3.4.

SURSE DE LICHIDITATE
. Acestea sunt:*active cu lichiditate ridicata – plasamente bancare cu scadente mici, pe care banca le poate
lichida la nevoie. De asemenea, pot fi active cu scadente corelate cu perioadele in care se cere o lichiditate
suplimentara. Sunt constituite din rezerve primare, rezerve secundare si credite scadente.**imprumuturi - in
aceasta categorie intra imprumuturile contractate de banca pe piata interbancara, imprumuturile de refinantare,
dar si depozitele atrase de banca de la clienti sau certificatele de depozit emise de banca. Trebuie avut in vedere
ca prin imprumuturi banca obtine lichiditati ce pot satisface nevoile imediate, insa in perspectiva aceste
imprumuturi vor reprezenta nevoi de lichiditate. Se amana de fapt o nevoie de lichiditate prezenta pentru o alta
in viitor. Este de dorit ca amanarea sa se faca pentru scadente care convin mai mult bancii, din punct de vedere
al lichiditatii.**surse neconventionale – in aceasta categorie intra unele tehnici si instrumente financiare noi,
precum titluri cu optiune de rascumparare, titluri emise pe piata monetara sau procesul de titlurizare. Prin acesta
din urma, banca reuseste sa transforme unele active cu lichiditate scazuta, precum creditele, in surse de
lichiditate. Prin vanzarea acestora catre Fondul comun de creante, banca poate sa isi acopere nevoile de
lichiditate.
3.5. ADECVAREA SURSELOR LA NEVOILE DE LICHIDITATE
Alegerea succesiunii celei mai potrivite resurse de folosit pentru a acoperi o anumită cerere de lichiditate se
face după luarea în consideraţie a mai multor factori între care:--nevoia de lichiditate propriu-zisă;--accesul pe
pieţele financiare;--filozofia managerială;--costul şi trăsăturile diferitelor surse de lichiditate şi, nu în cele din
urmă,--prognoza privind evoluţia ratei dobânzii pe piaţă.► Caracterul nevoii de lichiditate poate fi considerat
principalul factor al deciziei de alocare a anumitor resurse pentru acoperirea acelei nevoi de lichiditate. Cele
imediate sunt rezolvate în cazul gestiunii de trezorerie prin echilibrarea poziţiei monetare. Nevoile cu caracter
sezonier sunt previzibile şi aproape certe; experienţa anterioară oferă o bază de încredere pentru estimarea
corectă a acestor nevoi cu suficient timp înainte pentru a le putea finanţa fără riscuri majore. Ca urmare,
finanţarea din împrumuturi (de pe piaţă sau de la Banca centrală) este modalitatea cea mai eficientă. Aceasta
deoarece capacitatea de rambursare ulterioară a acestor împrumuturi este aproape certă, iar sursa exterioară dă
băncii libertate în optimizarea structurii activelor sale în funcţie de rentabilitate, fără obligaţia prevederii unor
rezerve lichide pentru perioadele cu cerere sezonieră ridicată.Nevoile ciclice sunt mult mai greu de anticipat, iar
aprecierea capacităţii de rambursare a eventualelor împrumuturi contractate este extrem de dificilă, căci
existenţa însăşi a acestei capacităţi este incertă. În plus, este de aşteptat ca piaţa monetară să fie supusă la
presiuni semnificative în perioadele de expansiune, iar resursele de pe piaţă să fie insuficiente şi foarte scumpe,
practic inaccesibile băncilor de talie mică sau medie. Din aceste motive contribuţia împrumuturilor este limitată
iar costul lor ridicat. Ajustarea structurii activelor bancare este mult mai recomandată, căci accesul la sursa de
finanţare nu este limitat de factori externi, iar costul de oportunitate este mediu. Această strategie presupune
alimentarea unui portofoliu semnificativ de active lichide în perioadele de recesiune (când cererea de credite
este oricum redusă) şi lichidarea acestora la începutul perioadei de avânt, când creşte cererea de credite.
Condiţia de echilibru impune ca pierderile înregistrate pe parcursul perioadei de finanţare a portofoliului de
active lichide (costul de oportunitate) să fie mai mici, cel mult egale cu pierderile de capital (datorate scăderii
cursului activelor financiare), plus dobânzile suplimentare de achitat la eventualele împrumuturi contractate în
perioada de avânt.Nevoile pe termen lung sunt şi mai greu de anticipat, ele depinzând de prognoza nevoii de
lichiditate pe termen lung care se manifesta la majoritatea băncilor. Regula de aur este că trebuie limitată
creşterea creditelor din portofoliu la nivelul creşterii depozitelor. Creşterea creditelor fiind însă extrem de
tentantă, se caută soluţii şi în cazul în care resursele din depozite sunt estimate ca insuficiente. Se pot folosi
desigur activele lichide dacă marja anticipată a lichidităţii este pozitivă. Aceasta sursa are însă un caracter
limitat căci nu poate fi folosită decât în limita unei marje nule a lichidităţii bancare. Activele lichide nu pot fi
astfel folosite ca resursă permanentă de finanţare a creşterii cererii de credite. Împrumuturile pot fi şi ele
folosite dar produc modificări în structura pasivelor bancare şi necesită o reformulare a strategiei băncii în acest
domeniu. Recurgerea la finanţare de pe piaţă sporeşte expunerea băncii la riscul de lichiditate, riscul de variaţie
0
a dobânzii de piaţă (poate fi compensat prin modificarea în paralel a structurii activelor bancare dar cele două
restructurări bilanţiere pot fi destul de scumpe pentru a deveni prohibitive ca tehnici) şi la riscul de capital
(creşterea gradului de îndatorare a băncii). Chiar dacă se recurge la împrumuturi de pe piaţă trebuie avut grijă
sa nu se epuizeze capacitatea băncii de a se împrumuta şi să se păstreze “rezerva de urgenţă”. Trebuie estimată
capacitatea băncii de a împrumuta relativ la depozitele bancare, iar aceasta capacitate nu trebuie niciodată
epuizată în mod deliberat pentru a se putea face faţă unor crize de lichiditate.
Nevoile neprevăzute de lichiditate se referă la acele nevoi generate de evenimente neobişnuite şi totodată foarte
greu de anticipat.. Ţinând cont de faptul că, prin natura lor aceste nevoi de lichiditate sunt foarte greu de
anticipat, orice bancă trebuie sa aibă un plan pentru a avea resurse de lichiditate în cazul în care unul dintre
scenariile de mai sus se întâmplă. În general, aceste planuri sunt cerute de autoritatea monetară, dar după caz
fiecare banca îşi poate stabili un nivel al lichidităţii pe care trebuie sa îl aibă în asemenea situaţii şi totodată un
plan care să ii asigure aceasta, chiar dacă condiţiile impuse de Banca Centrala sunt mai puţin stricte. ►
Accesul la pieţele financiare este o restricţie care poate limita în mod esenţial gestiunea lichidităţii bancare.
Accesul este direct dependent de talia băncii. Pentru băncile mici sursa de lichiditate primară sunt activele
lichide şi deci, minimizarea riscului de lichiditate presupune o gestiune atentă a activelor şi pasivelor bancare,
cu intervenţii deliberate permanente pentru a păstra structura acestora în limitele impuse de cerinţa asigurării
lichidităţii. Este o metoda relativ scumpă căci presupune costuri ridicate, atât de oportunitate cât şi de gestiune
(restructurare) a portofoliilor. Aceste bănci pot apela şi la împrumuturi: de la Banca şi de la băncile
corespondente). Împrumuturile directe de pe piaţă nici nu sunt posibile pentru multe dintre ele sau se pot
contracta în condiţii de preţ dezavantajoase. De aceea, pentru băncile mici împrumuturile sunt de fapt doar o
resursă de urgenţă pentru acoperirea nevoilor de lichiditate.La cealaltă extremă se află băncile mari,
internaţionale sau holding-urile bancare care au acces la pieţe din cele mai diverse, nu doar la piaţa
interbancară naţională, şi pentru care principala sursă de lichiditate sunt împrumuturile de pe piaţă în condiţii
avantajoase pentru ele (împrumută sume mari odată şi prezintă risc mic de creditare). Ele pot folosi
împrumuturile cu risc de variaţie a ratei dobânzii minim căci practică în extenso diversificarea surselor de
împrumut (inclusiv pe plan extern) şi au programe proprii de gestiune a activelor şi pasivelor bancare şi control
al riscurilor. Activele lichide au un cost de oportunitate prea mare pentru aceste bănci şi sunt minimizate la
nivelul cerinţelor impuse de gestiunea de trezorerie (rezerva minimă obligatorie).Băncile de talie medie (relativ
la media sistemului bancar naţional) folosesc atât activele lichide, cât şi împrumuturile ca surse de lichiditate.
Cel mai folosit instrument tinde a fi certificatul de depozit, de preferat cu opţiunea roll-over . Aceste
instrumente au scadenţe pe termen scurt, uşor de gestionat şi de adecvat în nevoile momentane de lichiditate.
► Filozofia managerială este foarte importantă pentru strategia băncii de acoperire a nevoilor de
lichiditate. În baza ei se stabilesc normele interne şi reperele impuse în mod implicit sau explicit de conducerea
băncii, salariaţilor. Prima normă de acest gen se referă la măsura în care banca depinde de surse volatile
(împrumuturi de pe piaţă), de fapt la măsura în care banca este dispusa sa depindă de resurse de acest gen. Din
acest punct de vedere, o bancă ce face apel la surse împrumutate rareori sau chiar niciodată, bazându-se pe
activele lichide proprii este o bancă a cărei filozofie managerială poate fi considerată conservatoare. Extrema
cealaltă o prezintă băncile cu o filozofie agresivă, pentru care împrumuturile de pe piaţă sunt o resursă
permanentă şi ajung sa depăşească 10% din bilanţ. În acest caz banca este de fapt dependentă de piaţă pentru
continuarea pe aceeaşi scară a operaţiilor sale şi conducerea trebuie să fie foarte prudentă în gestiunea globală
a riscurilor pentru că în aceste condiţii imaginea băncii devine esenţială pentru accesul viitor la sursele de
împrumut.► Costul şi trasaturile diferitelor surse de lichiditate sunt şi ele avute în vedere pentru a
determina tactica în domeniul lichidităţii. În aceasta privinţă se foloseşte drept sursă de acoperire cea mai
ieftină, în contextul filozofiei manageriale şi accesului la pieţe. Pentru activele lichide costul este un cost de
oportunitate pentru întreaga durată a păstrării în portofoliu, ajustat în funcţie de câştigul / pierderea de capital şi
de impozite. Pentru fondurile împrumutate cheltuielile pot fi fixe sau variabile sau variabile în funcţie de
regimul dobânzilor plătite.
1
► Prognoza privind evoluţia ratei dobânzii poate afecta alegerea instrumentului folosit pentru finanţare şi
alegerea sursei de lichiditate. În cazul împrumuturilor, dacă dobânzile sunt în creştere, atunci banca preferă sa
emită certificate de depozit cu dobânzi fixe pentru blocare în costul actual (mai scăzut) al acestora. Ajustarea
se va face la termen şi în funcţie de evoluţia de fapt a raporturilor pe pieţe. Dacă dobânzile sunt în scădere
atunci este firesc să se prefere contractele de răscumpărare care se reînnoiesc zilnic şi al căror cost total va
creşte în ritm descrescător de la o zi la alta; se foloseşte deci o sursă de finanţare pe termen scurt pentru a putea
profita de reducerea de rate imediat ce se produce şi pentru a nu suporta un cost de oportunitate.

