreţuieşte. Drama con-
stă în faptul că Theo nu e în lumea lui, în universul lui... Că are în cealaltă „un anume rang" şi
consideră acest rang drept o necesitate socială cu care Vincent a rupt-o, încă de la Haga, cu bună
ştiinţă şi nu fără zarvă.
Theo nu-şi dă seama că o apucă pe un drum greşit, la capătul căruia va deveni asemenea celor
care-1 înconjoară? „De ce să ucizi o parte din tine, să renunţi la ce e mai bun în sufletul tău?"
Cîteva luni mai tîrziu, îi va adresa acest patetic avertisment: „Nu vreau să te văd printre cei me-
diocri, pentru că te-am iubit prea mult, da, pentru că te iubesc încă prea mult ca să pot suporta să te
împotmoleşti, sa te văd ajuns într-o stare de toropeală."
Acestor reproşuri, din ce în ce mai vehemente, Theo le răspunde, încercînd să se justifice aşa cum
de altfel încearcă să-1 facă pe fratele său să înţeleagă că în cazul tatălui lor nu este vorba numai de
o „vanitate de pastor", ci de motive, de puncte de vedere justificabile. Ceea ce pentru Vincent e un
motiv bun de şi mai violentă răzvrătire. îi aminteşte lui Theo propriile lui vorbe: „Semăn tot 173
mai mult cu Pa", spre a-1 face să înţeleagă că dacă şi el, Theo, va deveni „un Van Gogh" ca
Pa sau Cornelis Marinus, el îi „va întoarce spatele."
E posibil ca acest frate iubit să fie, şi el, unul dintre aceia în care „lumina e neagră"...
Iată ce-1 obsedează acum, ce-1 chinuie ca o rană deschisă.
Prezenţa la păstorie a acestui pictor, cu înfăţişare de ţărani, suscita în Nuenen comentarii lesne de
bănuit. Acest personaj insolit, a cărui existenţă a fost mai mult sau mai puţin tăinuită, apare dintr-o
dată în mijlocul acestei familii rigoriste şi onorabile, venită de abia un an şi jumătate prin partea
locului, ca un subiect de reprobare, într-adevăr, Theodorus avea oarecum dreptate cînd îi scria lui
Theo spre a-i face cunoscut un acord ce avea să-i îngăduie lui Vincent să locuiască şi să lucreze la
el: „E într-adevăr nevoie de curaj ca să facem această nouă experienţă; ne-am propus sa-i lăsăm
toată libertatea în privinţa felului său ciudat de a se îmbrăca .. ."
Discuţia n-a dus la nici un rezultat. Fiecare şi-a păstrat poziţia. Vincent vrea cu orice preţ să se
agate de acest ultim refugiu, pentru că el îi oferă singurul mijloc de a-şi continua munca.
E golită o spălătorie de lîngă casă care-i va servi drept atelier şi unde îşi va putea adăposti ceea ce
el numeşte „sfîntul calabalk" ... „Atelier într-o magazie de cărbuni cu canal şi cu o groapă pentru
bălegar", astfel îl descrie el, cu amărăciune, fratelui său.
Se apucă de treabă, porneşte în căutarea modelelor. Le va găsi printre ţesătorii care trudesc în
condiţii îngrozitoare, în cocioabe întunecoase, pentru fabricile din Eindhoven, oraşul vecin. Discu-
ţiile lui cu ţăranii, lungile plimbări fără ţintă pe ogoare şi prin cîmpiile cu mărăcini ca şi îm-
brăcămintea lui ciudată au făcut ca în privinţa lui să circule tot felul de poveşti şi i-au atras şi o po-
reclă: „nea pictorul" ...
Pe aceste meleaguri care sînt şi ale lui, şi chiar în sînul familiei, Vincent este mai singur ca ori-
cînd. Nu ia parte deloc în viaţa comună; „păstoria" nu e căminul lui. Vincent nu mai are cămin.
„N-AM PROCEDAT BINE ..."
De îndată ce a putut intra în stăpînirea spălătoriei, pleacă la Haga pentru a expedia lucrurile pe care
le-a lăsat în grija gazdei sale^ A petrecut o zi la Rappard care 1-a încurajat să rămînă în continuare
la tatăl său, în ciuda greutăţilor. A revăzut-o pe Sien.
Cîteva zile mai tîrziu, după o nouă despărţire, copleşit de suferinţa ce se adaugă acum resenti-
mentului, revine la Nuenen pornit împotriva lui Theo pe care îl acuză că vara precedentă 1-a îm-
pins s-o rupă cu Sien, lucru ce astăzi şi-1^ reproşează. „Din moment ce ne-am despărţit rămînem
despărţiţi; numai că la urma urmelor regretăm că nu am ales o cale de mijloc; afecţiunea noastră
mutuală dăinuie, pentru că are rădăcini prea adînci şi baza ei e prea solidă ca să piară dintr-odată."
îi relatează lui Theo cum Christine a avut o „conduită demnă", muncind ca spălătoreasă pentru a-şi
putea creşte copiii, în ciuda sănătăţii ei şubrede. Se lasă amăgit? Nimic nu autorizează o asemenea
afirmaţie.
„Frate, am găsit-o într-o neagră mizerie şi sînt încă adînc îndurerat din această pricină. Evident, îmi
dau seama că s-a întîmplat mai ales din cauza mea, dar tu ai fi putut să vorbeşti altfel."
... „N-am procedat bine". .. Iată cum judecă acum hotărîrea lor. In sfaturile care l-au îndemnat
atunci să plece, Vincent descoperă cu amărăciune părţile rele ale lui Theo, „felul de a-i privi pe
anumiţi oameni". Mintal îl situează în clanul lui Tersteeg şi al burghezilor unde şi pînă acum
considera, dar numai ocazional, că se află de fapt, datorită ataşamentului său faţă de meserie. Din
acest moment, vreme de cîteva luni va căuta, cu plăcere parcă, să deschidă această rană; va răscoli
în trecut, în relaţiile lor, fapte care ar putea fi un cap de acuzare împotriva fratelui său, ca un amant
gelos, după ce a intervenit o ruptură.
„Cît despre prietenia noastră, frate, ea e foarte zdruncinată ..."
Descoperă în Theo două firi opuse, „două firi care se luptă", şi îl acuză că în acea ocazie a lăsat să
acţioneze latura cea rea: „eşti crud cu toata înţelepciunea ta, după pilda lui Pa, care se comportă
adesea în acelaşi fel.
„îţi repet: crud. Pentru că există oare un lucru mai crud decît să răpeşti sprijinul unei femei atît de
nenorocite, de prăpădite, şi al copilaşului ei? Să nu-ţi închipui că vei reuşi să te convingi că nu
despre asta ar fi vorba, şi nici că era doar o himeră de-a mea. Să nu-ţi închipui că vei reuşi să crezi
că, la urma urmelor, nu era vorba decît de o tîrfă prăpădită şi de copiii unei tîrfe. Motiv în plus,
după părerea mea, de a-ţi fi sincer mila de ei — de altfel eu am dovedit prin fapte că nu-ţi spun
vorbe în vînt".
... „Probabil că nu ai conştiinţa de a fi săvîrşit o faptă rea", continuă el, şi dacă totuşi a vrut să le
facă un serviciu femeii, copiilor şi lui însuşi, le-a făcut „un serviciu pe dos" ...
La Haga, Vincent are o lungă convorbire cu Christine. Au înţeles că era imposibil, şi fără îndoială,
inutil să reia viaţa în comun. Dar, pe măsură ce în nopţile lui de nesomn şi în timpul plimbărilor
solitare Vincent îşi stîrneşte resentimentele de care e copleşit, ajunge să se convingă că astăzi ar
avea dreptul să nu mai asculte decît de propria lui conştiinţă. „Am încă tot atîta, dacă nu chiar mai
multă afecţiune pentru ei..." în numele căror principii, pe care el le respinge, au vrut să-1 smulgă
din căminul ce şi 1-a întemeiat? Vrea din nou să-şi facă auzită voinţa şi, în timp ce lui Theo îi scrie
că nu e decis, tatălui său îi spune că se gîndeşte să se reîntoarcă la Christine şi chiar s-o ia de soţie.
„I-am vorbit lui Pa despre această chestiune pentru a repune pe tapet problema «dreptul părintesc»
de a împiedeca o soluţie de acest gen, pentru că el a adus-o în discuţie."
Or, Theo, care-şi cunoaşte fratele, are toate motivele să se teamă ca nu cumva acesta, din bravadă
sau din dorinţa de a-şi afirma independenţa, să ia de la cap această lamentabilă poveste. înainte
chiar ca fratele său să-i relateze noua discuţie pe care a avut-o cu pastorul, „pretinde" ca Vincent să
renunţe odată pentru totdeauna la această femeie, asa cum el însuşi a recunoscut adesea — şi chiar
ieri — că e necesar să facă. Şi cum ar putea-o ajuta în situaţia actuală din moment ce nu cîştigă un
ban?
Nu acesta e argumentul care-1 va convinge pe Vincent. Replică imediat în legătură cu starea de
dependenţă în care îl ţine în prezent ajutorul fratelui său: „Nu-mi stă în putere s-o ajut, în orice caz
pentru moment. Sînt deci mai ales în puterea ta, şi concomitent în puterea multor altora care nu pot
fi de acord cu mine. N-o să mă poţi face să renunţ la ea, cu toată puterea ta financiară. Pentru că în
privinţa femeii nu voi ceda, şi vreau să afirm acest lucru cît se poate de clar încît să-1 audă şi cei
tari de ureche. Declar dinainte că am hotărît să împart cu ea tot ce este al meu şi că nu doresc să
accept de la tine bani pe care, fără nici un gînd ascuns, nu-i pot considera ca un bun al meu".
Theo consideră deci banii pe care-i trimite fratelui său drept o pomană; şi, ce e mai grav, „con-
diţionată"? Vincent nu va admite niciodată această situaţie. Libertatea pe care el le-o lasă altora
vrea să-i fie şi lui recunoscută, să fie lăsat să trăiască şi să acţioneze după cum crede el de cuviinţă.
Din acea clipă, în mintea lui ruptura a devenit fapt consumat. Nu-1 mai consideră pe Theo ca altă-
dată; nu-1 mai socoteşte frate sau prieten; acum va da în vileag tot ceea ce i-a părut suspect în ati-
tudinea lui, pentru a-1 copleşi cu reproşuri, pentru a găsi motive să-i refuze prietenia şi chiar banii
aceia care „nu-i mai fac plăcere".
Totuşi, pe la mijlocul lui ianuarie, un eveniment de familie face să dispară pentru o clipă resenti-
mentele pictorului. în timp ce cobora din trenul ce-o aducea de la Helmond, unde s-a dus că facă
nişte cumpărături, Moe — mama — a căzut şi şi-a fracturat femurul drept. Iat-o deci imobilizată
pentru şase luni. în Vincent se redeşteaptă imediat spiritul de devotament şi împreună cu surorile
lui — mai ales Wilhelmine, cea mai mică — îngrijeşte bolnava şi totodată dă o mînă de ajutor la
treburile gospodăriei.
Această „catastrofă" are şi alte consecinţe pentru căminul pastorului. Vincent pune la dispoziţia ta-
tălui său banii pe care tocmai ii primise de la Theo şi cu care voia să-şi achite datoriile pe care le
făcuse la Furnee, tatăl tînărului său prieten, topo-graful, care în curînd avea să-1 ameninţe cu
sechestrul.
O domnişoară bătrînă care locuieşte împreuna cu surorile ei în casa vecină îşi oferă şi ea ajutorul la
treburile „păstoriei". Are vreo patruzeci de ani şi se numeşte Margot Begemann. E o fire blîndă,
sensibilă, şi visează, ca şi Vincent pe vremuri, să se devoteze aproapelui; fiindcă toată lumea din
tîrg îşi bate joc de „nea pictorul", ea se simte atrasă de el. Accidentul lui Moe îi va apropia; se
leagă un început de prietenie pe care totuşi Vincent n-a încurajat-o deloc.
Pentru moment are cu totul alte gînduri. Şi în primul rînd, e preocupat să cîştige ceva bani spre a-şi
aduce şi el contribuţia la cheltuielile impuse de îngrijirile ce trebuie date mamei. Din nou îi cere lui
Theo să facă efortul de a-1 ajuta să vîndă.
După accident, văzîndu-i devotamentul, pastorul i-a spus lui Vincent că poate să stea la el o vreme
fără să plătească ceva. Astfel că banii pe care-i primeşte de la Theo îi permit pictorului să-şi achite
vechile datorii pe care le are la Haga. A ajuns oarecum pe linia de plutire, dar în viitor — deşi
pentru moment tonul scrisorilor lui e mai puţin agresiv — îşi propune să procedeze altfel. Din
moment ce nu mai e înhămat împreună cu Theo la aceeaşi treabă, nu va putea accepta să-i fie o
povară, „să trăiască pe spinarea lui", aşa cum a fost deja acuzat, în trecut, că ar vrea trăiască pe
socoteala unchilor lui. I-o spune fără mînie, de data aceasta, dar cu fermitate: „Declar cu tărie că
socotesc banii pe care i-am primit pînă acum de la tine ca o datorie pe care o voi lichida de va fi
posibil, chiar dacă tu ai în această privinţă alte păreri".
Pînă atunci, îi face fratelui său următoarea propunere: „Iţi voi trimite lucrările mele, vei reţine din
ele tot ce ţi se pare demn de reţinut, dar ţin să consider banii pe care-i voi primi de la tine începînd
din martie ca fiind bani cîştigaţi de mine. Şi voi socoti că e cît se poate de just ca la început să-mi
dai mai puţin decît mi-ai trimis pînă acum".
Vincent propune această soluţie care-i permite să menţină raporturile lui cu Theo, dar pe alte baze.
Nu-i cere să-i ia lucrările „în calitate de negustor, ci ca om care jnţe'.ege să întreprindă ceva pentru
cei de felul său, pentru cei care sînt încă la început".
îi lasă lui Theo grija de a aprecia valoarea şi posibilităţile de vînzare a acestor lucrări. Şi fără să
mai aştepte răspuns îi trimite, la 13 februarie, un prim colet poştal conţinînd trei „mici tablouri şi
nouă acuarele".
NEGUSTOR SAU PROTECTOR?
De-acum încolo Vincent îi va trimite fratelui său regulat, în schimbul banilor pe care-i primeşte,
aproape toate operele sale: desene, picturi. „Vreau să fiu liber de orice obligaţie faţă de tine...", îi
scrie el în scrisoarea aceea din februarie. într-adevăr, din acel moment — dacă cei doi fraţi ar fi
putut citi viitorul — Theo e cel care devine obligat!
E conştient oare de acest lucru?
în^ această privinţă, trebuie relevată o impor
tantă divergenţă ce apare în traducerile făcute
după scrisorile lui Vincent. în cea a lui Georges
Philippart (Grasset, 1947) se poate citi în răs
punsul pe care Vincent îl dă observaţiilor lui Theo:
»cred că e adevărat ceea ce spui, că munca mea
trebuie să se îmbunătăţească .. . (scrisoarea 358).
Aceeaşi frază devine în Corespondenţa completă:
«Cred că ai dreptate, vreau să spun că opera mea
valorează mult mai mult..." . Această interpretare falsifică opinia care s-ar putea face în legătură cu
atitudinea lui Theo. Chiar dacă acesta crede în talentul lui Vincent — ceea ce nu e încă sigur — nu
crede în valoarea comercială a lucrărilor lui. Iar pictorul, nu numai că îşi dă seama de acest lucru,
dar i-o şi spune fără să-1 menajeze:
„Pînă în prezent, n-ai vîndut nimic — nici la preţ bun nici la rău — şi ca să-i spun adevărului pe
nume, cred că nici n-ai încercat vreodată să vinzi".
N-a discutat pînă acum despre acest lucru pentru că, în fond, lui Vincent îi repugnă vînzarea. I-a
scris în acest sens de nenumărate ori, şi în măsura în care Theo, prin ajutorul pe care i-1 da,
colabora la opera lor comună, puţin îi păsa dacă aceasta e rentabilă sau nu. Astăzi, după ce acest
pact intim a fost desfăcut, situaţia nu mai e aceeaşi.
. . . „Trebuie s-o scot la capăt, Theo. Lăsîndu-mă în nădejdea ta, am rămas tot unde eram acum
cîţiva ani; ceea ce spui tu acum despre lucrările mele: «Sînt aproape vandabile, dar...» e strict
identic cu ce mi-ai scris cînd ţi-am trimis de la Etten primele mele schiţe din Brabant."
Dar dacă Theo îi refuză lucrările, va face el însuşi demersuri pe lîngă negustori. Theo nu le va
refuza, dar în această situaţie se simte strîns cu uşa. îşi va schimba din această cauză părerile şi
atitudinea? Are încredere în arta lui Vincent numai pentru că speră într-un viitor care mereu se
îndepărtează. Nu-1 descurajează; dar nici nu-1 mai încurajează, şi e oarecum de mirare, date fiind
relaţiile lui cu impresioniştii, că nu-i arată fratelui său, cu mai multă francheţe sau cu mai multă
brutalitate, ce anume din pictura lui merge împotriva unei evoluţii pe care, de altfel, pictorul retras
în cîmpiile cu ciulini nici n-are cum s-o cunoască. Asupra acestei chestiuni vom reveni ceva mai
tîr-ziu. în această împrejurare, spiritul timorat al lui Theo a făcut un deserviciu lui Vincent. „Am
impresia că eziţi, că nu arăţi nimănui lucrările mele; ba chiar cred că nici nu le vei arăta într-un
viitor apropiat."
Totuşi Vincent trebuie să vîndă de acum încolo din motive multiple şi imperioase: ca să nu se mai
îndatoreze la Theo, ca s-o ajute pe Christine şi pe copiii ei, de asemenea ca să dea bani şi în casa în
care trăieşte „din milă", pentru a-şi cumpăra lucrurile de care are nevoie şi în primul rînd culori:
„Trebuie să-ţi dai seama că nu mă pot resemna cu situaţia actuală; pe oriunde mă duc, şi mai cu
seamă acasă, sînt tot timpul întrebat ce tac cu lucrările mele, dacă îmi aduc vreun cîştig etc. în
sfîrşit, aproape toată lumea se interesează de povestea asta şi aşteaptă să vadă ce-o ieşi de-aici".
Acum nu mai e în singurătatea din Drenthe, şi pentru alţii, ca şi pentru el însuşi, Vincent are nevoie
să ştie încotro merge. Va fi nimicită oare credinţa care-1 susţine?
în această lungă scrisoare — care datează probabil de la începutul lui martie — Vincent imploră,
îşi dezvăluie neliniştea, mînia, dispreţul şi o profundă amărăciune: „Deschis vorbind, nu ţi-aş purta
pică dacă mi-ai spune fără ocol că lucrările mele sînt mediocre, sau că din diverse motive nu te poţi
ocupa de ele, dar nu e frumos din partea ta să le vîri undeva într-un colţ şi să nu le arăţi; cu atît mai
mult cu cît în acelaşi timp mă asiguri — nu am nici o încredere în asigurările tale — că nu le
găseşti rele. Nu cred, şi la rîndul tău nici tu nu crezi ce spui. Deoarece tu însuţi spui că îmi cunoşti
munca mai bine decît oricine, am tot dreptul să presupun că ai despre lucrările mele o părere foarte
proastă şi că nu vrei să-ţi murdăreşti mîinile cu ele. — Şi-atunci de ce să mai insist?"
Face bilanţul anilor care s-au scurs şi al anului în care au fost prieteni. Ceea ce aştepta el de la
Theo era să-1 „ajute să progreseze", să-şi pună cauza lui „la inimă". „Bani, desigur" — deoarece
banii înseamnă că el va „continua să muncească" şi va putea „să aibă răbdare".
De răbdare e la fel de sătul ca şi de viaţa pe care o duce, fără cămin şi fără dragoste „Ţi-am spus
atunci (altădată) că îmi repugnă să trăiesc singur, că aş prefera să trăiesc cu o tîrfă nenorocită
decît să trăiesc singur ...
„Să trecem peste cei doi ani, pe care cu greu mi-i explic, în cursul cărora am fost tulburat de idei
religioase — de un fel de misticism — dar în rest am dus o viaţă destul de pasionată."
La Nuenen — fapt de care îşi va da seama ceva mai tîrziu — lumea îl priveşte cu suspiciune şi
relaţiile lui amicale cu Margot alimentează cancanurile din oraş. Surorile domnişoarei bătrîne sînt
îngrijorate de prietenia ei cu „nea pictorul"... Despre aceste lucruri încă nu-i spune nimic lui Theo;
şi de ce i-ar spune? „Nu mă mai gîndesc la tine ca la un frate, ca la un prieten, cu bucuria de
altădată."
îi reproşează că uneori s-a folosit de ajutorul pe care i-1 da ca să-i influenţeze hotărîrile şi ca să
joace rolul unui protector faţă de care e mai mult sau mai puţin obligat să se supună ... „N-am ce
face cu protecţia ta, dacă tu nu faci nimic pentru munca mea.. ." Revine asupra legăturii sale cu
Christine pe care, mai mult decît alţii, Theo o dezaprobase „şi poate pe bună dreptate, recunoştea
el, dar am ajuns să mi se facă lehamite de părerile tale şi de dreptatea ta" . . .
„Nu mai vreau să primesc banii tăi daca trebuie să mă conformez moralei tale ..."
Pe măsură ce scrie tonul devine tot mai agresiv — dar s-ar putea spune oare că devine şi nedrept
cînd, reproşîndu-i-se că „nu şi-a păstrat rangul", el răspunde că totdeauna i s-a dat exact numai atît
cît să nu moară de foame?
Caută o soluţie care să le îngăduie să rămînă în punctul unde se găsesc acum, „să evite o dispută
violentă încă vreo cîţiva ani de-acum înainte, din moment ce nu ne hotărîm să rupem acum relaţiile
noastre — o dispută care ne-ar putea face să ne urîm".
Cum să evite o asemenea situaţie? „Fi-vei Pa II? — unul mi-ajunge", adaugă el. De mai multe
săptămîni îl bate gîndul să se instaleze la Anvers unde ar reuşi poate să vîndă ceva. Dacă nu, ce
se va întâmpla cu el? Nu ştie nici nu caută să ştie. Dar există un lucru pe care îl refuză,
un lucru pe care îl repetă cu îngrijorare în mai multe scrisori: „Nu vreau să devin protejatul tău,
Theo, nu vreau . .."
UN CONTRACT CIUDAT .. .
Este desigur regretabil că răspunsurile lui Theo la aceste scrisori nu au fost publicate. Ele ar fi în-
găduit să fie şi mai bine interpretat acest conflict dramatic — şi care va dura şase luni — în de-
cursul căruia raporturile dintre cei doi fraţi vor apărea într-o lumină nouă. Intrucît majoritatea
biografilor lui Van Gogh n-au făcut aluzie la acest conflict — şi, cel puţin pînă în 1952, din motive
temeinice — ni s-a părut necesar să cităm numeroasele extrase reproduse mai sus, şi în acest fel să
prezentăm „documentele procesului" mai degrabă decît o interpretare romanţată a evenimentului.
Din cele o sută de scrisori expediate de Vincent de la Nuenen, zece nu au fost publicate în primele
ediţii, iar treizeci şi trei au fost trunchiate. Aceste cifre relevate de L. Roelandt, în lucrarea sa
Vincent van Gogh şi fratele său Theo, spun destul de mult despre importanţa acestei dispute. Se va
vedea mai departe cum consecinţele ei vor trece dincolo de problemele materiale ce sînt puse în
discuţie şi vor depăşi chiar şi conflictul sentimental care-i dezbină pe cei doi fraţi. Tocmai după
această amară experienţă — fiindcă trebuie să recunoaştem că Theo nu-i apreciază pînzele —
Vincent va descoperi adevăratul sens al picturii pe care pînă atunci mai mult sau mai puţin îl
subordonase sensului sentimentelor. Criticile lui Theo, cărora li se împotriveşte cu vehemenţă, îl
răscolesc, dar aflînd despre ele numai din ripostele pe care le primeşte, nu le cunoaştem decît latura
cea mai puţin justă, tocmai latura împotriva căreia Vincent putea să reacţioneze ştiind că are
dreptate. Astfel îşi putea îngădui să scrie: „îmi serveşti părerea pe care ar avea-o juriul Salonului
dacă ar trebui să-mi ju dece lucrările, deşi ştii foarte bine că niciodată n-am intenţionat să trimit
ceva pentru Salon".
Şi continuă cu această diatribă căreia fontii patroni îi servesc drept ţintă:
„In rezumat, spui că te vei ocupa de desenele mele dacă ele merită osteneala, dacă ai putea să le
aşezi alături de Millet şi Corot.
„Te cred cu dragă inimă, dar îmi dau seama că în acest caz aş putea să mă adresez altora, nu numai
ţie. Fiindcă îţi place să-mi aminteşti că firma Goupil & Comp. face mai ales comerţ cu artă de felul
celei a lui Millet şi Daumier, îţi voi răspunde că firmei Goupil & Comp. nu i-a păsat de Millet
înainte ca Millet să se vîndă bine — şi nici de Daumier. Pe vremea debutului lui Millet şi al lui
Daumier, firma Goupil & Comp. se interesa mai mult de Julien Brochart şi de domnul Paul
Delaroche — pe care, Delaroche, nu-1 consider un mare domn, înţelegi? Iată, asta-i firma Goupil
& Comp."
Dar în criticile lui, juste sau nu, Theo nu ia acea poziţie netă pe care Vincent o reclamă cu aceeaşi
insistenţă cu care încearcă să provoace o ruptură definitivă. Theo nu numai că 1-a lăsat singur cu
„sarcina lor comună" — acesta e termenul pe care fratele său 1-a folosit adesea — dar acum nu
mai crede nici în munca pe care Vincent o continuă, singur, împotriva tuturor din jurul său,
renunţînd pentru ea la ceea ce el numea „viaţă adevărată". Pentru pictor, comportarea lui Theo se
aseamănă cu trădarea unei iubiri.
Theo acceptă pînzele pe care i le trimite Vincent, dar nu mai vrea să se angajeze, e în aşteptare. Or
— fie că le vinde, fie că le păstrează ■— faptul că îi achiziţionează lucrările cu satisfacţie, ar fi
pentru Vincent mai mult decît o încurajare, o dovadă ... „din partea ta, scrie el, o mărturie de
încredere în viitorul meu, dar nu voi încerca să-ţi smulg această dovadă ..."
Ar trebui să credem că, ulcerat de o atitudine pe care şi el, la rîndul său, o poate considera drept
ingratitudine, Theo refuză să-i ofere fratelui său o dovadă pe care în altă situaţie poate ca i-ar fi
dat-o? Ţine oare, în faţa acestui orgoliu care se împotriveşte, să-şi umilească fratele, făcîndu-1 cu
orice preţ să simtă că se află într-o stare de dependenţă? Niciodată n-a încetat şi n-a rărit ajutorul în
bani pe care i-1 trimitea. Dimpotrivă, se pare că adesea răspunde la injurii trimiţînd o altă
bancnotă. Vincent a putut să-i scrie: „Dacă-ţi este absolut imposibil să faci altceva decît să-mi
trimiţi, frăţeşte sau nu, bani, poţi să-ţi păstrezi banii..." Theo nu-i va păstra, iar Vincent, de voie de
nevoie, îi va primi.
în acest duel fără ieşire, ei ajung în cele din urmă la un fel de convenţie absurdă pe care Vincent o
confirmă în aceşti termeni, acceptînd banii ca bani „cîştigaţi": „E de la sine înţeles că îţi voi trimite
în fiecare lună lucrările mele. Aceste lucrări vor fi, aşa cum spuneai, proprietatea ta; sînt absolut de
acord cu tine că vei avea dreptul absolut de a nu le arăta nimănui şi că eu nu voi avea nimic de
obiectat dacă vei găsi cu cale să le distrugi ... Vreau să merg mai departe, am nevoie de bani ca să
progresez şi vreau să-i cîş-tig cu orice preţ, aşa că, în consecinţă, chiar dacă puţin îmi pasă sau nu-
mi pasă de tine, nu voi rupe legătura noastră şi voi accepta totul, dacă e nevoie, atîta timp cît banii
pe care mi-i trimiţi în fiecare lună, fără să-mi pui condiţii în privinţa a ceea ce pot şi ceea ce nu pot
să fac, îmi vor fi utili sau indispensabili".
„Părerea pe care o am despre tine şi despre banii tăi contrabalansează părerea pe care tu o ai despre
mine şi despre lucrările mele."
PREZENTUL Şl VIITORUL
De-a curmezişul vicisitudinilor acestei furtunoase prietenii, ciudatul tîrg va dăinui pînă la
moartea pictorului. Acesta va primi cu regularitate de la tratele său singurii bani care-i îngăduie să
trăiască — totdeauna prost — şi să muncească. La fel » credincios, Vincent îi va trimite aproape
toate 5 pînzele lui, fiind din ce în ce mai puţin interesat să le arate sau să le găsească vreun
achizitor. E mulţumit că ele acoperă cheltuielile pe care le face Theo iar lui îi permit să
„progreseze", să meargă mai departe. Pare indiferent faţă de soarta lor. Va lasă la păstoria din
Nuenen toate lucrările pe care nu le-a trimis fratelui său şi care, în parte, vor fi dispersate, fiind
vindute ca obiecte de ocazie. La Anvers va lăsa în voia soartei tot ce a pictat acolo. Celelalte
lucrări se vor îngrămădi în strimtul apartament al lui Theo, deoarece sînt „proprietatea" lui.
Dar Vincent a acceptat pentru moment această convenţie împins de nevoi. „Să laşi să zacă lucrările
mele într-un colţ, aşa cum faci tu, asta se cheamă neglijenţă..." îi scria el înainte de a încheia
pactul. Ceva mai tîrziu va adăuga: „Ar trebui să rupem relaţiile noastre din moment ce îmi dau
seama că pierd ocaziile de a vinde fiindcă accept banii tăi".
Această ruptură nu se va produce deoarece Vincent nu va putea să vîndă. N-are nici aplicaţia şi nici
mijloacele necesare; sarcina lui constă în cu totul altceva, el trebuie să creeze, să picteze. Dar e de
netăgăduit că vede just situaţia. Dacă Theo 1-a salvat, într-o anume măsură el a contribuit şi la
pierzania fratelui său. Afecţiunea lui nu poate fi pusă la îndoială, dar în afară de caracterul său
timorat — opus caracterului lui Vincent — şi împrejurările au făcut ca la urma urmelor el să fie cel
mai prost situat pentru a-1 putea impune pe pictorul Van Gogh aşa cum va încerca să-i impună pe
Monet, Renoir, Gauguin. Se poate aprecia după îngrijorarea pe care i-o împărtăşeşte în mai multe
rînduri fratelui său — şi mai ales în vremea cînd acesta se afla în Drenthe — că situaţia lui Theo la
„D-nii Goupil &c Comp." era precară, nemulţumitoare — sau cel puţin aşa şi-o imagina el. Cum ar
fi putut acest colaborator, atît de puţin sigur pe situaţie în ciuda conştiinciozităţii sale, să facă pe
cineva să creadă într-un pictor „amator" care avea şi dublul dezavantaj de a-i fi frate şi, mai rău, da
a fi un fost salariat al Casei, destituit (sau aproape) pentru in disciplină şi pentru munca lui
mediocră; dezavantajat în plus — dacă mai era nevoie — de directorul unei sucursale din
străinătate, dl. Tersteeg, cu care s-a certat şi care era sigur, el în orice caz, că Vincanţ nu e un
artist? Chiar dacă ar fi vrut să-1 prezinte astăzi patronilor săi pe acest „cusurgiu" ca pe un geniu —
sau pur şi simplu ca pe un pictor „vandabil" — Theo ar fi riscat, printr-o astfel de tentativă, să se
expună sarcasmului patronilor săi care ar fi considerat că e pus pe glume. Vincent nu se înşeală
cînd îi reproşează fratelui său că n-a „încercat niciodată" să-i vîndă pînzele — sau cel puţin n-a
încercat la Goupil. Theo nu va încerca niciodată. Şi cum ar fi putut interveni pe lîngă alţi negustori
fără să fie acuzat că slujeşte „concurenţa"?
Dată fiind poziţia lui, nu-i va putea da nici un ajutor imediat, chiar dacă mai tîrziu va ajunge, să
creadă în geniul lui Vincent. Nu va avea alt mijloc de a asigura realizarea pictorului de-cît banii pe
care-i trimite şi pe care'astăzi oricum nu-i mai putea considera drept un dar caritabil.
Vincent era prea mîndru, prea independent, ca să-i accepte ca atare. îşi dădea seama, chiar dacă
numai el gîndea acest lucru, că nu i-a propus un tîrg care să-1 păgubească şi că lucrările lui valorau
mai mult decît primea pentru ele, iar în ultimă instanţă beneficiarul va fi Theo.
Spre sfîrşitul vieţii, cînd va înţelege că nimic nu se va schimba în situaţia lor, Vincent va spune:
„îţi voi da banii sau îmi voi da sufletul".
Theo n-a mai apucat să mediteze asupra acestei dileme. Dar soţia şi fiul lui au trăit. Fiecare pîn-ză
şi fiecare scrisoare de-a lui Vincent avea să-i răsplătească pe moştenitori pentru generozitatea lui
fheo şi, în acelaşi timp, prin difuzarea lor, pînzele şi scrisorile aveau să-i facă dreptate geniului lui
Vincent.
XII. PICTORUL ŢĂRANILOR
„Există, fără îndoială, momente cînd eşti scîrbit de oameni, inclusiv de propriul tău eu ..."
în acest fel îi împărtăşeşte Vincent amărăciunea sa pictorului Van Rappard. în mod miraculos
prietenia lor dăinuie de aproape cinci ani dar, • în cuarînd, ea se va destrăma. Şi în acest caz, ca şi
în privinţa trădării lui Theo sau a mizeriei, Vincent se va resemna.
în ciuda frămîntărilor lui obsedante, munceşte
fără întrerupere, făcînd un dublu efort în ceea
ce priveşte desenul şi pictura. Modelele lui sînt
ţesătorii alături de care a petrecut multe cea
suri, urmărindu i cum lucrează la războaie. Cu
ani în urmă, la Courrieres, a fost izbit de aceşti
muncitori în care vedea ,,tipuri încă inedite" pe
care voia să le „aducă la lumină". Pentru Vin
cent, scopul artei sale era să arate omului truda
oamenilor. împreună cu ţesătorii, aşa cum pe vre
muri făcuse cu minerii, el se cufundă în adîncul
beznei, în barăcile întunecoase unde se săvîrşeşte
munca misterioasă care le îngăduie „celor goi să
se îmbrace". Urmărind în jurul siluetelor masive
ale maşinilor gesturile precise, repetate fără în
cetare, ale ţesătorilor, pictorul vede totdeauna
omul din Biblie supus caznei ce i-a fost dată,
frate al ţăranului şi al minerului, aserviţi cu toţii
luptei elementare împotriva frigului şi a foamei.
Din ianuarie pînă în iulie 1884, el realizează pe
acest motiv zece pînze şi numeroase desene.E posibil de asemenea ca în faţa pînzei ce se ţesea sub
ochii lui, din fire de diverse culori, Vincent să fi intuit legi cromatice care în eu-rînd aveau să
devină pentru el o preocupare obsedantă.
îngrijorat de reticenţele lui Theo, îi trimite cî-teva desene lui Rappard, cerîndu-i părerea. Apre-
cierile încurajatoare ale acestuia îl îndeamnă să-i mai ceară să arate lucrările trimise unor amatori
care ar fi eventual dispuşi să le achiziţioneze. „Sînt obligat să fac acest lucru. Dacă n-aş fi obligat,
fii sigur că aş prefera să-mi păstrez studiile şi n-aş consimţi să le vînd." Amatorii poate vor avea în-
credere în el, dar la negustori („fără nici o excepţie"), precizează el — şi e de bănuit la cine se
referă — „e sigur că nu va găsi nici apreciere, nici bună-oredinţă, nici încredere ..."
în schimb, îi vorbeşte lui Theo despre Rappard şi e uimit că şi de pictura acestuia fratele său se
interesează la fel de puţin ca şi de pictura lui. Dar sentimentul unui efort comun e de ajuns ca să-1
mai însenineze pe solitar. Scrisorile pe care le adresează fratelui devin mai puţin agresive şi dau
asigurări că şi relaţiile cu lumea din Nuenen s-au îmbunătăţit.
în mai, renunţă la spălătoria de la presbiteriu şi îşi aranjează un atelier în casa paracliserului bi-
sericii catolice de la care închiriază două camere — „una mare şi una mică şi care dau dintr-una
într-alta" ca să lucreze în cele mai bune condiţii. La propunerea lui, Rappard vine să petreacă vreo
zece zile la Nuenen înainte de a se duce la Ter-schelling, o insulă din Frise, unde a mai fost de
cîteva ori. Lucrează împreună prin cocioabe şi pe cîmpuri.
Economiile pe care le face la banii pentru mîn-care — deoarece tatăl său îi asigura întreţinerea —
îi permit lui Vincent să se dedice din nou picturii. Atenţia pe care Rappard o acordă desenelor lui îl
îmbărbătează, şi dacă n-are îndrăzneala de a pretinde că îl egalează în materie de colorit, are totuşi
sentimentul că în această privinţă face ceva 89 progrese. Ambiţia lui e răbdătoare, dar din ce în ce
mai fermă. Iubirea ce i-o arată Margot Bege-man, iubire care s-ar putea crede că e mai degrabă
entuziasm şi admiraţie, face şi ea ca Vincent să-şi recapete încrederea în sine fără de care nu poate
trăi. în sfîrşit, prin iunie, Theo însuşi vine pe neaşteptate la Nuenen. în bucuria revederii, cei doi
fraţi uită de resentimentele trecute. Prietenia lor se va lega oare din nou?
O BUTADA DE-A LUI DELACROIX . ..
în prima scrisoare expediată după vizita lui Theo, Vincent transcrie un pasaj din cartea lui Charles
Blanc: Artiştii timpului nostru. Acest pasaj se referă la „tonul local" şi citează cuvintele lui Dela-
croix care afirmă că „marii colorişti nu fac tonul local": „ceea ce e perfect adevărat, spune Dela-
croix, iată un bun exemplu (arată cu degetul tonul cenuşiu şi murdar al pavajului). Dacă i s-ar fi
spus lui Paolo Veronese: Pictează-mi o frumoasă femeie blondă a cărei carnaţie să aibă tonul aces-
ta, el ar fi pictat-o şi, în tabloul lui, femeia ar fi fost o blondă".
Theo i-a adus fratelui său această carte scrisă de un contemporan cu scopul de a-i face cunoscuţi pe
„artiştii timpului său" ale căror opere sau tendinţe Vincent le ignora; de mulţi dintre ei nici măcar
n-a auzit. Theo i-a vorbit despre pictorii de la PaTis, pe care tinerii îi consideră astăzi ca fiind şefi
de şcoală: Delacroix, Courbet. I-a oferit de asemenea Maeştri de altădată de Fromentin. Th^o e
sigur — poate i-a şi spus fratelui său — că Vincent, în ciuda tuturor eforturilor lui, nu se va putea
dezbăra de anumite idei, de anumite tradiţii, dacă nu va avea conştiinţa constantei evoluţii a artei
căreia doreşte să i se consacre. Din această frază cuprinsă în scrisoarea următoare: „înţeleg tot ce
vrei să spui prin «prea negru»" — rezulta că fratele său a încercat să-1 lămurească şi că 1-a sfătuit
să renunţe la bitum şi la brunul închis care domină toate picturile de la Nuenen şi pe care Vincent
le apără cu pasiune.
Dar ceea ce-i spune Theo îl nelinişteşte. Şi chiar dacă nu-i dă dreptate, convingerile lui nu mai sînt
atît de ferme. „Te aud citînd foarte multe nume noi şi ajung să nu înţeleg nimic, dat fiind că n-am
văzut absolut nici o lucrare de-a acestor pictori."
„Iar din ceea ce spui despre «impresionism», am înţeles că este cu totul altceva decît credeam eu;
dar încă nu mi-e prea clar ce anume înseamnă aces termen."
Singurătatea intelectuală în care trăieşte de ani de zile îl privează de aceste fecunde schimburi de
idei la care visa altădată. Scrisorile lui Theo şi lecturile sînt singurele porţi ce-i sînt deschise spre
artă. într-adevăr, e obligat să descopere totul numai prin meditaţiile sau instinctul lui. Şi totuşi va
reuşi atît de bine încît atunci cînd va sosi la Paris se va afla imediat pe picior de egalitate cu marii
maeştri ai timpului.
Deocamdată ceea ce încearcă el să redea neîncetat este „clarobscurul cald al unui interior întunecos
şi prăfuit". Şi totuşi e izbit de butada lui Delacroix. Ea îl va lămuri — confirmînd sfaturile lui Theo
— asupra legilor pe care le descoperă dintr-o dată chiar şi în anumite opere pe care le admira. Dacă
un gri murdar pare luminos — ca în anumite ceruri ale lui Corot — culorile vii pot şi ele să fie mai
vii sau mai stinse în funcţie ie cele pe lîngă care sînt puse. Această descoper re a raporturilor dintre
culori îl conduce pe Vincnt exact pe drumul pe care Theo ar fi vrut să-1 vadă angajat, dar
ataşamentul său faţă de pictorii care-i plac, sensul precis pe care vrea să-1 dea artei sale, îl fac să se
intereseze mai puţin de „lucrurile mai noi". în timpul şederii sale la Nuenen, continuă sa picteze
„negru", avînd totuşi, ici-colo, cîteva tuşe vii, iar în unele crochiuri acuarelate o anume prospeţime
ce anunţă evoluţia care se pregăteşte. în cursul anului următor, cînd va studia raporturile dintre
culori, va aescoperi legile a căror aplicare sistematică îi va fi revelată de pictorii de la Paris:
„Văzute de . aProape, cele mai bune tablouri şi tocmai cele mai complete din punct de vedere
tehnic sînt făcute din pete de culoare puse una lîngă alta, şi nu au efect decît de la o anume
distanţă".
Mintal, Vincent a parcurs singur drumul ce duce la impresionism.
IUBIREA UNEI FEMEI
încă din primele săptămîni ale şederii sale la păstorie, Vincent plănuieşte să meargă la Anvers unde
ar vrea să reia contactul cu pictorii şi cu negustorii. Dar lunile trec; rămîne la Nuenen pentru că
iubeşte natura, pentru că aici găseşte modele şi poate folosi pentru pictură banii pe care-i primeşte
de la Theo. Avînd atelier poate lucra în linişte. Pe neaşteptate, se ameliorează şi relaţiile lui sociale.
Mergînd într-o zi la Einhoven ca să cumpere culori, în prăvălia negustorului face cunoştinţă cu un
fost bijutier, Hermans, acum anticar, care la vîrsta de şaizeci de ani şi-a pus în gînd să-şi decoreze
singur sufrageria cu tablouri repre-zentînd diverşi sfinţi. Vincent îl convinge să picteze în locul
acestor „personaje mistice", ţărani a căror muncă va simboliza anotimpurile şi care vor fi mult mai
apţi să „stîmească pofta de mîncare a celor pe care-i va invita la masă". Hermans acceptă iar
Vincent va desena pînzele pe care amatorul nu va avea decît să le copieze. Drepit compensaţie,
Hermans îi va plăti cadrele, culorile şi modelele, iar tablourile, după ce vor fi fost copiate, vor fi
restituite autorului. Vincent e în-cîntat de acest aranjament care-i permite să lucreze fără profit —
dar şi fără cheltuială.
Or, în aceasta fericită stare de spirit, o nouă dramă vine să tulbure viaţa pictorului. Relaţiile lui cu
Margot au continuat, dar se pare că în această nouă aventură sentimentală rolurile s-au inversat. De
data aceasta, Margot e cea mistuită de o pasiune pe care multă vreme şi-o înăbuşise şi în care îşi
pune toate speranţele. Vincent regretă că n-a cunoscut-o mai de mult; acum ea îi face impresia,
scrie el nu fără umor, că e „o vioară de Cremona deteriorată de un reparator incapabil Mişcat de
iubirea ei, Vincent e gata s-o ia de soţie dacă ea doreşte. Pînă una-alta, aşteptînd să se lămurească
situaţia, el o respectă, fiind, după cît se pare, prea puţin pasionat şi deloc dornic să atragă asupra lui
mînia celor cinci sau şase harpii — surorile mai mari — care zilnic îs,i copleşesc sora mai tînără cu
reproşuri şi ameninţări din cauza relaţiilor ei cu „nea pictorul" — cu acest incapabil, cu acest
personaj straniu care a ajuns de rîsul lumii.
Lucmuirile au mers pînă acolo încît, după o nouă discuţie, într-un acces de disperare, Margot se
otrăveşte. Neliniştit pe bună dreptate de exaltarea ei, Vincent 1-a prevenit, cu trei zile înainte, pe
fratele femeii că se teme de o eventuală depresiune nervoasa. Margot a aşteptat momenul în care
avea o întîlnire cu Vincent ca să ia otrava şi, fără îndoială, să moară în braţele lui. Cînd şi-a
mărturisit fapta începuse să nu mai prea poată vorbi şi să se contorsioneze ... Cu ajutorul fratelui ei,
chemat în mare grabă, nefericita a fost dusă la un medic din Eindhoven care a constatat că femeia
înghiţise stricnina amestecată cu cloroform sau laudanum care avu efect de antidot. Transportată
apoi la Utrecht, unde familia, ca să evite cancanurile din tîrg, spunea că s-a dus să facă o vizită,
Margot se restabileşte cu greutate şi fiind mereu sub ameninţarea unei boli de nervi.
Vincent se duce s-o vadă şi petrece o zi alături de ea. Gestul ei, pe care el îl consideră o consecinţă
a unei atitudini ce-i reaminteşte de atitudinea propriei sale familii faţă de el însuşi — acea „religie
a rangului social cu care fac negoţ oamenii onorabili", are darul să-1 apropie de tînăra femeie a
cărei afecţiune a rămas nealterată. Uneia dintre surori, care şi-a permis să-1 interpeleze în legătură
cu această dramă, îi replică într-o manieră foarte dură. „în privinţa scandalurilor încep sa fiu mai
bine înarmat ca să le curm cît mai re-93 pede", îi scrie el fratelui său. Dar confidenţele pe cace i le
face lui Theo se pare că au avut drept rezultat dîteva remarci sarcastice care au turnat gaz peste
foc... Şi Vincent constată: „Nu pot scăpa de impresia că ceea ce ne dezlbină e un conflict fatal..."
Dar însuşi sensul pe oare fiecare dintre ei îl dă vieţii îi stîrneşte pe unul împotriva celuilalt; fie că
era vorba de familie, de sentimente, de artă sau de bani. Unul respectă ceea ce altul dispreţuieşte.
Cum s-ar putea pune de acord? Vincent nu poate decît sâ-şi deplîngă fratele. Şi în acest sens evocă
Libertatea lui Delacroix: „Soarta a făcut să ne pomenim în două tabere duşmane, deşi eu sperasem
că tu vei evolua altfel şi că ne vom regăsi de aceeaşi parte a baricadei".
Deocamdată ei aipără cauze opuse. Vincent nu-şi face iluzii în privinţa soaritei lui, dar preferă să
fie alături de cei care rămîn credincioşi faţă de ceea ce sînt, faţă de ceea ce vor să fie, fără să
cedeze ambiţiilor care alterează chiar şi intenţiile cele mai bune. Va avea, fără îndoială, mult de
luptat şi mult de suferit. Totuşi credinţa lui în viitor e din ce în ce mai fermă. Oricare ar fi ob-
stacolele <x-i vor sta în cale, are certitudinea că va izbîndi.
„ ... Şi voi vedea raza albă înainte de a închide ochii..."
UN ELEV DE-AL LUI VINCENT
Despre această epocă din viaţa lui Vincent avem o mărturie directă, cea a lui Anton Kerssamakers,
un tăbăcar de vreo patruzeci de ani, destul de înstărit, oare, la fel ca şi bijutierul Hermans, voia
să^şi consacre timpul liber picturii. Vincent a acceptat să-i dea cîterva lecţii de care elevul a pro-
fitat cît se poate de bine. El şi-a publicat în aprilie 1912, într-un săiptămiînal olandez, „De Amster-
dammer" Amintirile sale despre Van Gogh în care evocă vremurile cînd lucrau împreună prin
cîmpiile Brabantului: „Am făcut mai multe excursii la Nuenen şi am vizitat între altele o străveche
capelă medievală, situată în mijlocul cîmpului şi 0 veche moară de vint lîngă Lieshout. „Vincent
era stoic. Voia să se deprindă cu sărăcia ca un boem şi se întîimpla ca săptămîni în şir să nu mă-
nânce carne, ci numai pîine şi brînză. «Asrtea nu se strică pe drum» — spunea el. Şi nu voia să
accepte altceva.
„Singurul lux pe care şi-1 permitea era o ploscă de coniac pe care o lua cu el în toate excursiile,
acesta fiind un obicei la care n-ar fi vrut să renunţe.
„Atelierul pe care-1 avea în casa paracliserului era şi el foarte boem. Cînd intrai înăuntru ră-mîneai
uimit văzîndu-1 cît era de înţesat de picturi şi desene în acuarelă sau creion reprezentînd capete de
bărbaţi şi femei care aveau nasurile în vînt, fălcile proeminente, urechile mari, pumnii bătătoriţi şi
ridurile foarte accentuate. Alături de ele, ţesători, războaie de ţesut, oameni care semănau cartofi,
femei care pliveau, nenumărate naturi moarte, cam vreo zece studii în ulei a străvechii capele din
Nuenen, amintită deja, în faţa căreia el se simţea totdeauna cuprins de extaz şi pe care a pictat-o în
toate anotimpurile, pe vreme frumoasă şi urâtă. Mai tîrziu această capelă a fost demolată de
vandalii din Nuenen, cum le Spunea Vincent. Soba n-a fost niciodată curăţită şi era înconjurată cu
morimane de cenuşă. Se mai aflau acolo cîteva scaune desfundate, un dulap în care erau pe puţin
treizeci de cuiburi de păsări, diferite plante şi muşchi adunat de prin cîm-pia cu mărăcini, cîteva
păsări împăiate, apoi mosoare, Vîntelniţe, un vas de ars jăratec, diverse iinstrumenite agricole,
şepci vechi, pălării vechi, bonete femeieşti mur dare şi ponosite, saboţi etc. Cutia lui de vopsele ca
şi paleta au fost confecţionate la Nuenen după indicaţiile lud."
In Amintirile sale, Anton Kerssemakers vorbeşte despre o latură puţin cunoscută a ideilor estetice
ale lui Vincent, care compara frecvent pictura cu muzica şi, cu speranţa de a sesiza mai bine co-
respondenţele, raporturile dintre cele două arte, a luat la Eindhoven lecţii de pian de la un bă
trîn organist. „Dar nu multă vreme, povesteşte Kerssemakers, deoarece Vincent, în timpul lecţiilor,
compara mereu tonurile pianului cu albastrul de Prusia, cu verdele smarald, cu ocrul sau cadmiul.
Pînă cînd într-o bună zi, crezînd că are de-a face cu un nebun, bătrînul organist a fost cuprins de o
asemenea frică încît a întrerupt lecţiile."