3.6. METODA IMPASURILOR IN MANAGEMENTUL RISCULUI DE LICHIDITATE Impasurile (sau

gap-urile) in materie de lichiditate reprezinta diferente intre active si pasive sau intre evolutiile acestora,
determinate pentru diferite scadente viitoare. In primul caz avem de-a face cu impasuri in stocuri, determinate
ca diferente intre pasive si active, pe diferite scadente. O valoare pozitiva inseamna un excedent de resurse, in
timp ce o valoare negativa inseamna un deficit de resurse. In al doilea caz, avem de-a face cu un impas in
fluxuri, determinat ca diferenta intre intrarile si iesirile de fonduri intr-o perioada. O valoare pozitiva a acestui
impas reprezinta o intrare neta de fonduri, in timp ce o valoare negativa reprezinta o iesire neta de fonduri.***
Impasurile pot reda grafic sau tabelar nevoile de finantare ale banci. In proiectia impasurilor pe diferite perioade
se folosesc elementele bilantiere existente. Trebuie tinut cont de faptul ca bilantul este in continua evolutie si
situatia la o anumita data viitoare poate sa difere de situatia proiectata initial. Pentru a corija acest neajuns se fac
scenarii, in functie de diferite ipoteze de evolutie a activelor si pasivelor bancare. Situatia ideala in gestiunea
riscului de lichiditate apare atunci cand se poate afirma ca bilantul este imunizat, adica atunci cand bilantul
prezinta echilibre intre resurse si utilizari pentru toate scadentele.
3.7. RAPORTUL DE LICHIDITATE Raportul de lichiditate este un instrument utilizat in gestiunea
lichiditatii. El se elaboreaza zilnic si lunar la nivelul centralei bancii (raportul de lichiditate global) si
subunitatilor comparand o serie de elemente care genereaza lichiditate prin intrari sau consuma lichiditate prin
iesiri.. In baza lui banca poate lua o serie de masuri legate de asigurarea unei lichiditati normale si controlul
riscului. La baza constituirii sale se afla urmatoarele elemente:Intrari:**rambursari de credite**dobanzi de
incasat aferente creditelor acordate**depozite constituite de banca la alte banci si ajunse la scadenta**dobanzi
de incasat la depozitele constituite de banca la alte banci**contravaloarea in lei a valutei vandute clientilor prin
masuri operatiuni de arbitraj**contravaloarea valutei vandute pe piata interbancara
**rascumpararea certificatelor de trezorerieIesiri:__depozite ajunse la scadenta constituite la banca_certificate
de depozit ajunse la scadenta_dobanzi de platit la depozite create clientilor si la certificate de depozit
emise_depozite atrase de pe piata interbancara ajunse la scadenta_contravaloarea in lei a valutei cumparate de la
clienti prin operatiuni de arbitraj
_contravaloarea in lei a valutei cumparate de pe piata interbancara_achizitionarea de certificate de trezorerie
Banca poate actiona in sensul imbunatatirii lichiditatii prin: • mentinerea unui nivel optim al activelor (30%
investitii de risc minim, 30% credite ipotecare si obligatiuni de risc mediu si 40% plasamente de risc ridicat)•
mentinerea unui echilibru pe scadente active / pasive• crearea si utilizarea unor resurse suplimentare•
diversificarea sistemului depozitelor
• obtinerea de garantii de stat pentru creditele cu risc ridicat•• obtinerea de imprumuturi overnightSe considera
un nivel al lichiditatii confortabil atunci cand exista acoperire pentru 10% din valoarea depozitelor la vedere sau
cumulat 8% din valoarea depozitelor la vedere si 4% din valoarea depozitelor la termen.
3.8. REGLEMETARI PRIVIND LICHIDITATEA BANCARA
In toate tarile, autoritatile monetare formuleaza niste cerinte, care sa stabileasca un nivel minim al
lichiditatii bancare.In continuare sunt prezentate cateva aspecte, ce vizeaza cerinte al autoritatilor monetare, in
vederea gestiunii globale a riscului de lichiditate:1,indicele de lichiditate – se poate determina pe diferite
scadente (1 luna , 1 an, etc.) ca raport intre activele si pasivele pe termen scurt. Cerintele prevad un minim de
100 %. 2.coeficientul fondurilor proprii si resurselor permanente – stabileste un minim de 60 % pentru
2
raportul dintre fondurile proprii ale bancii plus resursele pe termen lung si utilizarea acestora in special prin
credite si plasamente in titluri. Termenul lung inseamna peste 5 ani.
4,rezervele minime obligatorii – in conformitate cu aceasta cerinta, societatile bancare sunt obligate sa
constituie depozite in conturi la banca centrala, in functie de nivelul depozitelor detinute. Cuantumul rezervei
minime se stabileste prin aplicarea ratei rezervei minime, stabilita de banca centrala, la baza de calcul
constituita din depozitele atrase. Baza de calcul poate cuprinde depozitele in moneda nationala si moneda
straina la vedere si la termen, dar si alte instrumente de economisire sub forma de titluri. De regula, depozitele
guvernamentale nu intra sub incidenta acestei prevederi. Banca centrala poate utiliza mai multe rate ale rezervei
minime pe diferite componente ale bazei de calcul.
Nivelul rezervei minime obligatorii se actualizeaza periodic, in functie de evolutia bazei de calcul sau
extraordinar, in functie de evolutia obiectivelor urmarite de banca centrala in politica sa monetara si de credit.
Actualizarea periodica se face, de regula lunar, cand se determina noua dimensiune a bazei de calcul si bancile
sunt obligate sa-si majoreze nivelul rezervei sau sa-l diminueze, daca doresc.
Rezerva minima constituita corespunzator in contul de la banca centrala este remunerata printr-o
dobanda. Exista si tari care aplica o rata a dobanzii zero. Excedentul de rezerva nu este remunerat. Pentru
deficitul de rezerva se aplica dobanzi penalizatoare, de regula la nivelul celor pentru credite lombard. Pot exista
si alte tipuri de sanctiuni.
5.lichiditatea valutara – cuprinde o serie de cerinte privind resursele si utilizarile in valuta ale bancilor. Aici se
incadreaza si rezervele minime obligatorii pentru depozitele in valuta. Lichiditatea valutara poate fi pusa in
evidenta printr-un indicator numit gradul de lichiditate valutara. Acesta se determina ca raport intre totalul
activelor nete in valuta ponderate si totalul acestora fara ponderare. Ponderarea se face cu un coeficient de
lichiditate. Activele nete in valuta sunt urmatoarele:

a.valuta efectiva si cecuri din casieria bancii b.disponibilitati in conturi curente in strainatate c.plasamente in
valuta in conturi la termen de maxim un an la banci din strainatate sau in titluri emise de Ministerul Finantelor
d)soldul net al disponibilitatilor si plasamentelor in valuta la banci pe teritoriul national e) participatii in valuta
f)plasamente in valuta in strainatate pe termen mai mare de un an g)credite interne nete in valuta h)alte active in
valuta
Pentru activele nete de la punctele a-d se foloseste un coeficient de ponderare egal cu 1. Pentru
celelalte active nete, considerate cu lichiditate scazuta se folosesc coeficienti subunitari. Gradul de lichiditate al
bancii poate fi cel mult egal cu unu. Cu cat el inregistreaza valori mai mici cu atat banca prezinta o lichiditate
valutara mai scazuta si este obligata sa suporte o rata a rezervei minime mai mari.

Fondul de garantare a depozitelor isi constituie resursele financiare din:

 contributia initiala a societatii bancare – aceasta este stabilita la nivelul de 1 % din capitalul social
subscris al societatii bancare si este deductibila  contributia anuala a societatilor bancare – este stabilita
ca un procent (era 0,3 %) aplicat la depozitele detinute de banca la sfarsitul anului. Procentul poate fi
modificat pe ansamblul bancilor, daca se dovedeste a fi insuficient sau in cazul unei banci, daca aceasta
are o activitate cu risc ridicat. Si aceste contributii sunt deductibile fiscal contributii speciale ale
societatilor bancare – acestea pot fi cerute de Fond atunci cand resursele sale sunt insuficiente pentru
rambursarea depozitelor. Sunt deductibile fiscal si nu pot depasi dublul contributiei anuale
imprumuturi – acestea pot fi contractate numai daca la un moment dat Fondul nu face fata obligatiilor
sale venituri din lichidarea creantelor sale venituri din investirea resurselor sale alte venituri (donatii,
subventii bugetare)
In momentul in care resursele financiare ale Fondului ajung la nivelul a 10 % din totalul depozitelor
persoanelor fizice din sistemul bancar, Fondul poate sa suspende plata contributiilor anuale si sa o reia
atunci cand resursele scad sub acest nivel.
3
6.asigurarea depozitelor – aceasta masura este mai complexa si vizeaza mai multe aspecte privind gestiunea
riscurilor bancare. Ea poate fi considerata ca o norma de gestiune a riscului lichiditatii in masura in care ofera
clientilor bancii o posibilitate de a dispune de sumele din conturi in situatii extreme. Totodata participarea
bancii la un astfel de sistem de asigurare duce la imbunatatirea imaginii sale.

3.9. CRIZA DE LICHIDITATE – PRINCIPII DE GESTIONARE

Indiferent de nivelul de performanţă al managementului lichidităţii, fiecare instituţie financiar-bancară
trebuie să deţină un plan de acţiune pentru cazuri în care aceasta sau sistemul în care îşi desfăşoară activitatea se
confruntă cu o criză de lichiditate. Principiile de gestionare a crizelor de lichiditate se referă, în principal, la:a)
identificarea cauzelor ce au generat-o; b) constituirea unor comisii de criză cu atribuţii precise şi putere de
decizie sporită;c)încercarea de înlăturare rapidă a focarelor de criză în cazul în care este realizabil acest lucru; d)
asigurarea unei lichidităţi consistente; asigurarea lichidităţilor are în vedere atât vânzarea activelor lichide, cât şi
obţinerea unei cantităţi importante de numerar, element extrem de important în economiile în care cash-ul
deţine o importantă pondere în agregatul M1; e)asigurarea deservirii tuturor solicitărilor clienţilor; f) menţinerea
imaginii de instituţie solidă financiar; g)pregătirea de aplicare a planurilor de acţiune post-criză; h) obţinerea de
concluzii pe baza analizei situaţiei petrecute, care trebuie să conducă la îmbunătăţirea şi perfecţionarea
sistemelor informaţionale, de control, de gestiune a riscurilor şi la reanalizare a politicii de efectuare de
plasamente şi de atragere de resurse.
Aceste principii conduc la realizarea planului de acţiune care va cuprinde, printre altele:--analiza fluxurilor
financiare şi a stării mediului în care îşi desfăşoară activitatea instituţia bancară şi previzionarea crizei;--
constituirea echipelor de gestionare a crizei ce vor acoperi întreaga zonă geografică în care îşi desfăşoară
activitatea respectiva instituţie;--atribuirea sarcinilor prestabilite şi acordarea, dacă este cazul, a unor puteri
decizionale sporite în cadrul unui interval de timp delimitat;--previzionarea necesarului de numerar pentru o
anumită perioadă şi aplicarea planurilor de asigurare şi obţinere a acestuia; --asigurarea unui flux informaţional
sporit atât la nivel „vertical”, cât şi „orizontal” în cadrul structurii organizatorice a instituţiei;--canalizarea
tuturor resurselor umane, materiale, financiare disponibile în vederea asigurării condiţiilor de deservire a tuturor
solicitărilor clienţilor;--asigurarea unor resurse suplimentare (echipamente şi specialişti) pentru înlăturarea
eventualelor suprasolicitări informaţionale ale reţelei informatice;--susţinerea mediatică a imaginii reale a
instituţiei;--intensificarea contactelor cu clienţii importanţi;--utilizarea următoarelor surse de asigurare a
lichidităţii necesare:** sumele din conturile curente deschise la alte bănci, inclusiv cel de rezervă minimă
obligatorie** numerarul disponibil în casierii**vânzarea sau efectuarea de operaţiuni repo pe piaţa secundară cu
titlurile de stat existente în portofoliu**efectuarea operaţiunilor de swap valutar, vânzare/cumpărare de valută
pentru obţinerea sumelor în moneda necesară efectuării plăţilor solicitate de clienţi**vânzarea pe piaţa
secundară a efectelor de comerţ deţinute
**efectuarea de trageri din împrumuturi puse la dispoziţie de diverse instituţii financiar-bancare locale sau
internaţionale **retragerea depozitelor interbancare neajunse la scadenţă** reanalizarea planului de acordare de
noi credite**utilizarea pârghiilor bancare, în scopul determinării clienţilor să opteze pentru menţinerea în cadrul
sistemului a disponibilităţilor la vedere şi la termen---monitorizarea permanentă a lichidităţii imediate a
instituţiei;--după depăşirea crizei se va efectua evaluarea finală a fluxurilor financiare efectuate în perioada
crizei.--Deşi se preferă să nu existe necesitatea aplicării planului de acţiune în cazuri de criză, nici o instituţie
financiar-bancară respectabilă nu poate să ignore importanţa acestuia. Dacă aceste planuri de acţiune sunt
concepute pentru a permite continuarea activităţii în cazul apariţiei unor crize cu un înalt grad de penetrare a
mediului economic, atunci instituţia are şanse să supravieţuiască unor asemenea încercări. Din nefericire,
validarea acestor planuri de acţiune poate fi certificată doar de practică.

RISCUL DE DOBANDA

4
 Riscul de rata a dobanzii este considerat un risc de piata. El intra in aceasta categorie alaturi de riscul valutar si
riscul de piata manifestat in cazul portofoliului de titluri. La toate aceste riscuri pierderile bancii pot sa apara in
cazul in care pretul elementelor de bilant (credite, depozite, titluri, active si pasive exprimate in devize) se
modifica. Acest pret se particularizeaza in functie de elementele bilantiere amintite in rata dobanzii, rata de
schimb sau cursul titlurilor. Pe ansamblu, riscul de piata surprins sub cele trei forme ale sale, tinde sa creeze
bancii cea mai importanta expunere. Pierderile bancii in cazul manifestarii riscului de piata vizeaza trei
directii: pierderi de valoare pentru activele bancare sau cresteri in cazul pasivelor
 scaderea marjei dobanzii, ca diferenta intre dobanzi incasate si dobanzi platite, cu influenta directa asupra
rentabilitatii bancare apelarea excesiva la operatiuni extrabilantiere cu asumarea de noi riscuri si costuri pentru
a gestiona riscul de piata
Riscul de rata a dobanzii, definit ca probabilitatea de a inregistra pierderi in urma modificarii ratelor dobanzii pe
piata, este legat direct de scaderea marjei dobanzii si indirect de pierderile din modificarile de valoare ale
activelor sau pasivelor bilantiere. Importanta acestui risc este data de faptul ca cele mai multe venituri si
cheltuieli bancare sunt incasate sau platite de banca sub forma de dobanda. Bancile utilizeaza in operatiunele
desfasurate doua tipuri de rate ale dobanzii: fixe si variabile. O rata declarata fixa nu isi modifica nivelul pe
durata de viata a elementului bilantier la care se aplica. O rata declarata variabila se modifica in aceasta
perioada in functie de evolutia unui element de referinta. Acesta este de regula un indice sau o rata a dobanzii
definitorie pentru piata sau pentru anumite categorii de operatiuni. Exista si un mixaj intre cele doua tipuri de
rate, ce imbraca forma ratei revizuibile. Aceasta este fixa, putandu-se insa modifica numai la anumite intervale
de timp, intr-o maniera regulata. Aceasta prezentare a tipurilor de rate este oarecum depasita in materie de
gestiune a riscului de dobanda. Conteaza mult perioada de timp pentru care se fac aprecieri cu privire la ratele
dobanzii. Astfel, o rata a dobanzii fixa la un depozit pe o luna poate fi privita ca o rata variabila intr-o perioada
de studiu de 6 luni. Pana la scadenta, aceasta rata poate fi modificata de cinci ori, pierzandu-si astfel profilul de
rata fixa. De asemenea, o rata revizuibila annual, la un credit pe termen lung, poate fi privita ca o rata fixa intr-
un orizont de timp de sase luni, care se incadreaza intre perioadele anuale de revizuire.
1.1 INDICATORII MARJEI DOBANZII
Marja dobanzii, determinata ca diferenta intre dobanzi incasate si dobanzi platite de banca,
reprezinta principalul indicator de rentabilitate bancara. Ea va fi prima afectata in cazul manifestarii riscului de
dobanda. Pentru a constata efectele riscului asupra marjei, trebuie sa punem in evidenta diverse laturi ale
acesteia prin intermediul unor indicatori:**marja absoluta a dobanzii – se determina in unitati monetare, ca
diferenta dintre veniturile din dobanzi ale bancii si cheltuielile sale cu dobanzile. Ea arata in primul rand
capacitatea bancii de a-si acoperii cheltuielile de remunerare a resurselor atrase cu venituri. Mai mult, ea trebuie
sa ofere o imagine privind acoperirea si celorlalte cheltuilei functionale ale bancii si posibilitatea ca aceasta sa
obtina un profit.**marja procentuala bruta a dobanzii – se determina relativ prin raportarea marjei absolute la
suma activelor valorificate. Ea arata procentual plusul mediu de dobanda obtinut in urma plasamentelor
realizate.**marja procentuala neta a dobanzii – se determina ca diferenta intre nivelul mediu al ratei dobanzii la
active si nivelul mediu al ratei dobanzii la pasive.
Valorile inregistrate de banca la acesti indicatori sunt bune in masura in care sunt cat mai mari, ele avand o
influenta directa asupra rentabilitatii bancii.

4.2. INDICATORI UTILIZATI IN MANAGEMENTUL RISCULUI DOBANZII

Expunerea bancii la riscul ratei dobanzii poate fi pusa in evidenta utilizand o serie de indicatori. Prin
determinarea acestora si prin influentarea valori lor se realizeaza de fapt gestiune de risc de dobanda. Acesti
indicatori sunt:

1. pozitia dobanzii – aceasta se determina ca diferenta intre activele si pasivele cu dobanzi fixe. Ea poate fi:
5
  scurta – daca pasivele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat activele cu dobanzi fixe. In acest caz riscul de
dobanda se manifesta in cazul in care rata dobanzii scade. Banca inregistreaza pierderi mai mari prin
reducerea veniturilor la active decat economiile inregistrate prin reducerea cheltuielilor cu dobanzile la
pasive. O situatie favorabila apare, in schimb, la cresterea dobanzilor pe piata.
 lunga – daca activele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat pasivele cu dobanzi fixe. In acest caz riscul de
dobanda se manifesta atunci cand dobanda pe piata creste. Venitul obtinut prin cresterea dobanzilor la
active este depasit de pierderea constatata in urma cresterii cheltuielilor cu dobanzile la pasive.
 neutra – daca exista egalitate intre aceste active si pasive. Din punct de vedere al riscului de dobanda
este situatia ideala, insa nu neutralizeaza complet manifestarea acestui risc. In caz de crestere sau scadere a
ratei dobanzii pe piata, am putea spune ca o pierdere inregistrata intr-o parte de bilant se compenseaza cu
un castig inregistrat in cealalta parte de bilant, insa nu se intampla neaparat asa. Este posibil ca dobanzile
la elemente de activ si pasiv indexate dupa acelasi element de referinta sa evolueze in acelasi sens dar cu
aplitudini diferite, datorate in primul rand diferentei dintre dobanzile active mai mari si cele pasive mai
mici.

Rata dobanzii creste Rata dobanzii scade

Pozitie scurta castig pierdere
Pozitie lunga pierdere castig

2. gap-ul – numit si imps, acesta se determina ca diferenta intre activele si pasivele sensibile. Din punct de
vedere al riscului de dobanda, valoarea ideala a gap-ului este zero, cand activele si pasivele sensibile sunt
egale si o variatie in rata dobanzii creaza pentru banca o compensare intre o pierdere si un castig. In practica
totusi, valoarea gap-ului la banci este diferita de zero. Avem urmatoarea situatie:

Rata dobanzii creste Rata dobanzii scade

Gap pozitiv castig pierdere
Gap negativ pierdere castig

Gestiunea riscului de dobanda prin gap se bazeaza pe anticiparea evolutiei ratei dobanzii pe piata si
in functie de aceasta, modificarea structurii activelor si pasivelor astfel incat sa se obtina un gap favorabil,
adica un gap pozitiv, daca rata dobanzii creste sau un gap negativ, daca se anticipeaza o scadere a ratei
dobanzii.
O prima problema care apare aici este cea legata de durata de timp pentru care se fac aprecieri de
sensibilitate a dobanzii. Daca aceasta este prea mare, cele mai multe active si pasive vor aparea ca fiind
sensibile si in momentul in care se incearca modificarea structurii lor este posibil ca banca sa se loveasca
de faptul ca acestea prezinta dobanzi fixe. O solutie in acest caz este de a grupa activele si pasivele dupa
perioadele care permit modificarea dobanzii. Gruparea este asemanatoare cu cea intalnita la riscul de
lichiditate, cand se determina indicele de lichiditate, iar elemenetele de bilant sunt grupate dupa scadente.
Dupa grupare se determina si se gestioneaza gap-ul pentru fiecare grupa in parte in scopul obtinerii unor
valori favorabile, dar si pe ansamblu pentru toate grupele in scopul compensarii diferitelor valori. In cazul
celei de-a doua variante se pot pondera gap-urile rezultate pentru fiecare scadenta cu un indice. Acesta este
1 pentru scadente de un an sau mai mari de un an si o fractie din 1, corelata cu fractia din an
corespunzatoare fiecarei scadente pentru celelalte scadente. De exemplu, scadenta de 6 luni are indice de
ponderare 1/2, iar cea pe o luna indice de ponderare 1/12. Odata stabilit gap-ul global ponderat se
gestioneaza in mod asemanator unui gap individual de grupa de scadente. Utilizand programe informatice,
se pot prezenta situatii in orice moment pentru o structura de bilant data si pentru diferitele valori posibile
6
 ale ratelor dobanzii previzionate.
A doua problema care poate sa apara este legata de flexibilitatea stucturii activelor si pasivelor, adica
de posibilitatea de a le modifica in timp util. Este posibil ca rata dobanzii sa fie supusa unor variatii
rapide, care sa puna banca in imposibilitatea de a reactiona la timp prin modificari de dobanzi. Este posibil,
de asemenea ca rata dobanzii sa se modifice intr-un interval de timp mai mare, insa elementele de bilant
sensiile pe aceal interval de timp sa nu fie suficiente pentru a echilibra situatia.
3.indicele de sensibilitate – se determina ca raport intre active si pasive sensibile. In gestiunea sa banca trebuie
sa incerce sa mentina o valoare unitara a indicelui de sensibilitate. Pentru alte valori ale acestuia se
inregistreaza urmatoarea situatie:

Rata dobanzii creste Rata dobanzii scade

Indice < 1 pierdere castig
Indice > 1 castig pierdere

4.3. MANAGEMENTUL RISCULUI DOBANZII

Gestiunea riscului de dobanda urmareste diminuarea sau daca nu se poate ajustarea expunerii la risc
in functie de obiectivele de rentabilitate urmarite. De regula, expunerea la risc a bancii, rezultata din
operatiunile efectuate pentru clientele si din operatiunile in nume propriu, nu corespunde optimului dorit de
banca. Drept consecinta banca va actiona pentru modificarea expunerii din punct de vedere al volumului, dar si
al structurii acesteia. Se poate actiona in urmatoarele directii: 1. reorientarea operatiunilor cu clientela 2.
acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere 3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului
1. reorientarea operatiunilor cu clientela – aceasta operatiune vizeaza modificarea structurii bilantului
printr-o politica comerciala care sa promoveze anumite
Se au in vedere aici urmatoarele directii: modificarea ponderii anumitor elemente de activ si pasiv
promovarea unor dobanzi fixe sau variabile promovarea anumitor scadente pentru elemente de activ si
pasiv utilizarea in mai mare masura a vaniturilor din comisioane in defavoarea celor din dobanzi .
Toate aceste operatiuni se pot efectua, insa timpul necesar realizarii lor nu este scurt. Reorientarea
operatiunilor cu clientela are nevoie de perioade mari de timp si este supusa constrangerilor pietei.
Concurenta existenta intre institutiile bancare poate ingreuna si chiar bloca aplicarea unei initiative de acest
gen. Banca vrea schimbari in relatiile cu clientela, insa nu doreste indepartarea acesteia prin masuri
contrare intereselor sale.

2. acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere – in acest sens banca actioneaza pe mai multe planuri. In
privinta operatiunilor active se constata o reorientare a bancilor spre plasamente in titluri, mai putin supuse
riscului de credit. In acelasi timp, o astfel de orientare permite reducerea acestui risc prin diversificarea
activelor. Un rol important este jucat de operatiunile interbancare. Prin credite sau imprumuturi contractate
pe piata interbancara, bancile pot sa-si echilibreze pozitiile rezultate din operatiunile cu clientela. De
exemplu, un imprumut interbancar obtinut pe termen lung, la o rata a dobanzii fixa poate constituii o
contrapondere la creditele acordate clientilor pentru acelasi termen si la aceiasi rata a dobanzii.
3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului – interventiile bancii de gestiune a riscului prin
operatiuni bilantiere pot avea drept consecinta cresterea artificiala a bilantului. O astfel de situatie poate
afecta banca din punct de vedere al normelor prudentiale. Acestea constrang banca sa-si utilizeze cat mai
bine bilantul existent, bilant aflat de regula la limita superioara a gestiunii prudentiale. Ori, noi credite sau
imprumuturi interbancare contractate pentru a reduce riscul de rata pot impinge bilantul bancar dincolo de
aceasta limita.
Pozitia Anticiparea evolutiei ratei dobanzii
7
 bancii Rata creste Rata scade
Imprumut dobanda fixa Se mentine rata Swap
Rata fixa  rata variabila
Imprumut dobanda variabila Swap Se mentine rata
Rata variabila  rata fixa
Credit dobanda fixa Swap Se mentine rata
Rata fixa  rata variabila
Credit dobanda variabila Se mentine rata Swap
Rata variabila  rata fixa
Prin operatiuni in afara bilantului se poate acoperii riscul de dobanda apeland la instrumente
financiare negociabile pe diferite piete. Aceste instrumente, numite si produse derivate, permit acoperirea
contra unei variatii nefavorabile a cursului titlurilor unor active, cursului valutar sau, in acest caz a ratei
dobanzii. Pentru a realiza o acoperire prin produse derivate este necesar sa se gaseasca o contrapartida pe
piata. Aceasta contrapartida este constituita de catre speculanti. Ei nu urmaresc reducerea riscurilor, ci isi
asuma noi riscuri, sperand ca acestea sa nu se realizeze si sa obtina castiguri. Pozitiile celor doua parti,
operatorii de acoperire si operatorii speculanti, sunt contrare si se echilibreaza reciproc. Ei prind astfel de
pozitii pe piata in urma unor anticipari de piata fundamental divergente si unor grade diferite de adversitate
la risc. Pe piata la termen se poate obtine un angajament de garantare a unei rate a dobanzii pentru un
credit sau un plasament viitor. Printr-un astfel de instrument se garanteaza nu numai rata dobanzii, ci si
operatiunea de creditare sau de imprumut. Printr-un contract FRA (Forward Rate Agreements) se
garanteaza o rata a dobanzii pentru un plasament sau credit cu suma si scadenta determinate, fara obligatia
de a solicita executarea contractului la scadenta. De cele mai multe ori, acest instrument se foloseste pentru
operatiuni de trezorerie pe termen scurt . Operatiunile de swap permit un schimb de dobanzi, de devize sau
de dobanzi si devize printr-o operatiune combinata. Swap-ul este pe termen scurt si se numeste swap cambist
sau pe termen lung si se numeste swap financiar. Swap-ul de rata a dobanzii este un contract prin care doua
parti schimba dobanzi pentru o perioada si o suma date. Dobanzile sunt varsate la scadente fixate in baza
diferentei constatate intre cele doua rate. Swap-ul de dobanzi este utilizat pentru una dintre situatiile
urmatoare:---se transforma o pozitie cu rata fixa intr-una cu rata variabila--se transforma o pozitie cu rata
variabila intr-una cu rata fixa--se schimba o rata a dobanzii variabila pe piata monetara cu o rata de acelasi
tip pe piata obligatara.Utilizarea swap de dobanda se face in functie de pozitia pe care o are banca pe piata si
de anticiparile privind evolutia ratei dobanzii. Astfel:

Prin operatiuni de swap de dobanda, banca poate sa-si diminueze pierderile, in caz de evolutie
nefavorabila a ratei dobanzii, dar poate si sa profite obtinand un castig.
O alta gama de instrumente financiare derivate sunt cap, floor si collar. Acestea sunt derivate din
optiuni si se incheie pentru perioade ce variaza intre o luna si 10 ani, in mod exceptional.
Contractele cap permit bancii sa se imprumute la dobanzi variabile, dar sa evite pierderile in caz de
crestere a ratei dobanzii. Cap limiteaza superior rata dobanzii, dar ii permite bancii sa profite de o scadere a
ratei dobanzii. In caz unei cresteri de rata a dobanzii, un astfel de contract ii aduce bancii varsaminte periodice
ca diferenta intre rata pietei si rata garantata prin contract.
Contractele floor sunt instrumente financiare optionale de acoperire simetrice fata de contractele cap.
Ele permit bancii sa se protejeze contra unei scaderi de rata a dobanzii, atunci cand acorda credite, dar sa
profite atunci cand rata dobanzii creste. In momentul in care rata obanzii pe piata scade sub nivelul garantat
prin contract floor, banca isi exercita optiunea si primeste de la vanzatorul optiunii diferenta de dobanda dintre
rata garantata si rata efectiva a pietei.
Contracte collar reprezinte de fapt o combinatie de contracte cap si floor, care garanteaza bancii un
8
 tunel de evolutie a ratei dobanzii, aceasta fiind garantata atat la crestere cat si la scadere pe piata. Daca banca
se afla in postura de imprumutator, ea va cumpara un contract cap si va vinde un contract floor. In aceasta
situatie ea este aparata contra unei cresteri de rata a dobanzii si isi diminueaza costurile cu prima platita prin
prima incasata la contractul floor, limitanu-si in schimb castigurile in cazul in care rata dobanzii pe piata
scade. Dace banca este creditor, vinde un contract cap si cumpara un contract floor. In aceasta situatie ea este
aparata contra unei scaderi de rata a dobanzii prin contractul floor si isi diminueaza costurile cu prima platita
prin prima incasata la contractul cap, renuntand in schimb la o parte din castigurile de realizat in cazul in care
rata dobanzii pe piata creste.
Mentinerea status quo-ului
Daca conducerea bancii este de parere ca „leacul” este mai scump decat „boala” propriu-zisa, atunci
se poate decide si ca banca sa ramana neacoperita. In cadrul unui ciclu economic normal, valoarea activelor
poate sa se redreseze in cativa ani. Daca banca poate suporta depreceierea valorii activelor sale, atunci strategia
de a ramane inactiva cu intentie poate fi cea mai buna. Aplicarea acestor strategii prezentate poate sa duca la
reducerea riscului de dobanda, insa de cele mai multe ori poatet induce un alt risc, cum ar fi cel de piata sau de
lichiditate. In cazul instrumentelor financiare, riscul manifestat este cel de contrapartida, atunci cand partenerul
de contract nu isi respecta angajamentele asumate

RISCUL VALUTAR Riscul valutar se defineste ca probabilitatea de a inregistra pierderi in urma variatiei
cursului de schimb. El exista atata timp cat banca realizeaza operatiuni in monede starine. Pierderile pot fi
inregistrate datorita indexarii unor valori dupa un anumit curs valutar sau datorita modificarii valorii activelor si
pasivelor externe in urma modificarii cursului valutar. Riscul valutar cuprinde atat operatiunile desfasurate de
banca pentru clientuii sai cat si propriile operatiuni. El este cu atat mai mare cu cat ponderea activelor si
pasivelore externe in bilant este mai mare. In functie de factorii care il determina, riscul valutar prezinta
urmatoarele componente:riscul de translatare – apare in cazul bancilor cu activitate internationala, care au
deschise subunitati pe teritoriul altor state. Periodic are loc o consolidare a bilantului si rezultatelor la nivelul
centralei bancii, care trebuie sa cuprinda si situatiile subunitatilor din strainatate. Consolidarea se face in
moneda tarii unde este situata centrala si asta presupune o conversie a valorilor externe exprimate in alte
monede. La nivelul centralei bancii se pot inregistra pierderi in urmatoarele situatii:
 din preluarea pierderilor existente la nivelul subunitatilor din strainatate
 din modificari nefavorabile de curs la conversie
 din diferentele existente intre cele doua tari la nivelul sistemelor de contabilitate si fiscale.
Este posibil ca un profit inregistrat in contabilitatea subunitatii sa se transforme in pierdere
in contabilitatea centralei, in urma translatarii contabile.
2.riscul de tranzactie – apare atunci cand banca desfasoara operatiuni intr-o deviza care isi modifica cursul.
Acest curs creste odata cu volumul operatiunilor in devize si cu instabilitatea valutara. Intotdeauna, intr-o
operatiune supusa riscului de tranzactie daca unul dintre parteneri a inregistrat o pierdere celalalt a inregistrat un
castig.3.riscul economic – vizeaza modificarea valorii bancii in urma variatiei cursurilor valutare. Spre
deosebire de riscul de tranzactie, acesta se reflecta pe termen lung in toata activitatea bancii si nu numai in
rezultatul unei operatiuni.

5.1. INDICATORI AI RISCULUI VALUTAR

Aprecierea riscului valutar se poate face in baza urmatorilor doi indicatori: 1.pozitia valutara – se determina
comparand activele si pasivele exprimate in moneda straina. Se calculeaza pentru fiecare moneda in parte.
Spunem ca pozitia valutara este scurta daca pasivele in valuta sunt mai mari decat activele in valuta. In situatia
inversa, cand activele in valuta sunt mai mari decat pasivele in valuta, pozitia valutara este lunga. Pozitia
valutara a bancii induce castiguri sau pierderi in functie de evolutia cursului valutar. Astfel:

9
 Cursul valutar creste Cursul valutar scade
Pozitie valutara scurta pierdere castig
Pozitie valutara lunga castig pierdere

2.pozitia valutara globala – se defineste ca fiind soldul net intr-o moneda de referinta al creantelor in
devize fata de pasivele in devize. Aceasta ia in calcul toate pozitiile valutare individuale oferind o imagine
asupra riscului valutar la nivelul bancii. Pozitia valutara globala este folosita mai mult la raportarea situatiei
bancii catre centrala si mai putin la gestiunea efectiva a riscului valutar. Aceasta pozitie, prin compensarile
de expuneri pentru diferite monede, duce la diminuarea riscului in calcul, dar la mentinerea lui in fapt.
5.2. MANAGEMENTUL RISCULUI VALUTAR
Gestiunea riscului valutar presupune un efort ce vizeaza reducerea la minim a pierderilor si
cheltuielilor datorate variatiei cursului valutar. Aceasta se poate realiza pe doua planuri:1.prin reglementari de
limitare a riscului valutar2 prin politica bancii cu privire la operatiunile in valuta
1. reglementari de limitare a riscului valutar – prin functia sa de centru al politicii valutare, banca de
emisune a creat un cadru legal privind desfasurarea operatiunilor in valuta. Acesta stabileste reguli privind
convertibilitatea monedei nationale, stabilirea cursului valutar, repatrierea valutei incasata obtinuta in
activitati de comert exterior, accesul populatiei la valuta si norme prudentiale de reducere a riscului valutar.
In acest ultim sens, bancile trebuie sa foloseasca un sistem de evidenta care sa permita inregistrarea imediata
a operatiunilor in valuta si calculul pozitiilor valutare individuale si pozitiei globale. Pozitiile astfel
determinate reflecta expunerea bancii la riscul valutar si trebuie sa se incadreze in limitele maxime stabilite
de autoritatile monetare. In Romania pozitia valutara globala determinata in fiecare zi nu poate depasii 10 %
din fondurile proprii ale bancii. Pentru exercitarea controlului in acest domeniu, bancile trebuie sa faca
raportari saptamanale catre autoritatile monetare.
2. politica bancii de control al riscului valutar – aceasta vizeaza o serie de norme interne ale bancii si actiuni
indreptate catre evitarea sau diminuarea pierderilor valutare. Aceasta politica imbraca doua forme:
neutralizarea pozitiei valutare si acoperirea riscului valutar.
Neutralizarea pozitiei valutare sau imunizarea bancii la riscul valutar se realizeaza prin ajustarea
periodica a pozitiilor valutare lungi sau scurte. Gestionarea pozitiei valutare se face pentru fiecare moneda
in parte, dar si pentru elemenete de bilant, active si pasive pe termen scurt si termen lung. O limitare a
riscului prin neutralizarea pozitiei valutare implica costuri de gestiune relativ ridicate si ingradeste
libertatea bancii de a specula anumite pozitii deja existente, atunci cand evolutia cursului incurajeaza
astfel de operatiuni.
Acoperirea riscului valitar – reprezinta o modalitate noua de gestionare a riscului valutar prin
utilizarea unor instrumente financiare noi. In prezent este foarte utilizata, datorita in special dezvoltarii
pietei financiare si produselor derivate tranzactionate pe aceste piete. Astfel, se pot schimba monedele de
referinta din operatiunile bancare sau se poate limita pierderea prin limitarea variatiei cursului de schimb.
Prin operatiunile de swap de devize cei doi participanti contracteaza simultan un credit si un
imprumut in doua devize diferite avand aceiasi valoare nominala. De multe ori swap-ul de devize se
combina cu un swap de dobanzi. O astfel de operatiunea presupune un schimb initial de capital,
schimburi de dobanzi si un schimb final de capital. Se disting trei categorii de operatiuni de swap de
devize:---swap de devize in care se schimba dobanda fixa intr-o valuta contra unei dobanzi fixe intr-alta
valuta---swap de devize in care se schimba o dobanda fixa intr-o valuta contra unei dobanzi variabile intr-
o alta valuta---swap de devize in care se schimba o dobanda variabila intr-o valuta contra unei dobanzi
variabile intr-alta valuta