Vincent întreţinea de asemenea relaţii ou un funcţionar de la căile ferate, Van de Wakker, şi cu fiul
tipografului Gestel, în atelierul căruia a reuşit, tocmai datorită acestei prietenii, să graveze cîteva
litografii după tablourile sale.
Profesor benevol, Vincent se mulţumea să le ceară elevilor săi, în schimbul sfaturilor, cîteva tuburi
de culoare cu care îşi potolea marea lui sete de pictură. „Căci vreau sa pictez mult, îi scrie el lui
Theo, fără întrerupere; vreau să ajung să nu mai lucrez cu jumătate din forţele mele, ci să pictez de
dimineaţa pînă seara."
De aceea, are nevoie de culori. în ciuda certurilor care-i dezbină, el îi cere fratelui său să4 trimită
un supliment de 20 de franci, de cîte două ori pe lună; îi scrie din nou lui Mauve şi lui Tersteeg,
sperînd că îi va „recîştiga prin culoare". E ca un toxicoman privat de drog, nu-1 interesează decît
pictura care a devenit scopul vieţii lui. în privinţa mizeriei în care e silit să trăiască, scrie: „Nu pot
suporta ca munca mea să sufere din această cauză".
Vorbeşte mereu de plecarea lui la Anvers, dar nu pleacă pentru că nu are mijloace şi de teamă că ar
putea pierde şi refugiul pe caire i-1 oferă casa părintească.
în afară de banii care-i sînt necesari pentru pictură nu-1 mai interesează nimic. Theo se oferă să-i
trimită 50 de franci în plus pentru a-1 despăgubi pe tatăl său de cheltuielile pe care le are cu
întreţinerea lui Vincent; el însă refuză să se amestece în această afacere; dacă Theo consideră că e
necesar, să trimită el însuşi banii acasă.
în ciuda solicitărilor repetate la care Theo răspunde totdeauna, Vincent nu abdică nici de la mîndria
nici de la certitudinile lui: „înainte de toate, reţine acest lucru şi pentru totdeauna: dacă îţi cer
bani nu ţi-i cer pe nimic; tu primeşti în schimb munca în care-i investesc şi, dacă sînt pentru
moment în întîrziere faţă de tine, sînt pe cale ca într-o bună zi să fiu chiaT în avans".
ZILELE DE IARNA ...
In familie, atmosfera e din nou încordată. Vizitele surorilor Begemann •— prea frecvente după
părerea lui Vincent, deşi el le invită — întreţin în jurul lui, la „păstorie" un climat de ostilitate. Nu
mai vine pe acasă decît la culcare şi pentru a-şi lua mînicarea pe care adesea o mănîncă pe cîmp.
„Vincent se înstrăinează din ce în ce mai mult de noi, îi scrie tatăl lui Theo. Nu se mai uită la noi."
Cînd vine toamna, pictează peisaje melancolice — alei cu frunzele copacilor galbene, vechiul turn
şi „cimitirul ţăranilor", o moară de apă. Şi cînd Rappard îi face o nouă vizită, în octombrie, e iarnă.
Zilele scurte şi întunecoase, vremea urîtă îl obligă să stea în atelier unde, de data aceasta, compune
naturi moarte în aceleaşi -tonalităţi de brun-închis: ulcioare, oale vechi patinate de mîinile
ţăranilor. Se aviîntă într-o muncă înverşunată voind să picteze cincizeci de capete — şi dacă
cincizeci nu ajung, va picta o sută! Capete de ţărănci de o asprime sălbatică, cu trăsături dure,
accentuate, cu priviri care exprimă nu seninătatea lui Le Nain sau resemnarea lui Millet, ci
acceptarea fără iluzii a unui destin ce se aseamănă cu un blestem.
Relaţiile cu Theo sînt din ce în ce mai dificile; raporturile dintre cei oloi fraţi se menţin, deşi la
sfîrşitul anului 1884 Vincent propune de mai multe ori să le pună capăt odată pentru totdeauna: „ ...
m-ai făcut să înţeleg cît se poate de limpede că n-ai intenţia să te ocupi de mine şi de munca mea
decît în calitate de protector. Ce să zic, mii de mulţumiri! E adevărat că mi-ai trimis bani refulat,
dar cu răceală, fără prea multe vorbe, fără cea mai mică mărturie de simpatie — în timp ce eu
lucram cu încăpăţânare — dar mi-am dat seama din ce în ce mai bine că va veni un moment cînd
fiecare îşi va urma propria lui cale în loc să ne ţinem unul altuia tovărăşie pe acelaşi drum".
Compară această atitudine cu cealaltă, căreia el îşi închipuie că i-a fost victimă Măria, tînăra de
care în cele din urmă Theo s-a despărţit.
în privinţa lui Mauve şi Tersteeg, după ce demersul lui Vincent s-a izbit de acelaşi refuz ca şi în
cazurile precedenţe, îi reproşează lui Theo că a avut o poziţie „neutră". Fiindcă Theo n-a făcut
nimic ca să-1 sprijine; scrisorile lui, pe care Vincent le compară acum cu „un fel de vitriol" de care
trebuie să se păzească, nu-i oferă în chip de încurajare deoît „neîncrederea" lui. Theo rămîne
credincios promisiunii sale ca şi cum s-ar achita de o datorie. Dar nimic din comportarea lui nu mai
aminteşte de vechea prietenie. La propunerea lui Vincent de a pune capăt relaţiilor lor, Theo
răspunde pînă la urmă pe tonul unui „bun ministru al bele-artelor", în nişte termeni pe care Vincent
îi repetă cu dispreţ: „Poate că mai tîrziu, cînd vei fi reuşit să te exprimi mai clar, s-ar putea ca noi
să descoperim unele calităţi în lucrările tale de acum şi să adoptăm atunci o atitudine diferită".
Zilele de iarnă se consumă astfel fără să lase să se întrevadă vreo ieşire în această ceartă vană şi
nici din situaţia în care se află Vincent: „Nici un an n-a început pentru mine mai mohorît şi mai
trist", mărturiseşte el.
Theo, dimpotrivă, îşi informează părinţii că afacerile lui merg bine. Datorită renumelui pe care şi
1-a cîştigat la Boussod şi Valadon, primeşte din altă parte o ofertă de 1.000 franci pe lună; sumă
enormă pe vremea aceea şi pe care el îşi permite s-o refuze. Această reuşită nu-1 împiedică pe
Vincent să creadă în continuare că negoţul cu tablouri va intra în curînd într-o „panică generală".
Dar se înşeală grav. In aceeaşi scrisoare în care îi vorbeşte lui Theo despre succesul lui — şi fără
îndoială că la „păstorie" se fac comentarii în legătură cu cei doi fraţi — Vincent evocă condiţia
ţesătorilor din Nuenen unde o familie — bărbatul care ţese şi o femeie care îl ajută să depene
bobinele — are pentru această dublă muncă un cîştig net de 4,50 fr. pe săptămînă, cam douăzeci de
franci pe lună. Iar cînd ţesătorul duce la o fabrică ceea ce a lucrat, adesea se întoarce acasă fără să
fi obţinut o altă comandă. „Aici, în momentul de faţă, situaţia e adesea deprimantă. Oamenii tac..."
Apropierea nu e făcută explicit dar e semnificativ faptul că Vincent a citat aceste cifre după cifra
lui Theo. Acest contact permanent cu mizeria muncitorilor şi a ţăranilor, cu această mizerie pe care
burghezii, negustorii, cei de-o seamă cu Tersteeg şi Theo n-au cunoscut-o niciodată şi nu vor s-o
cunoască, este un alt punct sensibil, o altă „baricadă" între cei doi fraţi. Puţinele lor referinţe la
problemele sociale din acea vreme relevă o opoziţie radicală, şi o discuţie mai deschisă pe această
temă ar fi mărit dimensiunile. „N-am nici posibilitatea şi nici poftă să mă mai opresc acum asupra
acestui capkol. Ajunge. După mine, morala convenţională e de-a-ndoaselea şi m-aş bucura dacă
timpul ar aşeza-o în picioare şi ar înnoi-o."
Nimic oare, în ciuda fondului lor de dragoste frăţească, nu va putea să reînvie încrederea din
vremea tinereţii? Şi totuşi, cu toate bruftuluielile pe care trebuie să le suporte şi cu toată neîncre-
derea pe care i-o arată Vincent, Theo pare mereu conştient de destinul excepţional care-i este rezer-
vat fratelui său. în octombrie al acelui an, îi scrie uneia dintre surori: „Vincent face parte din rîn-
dul acelor fiinţe care au văzut lumea foarte de aproape şi s-au retras din ea. Acum trebuie să
aşteptăm să vedem dacă are geniu".
... Şi iată că în primele zile ale primăverii, la 26 martie, pastorul Theodorus se prăbuşeşte pe pragul
presbiteriului, dobortfc de o criză cardiacă...
MOARTEA TATĂLUI
Acest eveniment i-a strîns la păstorie pe toţi membrii familiei, fraţi, surori, unchi. Resentimentele
şi dezacordul care-i dezbină pe Vincent şi Theo nu rezistă în faţa căldurii sentimentelor lor de
dragoste. Această întâlnire marchează un fel de împăcare tacită şi din nou, în scrisorile ce le va
scrie de acum înainte, pictorul va vorbi despre opera lor comună, de banii aceia care-1 fac pe Theo
„pe jumătate" autorul creaţiilor lui Vincent.
Ate loc un incident cu Anna, cea mai mare dintre surori, din pricina unor chestiuni băneşti. Vincent
se mulţumeşte să dea din umeri, fiind din ce în ce mai indiferent faţă de ceea ce s-ar putea crede
despre el. Dar se decide s-o rupă definitiv cu această familie pe care dispariţia tatălui şi a autorităţii
lui o va duce la dezagregare. îi face cunoscut lui Theo intenţia de a se muta la paracliserul
Sohafrat, în atelierul în care şi aşa îşi petrece aproape tot timpul. Acolo va putea să se consacre în
întregime singurului lucru care îl preocupă de-acum înainte, munca sa de pictor, care cîndva tot va
reuşi să-i asigure existenţa, fără ca el să mai apeleze la ajutorul altora. Incidentul cu Anna îl
determină să renunţe la partea lui de moştenire „deoarece, îi va explica el prietenului său Rappard,
arvînd în aceşti ultimi ani grave disensiuni cu tatăl meu, n-aş vrea să-mi arog nici un drept şi nici
să dobîndesc ceva din ce i-a aparţinut".
Pastorul a fost înmormiîntat în micul cimitir din jurul vechii biserici pe care Vincent a folosit-o ca
subiect în multe din studiile sale. Această biserică era situată lîngă prasbiteriu şi poate fi remarcata
în mai multe pînze şi desene care înfăţişează grădina şi chiar în anumite picturi cu ţesători, în care
ea se vede prin ferestrele cocioabelor.
Ultimul studiu de pictură înfăţişează vechiul turn, cu clopotniţa retezată şi cu cîteva cruci împrejur,
în mijlocul unui stol de corbi. Această temă funebră va fi reluată la Anvers într-un lan de grîu. El
prefigurează aici moartea templului după moartea pastorului. Această pînză a fost pictată, într-
adevăr, în mai 1885, la două luni după moartea tatălui.
Astăzi din această biserică n-a mai rămas nimic. Pe locul unde se înălţa ea odinioară, în faţa unui
crîng, se află un Hristos răstignit pe trunchiul unui copac mort şi, ceva mai departe, abandonată
printre buruieni, alături de altele, piatra funerară pe care abia se citesc cuvintele: „Aici odihneşte
pastorul Theodorus van Gogh... 1822—1885".
Primprejur, vîntul suflă neostenit peste grîul abia răsărit.
Dincolo de ogoare se zăresc primele case din Nuenen şi clopotniţa profilată pe cer.
Moartea pastorului, care a provocat ruptura definitivă dintre Vincent şi familie, a fost totodată, în
mod paradoxal, cauza unor certuri cu Anton van Rappard, certuri care vor dura cîteva luni şi, în
cele din urmă, vor strica prietenia dintre cei doi artişti. Luat pe neaşteptate de eveniment şi
acaparat de venirea fratelui şi a unchilor, Vincent neglijează să-şi anunţe prietenul de moartea
tatălui. Rappard a fost primit în mai multe rîn-duri la păstorie. Or, ferparul ce i-a fost trimis, ca
oricărei alte persoane, i s-a părut a fi nedemn de prietenia care-1 lega de această familie, li trimite
văduvei o scrisoare de condoleanţe, dar tăcerea lui Vincent i se pare o ofensă. Cînd acesta reia co-
respondenţa întreruptă timp de două luni, trimi-ţîndu-i o litografie după una din lucrările lui,
Rappard dă frîu liber supărării sale şi critică atît 101 de violent compoziţia, ba chiar şi ambiţiile
pictoru'ui, încît Vincent, uluit, jignit, îi trimite misiva înapoi, însoţită de aceste cuvinte: „Tocmai
am primit scrisoarea dumneavoastră — spre marea mea mirare! Alăturat v-o restitui. Salutări". O
prietenie veche de cinci ani se destramă din pricina unei neînţelegeri stupide. Zadarnic pretinde
Vincent ca prietenul sau să-şi retracteze afirmaţiile sale ofensatoare. în zadar o cunoştinţă comună,
pictorul Wenkebach din Utrecht, încearcă o reconciliere. Cîteva luni, urmează un schimb de scri-
sori acerbe, jignitoare şi pentru unul şi pentru celălalt. Dar mînia lui Vincent nu e durabilă; fiecare
suferă de pe urma acestei rupturi şi în cele din urmă consimt să „şteargă cu buretele". „Ne-
înţelegerea cu Rappard e complet dată uitării", îi scrie Vincent fratelui sau ... Dar, după cîteva
săptămîni — nu se ştie de ce... poate şi din lipsa documentelor — corespondenţa se termină cu o
scrisoare care e totuşi amicală. Nu se va mai vorbi de Van Rappard. Pictorul ţăranilor şi-a pierdut
şi pe ultimul său tovarăjş.
„ŢĂRANI M1NCJND CARTOFI . . ."
Şi totuşi vorbele de încurajare ale acestuia l-au îndemnat pe Vincent să se lanseze în compoziţia
incriminată. După schiţele făcute la Haga — grupurile de lucrători la turbărie şi culegătorii de
cartofi — pictorul a revenit la figurile izolate. îi lipseşte siguranţa necesară pentru a plasa perso-
najele în spaţiu, dar trebuie să „meargă înainte", începînd cu primele luni ale anului 1885, face din
ce în ce mai multe studii de capete şi de mîini pentru o mare compoziţie în care va înfăţişa ţărani
aşezaţi în jurul mesei la cină, mîncîntd cartofi, fructul sărăcăcios al trudei lor.
Decorul? Interiorul unei cocioabe din Nuenen, locuinţa familiei De Groot, în care şi-a petrecut
multe seri lucrînd. în martie, cînd survine moartea tatălui, are schiţată compoziţia pe care i-o va
arăta fratelui său. O reia în luna următoare, adaugă încă un personaj. Sînt acum cinci în lumina
zgârcită, ou o expresie rătăcită, îndobitocită, aşezaţi în faţa cartofilor aburind.. . O lume închisă,
obscură, lipsită chiar şi de acele minuscule ferestre ce dau spre cîmp şi care pot fi remarcate în a-
proaipe toate pînzele cu ţesători. în prim plan, o fată văzută din spate, în contre-jour, închide cercul
familiei — celula originară adunată în jurul lămpii, în lumina care nu luminează ci conturează doar
relieful feţelor pe fondul lor de umbra. Pînza e pictată într-o tonalitate verzuie, ca şi cartofii aceia
păliţi de ger. „Eu pictez cu pămînt", scrie Vincent. Nicicînd bestiala servitute a omului nu a fost
dezvăluită cu atîta cruzime, cu atîta forţă dramatică.
în mai, a treia pînză — versiunea definitiva — îi este expediată lui Tiheo; aceeaşi pînză a cărei
litografie a stîrnit indignarea lui Rappard. Pentru Vincent, ea reprezintă un moment de mare im-
portanţă, e o încercare de la care aşteaptă multe: „Toată iarna am ţinut în mînă firul acestei ţesături
pentru care căutam un model definitiv, şi dacă acum a devenit o ţesătură cu aspect aspru şi
grosolan nu e totuşi mai puţin adevărat că firele ei au fost alese cu grijă şi după anumite reguli. Şi
s-ar putea să fie o adevărată pictură cu ţărani. Ştiu că asta şi aste".
„Dacă un grajd miroase a bălegar, foarte bine! De aceea şi este un grajd".
„Un tablou cu tirani nu trebuie niciodată să fie parfumat."
„Cît despre Durand-Ruel, continuă Vincent, chiar dacă a apreciat că desenele nu preţuiesc prea
mult, arată-i acest tablou. N-are decît să-1 găsească rău sau bun. Dar arată-i-1 totuşi, ca să-şi poată
da seama că noi investim multă energie în lupita noastră. Vei auzi desigur spunîndu-se că e un „ta-
blou prost" şi fii pregătit, aşa cum sînt şi eu pregătit, să auzi asemenea vorbe. Dar pînă la urmă noi
vom da ceva autentic şi cinstit".
Se pare că Theo s-a mărginit să-i arate pînza lui Portier, un negustor din Montmartre care se
interesa de studiile lui Vincent. Amîndoi găsesc că această compoziţie e stîngace. Vincent prevă-
zuse că aşa se va întîmpla şi că desenul va fi socotit incorect. Era la curent cu aceste aprecieri cînd
îi scria lui Theo rugîndu-1 să arate pînzele şi cîtorva colegi de la galerie: „Spune-i lui Serret că aş
fi disperat dacă figurile mele ar fi bune, spune-i că nu le vreau de o corectitudine academică,
spune-i că eu cred că daca e fotografiat un om care sapă, în mod sigur, omul n-ar mai săpa. Spune-i
că eu găsesc admirabile figurile lua Michel-angelo, deşi picioarele sîn<t în mod cert prea lungi,
şoldurile şi coapsele prea mari. Spune-i că eu socotesc că Millet şi Lherimitte sînt adevăraţi pictori
pentru ca nu pictează lucrurile aşa cum sînt ele, după o analiză aprofundată şi seacă, ci aşa cum
Millet, Lhermitte, Mic'helangelo le simit. Spune-i că marea mea dorinţă este să învăţ să fac astfel
de inexactităţi, astfel de anomalii, astfel de remanieri, astfel de modificări ale realităţii încît din ele
să iasă, da, minciuni dacă vrei tu, dar mai adevărate decît adevărul literal".
în Ţărani mîncînd cartofi Vincent a vrut să facă altceva decît să dovedească abilitatea lui de
meşteşugar. Prin feţele acelea, mîinile acelea, fructele acelea extrase din pămînt, în cina ţăranilor,
el exprimă ciclul vital al alimentului dezgropat din pămînt ca să hrănească trupurile acelea ce se
vor reîntoarce în pămînt. „Nu în zadar am meditat eu seri la rînd, aşezat lîngă foc, în casele
minerilor, ale muncitorilor de la turbării, iar aici, în casele ţesătorilor şi ale ţăranilor exceptînd se-
rile cînd munca nu-mi lăsa timp şi pentru gîndire.
„Cunoscînd viaţa ţăranului din fiecare clipă a zilei, am ajuns să fiu atît de intim amestecat în
această viaţă încît într-adevăr aproape că nu ma mai gîndesc la nimic altceva."
Munca lui e viaţa lui. Şi o vrea în armonie cu el însuşi: „să te mulţumeşti doar să ai ce mînca, ce
bea, ou ce te îmbrăca şi unde să dormi, să ai cele cu care se mulţumeşte ţăranul..."
îi spune atunci lui Theo: „Eu sînt un pictor al ţăranilor" şi îi vorbeşte despre dorinţa lui de a rămîne
printre ei, pe meleagurile Brabantului pe care ai săi, după moartea tatălui, vor să le părăsească spre
a se stabili la Leyda sau în altă parte. S-a despărţit „fără zarvă" de maică-sa şi de surori şi s-a mutat
la Schafrat, în atelierul lui. Acolo şi lucrează atunci cînd nu cutreieră cîmpiile în tovărăşia ţăranilor
cu care, de-aoum înainte, „dezgustat de civilizaţie", vrea să-şi împartă viaţa şi bucuriile: ,,... e
fo?.rre mult să te simţi, iarna, în largul tău prin zăpadă: în largul tău printre frunzele galbene ale
toamnei; în largul tău vara, prin holdele de grîu copt; să fii fericit primăvara, prin iarbă; e foarte
mult să fii mereu împreună cu se-cerătorii şi ou tinerele ţarinei, vara ou cerul imens deasupra ta,
iarna în colibele afumate. Şi să-ţi spui: toate acestea au fost dintotdeauna şi vor exista totdeauna!"
în timpul plimbărilor prin cîmpiile acoperite cu mărăcini, în lungile ceasuri pe care le petrece prin
cocioabe, realizează pînze pe care se grăbeşte să le trimită lui Theo spre a nu fi mereu tentat să le
retuşeze. Ele sînt tot atîtea dovezi ale muncii lui, ale vieţii lui grele; mănîncă frugal numai pîine şi
brînză, luptă ca şi ţăranul cu natura care e în acelaşi timp ostilă şi amicală: „ ... pe cele patru pînze
pe care le vei primi, am strîns cu siguranţă vreo sută de muşte, poate chiar mai mult; fără să mai
pun la socoteală praful, nisipul etc. şi de asemenea fără să mai pun la socoteală faptul că, în cele
două ceasuri cît a trebuit să-mi car pînzele printre mărăcini şi hăţişuri, e posibil ca o creangă sau
altceva să fi zgîriat în tăcere pînza etc". ^ • ■. Tot atîtea mărturii despre ceea ce preocupă gîndirea
lui creatoare!
TEMA FECUNDITĂŢII
In pi/iza aceea, atît de prost primită de cei cărora " ^ destinată, a investit ceea ce vedem noi as-
tăzi în ea: totalul celor 12 ani de eforturi în direcţia unei picturi care să răspundă dublului sens,
plastic şi psihologic pe care, după părerea lui, îl comportă opera de artă şi ale cărui exigenţe le
rezumă în două scrisori adresate lui Theo în acea privăvară a anului 1885: „...ceea ' ce vreau să
exprim: că toate obiectele sînt rotunde, că forma, ca să spun astfel, nu are nici început nici sfîrşit,
că ea constituie un tot viu şi armonios". Şi „în acest fel eu caut să învăţ nu să desenez o mînă, ci un
gest, nu un cap de o exactitate matematică, ci o expresie profundă. De pildă, omul care sapă
adulimecînd viîmtul cîrîH ridică pentru o clipă calpul, sau oînd vorbeşte. înitr^un cuvînt viaţa".
Viaţa. Aceasta este într-adevăr tema esenţială şi la drept vorbind singura temă care animă pînzele
din Nuenen, primele — după perioada de ucenicie de la Haga — care constituie o operă semnifica-
tivă şi coerentă. Pînzele din ceea ce se numeşte ,.perioada olandeză" sînt caracterizate prin factura
lor grosolană, prin tonalităţile surde. Folosirea bitumului, la fel ca şi în tablourile peisagiştilor
francezi din secolul al nouăsprezecelea, a şi denaturat cea mai mare parte a operelor din acea vre-
me care, întunecate la origine, ise estompează din ce în ce mai mult într-o masă maronie. Ce va ră-
mîne din ele ,peste o sută de ani?
Şi totuşi fără să poată fi comparate cu extraordinara bogăţie a operelor din ultimele perioade,
acestea de acum prezintă implicit tot ceea ce va urma, sub aspectul motivelor tematice şi chiar —
prin contrast sau prin inversiune — sub aspectul facturii.
Aceste motive Vincent le rezumă într-un singur cuvânt: viaţa. Nu aparenţa pe care realitatea o da
fiinţelor şi lucrurilor, ci esenţa lor.
încă de pe vremea cînd era la Haga, a schiţat pentru prima oară tema fundamentală, aceea a
Semănătorului. Această temă constituie firul conducător, legătura ce va uni întreaga operă a lui
Van Gogh. Din acest gest şi din acest act deriva celelalte motive ce se vor dezvolta ulterior în se-
riile în care apar munca ţăranului şi lanul de grîu.
El compară pictura însăşi cu grîul care trebuie să încolţească pentru a putea rodi. „Eşti grîu, îi scrie
el lui Theo..." îndemnîndu-1 să se facă pictor. De la sămiînţă la spic, de la semănător la seceră-tor,
aceasta e tama fecundităţii care se dezvolta şi se lărgeşte la dimensiunile pe care le-am descifrat în
Ţărani mincînd cartofi: ciclul vieţii care renaşte fără încetare prin taina pămîntului care-o nutreşte.
Trebuie subliniat, chiar din această primă epocă a operei pictate, constantele care justifică şi de-
termină activitatea prin care însuşi Vincent se realizează şi se desăvîrşaşte. Din această muncă
obscură pe care o continuă cu înverşunare în singurătate şi mizerie vor înflori marile opere. Vin-
cent este astăzi plugarul, semănătorul, ţesătorul care îmbină cu răbdare firele urzelii, minerul care
smulge pârniîntului hrana focului. Vor veni zilele strălucitei recolte, a ţesăturilor bogate în culori, a
flăcării care încălzeşte şi luminează. Această transmutaţie lentă la capătul căreia pictorul îşi va fi
consumat viaţa este după chipul şi asemănarea tainei lucrurilor.
în cursul celei de a doua perioade a şederii lui la Nuenen, în toamna anului 1885, în pînzele care au
ajuns pînă la noi domină alte două motive: motivul cuiburilor şi cel al bojdeucelor. Naturi moarte?
Peisaje? Ambele sînt pictate în aceeaşi manieră, sînt făcute din aceeaşi materie. Ele constituie un
motiv unic. Vincent spune despre bojdeucile zgribulite sub acoperişurile lor de paie că sînt „mici
cuiburi de oameni". Şi aici ne aflăm în faţa temei fecundităţii, a fecundităţii fiinţelor: oameni sau
păsări, purtînd grija „clocitului", şi a naşterii care asigură sub aspectul reproducerii — asemenea
grăunţei sub aspectul hranei — perpetuarea vieţii. Este semnificativ faptul că în femeie Vincent a
iubit totdeauna mama. Chiar şi în cazul tinerei Ursula, Vincent a fost mişcat de instinctul e' matern.
îi spunea, după cum s-a mai arătat «îngerul cu pruncii". Alături de Kee Vos Stricker, cînd Vincent
s-a îndrăgostit de ea, se afla un alt copil, un orfan. Şi Sien n-ar fi rămas oare o simplă aventură
dacă n-ar fi fost însărcinată atunci cînd a cunoscut-o Vincent? Sau dacă copilul ei, „mogîl-deaţa"
de care el vorbea cu atîta tandreţe, n-ar fi ajutat la înghebarea acelui cămin derizoriu în care totuşi
Van Gogh a cunoscut prima şi ultima lui fericire omenească?
Aceasta este „viaţa adevărată" la care a visat, pe care n-a cunoscut-o niciodată şi pe care n-o va
putea realiza decît prin intermediul unei opere geniale dar totodată, ba poate chiar în primul rînd, a
unei opere de individ predestinat, de vizionar.
Criza mistică a lui Van Gogh era un preambul. El îşi închipuia că i-a trecut de îndată ce a rupt-o cu
pastorii, cu tatăl său ...
De fapt ea a început odată cu arta lui.
DAMNATUL DIN NUENEN
Vizita pe care i-o face Theo în august n-a ameliorat raporturile lor, mai puţin încordate, dar care se
menţineau anevoie. Din nou, ca pe vremea cînd Vincent se afla la Drenthe, negustorul de artă este
îngrijorat de viitorul său. După cum reiese din scrisorile lui Vincent, Theo îi reproşează fratelui
mai mare că are faţă de el o atitudine duşmănoasă şi că se bucură oarecum de insuccesele lui mate-
riale. Dar este fondată o asemenea bănuială din moment ce Theo mărturiseşte că cifra lui de afaceri
se ridică la 500 000 franci pe an? Dimpotrivă, Vincent se arată mai conciliant; spera din nou că vor
realiza „mica lor afacere cu picturi", care ar fi „sufletul unei afaceri pe care am putea-o pune la
cale ceva mai tîrziu"; şi din nou îşi sfătuieşte fratele să se facă pictor. „Viaţa la tejghea e ceva
trecător ..." scrie el.
în privinţa lui, în privinţa propriului său destin, are convingeri ferme. „Pe măsură ce împrejurările
exterioare devin mai puţin favorabile, forţa mea interioară, şi prin aceasta înţeleg voinţa mea de
lucru, creşte."
Iată însă că noi necazuri încep să4 hărţuiască. Furnee, tatăl amicului său, topograful din Haga,
căruia Vincent nu i-a achitat facturile pentru nişte culori, îl ameninţă cu sechestrul. Pentru 30 de
florini pe care Vincent nu-i poate achita şi pe care Theo declară că nu-i poate plăti.
Relaţiile pictorului cu ţăranii — şi se pare că în mod deosebit, relaţiile lui cu „mîncătorii de
cartofi", familia lui De Groot şi cu fiica acestuia Gordina — sînt interpretate greşit. De
data aceasta, parohul bisericii catolice îi reproşează lui Vincent că are o comportare familiară cu
„oameni de condiţie inferioară" şi ajunge chiar să le interzică enoriaşilor săi să mai pozeze pentru
pictor. „O tânără femeie care a pozat pentru mine a rămas însărcinată, iar eu sînt bănuit că aş fi
amestecat în această poveste", îi scrie ei lui Theo. Or, responsabil de această întîmplare e
tocmai unul dintre enoriaşii preotului.
Vincent care nu acceptă să se lase dus de nas merge la primar şi—1 roagă să reamintească „dom-
nilor preoţi că în parohiile lor trebuie să se intereseze de lucruri mai puţin materiale". Ceea ce,
după cum se şi poate bănui, nu rezolvă situaţia. Impresionaţi de interdicţia preotului — pentru mo-
ment, cel puţin — ţăranii refuză să mai pozeze. Celor care susţin că în acest fel pierd un cîştig
suplimentar, preotul se oferă să le dea el însuşi banii dacă persistă în refuzul lor. Acest fiu ne-
demn este acum obiect de scandal. S-a despărţit de familie ca să-şi afle liniştea, nu ca să trăiască
în conflict cu alţii, dar acum lumea vrea ca el să plece, să scutească oraşul de o prezenţă îngrijoră-
toare, de un exemplu care tulbură conştiinţele şi inimile. N-a contribuit şi atitudinea lui la boala
care i-a răpus părintele? Acest pictor, care n-are căutare, nu trăieşte oare pe spinarea fratelui său?
Se vorbeşte despre o nenorocire care era cît pe ce s-o dea gata pe Margot, care locuia Ungă
casa parohială ... Şi ce-i cu copilul pe care-! poartă în pîntece fiica lui De Groot? Ajung toate
acestea pentru ca pastorii să facă front comun împotriva oii rîioase care ameninţă să
contamineze toată turma. Vincent, damnatul, va trebui oare să-şi î0' părăsească „cîmpul
de lucru"?
OBIECTUL Şl CULOAREA
Or, în corespondenţa pictorului, se suprapune peste aceste necazuri, de care nu mai vrea să se lase
copleşit, o nouă conştiinţă a artei sale. Din cărţile aduse de Theo cu prilejul primei lui vizite la
Nuenen, din convorbirile pe care le-au avut cei doi fraţi, din schimbul de idei cu Rappard, în
spiritul lui Vincent s-a format ceva, ceva ce de asemenea s-a dezvoltat, a încolţit în taină.
în cursul ultimelor luni petrecute la Nuenen, în scrisorile adresate lui Theo, se afirmă o certitudine
ce creşte, o certitudine ce relevă depăşirea unei etape decisive. Arta care în curînd avea să se desă-
vîrşească în operele lui, conştiinţa artei moderne se exprimă în reflecţiile pe care Vincent le îm-
părtăşeşte fratelui său — şi le împărtăşeşte lui însuşi — asupra raporturilor prin care e legată de
obiect, asupra sensului şi ralului culorii în expresia picturală. Cunoaşterea acestei apropieri, aceste
reflecţii, pertinenţa acestor observaţii dezmint legenda unui pictor nebun, a unui inspirat al cărui
geniu s-a manifestat bTusc, aproape fără ca el să-şi fi dat seama. Nkicînd un creator n-a pătruns
mai adînc în secretele artei sale, nicicînd expresia acestor preocupări n-a trădat mai multă
luciditate, chiar şi atunci cînd părea, cînd de fapt era, deosebit de îndrăzneaţă.
Acum, Vincent începe să bănuiască, dincolo de adevărul pe care-1 desluşeşte prin câmpiile şi prin
bojdeucile din Brabant, o realitate diferită care nu se va exprima numai prin lucrurile pictate ci
chiar prin culoare.
Pe nesimţite în concepţiile lui se produce o răs
turnare. Acum aspiră la o pictură constructivă şi,
în acest mod, cercetătorul solitar se alătură celor
pe care în curînd îi va întîlni la Paris. O parte
din strădaniile lui i se par acum depăşite, inutile.
Dar subliniază: „N-aş fi vrut să mă lipsesc de
această eroare. .. Pot să admit că ar fi fost o
nebunie, o prostie, să continui mereu în aceeaşi
manieră, dar nu şi că toată strădania mea n-a fost
decît pierdere de timp."Şi declară:
„Un cap de bărbat sau de femeie este de o frumuseţe divină, nu-i adevărat? Dacă e privit cu
seriozitate, cu multă seriozitate. Ei bine, această frumuseţe a tonurilor, care în natură se influen-
ţează unele pe altele, se pierde în cazul unei imitaţii forţate, literale; se păstrează renegînd-o printr-
o gamă de culori paralele dar nu în mod tatăl exacte, ba chiar foarte departe de a fi conforme
modelului.
Să te serveşti totdeauna în mod inteligent de tonurile frumoase care se formează singure cînd
amesteci culorile pe paletă, şi repet: începînd cu propria-ţi paletă, cu experienţa pe care o ai în
privinţa amestecurilor care dau culori frumoase, înseamnă altceva decît o copiere mecanică, ser-
vilă, a naturii.
Un alt exemplu: să presupunem că am de pictat un peisaj de toamnă, arbori cu frunze galbene.
Bun. Ce importanţă are, din moment ce eu concep acest peisaj ca o simfonie în galben, dacă
galbenul meu fundamental este sau nu galbenul frunzelor? Asta nu adaugă sau nu scade decît prea
puţin. Depinde însă mult, aş zice chiar că totul depinde de modul în care eu simt infinitatea
varietăţii de tonuri din aceeaşi familie.
... Culoarea exprimă ceva prin ea însăşi", conchide el.
Dar îşi dă bine seama că se află pe un drum al cărui capăt e încă departe, ca mai trebuie_să înveţe
mult, să studieze, să reflecteze. Că trebuie să mai vadă „ceva din Chardin, din Rembrandt, din
vechii maeştrii olandezi şi francezi ... să mai reflectez încă în modul cel mai serios fiindcă vreau să
ajung să fac mai mult..."
Şi în vreme ce grijile îl copleşesc, la Nuenen — după întîmplarea cu modelele, preotul exercită
presiuni asupra paracliserului ca să4 dea afară pe chiriaş — Vincent are o asemenea nevoie de a
verifica ceea ce intuieşte, încît în octombrie, împreună cu prietenul său Kerssemakers, va merge
pentru cîteva zile la Amsterdam ca să viziteze din nou muzeele.
Iată cum relatează Kerssemakers această vizită:
„Vincent a plecat cu o zi mai devreme şi mi-a dat întâlnire pentru a doua zi în sala de aşteptare a
clasei a IlI-a a gării centrale din Amsterdam. Cînd am intrat în sala aceea, l-am văzut pe Vincent
aşezat în faţa ferestrei pictînd privelişti din oraş, înconjurat de o masă de oameni compusă din
controlori de tren, călători, muncitori etc. Era foarte calm, nu dădea nici o atenţie publicului, şi era
îmbrăcat într-un ulster miţos, iar pe cap avea o căciula de care nu se despărţea niciodată. Cînd m-a
văzut şi-a strfîns foarte liniştit uneltele şi ne-am îndreptat spre muzeu. Ploua cu găleata, aşa că
după puţin timp Vincent, cu ulsterul şi căciula lui, a ajuns să semene cu o pisică plouată. Am luat o
trăsură, fapt care 1-a făcut să mă bodogănească: «Puţin îmi pasă de Amsterdam, mi-a spus, prefer
să merg pe jos; dar dacă dumneata nu vrei altfel, mă rog».
Clînd am ajuns la muzeu şi-a reoîştigat buna dispoziţie. M-a dus să văd tablouri de Van Goyen, de
Bol şi mai ales de Rembrandt. Nu se mai putea despărţi de Logodnica evreică în faţa căreia şi-a
petrecut cea mai mare parte a timpului; şi s-a dus să-şi găsească un loc cît mai bun lîngă tablou. Eu
mi-am continuat vizita. «O să mă găseşti tot aici!» mi-a spus. Cînd m-am întors după o vreme şi l-
am întrebat dacă nu plecăm, m-a privit cu o expresie de uimire şi mi-a spus: «Mă crezi sau nu, dar
mi-aş da zece ani din viaţă ca să pot sta aici cincisprezece zile şi să am de mîncare numai brînză şi
cîte o coajă de pîine. In sfîrşit, hai să mergem, a spus, că oricum nu putem donmi aici!» Şi cu mare
greutate s-a hotărît să plece".
Este semnificativ faptul că Vincent s-a oprit atîta vreme în faţa tabloului Logodnica evreică, „pictat
de o mînă de foc", care este fără îndoială unul dintre tablourile cu cele mai somptuoase culori.
Astăzi, el contemplă cu ailţi ochi pînzeie maeştrilor olandezi.
Vizita la Amsterdam îl face să se hotărască. „Paleta mea e pe cale să se dezgheţe", îi scrie el lui
Theo. Dorinţa lui de a merge să lucreze la Anvers, atît de des exprimată, timp de aproape doi
ani, se precizează. Dacă va fi necesar, ca să-şi cîştige existenţa, va încerca să facă portrete, să dea
lecţii de pictură, şi la nevoie va picta firme.
„Simt dorinţa de a restabili contactul, măcar pentru o vreme". Acum nu mai are importanţă că vor
să-1 alunge din Nuenen. A fost şi va ră-mîne „pictorul ţăranilor". Dar trebuie să meargă mai
departe, să înainteze spre drumul luminos, încă de pe acum, consideră plecarea sa „ca o re-
întoarcere din exil".
La sfârşitul lui noiembrie, lăsînd în voia soartei cea mai mare parte a studiilor, rezultatul trudei lui
de doi ani, ia trenul spre Anvers. Părăseşte aşadar Olanda, Brabantul natal, pămînturile nordice, în
care nu se va mai întoarce niciodată. Acum începe periplul care îl va conduce spre „Japonia", pînă
în extremul orient al luminii şi al culorii.
CELE DOUA CÂRTI
Cu cîteva săptămîni înainte de plecare, Vincent a pictat o natură moartă, una dintre cele mai desă-
vîrşite din această epocă olandeză, şi care prin calitate îl înrudeşte cu Chardin. Iată cum i-o descrie
lui Tiheo: „O Biblie deschisă (deci un alb rupt) legată în piele, pe un fond negru, avînd un avant-
plan de galben-brun şi încă o notă de galben ca lamîia ..."
Planurile, culoarea, tehnica. Or, această pînză este o operă-cheie, o cotitură nu numai în cariera dar
şi în spiritul şi în viaţa lui Vincent. Tabloul înfăţişează o biblie deschisă alături de un calendar şi de
o carte închisă. Criticul Jean Leymarie a făcut o subtilă analiză a acestei opere, analiză din care ni
se va permite să cităm esenţialul; ea situează perfect o etapă anume a evoluţiei spirituale şi artistice
a lui Van Gogh.
„Noi vedem aici o confruntare intenţionată a două cărţi perfect caracterizate: o Biblie deschisă, nu
la întîrnplare, ci la un pasaj precis indicat de o inscripţie foarte distinctă: Isaia, cap. MII, XX, şi un
roman franţuzesc modern al cărui titlu nu este mai puţin aparent: Bucuria de a trăi de Zola, apărut
cu un an în urmă. Faimosul verset al lui Isaia preamăreşte suferinţa şi reabilitarea finala a Slugii lui
Dumnezeu. Această Biblie monumentală — deschisă pentru frumuseţea ei picturală şi în acelaşi
timp pentru valoarea ei de mesaj — este Biblia tinereţii lui pe care şi-a consacrat-o religiei, este
Biblia tatălui său, pastorul. Alături de ea este aşezat un sfeşnic cu luminarea stinsă, combinaţie de
motive caracteristice în Vanităţile din secolul al XVII4ea, ce figurează şi într-un desen anterior,
făcut la Haga în 1883, reprezentând o femeie pe patul morţii. Or, de la moartea pastorului s-au
împlinit cel puţin şapte luni, şi Biblia simbolizează amintirea lui şi autoritatea lui morală ... Acestui
memento mori — Biblia şi luminarea stinsă — clarobscurului vechilor maeştri olandezi,
prejudecăţilor calviniste ale vechii generaţii, cartea «galben ca lămîia» le opune bucuria păgînă de
a trăi, chemarea culorii pure, libertatea nouă a tinereţii; minuscula şi densa lumină vie, de pe
marginea mesei, echilibrează cu îndrăzneală marea masă desfăşurată în penumbră. Astfel este
ilustrată într-un mod deosebit de impresionant trecerea dramatică a lui Van Gogh de la beznă la
lumină, de la Sorrow 1 la Bucurie, de la Nord la Sud." Dacă Ţăranii mîncînd cartofi constituie
sinteza perioadei olandeze, Biblia deschisă constituie testamentul ei. Cu această pînză, Vincent
încheie o etapă asupra căreia nu va mai reveni niciodată. Face pasul decisiv, care aruncă tot
trecutul său într-un neant la fel de necesar ca moartea — condiţie a oricărei renaşteri.
Admirabil este în acest testament, în acest adio mut şi tragic (în ciuda titlului înşelător) modul în
care se îmbină, din nou şi încă o dată, cele două realităţi: viaţa şi arta lui Vincent, sufletul şi geniul
lui. Modul în care se juxtapun şi se echilibrează în sensul spiritualist al temei şi în sensul expresiv
al culorii. Biblia aceea deschisă la cuvin-tele lui Isaia, sfeşnicul acela ca un suflet mort, fondul
acela obscur, imagine a trecutului, marchează sflîrşitul unei perioade întunecate. Cartea aceea
luminoasă, ,»galben ca lămîia", este deja floarea-'soarelui şi cămăruţa din Arles, este viitorul către
care pictorul a şi pornit. Bucuria de a trăi e scrisă pe culoarea soarelui şi a grîului. Dar a presimţit
Vincent oare toate acestea? Cartea nu se va desdhide niciodată. Bucuria îi va fi refuzată.
XIII. ETAPA DE LA AN VER
Smai înalt, un anume sentiment al spaţiului, al nobleţei muncii ţăranului, către care va reveni într-
un mod ciudat, odată cu închiderea ciclului, atunci cînd podişurile din Anvers îl vor întîm-pina „în
pragul Eternităţii" . ..Vincent a fost foarte adesea prezentat ca un persecutat, ca un personaj care de
peste tot e alungat de oprobriu. De fapt, el e cel care se detaşează, care se eliberează de servitutile
ce încearcă să-1 ■copleşească. De fapt, nici pastorii din Londra, nici Goupil, nici părinţii nu l-au
„alunga/t" ... A plecat, s-a îndepărtat, uneori cu bucurie, alteori cu duTere — cum s-a întîmplat
cînd s-a smuls din căminul său de la Haga — de tot ceea ce devenea o misterioasă piedică în calea
destinului sau, ale cărui ocolişuri numai el le cunoştea. Dificultăţile din aceste ultime luni n-ar fi
constituit un motiv suficient ca să renunţe la Nuenen, dacă n-ar fi simţit dorinţa de a-şi continua
drumul. A strîns o recoltă şi a pus-o în hambare; va veni timpul să semene din nou altceva.
Viaţa lui nu e incoerentă, e un drum spre împlinire. S-a smuls succesiv din ţesătura pe care
educaţia, mediul şi formaţia lui au făcut-o în jurul adevăratului său „eu", descoperind astfel ceea ce
era adevărul profund al propriei lui personalităţi. „Devin ceea ce eram cu adevărat", îi spune el lui
Theo.
Anvers marchează o cezură în arta pictorului, dar şi în viaţa lui. A lăsat pentru totdeauna prin
cîmpiile Brabantului tinereţea sa austeră, viaţa burgheză cu morala ei eronată şi cu principiile ei
meschine
„O STRAŞNICA JAPONEZARIE"
Şederea lui la Anvers va fi scurtă. El pregăteşte aici epoca pariziană aşa cum în Drenthe a pregătit-
o pe cea de la Nuenen. E izbitoare sentinţa dramatică după care s-ar părea că se conduce destinul
lui Vincent, organiziîndu-se după toate rigorile unei tragedii. Printre motivele care l-au adus la
Anvers se numără şi dorinţa lui nestă-pînită de a vedea pînzele lui Rubens — pe care îl găseşte
„găunos, superficial, emfatic", dar al cărui colorit îl uluieşte. Culoarea a intrat în viaţa, în fiinţa lui.
In curînd, va vorbi despre un carmin . .. „la fel de cald şi de spiritual ca vinul".
îndată după sosirea lui la Anvers, vizitează muzeul de artă veche şi muzeul modern. La catedrală,
în faţa pînzelor lui Rubens, descoperă „emoţia prin combinaţia de culori". Niciodată nu i-a înţeles
mai bine ca acum pe Rembrandt şi Frans Hals, şi nu numai datorită tablourilor lor, ci şi pentru că
le-a întîlnit personajele în tavernele în care pentru cîţiva gologani putea să-şi petreacă toată seara.
A închiriat o cameră cu 25 de franci pe lună, la nişte compatrioţi care au un magazin de culori în
rue des Images, la nr. 194, aproape de gara centrală. Casa a fost transformată şi poartă astăzi nr.
224 pe strada devenită Longue rue des Images.
După îndelungata lui claustrare în atelier şi în bojdeucile de la Nuenen, Vincent parcă e beat de
sentimentul propriei lui libertăţi. Se plimbă pe cheiuri, pe la docuri, pe ulicioarele cartierului
marinăresc, cu baruri gălăgioase şi cu firme scrise în toate limbile pămîntului. Priveşte la docheri,
stă de vorbă cu prostituatele, şi e foarte mirat cînd descoperă alături de „mateloţi flamanzi,
zdraveni, care, stînd în picioare, mănînca scoici şi beau bere" minuscula figură, încadrată de un păr
ca smoala a unei micuţe asiatice „ca un şoricel care se strecoară pe lîngă ziduri". Merge prin
şantanuri, pe la balurile populare, plin de interes faţa de „oamenii care se distrează". ,,E o Straşnică
japonezărie", îi scrie el lui Theo.
Exotismul pe care-1 descoperă aici —■ va descoperi de asemenea şi stampe japoneze cu care îşi
împodobeşte pereţii camerei, stampe care vor avea un rol de jucat în evoluţia picturii lui — exotis-
mul acela, amestecat în viaţa tumultoasă a portului, e culoarea făcută din viaţă, e viaţa devenită
culoare ... Carne şi suflet, sălăşluieşte în el ca ceva sfînt.
Nu uită însă motivele care l-au adus aici şi nici de nevoia de a-şi cîştiga existenţa. Cîţiva negustori
îi iau două-trei pînze în consignaţie. Toţi se plîng că afacerii? merg prost. Chiar Vincent e izbit
acum de faptul că studiile lui îi par sumbre aici. Desenează şi pictează cîteva colţuri din An-vers:
casele din piaţa centrală, cu faţadele lor ornamentale, catedrala, bătrîna cetate — Steen — de pe
malul rîului Escaut. Dincolo de fluviul cu ape mîloase, se află şesul ce se întinde pînă în Olanda.
Dar Vincent nu priveşte într-acolo, ci spre străduţele în care se îngrămădeşte o mulţime din care ar
vrea să-şi facă modele. „Prefer să pictez ochii oamenilor, mai degrabă decît catedrale, oricît de
majestuoase şi de impozante ar fi ele — sufletul unei fiinţe omeneşti, chiar şi ochii unui cerşetor
prăpădit sau ai unei prostituate care face trotuarul sînt după mine mult mai interesanţi".
Nişte bani trimişi de Theo îi permit să-şi angajeze ca model o chelneriţă de la un şantan „un foarte
frumos model după care am făcut un cap în mărime naturală". O femeie solidă, într-o bluză albă,
cu părul negru legat cu o panglică roşie, gravă, cu privirea fixă, „cu o expresie de Ecce fiomo,
scrie Vincent, ceva ce e în acelaşi timp voluptuos şi sfîşietor ...".
Ar vrea s-o picteze goală. Dar ea refuză. Desigur, i-ar trebui mai mulţi bani. Două prostituate
acceptă să-i pozeze pentru cap; drept salariu vor primi portretele.
Cu cît devine mai conştient de ceea ce vrea să facă, cu atît mai mult îşi dă seama că mai trebuie să
lucreze încă... Să refacă, „fără grabă nervoasă, cu calm şi pe îndelete, toate studiile de figuri de la
început. Aş vrea să cunosc atît de bine nudul şi structura figurii încît să pot lucra din memorie".
De îndată ce a renunţat la singurătate e mai puţin sigur de el. Solicitat de ceea ce admiră, hărţuit de
diverse influenţe, aude mai puţin bine singura voce care contează, cea a geniului său. Cele mai
bune opere le va picta tot în singurătate, departe de tablouri şi de pictori: la Arles, la Saint-Remy,
la Auvers, aşa cum a pictat la Nuenen.
Marile lecţii pe care i le dau maeştrii, ca şi cele pe care i le va da impresionismul, el va trebui sa le
asimileze, apoi să le uite. „Rubens mă exaltă tocmai pentru că el e artistul care caută să exprime, să
reprezinte efectiv o atmosferă de bucurie, de seninătate, de culoare, prin combinaţiile de culori."
Dacă, după ce a pictat ţărani, acum pictează tîrfe, o face pentru a trece ca şi atunci dincolo de
aparenţe, pentru a exprima prin culoare ceea ce a descoperit în cărţi, „infinita frumuseţe a per-
sonajelor feminine ale marilor maeştri ai literaturii, Zoda, Daudet, Goncourt, Balzac".
Dar nu are posibilitatea de a angaja modele. îi reproşează din nou lui Theo că vrea să-1 lase la
discreţia creditorilor, se plînge de „jumătăţile lui de măsură" şi, în timp ce el e înhămat la treabă,
„tu, îi scrie, continui să stai în două luntre".
în cele din urmă, spre a putea munci cu mai puţine cheltuieli şi mai ordonat, se înscrie la Academia
din Anvers, aşa cum încă mai de mult avusese intenţia.