RISCUL DE SOLVABILITATE Riscul de solvabilitate sau riscul de capital este riscul de a nu dispune de
fonduri proprii suficiente pentru acoperirea eventualelor pierderi. O astfel de situatie apare atunci cand banca
10
isi asuma riscuri prea mari in corelatie cu dimensiunile capitalului propriu. Spunem ca in acest caz nu exista o
adecvare a capitalului bancii.Pentru a determina un nivel optim al capitalului trebuie sa se tina cont de doua
tendinte contradictorii: 1.banca actioneaza in sensul cresterii fondurilor proprii pentru a face fata riscurilor
asumate. Din acest punct de vedere cu cat nivelul fondurilor proprii este mai mare cu atat pozitia sa este mai
sigura. Dintr-o astfel de pozitie confortabila, banca are un spatiu de manevra mai mare si isi permite sa profite
de oportunitatile pietei. De asemenea, banca beneficiza de o imagine buna pe piata si prezinta incredere in fata
clientilor si partenerilor de afaceri.2.banca dispune de fonduri proprii supradimensionate. O astfel de situatie
presupune o utilizare ineficienta a fondurilor proprii. Banca desfasoara o activitate mult prea slaba pentru
capitalurile pe care le are la dispozitie. Ea trebuie sa-si creasca volumul operatiunilor pentru a da satisfactie
propriilor actionari. Daca nu reuseste, ea trebuie sa-si diminueze capitalul pentru a-i asigura o rentabilitate
satisfacatoare.
6.1. EVOLUTII RECENTE ALE CAPITALULUI BANCAR
Capitalul bancar reprezinta esenta bilantului bancar. Prin contributia actionarilor se asigura minimul
necesar demararii unei activitati bancare. Capitalul reprezinta catalizatorul in baza caruia banca reuseste sa
atraga si alte resurse utilizate in operatiuni de intermediere. In acelasi timp el joaca si un rol de amortizor ce
permite bancii sa treaca mai usor peste pierderile inregistrate. In aceste conditii marimea si structura sa sunt
determinate pentru calitatea si rentabilitatea activitatii bancare.Urmarind evolutia capitalului bancar in ultima
perioada se pot evidentia doua tendinte:1.o scadere relativa a ponderii sale in bilantul bancar – odata cu
dezvoltarea pietei bancare si mai apoi a pietelor financiare, banca a gasit noi modalitati de obtinere a resurselor
necesare, fara a mai apela la actionari. Pe de alta parte, prin scaderea ponderii capitalului bancar in totalul
bilantului, creste efectul de levier si se inregistreaza o rata a rentabilitatii financiare mai mare, favorabila
remunerarii actionarilor. O astfel de situatie a dus insa la cresterea vulnerabiltatii bancii in fata riscurilor. A fost
nevoie sa apara in anii ’80 o serie de reglementari prudentiale, care sa oblige bancile sa-si coreleze capitalurile
cu volumul activitatii si cu riscurile asumate. Prin aceste reglementari s-au impus praguri minime pentru
fondurile proprii ale bancilor.2.diversificarea capitalului bancar - aceasta este o tendinta care a inceput sa se
manifeste in anii ’80 ca urmare a dezvoltarii pietelor financiare si odata cu acestea a a aparitiei si utilizarii de
noi instrumente de atragere a resurselor. Pe de alta parte, a reprezentat o reactie de raspuns din partea bancilor la
obligativitatea cresterii capitalului, in baza reglementarilor prudentiale recent adoptate, in conditiile in care se
confruntau cu o lipsa de interes privind participarea actionarilor la noi majorari de capital.

6.2. REGLEMENTARI PRIVIND SOLVABILITATEA BANCII

Riscul de solvabilitate nu este un risc specific activitatii bancare. El se intalneste la toate societatile comerciale.
In cazul bancii, acest risc se manifesta mai puternic avand in vedere functia sa de intermediere. Spre deosebire
de celelalte societati nebancare, bancile participa la activitate cu un capital relativ mic, manipuland in schimb
fonduri foarte mari. Interesul lor este de a atrage fonduri cat mai mari, de a le plasa, asigurand astfel o rata a
rentabilitatii financiare mare, respectiv o rata a dividendului care sa multumeasca actionariatul. Activand in
acest fel, banca scade ponderea capitalului in totalul pasivului, creste efectul de levier si in acelasi timp creste si
riscul de solvabilitate.Pentru a contracara tendinta bancilor de maximizare a profitului prin utilizarea intensiva a
fondurilor proprii si fortarea expunerii la risc, autoritatile monetare si de credit impun limite in domeniu sub
forma unor norme prudentiale. Aceste norme reglementeaza aspecte legate de adecvarea capitalului bancii
(capital adequacy) si fac trimitere la fondurile sale proprii. Din acest motiv este bine sa clarificam, in cazul
legislatiei romanesti ce inseamna fonduri proprii.
Pentru stabilirea fondurilor proprii ale unei societati bancare se iau in calcul doua categorii de
capital: capital propriu si capital suplimentar.
1. capitalul propriu – este alcatuit din urmatoarele tipuri de capital:

11
  capital social varsat prime legate de capital varsate  profitul reportat din exercitiile precedente
 profitul rezultat curent  fondul de rezerva constituit conform legii  fondul imobilizarilor corporale
 fondul de dezvoltare Pentru determinarea capitalului propriu se fac o serie de deduceri: valoarea
neamortizata a imobilizarilor corporale  sumele repartizate ca dividend si participari la profit  sume ce
reprezinta imobilizari corporale in curs si care depasesc fondul de dezvoltare cheltuieli inregistrate in avan 
pierdere reportata din exercitiul precedent  pierderea exercitiului curent

2. capitalul suplimentar – este alcatuit din:

 rezerva generala pentru riscul de credit, constituita conform legii  alte rezerve  alte fonduri
 imprumuturi subordonate (exemplu: imprumut obligatara realizat in anumite conditii, ce
permite la scadenta convertirea obligatiunilor in actiuni)
Capitalul suplimentar este cuprins in fondurile proprii ale bancii numai in limita maxima a 100 % din capitalul
propriu. Datoria subordonata poate fi luata in calculul fondurilor proprii numai la nivelul maxim de 50 % din
capitalul propriu si numai daca este varsata in intregime, are termen de rambursare de cel putin 5 ani si nu
permite o rambursare anticipata. Din totalul fondurilor proprii se deduc participatiile bancii la alte societati
bancare (participatii directe sau imprumuturi subordonate).
Reglementarile prudentiale bancare impun urmatoarele norme ce vizeaza riscul de solvabilitate:
Capitalul social minim – pentru a putea obtine acordul de functionare in vederea desfasurarii unei activitati de
banca, o societate trebuie sa aibe un capital social minim de 5 milioane euro. Acesta trebuie sa fie subscris
integral si varsat in proportie de cel putin 50 % in momentul constituirii. Avand in vedere pe de-o parte nivelul
minim exprimat in euro ce trebuie actualizat periodic in functie de cursul valutar si dorinta actionarilor de a
depasi acest prag minim, pe de alta parte, bancile pot realiza majorari de capital pe urmatoarele cai:  noi
emisiuni de actiuni publice  prin aport in natura la capital  prin includerea primelor de emisiune, a unor
rezerve sau a unor diferente favorabile de curs valutar.Adecvarea fondurilor proprii – aceste regulementarile
vizeaza constituirea de fonduri proprii in functie de riscurile asumate de banca. Initial s-a avut in vedre riscul
de credit, insa reglementarile s-au modificat in functie si de alte riscuri. Cea mai celebra norma de adecvare a
fondurilor proprii este cea creata de Comitetul de la Basel, cunoscuta sub denumirea de norma Cooke.
Cadrul Basel II sau Cadrul revizuit cauta sa imbunatateasca regulile existente prin alinierea
cerintelor regulatorii pentru capital cat mai aproape de riscurile pe care le intampina bancile. El se bazeaza pe
trei directii strategice de abordare sau trei piloni:

Pilonul I – Cerinte minime de capital – acesta stabileste in functie de riscuri ponderate cerinte minime de
capital pentru riscul de credit, pentru riscul de piata si pentru riscul operational. Pilonul II – Supravegherea
prudentiala bancara – are in vedere un set de proceduri interne fiecarei institutii financiare prin care se
evalueaza adecvat si consistent fondurile proprii corespunzatoare profilului de risc asumat Pilonul III –
Disciplina de piata - asigura gestionarea riscului prin promovarea transparentei. Informatii exacte si detaliate
privind riscul devin obligatoriu de publicat
Ce aduce nou Basel II:--introduce cerinte de capital pentru acoperirea riscului operationa--propune mai multe
metodologii sau modele de evaluare a cerintelor de capital (3) astfel incat bancile sa poata opta pentru una
dintre ele in functie de necesitati, posibilitati si recomandarile autoritatilor de supraveghere nationale
--accepta ratingul ca modalitate de evaluare a bancii--creste gama ponderari pe mai multe clase de risc (8)
Gestiunea fondurilor proprii bancare urmareste optimizarea acestora in functie de incadrarea in
cerintele normelor prudentiale bancare pe de-o parte, dar si strategia de dezvoltare a bancii cu privire la volumul
activitatii, rentabilitate si la remunerarea actionarilor.Atunci cand banca atinge plafoanele impuse de normele
prudentiale, are de ales intre doua variante: renuntarea la orice dezvoltare suplimentara sau, in al doilea caz,
majorarea fondurilor proprii. Ar exista si o a treia varianta ce implica o restructurare a activului, astfel incat
12
elemente mai riscante, cu pondere mare in calculul indicelui de solvabilitate, sa fie transformate in elemente de
activ cu risc mai mic, ce beneficiaza de o pondrare favorabila.
In conditiile in care banca beneficiaza de conditii favorabile de dezvoltare, ea nu va renunta la
aceasta oportunitate pentru a mentine incadrarea in normele prudentiale, ci va incerca sa realizeze o crestere a
fondurilor sale proprii. In acest scop ea poate apela la una sau mai multe din urmatoarele proceduri:
1. emisiune de actiuni contra numerar – aceasta reprezinta calea normala de urmat atunci cand banca doreste o
crestere a capitalului sau. In practica, aceasta reprezinta insa, cea din urma solutie la care se apeleaza.
Pentru a realiza o astfel de emisiune, banca trebuie sa fie in masura sa convinga actionarii sa aduca fonduri
suplimentare. Trebuie sa-i convinga ca aceste fonduri vor fi bine remunerate, banca avand capacitatea de a
utiliza aceste resurse suplimentare pentru generarea de beneficii crescute.
2. majorarea de capital prin aport in natura – desi nu implica un aport in numerar, acesta solutie preia toate
caracteristicile operatiunii precedente.3.strategia de distributie – prin autofinantare, banca isi poate alimenta
fondurile proprii prin majorarea anumitor elemenete de capital propriu sau suplimentar. Tinand cont de
faptul ca o astfel de solutie apasa asupra gradului de remunerare a actionariatului, este foarte posbil ca
acesta sa nu agreeze o astfel de solutie, chiar daca pe termen lung ar avea de castigat mai mult. Pentru a
mentine o rata de remunerare satisfacatoare si in acelasi timp sa se alimenteze fondurile proprii prin
autofinantare, banca ar putea sa utilizeze mecanismul platii dividendelor prin actiuni. In cazul in care
dividendul se plateste in numerar, banca pierde fonduri proprii si pierde lichiditate. In varianta propusa se
evita o astfel de situatie, iar actionarii isi pot valorifica actiunile primite in bursa, daca doresc. Poate
singurul sezavantaj al acestui mecanism se inregistreaza la actionar si este un dezavantaj fiscal. Din acest
punct de vedere, operatiunea este vazuta ca o incasare de dividend si nu ca o cumparare de actiuni. Pentru a
compensa, banca poate oferii o reducere de la pretul de emisiune.4.autofinantare prin constituirea unor
fonduri – la repartizarea rezultatelor se poate avea in vedere o mai intensa alimentare a unor fonduri, cum
este cazul rezervei generale pentru riscuri. Intr-o astfel de situatie banca actioneaza pentru constituirea
fondurilor proprii, dar trebuie sa aibe in vedere reglementarile ce vizeaza astfel de actiuni si faptul ca, de
cele mai multe ori este alimentat capitalul suplimentar Acesta poate fi luat in calculul fondului propriu
numai in limita a 100 % din capitalul propriu.5.generarea de plus-valori interne – o banca poate sa-si
imbunatateasca situatia fondurilor proprii realizand plus-valori, in special din reevaloarea patrimoniului
imobiliar sau a altor elemente de bilant care sunt inregistrate la valori de piata. Aceasta varianta are
avantajaul ca realizeaza o crestere a fondurilor proprii, in special a capitalurilor proprii, fara eforturi
financiare din partea bancii.

6.participatii incrucisate – o astfel de operatiune se realizeaza printr-un plasament al bancii in actiuni ale
unei alte societati si o operatiune reciproca, prin care banca isi majoreaza capitalul printr-o emisiune de
actiuni, actiuni ce ajung in proprietatea celeilalte societati. In acest caz trebuie avute in vedere
reglementarile cu privire la plasamentele in valori mobiliare. Din acest motiv sunt preferate particpatiile
incrucisate in raport cu alte societati financiare. In multe cazuri, astfel de operatiuni sunt realizate de o
societate bancara si o societate de asigurari. Avand in vedre implicatiile unei astfel de operatiuni, unele tari
au incercat sa o reglementeze, considerand o dubla utilizare a fondurilor proprii.7utilizarea unor instrumente
alternative – sub aceasta denumire se incadreaza emisiuni de titluri ce au implicatii asupra fondurilor proprii
ale bancii. Astfel, intalnim:
a. emiterea de actiuni preferentiale – acestea dau posibilitatea detinatorului sa fie remunerat
preferential, dar nu dispun de drepturi de vot (primesc dreptul de vot atunci cand banca nu a reusit sa
le remunereze in conditiile promise la emitere)
b. emiterea de certificate de investitie – acestea beneficiaza de un regim asemanator actiunilor, dar nu
dau drept de vot. In ultimul timp s-a dovedit a fi un instrument putin agreat de investitori.
c. emiterea de obligatiuni convertibile in actiuni – acestea sunt obligatiuni emise pe un termen mai lung,

13
 care permit la scadenta rambursarea sau exercitarea unei optiuni de transformare in actiuni. Aceasta
formula permite detinatorului sa beneficieze de remunerarea stabila a unei obligatiuni si sa aiba acces
la cresterile de valoare ale actiunilor.
Desi nu priveste in mod direct riscul de solvabilitate, in activitatea bancara optimizarea capitalului
poate sa priveasca si reducerea acestuia. O astfel de varianta apare atunci cand banca considera ca piata nu
permite o dezvoltare a activitatii sale, iar intr-o astfel de situatie fondurile sale proprii sunt insuficient
valorificate. In cazul unui excedent de capital apar probleme de rentabilitate, de remunerare a actionarilor si o
scadere generala a performantelor.Cea mai utilizata metoda de reducere a capitalului consta in punerea in
aplicare a unui program de cumparare a propriilor actiuni in vederea anularii lor. O astfel de operatiune se poate
realiza treptat prin achizitii pe piata sau printr-o oferta publica de cumparare de actiuni. A doua varianta este
mai rapida, insa si mai scumpa deoarece banca trebuie ca prin pretul oferit sa convinga detinatorii de actiuni sa
renunte la ele. In plus, exista si o anumita doza de incertitudina cu privire la reusita operatiunii.
Rascumpararea propriilor actiuni reprezinta o strategie ce vizeaza in primul rand interesele
actionarilor. Reducerea fondurilor proprii prin reducerea numarului de actiuni influenteaza intr-o mai mare
masura rata de remunerare a actionarilor decat rentabilitatea bancii.

6.3. TITLURIZAREA – METODA DE GESTIUNE A FONDURILOR PROPRII

Titlurizarea reprezinta operatiunea prin care banca cedeaza catre investitori, reprezentati de Fondul
comun de creante, o parte din creantele sale, in special rezultate in urma procesului de creditare, in schimbul
unor disponibilitati banesti. Creantele cedate si transformate in titluri sunt purtatoare de fluxuri banesti
susceptibile de a remunera investitorii. Creantele cedate devin proprietatea Fondului, insa banca le
administreaza pana la scadenta, urmarind rambursarile si plata dobanzilor. Debitorii nu au nici-o obligatie
suplimentara rezultata din acest transfer. Banca va incaseaza un comision de gestiune de la Fond.
In urma titlurizarii, banca resimte doua influente. In primul rand ea inregistreaza o modificare a
lichiditatii, rezultata din schimbarea unor active cu lichiditate scazuta (creditele) pe alte active foarte lichide.
Operatiunea este insotita si de o scadere a rentabilitatii bancii, prin renuntarea la o remunerare relativ ridicata,
datorata dobanzilor. De remarcat aici faptul ca prin titlurizare banca nu realizeaza o curatire a bilantului prin
vanzarea unor creante cu probleme (cum este in cazul preluarii creantelor de catre AVAB).
A doua influenta apare la nivelul gestiunii fondurilor proprii. Titlurizarea creantelor bancare
reprezinta un mijloc de a economisii fonduri proprii pentru a face fata cerintelor reglementarilor prudentiale. In
conditiile in care fondurile proprii inregistreaza un nivel necorespunzator, banca trebuie sa realizeze o majorare
a acestora sau o reducere a angajarii sale. Prin titlurizare banca mentine nivelul fondurilor proprii si al activului
bilantier prin o modificare de strauctura a acestuia din urma. Elemente de activ (credite) cu o expunere la risc
mare si care cer o capitalizare pe masura sunt inlocuite cu alte elemente de activ (disponibilitati banesti), cu risc
scazut, care fac ca fondurile deja existente sa realizeza o acoperire satisfacatoare a riscurilor asumate. De regula,
o astfel de operatiune are efecte si asupra rentabilitatii bancare. Banca trebuie sa tina cont si de acest fapt atunci
cand apeleaza la titlurizare.

RISCUL OPERATIONAL Riscul operational este dat de probabilitatea de a inregistra pierderi sau a nu
realiza profiturile estimate sub actiunea unor factori legati de personal, de sistemul informatic, sistemul de
telecomunicatii, fraude, calamitati naturale. Putem grupa evenimentele generatoare de risc operational in
doua categorii:a.evenimente cu frecventa mare, dar cu severitate redusa (diferente inregistrate in csierie) ce pot
determina pierderi datorita numarului mare de aparitii. Avand in vedere repetabilitatea lor, pentru gestionare se
incearca o scadere a frecventei prin masuri de control, in special preventiv, prin masuri de crestere a implicarii
oneste si profesioniste in actul economic realizat. bevenimente cu frecventa redusa, dar de severitate ridicata
(distrugerea bazei de date, atacuri informatice). Astfele de evenimente mai putin predictibile sunt mai greu de

14
urmarit din perspectiva controlului. Se actioneaza mai degraba prin masuri preventive de evitare a aparitiei
evenimentului generator de risc, prin implementarea unor sisteme de alerta timpurie, planuri de reducere a
pagubelor in situatia in care evenimentul nu a putut fi evitat.
7.1. CATEGORII DE EVENIMENTE GENERATOARE DE RISC OPERAŢIONAL
Evenimentele generatoare de risc operaţional care pot cauza pierderi majore au fost identificate şi
clasificate de către Comitetul Basel în cadrul lucrării “Working Paper on the Regulatory Treatment of
Operational Risk”.Deoarece termenul de “risc operaţional” poate căpăta o varietate de interpretări, Comitetul
Basel recomandă băncilor să adopte în cadrul politicilor interne definiţii menite să asigure o înţelegere unitară a
termenilor utilizaţi.BNR a adoptat Norma 17/2003 în care se prezintă o clasificare a evenimentelor considerată
ca un minim de categorii de risc operaţional pe care băncile să le administreze şi monitorizeze în procesul de
management al riscului operaţional:1.Fraudă InternăPierderi datorate actelor intenţionate de fraudare, furtul
sau nerespectarea legilor, regulamentelor sau a politicilor companiei la care participă cel puţin un membru al
personalului intern . Exemple:**raportarea cu rea credinţă a poziţiilor;**furtul de bunuri/ valori/ informaţii;
*incheierea de către salariaţi a tranzacţiilor în cont propriu; **deturnarea de fonduri;**falsificarea de
documente/instrumente de plată sau declaraţii false în scopul facilitării unor tranzacţii sau obţinerii unor
produse de către clienţi;**sustragerea de informaţii/documente; **transferuri neautorizate din conturile
clienţilor sau ale băncii,*8înregistrarea eronată a operaţiunilor în mod intenţionat;**spargerea de coduri
informatice;**utilizarea informaţiilor de către personalul băncii în scopul obţinerii de beneficii personale;
2,Fraudă ExternăActele intenţionate de fraudare datorate unor terţe părţi, furtul de proprietate sau
nerespectarea legilor. Exemple: tâlhărie/ furt, inclusiv retrageri de numerar cu ajutorul cardurilor contrafăcute;
**falsificarea de documente, semnături, ştampile, monede/ bancnote;**spargerea unor coduri ale sistemelor
informatice;**sustragerea de documente;**efectuarea de transferuri/plăţi neautorizate, inclusiv prin utilizarea
de carduri falsificate;*ameninţări la adresa salariaţilor/clienţilor/terţilor;**spargerea de coduri aferente
sistemelor informatice;**pierderea/ furtul de informaţii datoritită viruşilor etc.
3.Practicile de angajare personal şi siguranţa locului de muncăPierderi datorate:
**derulării activităţilor în contradicţie cu condiţiile de angajare, cu legile/contractele ce reglementează siguranţa
şi protecţia muncii; **pierderi ca urmare a plăţii compensaţiilor, inclusiv datorate unor practici discriminatorii;
**nerespectarea normelor de protecţie a muncii;**sănătatea angajaţilor şi securitatea locului de muncă
(accidente de muncă); **despăgubiri acordate angajaţilor;**dependenţa de persoane cheie;**abaterile şi
sancţiunile disciplinare;**acordarea unor sarcini necorespunzătoare gradului de pregătire al salariaţilor.
**include cererile compensatorii formulate de terţi (de exemplu cazurile când un client al băncii alunecă şi cade
în spaţiul aferent unei unităţi bancare).
3. Practici defectuoase legate de clientelă, produse şi activităţi
Pierderi decurgând din neglijenţa, nerespectarea (neintenţionată) a obligaţiilor profesionale faţă de anumiţi
clienţi (inclusiv incompetenţa) sau pierderi legate de vânzarea produselor (erori de produs): **utilizarea
necorespunzatoare a informaţiilor confidenţiale deţinute în legatură cu clientela; *8cunoaşterea insuficientă a
clientelei, spălarea banilor, tranzacţii suspecte;**vânzare de produse neautorizate;**netestarea sau testarea
necorespunzătoare a produselor noi;**folosirea eronată de către clienţi a produselor aferente sistemelor
“electronic banking”.
4.Prejudicierea activelor corporalePagube care decurg din:**deteriorarea sau pierderea activelor corporale
sau datorate dezastrelor naturale, precum acte de vandalism/ terorism, incendii, cutremure, dezastre etc;
**degradarea activelor corporale urmare a utilizării/ păstrării defectuoase de către salariaţi;*riscuri legate de
transportul numerarului.5.Întreruperea activităţii şi erori de sistem (IT & C)Pierderi datorate întreruperii
activităţii ca urmare a nefuncţionării sau funcţionării defectuoase a sistemelor IT & C (hardware şi software),
erori în proiectare, comunicaţii, implementarea şi întreţinerea sistemelor (erori de aplicaţii de tipul “electronic
banking”).Pierderi datorate lipsei de securitate care pot genera contrafacerea monedei electronice, acces
defectuos al clienţilor în utilizarea aplicaţiilor de tip electronic banking etc.

15
6.Erori în execuţia, livrarea şi managementul proceselor
Pierderi rezultate din procesare defectuoasă sau managementul necorespunzator al proceselor; pierderi
din relaţia cu terţii (contrapartide comerciale sau clienţi). Exemple: **înregistrare eronată a detelor;
*8administrare defectuoasă a garanţiilor reale;**documentaţie judiciară incompletă; **litigii rezultate din acces
neautorizat la conturi şi clienţi.
7.2. INDICATORI CHEIE DE RISC OPERAŢIONALa) Definirea şi calculul indicatorilor cheie de risc
operaţional la nivelul bănciiPentru a asigura o bună desfăşurare a activităţii şi pentru limitarea riscurilor
operaţionale, banca îşi propune menţinerea următorilor indicatori cheie de risc operaţional în limitele stabilite:
**fluctuaţia personalului**număr tranzacţii pe salariat**volum descoperit neautorizat pe card/fonduri proprii
*număr operaţiuni stornate/număr total operaţiuni**număr operaţiuni cu back-value/număr total operaţiuni.
b) Definirea şi calculul indicatorilor de risc operaţional la nivelul fiecărei sucursale La nivelul fiecărei sucursale
s-au definit următorii indicatori cheie de risc operaţional:*fluctuaţia personalului*număr tranzacţii pe salariat
*număr mediu de tranzacţii casierie*număr mediu de tranzacţii clientela*număr mediu de tranzacţii credite
*număr operaţiuni stornate