UN „BÂDÂRAN" LA ACADEMIE
Intră la 18 ianuarie în clasa de pictură condusă de Karel Verlat. Pictorul belgian Victor Hage-man,
decedat în 1938, care a fost martor la prima lecţie, povesteşte cum şi-a făcut apariţia acest ciudat
personaj în atelierul maestrului. Redăm aceste amintiri pentru savoarea lor, dar, şi de data aceasta,
se pare că martorul a sacrificat adevărul de dragul efectului. Dacă ar fi să dăm crezare relatării pe
care i-o face lui Theo, Vincent n-a fost dat afară din clasa de pictură. A luat lecţii vreme de cîteva
săptămîni înainte de a trece la cursul de desen condus de Eugene Siberdt. Acesta pare să-1 fi
încurajat dezvăluindu-i că Verlat — fără să-i fi spus acest lucru elevului — considera că „a muncit
bine".
Sau poate că Vincent a falsificat adevărul spre a-1 convinge pe Theo că a avut succes?
Victor Hageman i-a împărtăşit amintirile sale lui Louis Pierard a cărui lucrare am mai citat-o:
„Eram pe atunci elev în clasa de desen. El a stat în această clasă cîteva săptămîni. îmi amintesc
foarte bine de acest om aspru, nervos, neliniştit, care a căzut în Academie ca o bombă; toţi, direc-
tor, profesori, elevi, erau foarte impresionaţi".
Glasa de pictură număra vreo şaizeci de elevi, dintre care un sfert erau englezi şi germani. Vincent
avea pe vremea aceea ceva mai mult de treizeci de ani. A venit la Academie aşa cum era îmbrăcat
şi la Nuenen în haine de lucru ţărăneşti, de culoare albastră, şi cu căciula. „în loc de paletă,
povesteşte Hageman, s-a folosit de o scîndură smulsă dintr-o ladă în care probabil c-a fost zahăr
sau drojdie de bere. în ziua aceea, elevii aveau de pictat doi luptători care pozau pe un podiu, goi
pînă la brîu. Van Gogh a început să picteze, febril, cu furie, cu o viteză care i-a uluit pe con-
discipolii săi. Pusese straturi atît de groase de culori încît culoarea curgea literalmente pe parchet".
„Cînd Verlat a văzut lucrarea şi pe extraordinarul ei autor, 1-a întrebat în flamandă, oarecum
zăpăcit: «Cine eşti dumneata?» Van Gogh i-a răspuns liniştit: «Ei da, sînt Vincent, olandez».
Atunci foarte academicul director a spus pe un ton dispreţuitor, arătînd pînza noului venit: «Eu nu
corectez acest stîrv de cîine. Băiete, du-te cît mai repede în clasa de desen». Van Gogh s-a roşit, şi-
a stăpînit mînia şi s-a dus la cursul de desen al bravului domn Sieber (sic); şi pe el îl speria noul
venit, dar avea un caracter mai puţin irascibil decît directorul său. Vincent a rămas acolo, în clasă,
vreo cîteva săptămîni; desena cu ardoare, înverşunîndu-se cu vădit efort să sesizeze forma, lucra
repede, fără să facă retuşuri şi rupînd de cele mai multe ori desenul sau azvîrlindu-1 în spate de
îndată ce-1 termina. Făcea crochiuri după tot ce vedea în sală: desena elevii, hainele lor, mobilele,
uitînd de ipsosul pe care profesorul i-1 dăduse să-1 copieze. încă din vremea aceea, Van Gogh
uluia prin repeziciunea cu care lucra, refă-cînd acelaşi desen, sau acelaşi tablou, de cîte zece-
cincisprezece ori".
Nu este sigur că situaţia a fost redată exact, oricum, se pare că Vincent a frecventat o vreme clasa
lui Verlat. Dar incidentele nu vor întîrzia să-i facă asprului brabantez situaţia dificilă atît faţă de
profesori cît şi faţă de elevi: „Odată, relatează mai departe Louis Pierard, după amintirile lui
Hageman, elevilor li s-a dat (ca din întîmplare) să facă o copie după Venus din Milo. Frapat de una
din caracteristicile esenţiale ale modelului, Van Gogh a accentuat foarte mult lăţimea şoldurilor,
făcînd ca Venus să sufere aceleaşi diformări ca şi Semănătorul lui MiMet, sau Samariteanul mi-
lostiv al lui Delacroix pe care de asemenea avea să le copieze în cursul carierei sale. Frumoasa
grecoaică a devenit o robustă matroană flamandă. Cînd bunul domn Sieber a văzut lucrarea, a cio-
pîrţit furios cu creionul foaia lui Van Gogh, co-rectîndu-i desenul şi amintindu-i canoanele imua-
bile. Atunci tînărul olandez ... a fost cuprins de o violentă mînie şi i-a strigat profesorului îngrozit:
«Aşadar, dumneata nu ştii ce-i aia o femeie, Godferdom! O femeie trebuie să aibă şolduri, să aibă
fese, să aibă un bazin în care sa poată purta copilul!...»" Aceasta a fost ultima lecţie pe care Van
Gogh a primit-o — sau a predat-o — la Academia din Anvers.
Vincent şi-a făcut printre elevii Academiei, mai ales printre englezi, cîţiva buni prieteni, ca Le-
vens, de pildă, care este şi autorul unui portret al pictorului, publicat odinioară în revista Van nu en
streks.
îi spune lui Theo oît de nemulţumit este pentru că la şcoală nu vede decît ceea ce nu trebuie să
facă. I se fac şicane din pricina conturului: ,,fă mai întîi un contur etc... De vreo douăzeci de ori am
vrut să spun: conturul dumitale e un artificiu etc ... daT mi-am spus că nu merită osteneala. Şi
totuşi, deşi nu le spun nimic, eu îi agasez şi ei mă agasează".
De el nu se prind falsele precepte. îndelungata lui experienţă în materie de desen, exemplele ade-
văraţilor maeştri, îl ajută să se menţină în sfera certitudinilor sale. I se permit unele licenţe, dar
oare exemplul lui nu-i va îndemna şi pe ceilalţi elevi să pună la îndoială principiile academice? în
ceea ce-1 priveşte, consideră că toate desenele sînt „în mod radical ratate".
Munca în comun, schimbul de idei îl stimulează şi în cele din urmă îi confirmă justeţea convinge-
rilor lui, opuse învăţămîntului oficial. Vincent nu se mulţumeşte numai cu Academia. Se înscrie la
un club condus de Frans Vinck, unde seara, tinerii artişti pot să deseneze nuduri după model.
Şi atunci, lucrînd de la asfinţit pîna noaptea
tîrziu, ca un neofit, Vinoent realizează cîteva din
tre portretele cele mai bune şi mai ales — în afară
de Fata cu panglică roşie — Batrin în maniera
lui Victor Hugo, Doica, Femeia în albastru etc.
— portrete de o factură clasică, mai individuali
zate însă decît ţăranii din Nuenen, mai realiste
decît vor fi portretele simbolice din perioada de
la Arles.
Unele crochiuri din carnetele lui — scene de bal popular — au o mişcare şi o vigoare care
amintesc de Degas.
Dar viaţa istovitoare a acestor săptămîni şi privaţiunile pe care a trebuit să le suporte ani de zile îl
aduc pe Vincent într-o stare de depresiune fizică atît de gravă încît se decide, în sfîrşit, să consulte
un medic, pe doctorul Cavenaille — căruia, potrivit unei anchete întreprinsă de M. E. Trailbaut
printre descendenţii medicului, pictorul i-ar fi plătit consultaţiile făcîndu-i şi dăruindu-i un portret,
astăzi dispărut.
— Lucrezi cu fierărie, nu-i aşa? 1-a întrebat medicul. Şi Vincent îi scrie fratelui său: „Iată exact
metamorfoza pe care mi-o doream. în tinereţe, aveam aspectul unui intelectual surmenat, acum am
înfăţişarea unui docher care încarcă şi descarcă fiare".
Dar acest docher este epuizat de mizerie şi de surmenaj. La 19 decembrie, după cîteva săptămîni de
la sosirea lui la Anvers, îi scrie fratelui său: „închipuie-ţi că mi-e foame în sensul literal al
cuvintului".
încă de la Nuenen, după moartea tatălui, se hrănea mai ales cu pîine şi brînză. într-un an, n-a
mîncat decît de vreo cinci sau şase ori mîncare caldă. La Anvers, gazda îi dă micul dejun; a mers
de trei ori la restaurant. în rest, mînca pe la lăptarii cîte o bucată de pîine cu o ceaşcă de cafea, sau
se mărginea la pîinea de secară pe care o ţinea în valiză. Şi ca să-şi înşele foamea, fuma peste
măsură.
„S-ar putea să nu înţelegi, îi explică el fratelui său, dar iată că, de îndată ce primesc banii, nu
comină pofta de a mînca, deşi am tot postit, ci de a picta, şi pornesc imediat în căutare de modele.
Şi continui tot aşa pînă mi se termină banii."
La slăbirea generală, provocată de un astfel de regim, se adaugă tensiunea nervoasă, uneori abuzul
de alcool, cu atît mai nefast cu cît regimul lui alimentar e nesatisfăcător şi în sfîrşit permanenta
îngrijorare pricinuită de neputinţa de a-şi asigura existenţa. Negustorii n-au vîndut nimic.
Fără îndoială că în descurajarea lui nici n-a căutat să picteze firme sau, aşa cum îşi pusese în gînd,
să coloreze fondul pe probele fotografilor. Treburi nedemne pe care de altfel nici nu le-ar fi
acceptat, chiar dacă i s-ar fi oferit.
Are accese de tuse, vărsături, febră, o decalcifiere dentară — sărmanul Vincent nu mai e decît o
epavă. „Arăt de parcă aş fi stat zece ani închis într-o celulă", constată el cu amărăciune.
Nu mai poate munci şi îşi dă seama că trebuie ,,să spună adio bucuriilor materiale ale existenţei".
Theo îi sugerează să se reîntoarcă la Nuenen unde familia, care se pregăteşte să se mute la Breda,
ar avea nevoie de ajutorul unui bărbat. Dar chiar dacă s-ar simţi în stare să facă acest lucru, pictorul
nu ţine deloc să reia relaţiile cu ai săi, nici măcar ocazional. „Am plecat de-acasă; dorinţa lor a fost
îndeplinită ..." De ce să mai revină asupra unei situaţii clasate, să-i mai scrie mamei? Fiindcă
mama şi surorile îi sînt acum mai străine decît nişte necunoscute.
îl tentează mai mult un alt proiect. Să meargă la fratele său, la Paris, să lucreze o vreme la Cor-
mon, apoi să-şi aranjeze un atelier împreună cu Theo. Theo nu spune nu. Pare ca de obicei să
oscileze între afecţiunea ce i-o poartă fratelui său şi teama de ciocnirile la care în mod sigur îi vor ]
duce deosebirile de fire, de caracter, divergenţele de păreri. Amînă termenul de aplicare al acestui
proiect, caută să cîştige timp. Din nou e „în două luntre".
Ar fi cel mai bun mijloc de a se regăsi, socoteşte Vincent. „Nădăjduiesc din toată inima că am pus
capăt despărţirii noastre şi că i-am pus capăt pentru totdeauna".. .
Se teme şi el puţin de această experienţă dar nu vede într-asta un motiv suficient de serios ca să nu
încerce.
Siberdt e de părere că ar fi mai bine să rămînă la Academie decît să plece la Paris şi să lucreze la
Cormon. Vincent participă alături de colegii lui la concursul de la sfîrşitul sesiunii, desenînd o sta-
tuetă de ipsos ce-1 înfăţişează pe Germanicus — deşi ştie „cu certitudine" că va fi clasificat
ultimul. Juriul se pronunţă la 31 martie. îl trimite pe olandezul Van Gogh la cursul elementar.
La acea dată — sînt cîteva săptămîni de atunci — exact la 27 februarie, fără să mai aştepte
aprobarea fratelui său, Vincent a luat trenul de Paris, lăsînd în voia soartei o parte din pinzele şi din
desenele sale.
XIV. AERUL FRANJEI
Vincent soseşte la Paris în dimineaţa zilei de
28 februarie. Nu se duce la galeria din bulevardul
Montmartre, temîndu-se fără îndoială de o pri
mire rece şi preferind să aibă cu fratele său o
explicaţie într-alt loc decît la foştii lui patroni. Ii
trimite un bilet scris cu creionul fixîndu-i o întîl-
nire pentru amiază în sala „pătrată de la Luvru".
„în privinţa cheltuielilor, precizează el, ţi-o repet,
va fi tot un drac. De altfel am bani, asta se-nţe-
lege, şi înainte de a face vreo cheltuială _ aş vrea
să-ţi vorbesc. O să vezi ce bine vom aranja lucru
rile." . v
Theo, care e celibatar, are o mica locuinţa pe strada Laval — astăzi Victor-Masse — lîngă Place
Pigalle. Nici nu poate fi vorba de a amenaja acolo un atelier. Abia e loc pentru cei doi fraţi pînă
cînd vor închiria un apartament mai spaţios.
Vincent e grăbit să intre în atelierul Cormon, situat nu departe, în apropiere de Place Blanche şi
despre care Theo, apoi şi cîţiva confraţi din Anvers spuneau că e foarte interesant.
Fernand Cormon, care îl conduce, are vreo patruzeci de ani, pictează scene istorice, e foarte oficial
şi foarte academic, dar pare să lase elevilor săi o anume libertate de vederi. Vincent, cu părul lui
roşu, cu felul lui de a se mişca, repezit, vorbind o franceză bolovănoasă şi îmbrăcat tot ca un
muncitor, a fost pentru maestru ca şi pentru asistenţă tot o surpriză ca şi la Anvers. Totuşi
pentru el e necesar să continuie munca în care e angajat şi din nou începe să copieze mulaje de
ipsos pentru a-şi exersa mîna, pentru a dobîndi uşurinţa, la care tot visează, de a reda forma, vo-
lumul, „îl revăd parcă la Cormon, după amiaza, cînd ceilalţi elevi erau plecaţi iar atelierul devenea
pentru el un fel de celulă, aşezat în faţa unui mulaj de ipsos antic şi copiind frumoasele forme cu o
răbdare îngerească. Vrea să stăpînească reliefurile, contururile, masele acelea. Se corectează, re-
începe cu pasiune, şterge şi în cele din urmă îşi sfîşie foaia de hîrtie frecînd-o cu guma." în aceste
amintiri găsim prima descriere făcută de un martor, de unul dintre cei care l->au cunoscut în cursul
acestei epoci pariziene. Emile Bernard era mai mic cu cincisprezece ani decît Van Gogh. A fost
frapat, ca şi ceilalţi camarazi, de aspectul noului venit — mai mare decît ei toţi — şi de felul său da
a se purta.
Cîteva săptărmîni, Vincent se mulţumeşte să deseneze, în sfîrşit, într-o luni, începe prima lui pînză.
Un alt coleg de-al său, Francois Gauzi, prieten de-al lui Lautrec, a povestit această scenă: „Pe masa
pentru modele poza o femeie aşezată pe un taburet. Van Gogh a făcut repede desenul pe pînză şi a
luat paleta . ..
„Transformînd taburetul în divan, el a plasat femeia pe o draperie albastră, de un albastru intens,
neprevăzut, care, pus în opoziţie cu galbenul auriu al pielii femeii, dădea o îmbinare de tonuri
violente, inedite, care deveneau mai violente. Lucra cu o graba febrilă. Lua culoarea parcă cu
lopata şi pasta, întinzîndu-se pe coada pensulei, îi nă-clăia degetele. Nu s-a oprit din lucru nici cînd
modelul s-a odihnit. Violenţa studiilor lui i-a surprins pe toţi cei din atelier; clasicii au fost uluiţi
cînd le-au văzut."
A doua zi, cînd Cormon s-a uitat la pînze, s-a limitat doar să critice desenul fără să facă nici o
remarcă în legătură cu pictura.
La atelier, Vincent se împrieteneşte mai ales cu Louis Anquetin, cu australianul J.-P. Russel, care-i
va face un portret, cu Alexandre Reid, un englez datorită căruia Vincent poate cunoaşte arta lui
Monticelli, mort în acelaşi an din cauza mizeriei la Marsilia, Francois Gauzi, pe care l-am amintit
mai sus, şi mai ales cu un tînăr de douăzeci şi doi de ani, care poarta barbă şi lornion, are un chip
fin, o expresie sfidătoare şi picioare de pitic, contele Henri de Toulouse-Lautrec, un aristocrat care
nu întreţine relaţii decît cu prostituatele, cu clovnii şi cu cîntăreţele care urlă la şantan.
La fel ca Vincent — deşi geniile lor sînt diferite — acest pictor n-are ce face în această „cavernă
de rechini", unde totuşi lucrează de cîţiva ani, dar într-o manieră foarte puţin academică, în ceea
ce-1 priveşte pe primul, acesta „va părăsi atelierul cu eticheta de nebun", scrie Bernard.
De fapt nu 1-a părăsit ci, după ce atelierul s-a închis pentru cîteva săptămîni, Vincent n-a mai
revenit, convingîndu-1 şi pe Toulouse-Lautrec să procedeze la fel. „La atelier înveţi să pictezi şi să
trăieşti pentru aparenţe, ca un intrigant."
Lui Vincent i-au ajuns trei sau patru săptămâni ca, după experienţa asemănătoare pe care a avut-o
la Anvers, să-şi dea seama de acest adevăr. Va continua să înveţe dar nu va mai accepta alt în-
drumător, va fi el însuşi propriul său ghid.
PE PANTELE DE PE BUTTE
Decizia lui Vincent este justificată şi de un alt motiv. în iunie, cei doi fraţi se mută într-un apar-
tament închiriat de Theo pe strada Lepic nr. 54, la etajul al treilea al unei case burgheze unde lo-
cuieşte şi Portier, negustorul de artă, prieten al celor doi fraţi. Au trei camere mari, din care una va
fi atelierul lui Vincent şi o cămăruţă în care va dormi pictoTuî şi o mică bucătărie. Fereastra
atelierului se deschide spre acoperişurile Parisului. Prin împrejurimi pe Butte se văd morile, cîrciu-
mioarele, maidanele care se întind pînă la fortificaţiile de la Cliehy şi Saint-Ouen.
Theo îşi instalează dulapul lui olandez, o canapea confortabilă şi o sobă în camera în care îşi va
putea primi prietenii, mai ales pe Andre Bon-ger, un olandez cu care s-a împrietenit de cîţiva ani şi
care mai tîrziu îi va deveni cumnat.
Merge adesea sa cineze împreuna cu Vincent, la maica Bataille, pe rue des Abbesses, un restaurant
renumit în fauna din Montmartre, unde se mănîncă bine şi ieftin, iar acest dublu avantaj atrage o
grămadă de artişti, de scriitori, de cîntă-reţi şi de modele.
Theo stă toată ziua la Galeria Boussod şi Vala-don, din bulevardul Montmartre al căror girant a
devenit între timp. în acest timp, Vincent pictează cu o neobosită ardoare acoperişurile oraşului şi
morile, uneori de la fereastra atelierului, aşa cum făcea pe vremuri la Haga. Dar acum nuanţele de
brun sînt înlocuite cu griuri delicate. Pictează şi flori, tot felul de flori „pentru a armoniza bruta-
litatea extremelor, încercînd să redea culori intense".
Scăpat de Academie, ia contact cu Montmartre, cu Parisul, începe încet-încet să fie stăpînit de o
febră pe care chiar atmosfera în care trăieşte o va conduce la paroxism. încă de pe cînd era la Cor-
mon, povesteşte Francois Gauzi „şmecherii de la atelier evitau să facă glume pe socoteala lui. Le
era puţin teamă de el".
în gesturile lui repezite, în atitudinea lui aspră, în greutatea cu care se exprima — mai ales în
franceză — se simţea un fel de „dificultate de a exista", ca şi cînd trupul s-ar fi arătat potrivnic
spiritului, tot aşa cum pe vremuri creionul era potrivnic desenului. Şi totuşi doreşte cu aceeaşi
aviditate să se facă înţeles.
îşi împarte timpul între muncă şi vizitarea muzeelor şi expoziţiilor. Delacroix îl entuziasmează, iar
impresionismul, pe care îl descoperă în epoca în care creatorii săi încep să se impună, îl face să
înţeleagă că în faţa picturii se deschid căi noi, la a căror netezire va trebui şi el să pună umărul.
Este o epocă de cardinală importanţa pentru evoluţia artistică a lui Van Gogh, şi se consideră
■că. în această epocă în contact cu operele lui Dela-croix, ale lui Monticelli, ale impresioniştilor,
Vin-cent are brusca revelaţie a culorii şi luminii. Ceea ce este adevărat. Dar această revelaţie este şi
rezultatul unei maturizări care a început încă la Nuenen, căci încă de pe atunci pictorul îi scria
fratelui său: „Culoarea exprimă ceva prin ea însăşi". A descoperit pe cheiurile din An vers, înainte
de a le revedea la Paris, stampele japoneze pe care marinarii le aduceau din Extremul Orient.
Parisul va însemna deci nu atît o revelaţie cît o confirmare a descoperirii sale: culoarea.
într-o scrisoare adresată unui vechi prieten din Auvers, H. M. Levens, Van Gogh scrie în legătură
cu primele luni petrecute la Paris: „N-am avut bani ca să-mi plătesc modele, altfel aş fi pictat
numai chipuri. Dar am pictat o serie de studii în culori, flori pur şi simplu, maci roşii, albăstrele, nu
mă uita, trandafiri albi şi roz, crizanteme galbene, căuţînd să pun în opoziţie albastrul cu
portocaliul, roşul cu verdele, galbenul cu violetul şi căutînd tonuri neutre pentru a armoniza
brutalitatea extremelor şi străduindu-mă să redau culori intense, nu o armonie în gri."
Şi adaugă: „Am frecventat trei sau patru luni atelierul lui Cormon, dar nu mi s-a părut chiar atît
de util pe cît mă aşteptam. S-ar putea, totuşi, să fi fost vina mea; dar oricum ar sta lucrurile, l-am
părăsit, aşa cum am părăsit Anvers-ul; şi de-atunci lucrez singur. Şi imaginează-ţi că
de atunci simt mult mai mult că sînt eu însumi". Aşadar, în timpul acestei prime perioade a
şederii sale la Paris, Vincent pictează flori din lipsă de altceva mai bun, dar şi pentru a-şi
lumina paileta. După ce a părăsit destuii de brutal atelie-Tul Cormon fiind încă oarecum izolat
printre confraţii săi, se pare că şi-a petrecut vara anului 1886 în singurătate, pictînd acasă, pe strada
Lepic, naturi moarte, vederi din Paris şi morile care încă mai existau în Montmartre.
în vara aceea, Gauguin e în Bretania unde îl va înrîlni Bernard după hoinăreala prin Normandia.
N!"umai în toamnă îl va întîlni Van Gogh pe Gauguin şi-1 va revedea pe Bernard, întors la părinţii
săi la Asnieres în ciuda opoziţiei manifestată de tatăl sau în privinţa vocaţiei fiului.
Cînd Theo se întoarce acasă, în strada Lepic, au loc discuţii interminabile despre artă, despre viitor,
despre experienţa pe care Vincent o continuă. Şi, la fel ca pe vremuri, pictorul nu suportă să fie
contrazis.
E pus din nou pe tapet vechiul proiect al unei „afaceri cu picturi" pe care cei doi fraţi ar fi urmat s-
o facă împreună, Bonger s-ar putea asocia şi el, iar cînd Theo pleacă în Olanda unde în fiecare an
îşi petrece concediul, se înţelege ca el să le vorbească unchilor despre această afacere, probabil
pentru a le cere un capital. Această călătorie mai avea şi rostul de a pune capăt unei poveşti
sentimentale. Theo întreţine relaţii cu o oarecare S. care acum îl cam sîoîie. Ca să evite o tentativă
de sinucidere ce ar putea fi provocată de eventualele certuri — îşi aminteşte de Margot — Vincent
îi sugerează fratelui său (iar Bonger e de aceeaşi părere) „să i-o paseze altuia" şi el, Vincent, se
declară gata s-o ia el, ba chiar, dacă va fi necesar, să se căsătorească cu ea. Ceea ce ar fi rezolvat
lucrurile cît se poate de bine, deoarece „S. s-ar fi ocupat de treburile casei".. . Şi aştep-tînd ca pînă
la întoarcerea lui Theo să se găsească o soluţie, trăiesc cum se nimereşte: „Ştii că S. şi Bonger îşi
petrec nopţile aici? E o situaţie curioasă: ba sîntem foarte îngrijoraţi din pricina ei,, ba sîntem cît se
poate de veseli şi facem mare haz. Dar S. este extrem de tulburată; încă nu s-a lecuit, mai are
nevoie de mult timp".
„Domnii din Olanda" refuză să accepte cererea lui Theo, cel puţin pentru moment. Dintr-o scri-
soare adresată de pictor surorii sale rezultă că problema a fost repusă în discuţie şi în vara urmă-
toare şi cu acelaşi insucces. îl privesc pe Vincent cu prea multă neîncredere ca să susţină o iniţia--
231 tivă al cărei promotor e chiar el.
DE LA TRISTEŢE LA BUCURIE
Datorită faptului că în anii 86—87 cei doi fraţi sînt împreună se rupe firul conducător — cores-
pondenţa — graţie căruia a putut fi urmărită, înainte şi după aceste zile şi aproape zi cu zi, viaţa
pictorului. Din acelaşi motiv, criticii n-au putut să dateze cu certitudine pînzele din această
perioadă. Refăcut după postul şi mizeria de la Anvers, Vincent van Gogh se avîntă, mai ales la
începutul anului 1887, cu ardoarea lui obişnuită în mişcarea picturii la Paris. Fratele său nu s-a
hazardat să arate picturile lui, aşa cum face cu cele ale lui Gauguin şi ale altora, patronilor săi, al
cărui salariat prea puţin docil a fost şi Vincent, la Haga. Se mulţumeşte doar să-1 pună în contact
cu cîţiva negustori mai mărunţi, ca Por-tier — care locuieşte în acelaşi imobil cu cei doi fraţi — şi
cu moş Tanguy, providenţa pictorilor fără bani.
Dar îl interesează oare pe Vincent vînzarea şi succesul? Ar vrea totuşi să creeze o mişcare, îm-
preună cu camarazii lui şi împreună cu ei să se impună atenţiei publicului. Ceea ce nu-1 împiedică
însă să lucreze în continuare cu toată înverşuna-Tea. Din primăvara anului 1887, Vincent reîncepe
să picteze în aer liber. îşi lărgeşte orizontul şi prin „Micul bulevard" ajunge în mahalaua din nord
care, pe malurile Senei, mai are încă un aspect rural.
Este semnificativ că aici, ca la Anvers, dispar
marile teme simbolice. După plecarea pictorului
-din Olanda, din opera lui, fie că este vorba de
naturi moarte, de portrete sau de peisaje, a dispă
rut orice urmă de misticism, de participare la su
ferinţele şi la mizeria omenirii. Motivele nu mai
sînt decît de ordin cromatic sau plastic. Marile
teme de altădată, tratate cu o tenace pasiune, nu
vor mai reapare decît în perioada provensală în
pînze ca Semănătorul, Femeia care leagănă copilul,
Plimbarea prizonierilor, Pietâ de Delacroix, pre
cum şi tema griului care va marca apoteoza epocii
«de la Anvers.
Operele de la Paris constituie nişte game. Vincent învaţă să cînte în tonalităţi noi, pentru care
foloseşte facturile contemporanilor săi, ale căror încercări — divizionismul lui Seurat şi Signac, de
pildă — îl interesează. Dar zadarnic am încerca să vorbim de o influenţă a impresionismului.
Fiindcă artistul va începe să lucreze în anul următor prin mici tuşe divizioniste sau să folosească o
tehnică sau alta numai din conştiinciozitate şi din dorinţa de a încerca orice experienţă. Şi tot din
conştiinciozitate — şi chiar îndată după plecarea din Nuenen — vrea să picteze de acum înainte în
culori luminoase. Căci astăzi, pentru el, problema esenţială e aceea a culorii. Prin culoare vrea el să
se exprime, vrea să opereze trecerea de la beznă la lumină, de la tristeţe la bucurie.
încă din vară, i-a vorbit camaradului său de la Anvers despre intenţia lui de a merge „în sudul
Franţei, patria tonurilor albastre şi culorilor vesele".
Pe drumul tainic a! destinului său, Vincent vede apropiindu-se vremea secerişului şi a recoltelor.
De pe acum încă se vede o năvalnică înflorire cu gladiole, maci, lalele, trandafiri, crizanteme şi în
curînd cu primele floarea-soarekii. Şi cu acele Romane pariziene, Cărţile galbene — care sem-
nifică libertatea spiritului şi cu copiile după stampele lui Hiroshige şi Yeisen, care reprezintă che-
marea Orientului.
Vincent a lăsat în Nordul cenuşiu melancolia de altădată, şi brunurile şi negrul din Brabantul natal.
E la o cotitură de drum, de la care, în sfîrşit, toate lucrurile se luminează. în vara următoare, îi va
scrie surorii sale Will: „Eu, de pildă, am trăit atîţia ani în care n-am avut niciodată poftă să rîd... eu,
de pildă, simt mai cu seamă nevoia să rîd, să rîd mult".
VINCENT Şl IMPRESiONIŞTII
Cea de a opta expoziţie a impresioniştilor a fost deschisă din mai pînă în iunie, pe strada Laffitte A
fost ultima. Anul 1886 poate astfel marca naş terea postimpresionismului. Georges Seurat cu O
duminică pe insula Grande Jatte a împins pînă la limita extrema „divizionismul" tonurilor. După
epoca de înflorire, impresionismul se desface în tendinţe diverse iar Vincent asistă uluit ca martor
la această proliferare.
Mai ales începînd din primăvara anului 1887, el ia legătura cu alţi pictori de pe vremea lui. La
Portier, pe strada Lepic, la moş Tanguy, negustor de culori şi de tablouri nevandabile, la
restaurantul Bataille, în cafenelele şi prin cîrciu-mioarele care se înşiră din piaţa Clichy pînă pe
Butte, de la „Tambourin" pînă la „Biliard en bois" îi întîlneşte pe toţi cei care, în Montmartre de
atunci, erau socotiţi artişti liberi şi gînditori îndrăzneţi.
Un desen de Pissarro îl arată alături de Felix Feneon, celebrul critic al vremii. Toulouse-Lautrec îi
face un portret în pastel, în cafeneaua „Tambourin". El însuşi mâzgăleşte cîteva desene pe listele
de bucate ale restaurantului Chalet, o „bombă" de pe avenue de Clichy unde ia uneori masa. Şi
unde, într-o bună zi, se va duce să4 salute pe Seurat după ce-i văzuse o pînză la expoziţia din
strada Laffitte, pe care însă nu-1 va cunoaşte cu adevărat decît în ajunul plecării sale.
întîlneşte, fără să-i fi frecventat pe toţi, marii impresionişti: Monet, Sisley, Renoir, Cezanne. Dar
mai ales Pissarro e cel care, prin vîrstă, prin calitatea operei şi autoritatea lui binevoitoare,
va avea asupra lui cea mai puternică influenţă. Ceilalţi nu acordă nici o atenţie acestui pictor care
se caută pe sine şi pare atît de departe de concepţiile lor. Mai tîrziu Renoir îi va spune lui
Ambroise Vollard că „nu poate suferi" latura exotică a picturii lui Van Gogh, iar Cezanne,
cu felul lui de a vorbi fără ocolişuri, va spune: „Sincer vorbind, dumneata faci o pictură de nebun".
Aşadar, nu cu cei despre care Theo îi prezentase drept maeştri va reuşi Vincent să stabilească
raporturi prieteneşti, nu cu ei va reuşi să înjghebeze acea frăţie de eforturi pe care o dorea încă de
la Haga. S-ar putea să găsească însă prietenia printre tinerii care, ca şi el, caută, dincolo de cuce-
ririle impresionismului, un nou elan.
Tanguy îl prezintă lui Signac, Portier lui Guil-laumin, Theo lui Gauguin. în prăvălia lui moş
Tanguy îl regăseşte pe Emile Bernard, pe care, imediat, îl numeşte „prietenul său". Fiecăruia Vin-
cent îi propune să facă schimb de tablouri. E plin de admiraţie faţă de operele camarazilor săi.
„Este excelent, este excelent!" îi spune el lui Emile Bernard — care în viaţa lui n-a primit atîtea
elogii -— după ce-i vede pînzele în prăvălia lui Tanguy. în anul următor, însă, îşi „ocărăşte" prie-
tenul care şi-a permis să-1 denigreze pe Signac numai pentru că s-a certat cu el. îi reproşează că e
sectar, şi el însuşi manifestă un interes plin de pasiune faţă de tot ce se elaborează în jurul său, idei
şi opere, chiar dacă la rîndul lui se înflăcărează apărînd un punct de vedere. Astfel, Guil-laumin îl
vede cum se-nfurie deodată în faţa unei pînze cu „descărcători de nisip" deoarece consideră că
mişcările sînt false. Şi dezbrăcîndu-se de haină, începe să mimeze cu frenezie mişcările
muncitorilor.
Vincent se ducea frecvent în fostul atelier al lui Daubigny, de pe cheiul Anjou, unde Guillaumin îşi
primea prietenii. Alţi martori, dimpotrivă, îl descriu ca un izolat, ca un taciturn. Putea fi văzut de
asemenea la reuniunile săptămînale, la Toulouse-Lautrec, pe strada Caulaincourt: „Venea cu o
pînză grea sub braţ, o aşeza într-un colţ, dar cît mai în lumină şi aştepta ca lumea să-i dea cît de cît
atenţie, povesteşte Suzanne Valadon, mama lui Utrillo. Nimeni nu-1 remarca. Se aşeza pe un
scaun, stătea cu ochii la pîndă, amestecîndu-se foarte puţin în discuţie. Apoi, plictisit, îşi lua ultima
operă şi pleca".
în primăvară, Vincent va urma totuşi pilda impresioniştilor; revine la pictura în aer liber. Dar de
data aceasta nu va evoca munca ţăranului. Prin mahalaua plină de cîrciumi, pe talazurile unde se-
ntîlneau duminica îndrăgostiţii, el caută pretexte care-1 vor ajuta să asimileze tehnicile folosite de
pictorii din Paris, ceea ce-i va oferi posi bilitatea de a pune în practică teoria culorilor pe care o
studia mintal, cu pasiune, cu doi ani în urmă, în Brabant, pe vremea cînd paleta lui era încă
sumbră.
Nu încape îndoială că Vincent face această nouă experienţă cu unicul scop de a vedea unde
va ajunge. La Paris, ca şi la Anvers, el caută, compară, îşi inventariază resursele. Sîrguinţa
care se simte în poantilismul minuţios dintr-o pînză ca Interiorul restaurantului sau extrema
libertate a tuşelor mari, vibrante, ale Sărbătorii din 14 iulie la Paris, dovedesc prin diversitatea lor
acel interes faţă de experiment, care caracterizează aproape toate pînzele din perioada pariziană.
în acelaşi scop, Vincent pleca uneori cu o pînză enormă — era luat drept pictor de firme — pe
care la întoarcere se puteau vedea mai multe subiecte, cum a făcut şi în stampele care au fost
utilizate ca fundal în portretul lui moş Tanguy.
Această perioadă pariziană — cea mai puţin cunoscuta în ceea ce priveşte biografia
pictorului — a fost una dintre cele mai fecunde. Din cele 880 de pînze menţionate în Catalogul J.-
B. de La Faille (ediţia 1970), 231 adică mai mult de un sfert din producţia totală sînt
pictate la Paris. Această perioadă este totodată, prin abundenţa ei, şi cea mai diversă tocmai
datorită evoluţiei pe care o determină şi — consecinţă a acestei mutaţii — cea mai puţin
personală.
Oriunde ar fi, printre ţăranii din Brabant sau printre confraţii din Paris, Vincent caută — aşa cum
va face şi cînd va descoperi strălucirea meleagurilor provensale şi a nopţilor înstelate — să înveţe
şi să înţeleagă pentru a putea exprima viziunea care-1 izbeşte. Dar numai cînd redevine el însuşi,
dincolo de aceste căutări, numai atunci geniul lui începe să strălucească.
Lui Gustave Coquiot care i-a cerut să-i povestească amintirile sale despre Van Gogh, Signac i-a
răspuns: „îl întâlneam la Asnieres şi la Saint-Ouen; pictam pe malurile Senei, mîncam pe la
cîrciumile din mahala şi ne reîntorceaim la Paris pe jos pe avenue de Saint-Ouen sau Clichy. Van
Gogh, îmbrăcat cu o bluză albastră de tinichigiu, şi-a pictat pe mîneci puncte colorate. Mergea
foarte aproape de mine, striga, gesticula, agita în aer pînza lui mare de 30 cu vopseaua încă
proaspătă: se umplea de culoare şi el şi la fel păţeau şi trecătorii".
Pe temeiul cîtorva titluri eronate din primele cataloage La Faille, s-a spus că Vincent a lucrat la
Suresnes, la Chatou, la Joinville. Or, dacă facem abstracţie de cele cîteva peisaje din Tuile-ries şi
din Bois de Boulogne (acestea din urmă iscă îndoieli), Van Gogh n-a pictat deloc în această
perioadă pariziană decît privelişti din Montmartre şi din mahalaua vecină, Asnieres, unde-1 atrăgea
prietenia lui pentru Bernard. Vincent a pictat acolo podurile, taluzurile Senei, colţuri din parcL
bărci goale, cîrciumi şi uzinele din Cliohy care fumegau la orizont.
Podurile, şinele de cale ferată, ca şi bocancii grei de mărşăluială, vor reveni în toate epocile artei
lui — teme ale evaziunii, amintiri din călătorii, dor de hoinăreală ce-1 cuprinde cînd munca îl
obligă să stea mai mult într-un loc, ca ţesătorul lingă război.
Dar indiferent care ar fi motivul, important e că acum cultivă o pictură luminoasă la care im-
presioniştii l-au făcut să adere pentru totdeauna. Factura poate varia la infinit, de la o pînză la alta,
marea descoperire constă în culoare. „Aerul Franţei limpezeşte ideile şi-ţi face bine, îi scrie el
pictorului Devens, face mult bine, tot binele din lume."
LA „TAMBOURIN", ACASÂ LA SEGATORI. ..
Cei care au operat mai întîi această revoluţie a culorii pure şi a luminii expun acum graţie tena-
cităţii lui Theo van Gogh, gerant la domnii Bous-sod, Valadon et Comp. pe bulevardul
Montmartre. Pissarro, Monet, Degas, Renoir, Cezanne sînt consideraţi maeştri de către iniţiaţi. Sînt
pictorii „de pe marele bulevard". Vincent — care-i nu meşte astfel — nu-şi are locul acolo, dar
visează să-şi grupeze camarazii, pe Lautrec, Gauguin, Sig-naic, Bernard, Anquetin, pe toţi cei care
frecventează cafenelele din Montmartre. Aceştia vor fi pictorii de pe „micul bulevard" —
bulevardul Clichy. Ca să-şi expună lucrările n-au nevoie de o galerie de burghez, ci de o sală de
cafenea unde se întîlnesc seara oamenii din cartier dar şi spiritele libere care nu consideră o înjosire
faptul ca stau alături de plebea de pe Butte.
Drept negustori îi au pe moş Tanguy, care adună în magazia din spatele prăvăliei pînzele pe care
pictorii i le dau în schimbul tuburilor de culoare; pe Portier, care nu vinde deloc, şi pe alţi doi
„amatori": Martin, un fost zidar din Louve-ciennes, care i-a cunoscut pe Corot şi pe Jong-kind şi
ţinea o galerie într-un demisol de pe strada Laffitte, şi Thomas, fost negustor de vinuri din Bercy,
stabilit pe bulevardul Malesherbes. Toţi aveau lucrări de-ale lui Van Gogh dar n-au vîndut nici
una.
Ar fi trebuit ca pînzele, chiar dacă nu se vînd, să fie măcar expuse, să dovedească că există acolo o
întreaga comunitate de artişti care căuta ceva nou, că lupta împotriva artei oficiale a acade-
miilor continua. Vincent dorea să arate ceea ce descoperise el însuşi: strălucirea
lucrărilor lui Monticelli, ale cărui apere le-a văzut pe rue de Provence, la Delarbeyrette şi, mai
ales, stampele japoneze pe care le-a apreciat încă de pe vremea cînd era la Anvers. Bing, un
negustor tot de pe rue de Provence, avea un pod plin de stampe. Le vindea pe cîţiva gologani.
Vincent s-a grăbit să cumpere atît cît îi permiteau slabele lui mijloace financiare şi îl zorea pe
Theo să achiziţioneze, în special Hokusai, conştient fiind de valoarea pe care aveau s-o
dobîndească în viitor. Va reveni asupra acestei chestiuni cînd va fi la Arles, îndemnîndu-şi din
nou fratele să se intereseze de stampe. I se oferă posibilitatea de a-şi expune stampele într-un
cabaret, în sala prin care se perindau toţi oamenii de litere şi de artă ai timpului. Acest
cabaret-restaurant, „Le Tambourin'1, situat pe bulevardul Clichy, la numărul 62, era ţinut de
o italiancă, Agostina Segatori, care cu ani în urmă a fost model şi a pozat mai ales pentru
Gerome; poate şi pentru Corot. Restaurantul servea Asti, Barbera şi faimoasa „cratiţă
milaneză". Pereţii erau acoperiţi cu desene şi versuri de-ale obişnuiţilor localului şi erau
împodobiţi cu tamburine. Pe vremea aceea acolo puteau fi întîlniţi Maurice Rollinat, Alphonse
Allais, Edmond Haraucourt, Steinlein, Caran d'Ache, J. L. Forain, Carabin, Toulouse-
Lautrec şi bineînţeles toţi pictorii de pe „micul bulevard". Vincent a câştigat repede favorurile
patroanei dar, cum era de aşteptat, povestea a luat o întorsătură neplăcută. Pe vremea aceea
lumea artiştilor se amesteca adesea cu lumea interlopă. Montmartre era cartierul lui la
Goulue dar şi al lui Gasque d'Or. După spusele lui Gauguin, „Tam-bourin" ar fi fost unul
din locurile de întîlnire ale apaşilor din cartier care îşi puneau la cale loviturile în tîîmip
ce la mesele de alături esteţii şi artiştii discutau despre problemele la zi în materie de estetică.
Un chelner care pare să fi fost prietenul patroanei — „ea nu e nici liberă şi nici stăpînă în casa
ei", scrie Vincent — provoacă o ceartă care degenerează în încăierare. Chelnerul îl aruncă
pe artist în stradă după ce-i crăpase obrazul cu un ciob de pahar.
De oînd începuse legătura pictorului cu Segatori, pînzele lui Vincent stăteau agăţate pe pereţii
restaurantului „Tambourin". într-o scrisoare adresată lui Theo, care se afla în Olanda, Vincent scrie
că „mai ţine" la amanta lui. Se reîntoarce la cabaret cu intenţia de a-şi recupera pînzele şi foarte
hotărît „să nu o menajeze" dacă va încerca să nu i le dea.
La puţin timp după aceea, „Tambourin" a dat faliment. Potrivit amintirilor negustorului Am-broise
Vollard, unele tablouri de-ale lui Van Gogh au fost scoase la mezat şi vîndute pe cîţiva franci,
împreună cu alte diverse obiecte.
fe Această nefericită experienţă nu 1-a putut convinge pe Vincent să renunţe la organizarea
altor expoziţii colective în locuri publice. Una, la „Theâtre Libre" unde Antoine care îşi deschisese
în anul precedent sala a pus la dispoziţia artiştilor necunoscuţi „şaizeci sau optzeci de metri de
perete" pentru a fi decorat. Alta, în sala unui restaurant popular de pe avenue Clichy (fără îndoială
restaurantul Chalet) unde Van Gogh a reuşit să strîngă, alături de cele cam o sută de pînze ale sale,
şi pînzele prietenilor lui de pe „micul bulevard": Pissarro, Gauguin, Seurat, Guillaumin, Anquetin,
Bernard etc. Acesta din urmă şi-a găsit cu acest prilej primul său cumpărător. Dar Vincent n-a
vîndut nimic.
O ETAPA IN DRUMUL SPRE LUMINA
în cei doi ani petrecuţi la Paris alături de fratele său, Vincent a scăipat de mizerie. Constituţia lui
robustă de ţăran din Brabant iese învingătoare de îndată ce nu mai e obligat la privaţiunile pe care
le-a îndurat atîţia ani de zile. La începutul şederii lui la Paris, are încă nevoie de unele îngrijiri, dar
Theo, mai ordonat, reuşeşte, nu fără dificultăţi, să echilibreze viaţa materială a fratelui său şi îi
creează condiţii care-i permit să mă-nînce pe săturate. Această bruscă fortificare nu e fără îndoială
străină de efervescenţa lui, de violenţa vorbelor şi faptelor lui, subliniată în unanimitate de toţi cei
care l-au cunoscut în epoca aceea. Aţîţătoarea viaţă pariziană, alcoolul — datorită lui Gauguin s-a
obişnuit să bea absint — fac de asemenea ca artistul să trăiască într-o stare de febrilitate pe care
nici chiar munca nu reuşeşte s-o modereze. Se mînie din nimic pe soţia lui Tanguy, pe confraţii lui
şi, bineînţeles, pe Theo a cărui răbdare e pusă la grele încercări. Va evoca mai tîrziu, scriindu-i lui
Gauguin, „zilele acelea ciudate cînd se discuta cu pasiune prin atelierele sărace şi prin cafenelele
de pe «micul bulevard»."
In cursul acestei şederi la Paris, pictează puţine figuri, din motive deja cunoscute. Cîteva
portrete ale Agostinei Segatori, ale lui moş Tanş;uy, ale camaradului său Alexanter Reid, coniirmă
totuşi calităţile lui de portretist şi în special cele douăzeci şi trei de autoportrete care sînt tot atî-tea
mărturii asupra omului.
Are barba scurtă, părul roşcat, tuns scurt, faţa destul de împlinita, creştetul ţuguiat, dar ceea ce
frapează în toate aceste pînze este privirea aţintită asupra lui însuşi, profundă, de o fixitate ciudată
şi uneori aproape halucinantă. Trăsături aspre, expresie gravă sau amară care contrazice tot ceefi ce
spune el despre jovialitatea lui din acea vreme şi care fără îndoială nu e decît o revoltă împotriva
trecutului său şi a lui însuşi.
în această privinţă este revelatoare scrisoarea adresată în toamna anului 1887 surorii sale Wil-
heknine: „Acum cred că însuşi Hrisţos le-ar spune celoT care stau melancolici şi pasivi: «N-aţi
înţeles. Ridicaţi-vă! Treziţi-vă! De ce căutaţi viii printre morţi?»" Şi cînd ea îi scrie despre intenţia
ei de „a studia ca să scrie", el îi răspunde: „Nu, scumpa şi micuţa mea surioară, învaţă mai degrabă
să dansezi, îndrăigosteşte-te de unul sau de mai mulţi subnotari sau de ofiţeri, mă rog, de cine ţi-e
mai la-ndemînă. Fă mai degrabă, da, fă mai degrabă o grămadă de prostii decît să studiezi
olandeza. N-are nici un rost să te abrutizezi învăţînd. Aşa că nici nu vreau să aud de asta.
în ceea ce mă priveşte, am şi-acum în mod constant cele mai imposibile aventuri de dragoste, cele
mai deochiate din care în general ies şi ruşinat şi păgubit. Dar socotesc că am tot dreptul, deoarece
îmi spun că pe vremuri, cînd ar fi fost normal să fiu îndrăgostit, îmi vîram în cap tot felul de
poveşti religioase, sociale sau de artă, şi credeam mai mult decît astăzi că arta e un lucru sfînt." I se
mai întîmplă încă să se gîndească la ceea ce pe vremuri el numea „viaţa adevărată" — un cămin,
copii — dar acum se află angajat într-o aventură pe care n-o justifică nici ambiţia şi nici reuşita.
Ceva îl împinge pe un drum al cărui capăt nu ştie unde se găseşte. Căci îşi dă bine seama că aici, la
Paris, ca pe vremuri la Wasmes sau la Nuenen, înaintează pe un anume drum. Ideile care-1
înflăcărează, culorile care-1 obsedează sînt instrumente care-1 ajută să facă noi descoperiri.
Influenţele pe care se pare că le suferă în vremea aceea — şi care fac din pînzele epocii pariziene,
în ciuda însemnătăţii lor pe planul evoluţiei, opera cea mai puţin personală a artistului — nu sînt
decît rodul unei experienţe. Ţelul lui se află dincolo de o anume concepţie artistică, dincolo de
toate tehnicile pe care le încearcă îmboldit de aceleaşi convingeri şi de acelaşi elan cu care în trecut
desena forme. Lucrul cel mai bun pe care 1-a realizat pînă atunci — îi scrie el Wilhelminei — este
Ţărani mîncînd cartofi... Acum trebuie să reia acest drum în sensul adevărat, să treacă de la beznă
la lumină... „Sper să arăt că eu caut şi altceva decît să pictez tablouri cu flori şi peisaje înverzite."
FUGA SPRE SOARE . ..
Vincent e la Paris de optsprezece luni. Cu mult înainte încă de toamna acestui an 1887, vorbea de
dorinţa lui de a merge mai departe, de a căuta o altă lumină. Şi de data aceasta, noutatea —
curentele care-1 puneau în contact cu o lume necunoscută — s-a consumat. Din muzeele unde s-a
reîntîlnit cu marii maeştri, de la Delacroix şi Monticelli, de la impresionişti şi de la camarazii lui
care acum încearcă să depăşească formula impresionistă, din arta japoneză care a fost pentru el o
mare revelaţie, Vincent a reţinut ceea ce-1 putea ajuta sa progreseze. A încercat încă odată
să-i unească în jurul lui pe cei care munceau pentru acelaşi scop. Dar rezultatul a fost doar certuri
şi supărări. Nu se lasă descurajat numai de atît, dar pentru moment are nevoie de altceva. Să se
retragă pentru o vreme în Sud, „să nu mai văd atîţia pictori care, ca oameni, mă dezgustă", îi scrie
el lui Theo, care e în concediu.
Nesociabil este din cauza aspiraţiilor lui de fraternitate. Voind să iubească prea mult oamenii, îşi
dă seama cu şi mai multă amărăciune cît sînt ei uneori de nedemni de iubire. Această alternanţă de
înflăcărare şi dezgust nu este în cazul lui Vincent nici contradicţie şi nici paradox.
Totuşi Theo îi scrie uneia dintre surori: „E ca şi cum în el ar exista doi oameni, unul extraordinar
de dotat, delicat şi blînd, celălalt orgolios, egoist şi duT. Ce păcat că el e propriul său duşman,
fiindcă nu numai că le face viaţa grea altora, dar şi-o face şi lui însuşi".
în locuinţa din strada Lepic, Vincent întreţine o permanentă dezordine; tinerii pictori pe care Theo
îi primeşte cu plăcere în casă, şi pe care îi susţine, îl ocolesc de teama discuţiilor interminabile care
adesea devin veninoase. „E aproape intolerabil, spune Theo . .. nu-i cer decît un singur lucru, să
nu-mi facă vreun rău, dar rămînind îmi face un rău, pentru că mi-e greu să-i suport prezenţa..."
Vincent îşi dă seama, chiar dacă fratele său ezită să i-o spună, că îi amărăşte viaţa. Mai e acum şi
vorba de faptul că, sătul de viaţa de boem, Theo se va căsători într-un viitor apropiat. Vincent
înţelege că oricum va deveni indezirabil în căminul acela, în acea „viaţă adevărată" care începe să
se înjghebeze. Iată deci un alt motiv al plecării lui: dispare, pentru prima oară din destinul lui
Th6o. Odată mai mult, Vincent se retrage, fără zarvă, aşa cum a procedat şi cînd a fost vorba de
părinţii săi, de unchii săi, de atîţia prieteni.
Dar nu-şi pierde totuşi speranţa că Theo va rămîne tovarăşul său de luptă. Mai tîrziu, îi va scrie Iul
Gauguin, care a plecat din nou, pe la începutul lui februarie, în Bretania, relatîndu-i întîmiplările
care s-au petrecut după plecarea lui şi despre care spune că „vor rămîne de neuitat". „Discuţiile cu
Guillaumin, cu Pissarro tatăl şi fiul, cu Seurat, pe care nu-1 cunoşteam (i-am făcut o vizită la
atelier doar cu cîteva ore înaintea plecării mele), au devenit mult mai cuprinzătoare.
„In aceste discuţii a fost foarte adesea vorba de ceea ce ne stă la inimă, atît fratelui meu cît şi mie,
adică de măsurile care trebuie luate pentru a salvgarda existenţa materială a pictorilor..."
I-a vorbit despre plecare şi lui Toulouse-Lau-trec care se pare că l-ar fi sfătuit să meargă la Arles
— în Provence, unde pictează Cezanne, unde a murit Monticelli.
Aşa că, de multă vreme, visează să vadă Sudul, iar despărţirea le-ar aduce, lui şi fratelui său,
uşurare şi linişte.
în ultima seară, merge împreună cu Theo la un concert unde se cînta Wagner; ceva mai înainte,
Vincent 1-a rugat pe Emile Bernard să-1 ajute a doua zi să aranjeze în aşa fel atelierul, încît fratele
său, cînd va reveni acasă, să aibă sentimentul că Vincent e tot acolo. Dragostea lor rămîne
neştirbită. Pînzele îi vor prelungi prezenţa. Dar ce blestem îi împiedică să se înţeleagă ca fraţii?
„A prins cîteva stampe japoneze pe pereţi, scrie Bernard, a aşezat cîteva tablouri pe şevalete, iar
alte tablouri le-a lăsat grămadă pe jos. Ne-am despărţit la acel colţ de pe avenue de Cli-chy,
supranumit de el „micul bulevard", şi s-a terminat pentru totdeauna, n-o să-1 mai văd niciodată, n-
o să mai fiu alături de el decît după ce vom fi despărţiţi prin moarte. ..
XV. TARA GALBENA
Theo şi-a condus fratele la gară. Nu ştim cum s-au despărţit, dar a doua zi Vincent îşi începe astfel
prima lui scrisoare: „în timpul călătoriei m-am gîndit la tine cel puţin tot atîta cît m-am gîndit la
locurile noi pe care le vedeam".
Dialogul epistolar e reluat în modul cel mai firesc, ca un fir ce se reînnoadă, dar pe un ton nou, mai
înflăcărat, mai plin de încredere. Ciocnirile dintre ei, care încă de pe vremea cînd Vincent era la
Haga n-au încetat o clipă, dispar acum definitiv, deşi situaţia fiecăruia rămîne neschimbată. Cei dei
ani pe care i-au petrecut împreună le-au dovedit că nu pot duce aceeaşi existenţă, dar i-au ajutat de
asemenea să se cunoască mai bine unul pe celălalt. „Am simţit totdeauna că în iarna aceasta noi ne-
am pus inima în dicuţiile noastre." Dacă încă nu-şi dă exact seama de valoarea operei fratelui său,
în orice caz Theo nu se mai îndoieşte acum nici de destinul lui de pictor, nici de buna lui credinţă.
începe imediat să-i trimită bani, nu ca o pomană pe care o dai strîmbînd uneori din nas ci,
dimpotrivă, cu sentimentul că participă la elaborarea operei, aşa cum Vincent îi ceruse pe vremuri.
îi trimite mai mult — aproximativ 250 franci pe lună şi de cele mai multe ori îi cumpără şi-i trimite
de la Paris pînze şi culori. Răspunde fără nici o discuţie şi fără să-1 facă să 245 aştepte la orice
solicitare suplimentară a fratelui său; acum Vincent e cel care are regrete: „Să ştii că mai bine aş
vrea să mă las de pictură decît să te ştiu spetindu-te ca să cîştigi bani". Şi în altă parte: „îmi fac
mereu reproşuri că pictura mea nu face cît costă".
Theo nu spune nimic.
Nu mai aşteaptă acum unul de la celălalt decît ceea ce fiecare poate da. Experienţa de la Paris ina
demonstrat lui Vincent că visul lui de a munci pentru realizarea aceleiaşi sarcini, împreună
cu Theo, ca doi boi înhămaţi la acelaşi jug, este un vis himeric; dar prin mijloace diferite, amîn-doi
urmăresc acelaşi scop: să impună pictura care răspunde pasiunii lor şi este conformă cu princi-
piile lor. Şi în această luptă, Vincent abia acum înţelege, Theo a dat mai mult decît el,
reuşind, adesea împotriva dorinţei patronilor lui, să-i ajute pe impresionişti să devină apreciaţi şi
cunoscuţi, să învingă în acelaşi timp şi indiferenţa publicului şi ostilitatea criticilor şi a
negustorilor. Astăzi Theo îi apare cu totul diferit de Tersteeg cu care îndrăznise pe vremuri să-1
compare. Acum el vede în Theo „unul dintre primii sau chiar primul negustor-apostol"
care nu mai e împotriva pictorilor, ci alături de ei. Astfel, Theo — dacă e să fie comparat cu grîul
— a încolţit, iar misiunea lui i se pare pictorului atît de nobilă încît se gîndeşte să facă la
Marsilia ceea ce face Theo la Paris. Această schimbare de poziţii determină o schimbare
definitivă a raporturilor dintre cei doi fraţi.
„NEGUSTORI CARE N-AR FI CĂMĂTARI"
Soseşte la Arles la 20 februarie şi găseşte întreaga regiune acoperită de zăpadă. Dar această
surpriză nu-1 decepţionează: „Peisajele înzăpezite, cu creste albe ce se înalţă pe cerul la fel de
luminos ca zăpada, semănau foarte bine cu peisajele de iarnă ale japonezilor". Crede că măslinii —
„arbori mici, cu o coroană rotundă şi cu frunzişul verde-oliv sau verde-gri" — sînt lămîi. în ceea
ce priveşte oraşul, consideră că poate fi comparat, ca importanţă, cu Breda sau Mons.
Ca şi la Haga şi la Anvers, se instalează în apropierea gării. Trecînd de Poarta Cavaleriei şi de
fortificaţii, găseşte pe strada Cavaleriei, care duce spre centru, un restaurant-hotel, la Carrel, unde
închiriază o cameră. Strada Cavaleriei e o arteră comercială, animată, în care dau numeroase
străduţe prost famate, frecventate de zuavii din garnizoană.
Nu-i spune nimic lui Theo despre sentimentele sale şi nici despre starea lui fizică şi mintală, care
nu e deloc satisfăcătoare. Ca de obicei, lasă să treacă vreo cîteva luni pînă cînd va spune adevărul:
„Cînd te-am părăsit în gara de Sud, foarte mîhnit şi aproape bolnav şi aproape alcoolic din pricină
că am tot încercat să mă înşd . .."; iar despre ultimele săptămîni petrecute la Paris scrie: „într-
adevăr nu mai puteam suporta".
Absintul, cu care l-au obişnuit camarazii lui de pe „micul bulevard", a făcut nule efectele ce le-a
avut asupra lui hrana mai substanţială. La fel şi discuţiile, diversitatea concepţiilor artistice, au fost
pentru el, om al absolutului, un fel de febră epuizantă, în ciuda producţiei sale abundente, îşi dă
seama că la Paris nu va putea lucra în sensul în care ar vrea el. Are nevoie să-şi recîştige „calmul şi
îndrăzneala". Singurătatea pe care n-o poate suporta îi este totuşi necesară.
Dar cîţi din prietenii lui n-ar avea şi ei nevoie să ia contact cu alte realităţi decît cele de pe bule-
vard: „Aş vrea din multe motive să le pot asigura un loc de refugiu cailor de la trăsurile din Paris
cînd se vor deşela, adică ţie şi multora dintre prietenii noştri, impresioniştii săraci".
Da, de-acum încolo Theo face parte din tagma pictorilor. Dovadă această frază; în mintea lui
Vincent, el a trecut „de cealaltă parte a baricadei", şi de ce oare n-ar trece chiar şi Tersteeg?
Zăpada care acoperă cîmpia, frigul, oboseala nu-i îngăduie lui Vincent să facă altceva decît să
gîndească. Din nou îl asociază pe fratele său la proiectele lui himerice: ar putea să facă şi el, la
Marsilia, pentru opera lui Monticelli, care încă nu şi-a găsit locul cuvenit, ceea ce Theo a făcut la
Paris pentru impresionişti. Şi oare n-ar putea, mai degrabă decît Alexander Reid, în care n-are
încredere, să încerce să facă treaba asta în Anglia chiar Tersteeg? Plimbîndu-se prin mahalalele din
Arles sau pe cîmpiile ce se întind, mereu acoperite de zăpadă, pînă la colina Montmajour, Vincent
deapănă din nou visul lui de a înfiinţa o asociaţie de artişti şi negustori „care n-ar fi nişte
cămătari"; se gîndeşte că fraţii mai mari — cei de pe „marele bulevard" — ar putea veni într-
ajutor, cu pînzele lor, fraţilor mai mici care ar putea să-şi continuie munca şi să-şi facă o reputaţie.
îi scrie în acest sens lui Tersteeg şi-i trimite scrisoarea lui Theo care adaugă cîteva cuvinte aşa cum
i-a cerut Vincent. Se pare că şi Theo crede acum în această comunitate de eforturi. Deşi a dorit-o,
plecarea lui Vincent lasă în strada Lepic un gol pe care Theo se hotărăşte foarte curînd să-1 umple
găzduind în casa lui un tînăr pictor olandez, Koning, care va sta acolo cîteva luni.
Vincent a făcut şi el cîteva cunoştinţe la Arles. I-au făcut vizite cîţiva pictori amatori, apoi un tînăr
danez, Mourier Petersen, pe care-1 apreciază mai mult ca prieten decît ca pictor, iar mai tîrziu, un
american care i-a vorbit de John Russel, de Mc Knigt, şi un belgian, Eugene Boch, cu care lucrează
împreună la Fontvieille.
Tersteeg întîrzie cu răspunsul: pînă la urmă, răspunde dar nu spune nimic precis. Proiectul cade de
la sine, ca atîtea altele, dar Vincent continuă să se gîndească la el.
PREZENŢA TRECUTULUI
Pentru prima oară în acest an, Theo îi propune lui Vincent să-şi expună cîteva pînze la Salonul
Independenţilor. E o nouă dovadă de stimă faţă de lucrările fratelui său. „Pe mine, scrie Vincent,
această problemă mă lasă mai mult sau mai puţin rece. Contez mai degrabă pe lucrările din anul
acesta". Dar nu refuză. Iar Theo expune trei pînze din epoca pariziană: Romane pariziene, La Butte
Montmartre şi In spatele lui Moulin de la Galette — lucru de care, în cele din urmă, autorul se
declară foarte mulţumit, deoarece a fost expus „împreună cu ceilalţi impresionist!".
Dar preocuparea lui este „munca din acest an". La puţin timp de la sosire, schiţează cîteva pînze: o
Bătrînă arleziană, un Peisaj cu zăpada, Prăvălia unui mezelar de pe strada Cavaleriei, văzută prin
vitrina restaurantului Carrel, şi două pînze mici, o ramură înflorită de migdal, care sînt un fel de
promisiune.
Zăpada a dispărut, dar după ea vine mistralul rece şi uscat. Vincent începe să descopere Pro-vence
străbătînd drumurile ce duc spre Fontvieille şi Tarascon. Da, e într-adevăr ţara exotică pe care şi-o
închipuia, Japonia visurilor lui. „Apusuri de un portocaliu şters, care fac ca pământul să pară
albastru. Sori galbeni, splendizi", îi scrie lui Ber-nard. Migdalii, şi în curînd piersicii, se vor
desface în buchete pe cerul „de un albastru dur". Mistralul nu va reuşi să-1 oprească din muncă. „E
prea frulmos", scrie Vincent. îşi instalează şevaletul prin livezi, îi leagă picioarele de ţăruşi, ca
atunci cînd lupta cu vîntul Mării Nordului printre dunele din Scheveningen şi lucrează „cu mişcări
neregulate", cuprins adesea de o „furie de a munci", ca să picteze „livezile din Provence de o
extraordinară veselie".
Prin sora sa Wilhelmine, Vincent află despre dispariţia lui Mauve. Răspunde simplu: „Am fost
foarte impresionat de moartea lui". Şi în acelaşi timp îi scrie lui Theo: „Am lucrat o pînză de 20 în
aer liber, într-o livadă .. . Probabil că e cel mai bun peisaj din cîte am făcut pînă acum. Tocmai
cînd am sosit cu el acasă, primesc din partea surorii noastre o lucrare olandeză dedicată lui Mauve,
cu portretul pictorului (...)... Am simţit că ceva parcă mă strînge de gît de emoţie şi am scris pe
tabloul meu: «In amintirea lui Mauve — Vincent şi Tbeo» şi, dacă găseşti că e bun aşa cum e, îl
vom trimite amîndoi doamnei Mauve . . ." Şi adaugă: „Cred că în memoria lui Mauve ar trebui
făcut ceva duios şi foarte vesel..."
Poate şi din cauză că Tersteeg a fost prieten cu Mauve, Vincent începe din nou să spere că relaţiile
lor s-ar putea îmbunătăţi.
Poate şi pentru că se află dintr-o dată sub impresia acestui Sud a cărui splendoare ajunge la
desăvîrşire în vară, şi pentru că e la antipodul ţării sale — „uneori totul este pe atît de formidabil de
vesel pe cît e Olanda de tristă" — exilatul îşi îndreaptă gîndurile spre ţara sa natala spre a-i aduce
un ultim omagiu: „Aş vrea să fac vreo cîteva studii destinate Olandei, apoi să las Olanda , în pace
pentru totdeauna".
„Am simţit în aceste zile, gîndindu-mă la Mauve, la J. H. Weissenbruch, la Tersteeg, la mama şi la
Will, o emoţie mai puternică decît ar fi fost poate normal, şi mă simt mai liniştit cînd îmi spun că
voi face cîteva pînze pentru cei de acolo. După aceea îi voi uita şi probabil ca mă voi gîndi la ei tot
atît cît mă gîndesc la micul bulevard."
Poate şi pentru că regăseşte, descoperind întinsele şesuri din valea rîului Crau, „sentimentul spa-
ţiului", adus cu el din Brabant.
„în privinţa caracterului, multe motive de aici sînt absolut identice cu cele din Olanda; diferenţa
constă în culoare..." Şi compară Camargue cu peisajele lui Ruysdael.
Şi odată cu livezile înflorite, Vincent descoperă în sudul oraşului, pe canalul care duce de la Aries
la Bouc, poduri mobile asemănătoare cu cele din Olanda; aşa cum a pictat morile din Montmartre,
pictează acum cîteva pînze cu unul dintre ele, podul Langlois, care fără îndoială îi aminteşte de ţara
sa. în mod curios, încetul cu încetul, în timp ce e tot mai impregnat de Sud, în străfundurile lui se
trezesc nu numai imaginile trecutului, dar şi întrebările lui mistice, angoasele de odinioară. Primele
pînze, acele livezi în floare, acele peisaje în culori strălucitoare, Vincent le pictează, cuprins de „o
febră continuă de lucru", cu o rapiditate care-1 surprinde şi pe el. încercările pe care le-a făcut cu
atîta minuţiozitate la Paris nu mai au nici o valoare aici unde mistralul suflă în pîn-zale lui de parcă
ar fi pînzele unei corăbii pe furtună, unde soarele „îmbracă totul în sulf". Pictorul redevine el
însuşi, fără „nici un sistem de tuşă", îi scrie lui Bernard: „împăstări, locuri în care pînza, pe ici pe
colo, nu e acoperită de culoare, colţuri lăsate complet neterminate, reluări, brutalităţi; în sfîrşit,
înclin să cred că rezultatul este destul de îngrijorător şi enervant şi nu va fi deloc o încîntare pentru
cei care au idei preconcepute despre tehnică".
Se gîndeşte scriind acestea, şi poate cu o anume surpriză, la camarazii lui de pe „micul bulevard"
înnebuniţi după divizionism, după cloazonism, după căutările acelea nu zadarnice, dar care trebuie
cît mai repede dominate pentru ca nu cumva, în loc să te servească, să te limiteze. îi vorbeşte acum
cu dragă inimă lui Theo despre Cezanne şi Renoir care de multă vreme au depăşit impresionismul.
Acum îi depăşeşte el, şi în faţa naturii, nu mai ascultă decît de imperioasele ei exigenţe. Desigur nu
reneagă moştenirea de la Paris, dar ea este asimilată. Tuş-a e fermă, voluntară, schimbătoare;
culoarea joacă un rol primordial şi are game de o uluitoare bogăţie. Uimitoarea prospeţime din
Livezile albe, admirabilul Pod Langlois, simfonie de galben, albastru, roşu, verde, marchează după
foarte răbdătoare căutări o stăpînire deplină a culorii dobîndită cu atîta răbdare. Ieşind din beznă,
Vincent a cîştigat, în sfîrşit, lumina datorită căreia toate lucrurile vor avea un nou aspect şi poate
un nou sens. încă n-a văzut vara meridională dar visează alţi sori... >,Un cer înstelat, iată ce-aş vrea
să încerc să fac..." îi scrie lui Bernard.
Entuziasmul stîrnit de această explozie de lumină, care nu e numai în jurul lui ci şi în el însuşi, îl
antrenează pe pictor într-un adevărat uragan creator care va ajunge la paroxism în lunile următoare.
îi comandă fratelui său, într-o singură scrisoare, peste o sută de tuburi de culori — pe care acesta i
le trimite imediat — şi pînze de cîte zece metri pe care el însuşi le prinde pe şasiuri.
Nu se mulţumeşte numai cu pictura: scrie lungi scrisori fratelui său — uneori cîte două pe zi — lui
Bernard, surorii sale, lui Russel, lui Koning ...
Şi totuşi, cel care se dăruieşte acestei munci copleşitoare, acestei opere supraomeneşti, este un om
epuizat, bolnav.
O ALTA VIAŢA ...
E fericit Vincent în această beţie creatoare? Nu-i
0 nenorocire că e complet absorbit de muncă, îi
scrie el Wilhelminei... Dar totuşi el îşi imagi
nează „fericirea cu totul altfel".
El singur a voit să părăsească Parisul pentru că îşi dădea seama că se pornise pe un drum care-1 va
duce repede la dezastru. Dar la Paris tocmai starea de surescitare în care trăia era pentru el un
sprijin. Odată cu dispariţia ei, reînvie angoasele, în primele scrisori din Arles, terne oarecum, nu
vorbeşte deloc despre suferinţele lui. Abia în mai, cînd criza s-a atenuat, îi mărturiseşte lui Theo:
„Doamne, ce melancolie şi ce deprimare, cînd am încetat să mai beau, cînd am mai rărit-o cu fu-
matul, cînd am reînceput să reflectez în loc să caut să nu mă mai gîndesc!"
Ca să uite, începe din nou să muncească cu înverşunare, cum a făcut la Nuenen cînd era la fel de
singur ca şi acum. Şi aceleaşi necazuri financiare s-au năpustit asupra lui, ca muştele asupra unui
animal rănit. La Carrel încep discuţiile deoarece vor să-1 pună să plătească un surplus de chirie
pentru materialele cu care a tixit hotelul;
1 se serveşte o poşircă infamă pe care stomacul lui
bolnav n-o suportă, aşa cum nu suportă nici mîn carurile „năclăite de grăsime". Cere, dar fără nici
un rezultat, să i se dea cartofi, orez, paste făinoase. Nu mănîncă mai nimic şi nici nu bea, pentru că
îşi impune, dar şi pentru că, deşi Theo îi trimite bani, cheltuieşte totul cu pictura şi nu are niciodată
suficiente mijloace ca să se hrănească îndestulător.
Şi atunci începe din nou să facă un plan de viaţă în comun cu alţi pictori. Ar vrea, ca la Nuenen, să
aibă un atelier nu numai pentru el ci pentru toţi cei pe care el ar vrea să-i facă tovarăşii lui de luptă,
creînd Atelierul Sudului. îi trimite lui Theo un întreg program de viaţă sănătoasă care ar urma să-1
ajute să-şi regăsească echilibrul şi să devină „într-un an, cu totul alt om". Dar îi mărturiseşte că mai
bea şi acum peste măsură cînd se simte copleşit de descurajare şi de singurătate. Relaţiile cu
femeile sînt reduse la minimum. Dragostea la care a tot visat — acum îşi dă foarte bine seama că
nu va ajunge niciodată să trăiască „adevărata viaţă", că destinul lui este într-altă parte! —
dragostea nu mai e pentru el decît o necesitate pe care şi-o satisface „în bordelurile pentru soldaţi".
După săptămânile acestea de deziluzii şi de sleire, e „ceva mai îmbătrînit, dar nu mai trist.. ."
„Chiar şi această viaţă artistică, despre care noi ştim că nu e cea adevărată, mi se părea atît de
însufleţită încît aş fi un ingrat să nu fiu mulţumit de ea ..."
Din această perspectivă îşi pune noi întrebări. El a situat totdeauna dincolo de prezent ţelul său,
recompensa eforturilor sale. Vorbeşte despre pictorul viitorului; credinţa lui este că acesta se va
naşte din suferinţele celor de astăzi. Se consideră el însuşi o verigă dintr-un lanţ care începe
undeva departe şi va merge mai departe prin generaţiile viitoare de artişti. Iar această succesiune de
generaţii face din artă ceva ce poate fi comparat cu viaţa — „o altă viaţă". O pasiune, o voinţa ce
se transmit de la un artist la altul ca de la tată la fiu; un alt ciclu al cărui scop nu e mai limpede
decît scopul vieţii, dar e la fel de cert şi la fel de necesar. „Ne dăm seama că e ceva mult mai mare
decît noi, că e mai de durată decît viaţa noastră".
Trăind din nou în singurătate (uneori trec zile fără să schimbe o vorbă cu cineva) Vincent uita de
vanele dispute estetice de la Paris: „Ce am învăţat la Paris se duce ... iar eu mă reîntorc la ideile
mele". Vîlvătaia de lumină din Provence, nopţile înstelate îl fac să devină din nou conştient de ceea
ce 1-a obsedat fără încetare, de ceea ce a obsedat omenirea de cînd există ea. Va reapare tema
Semănătorului.. . „Valuri de amintiri de odinioară, aspiraţii spre acel infinit ale cărui simboluri sînt
semănătorul şi snopul şi care mă încîntă şi acum la fel ca odinioară. Dar cînd oare voi face cerul
înstelat, tabloul acela care m-a preocupat dintotdeauna?"
Viaţa? Poate că ea continuă şi dincolo de lanurile de grîu şi dincolo de leagăne. în spiritul lui
Vincent pătrunde sentimentul cosmic: „Mereu mi se pare că sînt un călător care merge undeva şi
are o destinaţie".
în banalitatea vieţii cotidiene, înfruntînd vicisitudinile destinului său omenesc, acest nomad a
năzuit totdeauna să se stabilească undeva. E o himera, la fel ca şi dorinţa lui de ordine, de viaţă
sănătoasă şi liniştită. Se şi gîndeşte să meargă la Marsilia, sau chiar în Africa, împreună cu Ber-
nard, dacă acesta va trebui să-şi facă acolo stagiul militar. Totodată însă vorbeşte despre dorinţa lui
de a se stabili undeva, caută mereu să cheltuiască cît mai puţin şi pe cînd primele lui pînze încep să
se usuce îşi face reproşuri că încă nu i-a trimis nimic lui Theo de la care a primit pînă acum o
mulţime de bani, şi care are dintr-o dată din nou dificultăţi cu Boussod şi Valadon. îngrijorat că a
cheltuit atîta bănet, Vincent încetează să mai picteze şi revine la desen.
începe atunci să facă acele surprinzătoare crochiuri în tuş, pe care le execută cu o bucată de trestie
ascuţită la un capăt, de o factură foarte personală dar în care spiritul japonez e mult mai sensibil
decît în tablouri. Sînt desene mari care uneori depăşesc şaizeci de centimetri, făcute din linii scurte,
din linii punctate, unele dintre ele fiind combinate cu mină de plumb, cărbune sau acuarelă. Reia
aceleaşi motive, Crau, Montmajour, livezile, semănătorul... Şi cu toate că foarte curînd va trece iar
la pictură, Vincent continuă să deseneze în această factură minuţioasă care lasă totuşi marilor
planuri de ansamblu şi amploarea şi luminozitatea.
Şi în această privinţă, Vincent are sentimentul că lucrează mai bine ca în trecut. Dar desenul nu-i
pricinuieşte mai puţine necazuri decît pictura: „Nu oricine ar răbda să se lase asaltat de muşte; sau
să lupte împotriva acestei agasante sîcîieli a mistralului care suflă într-una, fără să mai pun la
socoteală faptul că mi-am petrecut toată ziua afară fără să fi mîncat decît puţină pîine şi nişte lapte.
Eram prea departe ea să mă reîntorc în oraş de cîte ori aş fi avut poftă".
Hotărîrea lui Vincent e determinată de dificultăţile pe care le are cu hangiul, de nevoia „de a
schimba locul". La începutul lui mai, îşi anunţă fratele că tocmai a închiriat pentru un an — cu 15
franci pe lună — o casă cu patru camere — sau mai exact două odăi şi două cămăruţe — în aripa
dreaptă a unei clădiri situate în piaţa La-martine, la intrarea în oraş. E o casă zugrăvită cu galben pe
dinafară şi văruită înăuntru, o casă însorită şi aşezată în faţa unui scuar a cărui verdeaţă el o
apreciază în mod deosebit.
„Va fi atelierul, magazia, pe timpul cît va dura campania aici, în Sud." Va putea astfel să scape de
cheltuielile şi de necazurile de la hotel şi mai ales poate acum să se gîndească la realizarea
campania aici, în Sud". Va putea astfel să scape Theo, lui Bernard şi altora pe care i-ar fi plăcut să-
i aibă lîngă el. Dar casa ar trebui mobilată, e nevoie de investiţii pe care nu le putea acoperi dintr-o
dată şi mai ales nu în acest moment. Pleacă totuşi de la hotelul Carrel, dar nu fără dificultăţi.
Patronul vrea să-i reţină lucrurile dacă nu S5 plăteşte nota ce se ridică la 67,40 franci, sumă
pe care Vincent o consideră excesiv de mare. Face deci apel la un „judecător de pace" — ca să mă
exprim, scrie el, „ca evreul arab din Tartarin". în parte i se dă cîştig de cauză.
Zugrăveşte casa din nou şi pînă să-şi poată cumpăra mobilă, după ce şi-a depozitat tot cala-balîcul
şi pînzele în atelier, închiriază cu un franc pe zi o cameră într-o „cafenea de noapte" care rămîne
deschisă pentru căruţaşi şi pentru beţivi. Va mînca la cafeneaua de la gară pe care o ţin soţii
Ginoux, la care va găsi o hrană mai sănătoasă şi mai bună decît la Carrel şi cu care se va împrieteni
foarte curînd.
A trecut şi luna mai. Criza de adaptare pare să se fi terminat; stă mai bine cu sănătatea: „Nu mai
simt chiar atîta nevoie de distracţii, sînt mai puţin hărţuit de pasiuni şi pot munci mult mai liniştit",
scrie el ... A trimis lui Theo primul colet cu zece studii... Şi începe din nou să picteze pentru că
simte apropiindu-se marea strălucire a verii.
DIFICULTĂŢILE LUI GAUGUIN
în timp ce în casa, solitară şi goală, Vincent se gîndeşte la comunitatea de pictori pe care a şi
numit-o Atelierul Sudului, la Pont-Aven, Paul Gauguin o duce foarte greu. E aproape singur de
două luni şi trăieşte la un han pe datorie. La 22 mai, îi cere lui Theo van Gogh — care şi el
încearcă să-i vîndă pînzele — un ajutor provizoriu spre a ieşi din impas. Cînd află despre toate
acestea de la fratele său, Vincent se gîndeşte să-i propună lui Gauguin să se mute la el, în casa
galbenă. „Nu poţi să-i trimiţi şi lui din ce să trăiască în Bre-tania, şi mie din ce să trăiesc în
Provence, îi scrie el lui Theo. Dar poate socoteşti şi tu că e mai bine să facem totul pe din două şi
să fixăm o sumă, să zicem 250 pe lună, dacă în fiecare lună, pe lîngă şi în afară de munca mea, ai
mai avea şi un Gauguin."
Nu e oare acum momentul să înceapă cu Gauguin realizarea unei comunităţi de pictori? Vincent îi
cere lui Theo „să considere propunerea lui ca o simplă afacere", ţinînd seama de faptul că sumele
pe care le-ar expedia îi vor asigura, în afară de rezultatul muncii lui Vincent „şi proprietatea asupra
unei pînze de Gauguin".
Negustorii din Amsterdam sau din Paris dau din umeri. Ah, dacă ar putea ei să prevadă viitorul. Ce
avere ar fi făcut Theo dacă ar fi avut destui bani ca să-i întreţină pe cei cărora Vincent le spunea
„impresionişti săraci": viitorul avea să facă dovada că „acest nebun de Vincent" avea dreptate! ...
Nu numai în materie de pictură ci şi în afaceri...
îi scrie chiar lui Gauguin, transmiţînd scrisoarea fratelui său spre a-i cere consimţămîntul. Theo se
declară de acord şi-i trimite lui Gauguin 50 de franci ca să-1 scoată din încurcătură. Acesta
îi răspunde lui Vincent fără însă să se pronunţe foarte precis asupra propunerii deoarece
se pare că are alte proiecte — mult mai himerice — şi speranţa „de a găsi un capital de
600.000 de franci cu care să înfiripe un magazin de tablouri impresioniste". Lucru pe care
Vincent îl comentează cu mult bun simţ scriindu-i lui Theo: „ceea ce-i acum mai solid la
Gauguin e pictura lui..." La începutul lui iunie, după ce cîteva săptămîni a tot amînat plecarea,
Vincent ia, în sfîrşit, diligenta care îl duce la Saintes-Maries-de-la-Mer, unde va petrece cîteva zile.
Relatările pe care le face despre această călătorie lui Theo şi lui Bernard sînt pline de amintiri
despre ţara natală. La Ca-margue? „Lande, cîmpii întinse ca în Olanda." Plaja? „Ca în
Olanda — fără dune însă şi cu mai mult albastru..." Chiar şi în jurul vechii biserici
fortificate se află cocioabe „ca prin mără-cinişurile noastre sau ca prin turbăriile din Dren-the".
Chiar şi marea îl face să se gîndească — „cu totul involuntar", precizează el — la unchiul lor,
marinarul!
Ca şi la Scheveningen, se plimbă pe plajă unde vede tinere fete „svelte, drepte, puţin cam triste
dar mai ales mici vase
Verzi roşii, albastre, atît de frumoase ca formă şi colorit de parcă-ar fi nişte flori".
Crochiurile pe care le face în scrisorile lui după aceste mici corăbii, cu volute de valuri şi cu pîn-
zele umflate, sînt ca nişte desene japoneze.
In ceea ce priveşte Mediterana, pe care o vede pentru prima oară, scrie că are „o culoare de
scrumbie, adică schimbătoare, astfel înck nu se poate şti dacă e verde sau violetă, nu se poate şti
dacă e albastră deoarece după o secundă reflexul schimbător a luat o nuanţă de roz sau gri".
în acest magic univers al luminii în care se află acum, Vincent descoperă noi motive de entuziasm.
Priveşte toate lucrurile „cu un ochi mai japonez". Această culoare, această bucurie transfigurează
imaginile realizate în această săptămînă — trei studii pictate, acuarele, desene — imagini care au
prospeţimea unui vis fericit.. .
Se plimbă „o noapte pe ţărmul mării, pe plaja pustie. Priveliştea nu era veselă dar nici tristă, era
frumoasă".
Chiar şi această noapte înstelată era frumoasă datorită culorilor — are un albastru profund, un al-
bastru de cobalt, şi „albeaţa albastră a căii lactee" ...
Cîteva zile mai tîrziu îi scrie lui Theo: „Acum, după ce am văzut marea aici, îmi dau perfect seama
cît de important este să rămîn în Sud şi să simt că trebuie şi mai mult intensificată culoarea —
Africa nefiind departe".
Provence i s-a revelat progresiv ca de obicei, urmînd lent drumul soarelui spre suprema lui stră-
lucire. „Totul e altfel decît în primăvară", remarcă el. Vorbeşte despre o regiune care „îţi dă o idee
de spaţiu şi de cer", despre căldura „uscată, limpede, diafană"; nu mai vede lucrurile ci culorile.
Nuanţele de auriu, de bronz, de arămiu, de galben, de albastru strălucesc în scrisorile lui aşa cum
strălucesc pe pînze. Şi cînd vrea să-şi supună pînzele unui examen, le aşază pe fondul roşu-
cărămiziu al pardoselii atelierului . . . Lumea este culoare. „Aşadar poate, poate, sînt pe urmele ei,
şi ochiul meu se formează după natura de aici . . ." în această munca înfocată, în această orgie de
pictură, evenimentele vieţii curente par să treacă neobservate. Proiectul lui Gauguin, care ar vrea să
amestece şi negustorii în treburile lor, nu4 tentează deloc. El are încredere în artişti, nu în negustori
— ba încă şi în privinţa artiştilor, care foarte des „se mânîncă între ei" nu-şi mai face totdeauna
iluzii! începe să fie sătul de reticenţele lui Gauguin, îşi dă seama că nu e chiar la aşa mare
strîmtoare cum pretinde, şi din clipa aceea nici Vincent nu mai este „excesiv de grăbit".
La Paris, Theo tocmai organizează la Baussod şi Valadon o expoziţie cu pînzele pe care Glande
Monet le-a pictat în Antibes, din februarie pînă în mai. Monet îi scria lui Gustav Geffroy: „înoţi în
aer albastru, e ceva înspăimîntător . . ."
Vincent ar vrea grozav să vadă aceste pînze. Dar e şi el încătuşat de munca lui, de destinul lui ...
„sînt strîns în propria-mi piele, iar pie'ea mea e prinsă în angrenajul Artelor Frumoase ca bobul de
grîu între pietrele morii".
SIMBOLISMUL CULORII
în iunie, după „o săptămînă de muncă neîntreruptă şi încordată, prin lanurile de grîu, în soare",
schiţează un semănător: „Pe o cîmpie arată, pe o cîmpie întinsă cu bulgări de pămînt violeţi, urcă
spre orizont un semănător în albastru şi alb. La orizont, un lan de grîu copt, peste toate acestea un
cer galben cu un soare galben." O simplă schiţă în care însă culoarea „joacă un rol foarte
important", şi din care ar vrea să facă un „nemaipomenit tablou" . ..
Vincent începe ciclul simfoniei sale solare pe tema iniţială care îl obsedează dintotdeauna. Aceasta
e prima încercare în care culoarea participă la expresivitatea ideii. Este o schiţă capitală care leagă
astfel în arta lui Vincent trecutul de viitor, Brabantul de Arles, şi chiar mai departe, de podişurile
din Auvers. Joncţiunea s-a făcut. Simbolul semănătorului intră în marea descoperire a luminii.
Soarele apare pentru prima oară în pînzele pictorului şi este semnificativ că apare pentru a lumina
gestul semănătorului. Pămîntul sterp din Brabant se acoperă cu recoltele din Arles. Vincent a ajuns
acolo unde voia să meargă. Pictura lui intră în era cosmică; în ea strălucirea lumilor se juxtapune
gestului vieţii.
Semănătorul şi-a reluat locul în opera şi în spiritul lui Van Gogh. Tratează din nou acest subiect
cîteva luni mai tîrziu, de data aceasta însă tăind personajul pe la jumătatea corpului pentru a pune
mai bine în valoare gestul şi aureola ca un imens disc galben ce împrăştie raze de lumină pe un cer
verzui. S-ar putea spune că sensul simbolic se detaşează mai precis. în cursul acestor luni de vară,
Vincent cutreieră cîmpiile spre Montmajour şi Fontvieille, prin aurul grînelor coapte, pictînd zile
întregi, fără răgaz, tot mai repede, nu din uşurinţă ci pentru că mîna lui nu mai este decît un
instrument pe care mintea îl conduce cu ardoare, cu lăcomie de parcă ar trebui să smulgă tot aurul
din soare, să fure ca Prometeu focul cerului.
„Un soare, o lumină, îi scrie el lui Theo, pe care din lipsă de alte cuvinte mai potrivite nu le pot
numi decît galben, galben de sulf pal, citron pal auriu. Ce frumos e galbenul!"
în alte pînze din această perioadă, cum ar fi Asfinţitul soarelui sau Lanul de grîu, cîmpia nu mai e
decît o revărsare strălucitoare de aur ce se întinde pînă spre orizont unde formează o dungă subţire
ceva mai întunecată.
Pe drumul sau printre stîncile din Montmajour se îmbată de această strălucire şi revine de cinci ori
în faţa acestui peisaj pe care îl compară cu o mare mai frumoasă decît marea deoarece aici trăiesc
oameni. „Nimic decît infinitul, eternitatea" ...
într-o anume seară, rămîne pînă tîrziu într-un
loc pustiu, acoperit de bolovani ca să vadă „cum
cad pe pămînt raze foarte galbene, o adevărata
ploaie de aur".;,Oh, cei ce nu cred în soarele de aici sînt într-adevăr nişte pagini", îi scrie el lui
Theo.
Iar în scrisoarea trimisă lui Emile Bernard, adaugă: i,N-am nici o îndoială că din cauza aceasta te
ţicneşti, or, eu fiind ţicnit mai dinainte nu pot decît să mă bucur de acest lucru".
Din lipsă de bani, din lipsă de modele (pentru că nu e ceea ce se numeşte „bărbat cu femeile", scrie
el, încît tîrfele să-i pozeze gratuit) Vincent a trebuit să abandoneze portretul, deşi acesta îl face „să
simtă infinitul mai mult decît celelalte".
în aceste luni din vara anului 1888, care marchează plenitudinea artei sale, poate în sfîrşit să
lucreze din nou portrete. Un gornist dintr-un regiment de zuavi — pe care fără îndoială 1-a întîlnit
într-un bordel — acceptă să-i pozeze. Face cu el două pînze („E necioplit şi, mă rog urît şi făcut
anapoda"). Dar noul mod în care îşi organizează viaţa materiala îi va permite să găsească modele
printre noii lui prieteni: Doamna Ginoux, care ţine cafeneaua de la gară, unul din clienţii ei cei mai
credincioşi, un fel de uriaş socratic şi revoluţionar, factorul Roulin — care de fapt este
„antrepozitar de poştă" — şi familia acestuia, în sfîrşit un sublocotenent de zuavi, Milliet, căruia îi
dă prieteneşte cîteva lecţii de desen şi care îl însoţeşte adesea în plimbările pe care le face la ţară.
Ca şi în peisaj, urmărind acelaşi ţel şi din aceleaşi motive, în portret se operează o evoluţie ce tinde
să meargă dincolo de aparenţe şi de atitudini spre a exprima prin culoare caracterul, sufletul,
personajului, adică însăşi esenţa. Şi nu numai prin imaginea modelului oi şi prin fondul pe care
modelul pozează, de unde rezultă şi tonurile violente, contrastele acelor mari suprafeţe acoperite cu
o singură culoare care în portretele lui Van Gogh sînt ceea ce era fondul de aur al primitivilor cînd
îl pictau pe Hristos sau pe sfinţi. Aşa sînt tonurile pe care se detaşează Arleziana sau Armând
Roulin de exemplu.
Alteori dimpotrivă, aşa cum a încercat deja cu Moş Tanguy care are un fundal în maniera stam-
pelor japoneze, pictorul se foloseşte de fond pentru a accentua caracterul pe care vrea să-1 dea
modelului. El explică aceasta foarte precis înti-o scrisoare adresata lui Theo în legătură cu portretul
prietenului său belgian, pictorul Boch: „Aş vrea să redau în tablou aprecierea mea, dragostea ce i-o
port.
Pentru început îl voi picta deci aşa cum este, cît voi putea mai fidel. Dar cu asta tabloul nu e
terminat. Ca să-1 termin voi fi acum un colorist arbitrar.
Exagerez culoarea părului blond, ajung la tonuri de portocaliu, de crom, de citron-pal.
în spatele capului, în loc să pictez zidul banal al unui apartament meschin, pictez infinitul, fac un
fond simplu dintr-un albastru bogat, cel mai intens pe care-1 pot eu confecţiona şi, prin simpla
combinaţie a capului blond luminat pe fondul albastru bogat, obţin un efect misterios ca steaua în
azurul profund".
Portretul unui ţăran, Patience Escalier, îi oferă pretextul de a rezuma în el, folosind acelaşi pro-
cedeu, tot ceea ce îi sugerează „dogoarea din vremea secerişului": „De aici tonuri fulgurante de
portocaliu, ca fierul înroşit, de aici tonuri de aur vechi ce luminează în beznă".
„VIAŢA E ROTUNDA"...
Tot în acest sens începe, în sfîrşit, o serie de portrete ale factorului Roulin. „Nu ştiu dacă-1 voi
putea picta pe factor aşa cum îl simt", spune el. Un om liber care vorbeşte deschis, un revoluţionar
de felul lui Tanguy, cu care îţi face plăcere să discuţi şi să bei; şi chiar dacă e puţin ameţit,
„exaltarea lui e foarte firească şi foarte inteligentă şi raţionează în clipele acelea cît se poate de ge-
neros, în maniera lui Garibaldi".
„L-am văzut odată cîntînd Marseillaise şi mi s-a părut că văd 89 ... Era un Delacroix, un Daumier,
un vechi maestru olandez foarte pur."
Cu acest personaj face şase portrete. E necesar să fie văzută în realitate o pînză ca aceea din
muzeul Kroller-Miiller pentru a înţelege cum anume transcende Van Gogh ceea ce priveşte spre a
ajunge acolo unde vrea el să meargă. Cu frumoasa lui uniformă albastră, cu aerul lui de om fericit,
acest factor poştal e în acelaşi timp Bachus, Buddha şi Neptun. E magistral!
Se pictează pe el însuşi, aşa cum arăta în acea vară, cu părul tăiat scurt, cu barba tunsă, obsedat de
problemele infinitului... „Exagerînd şi propria mea personalitate, am căutat mai de grabă caracterul
unui bonz simplu, adorator al eternului Buddha."
Fie că este vorba de portrete, de peisaje, de naturi moarte sau de aceeaşi mizeră sală de la Cafe-
neaua de noapte, Vincent nu mai pictează lucrurile; pictează ceea ce ele îi evocă, semnificaţia pe
care ele o comportă dincolo de aparenţe: „Lucrurile nu trebuie pictate din exterior ci dinăuntru, din
miezul lor ..." aşa cum desenează Michelan-gelo şi Daumier. Iar el încearcă să facă acest lucru în
ciuda — sau datorită — faptului că lucrările sînt „executate cu brutalitate şi neîndemînare".
Cafeneaua de noapte, unde fel şi fel de vagabonzi dorm cu capul pe mese şi o pereche caută să-şi
omoare timpul, devine un soi de peşteră infernală: „am căutat să exprim cu roşu şi verde cele mai
îngrozitoare patimi omeneşti".
Ca să le picteze, „spre marea bucurie a patronului, a factorului poştal şi a vagabonzilor", a muncit
trei nopţi în şir, dormind ziua. Tabloul este „unul dintre cele mai urîte pe care le-am făcut
vreodată", îi scrie el lai Theo, dar face această afirmaţie numai pentru al compara cu Ţăranii
mîncînd cartofi, în care trecuse deja dincolo de imagine spre semnificaţie.
Culoarea, a cărei tainică putere o descoperise încă la Nuenen, a devenit astăzi pentru pictor un
univers la fel de vast ca cel al liniilor şi formelor şi poate chiar mai misterios decît acesta. întreaga
lui artă este simbol, magie: „Să exprim iubirea dintre doi îndrăgostiţi prin alăturarea a două
complementare ... Să exprim speranţa prin cîteva stele. înflăcărarea unei fiinţe prin razele
soarelui care apune . . ."
Pictura, în sfîrşit, i-a permis să ajungă la acea conştiinţă a unei realităţi ce există dincolo de apa-
renţe, care, aici la Arles, îl preocupă din nou devenind primordială, obsedantă. Prin ea, îi scrie el
lui Emile Bernard, reuşeşte să întrevadă chiar dincolo de artă, „arta de a face viaţă, arta de a fi
nemuritor încă din timpul vieţii", întocmai ca bobul de grîu şi ca sămînţa dătătoare de viaţă —
singurul mijloc de a scăpa de precaritatea şi de mizeria existenţei. Căci dacă încă se mai „crede că
viaţa este plată", Vincent ajunge la convingerea că ea este rotundă — ca pămîntul. Şi că într-o bună
zi ne va fi dat să cunoaştem şi cealaltă emisferă.
NOAPTEA !,NSTELATÂ
Cafeneaua de noapte este prima „nocturnă" a lui Van Gogh. Şi în timp ce el pictează „patimile
omeneşti", noaptea învăluie oraşul prin care curge, tăcut, Rhonu'l, reflactînd tremurătoare luminile
de pe chei. Deasupra însă nu se mai află abisul întunecat al cerului nordic, ci adîncimea albăstrie a
infinitului, ciuruită de stele. Provence i-a revelat pictorului-poet lumina soarelui, dar şi claritatea
nopţilor. Chiar de la început el se întreabă: „Cînd voi face oare un cer înstelat?"
Se pare că ajunge să realizeze acest lucru tocmai prin Cafeneaua de noapte. Ceva mai tîrziu, la
luimina unui bec de gaz, în piaţa Forumului, din centrul oraşului, schiţează o pînză uimitoare:
exteriorul unei cafenele, o terasă violent iluminată de lumina gălbuie a unui felinar, iar deasupra
străzilor întunecate un colţ de cer cu stele enorme. De data aceasta luminile cerului sînt în echilibru
cu luminile oamenilor, aşa cum vor fi şi în alta pînză, Noaptea înstelată, în care se desfăşoară
paralel o fîşie de cer şi una de apă, într-un peisaj nocturn, pe malul Rhonului, în care se vede
„licărirea verde şi roz" a Carului Mare. , ■ .„Simt o copleşitoare nevoie de a avea — să vorbim
deschis — o religie, şi-atunci ies noaptea pe-afară ca să pictez stelele."
Cînd pînza nu este destul de bine luminată, Vincent ■ îşi aşază pe borul pălăriei un cerc de
luminări aprinse, şi cu această ciudată instalaţie pictează, „în sfîrşit, cerul înstelat..."
Pe măsură ce avansează, Vincent descoperă lumi noi, lumea culorilor îi revelează lumea nopţii,
dincolo de care, în alte lumi, nu există nici zi, nici noapte, ci numai eterna strălucire a aştrilor.
... „Totdeauna cînd văd stelele încep să visez", scrie el. Şi în maniera lui de a se exprima în pa-
rabole ingenue şi profunde, îi mărturiseşte lui Theo: de ce «punctele luminoase ale firmamentului»
ne-ar fi mai puţin accesibile decît punctele negre care indică oraşele pe harta Franţei? Aşa cum
luăm trenul ca să ne ducem la^Tarascon sau la Rouen, noi luăm moarte ca să mergem în.tr-o stea:
„în acest raţionament adevărul cert este faptul că fiind în viaţă nu ne putem duce în nici o stea aşa
cum fiind morţi nu putem lua trenul...
Dacă mori liniştit de bătrîneţe înseamnă să mergi în stele pe jos."
Cîndva se va vedea constrîns să uzeze de un mijloc mai prompt.
XVI. CASA CU FLOAREA-SOARELUI
Vincent trăieşte şi într-o stare de plenitudine interioară. Vara de foc a pătruns în el ca o forţă, ca o
căldură ale cărei radiaţii se exprimă în operele lui, răzbat în ideile lui. într-o anume dimineaţă, îi
scrie lui Theo, apoi merge să termine un .tablou cu „o grădină însorită". Pleacă cu o pînză albă,
pictează... Se reîntoarce... „şi-acum am poftă să-ţi scriu încă odată". într-alte zile, începe munca de
la şapte dimineaţa şi o continuă pînă seara la şase, îngăduindu-şi doar răgazul de „a mînca ceva
prin apropiere". E cuprins de „o sete de muncă" nepotolită, de un entuziasm pe care-1 înfrînează
uneori numai sentimentul că e o povară pentru fratele său. Dar acum ştie că Theo îl înţelege: „Atîta
vreme cît mai poţi suporta povara pe care o reprezintă culorile, pînzele şi banii pe care mi4 trimiţi,
mai trimite-mi". Nu ştie dacă munca lui înseamnă ceva pentru negustorii de astăzi. Dar ştie că
trebuie să picteze: „Nici vorbă de oboseală, scrie el. Am încă multă forţă acumulată în mine care
nu cere decît să fie consumată în muncă". Şi îşi dă seama foarte bine că truda lui nu e zadarnică.
Nu mai vorbeşte despre negustori; nu pictează pentru ei. Ci ca să se realizeze ca artist. Acest
adevăr, pe care îl descoperă acum, va deveni cîndva la fel de evident pentru toată lumea. Cînd? N-
are importanţa. Înainte de orice trebuie să lucreze, fără o clipă de răgaz, atîta timp cît maşinăria
funcţionează: „Lucrez de parc-aş fi o locomotivă de pictat..." Niciodată n-a muncit cu atîta
rapiditate, termi-nînd o pînză în cîteva ore. „Fac tablourile de parcă aş visa", scrie el.
E încă singur în casa galbenă, dar nu e singur şi în munca lui. Theo îl ajută, îl încurajează, îi trimite
tot ce-i cere, bani, pînze, culori, fără nici o discuţie, şi uneori atît de prompt şi cu atîta generozitate
încît însuşi beneficiarul este uimit. Theo a devenit astfel tovarăşul pe care Vincent îl aştepta în
Drenthe, deoarece chiar dacă n-a pus mîna pe penel: „Faci pictură indirect", îi scrie el, iar ceva mai
tîrziu vine cu precizări: „Dînd bani artiştilor, faci tu însuţi o muncă de artist..." ... „tot ce-cni doresc
este să fac asemenea pînze înck tu să nu fii prea nemulţumit de munca ta".
Această comuniune cu Theo, în sfîrşit realizată, contribuie la plenitudinea artei lui Vincent. E ca un
fel de osmoză care transformă arta unuia şi meseria celuilalt într-o sarcină unică, îndreptată spre
acelaşi ţel. Vincent îl consideră pe Theo pictor şi se consideră acum pe sine — dar nu în sens
peiorativ — negustor. Dovadă, scrisoarea pe care i-o scrie lui Gauguin, în octombrie. Prin modul
lui de a gîndi şi prin activitatea lui, Vincent se face părtaş la misiunea fratelui său. Vorbeşte despre
„datoria noastră de negustori de tablouri, fiindcă poate ştiţi, adaugă el, că şi eu am muncit cîţiva ani
în comerţ şi nu dispreţuiesc o meserie care m-a ajutat să-mi cîştig existenţa".