7.3. MANAGEMENTUL RISCULUI OPERATIONAL

Managementul riscului operational se realizeaza prin parcurgerea urmatoarelor patru etape:
A. In prima etapa de management al riscului de frauda – identificarea – se defineste riscul operational in
viziunea bancii, se identifica elementele componente, delimitandu-le de alte riscuri si se descriu evenimentele
generatoare.Se poate pleca, de asemenea si de la constatarea unei pagube sau potentiale pagube si stabilirea
unei legaturi intre aceasta si evenimentul ce a generat pierderea in urma manifestarii unui risc. De exemplu
putem avea urmatoarele situatii:1.identificarea si constatarea pierderilor reale sau potentiale – de exemplu
existenta unor bunuri distruse, acceptarea unui cec fals, o hotarare judecatoreasca definitiva impotriva bancii,
lipsa unei sume in casierie2.identificarea evenimentului ce a generat pierderea – distrugerea bunurilor poate
fi generata de o calamitate naturala, de actiunea intentionata sau de eroarea unui angajat sau tert--acceptarea
cecului fals a aparut in urma unei fraude externe, cu sau fara sprijinul angajatilor bancii--hotararea
judecatoreasca este rezultatul incalcarii unor drepturi ale angajatilor sau clientilor de catre conducerea bancii
sau unor abuzuri privind executarea unor garantii--lipsa unei sume in casierie a fost determinata de un furt al
angajatilor sau de o neglijenta in numararea sau inregistrarea numerarului 3.stabilirea tipului de risc
manifestat:--la acceptarea unui cec fals s-a manifestat un risc de frauda externa si posibil interna--in cazul
hotararii judecatoresti definitive se putea manifesta un risc de management al personalului sau un risc legal--in
cazul lipsei unei sume din casierie riscul poate fi cel de frauda interna prin furt
B. Evaluarea – aceasta etapa foloseste informatiile obtinute in etapa anterioara incercand:
• sa evalueze riscurile identificate la nivelul fiecarei entitati in functie de probabilitatea de aparitie si de
severitatea impactului asupra bancii• sa ierarhizeze riscurile• sa evalueze capacitatile bancii de a face fata
riscurilor cu care se confrunta utilizand o baza de date privind pierderile de risc si o serie de indicatori de risc.
Pe masura ce banca dispune de o experienta importanta in gestiunea riscului operational ea poate sa puna la
punct un sistem de autoevaluare, care sa arate vulnerabilitatea sa la risc.Evaluarea riscului operational are in
vedere si corelatiile care se pot face cu celelalte riscuri ce afecteaza banca, tinand cont ca manifestarea unui risc
poate antrena o serie de alte riscuri.
C. Monitorizarea – in urma identificarii si evaluarii riscului, entitatile supuse riscului trebuie sa ia toate
masurile pentru a asigura functionarea in bune conditii a activitatii, precum si pentru prevenirea manifestarii
riscului. Aceste entitati (subunitati bancare sau functionale) trebuie sa inainteze informatii, sesizari, propuneri
catre directiile de gestiune a riscului pentru a putea fi eventual generalizate la nivelul tuturor entitatilor
asemanatoare afectate de acelasi tip de eveniment. Monitorizarea riscului se poate concretiza in:
• urmarirea unor indicatori de risc care sa permita analizarea evolutiei riscului operational in activitatea
bancii• urmarirea incadrarii in limitele privind expunerea bancii la riscul operatonal.

16
D. Gestiunea – in aceasta etapa banca va decide masurile pe care trebuie sa le ia pentru controlul riscului
operational. Aceste masuri se vor inscrie intruna sau mai multe dintre urmatoarele strategii de urmat:
a. banca isi asuma riscurile operationale aferente unei anumite activitati, considerandu-le ca pierderi
controlabile si inevitabileb. banca va actiona pentru diminuarea riscurilor operationale in sensul scaderii
frecventei sau amplitudinii lorc. banca va incerca transferul riscurilor catre terte parti (prin externalizarea
activitatii sau prin incheierea unei asigurari, de exemplu)d. banca considera riscul operational de neacceptat
si il elimina prin inchiderea anumitor activitati.
Strategia pe care o alege banca tine cont de activitatea sau domeniul afectate, de riscul manifestat, de impactul
riscului vizat asupra zonei de risc, de costurile de control sau transfer, si de eficienta sau rezultatul ce se pot
obtine in urma aplicarii unei anumite strategii.
Din punct de vedere al frecventei si al amplitudinii manifestarii riscurilor operationale, ideal
pentru banca ar fi urmatoarele strategii:• in cazul riscurilor cu frecventa si amplitudine reduse – se asuma
• in cazul riscurilor cu frecventa mare si amplitudine redusa – se diminueaza• in cazul riscurilor cu frecventa
redusa si amplitudine mare – se transfera• in cazul riscurilor cu frecventa si amplitudine mari – se elimina.
O solutie des utilizata in gestiunea riscului operational o reprezinta transferul riscului prin
contractarea unei polite de asigurare pentru anumite evenimente generatoare de risc. Banca se bazeaza pe
capcitatea asiguratorului de a acorda despagubirea, conform clauzelor contractuale, finantand astfel acoperirea
unor pagube.Asigurarea, ca instrument de reducere a riscului, ajută banca să evite sau sa diminueze pierderea
(financiară sau de orice altă natură) generată de producerea unui risc. Teoretic, beneficiile pe care o bancă le
poate obţine de pe urma contractării unor asigurări împotriva riscurilor sunt legate, pe de o parte, de
înregistrarea unui flux predictibil de lichidităţi şi, pe de altă parte, de evitarea unor pierderi mari.
Pierderile operaţionale mari şi impredictibile pot sa reducă lichiditatea unei bănci, mergând pâna la
epuizarea capitalului alocat. Beneficiile unei asigurări sunt:**prin cumpărarea unei poliţe de asigurare
împotriva riscurilor operaţionale banca plăteşte o primă de asigurare în schimbul căreia primeşte garanţia că va
fi despăgubită în cazul producerii unui anumit risc. Aceasta înseamnă că asigurarea împotriva riscurilor
operaţionale dă posibilitatea unei bănci să elimine sau să diminueze fluctuaţiile mari ale fluxului de lichidităţi
produse de pierderi operaţionale mari şi impredictibile;**reducerea fluctuaţiilor cash-flow-ului generează şi alte
avantaje pentru bancă, în sensul îmbunătăţirii veniturilor şi, în continuare, al creşterii valorii de piaţă a băncii;
**evitarea situaţiilor catastrofice, prin faptul că asigurarea acoperă pierderile operaţionale mari care ar conduce
la insolvabilitate.
Deşi unele bănci şi-au dezvoltat sisteme proprii de management al riscurilor operaţionale, practica
demonstrează că un asigurător dispune de mult mai multe resurse şi expertiză în acest sens, dobândite ca urmare
a administrării unui portofoliu mare de riscuri preluate de la clienţi din diferite sectoare de activitate. Prin
contractarea unei poliţe de asigurare împotriva riscurilor operaţionale, băncile transferă riscul asupra
asigurătorilor şi beneficiază, pe de o parte, de servicii eficiente şi, pe de altă parte, de o monitorizare calificată.
Decizia unei bănci de a contracta o asigurare împotriva riscurilor operaţionale depinde de o multitudine
de factori care influenţează atât avantajele potenţiale pe care le va obţine, cât şi dimensiunea riscurilor
asigurabile. Sintetic, aceşti factori vizează:
**Dimensiunea băncii Există diferenţe de abordare între o bancă de talie mare şi una de talie mică, atât prin
prisma avantajelor potenţiale, cât şi prin cea a riscurilor asigurabile. Este greu de apreciat dacă avantajele
asigurării sunt mai mari pentru o categorie sau alta. În contrast, băncile mari dispun de resursele necesare pentru
a realiza ele însele un management adecvat al riscurilor operaţionale. Cu toate acestea, băncile mari optează
adesea pentru soluţia asigurării pentru a-şi proteja veniturile împotriva pierderilor din riscuri operatţonale, în
special când acestea ar afecta încrederea investitorilor sau ar conduce la preluarea băncii în cauză.
**Profilul de risc al băncii Acordul Basel II statuează că nivelul şi tipurile de risc identificate pe diferite
segmente de afaceri variază. Este posibil ca aceste diferenţe să afecteze caracterul asigurabil al riscurilor
asociate unui segment de afaceri. **Orizontul de timp al managementului/ acţionarilorBeneficiile asigurării
17
necesită o anumită perioadă de timp pentru a deveni perceptibile. Dacă o bancă renunţă la un contract de
asigurare, ea poate înregistra un avantaj pe termen scurt, pentru că economiseşte prima de asigurare. Măsura în
care o bancă poate suporta cheltuiala imediată cu prima de asigurare în schimbul unui avantaj care se poate
materializa doar pe termen lung depinde de orizontul de timp pe care îl au la dispoziţie managementul sau
acţionarii.**Atitudinea faţă de risc a părţilor interesateCu cât grupurile interesate în activitatea şi rezultatele
unei bănci manifestă o aversiune mai mare faţă de risc, cu atât vor fi mai atrase de soluţia asigurării. Rezultatele
empirice dovedesc faptul că atitudinea faţă de risc a grupurilor interesate în activitatea băncii influenţează
întreaga strategie de management al riscurilor.**Ratingul băncii Cu cât ratingul este mai bun, cu atât banca va
avea un cost de refinanţare mai redus. În aceste condiţii, băncile cu rating foarte bun pot să opteze pentru
finanţarea pierderilor prin contractarea de credite, mai degrabă decât să încheie o asigurare. Acest aspect
comportă totuşi o nuanţare, deoarece banca poate fi retrogradată imediat ce înregistrează o pierdere apreciabilă,
care nu a făcut obiectul unei asigurări şi, în consecinţă, accesul la finanţare devine mai restrictiv.
În momentul contractării unei asigurări împotriva riscurilor operaţionale o bancă trebuie să urmărească
în ce măsură contribuie aceasta la creşterea valorii sale de piaţă, şi nu să aibă în vedere doar costul.
Contractarea unei asigurări poate creşte valoarea de piaţă (măsurată cel mai frecvent prin preţul pe piaţă
al acţiunilor) prin predictibilitatea fluxului de lichidităţi, prevenirea unei catastrofe financiare, asistenţa în
monitorizarea şi controlul riscurilor şi utilizarea unui instrument de management al riscurilor eficient din
punctul de vedere al costului.
Contractarea unei asigurări trebuie să se justifice prin aceea că aduce beneficii şi servicii pe care banca
nu le-ar putea dezvolta prin forţe proprii, în condiţii de eficienţă a costurilor. Conducerea băncii trebuie să
pledeze în faţa acţionariatului pentru necesitatea de a încheia asigurări împotriva riscurilor operaţionale,
insistând asupra faptului că acestea reprezintă un instrument eficient de monitorizare şi control.
Utilizarea poliţelor de asigurare specifice de către o bancă este, prin ea însăşi, un semnal credibil al
angajamentului pe linia unui management adecvat al riscurilor. Şi aceasta, prin prisma următoarelor argumente:
&&conştientizarea riscurilor &&cântărirea riscurilor, pentru a decide care dintre ele pot fi reţinute şi care
trebuie transferate prin asigurare&7analiza, împreună cu asigurătorul, a instrumentelor de control al riscurilor
deja utilizate && acceptarea monitorizării externe şi a investigaţiilor întreprinse de compania de asigurări.
În economiile dezvoltate asigurările reprezintă instrumente consacrate, utilizate de bănci de mai multe decenii
pentru protecţia împotriva riscurilor operaţionale, ele acţionând în trei domenii fundamentale: **răspunderea
profesională **daune asupra bunurilor şi sediilor&&atacuri criminale.
Deşi se prezintă într-o formă standard, aceste poliţe comportă unele adaptări - în
funcţie de cerinţele clientului asigurat, în sensul eliminării unor clauze sau introducerii de clauze suplimentare,
totul cu reflectarea de rigoare în nivelul preţului.