In mintea lui, meseria de negustor devine un sacerdoţiu care-i permite pictorului să se realizeze, să
trăiască din rodul muncii lui, ca orice om demn de numele de om. „Arta să fie a artiştilor", iată
„marea revoluţie" pe care o visează.
CALCULELE LUI GAUGUIN
în tot cursul acestei veri este foarte preocupat şi de sosirea lui Gauguin. Proiectul acestei prime
tovărăşii îl exaltă cu atît mai mult cu cît, fiind mereu sub impresia discuţiilor de la Paris, în ea vede
realizarea vechii sale idei falansteriste.
Dar Vincent e sceptic şi reţinut faţă de ambiţioasele proiecte ale lui Gauguin care vrea să atragă în
afacerea lor un mare capitalist, apoi împreună să aranjeze publicarea litografiilor. La entuziasmul
lui Vincent, Gauguin răspunde prin calcule. Iar singuratecul din casa galbenă îşi va da seama în
curînd că pretextele pe care le invocă: datoriile pe care le are la Pont Aven, cheltuielile necesare
călătoriei, sănătatea lui şubredă, urmăresc mai ales să obţină un surplus de avantaje în acordul pe
care speră să-1 realizeze cu Theo. Şi-atunci Vincent îi scrie fratelui său că Gauguin nu trebuie să
vină la Arles împotriva voinţei lui, că această asociaţie nu este posibilă decît în măsura în care toţi
cei interesaţi parti^ cipă cu bună credinţă şi încredere. Admiraţia pe care o nutreşte faţă de „un
artist atît de mare" îl împiedică să formuleze critici mai aspre, dar mărturiseşte că se aştepta la
altceva din partea lui şi că din clipa aceea î se pare deplasat să mai insiste în această chestiune.
în mai multe rînduri, din dorinţa de a ajunge la o înţelegere, Vincent îi propune fratelui său — cu
regret de altminteri — să meargă el însuşi să stea de vorbă cu prietenul lor, la Pont Aven, să vadă
dacă nu cumva viaţa ar fi acolo mai ieftină.
Dar oare aceasta e principala grijă a lui Gauguin? Vincent se teme că încă n-a devenit atît de
înţelept înicît să renunţe la „viaţa pariziană" şi mai cu seamă se întreabă dacă va accepta să răcia —
nu ca pe o situaţie de moment ci ca o realitate permanentă: „să fie mereu la strîmtoare"; dacă va fi
capabil, ca Vincent, să ducă mereu „o viaţă aproape de călugăr sau de ermit, în care pasiunea
dominantă e munca şi să se resemneze în privinţa bunăstării".
Are o mare nevoie de prietenie, care-1 face să dorească prezenţa lui Gauguin, dar în acelaşi timp
pare că se teme de ea. Ambiţiile pictorului de la Pont Aven, povara unei familii de^care vir-
tualmente este copleşit, şi fără îndoială şi acea autoritate nativă, acea forţă pe care el le admiră, în
ochii lui Vincent par să fie nişte primejdii care pîndesc o înţelegere mai profundă. ^Nu ţin nici la
reuşita nici la fericirea mea, ţin saT dureze ceea ce au întreprins, cu energie, impresioniştii, ţin ca
ei să aibă asigurate un adăpost şi pîinea cea de toate zilele. Şi consider că e o crimă faptul că eu le
am, din moment ce cu aceeaşi sumă am putea trăi doi."
Aceste preocupări Vincent i le împărtăşeşte numai lui Theo. Gauguin le ignoră, cu^atît_ mai mult
cu cît un om ca el ar fi incapabil să-şi imagineze un asemenea altruism absolut. în această privinţă
însă generosul artist nu-şi face iluzii. Dacă Gauguin tot amînă înseamnă că are alte planuri, aşa că
trebuie lăsat să aleagă singur.
într-adevăr, situaţia s-a schimbat la Pont Aven. Desigur, Gauguin are şi acum o existenţă dificilă,
dar a devenit şeful unui grup de artişti recent constituit. Din acest cerc fac parte vechiul lui tovarăş
din Martinica, Charles Laval, Henri Mo-ret, Chamaillard, un avocat din Ghâteaulin care s-a apucat
de pictură, li se va alătura în curînd şi Emile Bernard care, după ce a stat un timp la Saint-Briac,, se
reîntoarce la Pont Aven împreună cu sora sa Madeleine şi cu mama sa şi, în sfîrşit, Paul Serusier,
ultimul venit, un fost elev al academiei Julian, care e gata să devină discipol al maestrului.
între timp datoriile cresc, Gauguin se plînge că trăieşte în mizerie, discută cu Theo care, în luna
decembrie a anului precedent, organizase deja la Boussod şi Valadon o expoziţie cu operele
lui din Martinica — ceea ce n-a făcut şi nu va putea face niciodată pentru fratele său — şi a vîndut
cîteva pînze.
Dar cînd să ajungă la un acord care ar fi urmat să-i asigure lui Theo o parte din opere, Gauguin se
străduieşte să obţină un maximum de profit şi pentru prezent şi pentru viitor.
Nu prietenia îl va îndrepta spre Vincent, ci interesul.
O CASA DE ARTIST
Aceste prime dificultăţi nu-1 descurajează pe Van Gogh. Dacă nu vine Gauguin, poate va veni un
altul. Acest Atelier al Sudului trebuie să devină o realitate. După ce a scăpat de neliniştea ce-1
stăpînea la început, acum ar vrea să se instaleze el însuşi în casa galbenă. La sfârşitul lui august, îi
scrie lui Theo explicîndu-i de ce anume ar fi interesaţi amîndoi ca el să locuiască în casa aceea mai
degrabă decît să plătească o cameră la Cafeaua de noapte. Şi de data aceasta Theo se grăbeşte să-i
satisfacă dorinţa! La începutul lui septembrie, îi trimite 300 de franci ca să-şi mobilizeze casa.
Ceea ce Vinoent şi face, dar nu pentru a locui nuimai el singur ci „în aşa fel încît să mai poată
găzdui încă pe cineva". Iar acestui musafir necunoscut îi rezervă „cea mai drăguţă cameră de la
etaj" din care va căuta să facă „pe cît e cu putinţă, un budoar într-adevăr artistic", în bucuria lui de-
a avea în sfîrşit o locuinţă proprie, îi scrie lui Theo, cu ingenuitate, despre planurile lui de-a face
din ea „o casă de artist". Jos, un atelier pentru care îi cere lui Theo să-i trimită litografii după
Daumier şi Delacroix şi stampe japoneze, un alt atelier care în acelaşi timp ar putea servi şi ca
bucătărie; la etaj — cele două camere. Pe a sa se va mulţumi s-o mobileze cu mobilă de lemn
nevopsit: un pat, masă, scaune. Pentru cealaltă însă a cumpărat un pat de nuc şi îşi propune să o
decoreze numai cu picturi cu floarea-rsoarelui — o simfonie în albastru şi galben — cu picturile
pe care a început să le facă de cîteva săptămîni. în felul acesta, îi scrie el lui Theo, „aici la Arles ai
putea să crezi că te afli la casa ta de la ţară".
Deoarece speră că şi Theo va veni să-1 vadă; că această casă va fi din cînd în cînd ■ şi a lui; îl face
şi de data aceasta părtaş la efortul şi la bucuriile lui. în sfîrşit, la 18 septembrie, Vincent se poate
instala în casa din piaţa Lamartine. „Mă simt foarte mulţumit", îi scrie el fratelui său — deşi mai
rămiîn încă multe de făcut dacă vor locui acolo două persoane. Speră că de acum încolo va face tot
mai plăcută şi mai primitoare această casă care va trebui să devină căminul unei religii, un atelier
pentru cei care vor să se facă părtaşi la efortul lui, care vor înţelege pictura aşa cum o înţelegea el,
dincolo de oricare speculaţii sau glorii vane.
Deşi în scrisorile lui n-o spune decît pe jumătate, se poate bănui că faptul că Gauguin nu se
grăbeşte, şi mai cu seamă pretenţiile lui, îl dezamăgesc. Copleşitoarea muncă, de luni de zile, îi
menţine spiritul într-o stare de tensiune de care uneori el însuşi e îngrijorat; iar cînd această ten-
siune scade, e deprimat, buimăcit: „Mai am încă emoţii nemotivate, dar involuntare, sau în anumite
zile mă simt năucit". Istovit de muncă, doarme uneori cke douăsprezece sau şaisprezece ore în şir.
Sînt apoi zile în care din nou îl asaltează îndoielile de altădată: „Dacă furtuna dinăuntrul meu
bubuie prea tare, beau un pahar mai mult, ca să mă ameţesc", îi mărturiseşte el fratelui său care e şi
el îngrijorat...
Prietenia care i-o arată oamenii simpli din jurul său, soţii Ginoux, factorul Roulin şi familia lui,
chiar şi sublocotenentul Milliet, căruia nu-i place pictura lui Vincent dar se înţelege cu el ca om, nu
ajunge ca să4 salveze de singurătatea lui interioară. Ar reuşi Gauguin, dacă ar fi aici? în sfîrşit, la
începutul lui octombrie, acesta se de- cide să anunţe sosirea la Arles.
Hotărîrea a fost motivată de o scrisoare de-a lui Theo. întrucît viitorul, oricît ar fi de sigur, nu-i
poate rezolva problemele prezentului, Gauguin contează acum pe sprijinul lui Theo ca să-şi
plătească datoriile din Bretania şi ca să-şi acopere cheltuielile de călătorie. Deşi lui Vincent ise
pare'excesiv, Theo cedează în cele din urmă şi cumpără de la Gauguin „vase de lut în valoare de
300 de franci". Gauguin îi scrie lui Vincent după ce află că Theo a acceptat tîrgul, adăugind şi o
scrisoare de-a lui Emile Bernard care se arată dispus^ să participe şi el la Atelierul Sudului îm-
preună, poate, cu Charles Laval, E. Chamaillard, Henri Moret, tot grupul din Pont Aven. I-a de-
terminat să meargă la Arles admiraţia ce o nutresc pentru Gauguin, dar şi încrederea pe care acesta
o are în Theo van Gogh, de a cărui eficacitate s-a putut convinge pe deplin, deşi consideră că nu
are de ce să^i fie recunoscător. „Fii liniştit, îi scrie el prietenului său Schuffenecker, oricît m-ar
iubi Van Gogh (Theo), nu s-ar angaja el să mă întreţină în Sud numai pentru ochii mei frumoşi. A
studiat terenul ca orice olandez calculat..."
Avînd existenţa asigurată în Provence, Gauguin constată totodată că datorită eforturilor negus-
torului, operele lui sînt din ce în ce mai căutate şi îşi măresc valoarea comercială. Aceste
perspective îl fac euforic dar într-un sens cu totul diferit de cel pe care Vincent îl descifrează cînd
primeşte scrisoarea aceea „cu totul şi cu totul remarcabilă". Pentru Vincent, toate acestea
reprezintă „Speranţa" de a vedea în sfîrşit împlinindu-se obsedanta lui dorinţă de a alcătui o
comunitate frăţească. Aşa că se grăbeşte să desăvârşească ceea ce a început, amenajarea casei şi
decorarea ei, împodobind pereţii nu numai cu Floarea-soarelui ci şi cu Casa galbena, Noaptea
înstelată, Grădinile poetului. .. „Veţi băga poate de seaimă, îi scrie el lui Gauguin, că aranjîndu-vă
atelierul m-am gîndit la dumneavoastră cu o deosebită emoţie." îi cere lui Theo culori ca să
continuie decorarea casei, cu condiţia însă ca noile cheltuieli să nu afecteze esenţialul:
(sublinierile îi aparţin) „călătoria lui Gauguin înainte de toate, în detrimentul buzunarului tău şi al
meu. înainte de toate".
Cumpără o măsuţă de toaletă, ^o comodă („trebuia oricum ceva în ce să-şi pună lenjeria");^ plă-
teşte un instalator să-i introducă gaze în bucătărie şi în atelier. Trebuie cu orice preţ, ca acest Ate-
lier al Sudului să fie „demn de artistul Gauguin, care va fi şeful lui".
„Strigă-mi să mă opresc dacă merg prea departe, îi scrie lui Theo. Dar simt că muncim pentru a
întreprinde ceva bun şi mare, care nu are nimic de-a face cu vechiul comerţ". Şi pentru toate
acestea, ca de obicei, tot el e cel care are de suferit. Fiind din nou lipsit de bani — banii s-au
consumat — Vincent e obligat să se mulţumească vreme de patru zile cu douăzeci şi trei de cafele
cu pîine, obţinute pe ^credit.^ „Nu e din vina ta, e dintr-a mea, dacă există într-adevăr vreo vină..."
El voia însă să-şi vadă pînzele înrămate pe pereţii casei galbene. Şi a cumpărat rame...
MOŞTENITORUL LUI MONTICELLl
După ce a pictat livezMe primăverii şi lanurile de grîu ale verii, Vincent pictează viile toamnei.
Mistralul furios mătură frunzele moarte ... Artistul e obligat uneori să-şi aşeze pînzele pe jos şi să
picteze stînd în genunchi. Dar tensiunea provocată de toate treburile pe care trebuie să le facă în
acelaşi timp, privaţiunile şi oboseala îl silesc să înceteze lucrul pentru cîteva zile. S-a îmbolnăvit
de ochi şi se compară, cum s-a mai comparat şi altădată, cu pictorul nebun Hugo van der Goes. ..
„Oricum, nu prea trebuie să am încredere în nervii mei", mărturiseşte el.
Paul Gauguin a primit banii trimişi de Theo. îşi achită datoriile, îşi rezolvă problemele financiare.
Vincent e nerăbdător şi e cuprins de nelinişte fiindcă tocmai a primit tablourile trimise, în urma
propunerii lui de a face schimburi cu cei din Pont Aven — portretul lui Bernard făcut de Gauguin
şi un portret al lui Gauguin făcut de Bernard şi i se pare că cel al lui Gauguin e „prea negru, prea
trist". E deci chiar atît de bolnav, de deprimat? Iată un motiv în plus ca să vină cît mai repede să se
refacă sub soarele Sudului.
Ziîele trec. Vincent este extrem de îngrijorat cînd se gîndeşte, uneori cu foarte mare
încredere, alteori cu o bruscă teamă, la părerea pe care Gauguin şi-o va face despre Arles şi despre
el. Nu va considera oare că Bretania e o regiune mai frumoasă? Şi în astfel de momente, pictorul
pare să se simtă şi mai legat de Arles, de regiunea aceasta pe care, spune el, o consideră „ca o nouă
patrie". Vorbind despre frumuseţea acestor locuri, spune ca ele sînt ca un „Daumier însufleţit"
şi plănuieşte ca ceva mai tîrziu să ia legătura cu Felibres, fiindcă şi el, în felul său, a cîntat
meleagurile provensale.
De mai multe ori, în scrisorile pe care i le trimite lui Theo în cursul lunii octombrie, îl evocă pe
Monticelli, la care se gîndeşte „enorm de mult", ca şi cum i-ar fi fost fiu sau frate, cu sentimentul
că îi continuă opera de colorist, operă căreia va trebui să i se consacre şi Atelierul Sudului.
îşi propune ca, după ce va fi sosit şi Gauguin, să meargă la Marsilia şi să se plimbe pe Cane-biere,
îmbrăcat ca Monticelli, cu un veston de catifea, pantaloni albi, o pălărie mare galbena, „cu un aer
foarte meridional". Iar lucrările pe care le va expune le vor reaminti marseiezilor de opera lui
Monticelli.
Generaţiile de artişti în favoarea cărora acţionează acum el şi Theo nu4 consideră de pe acum drept
moştenitor al pictorului care a murit în mizerie, tocmai în vremea cînd Vincent, la Paris,
descoperise culoarea, încă înainte de a veni aici, spre a prelua ştafeta, sub acelaşi cer al Sudului?
Aşa cum s-a substituit, născîndu-se viu, copilului născut mort, Vincent se substituie astăzi, cu beţia
lui de lumină, celui pe care îl consideră drept unul dintre precursorii culorii. Aşadar „ce ne
interesează dacă morţii vor învia cîndva sau nu, din moment ce vedem că în locul unui om mort
apare imediat un om viu. Preluînd aceeaşi cauză, con-tinuînd aceeaşi muncă, ducînd aceeaşi viaţă,
murind de aceeaşi moarte".
... în sfîrşit, într-o zi soseşte Gauguin.
DOI OAMENI
A sosit în zori, cu trenul de noapte. Cum e prea devreme ca să-1 trezească pe Vincent, intră în ca-
feneaua cu vagabonzi, unde patronul îl „recunoaşte" imediat. „Dumneavoastră sînteţi prietenul!"
exclamă el.
... Prietenul. Dar nu va fi el niciodată prietenul lui Vincent. Charles Morice, care a fost amicul lui
Gauguin, vorbeşte despre „nobleţea lui sfidătoare", despre „umerii lui largi şi teoriile lui". Armând
Seguin, care i-a fost şi codiscipol, îl evocă astfel: „Căciula lui de astrahan, enorma lui mantie
albastru închis, îmblănită, prinsă în cize-luri preţioase, care-i făcea pe parizieni să-1 compare cu un
somptuos şi uriaş maghiar, cu un Rem-brandt din 1635, cînd se plimba încet, grav, spri-jinindu-şi
mîna înmănuşată în alb, cu brăţări de argint, de bastonul pe care şi 1-a încărcat cu ornamente ..."
Confidenţele pe care Emile Bernard i le face lui Vincent, căruia îi mărturiseşte că admiraţia lui faţă
de Gauguin se învecinează cu teama, nu au avut desigur rostul de a-i diminua prestigiul pe care
acesta îl avea în ochii lui Van Gogh.
Vincent aştepta un prieten, şi vede apărînd un stăpîn. îşi dă atît de bine seama de acest lucru încît,
în timp ce se grăbeşte să termine pînzele cu care vrea să împodobească locuinţa, îi scrie lui Theo:
„M-am străduit să avansez cît mai mult cu ceea ce aveam în lucru, din marea mea dorinţă de a-i
putea arăta ceva nou şi pentru a nu suferi influenţa lui". Influenţă pe care totodată afirmă că o
doreşte, deşi vrea „în mod indubitabil" să-i arate „propria originalitate".
Aceste fraze conţin în germene viitorul lor de- zacord. Deoarece, dacă Vincent a dorit totdeauna să
aibe „prieteni", nu s-a înţeles niciodată cu stăpînii săi. Procesul de degradare va urma acelaşi drum
ca şi în trecut, dar se va desfăşura mai rapid, datorită exaltării amîndurora, exaltare alimentată de
pasiunea lor artistică dar şi de alcool.
Gauguin s-a dus să-1 trezească pe Van Gogh. Despre modul în care şi-a petrecut primele zile,
Gauguin a relatat într-un text pe care Charles Morice 1-a publicat după moartea artistului: „Ziua
ne-am petrecut-o ocupîndu-ne de instalarea mea, apoi am stat mult de vorbă, ne-am dus să facem o
plimbare ca să admirăm frumuseţea oraşului şi frumuseţea arlezienelor, care, în paranteză fie spus,
n-au reuşit să mă entuziasmeze.
„Chiar de a doua zi am început treaba".
Şi pentru unul şi pentru celălalt, această întîl-nire a fost o primă decepţie. Şi, după toate pro-
babilităţile, infinit mai crudă pentru Vincent care sperase mult mai mult! Şi-o fi dat seama Gauguin
că fiecare obiect din camera şi din atelierul lui reprezenta pentru celălalt un act de sacrificiu, o
dovadă de dragoste? Sau că locuinţa ce i s-a oferit era impregnată de tandreţe? Gauguin era prea
preocupat de sine ca să se mai intereseze şi de alţii, era prea obişnuit cu omagiile ca să mai acorde
atenţie omagiilor lui Vincent. în privinţa lucrărilor pe care acesta voise să i le arate, Vincent îi scrie
lui Theo, opt zile mai tîrziu, că încă nu ştie ce părere are Gauguin, în general, despre pictura lui;
ştie doar că i-au plăcut cîteva pînze ca Semănătorul şi Floarea-soarelui... S-ar putea crede că a fost
vorba de o concesie amabilă, deoarece în relatarea publicată de Morice, Gauguin scrie: „în
momentul în care am ajuns la Arles, Vincent era vîrît pînă-n gît în şcoala neoimpresionistă, şi se
bălăcea rău de tot, ceea ce-d făcea să sufere".
Cauza acestei orbiri trebuie oare căutată în suficienţa pictorului? Sau poate că în faţa strălucitoarei
opere a lui Vincent, divergenţele dintre concepţiile lor i-au ascuns maestrului de la Pont Aven forţa
ce se opunea propriei lui forţe? Gauguin i-a putut uşor domina pe cei ce-'l înconjurau acolo, de la
Bernard pînă la Serusier, pentru că aveau talent dar nu aveau geniu. Altfel stau însă lucrurile cu
Vincent. Ceea ce nu-1 va împiedica să afirme cu o nemărginită infatuare: „Mi-am luat sarcina să4
îndrum, sarcină uşoară, de altfel, deoarece găseam un teren bogat şi fertil... Din acea zi, Van Gogh
al meu a făcut progrese uimitoare ..."
INFLUENŢA MAESTRULUI
Gauguin este omul care crede, fără îndoială, ceea ce spune. Cum credea de altfel şi în afirmaţia pe
care o făcea în aceeaşi relatare, potrivit căreia s-a dus la Arles „învins de elanurile sincere de
prietenie ale lui Vincent". S-a văzut însă care a fost motivul adevărat al plecării lui, confirmat de
altfel şi într-o scrisoare adresată lui Schuffenecker: „Şederea mea acolo are rostul de a-mi facilita
munca — fără să mai am grija banilor pînă cînd el (Theo) va reuşi să mă lanseze".
Gauguin poate să creadă în afirmaţia lui şi pentru că în faţa omului pe care îl admiră, impetuosul
Vincent redevine iarăşi umil. Gauguin este pentru el şeful de atelier pe care-1 visa. Iar artistul i se
pare cu atît mai mare cu cît omul — mai în vîrstă cu cinci ani — se impune, îl subjugă prin
vitalitatea, prin autoritatea lui, prin poftele lui mereu nepotolite. Amintindu-şi de scrisorile din
această vară, Vincent mărturiseşte cît este de mirat văzîndu-1 pe Gauguin mult mai zdravăn decît
el, mai ales după ce în vremea din urmă a fost copleşit de atîtea griji.
în primele scrisori adresate fratelui său după venirea pictorului, se simte o decepţie nemărturisită, o
bruscă scădere a entuziasmului cu care aştepta sosirea lui Gauguin. Vorbeşte foarte pe scurt despre
interesul, despre încrederea pe care i-o inspiră omul, dar nu spune un cuvînt despre bucuria pe care
o spera; dimpotrivă, scrie din nou des-pre grijile pe care munca lui i le impun lui Theo. La care
admirabilul său frate îi răspunde imediat: 7 «Nici nu-ţi poţi da seama cît am fost de îndure rat
cînd mi-ai scris că ai muncit atîta încît nici nu-ţi mai dădeai seama că trăieşti.
în primul rînd, socotesc că n-ai dreptate fiindcă trăieşti într-adevăr, şi trăieşti ca un om mare şi
nobil. Dar te rog din suflet, anunţă-mă din timp ca să nu mă simt vinovat că ai ajuns iar în mizerie
şi că ai fost din nou bolnav pentru că n-ai avut din ce să trăieşti".
După ce-au trecut însă primele momente dificile, bunăvoinţa lui Vincent a ieşit învingătoare.
Planul lor începe să se realizeze. Iată-i pe toţi trei gata să înceapă treaba chiar dacă acum sînt
obligaţi „să-şi mai tragă puţin sufletul".
Gauguin are cu atît mai multe motive să aibă încredere în el însuşi cu cît, după ani şi ani de
dificultăţi, îşi vede succesul cu ochii. Theo a vîn-dut două pînze de-ale lui pe care, după ce se va
reţine comisionul, pictorul va primi 600 franci; are un amator şi pentru Hora Bretonelor, Gauguin
se poate deci considera un maestru şi n-are de ce să se mire că foarte curînd Vincent îi va arăta un
„nemaipomenit respect".
Chiar de la început au discutat despre toate si mai ales dacă ceea ce întreprind ei trebuie să aibă sau
să nu aibă un caracter comercial. E cunoscută părerea lui Vincent în această privinţă. Dar influenţa
pe care o dorea, şi de care în acelaşi timp se temea, se va face în curînd simţită. în ceea ce priveşte
regiunea, Gauguin îi scrie lui Bemard că totul i se pare „mărunt, meschin, peisajul şi oamenii". Şi
după ce îi va fi descris frumuseţile din Bretania, Vincent va renega oare „natura sfrijită din pîrjolita
Provence?" Japonia? El, Gauguin, a fost pînă la capătul lumii. A văzut Tropicele, insulele din
Pacific de care~i este mereu dor.
Milliet va pleca în Africa unde probabil că se va duce şi Bernard, care urmează să-şi facă stagiul
militar. Şi oare nu acolo, peste mări, şi chiar mai departe, trebuie să-şi aibă atelierul pictorii de
mîine? Chiar de pe acum Gauguin începe să-şi facă planuri cu privire la reîntoarcerea lui în
Martinica. Dac-ar avea cu zece sau douăzeci de ani mai puţin, Van Gogh ar fi gata sa-1 urmeze.
Dar acum e prea tîrziu sau prea devreme; se simte legat de aceste meleaguri, de toate lucrurile mă-
runte care-l înconjoară în care el a găsit un adevărat izvor de bucurie şi de care încearcă să se agate
acum cînd tiradele violente ale lui Gauguin fac să i se clatine entuziasmul. „Seara, mai ales la
lumina becului de gaz, îmi place foarte mult cum arată atelierul." Totuşi Gauguin se plînge de
dezordinea care domneşte şi în casă şi în administrarea banilor. Cu multă precauţie, spune el, spre
a nu şoca „o prea mare susceptibilitate", încearcă să organizeze viaţa în comun. „într-o cutie am
pus o anume sumă pentru plimbările nocturne şi de igienă, o anume sumă pentru tutun, şi de ase-
menea, o anume suma pentru cheltuieli neprevăzute, inclusiv chiria. Deasupra, o foaie de hîrtie şi
un creion ca fiecare să scrie cinstit cît a luat din aceşti bani. într-o altă cutie am pus restul banilor
împărţiţi în patru, pentru hrana pe cîte o săptămînă. Am suprimat mesele la restaurant şi pentru că
avem o mică plită cu gaz, eu gătesc în timp ce Vincent face tîrguielile fără să meargă prea departe
de casă."
Chiar şi pe acest plan, Vincent trebuie să recunoască superioritatea prietenului său. Găteşte perfect,
notează el; şi ispitit de economiile pe care le-ar putea realiza în acest fel, îl anunţă pe Theo că
intenţionează să gătească şi el. Dar vai, supa care marchează această tentativă e de nemîncat. „Şi
Vincent al meu începe să rîdă şi să strige: Ta-rascon! Fir-ar şapca lui Moş Daudet să fie!" —
povesteşte Gauguin.
„E un foarte mare artist şi un excelent prieten", îi scrie Vincent lui Theo, iar surorii lui Wil: „Sîn-
tem foarte fericiţi împreună ..."
După plecarea lui Gauguin, Vincent va recunoaşte că acesta era foarte abil în a organiza chel-
tuielile zilnice, „dar punctul lui slab, adaugă el, este faptul că printr-o zvîrlitură de copită sau
printr-o mişcare pripită răstoarnă tot ce-a aranjat".
UN SUPUS DIFICIL
Noiembrie. Un mediocru negustor parizian, Du-jardin, îi face lui Theo oferta ca în schimbul unui
tablou să expună lucrările lui Vincent. Această propunere e de-ajuns ca mânia pictorului să izbuc-
nească din nou şi să-i răspundă fratelui său cu indignare, reamintindu-i ca în momentul acela nu-1
interesează nici un fel de expoziţie. Refuză cu blîndeţe şi proiectul lui Theo care intenţiona să le
prezinte domnilor Boussod şi Valadon o mică pînză reprezentînd un Piersic roz. Dacă trebuie să
debuteze la aceşti domni vrea ca debutul lui să nu fie „o bagatelă" ci unul „în toată regula". Şi cum
Theo nu poate face comerţ în afara firmei la care este angajat, cel mai bun lucru este să păstreze
pînzele în apartamentul lui unde la o adică ar putea fi arătate şi altora. Dacă Theo îl poate ajuta „să
reziste la asediu", e mai bine să aştepte. „Va veni şi ziua mea", spune el. Pentru că încrederea,
certitudinile i-au rămas intacte. Numai că studiile lui nu sînt tablouri. Din tot ce a pictat în ultimele
luni, poate că numai Semănătorul şi Cafeneaua de noapte corespund ambiţiilor lui. Iar sfaturile,
teoriile pe care Gauguin le dezvoltă anume pentru el, îl fac şi mai mult să creadă că mai are încă
serios de muncit.
într-adevăr, încetul cu încetul îşi modifică tehnica. Renunţă la împăstări, la tuşele făcute cu ne-
răbdare, la materia cromatică bogată, spre a adopta în Lupanarul, Femeia care citeşte romane,
Mama Roulin cu copilaşul, Arenele din Arles, contururile atît de dragi „cloasoniştilor" de la Pont
Aven, iar în portretele lui Armând Roulin şi al Arlesienei (Doamna Ginoux) tentele plate de cu-
loare, preconizate de Gauguin. în unele cazuri, măiestria lui are de cîştigat, dar, ca şi la Paris, îşi
pierde personalitatea. încearcă încă o dată, din raţiune — deoarece crede în ceea ce învaţă — să
înăbuşe vocea instinctului lui creator, încercare ce nu-i reuşeşte totuşi fără revolte şi fără izbucniri
de mînie.
Gauguin va putea crede că 1-a influenţat pe Van Gogh, aşa cum s-ar putea spune că 1-a influen
ţat încă mai dinainte şi impresionismul. Dar nu este vorba decît de o influenţă trecătoare ale cărei
urme se vor şterge de îndată ce Vincent îşi va fi redobîndit independenţa, adică singurătatea. Ni-
meni n-a fost mai puţin apt ca el pentru munca în echipă, deşi mereu a dorit acest lucru. Umilinţa
lui îl trăda, îl făcea să, sufere diverse influenţe, şi cu atît mai mult îl trăda în faţa unei personalităţi
copleşitoare şi seducătoare ca cea a lui Gauguin.
Din această epocă datează două pînze care simbolizează în acelaşi timp spiritul autoritar al unuia şi
starea de dependenţă a celuilalt: Fotoliul lui Gauguin, amplu, fastuos şi Scaunul şi pipa, ale lui
Vincent, un modest scaun din lemn nevopisit, aşezat pe o pardosea de cărămidă roşie împreună cu
pipa şi tutunul pictorului. Pe fotoliul lui Gauguin se află o lumînare aprinsă care este în acelaşi
timp (ne amintim de luminarea stinsă de lîngă Biblia pastorului) prezenţa spirituală (am vrut să
pictez „locul gol" lăsat de el, îi va scrie Vincent, ceva mai tîrziu, lui Aurier) şi lumina.
„Ne petrecem zilele muncind într-una, seara sîntem frînţi şi ne ducem la cafenea apoi ne culcăm cît
mai devreme! Aceasta este existenţa noastră."
Pictează împreună viile toamnei, Alyscamps, dar şi scene de cafenea pentru că se apropie iarna şi
nu mai pot lucra pe-afară în fiecare zi. Gauguin se arată neîncrezător faţă de nevoia chinuitoare a
lui Vincent de a avea privelişti şi modele, încetul cu încetul ajunge săjl convingă să picteze portrete
din imaginaţie, ceea ce va face, îl asigură el, ca lucrările sale să aibă un accent mai mistic. Vincent
încearcă să facă acest lucru în Grădina din Etten de care însă nu va fi satisfăcut. Dar vrea să creadă
şi în acest caz că Gauguin are dreptate, împotriva propriilor sale păreri.
Casa galbenă se prăbuşeşte sub nostalgia unor locuri necunoscute; şi oare certitudinile care-1 sus-
ţin nu sînt şi ele nişte simple iluzii? Arta lui nu e încă demnă, după atîtea şi atîtea eforturi, de
pictorul care ar vrea el să fie? Tot mai are încă de învăţat? Cînd Gauguin va pleca — pentru că
acum este sigur că va pleca, peste şase luni sau peste un an — Vincent se va găsi nu numai singur
ci şi într-un adevărat vid. Au fost de-aj uns cîteva săptămîni ca să-şi piardă şi încrederea în sine şi
orice urmă de fericire. E iarnă. Şi în atelierul în care ei lucrează acum împreună, ciocnirile devin
tot mai grave, deşi în această privinţă dă dovadă pînă acum de o mare discreţie cînd îi scrie lui
Theo. Pe la jumătatea lui decembrie, o călătorie la Montpellier, unde Gauguin îl duce pe Vincent
să vadă colecţia Bruyas, accentuează starea de tensiune. Toate renunţările pe care pictorul le-a
acceptat s-au transformat acum, în sufletul lui, într-o ranchiună surdă pe care şi cel mai mic pretext
o poate face să explodeze. „Discuţia este încărcată de o electricitate excesivă şi uneori, cînd o
terminăm, ne simţim capetele obosite ca nişte baterii electrice descărcate", îi mărturiseşte el, în
fine, fratelui său.
Şi nu este vorba numai de dezacordul lor în privinţa valorii pictorilor care-i stîrneşte pe unul
împotriva celuilalt, ci şi de lucruri care, pe bună dreptate, spune el, sînt „mai degrabă în noi înşine,
undeva înăuntrul nostru".
Ca şi la Etten, ca şi la Bruxelles, ca şi la Cues-mes, revolta ia locul umilinţei. Şi încă ceva, ceva
mai tulbure, şi mai tulburător, care urcă parcă uneori din străfundurile inconştientului cum ar urca
din adîncurile timpului, din îndepărtate gene-.raţii de olandezi.
Eu sînt Sfîntul Duh Eu sînt sănătos la minte!
scrie Vincent pe unul din pereţii casei galbene. Dar într-o noapte Gauguin se trezeşte tresărind.
Vin-vcent, în picioare, se apropie de patul lui. „Ce-ai păţit Vincent?" Sînt de ajuns aceste cîteva
vorbe ca celălalt să se-ntoarcă la loc în patul lui unde „cade într-un somn de plumb".
Vincent a renunţat la iluzii. Atelierul Sudului face acum parte din trecut împreună cu toate
eşecurile, cu toate speranţele lui moarte. La 23 decembrie, îi scrie lui Theo: „Gauguin e puţin cam
decepţionat de Arles, de căsuţa galbenă în care lucrăm împreună şi mai ales de mine".
REVOLTA
Gauguin tocmai terminase un portret al lui Vincent în care artistul apărea pictînd o floarea-soa-
relui. Modelul considera că personajul din tablou pare un om distrus. „Sînt într-adevăr eu, dar după
ce voi fi înnebunit".
Să reluăm acum relatarea lui Gauguin: „în aceeaşi seară ne-am dus la cafenea: el a luat un absint
slab.
„Deodată îmi aruncă în cap şi paharul şi conţinutul paharului. Am evitat lovitura şi luîndu-1 de
mijloc am ieşit din cafenea, am traversat piaţa Victor Hugo (Gauguin vrea să spună piaţa Lamar-
tine), şi după cîteva minute Vincent se afla în patul lui unde a adormit imediat, trezindu-se abia a
doua zi dimineaţa."
Iată tot ce se ştie despre acest prim incident. S-au şi certat? Vincent a fost beat? Faptul că a adormit
imediat dă de bănuit că da. Oricum însă şi indiferent de motivul imediat, gestul rămîne
semnificativ. Vincent îi aruncă lui Gauguin absintul în faţă deoarece ştie că este pentru trupul sau
tot atît de pernicios ca şi teoriile, ca şi „sfaturile" maestrului pentru spiritul, pentru arta lui. Acest
gest reprezintă revolta unui nesupus, un refuz. Şi în mod sigur n-a fost suficient ca să-1 do-
molească.
A doua zi cînd se trezeşte, Vincent se duce să-şi caute prietenul:
— Dragul meu Gauguin, îi spune, îmi amintesc foarte vag că aseară te-am jignit.
— Te iert cu dragă inimă şi din tot sufletul — îi replică Gauguin — dar scena de ieri s-ar putea
repeta şi dacă aş fi lovit s-ar putea să nu mai fiu în stare să mă stapînesc şi să te strîng de gît. Aşa
că permite-mi să-i scriu fratelui tău ca să-1 anunţ că plec.
„Ce zi, Dumnezeule!" continuă Gauguin în relatarea lui, fără să mai spună însă nimic în plus
despre această întîmplare. De altfel, fără ştirea lui Vincent, 1-a informat pe Theo despre intenţia lui
de a pleca din Arles: „V-aş fi foarte recunoscător dacă mi-aţi trimite o parte din suma ce-mi revine
din vînzarea tablourilor. Mi-am făcut toate socotelile şi sînt obligat să mă reîntorc la Paris; din
cauza firilor noastre cu totul deosebite, Vincent şi cu mine nu putem trăi în linişte sub acelaşi
acoperiş, iar noi amîndoi avem nevoie de linişte ca să putem munci".
Gauguin i-a vorbit lui Vincent despre o eventuală plecare dar acesta nu-i dă crezare decît pe
jumătate; într-adevăr Gauguin părea să fi renunţat la o plecare imediată dar incidentul de la cafenea
îl determină să-şi părăsească prietenul. Or, această decizie, de care el este făcut răspunzător,
înseamnă pentru Vincent sfîrşitul acelui vis tenace care îl obseda încă din tinereţe, îi demonstrează
zădărnicia eforturilor şi sacrificiilor pe care Theo şi el însuşi au acceptat să le facă. Pentru Vincent,
ca şi refuzul Ursulei de a-1 iubi, ca şi refuzul lui Theo de a se face pictor, această plecare înseamnă
o trădare. Iar nenorocirea se abate asupra unei fiinţe vlăguite de muncă şi de mizerie, copleşită de
grija şi teama singurătăţii. Vincent e mînios acum pe Gauguin şi mai ales pe el însuşi din cauza
acestui eşec care nu face decît să confirme eşecurile din trecut. Nu va putea niciodată să trăiască în
tovărăşia cuiva pentru că nimeni nu-1 va putea înţelege sau nu-1 va putea suporta.
Dar, tot în aceste zile, la Paris, are loc un alt eveniment — nu mai puţin grav pentru viitorul
artistului: Theo se logodeşte cu Johanna Bonger, sora prietenului lor comun Andre Bonger, cu care
au împărţit o vreme apartamentul lor din strada Lepic. Este posibil (dar nu sigur, aşa cum afirmă
Pierre Marois în lucrarea sa Secretul lui Vincent) ca Vincent să fi fost informat de acest eveniment
într-o scrisoare de-a lui Theo pe care ar fi primit-o în aceeaşi zi de 24 decembrie. Dar posibil e de
asemenea ca să fi aflat chiar de la Theo care a făcut o scurtă vizită la Arles cîteva zile mai tîrziu.
în cazul în care se acceptă prima ipoteză, e lesne de bănuit cît de descumpănit s-a simţit
pictorul în această împrejurare. Deoarece căsătoria lui Theo, care pătrunde astfel în acea
viaţă adevărată ce lui Vincent i-a fost şi îi va fi interzisă, va impune, în mod fatal, o modificare a
raporturilor dintre cei doi fraţi, legătura conjugală nu va distruge oare legătura frăţească
realizată cu atîta greutate? Iar Theo care va avea acum alte griji şi noi poveri va mai putea
continua să lupte, sprijinindu-1 pe Vincent, pentru viitorul picturii? în orice caz, instinctiv, cu acel
simţ al absolutului care-i este propriu, fratele mai mare intuieşte că viaţa artistică, în care 1-a atras
într-o anume măsură pe Theo, nu-1 satisface pe deplin, că ea nu va fi pentru acesta, aşa cum este
pentru Vincent, unica raţiune a vieţii. Acum, ca şi atunci cînd Gauguin i-a anunţat
plecarea, dar într-un mod şi mai tragic, Vincent se vede părăsit în singurătate. Amărăciunea lui
e cu atît mai mare cu cît ar dori să se bucure de fericirea lui Theo; e cu atît mai profundă cu cît
amintirile — de cînd a sosit la Arles îl asaltează cu perfidie — devin mai dureroase în aceste zile
din preajma Crăciunului, care evocă frăţeasca afecţiune ce domnea pe vremuri în căminul
pastorului.
Fără îndoială că despre toate acestea nu i-a spus nici un cuvînt lui Gauguin. Dar ce discuţii au avut
loc între cei doi? Ce au făcut, ce şi-au spus? Cum de-a dat frîu liber ranchiunei, ce s-a putut
întîmpla ca acest om, despre care Gauguin însuşi spunea că este de „o mare delicateţe, de un
altruism evanghelic", s-a putut lăsa dominat de mînie şi ură?
în aceste luni a trăit într-o prea mare tensiune, beţia lui creatoare s-a consumat sub un soare prea
puternic; în pînzele lui au apărut deodată prea multe culori şi prea multe stele; s-a gîndit prea mult
la infinit. „S-ar putea ca într-o bună zi să am o criză", scria el încă din vară. Privaţiunile din
ultimele luni şi absintul din ultimele zile au completat restul. în jurul lui Vincent lumea se crapă ca
o rodie coaptă.
E ajunul Crăciunului. Vremea e destul de caldă ca să-i dea lui Gauguin iluzia că laurii au înflorit.
„Ce zi, Dumnezeule!
De îndată ce s-a înserat şi mi-am terminat cina, am simţit nevoia să mă plimb singur pe-afară, în
aerul înmiresmat de florile de lauri. Am traversat aproape toată piaţa Victor Hugo cînd am auzit în
în urma mea nişte paşi mărunţi, repezi şi sacadaţi pe care-i cunoşteam foarte bine. M-am întors în
aceeaşi clipă în care Vincent se năpustea asupra mea cu un brici în mînă. Pesemne că în momentul
acela privirea mea a fost foarte puternică, deoarece el s-a oprit şi cu capul plecat a luat^o la fugă
înapoi spre casă."
Gauguin nu 1-a urmat. „Am fost laş în clipa aceea, n-ar fi trebuit să-1 dezarmez, să-1 liniştesc?"
S-a tlus şi a închiriat o cameră la un hotel din Arles şi cu mare greutate a reuşit să adoarmă pe la
trei dimineaţa.
Este exactă această versiune dramatică? Scrisă în 1903, la multă vreme după eveniment, ea nu e
confirmată de nici un martor. Or, la cîteva zile după această întîmplare, într-o scrisoare adresată
prietenului său Aurier, Emile Bernard scrie: „Am alergat să-1 întîlnesc pe Gauguin care mi-a spus
următoarele: în ajunul plecării mele, Vincent a alergat după mine — se înnoptase — eu m-am
întors spre el, căci de la o vreme devenise foarte ciudat şi mă cam păzeam de el. Şi-atunci mi-a
spus: «Eşti taciturn, iar eu voi fi la fel». M-am dus să mă culc la hotel, iar cînd m-am întors acasă
tot oraşul era strîns în faţa casei. Jandarmii m-au arestat pentru că toată casa era plină de
sînge. Iată ce se întîmplase: cînd s-a întors acasă după plecarea mea, Vincent a pus mîna pe un
brici şi şi-a tăiat o ureche".
în această relatare, nu se pomeneşte despre nici o tentativă de omor şi e greu de stabilit vreun
motiv care săsl fi determinat pe Bernard să falsifice, cu sau fără voie, relatarea ce i-ar fi fost făcută
de Gauguin. Se poate deci presupune că acesta din urmă, cu cincisprezece ani mai tîrziu, pe cînd se
afla în Martinica a inventat toată povestea? Această supoziţie este cu atît mai demnă de luat în
seamă cu cît prin relatarea lui ulterioară arătînd că a fost ameninţat cu moartea, Gauguin putea
spera că îşi va justifica plecarea lui precipitată.
IN ARENA VIEŢII
Oricum ar sta lucrurile, cert este că încă odată Vincent a fost învins de autoritatea lui Gauguin.
Reîntorcîndu-se în casa galbenă, nu s-a putut răzbuna în clipa aceea decît pe el însuşi. Văzînd că
pierde sînge din abundenţă, a încercat să oprească hemoragia cu prosoape muiate în apă. Apoi şi-a
înfăşurat capul într-o cîrpă, şi s-a apucat să spele bucata de ureche secţionată pe care a pus-o după
aceea într-un plic. Terminînd această treabă şi-a tras pe cap un basc şi s-a dus în rue du Bout-d'Ar-
les, la casa de toleranţă nr. 1", unde era girantă o oarecare Virginie. Acolo, i-a dat plicul închis unei
tinere prostituate, Gaby, căreia la lupanar i se spunea Rachel, şi care era preferata lui, spu-nîndu-i:
„Păstrează cu sfinţenie acest obiect în amintirea mea". Şi a luat-o imediat la fugă spre casă unde,
după ce a închis obloanele şi a aprins o lampă pe masa de lîngă fereastră, s-a culcat şi a adormit.
A doua zi dimineaţa cînd Gauguin s-a reîntors la casa galbenă, a văzut o grămadă de lume adunată
în faţa locuinţei. Un domn cu melon 1-a in- terpelat brutal:
„Ce i-ai făcut domnule camaradului dumitale? — Nu ştiu nimic — Ba ştii prea bine ... a murit".
Să reluăm iar relatarea lui Gauguin: „Simţeam că mă sufoc de mînie, de indignare, dar şi de durere,
şi de ruşine, fiindcă toate privirile acelea păreau o injurie la adresa mea, şi abia am reuşit să
îngăimez: „Bine domnule, să urcăm şi vom lămuri lucrurile sus".
în cele două încăperi de la parter şi pe scară erau azvîrlite în dezordine prosoape pătate cu sînge.
Vincent nu era mort. Dormea, cu faţa bandajată şi fără îndoială că era slăbit din cauza sîn-gelui pe
care 1-a pierdut.
Şi în timp ce lumea aştepta să vină un medic şi o trăsură, Gauguin încerca să-1 convingă pe
comisar că ar fi preferabil ta el, Gauguin, să plece înainte de trezirea camaradului său deoarece pre-
zenţa lui „ar putea să-i fie funestă". Dar în clipa în care Vincent a deschis ochii le-a cerut celor care
se aflau pe lîngă el să-1 cheme tocmai pe Gauguin; apoi a cerut pipa şi tutunul şi, în sfîrşit, cutia cu
bani. Mai tîrziu îi va spune lui Theo că voia să-1 roage pe Gauguin ca toată această poveste să
rămînă numai între ei, ca să nu-şi mai îngrijoreze fratele.
Gauguin însă a dispărut. Vincent nu-1 va mai revedea niciodată.
S-au dat multe explicaţii ciudatei comportări de după această primă criză. Dacă este adevărat că
Vincent a vrut să-1 ucidă pe Gauguin — în această privinţă însă nu există nici o certitudine şi
oricum ameninţarea nu poate fi echivalată cu actul în sine — şi că a fost împiedicat de forţa
dominatoare a victimei, înseamnă că el se găsea în situaţia amantului înşelat care, neputîndu-se
decide să distrugă obiectul iubirii sale, se distruge pe el însuşi. Or, Vincent nu şi-a tăiat beregata;
şi-a tăiat o ureche. S-a scris că a fost vorba de o „mutilare de jertfă", de o „sinucidere ratată"; ceea
ce nu explică de ce a ales această mutilare şi nu alta; şi explică şi mai puţin vizita lui la Gaby. în
ciuda faptului că este considerat nebun, orice încercare de a explica faptele lui Van Gogh trebuie să
se bazeze pe logică.
Acest gest dramatic, tăierea urechii, reprezintă de fapt mărturisirea unei înfrîngeri, o „lovitură de
moarte" metafizică, o moarte din care Vincent nu va mai învia. Explicaţia cea mai logică a acestei
întîmplări este cea pe care arlezienii au dat-o chiar atunci cînd s-a petrecut şi pe care un scriitor
provensal, J. Olivier, o rezumă într-o scrisoare adresată lui V. W. van Gogh — nepotul pictorului
— în urma unui articol pe care acest autor 1-a publicat într-o revistă din Saint-Remy-de-Provence
în 1951. în prealabil trebuie însă reamintit faptul că Van Gogh mergea adesea la arenele din Arles
unde asista la luptele cu tauri şi că tot acolo a văzut cum matadorul oferă urechea taurului răpus
„doamnei visurilor lui".
„Sînt absolut convins, scrie J. Olivier, că Van Gogh a fost foarte impresionat de acest obicei. Şi
astfel cele două fapte (îşi taie urechea apoi o oferă unei femei) nu sînt deloc incoerente ci se
înlănţuie normal pentru cei care cunosc acest obicei. Van Gogh şi-a tăiat urechea, propria sa ure-
che, ca şi cum ar fi fost în acelaşi timp taurul învins şi matadorul triumfător. Se confundă într-o
singură persoană învinsul cu învingătorul. Ceea ce adesea ni se întîmplă şi nouă tuturor. Ceea ce i
s-a întîmplat lui Van Gogh chiar în noaptea în care a fost adus la exasperare de Gauguin dar a
refuzat să se mai lase dominat."
A refuzat într-adevăr, dar a trebuit să suporte consecinţele refuzului său. Astfel, prin acest act care
nu e daloc nebunesc ci simbolic — şi în arta ca şi în gîndirea lui Vincent totul este simbol — Van
Gogh îşi consfinţeşte înfrîngerea; într-un anume fel devine chiar mesagerul învingătorului: duce
urechea învinsului tinerei prostituate, singura femeie căreia îi poate aduce în momentul acela
omagiul înfrîngerii lui; el schimbă în acest fel sensul ritului care nu mai semnifică dominaţie ci
sacrificiu.
Trebuie, în sfîrşit, reamintit aici şi faptul ca aproape în toate religiile primitive mitul solar şi mitul
taurului apar conjugate, ca simbol al luptei şi al puterii. Dar acum cînd starea de exaltare în care a
trăit toată vara, sub soarele din Provence va fi încetat, această identificare cu animalul rănit de
moarte capătă şi sensul de prevestire. Momentul acesta dramatic, tăierea urechii, marchează şi
sfîrşitul unei lupte.
XVII. O EXTRAORDINARĂ LUCIDITATE
Gauguin i-a telegrafiat lui Theo pentru a-1 pune la curent cu evidenţele şi pentru a-1 informa de plecarea
sa. A aşteptat sosirea fratelui ca să plece împreună cu el? în această privinţă nu se ştie nimic precis, cert e
însă că a fugit — acesta este termenul exact, fără să se mai intereseze măcar de propriile-i lucruri, pînze,
măşti, mănuşile de scrimă, pe care ulterior i le va cere lui Vincent! în orice caz, nimeni nu 1-a văzut la
Hotel-Dieu, unde rănitul a fost internat, deşi Vincent cerea mereu să stea de vorbă cu el.
Cînd soseşte Theo, medicul Felix Rey — un tînăr de 23 de ani, sensibil şi plin de devotament — îl
informează că fratele său, care se află într-o stare de „delir furios", a trebuit să fie închis într-o celulă. Se
străduieşte totuşi să-1 liniştească spunîndu-i că de fapt criza pare să se atenueze şi că fără îndoială este
vorba de ceva trecător. într-adevăr, în curînd Vincent se va simţi destul de bine ca să poată sta de vorbă cu
fratele său — împrejurare pe care biografii nu au menţionat-o deşi este atestată într-o scrisoare adresată de
Theo logodnicei sale, Johanna Bonger, scrisoare pe care aceasta o citează în introducerea ei la prima ediţie
a „Corespondenţei": „Cît am stat eu cu el avea momente cînd se simţea bine, dar imediat era din nou
frămîntat de obsesiile lui filozofice şi teologice. Era cît se poate de dureros să vezi cum din cînd în cînd se
schimbă, cum suferă, cum încearcă să plîngă şi nu reuşeşte".
Fără îndoială Theo n-a stat la Arles decît o zi sau două. E preocupat de afacerile lui şi de călătoria pe care
trebuia s-o facă în Olanda în vederea logodnei. Pleacă deci foarte curînd după ce însă primeşte toate
asigurările că doctorul Rey se va interesa de bolnav şi îl va informa despre starea lui.
Vincent a fost internat într-unui din saloanele mari ale spitalului. Se cere subliniat faptul că medicii din
Arles îl considerau bolnav, nu nebun — altminteri ar fi fost internat într-un ospiciu. Diagnosticul
medicului şef Urpar indica o criza nervoasă de origine epileptoidala cu halucinaţii şi delir ale cărei semne
dispar după trei zile. Totuşi, la 29, doctorul Rey îi scrie lui Theo că starea lui Vincent pare să se agraveze.
A doua zi, însă veştile sînt mai liniştitoare: „Pastorul protestant domnul Salles, a venit aseară la
mine şi i-am făcut împreună o vizită. Era foarte liniştit şi părea complet restabilit". Cu toate acestea, cînd
au intrat în salon, Vincent i-a primit foarte arţăgos şi i-a spus că ar dori să aibă cît mai puţin de-a face cu
el. „Atunci l-am asigurat că îi sînt prieten şi că doresc să-1 văd cît mai repede sănătos. Am stat destul de
mult de vorbă şi ne-am despărţit ca doi buni prieteni. M-a rugat să vă scriu şi să vă informez cum se simte.
Ceea ce la început nu voia". Rey este de părere că starea lui Vincent este mai bună — „A mîncat destul de
bine şi are suficientă forţă fizică pentru a suporta crizele"; crede că se va însănătoşi repede, dar că va
rămîne cu „o mare excitabilitate".
„NEBUNIA LUI VAN GOGH"
Sub acest tititlu, doctorii Victor Doiteau şi Edgar Leroy au publicat în 1928, la editura Aesculape o lucrare
care încearcă să definească, după ce examinează originea, destinul şi caracterul patologic al lui Vincent,
forma exactă a afecţiunii de care a suferit.Nu este vorba în acest caz nici de o demenţă de natură sifilitică,
nici, cum declara Jaspers, de schizofrenie (demenţă parţială şi precoce) care se caracterizează printr-o
„alterare a personalităţii, o dislocare, o diminuare progresivă a facultăţilor intelectuale".
Or, pînă la moartea lui — act de voinţă şi raţional justificată — în intervalele dintre crize, Van Gogh a fost
mai lucid ca oricînd, mai conştient ca oricînd de ceea ce voia el şi de arta lui. Scrisorile din această epocă
au aceleaşi calităţi expresive, pictura lui are aceeaşi vigoare cromatică.
în sprijinul refuzului lor de a crede că a fost vorba de un caz de schizofrenie, doctorii Doiteau şi Leroy
remarcă tocmai faptul că „Vincent van Gogh n-a prezentat niciodată, nici înaintea psihozei sale, care s-a
declanşat brusc în 1888, nici chiar în ultimii ani care au precedat-o, tulburări demenţiale: demenţa fiind
definită — repetăm — printr-o slăbire progresivă şi definitivă a facultăţilor intelectuale".
Psihiatrul german, doctorul Walther Riese, este de aceeaşi părere. Ca şi Dostoievski, Van Gogh avea crize
de natură epileptică. Acesta este şi diagnosticul la care s-a oprit doctorul Urpar din Arles, apoi doctorul
Peyron de la Saint-Remy. în privinţa originii: „Epilepsie incontestabilă dinspre partea maternă", notează
Doiteau şi Leroy, în lucrarea lor.
Această ereditate a fost confirmată şi în faţa doctorului Peyron de către Van Gogh. Or, după doctorul
Maurice Vernet, epilepsia este adesea dată ca exemplu „în studiul eredităţii morbide la om", ea fiind mai
transmisibilă decît oricare alte maladii. Este adevărat ceea ce afirmă tot doctorul Vernet că descendenţilor
li se transmit numai va-riaţiunile anormale de excitabilitate organică senzitivă şi că „de fapt nu există
ereditate specifică, ci numai ereditate patologică"?
Cazul lui Vincent dovedeşte că anumite trăsături de caracter se repetă în indivizi din genera-ţie în
generaţie Aşa cum remarca doctorii Doiteau * Şi Leroy, absenţa atacurilor de epilepsie nu schimbă cu
nimic natura afecţiunii. Este vorba de o psihoză epiloptoidă, stare mintală epileptică, iar doctorul E. Regis,
în lucrarea sa Precis de pskhia-trie scrie că în aceasta stare bolnavul „este sumbru, taciturn, suspicios,
susceptibil, mereu pe punctul de a se supăra, de a-i jigni pe cei din jur, de a se înfuria, de a lovi". Ceea ce
corespunde nu spiritului lui Vincent ci caracterului său; acelei duble firi de care se plîngea Theo pe vremea
cînd locuiau împreună la Paris.
„Iritabilitatea, scrie şi J. Fabret, constituie în mod obişnuit trăsătura dominantă a caracterului
epilepticului".
Un alt studiu asupra psihozei epileptoide, datorat unui alt psihiatru german, Kleist, descrie fenomene
patologice care sînt exact cele ale lui Vincent: crize fără simptome prealabile, accese de excitaţie care pot
duce la violenţă sau la rănirea altora sau la autorănire, halucinaţii audio-vizua-le, momente de teroare în
timpul crizelor, somn „post-episodic", pierderea memoriei şi stare de depresiune după crize etc. ..
Doctorii Doiteau şi Leroy conchid astfel: „psihoză epileptoidă fără atac de epilepsie (epilepsie latentă,
mintală) ale cărei cauze trebuie căutate mai ales în antecedentele ereditare şi personale". Ceea ce nu
diminuează însă „influenţa cauzelor adjuvante: sifilis posibil, cafeism, tabagism, alcoolism relativ, stare de
denutriţie datorată mizeriei, surrrenaj fizic şi mintal". Tot la diagnosticul acesta se raliază şi doctorul F.
Minkowska, ale cărei lucrări pe această temă au fost publicate într-o plachetă*.
Aşadar nu există nici un tamei să se creadă măcar o clipă că Vincent van Gogh a fost nebun.
în orice caz, se cuvine să subliniem această a-xiomă a doctorului Vinchon: „Niciodată nebunia n-a dat
naştere geniului" — chiar daca îngăduie manifestări expresive, plastice. Situaţia inversă este mai
plauzibilă şi acelaşi autor subliniază că „o activitate intelectuală, interioară şi înnăbuşită, pusa în slujba
unei pasiuni ce o împinge mereu să creeze, uzează spiritele care sînt de o factură mai fragilă, trezeşte vechi
tendinţe morbide ce stau în stare^ latentă, exagerează facultăţile emotive, provoacă uneori o psihoză de
epuizare".
Pictura deci — sau mai degrabă lupta lui pentru pictură — a provocat „nebunia" lui Van Gogh. Dar oare
nu e tot atît de van să defineşti starea lui patologică pe cît este de dificil să explici arta lui? Deoarece
geniul care inventează propriile jale forme şi propria sa expresie e poate capabil să-şi inventeze chiar şi
propriile-i maladii.
„MICUL TIGRU BONAPARTE AL IMPRESIONISMULUI"
Rana se cicatrizează fără să se infecteze. Vincent are capul bandajat. Memoria lui reia încetul cu încetul
firul evenimentelor care l-au adus în această stare. Regretă mai ales faptul că Gauguin a considerat că este
cazul să-1 deranjeze pe Theo.
Otova zile mai tîrziu, la 1 ianuarie, factorul Roulin îi face o vizită la Hotel-Dieu. Insistă ca doctorul să-i
permită să-1 scoată pe Vincent din spital pentru o zi şi pînă la urmă reuşeşte să obţină aprobarea. Se duc
împreună ia casa din piaţa Lamartine în care acest om cumsecade, împreună cu o femeie angajată tot de el,
a făcut curat şi a pus totul în ordine chiar a doua zi după dramă. Vincent îşi vede iar pînzele şi toate
lucrurile din casă rînduite cum erau înainte de furtuna aceea despre care nu-şi aminteşte încă decît foarte
vag. li scrie imediat o scurtă scrisoare fratelui său în care îşi afirmă voinţa de a^şi continua munca, precum
şi convingerea că va reuşi să-şi ducă misiunea la bun sfîrşit: „Cînd voi ieşi voi putea isă pornesc din nou
pe drumul meu aici, şi în curînd va veni primăvara iar eu voi începe iar să pictez livezile în floare".
Pentru Gauguin adaugă un bilet în care îl asigură de prietenia lui „sincera şi profundă" şi îi cere să se ab-
ţină „pînă cînd amîndoi vom judeca mai bine lucrurile să vorbească de rău biata noastră casă galbenă..."
Apoi, datorită afecţiunii lui Roulin — care nu 1-a părăsit cînd 1-a văzut în nenorocire ci, dimpotrivă, s-a
apropiat de el — Vincent se reîntoarce la spital cu moralul mai ridicat. Relaţiile lui cu doctorul Rey sînt
din ce în ce mai cordiale, împreună cu alţi medici, Rey va veni să-şi vadă prietenul şi pacientul, iar în
zilele acelea grele va fi unul din oamenii care îl vor ajuta pe Vincent să-şi recîştige echilibrul. în timpul
vizitelor, se discută despre pictură şi musafirii lui Vincent înţeleg „al naibii de repede" problema culorilor
complementare.
La cincisprezece zile după această foarte scurtă criză, Vincent îşi recapătă întreaga sa luciditate. La 7
ianuarie se reîntoarce acasă, deşi, după cum îi va mărturisi el lui Theo, cîteva zile mai tîrziu, se teme să
doarmă singur în casă. Iată însă că Roulin vine să-şi petreacă toată ziua împreună cu el. Iau masa împreună
la restaurant „bine dispuşi", în aceeaşi seară, Vincent îi scrie fratelui său: „Sper că n-a fost decît o simplă
ţicneală de artist, şi-apoi am avut febră mare în urma pierderii de sînge foarte considerabile, deoarece a
fost tăiată o arteră, dar pofta de mîncare mi-a revenit imediat, cu digestia stau bine şi îmi refac zi de zi
sîngele pierdut şi pe zi ce trece îmi simt capul mai limpede".
Acum singura lui grijă este să reînceapă lucrul, încercarea prin care a trecut nu e decît una în plus pe lîngă
atîtea altele şi nu trebuie să-i abată din calea pe care s-au angajat, sau mai degrabă trebuie să-i readucă pe
drumul pe care au pornit înainte de venirea lui Gauguin.
încetul cu încetul, pe măsură ce amintirile şi ideile devin mai precise, Vincent lasă să se întrezărească în
scrisorile lui către Theo ceea ce n-a spus Gauguin: motivele, vorbele care au provocat un gest ce nu era un
act de nebunie ci de furie „N-ar fi fost oare acum timpul să-şi dea seama că noi nu eram exploatatori ci,
dimpotrivă, căutam să-1 ajutăm să-şi asigure existenţa, posibilitatea de a munci şi ... şi ... cinstea?"
Şi din moment ce Vincent vorbeşte în continuare despre „castelele din Spania" ale lui Gauguin, este de
presupus că acesta din urmă — hotărît deja să plece, după cum s-a văzut — le-a reproşat celor doi fraţi că
îl obligă să ducă la Arles o existenţă mediocră numai cu scopul de a-i „exploata" talentul. Tăcerea pe care
Gauguin o păstrează, în legătura cu un gest care fără îndoială a avut un motiv, justifică această
interpretare, o face cu atît mai convingătoare cu cît în relatarea amintită Gauguin falsifică motivele venirii
lui la Arles! Iar Vincent, care pare să vorbească despre aceste lucruri de reticenţă şi regret, conchide că
prietenul său ar face bine dacă s-ar duce şi el sa consulte un psihiatru, deoarece 1-a văzut făcînd lucruri pe
care „tu sau eu nu ne-aim permite să le facem" şi adaugă: „Eu care l-am cunoscut foarte, foarte de-
aproape, cred că se lasă antrenat de imaginaţie, poate de orgoliu dar ... destul de iresponsabil". Gauguin i-
ar fi spus lui Theo că-i este teamă ca nu cumva prezenţa lui să-1 deranjeze pe Vincent. Afirmaţie de care
Vincent este cu atît mai indignat cu cît pentru el în această prezenţă se concretizau speranţele lui şi
sentimentele lui de prietenie.
în această lungă scrisoare din 7 ianuarie, face tristul bilanţ al acestei aventuri şi, în ciuda prieteniei pe care
nu vrea s-o rupă, nu ascunde resentimentele pe care le nutreşte faţă de prietenul care a dezertat din post
lăsîndu-1 singur într-o luptă pe care ar fi trebuit s-o susţină împreună. îl compară pe Gauguin cînd cu
Tartarin — datorită imaginaţiei lui meridionale („şi cu imaginaţia asta a lui ce va face el în Nord? Pe legea
mea dacă nu vom auzi de întîmplări poate chiar mai ciudate!") cînd cu Napoleon — datorită ambiţiilor lui
— numindu-1 „micul tigru Bonaparte al impresionismului" ... Iar fiascoul din Provence îl face să se
gîndească la cel din Egipt!
Vincent se mira de proiectele himerice, de „copilăriile" lui Gauguin — „măştile şi mănuşile de scrima" —
de incoerenţa lui care îl face să viseze, deşi are soţie şi copii în Danemarca, să trăiască în Martinica. „Sînt
înspăimîntat de dorinţele lui inverse şi de necesităţile incompatibile pe care desigur i le ocazionează".
Şi totuşi, cu două zile mai tîrziu, atît e de convins că soluţia lor este cea bună, Vincent se declara gata să
„reînceapă" experienţa cu Gauguin. E ultima zvîcnire a unei speranţe moarte. Căci după opt zile nu mai
crede că ar putea reîncepe.
UN OM FRINT
... Reîncepe singur. Aceeaşi muncă de Sisif, cu aceleaşi dificultăţi, cu acelaşi curaj. Reîncepe ciclul său de
muncă şi mizerie fără să se plîngă, fără să se simtă disperat.
Dar exaltarea creatoare din vara trecută a pie
rit pentru totdeauna. Marele său vis de a fi pro
motorul unei frăţii de artişti i-a fost spulberat de
eşecul pe care abia 1-a suferit. Nu va mai vorbi
niciodată despre repetarea unei noi experienţe ase
mănătoare, iar despre experienţa pe care a încer
cat-o nu se va şti niciodată ce anume i-a spus
Gauguin în ziua aceea de 25 decembrie. în scri
soarea sa din 7 ianuarie îi spune lui Theo: „Mi-e
greu să cred că noi am apucat-o pe un drum chiar
atît de greşit..." După patru luni, în clipa cînd
trebuia să părăsească locuinţa din casa galbenă,
va scrie din nou despre ţelul care i-a unit pe amîn-
doi şi despre incidentul acela care i-a adus lui
Theo, la fel ca şi lui însuşi, atîtea necazuri. Ate
lierul Sudului s-a năruit... „Situaţia e atît de de
finitivă, scrie el, iar elanul meu de a fonda ceva
simplu dar durabil era atît de puternic. . . Dar de
pe urma lor am rămas cu remuşcări grave şi greu
de definit. Cred că de aceea am ţipat atîta în
timpul crizei, pentru că voiam să mă apăr şi nu
puteam. Fiindcă nu mie ci pictorilor... nenorociţi
... le-ar fi folosit acest atelier".Criză de nebunie? ... S-ar putea ca, dimpotrivă, ea să fi avut un motiv foarte
precis: mî-nie sau disperare, cauzate de o nedreptate ce îl lovea în inimă, de fapt o dublă lovitură deoarece
îl atingea în acelaşi timp şi pe Theo. Cînd a încetat această stare de tensiune în care a trăit atîta vreme
parcă s-a sfărîmat ceva în lumea aceea învăluită în pulberea de aur a soarelui provensal şi în atelierul cu
floarea-soarelui: Vincent e un om frînt căruia i-a fost răpit crezul ce constituia raţiunea vieţii. Va continua
totuşi, va „reîncepe", deoarece e prins „în angrenajul artelor frumoase" dar nu-şi mai propune decît să-şi
îndeplinească sarcina proprie, cu orice preţ... „Noi nu sîntem decît nişte verigi dintr-un lanţ", va repeta el
în curînd, scriindu-i lui Theo. Nu-şi mai pune întrebări în legătură cu sensul misiunii lui, mulţumin-du-se
pur şi simplu să ducă la bun sfîrşit aceasta misiune.
Să fi fost Gauguin chemat de destin anume ca să confirme nedreptatea şi înfrîngerea care îndeobşte pun
capăt marilor misiuni, să fi fost el chemat pentru ca toate — cum spune Evanghelia — „să se
împlinească"?
Cînd a descoperit soarele şi grîul copt, Vincent s-a văzut pe tărîmul luminii aceleia la care visa încă din
tinereţe, şi a ajuns la un paroxism dincolo de care totul se sfarmă — arta şi gîndi-rea. Artistul s-a realizat,
iar ciclul începe să se închidă peste cucerirea lui patetică de care e încă orbit ca de soarele ce-şi reflectă
razele în cioburile unei oglinzi.
De acum înainte, în spiritul şi în opera lui vor apare progresiv gîndurile şi temele care l-au condus spre
răbdătoarea lui ascensiune.
In delirul său, el a revăzut casa natală din Zun-dert şi decorul copilăriei de parcă întreaga lui viaţă i s-ar fi
desfăşurat pe dinaintea ochilor, amestecînd prezentul cu trecutul în faţa acestui zid ce se ridică între el şi
viitorul lui. îndată după ieşirea din spital îi scrie surorii sale Wil şi ma- mei sale, împins de o afecţiune ce
de multa vreme rămăsese uitată, simţindu-se din nou legat de ele printr-o tainică iubire.
Cu cîteva luni în urmă a primit, foarte emoţionat, o fotografie de-a mamei. O fotografie după care a pictat
un portret cu dorinţa de a pune în concordanţă această imagine cu sentimentele pe care el le atribuie
culorilor. Şi cînd a izbucnit criza avea în lucru o pînză — prima lucrare pe care o reia cînd se apucă din
nou de muncă — un portret al doamnei Roulin pe care-1 intitulează Cîntecul de leagăn, portret şi temă în
care parcă de asemenea converg sentimente de dragoste ce îşi au obîrşia într-un trecut mai îndepărtat chiar
decît propria lui copilărie. Ideea de a face din acest portret ceva în faţa căruia oamenii pierduţi „să încerce
un sentiment de legănare, care să le amintească de oîntecele lor de leagăn" i-a venit în timp ce vorbea cu
Gauguin despre pescarii din Islanda. Şi pentru că doamna Roulin este soţia unui om a cărui prietenie îi
pare uneori a fi mai degrabă iubire părintească, poate că Vincent prin această imagine aude „cîntecul său
de leagăn".
Niciodată — înainte şi după criza aceea de violenţă — Vincent n-a redat prin culoare o asemenea stare de
linişte şi atîta dragoste. Din cauză că Gauguin 1-a trădat sau pentru că Roulin, adevăratul prieten, urmează
să-1 părăsească (fiind numit la Marsilia, va pleca la 21 ianuarie)? în casa lui galbenă, Vincent se simte de
parc-ar fi un matelot pe mare, în drum spre nu se ştie ce furtuni, ca un copil rătăcit... „Am reuşit să cînt
prin culorile mele un cîntec de leagăn?" — se întreabă el însuşi, scriindu-i lui Theo.
O NOUA CRIZA
... Vincent a reînceput. Chiar din primele zile, îndată după ieşirea din spital, pictează două portrete în care
apare el însuşi, cu capul bandajat, autoportrete despre care nu-i spune nimic lui Theo. într-unui din ele,
la fel ca şi în Cafeneaua de 30° noapte, pe roşul şi verdele ce constituie fundalul, apare un chip ce pare
să fi dominat, să fi înfrînt aceste culori ale „cumplitelor patimi omeneşti". Face, de asemenea, portretul
doctorului Rey, o pînză de o ţinută perfectă, de o surprinzătoare autenticitate psihologică. Aceeaşi
luciditate pe care o dovedesc scrisorile adresate lui Theo, o dovedeşte şi penelul său. „Nu mi-am pierdut
de loc echilibrul ca pictor", constată el cu satisfacţie. Poate deci nădăjdui că îşi va relua lucrul, că îşi va
putea plăti datoriile cu tablouri, cum a făcut şi anul trecut şi că în ciuda apropiatei căsătorii a lui Theo, sau
poate chiar datorită acestei căsătorii, asociaţia lor frăţească îşi va putea continua existenţa, deoarece Jo li s-
ar putea alătura „ca să lucreze alături de artişti"?
Dar e mereu preocupat de această datorie, de banii pe care i^a înghiţit pictura lui fără să fi fost recuperaţi.
„Vei fi trăit mereu în sărăcie ca să mă hrăneşti, dar eu îţi voi da banii sau îmi voi da sufletul."
în sfîrşit, Theo pleacă în Olanda, aşa cum proiectase, dar crezînd că Vincent are de toate neglijează să-i
mai trimită bani, astfel că pentru nefericitul convalescent urmează o săptămînă de „post negru". A avut de
făcut faţă diverselor cheltuieli impuse de incidentul din decembrie, dar nu cere bani; se teme doar că în
aceste condiţii se va însănătoşi mai greu deoarece suferă şi de insomnii pe care încearcă să le combată
punîndu-şi camfor sub pernă şi în saltea. „Mă simt slăbit şi cam neliniştit şPînfricoşat..." mărturiseşte el.
Merge cu regularitate la spital să se panseze dar şi ca să se întîlnească cu doctorul Rey şi cu pastorul
Salles cu care întreţine relaţii prieteneşti.
După tonica demonstraţie de afecţiune a lui Roulin, Vincent vede acum, aproape cu mirare, că peste tot
este primit cu multă simpatie. Comisarul de poliţie îi face o vizită şi strîngîndu-i mîna îl asigură că dacă
are nevoie de el i se poate adresa ca unui prieten... Se duce şi pe la casa de toleranţă unde află că Gaby a
leşinat cînd a văzut ce „cadou" i-a făcut. Dar şi acolo i se spune că „pe-aici, prin locurile astea
asemenea întîmplări nu mai miră pe nimeni...".
în repetate rînduri, Vincent i-a spus lui Theo că oamenii din Sud sînt puţin „ţicniţi", ceea ce îl face să se
simtă mai liniştit cînd se gîndeşte la el însuşi. „Toţi de pe-aici sînt buni cu mine", scrie el. „Oamenii au
mult suflet." Pe aceste meleaguri şi-a găsit o nouă patrie. Un Crăciun provensal pe care îl va vedea la
Folies Arlesiennes îl va emoţiona la fel de profund ca un cîntec de leagăn... Ca acel cîntec de leagăn pe
care îl pictează neobosit în cinci pînze consecutive.
„Eu am locurile astea de-aici şi nu simt deloc nevoia de a pleca la Tropice . .."
Dar în ciu.da încrederii în sine pe care vrea să şi-o păstreze neştirbită, e silit să-şi dea seama că nu s-a
vindecat. într-o dimineaţă, pe cînd se afla în camera doctorului Rey care tocmai se rădea, Vincent s-ar fi
oferit să-i dea o mînă de ajutor, dar cu o privire care pe medic 1-a făcut să se teamă de o periculoasă urmă
a crizei: „Hai, şterge-o de-aici imediat! ..." Iar Vincent a ieşit din cameră cu capul plecat. Totuşi, dacă în
timpul crizelor există obsesia crimei, este totdeauna vorba despre o obsesie mai mult veleitară decît
efectivă.
I se recomandă să înceteze deocamdată orice activitate cerebrală. Cu toate acestea, la începutul lui
februarie, este constrîns din nou să se interneze în spital şi o nouă criză îi obligă pe medici să-1 închidă în
„celula furioşilor".
La o telegramă de-a lui Theo care e neliniştit pentru că nu mai are nici o veste de la fratele său, doctorul
Rey răspunde la 3 februarie: îl linişteşte scriindu-i că Vincent se simte mai bine, că în curînd va putea ieşi
din spital, dar că ar trebui măcar o vreme să mănînce şi să doarmă la spital.
„SUB CHEIE Şl ZÂVOARE"
îşi reia din nou activitatea şi corespondenţa. Nebunia îl va obliga să se interneze la Aix sau în altă parte? în
acest caz, el e gata să accepte orice, dar nimeni să nu acţioneze fără consimţămîntul lui. Pentru moment,
simpatia cu care e privit peste tot, faptul că la spital e cunoscut şi e îngrijit de doctorul Rey, constituie
suficiente motive ca să rămînă la Arles. „Singura mea dorinţă ar fi să pot continua să cîştig cu propriile
mele mîini ceea ce cheltuiesc."
Nu ştie că în jurul său se urzeşte un complot. Mai multe persoane, nu din răutate, fără îndoială, ci pentru
că sînt într-adevar îngrijorate, întocmesc o petiţie adresată primarului prin care cer internarea nebunului
lăsat în libertate. Iniţiatorii strîng pe petiţie optzeci de semnături şi o trimit la primărie. Vincent avusese
incidente cu vecinii: „Dacă poliţia — îi va spune el mai tîrziu pastorului Salles — mi-ar fi protejat
libertatea împiedicînd copiii şi chiar persoanele mature să se adune în faţa locuinţei mele şi chiar să se
caţere pe fereastră, aşa cum au făcut (de parcă aş fi un animal ciudat), aş fi fost mai calm; în orice caz n-
am făcut rău nimănui".
Petiţionarii au cîştig de cauză. Comisarul central ordonă spitalului să-1 interneze pe bolnav, cum se va şi
întîmpla, iar ordinul e cu atît mai simplu de executat cu cît doctorul Rey fiind el însuşi suferind lipseşte
din spital.
Pastorul Salles este cel care-1 anunţă pe Theo de acest nou necaz, într-o scrisoare din 2 martie: ..Faptele ce
i se reproşează fratelui dumneavoastră (admiţînd că sînt exacte) nu permit ca un om să fie considerat
alienat şi să se ceară internarea lui".
După cincisprezece zile, la 18 martie, scrie din nou: „Fratele dumneavoastră mi-a vorbit cu mult calm şi cu
o perfectă luciditate despre situaţia lui şi despre petiţia semnată de vecini... în starea lui e ceva ce nu poate
fi definit şi este imposibil să-ţi dai seama de schimbările atît de brusce şi atît de complete ce se petrec în
el. Este evident că atît timp cît se va afla în situaţia în care l-am găsit eu nu s-ar putea pune problema
internării lui; şi nimeni, după cîte ştiu eu, n-ar avea tristul curaj să facă acest lucru". Este lesne de închipuit
în ce stare sufletească e Theo acum, cu o lună înainte de căsătorie, cînd primeşte aceste vesti. A închiriat
un apartament pentru el şi Jo, tot în Montmartre — Cite Pigalle nr. 8. De aici scrie el, cu neţărmurită
dragoste, această admirabilă frază: „Ai făcut atît de mult pentru mine" ... — această frază care pare să
inverseze poziţiile lor, dar care în fond nu face decît să confirme comuniunea celor doi fraţi: „Ai făcut atît
de mult pentru mine încît sînt profund mîhnit că acum, cînd probabil eu voi trăi zile de mare fericire cu
scumpa mea Jo, tu vei trece prin multe necazuri. Fiindcă ar vrea, pe cît este cu putinţă să ducă aceeaşi
viaţă pe care o duc şi eu, ea credea că ai să-i fi şi ei un frate, aşa cum totdeauna mi-ai fost mie..."
îi vorbeşte despre pînzele lui care „fac odăile atît de vesele" şi în care se simte „un puternic accent de
adevăr, satul autentic..."
Vincent nu i-a scris lui Theo imediat după noile evenimente deoarece nu voia să-şi neliniştească fratele. îi
scrie acum, cînd primeşte această scrisoare în care „îngrijorarea frăţească 1-a emoţionat" ... „Iată-mă zile
întregi pus sub cheie şi zăvoare, închis în celula furioşilor, fără ca vina mea să fi fost demonstrată sau
măcar demonstra-bilă."
Dar nu-i cere să intervină în favoarea lui. Are Theo nevoie să-i dea asigurări că este „în deplinătatea
facultăţilor mintale?" Scrisoarea lui o dovedeşte cu prisosinţă: Vincent îl sfătuieşte să suporte situaţia cu
stoicism, aşa cum o suportă şi el şi să-şi stăpînească mînia. „Dacă eu nu mi-aş reţine indignarea — scrie el
pe bună dreptate — aş fi imediat socotit un nebun furios." Contează pe prietenii săi, doctorul Rey —
despre care încă nu ştie că este absent — pe comisar şi chiar pe primar, sperînd că vor interveni spre a
pune capăt abuzului.
„Lucrurile se vor aranja. Situaţia e prea idioata ca să mai dureze."
Se gîndeşte că poate, cîndva, într-adevăr va trebui să se interneze. Acum însă nu există motive. Ceea ce i
s-a spus la bordel despre întîmplarile prin care a trecut, cele ce i s-au spus prin alte părţi, la fel ca tot ce se
petrece în jurul său, îl fac să se simtă liniştit. îşi dă seama că populaţia trăieşte într-o stare de nelinişte
confuză din pricina unor uşoare mişcări seismice, aşa cum s-a în-tîmplat cu doi ani în urmă şi la Nisa, cînd
datorită cutremurului s-a produs panica aceea care 1-a bucurat atît de mult pe Nietzsche.
Dacă suferă de ceva, suferă într-adevăr de o „sensibilitate excesivă", ca şi Gauguin, numai că el n-are
nevoie să meargă la Tropice din cauza asta. Şi îi atrage atenţia lui Theo să nu-şi iasă din fire cu toate că
„între noi există o mare simpatie şi comunitate de idei".
Dar inactivitatea îl apasă. în celula în care e închis — „Să suferi fără să te plîngi e unica lecţie" — totul îi
este interzis, chiar şi fumatul. „Neavînd nimic altceva de făcut, mă gîndesc toată ziua şi toată noaptea la
cei pe care i-am cunoscut."
Trecutul se amestecă iar cu prezentul. Peste resentimentele uitate ce le nutrise faţă de ai săi, se suprapune
acum amărăciunea pricinuită de laşitatea a cărei victimă a căzut. Arlezienii aceştia în a căror simpatie
crezuse, vecinii pe care i-a preţuit, i-au trădat încrederea pe care le-a arătat-o. Fiindcă — mai remarcă
Vincent — el s-a rănit pe sine, dar lor nu le-a făcut nimic. Iar celor care l-au adus aici, le declară că e gata
„să se arunce în apă" o dată pentru totdeauna dacă poate astfel să-i facă fericiţi pe „omuleţii aceia
virtuoşi"^. Această „lovitură de măciucă" 1-a zdruncinat; dacă ar fi în libertate şi ar fi provocat sau
insultat, cum a mai fost, s-ar mai putea oare stăpîni?
Mai tîrziu va afla că de fapt nici unul din vecinii lui, cu care avusese oarecare relaţii, nu figura pe lista
petiţionarilor. Afecţiunea atît de emoţionantă a lui Roulin, simpatia doctorului Rey şi cea a pastorului
Salles — „un om foarte cumsecade şi devotat", spune el, îl pot consola de celelalte decepţii. în
singurătatea din celulă, zilele se scurg cenuşii; dac-ar fi afară ar picta ca anul trecut livezile în
floare. „Munca îmi lipseşte mai mult decît m-ar putea obosi." între timp însă prietenii lui fac demersuri ca
să-1 scoată de acolo. Doctorul Rey s-a reîntors; pastorul Salles a găsit pentru Vincent o mică locuinţă într-
un alt cartier unde şi-ar putea regăsi liniştea. Lucrurile se vor aranja oare? Căsătoria lui Theo nu va aduce,
şi ea, o mai mare stabilitate a bunei lor înţelegeri? Şi din moment ce sînt atît de uniţi, fericirea fratelui său
nu este într-o anume măsură şi propria lui fericire? Iar scrisoarea prietenească pe care a primit-o de la Jo
lasă să se înţeleagă că ea ar putea deveni o legătură în plus în frăţia lor de artişti...
VIZITA LUI PAUL SIGNAC
Nici prietenii din Paris nu l-au uitat. Koning îi spune lui Theo că ar vrea să meargă la Arles să-1 vadă pe
Vincent; Bernard îi scrie în acelaşi sens. Dar Vincent nu mai îndrăzneşte să-i încurajeze după ce a trăit
experienţa aceea care i-a adus atî-tea suferinţe.
Cam pe la 20 martie, Paul Signac care mergea să picteze pe litoral îi face o vizită. Pentru Vincent e o mare
bucurie şi nu vrea să-şi lase prietenul să plece pînă ce nu-i arată pînzele sale. Medicul îi acordă autorizaţia
de a ieşi din spital. Dar casa galbenă a fost închisă de poliţie. Ca să poată intra a fost nevoie să
parlamenteze ... „La început n-au vrut să ne lase să intrăm, dar pînă la urmă tot am intrat."
într-o scrisoare adresată lui Theo, Signac relatează despre această vizită următoarele: „L-am găsit pe
fratele Dumneavoastră perfect sănătos, şi fizic şi moral. Am ieşit împreună ieri după-amiază şi astăzi de
dimineaţă. M-a dus să-mi arate tablourile care, cele mai multe, sînt foarte bune şi toate foarte curioase.
Amabilul lui doctor, internul Rey, crede că dacă ar duce o viaţă mai ordonată, daca ar mînca şi ar bea
normal şi la ore regulate, ar exista toate şansele ca teribilele crize să nu se mai repete niciodată. S-a arătat
foarte dispus să-1 ţină în spital cît timp va fi necesar ... Dacă nu se reîntoarce la Paris, ceea ce, după
părerea doctorului Rey, ar fi preferabil, ar trebui să se mute deoarece lumea de prin vecini îi este ostilă.
Aceasta e şi dorinţa fratelui dumneavoastră care ar vrea să iasă cît mai repede din acest ospiciu unde la
urma urmelor desigur că suferă din cauză că e permanent supravegheat."
Aceste precizări sînt confirmate în amintirile pe care Signac i le va împărtăşi lui Gustave Coquiot, cu
excepţia unui singur punct pe care în mod deliberat 1-a omis în scrisoarea adresată lui Theo: „Toată ziua
mi-a vorbit despre pictură, literatură, socialism. Seara era puţin cam obosit. Poate că îl enerva şi mistralul
care sufla îngrozitor. A vrut să bea esenţa de terebentină direct din sticla care se afla pe o masă din
cameră. Era vremea să ne reîntoarcem la ospiciu".
Şi Vincent confirmă relatarea lui Signac într-o scrisoare către fratele său, şi mai ales cele spuse de doctorul
Rey, recunoscînd că într-adevăr el s-a „ţinut în puteri mai ales cu alcool şi cafea". „Recunosc, spune el mai
departe, dar iarăşi e adevărat că pentru a atinge tonul înalt de galben pe care l-am atins în vara asta, era
nevoie să mă ameţesc şi eu puţin."
De cînd s-a îmbolnăvit, vede cu alţi ochi tablourile cu floarea-soarelui, această floare al cărei pictor a
devenit aşa cum alţii au devenit pictorii altor flori, această floare care, ca şi el, se întoarce după soare şi pe
care el a pictat-o în acea notă galbenă, puternică şi înaltă ca un ţipăt. Acum e de părere că una din pînze ar
putea fi expusă la Goupil; ar vrea să aibă şi Theo una, „pentru intimitatea dintre tine şi soţia ta", i-ar da
una şi lui Gauguin căruia ar vrea să-i facă „o plăcere de o oarecare forţă" ...
„E o pictură care-şi schimbă puţin aspectul, care se îmbogăţeşte dacă o priveşti mai multă vreme."
Crede că şi Theo a contribuit, ca să-i „fortifice 307 moralul", la vizita pe care i-a făcut-o Signac şi la tot
binele pe care i 1-a făcut această vizită, şi îi spune simplu „îţi mulţumesc pentru asta".
Theo se va căsători în curînd. Pleacă din nou în Olanda pe la începutul lui aprilie. Şi cu toate că Vincent îi
vorbeşte lui Signac (deşi recunoaşte binefacerile unei asemenea căsnicii) cu un umor destul de macabru,
ca de cioclu, despre ceremonia pe care fratele său va fi nevoit s-o suporte, pentru onoarea familiei, îi
trimite lui Theo o scrisoare plină de dragoste.
De la vizita lui Signac iese din spital în fiecare zi şi lucrează. Pentru a cincea oară reia Cîntecul de leagăn,
care fără îndoială îl ajută să uite „o anume tristeţe vagă şi greu de definit" de care s-ar putea să nu fie
străină căsătoria lui Theo. Această fericire care lui i-a fost refuzată, această fericire de care el nu mai are
parte, înseamnă de asemenea şi sfîrşitul fericit al unei himere cu care s-a iluzionat prea multă vreme... Nici
pentru Theo viaţa de artist nu e viaţa adevărată. A găsit-o pe cealaltă; şi cu toate că afecţiunea Johan-nei s-
ar putea alătura afecţiunii lui Theo, Vincent se simte iarăşi părăsit.
în aceeaşi scrisoare citează acest epitaf de pe un mormînt antic al unei preotese din Carpentras: „ ... care
nu s-a plîns niciodată de nimeni..." De cine deci ar fi îndreptăţit Vincent să se plîngă? Dar cine e
îndreptăţit să se plîngă vreodată? „Prin comparaţie eu mă simt un fel de fiinţă ingrată."
Nicicînd n-a fost atît de calm, atît de îngăduitor, atît de resemnat. Dacă va trebui să-şi părăsească „sărmana
căsuţă galbenă", o va părăsi fără să facă şicane pentru cheltuielile pe care le-a avut cu zugrăvitul şi cu
instalarea gazelor de care n-a profitat mai deloc. Doctorul Rey se oferă să-i închirieze două cămăruţe într-o
casă de-a lui. Vincent însă nu se mai simte în stare să-şi amenajeze un nou atelier şi să locuiască acolo
singur. Nu vrea nici „să sacrifice încă o existenţă pentru existenţa sa" şi cum ar putea oare?
De-acum încolo, ce altă soluţie ar mai fi decît aceea de a-şi accepta soarta oricît ar fi ea de amară? 11
citează totuşi pe dascălul Panglos care-1 îndeamnă să fie optimist. Aşadar, din cînd în cînd, mai are încă
umor şi cultivă ironie. Nu vrea să cedeze „deznădejdilor interioare destul de serioase", despre care îi
vorbeşte lui Signac. Şi dacă într-o bună zi va înnebuni, ce-i rămîne de făcut? „Mă gîndesc să accept fără
nazuri meseria mea de nebun aşa cum Degas s-a făcut notar. Numai că, adaugă el, nu prea mă simt în
puteri ca să joc un asemenea rol."
CĂSĂTORIA LUI THEO
în cursul lunii aprilie, cînd la Amsterdam are loc căsătoria lui Theo, Vincent e silit să plece din casa
galbenă în care a investit atîtea speranţe. După această nouă ruptură nu-i mai rămîn decît „prieteniile
profunde" despre care îi vorbeşte lui Signac, dar care au „dezavantajul că te ancorează în viaţă" mai mult
decît s-ar cere.
închiriază cele două camere oferite de doctorul Rey, dar numai ca să-şi depoziteze acolo mobilierul şi
pînzele. în ceea ce-1 priveşte ar vrea să ia totul de la capăt, dar simte că-i este imposibil. Pentru că nu
poate sta la nesfîrşit în spital se hotărăşte, după ce în prealabil a discutat problema şi cu doctorul Rey şi cu
pastorul Salles, să se interneze la ospiciul din Saint-Remy-de-Provence, un azil pentru alienaţi unde speră
că va putea continua să picteze. Pictura e singurul lucru care-1 mai interesează. „Provizoriu doresc să fiu
internat atît pentru propria mea linişte cît şi pentru liniştea altora."
în momentul în care Theo păşeşte în viaţa adevărată, Vincent se închide în singurătate. în el se produce un
imens vid, şi dacă mai pictează şi acum, pictura nu mai e pentru el decît „mijlocul de a se retrage din
viaţă".
„Nu te necăji din pricina mea — îi scrie lui Theo. Iată, în aceste zile cînd m-am mutat, cînd mi-am
transportat mobila, cînd am ambalat pîn zele pe care ţi le voi trimite, totul era trist, dar mai ales mi se
părea trist că toate mi-au fost dăruite de tine cu atîta dragoste frăţească şi că atîţia ani de zile tu ai fost
totuşi singurul om care m-a sprijinit şi-acum sînt silit s-o iau de la capăt şi să-ţi spun această tristă poveste,
dar mi-e greu să exprim ce simţeam. Bunătatea pe care mi-ai arătat-o nu-i un lucru pierdut, pentru că tu ai
avut această bunătate şi ea rămîne ca ceva al tău, chiar dacă rezultatele ei materiale ar fi nule, cu atît mai
mult ea îţi va rămîne ca ceva al tău, dar nu pot să-ţi spun aceasta aşa cum o simţeam."
Această scrisoare a unui om care din propria-i voinţă se retrage dintre oameni, această scrisoare sfîşietoare
ar trebui citată în întregime. E o scrisoare impregnată de o nesfîrşită dragoste, dar în ea se citeşte totodată
disperarea, ea anunţă dispariţia voită a unei fiinţe, un fel de sinucidere morală (înaintea celeilalte), deşi
finalul ei este consolator — încearcă să fie — vorbind despre posibilitatea „de a continua să mai muncesc
puţin la pictură".
... „îţi strîng mîna în gînd, nu ştiu dacă o să-ţi scriu foarte, foarte des, fiindcă nu sînt în fiecare zi cu mintea
destul de limpede ca să pot scrie cît de cît logic.
„Bunătatea care ai arătat-o faţă de mine mi se pare astăzi mai mare ca oricînd, nu-ţi pot scrie aşa cum simt,
dar te asigur că această bunătate e de mare preţ şi dacă încă nu-i vezi roadele, scumpul meu frate, nu te
necăji, căci ea va rămîne ca un bun al tău. Şi pe cît e cu putinţă îndreaptă asupra soţiei tale această
dragoste. Iar dacă noi vom coresponda mai puţin, vei vedea că dacă ea este aşa cum o cred eu, în ea vei
găsi mîngîierea. Iată ce nădăjduiesc ..."
El ise retrage în umbră. Şi pentru că ştie că sentimentele care dictează faptele au mai multă importanţă
decît propriile lor rezultate, îi lasă lui Theo, în schimbul a ceea ce a primit de la el, aceste cîteva cuvinte
repetate cu o sfîşietoare elocvenţă: „Bunătatea ta îţi va rămîne ca ceva al tău ..."
UN SINGUR REFUGIU...
Scrisoarea aceasta e un fel de adio la care Theo răspunde imediat, animat de aceleaşi sentimente, afirmînd
că ajutorul său a fost ceva cît se poate de firesc, „fără să mai ţin seama de faptul că şi tu m-ai ajutat de
multe ori prin munca ta şi printr-o comportare frăţească mai valoroasă decît toţi banii pe care i-aş putea
dobîndi vreodată".
Theo s-a reîntors la Paris cu Jo — „mai fericit decît s-ar putea spune în cuvinte" — în apartamentul lor din
Montmartre. Temîndu-se ca hotă-rîrea lui Vincent de a se interna în ospiciu să nu fi fost dictată de dorinţa
pictorului de a-şi scuti prietenii de grijile ce şi le fac din cauza lui, Theo îi propune să vină la ei la Paris.
La vară ar putea merge la Pont Aven, împreună cu colegii lui. Dar Vincent se declară deocamdată
incapabil să-şi organizeze singur viaţa şi azilul i se pare a fi un refugiu — „o simplă formalitate", în
aşteptarea unui viitor pe care, totuşi, nu se bizuie prea mult.
Pastorul Salles urmează să plece la Saint-Remy, să vadă în ce condiţii ar putea fi internat Vincent, care
acum se zbuciumă din cauză că îşi obligă prietenii să facă fel şi fel de demersuri şi să se preocupe de
problemele lui. Se acuză de un egoism de care pesemne că nu şi-a dat seama pînă acum. Dar „nu-ţi poţi
vedea de meserie şi în acelaşi timp să te interesezi de celelalte".
Vincent s-a lepădat de orice ambiţie şi de orice orgoliu. Nu mai are nici o aspiraţie, vrea doar să aibă
asigurată hrana şi odihna, cu condiţia de a-i fi totuşi lăsată libertatea de a picta, ultimul lui mijloc de „a-şi
uza viaţa".
„Nu mă simt în stare să merg la Paris sau să merg la Pont Aven, de altfel mai niciodată nu mi se întîmplă
să doresc ceva sau să regret ceva din inimă."
Din cînd în cînd doar, mai simte mocnind în el vechea lui aspiraţie de fericire, sentimentul iremediabilei
lui singurătăţi... „Şi astfel, de faleza disperării se sparg valurile, furtuna dorinţei de a îmbrăţişa ceva, o
femeie bună ca o cloşcă dar, UN SINGUR REFUGIU...
Scrisoarea aceasta e un fel de adio la care Theo răspunde imediat, animat de aceleaşi sentimente, afirmînd
că ajutorul său a fost ceva cît se poate de firesc, „fără să mai ţin seama de faptul că şi tu m-ai ajutat de
multe ori prin munca ta şi printr-o comportare frăţească mai valoroasă decît toţi banii pe care i-aş putea
dobîndi vreodată".
Theo s-a reîntors la Paris cu Jo — „mai fericit decît s-ar putea spune în cuvinte" — în apartamentul lor din
Montmartre. Temîndu-se ca hotă-rîrea lui Vincent de a se interna în ospiciu să nu fi fost dictată de dorinţa
pictorului de a-şi scuti prietenii de grijile ce şi le fac din cauza lui, Theo îi propune să vină la ei la Paris.
La vară ar putea merge la Pont Aven, împreună cu colegii lui. Dar Vincent se declară deocamdată
incapabil să-şi organizeze singur viaţa şi azilul i se pare a fi un refugiu — „o simplă formalitate", în
aşteptarea unui viitor pe care, totuşi, nu se bizuie prea mult.
Pastorul Salles urmează să plece la Saint-Remy, să vadă în ce condiţii ar putea fi internat Vincent, care
acum se zbuciumă din cauză că îşi obligă prietenii să facă fel şi fel de demersuri şi să se preocupe de
problemele lui. Se acuză de un egoism de care pesemne că nu şi-a dat seama pînă acum. Dar „nu-ţi poţi
vedea de meserie şi în acelaşi timp să te interesezi de celelalte".
Vincent s-a lepădat de orice ambiţie şi de orice orgoliu. Nu mai are nici o aspiraţie, vrea doar să aibă
asigurată hrana şi odihna, cu condiţia de a-i fi totuşi lăsată libertatea de a picta, ultimul lui mijloc de „a-şi
uza viaţa".
„Nu mă simt în stare să merg la Paris sau să merg la Pont Aven, de altfel mai niciodată nu mi se întîmplă
să doresc ceva sau să regret ceva din inimă."
Din cînd în cînd doar, mai simte mocnind în el vechea lui aspiraţie de fericire, sentimentul iremediabilei
lui singurătăţi... „Şi astfel, de faleza disperării se sparg valurile, furtuna dorinţei de a îmbrăţişa ceva, o
femeie bună ca o cloşcă dar, UN SINGUR REFUGIU...
Scrisoarea aceasta e un fel de adio la care Theo răspunde imediat, animat de aceleaşi sentimente, afirmînd
că ajutorul său a fost ceva cît se poate de firesc, „fără să mai ţin seama de faptul că şi tu m-ai ajutat de
multe ori prin munca ta şi printr-o comportare frăţească mai valoroasă decît toţi banii pe care i-aş putea
dobîndi vreodată".
Theo s-a reîntors la Paris cu Jo — „mai fericit decît s-ar putea spune în cuvinte" — în apartamentul lor din
Montmartre. Temîndu-se ca hotă-rîrea lui Vincent de a se interna în ospiciu să nu fi fost dictată de dorinţa
pictorului de a-şi scuti prietenii de grijile ce şi le fac din cauza lui, Theo îi propune să vină la ei la Paris.
La vară ar putea merge la Pont Aven, împreună cu colegii lui. Dar Vincent se declară deocamdată
incapabil să-şi organizeze singur viaţa şi azilul i se pare a fi un refugiu — „o simplă formalitate", în
aşteptarea unui viitor pe care, totuşi, nu se bizuie prea mult.
Pastorul Salles urmează să plece la Saint-Remy, să vadă în ce condiţii ar putea fi internat Vincent, care
acum se zbuciumă din cauză că îşi obligă prietenii să facă fel şi fel de demersuri şi să se preocupe de
problemele lui. Se acuză de un egoism de care pesemne că nu şi-a dat seama pînă acum. Dar „nu-ţi poţi
vedea de meserie şi în acelaşi timp să te interesezi de celelalte".
Vincent s-a lepădat de orice ambiţie şi de orice orgoliu. Nu mai are nici o aspiraţie, vrea doar să aibă
asigurată hrana şi odihna, cu condiţia de a-i fi totuşi lăsată libertatea de a picta, ultimul lui mijloc de „a-şi
uza viaţa".
„Nu mă simt în stare să merg la Paris sau să merg la Pont Aven, de altfel mai niciodată nu mi se întîmplă
să doresc ceva sau să regret ceva din inimă."
Din cînd în cînd doar, mai simte mocnind în el vechea lui aspiraţie de fericire, sentimentul iremediabilei
lui singurătăţi... „Şi astfel, de faleza disperării se sparg valurile, furtuna dorinţei de a îmbrăţişa ceva, o
femeie bună ca o cloşcă dar,
anul trecut. în timpul cît a stat închisă, cîteva pînze s-au deteriorat din cauza umezelii^... Ce va rămîne din
toată truda lui, se întreabă, deoarece ştie, fiindcă a văzut la Luvru pînzele lui Delacroix, că „tablourile se
vestejesc ca florile..." Acum ar trebui să găsească un ospiciu în care să fie primit pe gratis în schimbul
pînzelor^ ce le-ar lăsa azilului. Numai că un asemnea ospiciu nu există: „Aceasta fiind poate, nu spun o
mare, dar oricum.o mică nedreptate. Eu m-aş resemna dacă aş găsi un astfel de azil". Şi adaugă această
frază care spune totul: „Dacă n-ar fi prietenia ta oamenii m-ar împinge fără nici o remuşcare la sinucidere,
şi poate că, oricît aş fi de laş, pînă la urmă acolo aş ajunge".