Cerintele minime de capital pentru acoperirea riscului operational se pot stabili prin trei
metode sau abordari: • a indicatorului de baza • standardizata • a evaluarii avansate
a. metoda indicatorului de baza in cazul acestei abordari bancile trebuie sa dispuna de fonduri proprii pentru
acoperire riscului operational egale cu un procent din media ultimilor trei ani a venitului net annual: K = VN *
c, unde K este capitalul reglementat prin metoda indicatorului de baza VN – media venitului net anual
inregistrat in ultimii trei ani c – coeficient de ponderare stabilit la 0,15
Venitul net anual se stabileste ca suma algebrica a urmatoarelor elemente:--dobanzi de primit si venituri
asimilate--dobanzi de platit si cheltuieli asimilate--venituri din actiuni si alte titluri cu venit variabil--venituri
din comisioane--cheltuieli cu comisioane--profit sau pierdere neta din operatiuni financiare--alte venituri din
exploatare.In cazul in care apar valori negative sau nule ale venitului net anual, acestea nu sunt luate in calcul.
Sunt folosite numai valorile pozitive, iar media va tine cont de numarul de ani luati in calcul efectiv.
b. metoda standardizata imparte activitatea bancara in opt subactivitati:

18
--finantarea societatilor comerciale (operatiuni de subscriere, consultanta de investitii, analiza financiara)--
vanzari si tranzactionare (intermediere monetara, plasamente in instrumente financiare, executare de ordine in
numele clientilor)--activitate bancara de retail (atragere de depozite, acordare de credite, leasing financiar,
garantii)--activitate bancara comerciala (atragere de depozite, acordare de credite, leasing financiar, garantii)--
plati si decontari (servicii de transfer de fonduri, emitere si administrare de instrumente de plata)--servicii de
agent (custodie, administrarea numerarului clientului)--administrarea activelor (administrare de portofoliu,
administrare de titluri de participare la organisme de plasament colectiv in valori mobiliare)--activitati de
intermediere pentru persoane fizice (receptionare si transmitere de ordine privind unul sau mai multe
instrumente financiare)Cerintele de capital pentru acoperirea riscului operational este dat de suma cerintelor de
capital pentru fiecare subactivitate, determinate prin ponderarea cu un coeficient specific a venitului net din
fiecare activitate:K = ∑ (VNi * ci)
K este capitalul reglementat prin metoda standardizata VNi – media venitului net anual inregistrat in ultimii trei
ani de fiecare subactivitate i ci – coeficient de ponderare stabilit pentru fiecare subactivitate i
c. metoda evaluarii avansate este o metoda flexibila ce permite dimensionarea capitalului in functie de metodele
interne de masurare a riscului operational folosite de institutiile bancare. Trebuie insa ca aceste metode sa
foloseasca standarde cantitative si calitative si o metodologie agreate in prealabil de catre autoritatile de
supraveghere.
RISCUL DE TARA
Riscul de tarã este dat de probabilitatea de a inregistra pierderi dintr● o relatie cu un partener strain, datorita
unor evenimente ce depind, total sau partial, de controlul guvernului strain.
Pierderile se pot concretiza sub mai multe forme:a. pierderi de oportunitati ca urmare a nerespectãrii clauzelor
contractuale,b. costur suplimentare implicate de demersurile efectuate în vederea determinarii datornicilor sa-si
respecte obligatiile asumate,c. pierderi reale concretizate în sumele care nu mai pot fi recuperate.
Riscul de tarã înglobeazã douã componente care se interconditioneazã: - componenta politicã rezultând din
mãsurile luate de cãtre autoritãtile publice locale sau centrale ale unei tãri, fie din manifestarea unor cauze cum
ar fi revolte, greve, razboaie, embargouri, etc.- componenta economicã si financiarã care rezultã din inflatie
exageratã, absenta rezervelor valutare si nu în ultima faza incapacitate de platã.
8.1. FACTORI GENERATORI
Situatiile ce pot conduce la materializarea riscului de tara asociat plasamentelor de fonduri în strainatate pot fi
grupate astfel: a. evenimente care afecteazã profitabilitatea sau recuperarea investitiilor de portofoliu: nationa
lizãri, despãgubiri fortate, taxe speciale, restrictii legislative în repatrierea profiturilor, limitarea gradului de
implantare în teritoriu.b. evenimente nefavorabile recuperarii împrumuturilor externe: controlul schimburilor
valutare, cresterea impozitelor, controlul preturilor,c. alte situatii: informatii financiare incomplete sau false,
absenta unui control bancar adecvat, coruptia, existenta unui cadru legislative restrictiv, atitudine ostila fata de
straini.
Dincolo ce aceastã grupare sumarã, putem identifica factorii care genereazã ori influenteazã riscul de
tarã ● factori demografici, structurali si educationali :rata de crestere a natalitãtii, piramida vârstelor, ponderea
populatiei urbane în total populatie a unei tãri, gradul de educatie licealã si universitarã, calitatea vietii
(PIB/locuitor), speranta de viatã, calitatea infrastructurii, resursele naturale (în special hidrocarburi).● structura
productiei si a comertului PIB nominal si real, ponderea importurilor si a exporturilor în PIB, volumul
exporturilor si al importurilor pe regiuni geografic ● dinamica sectorului privat :rata de creare de noi
întreprinderi, numãrul privatizãrilor si metodele utilizate, ponderea sectorului privat în economia nationalã.
● factorii de frânare a cresterii economice pe termen mediu: amploarea ecartului de productie (output gap),
estimarea evolutiei PIB în functie de ciclicitatea economicã.● politica macroeconomicã : obiectivele politicii
monetare, stabilitatea preturilor, gradul de independentã al bãncii centrale, evolutia ratei inflatiei, evolutia ratei
dobânzii si a cursului de schimb, cadrul politicii bugetare.● politica de investitii si cea comercialã: mãsuri de
control al importurilor, drepturi de vamã, subventii pentru export, politica în materie de investitii strãine,

19
controlul asupra repatrierii profitului, a dobânzilor si a dividendelor.● sistemul financiar● bancar: analiza
împrumuturilor pe tipuri de institutii si sectoare de activitate, politicile de creditare, gradul de interventie al
bãncii centrale, reglementãrile prudentiale si supravegherea bancarã, evolu tia pietei de capital si gradul sãu de
interconectare cu pietele internationale.● datoria externã: strategia îndatorãrii, datoria pe tipuri mari de debitori
(privati/publici), datoria externã netã si brutã, ponderea datoriei cu rate variabile de tip LIBOR/EURIBOR,
ponderea datoriei externe în exportul de bunuri si servicii.● politica statului: gradul de consens asupra
politicilor economice, modul de succesiune la putere, nivelul de coruptie si de birocratie, mãrimea fortelor
armate, acordurile militare si economice.● pozitia internationalã : obiectivele si strategiile politicii externe,
apartenenta la organizatiile internationale, relatiile cu FMI si cu principalele tãri industrializate: SUA, UE,
Japonia.
8.2. MASURAREA RISCULUI DE TARA
Riscul de ţara poate fi generat de o multitudine de fenomene economice, politice sau sociale. Analiza
riscului de ţara vizează analiza acestor fenomene prin prisma efectelor generate de acestea asupra capacităţii de
onorare a obligaţiilor asumate faţă de entităţi străine. Există o mare varietate de interpretări teoretice şi modele
de analiză a riscului de ţară, dar nu există încă un consens în ceea ce priveşte cea mai bună metodă de analiză.
Cea mai mare parte a modelelor de analiză au în vedere dezechilibrele potenţiale ale balanţei de plăţi externe şi
a modului cum sunt finanţate acestea.
Printre indicatorii de risc de ţară utilizaţi de diferite metode de analiză putem menţiona:
● produsul intern brut / locuitor (PIB / loc
● ponderea sectorului privat în PIB ( P/PIB)
● ponderea agriculturii în PIB
● ritmul de creştere al producţiei industriale, dimensiunea economiei subterane
● deficitul bugetar (B) ca procent din PIB, subvenţii în economie
● accesibilitatea pieţei de consum pt. străini
● indicele preţurilor de consum si al celor d eproductie
● indicele preţurilor de producţie si rata inflatiei
● viteza de circulaţie a monedei
● ritmul de creştere al masei monetare
● rata medie a dobânzii, multiplicatorul masei monetare
● rata de economisire si rata de creditare in economie
● credite neperformante economie
● volumul tranzacţiilor bursiere
● reforma sistemului bancar
● controlul asupra operaţiunilor bancare
● dotarea cu resurse naturale
● dependenţa de importul de combustibil şi energie
● accesibilitatea formelor de relief
● calitatea infrastructurii şi a serviciilor oferite
● volumul total al exporturilor si exporturilor, volumul balantei comerciale
● ponderea exportului ţării în exportul Europei
● ponderea exportului în PNB (sau PIB) ● regimul valutar şi al schimburilor cu străinătatea
● liderii politici, volatilitatea electoratului
● ponderea datoriei externe în exporturile totale
20
● ponderea datoriei externe în PIB, ● forma de guvernare si structura guvernului stabilitatea guvernului

Intensificarea tranzacţiilor comerciale şi financiare internaţionale au făcut din analiza riscului de ţară un
element important în luarea deciziei de alocare a capitalului în spaţiu internaţional
În general, riscurile asociate finanţării internaţionale au în vedere bonitatea sau solvabilitatea unui
potenţial debitor. Riscul de ţară măsoară abilitatea unei ţări de furniza companiilor private rezidente sau
nerezidente precum şi entităţilor guvernamentale valuta necesară derulării activităţii acestora. Această abilitate
se referă pe de o parte la convertibilitatea monedei naţionale într- o altă monedă şi pe de altă parte are în vedere
riscul de transfer de profituri şi plăţi în afară (aferente unor credite externe sau contracte comerciale). Un risc de
ţară ridicat se traduce prin reducerea semnificativă a capacităţii filialelor companiilor străine sau chiar a
companiilor rezidente de a cumpăra de la băncile comerciale sau de la autoritatea monetară valuta necesară
îndeplinirii obligaţiilor faţă de partenerii comerciali, creditorii sau investitorii străini.
O componentă aparte a riscului de ţară (riscul suveran) măsoară capacitatea unei ţări de a-şi plăti
serviciul datoriei externe. Riscul de ţară, adesea şi în mod eronat, este confundat cu riscul politic sau cu riscul
suveran.Riscul de ţară afectează o mare varietate de tranzacţii şi active, ce include împrumuturi externe,
operaţiuni în valută, plăţile internaţionale, creditele de export, plăţi de dividende sau repatrieri de capital către
investitorii străini. Riscul de ţară se referă numai la activele reale sau financiare ale unei companii localizate pe
o piaţă străină şi niciodată nu afectează pasivele acestei companii.
Riscurile asociate unui împrumut extern sunt riscul de ţară, riscul de transfer, riscul politic şi riscul suveran.
Riscul suveran are în vedere creditele guvernamentale externe sau cele garantate guvernamental. Riscul
suveran se referă atât la lipsa de voinţă în îndeplinirea obligaţiilor asumate de un guvern faţă de o instituţie
financiară externă (repudierea datoriei externe) cât şi la incapacitatea de îndeplinire a acestora (caz în care se
solicită renegocierea sau reeşalonarea datoriei externe şi a serviciului aferent acestuia). Riscul politic măsoară
pierderea care ar putea să apară datorită instabilităţii politice, exproprierilor, naţionalizărilor, confiscărilor,
revoluţiei sau războiului. Riscul de ţară asociat investiţiilor străine directe acordă o importanţă fundamentală
mediului politic, de a cărui capacitate de a rezolva crizele economice potenţiale depinde finalitatea operaţiunii.
8.3. CLASIFICAREA CLASELOR DE RISC Tarile analizate de catre agentiile de rating sunt grupate in
urmatoarele patru clase de risc: Ţări “A”: nici o restricţie sau control la transferurile financiare, restricţii reduse
privind deţinerea de capital în acţiuni, restricţii reduse privind repatrierea profiturilor, politică ficală ce nu
discriminează în nici un fel companiile străine de cele locale, ţări stabile din punct de vedere economic şi
politic, bariere comerciale reduse, rezerve oficiale suficiente pentru onorarea plăţilor internaţionale, şanse
reduse ca toate aceste condiţii să se modifice curând;
Ţări “B”: întârzieri nesemnificative în transferurile financiare, există o probabilitate ridicată ca în viitor
aceste întârzieri să fie mai mari, unele probleme în deţinerea de acţiuni la companii private (mai ales la
companiilor mixte), restricţii la nivel local în derularea unor operaţiuni, restricţii la repatrierea profiturilor şi la
schimburile valutare, existenţa unor discriminări fiscale între companiile străine şi cele locale, influenţă
moderată a mediului politic asupra mediului de afaceri, prezenţa unui sentiment protecţionist sau o poziţie slabă
pe pieţele internaţionale implică existenţa unor bariere tarifare dar mai ales netarifare de protejare a economiei
locale, probleme în derularea plăţilor externe Ţări “C”: blocaje frecvente în transferurile financiare, şanse
mari ca barierele în calea transferurilor financiare să crească în viitor, restricţii majore în deţinerea acţiunilor de
către străini existând chiar obligativitatea deţinerii majorităţii de către entităţi locale, restricţii locale puternice
în derularea unor operaţiuni pe piaţa valutară sau la repatrierea profiturilor si a capitalului investit, discriminări
fiscale si implicaţie puternică a politicului în derularea afacerilor, protecţie comercială ridicată cu accent pus pe
protectia tarifară, întârzieri în plăţile externe şi chiar neonorarea unor obligaţii faţă de creditori străini,
dezechilibre în balanţa de plăţi externe; Ţări “D”: blocaje permanente în transferurile financiare, şanse reduse
de îmbunătăţire a acestei situaţii, existenţa unor interdicţii cu privire la accesul străinilor pe piaţa de capital
locală, interdicţii privind participarea capitalului străin la înfiinţarea de companii, interdicţii privind repatrierea

21
profiturilor şi a capitalului investit, control din partea mediului politic asupra mediului de afaceri, deficite
majore în balanţa de plăţi, neplata unor datorii externe.

22