DACA SAMÎNŢA NU PIERE ...
La 2 mai, Vincent îi trimite lui Theo jdouă lăzi cu pînze din care fratele sau ar urma să păstreze picturile
ce i se par „acceptabile" şi să le distrugă pe celelalte. Se pare că Vincent şi-a pierdut în momentul acela
încrederea în sine, care pe vremuri constituia suportul lui moral.. . „Or, eu, ca pictor, . nu voi reprezenta
nimic important, sînt absolut sigur ..." Acum i se pare că şi acordul încheiat cu Theo e un tîrg păgubitor
pentru fratele său şi din această cauză e din nou frămînţat, e din nou cuprins de remuşcări: „Banii cheltuiţi
cu pictura mea fac să mă simt strivit sub un sentiment de datorie şi de laşitate şi bine^ar fi dacă s-ar putea
ca totul să se termine odată".
încă mai pictează livezi de măslini, un lan de grîu şi începe iarăşi să facă desene în peniţă, care devin din
nou „foarte negre şi destul de melancolice, ţinînd seama de faptul că e primăvară". Este vorba acum şi de o
reîntoarcere spre motivele care îl atrăgeau pe vremuri, reîntoarcere care va încheia ciclul evoluţiei sale.
Impresionismul va rămîne pentru el obiectul unei anume pasiuni, ceea ce nu înseamnă însă că pictorii care
l-au precedat tre- buie neglijaţi... „îmi dau seama că mă reîntorc din ce în ce mai mult la ideile pe care le
aveam înainte de a veni la Paris".
Viitorul plin de speranţe pe care-1 întrevedea atunci cînd lupta pentru pictură şi pentru pictori nu mai e
astăzi decît o amintire. îşi reia cu modestie locul său de verigă în lanţul fără sfîrşit al artei şi al oamenilor.
„Principalul este — îi spune lui Theo — să ne simţim cît mai uniţi", dar această unire nu mai poate fi decît
sentimentală, afectivă. A încetat şi ea să mai fie cimentul unei opere comune.
„Acum că te-ai căsătorit, noi nu vom mai trăi pentru marile idei ci, crede-mă, numai pentru cele mărunte.
Iar eu găsesc într-asta o formidabilă uşurare de care nu mă plîng deloc."
în Vincent, totul a fost ars de focul unei vieţi neîndurătoare. Fiecare scrisoare din aceste ultime zile
petrecute la Arles completează bilanţul înfrîn-gerii. Soarele, al cărui pictor şi bard a devenit, 1-a nimicit cu
lumina pe care Vincent o căutase atîta amar de vreme. Acest om zdrobit nu mai este decît o modestă
aparenţă, un înveliş gol pe dinăuntru, pentru că a dat totul fără să primească nimic în schimb. Dar „dacă
sămînţa nu piere . .."
Şi totuşi, deşi nu-şi mai face nici o iluzie, va continua să înainteze pe calea de lumină orbitoare pe care s-a
angajat.
XVIII. CIMPUL ÎNGRĂDIT
Azilul de alienaţi din Saint-Remy, situat la 25 km de Arles, era găzduit în vechea mănăstire Saint-Paul de
Mausole, construită în veacul al Xll-lea, cam la 1 500 de metri de oraşul în care s-a născut Nostradamus,
lîngă podişul Antiques şi în apropierea ruinelor de la Glanum, cetate recent descoperită, anterioară
ocupaţiei romane.
Regiunea e admirabilă. înspre imensul şes se văd turnurile din Avignon şi culmile munţilor Ventoux. în
partea opusă, se află lanţul Alpililor, cu creste stîncoase ce se decupează pe un cer de cobalt, cu coaste
brăzdate de un labirint de viroage acoperite cu o vegetaţie luxuriantă în care chită greierii.
Azilul a fost înfiinţat la începutul secolului trecut de un anume doctor Mercurin, alienist, iar din anul 1874
la conducerea ospiciului a venit doctorul Theophile Peyron, care era în acelaşi timp şi administrator şi
medic şef. Azilul depindea de un ordin religios, iar doamna Deschanel, sora Epiphanie, care era stareţa
acestui ordin, conducea pe vremea aceea serviciul de întreţinere şi „de aprovizionare şi de distribuire a
hranei".
în ziua de 8 mai, pastorul Salles, care s-a ocupat de cele necesare internării, îl conduce pe Vincent la azil.
Este deci în măsură să-i scrie lui Theo: „Călătoria noastră a decurs în condiţii ex- celente. Domnul Vincent
a fost foarte calm şi el însuşi i-a prezentat doctorului cazul său ca un om pe deplin conştient".
Doctorul Peyron este „un orn bolnav de gută, văduv de cîţiva ani şi care poartă nişte ochelari foarte negri",
va nota Vincent. Fost medic în marină, apoi oculist la Marsilia, Peyron nu pare să fie prea competent în
actuala lui funcţie. 11 întreabă pe Vincent despre familia sa, despre antecedente. Doctorul Urpar, de la
ospiciul din Arles, a eliberat certificatul de ieşire dar se pare că nu a precizat evoluţia bolii. Iată textul
certificatului de internare, redactat şi semnat de doctorul Peyron, a doua zi după sosirea lui Vincent:
„Subsemnatul doctor în medicină, director al ospiciului din Saint-Remy, certific că numitul Van Gogh
(Vincent) în vîrstă de treizeci şi şase de ani, născut în Olanda şi domiciliat actualmente la Arles (B.-du-R.),
în tratament la spitalul din acest oraş, a suferit de manie acută cu halucinaţii ale vederii şi auzului, care 1-a
făcut să se mutileze tăindu-şi urechea. Astăzi, el pare să fi revenit la normal, dar nu are forţa şi curajul de a
trăi în libertate şi a cerut el însuşi să fie primit în azil. Consider, ţinînd seama de toate precedentele, că dl.
Van Gogh are atacuri de epilepsie, foarte distanţate în timp, şi că este cazul să fie ţinut sub o observaţie
prelungită".
Avînd în vedere răspunsurile pe care i le-a dat bolnavul la întrebările ce i-au fost puse, doctorul precizează
într-o notă complementară: „Ne-a povestit că o soră de-a mamei lui a fost epileptică şi că în familie sînt
mai multe cazuri. Ceea ce i s^a întîmplat bolnavului n-ar fi deoît o continuare a unor întîmplări prin care
au trecut mai mulţi membri ai familiei sale".
Aripa stîngă a azilului Saint-Paul era rezervată bărbaţilor, dar încă de pe vremea aceea vreo treizeci de
camere stăteau neocupate. Lui Vincent i se dă la primul etaj „o cameră mică, cu tapet de hîrtie într-un gri
verzui, care are două draperii verzi, cu desene într-un roz foarte şters, înviorate de nişte dungi subţiri de
culoarea sîngelui". Mobilierul foarte sumar e completat cu un fotoliu vechi, îmbrăcat într-o tapiserie
uzată, despre care Vincent crede că a rămas moştenire de la vreun pacient mai înstărit.
Dar iluzia pe care acest decor ar vrea s-o ofere pacientului, încercînd sa-1 facă să uite că încăperea este o
celulă, este anulată de fereastra prevăzută cu drugi solizi de fier.
Această fereastra dă totuşi spre un peisaj odihnitor, spre ultimele ondulaţii ale Alpililor, iar dimineaţa
Vincent va vedea „soarele ridicîndu-se glorios". Chiar de lîngă zidul clădirii coboară în pantă lină un cîmp
ce aparţine domeniului, dar care e complet îngrădit cu un zid înalt de piatra. Zidul nu ascunde orizontul,
dar opreşte privirea ca şi drugii de fier, de parcă dincolo de refugiul lui Vincent chiar şi lumea exterioară
ar fi limitată. Cîmpul îngrădit va deveni unul din motivele familiare ale pictorului — temă simbolică a
izolării sale, de care se izbesc valurile pietrificate ale Alpililor.
CALATORII D1NTR-O ALTA LUME
Totul în acest aşezămînt, lăudat cu multă amabilitate în anunţurile publicitare, totul aici are două feţe:
camera-celulă, cîmpul îngrădit şi viaţa clocotitoare care freamătă în pădurile de pini şi prin vîlcele.
Libertatea cîntă împreună cu greierii, aerul e înmiresmat de parfumul plantelor aromatice, dar în marea
sală de la parter unde se strîng bolnavii, şi, uneori prin celule, se aud urlete cumplite, care fac să-ţi îngheţe
sîngele în vine.
Bolnavii se plimbă într-una încoace şi-n colo, printre ziduri, urmărind cine ştie ce himeră sau speranţă
născută din propria lor imaginaţie. Cei mai periculoşi şi cei mai indecenţi se află într-o altă aripă a clădirii.
în jurul lui Vincent se află mai ales fiinţe abulice care-şi tîrăsc de colo pînă. colo neputinţa şi plictisul.
„Sala în care se stă în zilele ploioase e ca o sală de aşteptare de clasa a IlI-a dintr-un sat ce lîncezeşte.. .
Unii bolnavi vin cu bastoane, cu lunete, în ţinută de călători, ca nişte pasageri" ... gata să întreprindă
o călătorie dincolo de posibil.
Azilul are trei clase — cum aveau şi căile ferate pe vremea aceea. Costul ultimei clase, cea a lui Vincent,
este de 100 fr. pe lună, iar regimul alimentar (atît de lăudat în prospecte) poate fi asemănat, scrie pictorul,
cu mîncărurile restaurantelor pariziene de mîna a şaptea, năpădite de gîndaci de bucătărie (de altfel, din
cînd în cînd, în supă mai cade cîte un gîndac); de obicei se mănîncă fasole, năut, linte şi „alte articole de
consumaţie". Acest regim alimentar se datorează, fără îndoială, doctorului Peyron, pe care îl interesează
mai mult economiile decît hrana bolnavilor; în „sectorul domnilor" sînt numai doisprezece oameni.
Vincent nu se plînge de această cumplită companie, cel puţin la începutul şederii sale în ospiciu. Dar e
lesne de înţeles că această ambianţă nu era de natură să vindece un om ale cărui crize trecătoare nu afectau
deloc luciditatea de care se bucura după accese.
Tratamentul se reduce la băi şi se pare că nimeni nu se interesează de tratament, deoarece Vincent scrie:
„nu se face absolut nimic, bolnavii sînt lăsaţi să vegeteze în inactivitate şi sînt hrăniţi cu mîncăruri fade şi
cam stricate".
Vincent refuză această hrană şi se mulţumeşte numai cu pîine şi supă, astfel încît condiţiile lui de trai nu se
schimbă deloc. Dar el îi scrie fratelui său despre aceste lucruri fără să se plîngă. Vorbeşte despre pacienţii
internaţi ca despre nişte fiinţe nenorocite care îl fac să nu mai simtă „repulsia" ce i-o provoca nebunia.
Acum, artiştii care au murit nebuni — şi, vai, au fost atîţia — îi par că au „o înfăţişare senină". Descoperă
că între aceste fiinţe năpăstuite există un fel de solidaritate amicală, care îi face să se suporte reciproc, şi
uneori chiar să se ajute între ele. Vincent a văzut în jurul lui toate feţele mizeriei, foamea, frigul, sărăcia
lucie a minerilor şi a ţesătorilor, dar n-a apucat pînă acum să trăiască în mijlocul acestei ultime decăderi,
care nu e numai fizică ci fi morală.
Theo îi scrie că pentru el această şedere la Saint-Remy nu înseamnă că Vincent s-a retras din lume, ci doar
„o odihnă de moment", pînă cînd va mai prinde puteri. S-a oferit să-i caute o pensiune în apropierea
Parisului şi i-a propus chiar să plece la Pont Aven, unde mai sînt şi alţi pictori.
„Aş vrea, îi scrie Theo, să găsesc undeva nişte oameni care să te îngrijească lăsîndu-te în acelaşi timp să fii
complet liber". Dar Vincent numai doreşte nimic. Deocamdată consideră că e preferabil să rămînă unde e.
„Mă simt bine aici", răspunde el.
Fără îndoială că ceea ce vede în jurul lui, printre aceste epave umane, îl îndeamnă să se considere un
favorizat al soartei. Luciditatea pe care şi-a redobîndit-o e o compensaţie pentru frica lui de noi crize, de
care îşi dă seama că nu a scăpat. Şi pentru a uita prezentul şi spaima de viitor, el are munca, are misiunea
lui pe care trebuie să le continue atîta timp cît va mai fi în stare să ţină o pensulă în mînă.
MIŞCAREA DE ROTAŢIE A LUMILOR
Primele saptămîni petrecute în ospiciu îi aduc lui Vincent o oarecare linişte. Viaţa ordonată, faptul că e
scutit de preocupările gospodăriei, băile prelungite pe care le face de doua ori pe săptămînă îl calmează, îl
liniştesc şi foarte curînd începe să picteze pînze care, şi ele, sînt o expresie a liniştii lui interioare:
trunchiuri de copaci acoperite de muşchi, ramuri înfrunzite, vechea bancă de lîngă bazinul ce
ornamentează grădina părăginită. I se permite să lucreze numai în grădină, nu şi în afară. Dar primăvara
face din acest loc împrejmuit un paradis vegetal în care Vincent descoperă „eternele cuiburi de verdeaţă
pentru îndrăgostiţi".
E mereu preocupat să restituie ceea ce primeşte. Certurile estetice i se par acum ceva foarte înde părtat,
ori nişte „furtuni într-un pahar cu apa" Din nou scrie că face „unele progrese" şi din nou îşi aminteşte de
anii tinereţii şi, în acelaşi timp, de tot ceea ce pe vremuri fusese obiectul admiraţiei sale.
La propunerea lui Theo de a participa la Expoziţia Independenţilor, răspunde, şi de data aceasta, că totul îi
este indiferent. Poate, eventual, Noaptea înstelată? Dar oricum, nu vrea nimic, nu-şi doreşte nimic, nici
măcar să-şi revadă prietenii la care, totuşi, se gîndeşte adesea.
De o lună „n-am simţit niciodată dorinţa de a fi într-altă parte ..."
Esenţial este faptul că-i liniştit şi că liniştea lui persistă. Faptul că se răresc crizele îi dă o oarecare speranţă
... „Acum, îi scrie el lui Theo, dezgustul meu de viaţă e mai puţin pronunţat, iar melancolia mai puţin
acută".
îl citeşte din nou, cu pasiune, pe Shakespeare şi mai cu seamă lucrează cu ardoare, avînd „douăsprezece
pînze pe şantier". Crede că în special munca îl poate vindeca.
La cererea lui, doctorul Peyron îi permite să iasă, însoţit de un gardian, ca să picteze prin împrejurimile
ospiciului unde regiunea muntoasă îi oferă motive noi.
într-adevăr, Vincent se află acum pentru prima oară în faţa acestor convulsii încremenite ale naturii şi se
pare că în caracterul atît de aparte, atît de zbuciumat al operelor din Saint-Remy, trebuie să fie remarcat un
mod conştient de a trata motivele ce le descoperă în aspectele geologice, mai degrabă decît un fel de
inconştienţă genială datorată stării sale patologice. Ca şi înainte, Vincent pictează acum — oameni şi
lucruri — căutînd să descopere ceea ce se află dincolo de aparenţe. El nu va evoca aspectul Alpililor, ci
structura lor: munţii redobîndesc violenţa lor de haos în care ţîşnesc flăcările negre ale chiparoşilor.
întreaga natură se întoarce la originile ei dramatice prin-tr-un fel de suprarealism luat în adevăratul sens al
cuvîntului care vrea să desemneze o facultate sporită de a vedea şi de a înţelege.Vincent va merge şi mai
departe cînd, pe la începutul şederii lui în ospiciu, va picta o Noapte înstelată. Dar de data aceasta nu mai e
cerul de la Arles, cerul imobil şi liniştitor al aparenţelor: aştrii sînt antrenaţi într-un vîrtej cosmic, în miş-
carea de rotaţie a lumilor de care noi nu ne dăm seama deoarece ne poartă şi pe noi prin infinit. E o pictură
de vizionar, desigur, dar tocmai ea reflectă adevărul.
Pe la începutul lui iunie, lui Vincent i se permite să meargă, tot însoţit, în satul Saint-Remy, numai că
această experienţă îl va decepţiona: „Simpla vedere a oamenilor şi a lucrurilor a avut asupra mea un efect
de parcă eram pe cale să leşin, şi m-am simţit foarte rău. în faţa naturii mă stăpîneşte sentimentul muncii".
La ospiciu nu pare să se dea prea multă atenţie picturilor lui care, fără îndoială, sînt considerate drept o
manie de om bolnav. Doar stareţa, sora Epiphanie, manifestă un anume interes şi intenţionează să-i ceară
pictorului o pînză cu care să decoreze sala de reuniuni a surorilor. Călugăriţele o sfătuiesc însă să renunţe
la această idee şi ea nu mai insistă.
Mult mai tîrziu (ea îşi va păstra încă multă vreme funcţia pe care o are la ospiciu), sora Epiphanie îşi va
aminti în special de „cuiburile de rîndunele" şi de „ciucurii de culori" din tablourile lui Vincent. A fost şi
ea mirată, ca toţi ceilalţi, de rapiditatea cu care lucra Vincent. Picta „ca o maşină", scria şi fiul doctorului
Peyron. De îndată ce încetează să muncească Vincent e pierdut, devine prada unui plictis de moarte, e
cuprins de o „groaznică spaimă şi soîrbă" care-1 împiedică să gîndească. Dar îl susţine voinţa lui de a arăta
lumii frumuseţea şi tainica forţă a naturii, a unei naturi, care, „se întinde dincolo de Saint-Ouen..."
precizează el, gîndindu-se şi la prietenii lui de la Paris.
Poate că ceea ce cu precădere le lipsea confraţilor săi de pe „micul bulevard" era tocmai conştiinţa
măreţiei ce domină pitorescul... As- tazi, în monotonia acestor zile care se aseamănă, lui Vincent îi este dat
să creadă „că un lan de grîu sau un chiparos merită osteneala de a fi priviţi mai de-aproape..." cum privea
el pe vremuri cîmpiile şi mărăcinişurile din Brabant.
O LEGĂTURA MAI PUTERNICA DECÎT AFECŢIUNEA
Or, în timp ce Vincent pare că se restabileşte încetul cu încetul în singurătatea morală de la Saint-Remy, la
Paris, Theo, care nu s-a putut niciodată lăuda cu o sănătate de fier, se plînge de tulburări inexplicabile... La
16 iunie, îi scrie fratelui său: „Ar fi trebuit de multă vreme să-ţi scriu dar nu-mi puteam formula ideile ..."
în această scrisoare, şi în această nouă stare psihică, îi vorbeşte lui Vincent despre opera lui cum n-a mai
vorbit niciodată pînă atunci. Elogiază calităţile picturilor lui, ale coloritului, dar, adaugă el, „ai mers prea
departe şi dacă ar fi să se caute simbolul, cercetîndu-se cu migală forma, eu găsesc în multe din pînze, în
expresia rezumativă a gîndirii tale despre natură şi despre fiinţele vii, că te simţi foarte legat de ele. Dar cît
ţi-ai muncit mintea şi la ce risc te-ai expus mergînd pînă la punctul extrem în care ameţeala devine ine-
vitabilă".
îl sfătuieşte ca acum să nu meargă mai departe spre „tărîmurile misterioase ce s-ar părea că pot fi atinse,
dar în care nu poţi pătrunde fără să fii pedepsit".
înţelegerea care s-a stabilit la Paris, între cei doi fraţi, capătă acum un sens nou. Theo pare să pătrundă
într-un domeniu ce pînă atunci i-a fost interzis. El intră în tragicul univers al lui Vincent în momentul cînd
apar primele semne ale bolii de care, pînă la urmă, va fi şi el răpus şi care îl va smulge din fericirea lui, din
„viaţa adevărată", spre a-1 conduce, alături de Vincent, în moarte. Sînt de-acum amîndoi legaţi prin acelaşi
destin atroce, sînt legaţi pentru totdeauna aşa cum visa Vincent, în Drenthe, ca „doi boi ce se pleacă suo
povara aceluiaşi jug" arînd pămîntul în care trebuie să încolţească grîul eforturilor lor.
Vincent a restabilit contactul cu Olanda. îi scrie mamei sale — care are aproape şaptezeci de ani — şi
surorii sale Wilhelmina. Evocă în scrisorile către Theo „mărăcinişurile şi mestecenii de la Nuenen, care
erau atît de frumoşi..."
La 5 iulie, Jo îi anunţă lui Vincent o veste mare: „Iarna viitoare, probabil prin februarie, sperăm să avem
un copil, un băieţaş drăguţ pe care-1 vom boteza Vincent, dacă vei voi să-i fii naş". Cu cîteva zile înainte
de a primi această scrisoare, pictorul îi scrie surorii sale Wil: „Eu care n-am nici soţie, nici copii, am
nevoie să văd lanurile de grîu ..."
Vechea amărăciune nu i-a trecut dar se bucură că Theo şi Jo, mai fericiţi decît el, vor vedea rodul iubirii
lor. în relaţiile dintre cei doi fraţi intervine astfel un element nou dar, totodată, şi acea dedublare ce se
conturează în destinul lui Theo care va fi împărţit între „viaţa adevărată", voită, ordonată, logică, şi
ataşamentul secret ce-1 ţine alături de fratele său, de misiunea lui de pictor, de parcă ar fi legat de destinul
celuilalt...
întrucît pe la începutul lui iulie pare să se ma-' nifeste o ameliorare, Vincent primeşte autorizaţia de a se
duce la Arles, împreună cu un supraveghetor, ca să-şi ia cele cîteva pînze pe care le lăsase să se usuce şi să
i le trimită lui Theo. Mai avea de asemenea de expediat la Saint-Remy mobila ce urma să fie depozitată la
azil unde era destul loc. Dar pastorul Salles e plecat într-un concediu de două luni, iar doctorul Rey, care a
dat un examen, s-a instalat la Paris. Vincent se întîlneşte numai cu foştii lui vecini, desigur şi cu familia
Ginoux, şi cu alţii. Călătoria a decurs fără incidente, iar în zilele următoare Vincent îi trimite lui Theo
cîteva tablouri a căror primire e confirmată abia la 16 iulie, desigur din cauză că Th£o se simţea extrem de
obosit. în ace-3 eaşi scrisoare îi vorbeşte lui Vincent de interesul pe care l-au arătat faţă de aceste pînze
Pissarro, moş Tanguy şi un norvegian, Verenskiold, secretarul Grupului XX din Bruxelles, care 1-a
întrebat dacă Vincent n-ar vrea să expună la ei. îl mai înştiinţează totodată că din lipsă de loc a închiriat o
încăpere la moş Tanguy unde va depozita o parte din pînze, ceea ce îi va permite negustorului să schimbe
mai des tablourile pe care ar vrea să le arate publicului.
Dar Vincent nu răspunde la această scrisoare. A fost doborît de o nouă criză ce s-a declanşat în timp ce se
afla pe cîmp şi „se pregătea să picteze pe o vreme cu vînt". Theo e înştiinţat de doctorul Peyron abia pe la
începutul lui august cînd criza aproape trecuse. Atunci îi scrie în olandeză rînduri pline de îngrijorare şi de
dragoste: „Bietul meu băiat, tare-aş vrea să ştiu ce se poate face ca să te scap de aceste coşmaruri.
Dacă într^o bună zi vei socoti că ţi-ar face bine să stai printre oameni care ar dori să-ţi alunge urîtul şi s-ar
bucura să te ştie alături de ei, gîn-deşte-te la cămăruţa noastră ...
... Doctorul şi personalul se poartă bine cu tine? Tratamentul bolnavilor se face diferenţiat, în funcţie de cît
plătesc? ... Nu-ţi pierde curajul şi gîndeşte-te că eu am atîta nevoie de tine".
„ ... Am multă nevoie de tine ..." Deşi tuşea încetează, starea sănătăţii lui Theo nu se îmbunătăţeşte: „Arăt
ca un cadavru", scria el în urmă cu două săptămîni. Acum i-a venit şi lui rîndul să tînjească după viaţa
rustică; şi el, cel care de atîta vreme luptă pentru pictura nouă, mărturiseşte că, în anumite momente,
preferă tehnicilor savante pînzele maeştrilor de odinioară, în care există „ceva adevărat şi sănătos, ca o
tartină de pîine neagră".
Urmează şi unul şi celălalt acelaşi drum, dar Vincent e profund mîhnit că el nu va mai reuşi să ajungă
nicăieri. Repetarea crizei îl face să creadă că şi în viitor va fi la fel, că această ameninţare va pluti mereu
asupra lui. „E ceva abominabil", scrie el. Din cauză că în timpul crizei a ţipat fără încetare şi i s-a umflat
gîtul şi vreme de patru zile n-a putut mînca nimic: „Nu mai văd cum ar fi cu putinţă să am curaj sau vreo
speranţă de mai bine ..."
CICLURILE Şl LANŢUL
E închis într-o celulă de la parter şi deocamdată i se interzice accesul în camera pe care o folosea ca
atelier, iar lipsa lucrului îl chinuie la fel cum l-ar chinui lipsa unui drog cu care s-ar fi obişnuit, în timpul
crizei, a încercat să-şi mănînce vopselele. Cînd, în sfîrşit, poate iarăşi să lucreze, din celula lui pictează din
nou Cîmpul îngrădit de care s-au poticnit speranţele lui — un cîmp cu paie galbene, dezmiriştit; reia „lupta
cu o pîn-ză începută înainte de criză ..." şi îi e recunoscător — Creatorului, cerului? — fie şi pentru
această ameliorare trecătoare!
Pînza încheie ciclul hranei, al bobului de grîu, paralel cu ciclul vieţii.
„... Un secerător, studiul e complet galben, groaznic de năclăit, dar motivul e frumos şi simplu. Şi-am
văzut atunci în acest secerător — o siluetă neclară care luptă ca un drac cu zăpuşeala, ca să-şi ducă treaba
la capăt — şi-am văzut atunci imaginea morţii în sensul că omenirea va fi grîul ce e secerat."
E o pînză care, în opoziţie cu acel Semănător, pictat la Arles, aureolat de soarele galben, reprezintă
realizarea temei iniţiale pe care a urmărit-o de-a lungul întregii sale cariere. „Dar în această moarte nu e
nimic trist, căci totul se petrece într-o lumină vie sub un soare care inundă lumea cu o lumină de aur fin."
Orice moarte e o renaştere, gîndeşte Vincent şi de aceea secerişul acesta e o apoteoză.
„Ar ca un apucat, lucrez cu o frenezie surdă mai mult ca oricînd", scrie el. Acum capodoperele la creează
„dincoace de drugii de fier ai celulei".
în acelaşi timp, începe sa lucreze din nou figuri. Schiţează două portrete ale supraveghetorului-şef, dintre
care unul îndată după criză „slab, palid ca unjirac", apoi reia motive din Arles — casa galbenă — lucrează
din amintire... N-a mai ieşit din ospiciu de şase săptămîni, deşi ar fi vrut să meargă „în munţi, sa picteze
zile în şir", deşi greierii care au pentru el „acelaşi farmec ca greierele din vatra ţăranului de pe la noi",
umplu aerul albastru cu muzica lor ... De cînd a avut criza, azilul îl apasă ca un blestem, îl chinuie frica de
ceilalţi bolnavi şi frica de propria-i boală. Ar vrea să plece din Saint-Remy. Dar va putea? I se va permite
să părăsească azilul? După săptămî-nile acelea de rătăcire şi-a redobîndit toată luciditatea şi începe să
lucreze cu înverşunare, munca fiind „cel mai bun paratrăsnet pentru boală".
în ciuda asigurărilor liniştitoare pe care i le dă doctorul Peyron, Vincent nu-şi mai face iluzii în ceea ce-1
priveşte. Ştie, simte că inevitabilele crize se vor repeta, mai mult sau mai puţin violente, la intervale mai
lungi sau mai scurte, că oricum boala planează asupra destinului său ca un pericol permanent. Caută să
descopere în el, în jurul său, cauza care ar putea provoca aceste crize bruşte în urma cărora se simte sfîrşit
şi se reface anevoie, stăpînit de o angoasă de care reuşeşte să scape din ce în ce mai greu. în speranţa că se
va vindeca, se hrăneşte convenabil — doctorul i-a prescris un regim special cu carne şi vin — evită să mai
aibă de-a face cu ceilalţi bolnavi, lucrează fără să se mai gîndească la nimic. Remarcă totodată că acum
crizele iau „o turnură religioasă absurdă" şi se întreabă dacă nu cumva mediul în care trăieşte are asupra
lui o influenţă nefastă. N-ar fi trebuit să-şi apere cu mai multă înverşunare atelierul, libertatea, chiar dacă
ar fi fost să se bată cu vecinii şi să omoare vreo cîţiva jandarmi?
Ospiciul nu-i mai apare ca un refugiu ci ca un loc plin de miasme în care se cufundă tot mai mult.
Prezenţa alienaţilor îi provoacă un fel de spaimă, „îşi suporta boala cu mult curaj, povestea stareţa,
doamna Deschanel. Cel mai mult îl apasă promiscuitatea. Directorul i-a permis să lucreze în sala mare
care e în dreapta intrării. Dar adesea mînca vopselele; şi atunci trebuia să i se administreze urgent un
antidot. După ce se liniştea ne cerea iertare şi se apuca imediat de lucru."
S-ar putea să nu-i mai priască Sudul? S-a ataşat de coloritul meleagurilor de aici, de cîteva fiinţe simple
care sînt la fel ca sufletul acestor locuri, Roulin, Ginoux, doctorul Rey, dar acum e cuprins de „cumplita
dorinţă" de a-şi „revedea prietenii şi de a revedea cîmpiile din nord."
E un ciclu fatal, ca cel al vieţii sau ca cel al anotimpurilor, căruia, mai devreme sau mai tîrziu, va trebui să
i se supună. Totuşi niciodată nu va uita zilele pe care le-a trăit aici şi tot ce a realizat aici, sub acest cer de
foc, şi dacă va avea cîndva succes „mă văd — scrie — regretînd cu anticipaţie singurătatea şi mîhnirea
mea de aici, cînd zăresc printre drugii celulei cosaşii pe cîmpul de sub fereastră".
Aceste rînduri sînt reproduse dintr-o lungă scrisoare, scrisă în septembrie, în care face un fel de bilanţ al
experienţei sale meridionale, experienţă primejdioasă, la care nici nu vrea să se gîndească prea mult, dar
care, dacă ar fi fost mai robust, dacă rezistenţa lui nu s-ar fi epuizat atît de repede, l-ar fi condus acolo
unde poate vor merge alţi pictori ce vor veni după el. „Pentru mine e atît de limpede că istoria oamenilor e
ca istoria griului, chiar dacă omul nu este semănat în pă-mînt ca să încolţească, ce importanţă are asta,
fiindcă e măcinat ca să poată deveni pîine."
După ce trece criza, doctorul Peyron îi acordă multă libertate dar Vincent ezită să iasă din ospiciu. De
două luni stă închis între zidurile arse 327 de soare. Pictează o copie după Pieta de Dela croix şi un
portret al soţiei supraveghetorului despre care spune că e „un fir de iarbă prăfuit"... Şi încet, încet începe
să-şi recîştige încrederea în pictură şi în el însuşi.
Este momentul în care începe seria de Lucrări agricole după gravurile lui Millet pe care îl interpretează
cromatic — admirabilă simfonie de motive albastre şi galbene, o modulaţie foarte dulce care marchează o
culme în evoluţia „pictorului ţăranilor". Niciodată n-a mai pictat ceva atît de liniştitor, atît de muzical (e
poate cel mai frumos lucru pe care 1-a făcut vreodată, va spune Theo!). într-adevăr, aceste tablouri, ca şi
motivele pe care le ia din Delacroix, ca şi acea cutremurătoare pînză inspirată de Gustave Dore, Plimbarea
prizonierilor, care e totodată şi imaginea propriului său destin, sînt cu totul altceva decît nişte simple copii.
îi va explica lui Theo ce reprezintă ele din punctul lui de vedere, făcînd o comparaţie între pictor şi
muzicianul care nu e totdeauna compozitor ci uneori e şi interpret.
„îmi aşez în faţă, ca motiv, albul şi negrul lui Delacroix sau Millet sau ale altora de după ei.
Şi-apoi pe aceste motive improvizez culoarea lor, bineînţeles, rămînînd pe de-a-ntregul eu însumi, dar
căutînd să-mi amintesc de tablourile lor. .."
Contopind în acest mod geniul lor cu al său, Vincent realizează prin pictură fuziunea care-1 inserează în
lanţul de artişti, adăugînd la creaţia lor propria-i interpretare spre a crea ceva complet nou, dar legat de
opera lor; nu exact la fel ci doar înrudit, fiind continuatorul lor aşa cum fiul e continuatorul tatălui şi
devenind astfel şi continuatorul tuturor celor ce le-au precedat... „Şi-atunci pensula se mişcă între degetele
mele ca arcuşul pe vioară, numai şi numai pentru plăcerea mea."
Toată toamna lucrează la pînzele în care-1 interpretează pe Millet. îşi aminteşte şi de Monti-celli şi
foloseşte uneori împăstările lui, acea strălucire de culori care îl obseda încă de pe vremea cînd era la Paris.
LINIŞTEA
Această activitate creatoare îi aduce pictorului liniştea şi ţine în frîu demonii negri ce stau gata să se
năpustească asupra lui. Se gîndeşte însă mereu să plece din Saint-Remy şi, eventual, să lucreze cu
Pissarro, care s-a stabilit la Eragny, în valea rîu-lui Epte. Doctorul Peyron, care a făcut o călătorie la Paris,
s-a întîlnit cu Theo şi 1-a liniştit în privinţa stării actuale a fratelui său. Plecarea lui Vincent nu prezenta
nici un inconvenient dar doctorul sugera totuşi, dat fiind faptul că în general crizele s-au declanşat după
călătoriile făcute la Arles, să mai încerce o nouă experienţă înainte de a părăsi ospiciul.
Pissarro trăieşte şi el în mizerie, iar în casa lui „cîntă găina", scrie Theo. Nu-1 poate primi pe Vincent la el,
dar îl sfătuieşte să meargă la Au-vers-sur-Oise, un sat lînpă Pontoise, unde trăieşte un oarecare doctor
Gachet, prieten de-al impresio-niştilor, care ar putea fi pentru Vincent şi medic şi prieten.
Propunerea pare să-i fi convenit pictorului, dar încă din primele zile ale lui octombrie începe să facă
plimbări în afara ospiciului, ba chiar porneşte într-o lungă excursie în Alpili în căutarea unor motive pe
care le-ar putea trata fie acum fie la primăvară. Aşadar, nu are în vedere o plecare imediată, nu se gîndeşte
să se despartă de acest peisaj ale cărui bogăţii sînt încă departe de a se fi epuizat. Lucrează „prin locuri
foarte sălbatice", într-o carieră aproape de ospiciu, daT şi mult mai departe, prin rîpele de la Peyroulets,
prin văile adînci ale Alpililor unde vegetaţia este de o exuberanţă cvasi tropicală.
Uneori, chiar cînd e afară, pe cîmp, se simte asaltat de atrocele sentiment al singurătăţii, pe care munca
însă reuşeşte să-1 tempereze. Se grăbeşte să-şi ducă treaba la bun sfîrşit, ca ţăranul care de teama furtunii
îşi cară grîul în hambare.
îi scrie fratelui său că dacă nu se vor mai repeta crizele, va rămîne la Saint-Remy pînă la primăvară, deşi
seara — şi acum se înserează devreme — cînd trebuie să termine cu lucrul se „plictiseşte de
moarte".
în aceste momente de repaus, care sînt copleşitoare, e mereu obsedat de ideea că stăruinţele lui sînt
absurde. S-au cheltuit o grămadă de bani pentru o grămadă de tablouri, care desigur n-au valoarea pe care
criticii — ca acel Isaăcson, autorul unor note recent publicate într-un ziar olandez — încep acum să le-o
descopere. Vin-cent îşi pierde încrederea în propria-i operă în momentul în care alţii ajung, în sfîrşit, să i-o
aprecieze. în privinţa calităţilor ce i se atribuie, consideră că este „extrem de exagerat" să se discute cu
atîta emfază.
Fără îndoială, el continuă cu ardoare lupta aceasta care îl ajută să trăiască şi care acum e singura raţiune a
existenţei sale. Dar pare că vrea să limiteze cît mai mult sensul operei sale. Pictează pentru propria sa
plăcere, pentru cîţiva prieteni, pentru cei care au fost martorii primelor lui eforturi şi care poate că acum,
văzîndu-i pîn-zele, vor înţelege ceea ce n-au înţeles pe vremuri din desenele lui stîngace.
Acum, la capătul carierei, prin opera înfăptuită, restabileşte legătura cu tinereţea sa. „Ne cramponăm de
sentimentele de afecţiune din trecut", îi scrie el atunci surorii lui Wil... Şi se oferă să-i trimită tablouri din
care, o roagă, să dea cîteva mamei, verilor, femeii care 1-a iubit, Margot Bege-mann. Mamei sale îi scrie,
referindu-se la portretul lui, că „totuşi el a rămas oarecum un ţăran din Zundert".
E din nou stăpînit de acest sentiment de rusticitate profundă şi primeşte cu oarecare nemulţumire
crochiurile pe care i le trimit Gauguin şi Bernard, făcute după Grădina Gethsemani, compoziţiile acelea
biblice - Bernard a văzut oare în viaţa lui un măslin? — care nu sînt decît literatură sau convenţie. Pentru
propria-i plăcere, pictează culesul măslinilor, revenind la semitonurile de altă dată, cu mai puţină strălucire
cromatică, de parcă ar picta „o vagă amintire, estompată de vreme" ... Viaţa calmă pe care o duce de atî tea
luni, în izolare, îi aduce această liniştire? Exaltarea care îl stăpînea la Arles a dispărut. Nu mai poate atinge
decît trecător acele «înalte note de galben" care l-au ameţit. „în fond, nu sînt chiar atît de violent cum s-ar
putea crede — conchide el — în sfîrşit, simt mult mai mult că sînt eu atunci cînd sînt liniştit".
UN NOU VINCENT
O nouă călătorie de două zile la Arles, în noiembrie, s-a terminat cu bine, fără urmări supărătoare şi toţi
cei de acolo l-au primit foarte bine. în decembrie, pictează pe bulevardul circular din Saint-Remy pînzele
lui cu Lucrătorii de la pava), într-o tonalitate oarecum surdă. Dar spre sfîrşitul lunii, „iarăşi am făcut o
criză, fără nici un motiv ..."
Va fi o criză scurtă, numai o săptămînă, şi de pe urma căreia răimîne mai puţin neliniştit decît în alte daţi.
„în vreme ce eram bolnav, ningea cu fulgi care se topeau repede şi noaptea m-am ridicat să privesc afară.
Niciodată, niciodată natura nu mi s-a părut atît de emoţionantă şi atît de senzitivă..."
Pe la începutul lui ianuarie, pastorul Salles îi face o vizită. îl găseşte restabilit, lucid. Dar Vin-cent nu mai
ştie ce să creadă despre anul care începe. Se gîndeşte mereu să părăsească azilul de care e dezgustat, mai
cu seamă din cauza modului în care sînt trataţi bolnavii: sînt prost hrăniţi şi sînt obligaţi la inactivitate,
deşi o muncă oarecare i-ar putea salva, aşa cum pe el îl salvează pictura. Fi-va în stare să trăiască singur,
să ducă o viaţă liberă, la Auvers, avîndu-1 alături pe doctorul Gachet, sau va trebui să se interneze într-un
alt azil, în Olanda sau altundeva, mai degrabă la Montdevergjues unde un gardian i-a spus că bolnavii sînt
lăsaţi să lucreze fiecare ce-1 trage inima? ^ Deşi perspectivele sînt sumbre, Theo continuă 1 să-1
încurajeze. Arta lui începe să fie cunoscută.
în Grupul XX de la Bruxelles se vorbeşte despre „simfoniile lui Van Gogh". îi propune să participe la o
expoziţie ce se va deschide în curînd în pavilionul Primăriei din Paris. „Cred că putem aştepta succesul cu
răbdare, sînt sigur că vei avea", declară acum Theo. Nu sînt simple vorbe de consolare, adresate unui
bolnav. Ele exprimă convingerea fermă a lui Theo, susţinută de părerile tuturor celor care au văzut pînzele
lui Vincent. Un tînăr critic, Albert Aurier, pregăteşte un articol entuziast ce urmează să apară în ianuarie în
Mer-cure de France. Ceva mai tîrziu, referindu-se la Independenţi, Gauguin va spune că pînzele trimise de
Vincent constituie „punctul de atracţie" al expoziţiei, iar Monet spune că ele sînt „lucrul cel mai bun". Sînt
expuse zece tablouri, zece capodopere de la Arles şi Saint-Remy, precum şi desene în peniţă sau executate
cu un beţişor de trestie.
Vincent n-ar mai avea acum decît să aştepte, muncind mai departe, culesul roadelor care s-au copt atît de
greu. „E fantastic cît ai muncit de anul trecut pînă acum", va mai spune fratele
sau.
Dar la sfîrşitul lui ianuarie, are un nou acces. Ca şi cel precedent, e scurt. Şi chiar în timpul acesta, la Paris,
se naşte la 31 ianuarie, copilul mult aşteptat, un băiat care va fi, aşa cum voia Jo şi Theo, un nou Vincent...
„îi urez să fie la fel de perseverent şi la fel de curajos ca tine."
Theo îi anunţă evenimentul în aceeaşi scrisoare în care îşi exprimă îngrijorarea faţă de noua criză a fratelui
său... „E singurul nor care pluteşte deasupra fericirii noastre..." îi scrie şi Jo, chiar cu o zi înainte de a
naşte. Wil e la Paris ca să-şi ajute cumnata.
Naşterea fiului lui Theo va strînge şi mai mult legăturile afective care-i unesc pe membrii acestei familii
exemplare şi, din azilul de nebuni unde se află în clipa aceea, Vincent se gîndeşte la bucuria lui Moe,
bunica, şi mai ales la bucuria fratelui care i-a dăruit atîtea . .. Copilul^ îi va sene 33 el Johannei, „va fi ca
un mic soare ce răsare în el". :
SE RIDICA VALUL
Avea-va parte şi Vincent de bucurii? Theo îi trimite articolul lui Albert Aurier din Mercure de France,
primul articol de amploare pe care critica îl consacră operei lui, un articol scris în termeni care îi oferă
prilej şi de bucurie şi de mîndrie. Albert Aurier este un simbolist care se exprimă în limbajul şcolii sale,
dar care a sesizat bine, şi arată cu sincer entuziasm noul pe care opera lui Van Gogh îl aduce în arta
timpului său.
... „E universala şi nebuneasca şi orbitoarea strălucire a lucrurilor; e materia, e natura întreagă
contorsionată frenetic, paroxizată, ridicată pe culmile exacerbării, e forma ce devine coşmar, culoarea ce
devine flacără, lavă şi nestemate, lumina ce se preface în incendiu; viaţa, emoţie fierbinte."
Albert Aurier subliniază complexitatea artei lui Van Gogh, acel „miraculos limbaj destinat să traducă
Ideea", Ideea care-şi găseşte expresia în gestul Semănătorului, „cel semănător de adevăr," chemat să
regenereze lumea de astăzi, iar în pînzele cu sori şi cu floarea-soarelui „glorioasa alegorie heliomitică".
Aurier analizează în acelaşi timp şi tema şi maniera. „Pensula lui operează cu pete enorme pe tonuri foarte
pure, cu dîre curbe, rupte de tuşe rectilinii... cu foarte strălucitoare construcţii, îngrămădite uneori cu
stîngacie, şi toate acestea dau anumitor pînze aparenţa solidă de ziduri orbitoare de lumină clădite din
cristale şi soare."
După ce citeşte articolul, Vincent îi mărturiseşte fratelui său că este extrem de surprins. în acest articol, el
vede nu atît o prezentare a artei sale, ci mai degrabă ceea ce ea ar fi fost de dorit să fie. Dar mai ales e
uimit şi aproape iritat, că toate comentariile elogioase — pe care de altfel le găseşte „exagerate" — se
referă la el în loc să se refere la toţi cei care trudesc ca şi el urmărind acelaşi ţel.
Cîteva zile mai tîrziu, îi transmite lui Theo o lungă scrisoare destinată criticului în care subliniază
următoarele: „ ... în articolul dumnea voastră, am recunoscut pînzele mele dar mai bune decît sînt ele
în realitate, mai bogate, mai semnificative. Totuşi, ma simt destul de stînjenit gîn-dindu-mă că ceea ce
spuneţi despre mine s-ar potrivi mai degrabă altora. De exemplu şi mai cu seamă lui Monticelli..." Şi
vorbeşte pe larg despre meritele pe care le are culoarea în opera acestui pictor din Marsilia spre a
conchide: ... „spuneţi în legătură cu mine nişte lucruri ce par să se refere la numele meu numai din
greşeală şi care aţi face bine să le spuneţi despre Monticelli căruia îi datorez foarte mult. Apoi îi datorez
foarte mult lui Paul Gauguin cu care am lucrat cîteva luni la Arles şi pe care, de altfel, îl cunoşteam încă
de la Paris".
Această nevoie de a da altora ceea ce nu-i aparţine decît lui este o formă a altruismului de care Van Gogh
a fost animat tot timpul, o formă de expresie a acelui spirit de colectivitate care-l face să se simtă legat în
lanţul eforturilor din care se consideră a fi o simplă verigă, şi din toate aceste motive a fost desigur şocat
din capul locului de titlul articolului lui Aurier: „Un izolat" ...
în legătură cu acest articol, îi destăinuieşte mamei sale: „Ceea ce mă susţine atunci cînd lucrez, este tocmai
sentimentul că ceilalţi fac întocmai ca mine".
Totuşi păstrează recunoştinţă criticului, desti-nîndu-i unul din tablourile sale cu Chiparoşi „pe un colţ de
cîmp cu grîu într-o zi de vară în care bate mistralul".
Acest articol inteligent şi clarvăzător este primul omagiu public ce se aduce operei lui Van Gogh. Dar
acum Vincent nu mai are curajul să se „lase tîrît" spre acea muzică de culori care cu un an în urmă 1-a dus
pe marginea prăpastiei. Limita lui va trebui să fie totuşi un anume realism simplist? „Tot mai prefer încă
să fiu cizmar decît muzician al culorilor." O altă veste încurajatoare îi vine de la Bruxelles unde Anna
Boch, sora pictorului belgian cu care Vincent era în bune relaţii pe vremea cînd locuia la Arles, ea însăşi
pictoriţă,
cumpără din expoziţia Grupului XX Viile roţii cu patru sute franci.
Acest omagiu ce este, în sfîrşit, adus muncii lui îl nelinişteşte pentru că se îndoieşte de meritele sale, de
rostul trudei lui. în momentul în care a ajuns să fie înţeles, se întreabă dacă într-adevăr trebuia să spună
ceea ce a spus... „Şi astfel, tot gîndindu-mă ... îmi vine să refac totul şi să caut să fiu într-un fel iertat că
toate tablourile mele sînt totuşi aproape un strigăt de spaimă, deşi rustica floare a soarelui simbolizează
recunoştinţa".
ULTIMA CRIZA
La 25 februarie, Theo primeşte o scrisoare de la doctorul Peyron. După o călătorie de două zile la Arles,
fratele său a Tebuit să fie adus cu trăsura la Saint-Remy, fiind doborît de o nouă criză. Nu-şi amintea unde
şi-a petrecut noaptea şi ce a făcut cu un tablou pe care-1 luase cu el.
Theo îi scrie fratelui său la 19 martie, apoi din nou, împreună cu Jo, la 29 martie. îl informează despre
succesul pe care pînzele lui l-au avut la Salonul Independenţilor şi la Grupul XX din Bruxelles. Numai că
Vincent nu poate răspunde la aceste scrisori. La 23 aprilie, Theo tot nu are încă veşti de la el decît prin
intermediul doctorului Peyron care se străduieşte să-1 liniştească convins că, deşi prelungită, criza va
trece, ca şi cele precedente. în sfîrşit, Vincent e în stare sa citească scrisorile ce i-au fost adresate, iar pe la
sfîrşitul lui aprilie e capabil să şi scrie ... „am avut iar o criză, fără dureri, e adevărat, dar am fost complet
abrutizat.. ."
Remarcă totuşi că „treaba mergea bine şi ultima pînză cu ramuri înflorite — vei vedea şi tu poate că e
tabloul făcut cu cea mai multă migală şi cel mai bun — am pictat-o cu calm şi cu tuşe mult mai sigure.
Iar a doua zi numai eram decît o brută nenorocita".
S-a remarcat de-acum că în timpul crizelor bolnavul nu mai e capabil de nici o activitate intelectuală. Nu
mai scrie, nu mai pictează. Or, această ultimă criză, deşi a durat mai mult, se pare că a fost mai puţin
violentă deoarece în cursul acestui nou acces Vincent a pictat „trei mici pînze din memorie", adică
„Amintiri din Nord": două Colibe în soare (F691—692) şi un Peisaj de iarnă (F693) al căror desen
convulsiv trădează starea patologică a pictorului. Sînt fără îndoială singurele pînze cărora li se poate aplica
remarca lui Cezanne: „O pictură de nebun". Dar va trebui subliniat mereu că nu nebunia este resortul
picturii lui Van Gogh şi că pictura 1-a dus la nebunie. Cu excepţia acestor trei pînze, perioadele de criză au
fost perioade de totală neputinţă creatoare.
în timpul bolii mai primeşte şi alte scrisori, de la Gauguin, care e şi el „disperat că nu poate continua"; de
la familia sa — scrisori pe care Vincent încă nu are curajul să le citească. îi scrie în schimb fratelui său ca
să-1 felicite de ziua lui. „în acelaşi timp te rog să accepţi diversele tablouri pe care ţi le trimit împreună cu
mulţumirile mele pentru tot ce ai făcut pentru mine, căci fără tine aş fi fost foarte nenorocit."
Se simte din nou răscolit de cele ce s-au spus despre lucrările sale. în aceeaşi scrisoare îi cere lui Theo să-1
roage pe Albert Aurier să nu mai scrie despre tablourile lui. „Insistă şi spune-i în primul rînd că se înşeală
în privinţa mea, şi-apoi că într-adevăr sînt mult prea amărît ca să pot face faţă publicităţii."
„Pe mine pictura mă distrează, dar nu-şi poate închipui cît de rău îmi face să aud vorbindu-se despre
tablourile mele."
în scrisoarea din 23 aprilie, Theo îi spune din nou cît regretă că se afla atît de departe de el şi-i cere fratelui
său să-i dea de veste dacă are nevoie de el, sau dacă vrea să stea de vorbă cu el... „şi alerg imediat".
Cele două scrisori, care sosesc în ajunul zilei sale de naştere, îl umplu de bucurie. îşi dă însă seama că lui
Vincent îi este greu să mai stea la Saint-Remy şi că şederea în ospiciu ar putea să-i fie nefastă. Theo s-a
văzut cu doctorul Gachet pe la sfîrşitul lui martie. Dacă doctorul Peyron consideră că este posibil, această
soluţie va trebui luată în consideraţie de îndată ce starea lui Vincent o va permite. Theo îşi sfătuieşte însă
fratele să pornească la drum însoţit de cineva, ţinînd seama de faptul că scurtele călătorii, făcute la Arles,
au declanşat adesea crizele. Schimbarea mediului îi va folosi bolnavului? în orice caz e o nouă experienţa
pe care Theo — deşi e de presupus că o priveşte cu nelinişte — vrea ca Vincent să o încerce.
PLECAREA DIN PROVENCE
Şi totuşi Vincent e din nou perfect restabilit. Le atrage atenţia, doctorului Peyron şi fratelui său, că în
general, după crizele mai lungi, urmează o perioadă de linişte de cîteva luni şi consideră deci că acum e
momentul cel mai potrivit ca să plece. Mobilierul din Arles îi va fi trimis ceva mai tîr-ziu. Aventura
meridională n-a fost decît un nou „naufragiu"... „Dar am ajuns la capătul răbdării, scumpul meu frate, nu
mai pot, trebuie să plec de aici chiar dacă aş pleca la ceva mai rău."
Refuză să accepte însoţitorul propus de Theo. Din clipa în care a putut ieşi din nou în parc, în mijlocul
naturii, s-a simţit „foarte limpezit pentru muncă". După criză, 1-a informat pe Theo de intenţia lui de a
reface pînzele din Nuenen, Ţărani mîncînd cartofi, Vechiul turn, Coliba. Dar începe din nou să picteze
flori de primăvară, în parc, iace „ultimele tablouri de aici cu o fervoare calmă ?i constantă", trandafiri,
stînjenei, găsind efecte „extraordinare de culori complementare disparate care se exaltă prin opoziţie."
Acum în momentul plecării îşi ia rămas bun cu pensula de la meleagurile provensale pe care le
paraseste.
Mai are o ultimă convorbire cu doctorul Peyron — căruia, de altfel, Theo i-a scris că e de acord cu
plecarea ■— şi Vincent îşi face bagajele, termină tablourile pe care le avea în lucru, le scrie soţilor
Ginoux, rugîndu-i să-i expedieze cele două paturi la Paris, restul mobilierului le rămîne lor. La 14 mai, îşi
duce bagajele la Saint-Remy. Se reîntoarce „după ploaia răcoroasă şi înflorită" în podişul Mausole unde în
curînd va veni vara.
îi scrie lui Theo evocînd ziua în care s-au despărţit şi zilele în care vor fi din nou împreună ... „E iarăşi
ciudat că, la fel ca în zilele acelea cînd am fost atît de surprinşi de pînzele lui Seurat, aceste ultime zile de
aici sînt din nou pentru mine o revelaţie a culorii. Scumpul meu frate, acum la plecare mă simt mult mai în
formă de lucru şi ar fi o ingratitudine din parte-mi să spun ceva rău despre Sud şi îţi mărturisesc că mă
despart cu multă mîhnire de aceste locuri."
îşi ia un ultim rămas bun în acea strălucitoare pînză Drumul cu chiparoşi — de care vorbeşte într-o
scrisoare neterminată, adresată lui Gauguin şi găsită ulterior printre documentele lui, după drama de la
Auvers. . . „Un chiparos cu o stea ... o stea cu o strălucire exagerată dacă vrei..." —■ în care din nou, ca şi
în Noaptea înstelată şi în Cafeneaua, seara, evocă într-o scînteiere de culori mişcarea de rotaţie a luminilor,
pe deasupra strălucirii întunecate a chiparoşilor.
XIX. ZBORUL CORBILOR
Vincent soseşte la Paris într-o sîmbătă, la 17 mai 1890. Theo, care n-a dormit toată noaptea, îl aşteaptă la
gară neliniştit. Călătoria a decurs fără nici un incident. E lesne de bănuit bucuria celor doi fraţi care se
revăd în aceeaşi gară în care s-au despărţit cu doi ani în urmă, şi mai ales bucuria lui Theo care îşi vede
fratele chiar mai sănătos decît nădăjduise.
Acasă, în apartamentul de la etajul IV al unei clădiri severe, care are o mică grădiniţă la intrare şi e situată
în cite Pigalle, la nr. 8, într-o fundătură din apropierea pieţei, Johanna, soţia lui Theo, care a rămas cu
copilaşul (are trei luni şi jumătate), aşteaptă şi ea cu nelinişte pe cumnatul necunoscut de care Theo i-a
vorbit atît de mult şi ale cărui scrisori au fost adesea obiectul conversaţiei lor.
O scrisoare, în care tînăra femeie îşi împărtăşeşte impresiile, confirmă impresiile lui Theo: „Mă aşteptam
să văd un om bolnav, dar în faţa mea se afla un bărbat solid, lat în spate, cu faţa sănătoasă pe care se citea
o expresie de bucurie, un om plin de vigoare. Portretul pe care şi 1-a făcut el însuşi redă cît se poate de
exact starea lui fizică din vremea aceea. Evident, în el s-a produs o subită şi ciudată schimbare, aşa cum
foarte mirat remarca, încă de la Arles, şi pastorul Salles: «E cît se poate de sănătos, pare mai solid decît
Theo» — iată ce mi-a trecut prin minte în clipa c'nd l-am văzut. Theo s-a dus cu el în dormitor unde era
leagănul. Tăcuţi, cu lacrimi în ochi, cei doi fraţi se uitau la copilul adormit. Vincent s-a întors spre mine şi
mi-a spus arătînd cuvertura simplă de pe leagăn: «Surioară, n-ar trebui să-1 ţii chiar a$a, în dantele». A
stat la noi trei zile şi tot timpul a fost vesel şi liniştit; nu s-a vorbit deloc de Saint-Remy".
în aceste trei zile petrecute la Theo, Vincent reia contactul cu Parisul. Se întâlneşte cu cîţiva dintre vechii
săi prieteni şi face cunoştinţă cu Albert Aurier. Vizitează expoziţia din Champ de Marş unde în mod
special îi reţine atenţia o pînză de Puvis de Chavannes. Vorbeşte despre expoziţie într-o scrisoare pe care
i-o adresează într-una din aceste zile compatriotului său, criticul Isaăcson, al cărui articol despre
impresionişti tocmai îl terminase de citit. îi scrie mai ales ca să-1 roage să vorbească despre el cît mai
puţin posibil, dat fiind faptul că în Sud n-a reuşit decît să se apropie de un univers care, acum cînd 1-a
părăsit, i se pare de o şi mai mare importanţă. Acasă la Theo şi-a ; revăzut pînzele cu o emoţie şi cu o
surpriză pe care i le împărtăşeşte şi surorii sale Wil, într-o scrisoare expediată ceva mai tîrziu. — Pînze
sînt peste tot, pe pereţi, pe jos, chiar şi sub pat. Altele se află în mansarda lui moş Tanguy care a fost
închiriată anume pentru ele. Cele pe care le-a adus cu el sînt agăţate pe pereţi: ramuri de migdal înflorit,
deasupra pianului, un nou portret de-al doamnei Ginoux, Arlesiana ...
Nu vrea să atribuie o valoare deosebită acestor
studii, dar îşi dă totuşi seama mult mai bine că
la Arles şi Saint-Remy a luat contact cu o altă
lume despre care îi şi vorbeşte lui Isaăcson: „Ce
fel de fiinţe sînt oamenii care trăiesc printre livezile
de măslini, de portocali, de lămîi?" Ei constituie
o lume aparte, deosebită de lumea griului, dar care
îşi va găsi şi ea cîndva pictorii ei. Efortul lui_
s-a mărginit doar „să numească aceste două lucruri
— măslinii şi chiparoşii". Alţii însă, mai puternici
şi mai buni decît el, vor exprima „limbajul lor
simbolic". Iar pînzele lor, nădăjduieşte el, vor avea
fără îndoială o soarta mai buna.
LA AUVERS-SUR-OISE
Şi-a revăzut pînzele, a cunoscut-o pe Jo — „fermecătoare şi foarte simplă şi cumsecade; plină de bun simţ
şi de bunăvoinţă", îi scrie el surorii sale Wil — şi-a văzut nepotul, pe noul Vincent, care „nu-i firav, dar
nici prea solid". în această confruntare parca vede puse una lîngă alta „viaţa adevărată", pe care a ales-o
Theo, şi cealaltă viaţă, a sa; copilul din leagăn, înfăşat în dantele şi pînzele, care i-au consumat toate
forţele şi în care a pus atîta lumină, îngrămădite, în praf sub un pat.
în urma acestor confruntări, chiar dacă nu spune nimic, nu va rămîne cu o secretă amărăciune?
Vincent nu prelungeşte prea mult şederea în cite Pigalle. „Zgomotul şi agitaţia Parisului" îl obosesc. Are
nevoie să regăsească grabnic liniştea vieţii de la ţară şi, poate, singurătatea. Aşa cum au convenit, se duce
tot singur la Auvers-sur-Oise, la doctorul Gachet.
Probabil că Theo a fost foarte ocupat sau că a devenit într-adevăr sclavul meseriei din moment ce nu a
reuşit să-şi facă timp nici să-1 aducă pe Vincent de la Saint-Remy şi nici măcar să-1 însoţească la Auvers
ca să-1 prezinte doctorului Gachet. S-a mulţumit doar să-i trimită medicului, luni, 19, o scrisoare în care-i
anunţă sosirea lui Vincent. Miercuri, 21 mai, pictorul coboară în mica gară din Auvers-sur-Oise. Se poate
deduce din prima scrisoare pe care i-o trimite lui Theo că s-a interesat chiar la sosire — cînd a trecut prin
piaţa Primăriei, ca să ajungă în strada Vesse-nots unde stătea doctorul — dacă n-ar putea locui la
cafeneaua din faţa primăriei. I s-au cerut 3,5 fr. pe zi.
Dincolo de oraş, unde mai sînt încă multe case acoperite cu paie, Vincent a văzut de-a lungul rîului Oise
lanuri întinse de grîu. ,,E nespus de frumos", va scrie el.
L-am văzut pe doctorul Gachet care mi-a făcut impresia că e destul de excentric, dar experienţa lui de
medic îl ajuta desigur să-şi păstrez* echilibrul, combătînd boli de nervi de care el însuşi pare să fie atins
cel puţin la fel de grav
ca mine".
Această constatare nu-1 îngrijorează. Dimpotrivă îi scrie surorii sale Wil că a găsit în doctor un nou
prieten, „un fel de nou frate într-atît sîntem de asemănători din punct de vedere fizic (Theo subliniase acest
lucru) şi moral".
Doctorul Gachet 1-a condus la hanul Saint-Aubin, situat pe şoseaua ce vine dinspre Pontoise, chiar la
poalele colinei pe care se află casa medicului. Dar aici pensiunea costă 6 fr., iar Vincem găseşte că e prea
mult; şi, în ciuda sfaturilor p« care i le dă noul său prieten, preferă hanul Ra-voux: „în zadar mi-a spus că
aici voi fi mai liniştit, e prea scump şi pace".
Contrar celor scrise de mai mulţi biografi, Vin-cent n-a locuit niciodată la hanul Saint-Aubin. Spune
explicit acest lucru în prima scrisoare din Auvers (în care dă şi detaliile pe care le-am amintit mai sus),
scrisă chiar în ziua sosirii şi conchide: „în sfîrşit, o să încep cu acest han de trei franci şi jumătate".
LA DOCTORUL GACHET
Zilele petrecute la Paris, oamenii pe care i-a re-întîlnit, emoţiile pe care le-a retrăit, după un an de
singurătate, i-au provocat un şoc moral, care însă n-a declanşat o nouă criză. Vincent are totuşi o uşoară
indispoziţie care se prelungeşte şi în primele zile ale şederii sale la Auvers. „Dar cum treaba merge destul
de bine, mă voi linişti şi eu". Fiindcă imediat a şi început să lucreze. îi dă curaj mai ales făptui că
doctorul Gachet i-a spus să „lucreze fără teamă" şi să nu se gîndească la boală. Pictează mai întîi la ţară,
casele cu acoperişuri de paie, apoi în prima jumătate a lunii iunie, foarte curînd deci, faimoasa biserică din
Auvers, al cărei turn gotic se profilează pe „un cer de un albastru profund şi simplu de cobalt pur", în
avanplan „câteva flori" şi şoseaua acoperită cu nisip care parc-ar curge ca o apă.
„E ceva aproape identic cu studiile pe care le-am făcut la Nuenen cu vechiul turn şi cu cimitirul, îi scrie
Vincent surorii sale, numai că acum culoarea e mai expresivă, mai somptuoasă." Astfel se încheie ciclul
operei lui Van Gogh. în curînd, mai sus de uliţele şi de casele cu acoperişuri de paie ce se caţără pe
coastele dealurilor, va descoperi podişul imens unde lanurile de grîu se vălu-resc în vînt, la fel, ca
odinioară, lanurile din cîm-pia Brabantului. Şi aşa cum mai ieri s-a întknplat la Arles, cînd a descoperit
valea rîului Crau, Vincent regăseşte sentimentul spaţiului.
Dar nu frumuseţea acestei lunci, care i-a fost atît de dragă lui Daubigny, îl va captiva şi nu va picta
malurile Oisei străjuite de plopi înalţi sau năpădite de flori. Ci din nou, ca şi cum ar fi trebuit să vadă mult
mai departe, va picta nemărginirea şi holdele de grîu.
E bucuros de asemenea că se poate consacra şi portretului: doctorul Gachet — „cu figura împietrită de
necazuri" — va deveni în curînd anul dintre cele mai bune modele. încă din prima scrisoare pe care i-o
trimite lui Theo, Vincent spune că doreşte să-i facă un portret. Doctorul îl tratează ca pe un prieten. La
cîteva zile după sosire, îl invită să picteze la el acasă, apoi iau masa împreună, după care doctorul îl
însoţeşte pînă la han ca să vadă ce a mai pictat.
Casa doctorului „e plină de vechituri negre, negre, negre, excepţie făcînd tablourile impresioniş-tilor" —
majoritatea impresioniştilor i-j.\i fost oaspeţi la Auvers — la care ţine extrem de mult. Doctorul a
rămas văduv de cîţiva ani şi trăieşte în casa aceea mare împreună cu fiică-sa, Margue-rite — căreia i se
mai spune Clementine şi care are 19 ani — şi fiul său Paul, mai tînăr cu doi ani decît fata. Mai are şi
uluitor de multe animale — opt pisici, tot atîţia dini, o capră, găini, un păun, iepuri, gîşte, porumbei, o
broască ţestoasă — *•* iar cîteva dintre acestea, tratate extrem de familiar.

liar de toată lumea, îşi fac apariţia de îndată ce sînt strigate pe numele cu care au fost gratificate.
Totodată „vechiturile" îţi oferă orice natură moartă ţi-ai putea dori, iar în grădină se găsesc toate florile de
vară. Vincent va veni aproape în fiecare săptămînă să lucreze aici şi să ia masa cu doctorul şi familia
acestuia.
Se apreciază şi se stimează reciproc. Preferinţa pe care doctorul o are pentru pictura modernă îl ajută să
înţeleagă şi pictura lui Vincent, pe care o analizează şi despre care discută adesea. Gachet ascultă apoi
conchide: „Cît de greu e să fii simplu". în ceea ce priveşte portretele — autoportretul făcut la Saint-Remy
şi portretul Arle-zienei — Gachet „le aprobă fără nici o rezervă, dar fără nici o rezervă, aşa cum sînt..." şi
pozează pentru Vincent cu o caschetă de pînză albă pe cap şi cu acea „expresie dezolată specifică vre-
murilor noastre". Lui Vincent, doctorul i se pare tot atît de decepţionat de meseria lui pe cît de descurajat e
pictorul de pictură. Gachet îşi practică profesiunea la Paris unde se duce de trei bri pe săptămînă. Restul
timpului şi—1 petrece la Au-vers alături de cei doi copii.
Cînd Vincent vine la el la prînz, se pregătesc mese îmbelşugate — patru sau cinci feluri — pe care pictorul
le găseşte „abominale", la fel de nesănătoase pentru doctor ca şi pentru el; dar satisfacţia de a picta şi mai
ales prietenia sau, mai precis, înţelegerea pe care i-o arată doctorul, îl fac pe Vincent să nu ţină seama de
acest inconvenient. De multă vreme n-a mai lucrat şi n-a mai discutat cu un prieten atît de inteligent, atît
de subtil şi cu un caracter independent şi original care contribuie la întreţinerea stimei lor reciproce.
DOAR MUNCA...
Vincent duce o viaţă foarte simplă; se scoală de dimineaţă, adesea pe la cinci, iar seara se culcă la ora
nouă. La hanul Ravoux mai stă în pensiune un pictor, pe nume Martinez de origine din Cuba.Una din
sălile hanului le-a fost lăsată în folosinţă celor doi pictori; acolo îşi pune Vincent pînzele la uscat. Masa o
ia în familie, cu hangiul, soţia acestuia şi fiicele lor: Adeline, cea mai mare, căreia îi va face un portret
bust, Femeia în albastru şi Germaine, care e încă un copil.
Vincent lucrează aproape fără întrerupere — în şaptezeci de zile va face aproape şaptezeci de picturi, vreo
treizeci de desene, opt litografii şi o acvaforte, căci doctorul Gachet se ocupă cu gravura şi 1-a învăţat pe
Vincent acest procedeu, oferindu-se totodată să-i graveze desenele.
Pictorul intenţionează să închirieze un mic local în care şi-ar putea face un atelier, dar nu numai ca să
lucreze ci şi ca să-şi depoziteze pînzele care „nu mai au loc" la Theo sau cele care riscă să se deterioreze în
„păducherniţa" de la moş Tanguy — şi nu numai propriile-i pînze, dar şi cele pe care le primeşte prin
schimb de la Ber-nard, Guillaumin şi alţii.
Starea sănătăţii lui e bună şi începe să creadă că, aşa precum 1-a asigurat doctorul Gachet, crizele ar putea
foarte bine să nu se mai repete. „E oricum ciudat, îi scrie el lui Theo la 10 iunie, că am scăpat cu totul de
coşmar" ...
în duminica precedentă, la 8 iunie, Theo şi Jo au venit să-1 vadă împreună cu copilul. Vincent s-a dus cu
doctorul Gachet să-1 întîmpine la halta Chaponval. Pentru copil .Vincent a adus un cuib — un cuib,
refugiul oricărei noi vieţi... Au luat masa împreună la doctorul Gaohet. A fost o zi frumoasă ce părea că
lasă să se întrevadă vremuri mai bune pentru toţi. Această viaţă paralela cu a sa, constituie pentru Vincent
o fericire care-i aparţine întrucîtva şi lui de vreme ce şi Theo, la rîndul său, e părtaş la bucuria lui de a
crea.
Din scrisorile mult mai numeroase acum pe care le trimite surorii sale Wil şi mamei sale se degajă o
dragoste reînnoită, un fel de linişte ce se exprimă cu teamă şi pudoare şi totdeauna cu frica de a nu părea
orgolios. Mama, de care deosebirile de mentalitate l-au despărţit atîta vreme, îi devine, acum cînd vraja
solară aparţine trecutului, la fel de apropiată ca pămîntul natal năpădit de mărăcini şi pustiit de vînturi.
Maică-sa a făcut o scurtă călătorie la Nuenen unde a revăzut locurile dragi de altădată .. . Împreună cu ea,
Vincent face bilanţul destinului său. Scrisoarea lui de la jumătatea lui iunie, ultima scrisoare pe care i-o
mai adresează mamei, e într-un anume fel o prevestire a definitivei despărţiri. „Viaţa, pricina despărţirilor,
a plecărilor, a neliniştii care persistă, nu e nici acum mai uşor de înţeles.
în ceea ce mă priveşte, s-ar putea spune că duc o viaţă singuratică. Din motive obscure, pe cei de care am
fost cel mai mult legat nu i-am văzut decît ca într-o oglindă. Şi totuşi, trebuie să aibă o cauză faptul că
uneori munca mea de astăzi e mai armonioasă. Pictura e o lume în sine. Am citit undeva, anul trecut, că a
scrie o carte sau a picta e ca şi cum ai avea un copil. Totuşi nu îndrăznesc să cred că aceste cuvinte mi s-ar
potrivi. Am considerat totdeauna că ultimul din aceste trei lucruri este cel mai firesc şi cel mai bun,
admiţînd desigur că aceste cuvinte sînt adevărate şi că cele trei lucruri sînt egale.
De aceea şi dau uneori tot ce-i mai bun în mine, deşi această muncă a mea e lucrul cel mai de-n-ţeles şi
pentru mine e unica legătură dintre trecut şi prezent."
Nu-şi mai face proiecte de viitor. Dar pictura îl preocupă în continuare, ea e singurul lui suport. Dar astfel
stînd lucrurile mai e oare nevoie să-şi facă relaţii, să obţină comenzi de portrete sau să încerce să vîndă?
„Poate-i mai bine să caut un dram de prietenie şi să trăiesc de pe o zi pe alta . . ."
CELE DOUA VIEŢI
Prietenii din Paris sînt foarte interesaţi acum de pictura lui Vincent. Guillaumin îi propune noi schimburi
de tablouri, Aurier promite că va veni să-i facă o vizită la Auvers, Boch îi recomandă un confrate, un
olandez, Anton Hirsehig, care va veni să stea în pensiune la hanul Ravoux „un băiat prea drăguţ ca
să facă pictură" ... La Auvers s-a instalat un grup de tineri artişti americani, dar Vincent nu-i ia în seamă.
Face totuşi cunoştinţă cu un pictor australian, Walpole Broo-ke, care stă de cîtva timp în sat. Oamenii cu
care-i place să se întîlnească şi să stea de vorbă rămîn aceeaşi mici negustori şi meseriaşi, lumea de rînd,
proprietarul bodegii din halta Ohaponval, un jandarm pensionar — moş Penel — sau un oarecare Pascalini
beat de dimineaţă pînă seara.
Unii acceptă să-i pozeze. După ce termină portretul doctorului, Vincent o pictează pe fika-sa, aşezată la
pian sau în grădină. Pictează copii, pe micuţul Levert „copilul cu portocala". Ar vrea să-i picteze pe Theo
şi Jo, împreună cu copilul, în aer liber. Dar nu-i va picta din lipsă de timp. Fără îndoială că tot lipsa de
timp e motivul pentru care n-a făcut nici un portret de-al fratelui său.
în cite Pigalle, viaţa nu e lipsită de necazuri. O nefericită plimbare prin Saint-Cloud, întreruptă de o ploaie
torenţială, era să aibă urmări dezastruoase pentru copil; Theo e copleşit de muncă — în special e foarte
solicitat de o expoziţie a lui Raffaelli — şi e din nou neliniştit din pricina comportării patronilor săi. în
cele din urmă, pe la sfîrşitul lui iunie, micul Vincent se îmbolnăveşte grav din cauza laptelui sau din altă
cauză... „Niciodată nu cred că ai auzit ceva mai dureros decît plînsetul acela aproape continuu, vreme de
cîteva zile şi cîteva nopţi, şi nu ştiam ce să-i facem .. ."
Theo îi scrie fratelui său despre această întîm-plare la 30 iunie. I-a promis că duminică va veni la el
împreună cu familia. Dar boala copilului 1-a împiedicat să meargă. Theo îi scrie lui Vincent cum nu i-a
mai scris niciodată pînă atunci: „îţi dai seama, cred, că Jo a fost demnă de toată admiraţia". Se odihnea
lîngă leagănul în care dormea copilul... „Plîngea în somn şi eu nu puteam s-o ajut cu nimic."
^E seară. Alături de cele două fiinţe dragi, Theo 347 rămîne un moment singur. Şi-atunci face şi
el un bilanţ al destinului său... Ce s-a întîmplat că se simt amîndoi de parc-ar fi ajuns la capătul unui drum?
Theo se gîndeşte la propria-i viaţă, la viaţa acestor fiinţe pe care e dator să le întreţină ... „Ar trebui să
trăiesc fără grija zilei de mîine, dar, deşi muncesc de dimineaţă pînă seara, nu reuşesc, totuşi, s-o scutesc
pe buna mea Jo de grija banilor, fiindcă şobolanii aceia de Boussod şi Valadon mă plătesc de parcă abia
ieri m-a$ fi angajat la ei şi mă ţin la cheremul lor. Ar trebui, văzînd că fără să fac cheltuieli deosebite sînt
totuşi la strîmtoare, să le arăt care e situaţia şi dacă ar îndrăzni să mă refuze să le spun, în sfîrşit, domnilor,
cu orice risc, mă voi face negustor pe contul meu. îmi dau seama scriindu-ţi că aceasta e concluzia şi că
aceasta e datoria mea, deoarece chiar dacă Moe, sau Jo sau tu sau eu vom mai strînge cureaua, tot nu vom
realiza nimic, şi dimpotrivă tu şi cu mine ne vom agita ca nişte bicisnici ce rabdă de foame, în vreme ce
din contra, dacă ne vom păstra curajul şi vom trăi sprijinin-du-ne cu dragostea noastră reciprocă, vom
ajunge mult mai departe şi ne vom face datoria şi ne vom împlini sarcinile şi vom trăi într-o stare de mult
mai mare siguranţă derît dacă ne-am număra fiecare îmbucătură. Ce spui, batrîne? Nu-ţi fră-mînta creierii
pentru mine sau pentru noi, bă-trîne, şi află că cea mai mare plăcere pentru mine e să te ştiu sănătos, să
ştiu că îţi vezi de admirabila ta muncă. Şi-aşa te-ai consumat prea mult, iar noi va trebui încă multă vreme
de-acum înainte să fim în stare să luptăm, căci toată viaţa vom avea de luptat dar fără să avem asigurat
ovăzul ce li se dă la bătrîneţe cailor de la casele boiereşti. Vom trage la căruţă cît o mai merge şi pînă om
mai putea să privim cu admiraţie soarele sau luna, după cum e zi sau noapte."
Aceste rînduri par să fie scrise de Vincent. De altfel Theo începe să-i semene din ce în ce mai mult,
gîndeşte ca şi el şi prin el, iar acest ciudat mimetism se prelungeşte de fapt cu mult în urmă, pînă în
trecutul pe care acum l-au regăsit... „Noi am băgat prea multe la cap ca să putem uita vreodată
părăluţele înflorite şi brazdele proaspete de pamînt pe care le răstoarnă plugul şi crîngurile care
înmuguresc primăvara, nici copacii desfrunziţi ce se clatină în vîntul iernii, nici cerul senin, albastru,
limpede, nici norii groşi de toamnă, nici cerul uniform cenuşiu al iernii, nici cum se ridica soarele
deasupra grădinii, nici soarele roşu ce cobora în mare la Scheveningen, nici luna şi nici stelele frumoaselor
nopţi de vară sau iarna, nu, orice s-ar întîmpla, aceasta e credinţa noastră. Dar nu e numai atît, eu am, iar tu
sper din toata inima că vei avea cîndva o soţie căreia îi vei putea spune toate acestea, ca mine, care adesea
am gura amuţită şi capul gol, căci prin ea germenii care au mai mult decît probabil o obîrşie foarte
îndepărtată, dar care au fost găsiţi de tatăl nostru şi mama noastră, părinţii noştri prea iubiţi, vor creşte
poate anume ca eu să devin cel puţin un om, şi cine ştie dacă fiul meu, de va trăi şi de voi putea să-1 ajut,
cine ştie dacă nu va ajunge cineva. Tu, dragul meu frate, tu ţi-ai găsit drumul, carul tău e de-acum plin şi
solid, iar eu îmi întrezăresc de asemenea drumul meu datorită scumpei mele soţii. Tu mai linişteşte-te şi
mai ţine-ţi calul în buiestru ca să nu ţi se-ntîmple ceva, iar mie nu mi-ar strica, din cînd în cînd, să fiu
îndemnat cu biciul."
VIITORUL?
Niciodată Theo van Gogh n-a fost atît de apropiat de fratele său. „Oh! mamă, îi va scrie el mamei sale
îndată după dramă, eram într-adevăr din acelaşi sînge!" Se pare că de cînd s-a căsătorit şi a devenit tată, de
cînd a intrat în „viaţa adevărată" a început să înţeleagă pasiunea lui Vincent, să se simtă solidar cu un scop
care nu-i este mai clar decît scopul vieţii, dar care din ce în ce mai mult i se pare la fel de necesar. Iar
raţiunea lui constă, nu atît în opera realizată cît în lupta neîntreruptă pentru realizarea operei. Din acest
moment, datorită acestei împrejurări care îl obli gă pe Theo să se împartă între problemele fratelui său şi
problemele propriului său cămin, se profilează o dublă dramă ce se va încheia tragic, peste şase luni,
printr-un ciudat paradox: Vincent, nebunul, va muri din propria-i voinţă, deplin lucid; iar după cîteva luni
Theo, înţeleptul, se va cufunda în nebunie.
Copilul, a cărui sănătate este precară, se va în-zdrăveni totuşi după ce va urma o cură cu lapte de măgăriţă.
Măgăriţa este adusă în fiecare dimineaţă în faţa locuinţei din cite Pigalle şi din această cauză familiei îi
este imposibil să plece din Paris. Theo este obligat să renunţe la vizita ce proiectase să i-o facă lui
Pissarro, la 14 iulie, iar fratelui său îi propune să vină el la Paris într-o duminică: „Vei sta la noi cît vei voi
şi-o să ne dai sfaturi cu privire la aranjarea noului nostru apartament". Era într-adevăr vorba ca
familia Van Gogh să se mute de la etajul patru la etajul întîi, ceea ce le-ar fi îngăduit să profite de mica
grădină din faţa casei, cu atît mai mult cu cît Andre Bonger, fratele Johannei, şi soţia sa Annie urmau să
închirieze apartamentul de la parter. în scrisoarea precedentă, Theo răspunde unei vechi dorinţe de-a lui
Vincent: aceea de a deveni negustor pe cont propriu. Dar în legătură cu ceea ce Theo crede astăzi că ar fi
o „anume datorie", Vincent nu-şi spune părerea: „Ai vrea să-ţi spun cum va fi poate viitorul, poate fără
Boussod?" „Va fi cum va fi . .."
Despre propunerea pe care i-o face Gauguin de a merge să trăiască în Madagascar, spune că „realizarea
acestui plan e aproape absurdă". Vincent nu mai are încredere în viitorul pictorilor. Totul i se pare inutil şi
zadarnic, deşi lucrează cu un fel de frenezie, împins parcă de o forţă pe care n-o poate stăpîni, realizînd
una şi cîte odată două pînze pe zi ... „încă iubesc mult arta şi viaţa", scrie el în aceeaşi scrisoare, dar printre
rînduri se simte că şi-a pierdut orice speranţă şi în artă şi în viaţă: „Mărturisesc că nu ştiu absolut deloc ce
întorsătură vor lua lucrurile".
O DUMINICA LA THEO
îl preocupă, i-a şi spus-o lui Theo, sănătatea Johannei şi a micului Vincent, şi crede că pentru amîndoi ar fi
bine să se ducă undeva la ţară, să vină eventual la Auvers, unde îl au pe doctorul Gachet şi unde sînt
„copii, animale, flori şi aer bun" ... în fiecare din scrisorile lui, Vincent revine asupra acestei probleme.
Susţine cu insistenţă că ar fi mai bine ca Theo să-şi petreacă, împreună cu familia, concediul la Auvers, nu
în Olanda. E obsedat de această idee şi în această stare de spirit pleacă la Paris în ziua de 6 iulie.
în ciuda corespondenţei şi a mărturiilor, care uneori sînt contradictorii, e imposibil de reconstituit ultima
săptămînă din viaţa lui Vincent. într-o scrisoare datată după această călătorie, pictorul vorbeşte despre
bucuria pe care i-a făcut-o „revederea cu prietenii" şi un tablou al lui Lautrcc. L-a invitat Theo pe Lautrec
la el la masă? L-a invitat Vincent pe prietenul său Walpole la moş Tanguy? I-a făcut într-adevăr o vizită
lui Albert Aurier, aşa cum rezultă din afirmaţiile lui Julien Leclerq, care susţine că Vincent l-ar fi întîlnit
cu acest prilej la Aurier? A stat mai mult de o zi la Theo sau s-a reîntors în aceeaşi duminică la Auvers, aşa
cum afirmă o serie de biografi? Dar în acest caz nu ar fi putut să aibă atîtea întîlniri. Şi mai ales stăruie
întrebarea: ce anume s-a petrecut acasă la Theo?
în scrisoarea pe care i-o trimite înainte de această călătorie, Theo nu pare să fie deocamdată îngrijorat: „am
mult noroc în afaceri" ... A vîn-dut două pînze de Gauguin, i-a trimis un aconto lui Pissarro, sănătatea
copilului nu mai mispiră teamă. După toate probabilităţile Theo i-a spus fratelui său că s-a decis sa nu mai
meargă împreună cu Jo şi cu copilul Ia Auvers ci în Olanda, ceea ce l-a supărat pe Vincent care, ca de
obicei, nu suporta sa fie contrazis. S-au certat? Şi-au spus vorbe jignitoare? Nu se ştie nimic; cert e însă că
mecanismul tragic a fost pus în funcţiune. O scurtă misivă a lui Vincent, expediată imediat după
întoarcerea la Auvers, lasă să se ghicească climatul în care s-au despărţit cei doi fraţi. „Mă surprinde
oarecum faptul că vrei parcă să forţezi situaţia ..." O a doua scrisoare, mai lungă, scrisă poate chiar în
aceeaşi zi, lasă să se vadă aceeaşi schimbare de ton ce a intervenit în relaţiile lor. Vincent ar fi fost bucuros
să primească o scrisoare, poate chiar o scrisoare prietenească. „Dar consider că este vorba de un fapt
împlinit, cred că Theo, Jo şi micuţul sînt într-adevăr cam surmenaţi şi cam istoviţi — de altfel şi eu sînt
departe de a mă simţi cît de cît mai liniştit."
E din nou îngrijorat de sănătatea nepotului său şi o imploră pe Jo, dacă va mai avea şi alţi copii, să nască şi
să stea la ţară patru-cinci luni. în legătură cu plecarea în Olanda, încearcă iarăşi să-i convingă să renunţe la
această călătorie de care se teme că ,,ar fi insuportabilă pentru noi toţi". Se teme oare ca în timpul şederii
lor în Olanda familia să nu pună iar pe tapet problema situaţiei celor doi fraţi? De altfel tot în această
scrisoare vorbeşte despre situaţia lui incertă, găsind „ciudat că nu ştiu în ce condiţii plec — dacă e ca
înainte, adică 150 fr., în trei rate. Theo n-a stabilit nimic..."
E pentru prima oară, de cînd e în Franţa, că problema ajutorului bănesc revine în discuţie. Este posibil ca
Jo să-i fi răspuns tăios lui Vincent cînd acesta s-a referit Ia dificultăţile ce se întrevăd în viitorul lor sau la
condiţiile neprielnice pe care copilul le are la Paris, în apartamentul lor de la etajul IV. Această ipoteză e
cu atît mai plauzibilă cu cît Jo e cea care îi răspunde lui Vincent într-o scrisoare ce n-a fost publicată, deşi
în mod cert se găsea printre documentele lui Vincent, iar în urma acestui răspuns pictorul se simte mult
mai liniştit. „într-adevăr, scrisoarea lui Jo a fost pentru mine ca o binecuvîntare, m-a scăpat de marea în-
grijorare ce mi-au provocat-o ceasurile destul de neplăcute şi laborioase pentru toţi, pe care le-am petrecut
împreună.
Nu e deloc uşor pentru nici unul din noi să ne simţim ameninţată pînea cea de toate zilele, nu e deloc uşor
cînd şi din alte cauze simţim că existenţa noastră e şubredă.
Reîntorcîndu-mă aici, m-am simţit şi mai trist şi simţeam în continuare cum mă apasă şi pe mine furtuna
ce vă ameninţă pe voi.
N-ai ce face — vedeţi, eu de obicei caut să fiu cît mai bine dispus, dar şi viaţa mea e atacată chiar la
rădăcină, paşii mei sînt şi ei şovăielnici."
OBOSEALA
Această scrisoare a fost scrisă cam pe la 12 iulie, în ea poate fi desluşită cauza profundă a gestului ce-1 va
face cu cincisprezece zile mai tîrziu: oboseala. Se pare că teama de noi crize n-a jucat nici un rol în
hotărîrea luată de Vincent, cu toate că adesea s-a afirmat contrariul. Spaima pe care o încerca la început,
cînd vedea că se repetă crizele, i-a trecut. Dacă totuşi mai vorbeşte despre crize, în scrisoarea precedentă
adresată lui Theo, o face tocmai pentru a-i spune că ele se datoresc influenţei pe care o exercită asupra lui
alţi bolnavi. Chiar şi faptul că după ce s-a reîntors la Paris, deşi era profund angoasat, nu a avut nici o
criză, dovedeşte că în parte şi-a redobîndit echilibrul. La Auvers e foarte lucid — dar de o luciditate care îl
determina să scrie: „Mă simt ratat. în ce mă priveşte, îmi dau seama că asta e soarta pe care o accept şi
care nu se va mai schimba".
E o situaţie care s-ar mai putea prelungi multă vreme încă, dar cui i-ar folosi? Să fi fost acesta momentul
în care Vincent şi-a procurat revolverul de care avea să se folosească mai tîrziu? Nu se ştie nimic.
Dar după toate probabilităţile între timp s-a mai întîmplat ceva. în scrisoarea adresată lui Theo înainte de a
primi mesajul pe care i-1 va trimite Jo, Vincent scrie: „Şi-acum să vorbim despre doctorul Gachet. Am
fost ieri să-1 văd şi nu l-am găsit. . .
Cred că nu putem conta deloc pe doctorul Ga- chet. în primul rînd pentru că, după cît mi s-a părut mie, e
mai bolnav decît mine, sau cel puţin la fel de bolnav, asta-i';.
Or, dacă Vincent n-a reuşit să dea ochi cu doctorul Gachet înseamnă că acesta nu voia să-1 primească. Cu
puţin timp înainte, cei doi au avut o discuţie violentă din cauza unui tablou de Guil-laumin pe care
doctorul, în ciuda sfaturilor lui Vincent, nu voia să-1 înrămeze — pretext banal care însă i-a oferit
pictorului ocazia de a da frîu liber irascibilităţii sale — irascibilitate datorată firii dar în acelaşi timp şi
stării sale patologice — şi de a se descărca de tensiunea ce-1 stăpînea de cînd s-a reîntors de la Paris.
Despre acest incident a avut grijă să nu-i vorbească fratelui său, dovadă în plus că scrisorile lui nu spun
totul.
în legătură cu această ceartă persistă aceleaşi incertitudini ca şi în privinţa discuţiilor aprinse pe care le-a
avut la Arles cu Gauguin. Să fi remarcat doctorul Gachet că Vincent a schiţat un gest de parcă ar fi vrut să
scoată un revolver din buzunar? Gest pe care privirea dominatoare a lui Gachet l-ar fi oprit înainte de a fi
fost dus pîna la capăt, aşa cum s-a întîmplat şi cu Gauguin. Dar cît credit se poate acorda unor astfel de su-
poziţii? Şi-atunci cum să nu stîrnească mirare atitudinea doctorului Gachet care, ştiind cu cine are de-a
face, 1-a lăsat pe Vincent să plece, pur şi simplu, să plece împovărat, ca la Arles, de un sentiment de
culpabilitate morală ce acum se adăuga la deprimarea provocată de reproşurile directe sau subînţelese pe
care le-a auzit în casa fratelui său?
într-o cerere de rectificare adresată în 1947 jurnalului Arts, doctorul Gachet-fiul scrie că aceasta ceartă: .. .
„de fapt n-a fost decît un incident datorat unei decepţii pe care o încercase Vincent — nici tatăl meu şi nici
eu n-am spus niciodată că în ziua aceea Vincent ar fi vrut să-1 omoare pe doctorul Gachet".
Să închidem deci dosarul acestor legende despre ameninţarea cu moartea. Oricum ar sta însă Iu crurile,
ruptura cu doctorul Gachet e un fapt consumat.
Situaţia care s-a creat permite supoziţia ca cei doi nu s-au mai revăzut înainte de dramă ... Iar faptul că o
prietenie, ce s-a dovedit atît de fecundă, se destramă din vina pictorului, va alimenta şi el haosul interior de
care Vincent se simte copleşit.
Ce-i mai rămîne? Pictura. .. După ce se simte însă liniştit în urma scrisorii trimisă de Jo, Vincent mai scrie
şi următoarele: „reîntorcîndu-mă aici m-am apucat de treabă — totuşi pensula aproape că îmi cădea din
mînă. .."
Cu multă întîrziere şi după mari peripeţii, bagajele trimise de soţii Ginoux sosesc, în sfîrşit, de la Arles.
Vincent îşi va putea închiria la Auvers o locuinţă, „trei cămăruţe cu 150 franci pe an..." în care poate să
lucreze, să retuşeze pînzele de la Paris şi mai ales să le scape de „păducherniţa" lui moş Tanguy: ,,Fiindcă
nu mă refer la ale mele — ci la pînzele lui Bernard, Prevot, Russell, Guillau-min, Jeannin, care s-au rătăcit
pe-acolo şi care nu-şi aveau acolo locul". Dar se pare că e prea tîrziu să înceapă o asemenea muncă. în
imensa disperare de care e copleşit, Vincent mai pictează trei pînze mari: Grădina lui Daubigny, care e un
tel de adio adresat frumuseţii florilor şi buruienilor, dar mai ales „imensa întindere a holdelor de grîu sub
cerul tulbure şi — le explică el lui Theo şi Jo — nu m-am sfiit să caut să exprim tristeţea, singurătatea
extremă". în zilele acelea Vincent merge să picteze în afara satului, spre He-rouville, pe platoul unde grîul
alterna cu ovăzul şi secara formînd un uriaş covor vălurit, de un galben deschis, ce făcea ca cerul să pară şi
mai profund albastru. Pămîntul părea inundat de grîne... „Sînt în întregime absorbit de această întindere
fără margini a lanurilor de grîu, pe un fond de dealuri mari ca marea..." scrie pictorul în ultima scrisoare
adresată mamei sale.
Grîul care-i înconjurase leagănul, grîul din cîm-3Ss pia Brabantului, „imensele întinderi" roşcate din
lunca rîului Crau revin ca un ultim lait motiv în învălmăşeala de spice a celor din urmă pînze din Auvers.
Dar deasupra acestei strălucitoare recolte, pe cerul portocaliu, zboară nişte corbi! Acum cînd Vincent
singur şi-a pronunţat sentinţa, el nu mai reprezintă moartea în care „nu e nimic trist", ca secerătorul blond
din Saint-Remy; ea e corbul sinistru care, cu mult timp în urmă încă, zbura pe deasupra ruinelor turnului
din Nuenen şi peste mor-mîntul pastorului. Puterile beznei, împotriva cărora Vincent a luptat întreaga lui
viaţă, se reîntorc acum ca să întunece roadele verii. Dar cine va putea spune cum va arăta „dimineaţa
înălţătoare", ca să folosim expresia unui alt vizionar. . .?
ULTIMELE ZILE
La 14 iulie, Vincent pictează Primăria din Auvers, ce pare, împodobită cum e, cu drapele şi lampioane,
derizorie şi tristă ca un sfîrşit de petrecere; piaţa pustie parcă ar fi scena unui teatru după ce piesa s-a
terminat. In aceeaşi zi, Theo îi scrie: „Sîntem ca nişte căruţaşi care, după ce caii s-au opintit din greu,
aproape că au ajuns în vîrful dealului..." De la Leyda — unde locuieşte acum mama — speră să meargă la
Haga, să-1 vadă^ pe Mesdag ca „să-i vorbească de Corot", apoi să se întoarcă prin Anvers „cu un tablou
de Diaz". „Domnii aceia" — Boussod şi Valadon — dau de înţeles că vor lua nu se ştie ce decizie în
legătură cu situaţia lui Theo.
Acesta îşi lasă soţia şi copilul în Olanda şi după cîteva zile se reîntoarce la Paris. Vincent continuă să
picteze obsedat de insolubila problemă a muncii sale, de ideea că ea e o povară pentru fratele său, pentru
familia fratelui său. La 23, scrie: „Poate aş vrea să-ţi scriu despre multe lucruri, dar în primul şi în primul
rînd mi-a trecut pofta, şi-apoi simt că e inutil".
... Oboseala. Şi totuşi încă se înverşunează să lucreze la Gradina lui Daubigny — „una din pîn-zele cele
mai elaborate" — şi din nou cere culori fiindcă trebuie să continue pînă la capăt, orice s-ar întîmpla.
„Chiar şi pictorii stau la pîndă." vincent nu mai crede în uniunea dintre negustori şi impresionişti şi dacă
totuşi s-ar realiza, n-ar fi decît o uniune vremelnică.
Această scrisoare din 23 iulie este, de fapt, ultima. Ea începe exact cu aceleaşi fraze ca şi cea — atît de des
citată — care a fost găsită asupra lui Vincent şi e considerată ca fiind ultima. Această repetiţie a făcut să se
creadă, aşa cum remarca Dr. Hulsker, că este vorba de o ciornă lăsată de-o parte şi că a fost scrisă o a doua
versiune care a şi fost expediată. Poate că Vincent a rescris începutul pentru că prea semăna cu o scrisoare
de adio: „Nu era nevoie să mă linişteşti în privinţa bunăstării căminului tău, scria el, cred că am văzut şi
ce-i bine şi latura cealaltă ..."
Theo poate trăi fericit alături de ai săi „viaţa adevărată". Ca şi pînă acum, în diverse alte împrejurări,
Vincent va trebui să se dea la o parte, de data aceasta însă definitiv, va trebui sa dispară pentru ca această
fericire să se realizeze, între Vincent cel care s-a născut mort, a cărui viaţă a uzurpat-o, şi acest Vincent
care abia s-a născut şi vrea să trăiască, transferul trebuie să-1 facă el, Vincent, cal al cărui destin s-a
încheiat.
Opera e totuşi o realitate, dar de-acum e în afara lui, în afara lor. „Şi cu toate acestea, scumpul meu frate,
există un lucru pe care ţi l-am tot spus şi pe care ţi-1 mai spun odată, cu toată greutatea ce i-o poate da
efortul de gîndire ce caută cu asiduitate să găsească mijlocul de a face totul cît mai bine — şi îţi mai spun
încă o dată că voi considera totdeauna că tu eşti altceva decît un oarecare negustor de Corot, că prin
intermediul meu tu ai partea ta chiar la producţia anumitor pînze, care chiar în toiul dezastrului îşi
păstrează seninătatea. .."
Dezgustul îl copleşeşte, dar îndoiala nu a pus încă stăpînire pe el. E liniştit, opera lui poate aştepta zorii ce
vor veni. Vincent a scăpat de amărăciunea şi de îngrijorarea de altădată şi aproape că nu mai are regrete.
E împăcat cu propria-i con ştiinţă, considera că şi-a făcut datoria. Theo nu-i va citi scrisoarea decît după
moarte. Iar dincolo de aceste cîteva fraze, nu mai e nimic decît un fapt consumat. Un gest nebunesc — s-a
scris ... Ce enormitate! N-a fost decît un gest de disperare, nimic mai mult. Căci şi de data aceasta Jo-gica
şi simţul absolutului au condus gîndirea şi mîna lui Vincent: dispare pentru ca alţii să poată trăi; merge
pînă la capătul ciclului unui destin pe care-1 acceptă dincolo de sine însuşi.
RELATĂRILE MARTORILOR
Să dăm acum cuvîntul celui mai simplu dintre martori, tînăra fiică a hangiului Ravoux — „femeia în
albastru" — căreia Vincent îi făcea portretul cu o lună în urmă. în 1953, la întrebările puse de Maximilien
Gauthier, pentru Les Noh-velles Litteraires, Adeline Ravoux — văduva Gai-rie — îşi deapănă amintirile:
„De dimineaţă, devreme ca în toate celelalte zile, s-a dus pe cîm-pia din preajma castelului, s-a întors să
prîn-zească şi a plecat din nou. Nimic în atitudinea lui nu ne putea face să presimţim ceea ce avea să se
întîmple. Pînă atunci, fără nici o excepţie, a luat cina acasă şi de aceea am şi fost îngrijoraţi cînd am văzut
că se face seară şi nu se mai întoarce. L-am aşteptat multă vreme, apoi ne-am hotărît să punem masa şi să
mîncăm supa. Apoi ne-am aşezat afară în faţa uşii ca să ne mai răcorim cînd, în sfîrşit, l-am văzut trecînd
prin faţa noastră ca o umbră, fără să ne spună un cuvînt. A traversat sala cu paşi mari şi s-a urcat în camera
lui. Era de-acum atît de întuneric încît doar mama a băgat de seamă că se ţinea de coaste ca un om pe care
îl doare ceva. Şi imediat i-a spus tatei: «Ar trebui să mergi să vezi ce-i. Eu credea domnul Vincent nu se
simte prea bine». Tata a urcat. L-a auzit gemînd şi a intrat. Domnul Vincent era întins pe pat. I-a arătat
rana şi i-a spus că de data aceasta nădăjduieşte că n-a ratat Lovitura. Trebuia chemat un medic. S-au dus
mai întîi la medicul care venea de două ori pe săptămînă la Auvers şi care îngrijea tot satul. Nu l-au găsit.
Atunci s-au gîndit la doctorul Gachet care nu practica medicina la Auvers, iar noi acasă la el n-am fost
niciodată. Cînd a sosit, am avut impresia că dl. Vincent şi doctorul nu se cunoşteau".
Declaraţia Adelinei Ravoux se contrazice asupra unui punct important cu amintirile lui Paul Ga-chet-fiul,
publicate în revista Aesculape. Acesta afirma că doctorul Mazery era prezent cînd tatăl său a ajuns la
căpătîiul bolnavului pe care l-au examinat împreună. A vrut oare doctorul Gachet să diminueze prin acest
pretins conciliabul medical răspunderea tatălui său pentru tratamentul bizar pe care l-a prescris? — nici o
intervenţie, nici extracţie posibilă, supraveghere şi repaus absolut.
Mărturia precisă a Adelinei Ravoux prezintă interes şi dintr-alt punct de vedere. La întrebarea pe care i-o
pune Maximilien Gauthier, doamna Carrie răspunde:
„Tatăl meu a susţinut mereu că cei doi n-au schimbat nici măcar un singur cuvînt".
în realitate, această tăcere confirmă ruptura dintre Vincent şi Gachet, intervenită după incidentul iscat din
cauza pînzei lui Guillaumin. întrevederea a fost scurtă.
,,De altminteri, continuă doamna Carrie, doctorul Gachet nici măcar adresa lui Theo n-o ştia; ne-a cerut-o
cînd a coborît şi ne-a spus că nu mai e nimic de făcut şi că nu ne rămîne decît să anunţăm familia şi
jandarmeria. Tatăl meu şi-a petrecut noaptea alături de domnul Vincent şi era numai el singur acolo cînd
au venit jandarmii. Unul dintre ei se numea Rigaurr.ont. Cînd l-a interogat pe domnul Vincent, acesta i-a
răspuns foarte calm că asta nu priveşte pe nimeni, că era liber s-o facă şi că nu va mai scoate un cuvînt."
Re