UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE
SECŢIA ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Teoria şi practica consilierii

Suport de curs

CRAIOVA
2009

1
 CUPRINS

Noţiuni generale despre consiliere

1. Ce este consilierea?
2. Scopul şi obiectivele consilierii
3. Caracteristicile relaţiei de consiliere
4. Domenii în care este utilizată consilierea
5. Cine consiliază?
6. Tipuri de clienţi
7. Niveluri ale consilierii
8. Situaţii ce solicită intervenţia consilierului / activităţi de întreprins
9. Privire istorică asupra consilierii
Cunoştinţele, competenţele, atitudinile şi personalitatea consilierului
Etica în consiliere
Teorii ale consilierii
1. Teoria în consiliere
2. Eclectismul
3. Principalele perspective teoretice în consiliere:
a. Perspectiva psihanalitică
b. Abordarea centrată pe persoană
c. Abordarea cognitiv-comportamentală
d. Abordările cognitive, afective şi cognitiv-afective
Consilierea individuală
Consilierea în situaţie de criză
Consilierea cuplului
Consilierea în grup
Procesul de consiliere (modelul Egan)
Consilierea şi asistenţa socială
Consilierea creştină

2
CONSILIEREA
NOŢIUNI GENERALE

1. Ce este consilierea?
2. Scopul şi obiectivele consilierii
3. Caracteristicile relaţiei de consiliere
4. Domenii în care esteeralizarea utilizată consilierea
5. Cine consiliază?
6. Tipuri de clienţi
7. Niveluri ale consilierii
8. Situaţii ce solicită intervenţia consilierului / activităţi de întreprins

1. Ce este consilierea?

CONSILIEREA este în acelaşi timp:

 O relaţie de sprijin.
 O formă specială de comunicare.
 Implică ascultarea.
 Previne situaţiile de criză.
 O persoană este ajutată de alta.
 O persoană ajută un grup de persoane.
 O formă confidenţială de a oferi ajutor.
 Este bazată pe principiul dezvoltării personale.
 Înseamnă a-i ajuta pe alţii să-şi identifice şi să-şi clarifice problemele.
 Este o activitate efectuată de specialişti.
 Se ghidează după anumite teorii şi metode specifice domeniului.

CONSILIEREA = faptul când o persoană, care ocupă temporar sau permanent rolul de consilier,
oferă şi acceptă să ofere timp, atenţie şi respect unei alte persoane, care va fi temporar în rolul de
client.
Consilierea constă în aplicarea unor tehnici (preluate sau specifice), fundamentate teoretic
(în câmpul ştiinţelor comportamentului), într-un anumit cadru, vizând susţinerea clientului în
procesul decizional şi învăţarea modalităţilor de rezolvare a problemelor care privesc diferite
segmente ale vieţii familiale, sociale, profesionale. (Georgescu, Matei)
Asociaţia Britanică pentru Consiliere, fondată în 1977, defineşte consilierea astfel:
Consilierea este utilizarea pricepută şi principială a relaţiei interpersonale, pentru a facilita
autocunoaşterea, acceptarea emoţională şi maturizarea, dezvoltarea optimă a resurselor personale.
Scopul general este acela de a furniza ocazia de a lucra în direcţia unei vieţi mai satisfăcătoare şi
pline de resurse. Relaţiile de consiliere variază în funcţie de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale
dezvoltării, pe formularea şi rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, controlul stărilor
de criză, pe lucrul asupra trăirilor afective sau a conflictelor interne, ori pe îmbunătăţirea relaţiilor
cu ceilalţi (Asociaţia Britanică pentru Consiliere, după Dafinoiu, 2000, p. 19).
Consilierea poate fi definită ca un proces în care un profesionist stabileşte o relaţie bazată pe
încredere cu o persoană care are nevoie de sprijin. Prin consiliere, individul este ajutat să se
cunoască mai bine (să îşi conştientizeze şi să îşi înţeleagă problemele, sentimentele, motivaţiile), să
ia decizii importante, să îşi rezolve problemele. (Bocşa Eva, Consilierea în asistenţa socială, Note
de curs, 10 )
Consilierea reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenţei unor persoane normale
(sănătoase psihic). Consilierea constă în acordarea unui suport imediat persoanelor care se află într-
o situaţie de criză sau într-un moment de schimbare ce necesită o adaptare la condiţii de viaţă cu
care persoana nu este familiarizată (după Holdevici, 1996, p. 205; Popescu, M., 2002, p. 195).
Elemente structurale ale domeniului general al consilierii sunt:

3
1) relaţia interpersonală profesională;
2) ansamblul tehnic şi fundamentele teoretice – specifice sau importate din domenii confluente;
3) personalitatea consilierului şi raportul acesteia cu corpusul teoretico-tehnic;
4) cadrul general al consilierii. (Georgescu)

Consilierea şi asistenţa socială

Definire:
În asistenţa socială consilierea reprezintă cea mai importantă metodă de intervenţie pe care
profesionistul o utilizează în procesul de ajutorare a clientului (individ, familie, grup). Misiunea
asistentului social este de a ajuta clientul să devină independent de serviciile sociale, iar metoda
principală prin care se atinge acest scop este consilierea.
Prin consiliere asistentul social are posibilitatea să exploreze, să descopere şi să clarifice
care sunt resursele clientului şi împreună cu acesta să stabilească care sunt soluţiile pentru
rezolvarea problemei cu care se confruntă.
În literatura de specialitate1, consilierea – counseling - reprezintă o procedură utilizată în
asistenţa socială, cât şi în alte profesii, în vederea îndrumării indivizilor, familiilor, grupurilor către
activităţi specifice. În acest sens se utilizează o serie de proceduri cum ar fi: oferirea de soluţii,
delimitarea şi analiza unor alternative, suportul pentru conturarea unor obiective, informare.
Prin consiliere, profesionistul construieşte o relaţie de sprijin, în sensul motivării clientului
de a acţiona pentru schimbarea acelui comportament care a determinat situaţia de criză şi pentru
restabilirea echilibrului psihosocial al vieţii.
Complexitatea aceastei metode de intervenţie este dată de faptul că procesul de ajutorare a
individului se desfăşoară pe parcursul a mai multor şedinţe (numărul îl stabileşte asistentul social în
funcţie de dificultatea cazului), în cadrul cărora, împreună cu clientul, profesionistul parcurge
sistematic mai multe etape.
În cadrul acestui demers, asistentul social împreună cu clientul va analiza mai întâi care este
natura problemei, apoi se vor explora care sunt resursele individului/familiei/comunităţii (calităţi,
credinţe sau valori ale individului, persoane din familia lărgită care îi pot oferi suport, serviciile
unei instituţii). Ulterior, clientul va alege o soluţie pentru rezolvarea situaţiei sale şi va realiza
schimbarea dorită cu sprijinul profesionistului.
Pentru a atinge scopul vizat de metoda consilierii, de ajutorare a clientului în procesul de
schimbare şi de dezvoltare personală în concordanţă cu valorile şi aşteptările individului, asistentul
social trebuie să uzeze de toate calităţile unui bun profesionist, alături de tehnici specifice ale
consilierii.
Astfel, urmărind schema generală de intervenţie în procesul de consiliere, asistentul social
trebuie să probeze:
 empatie şi înţelegere pentru a cunoaşte cât mai obiectiv realitatea vieţii clientului;
 manifestarea încrederii în capacitatea clientului de a-şi rezolva dificultăţile;
 tact în orientarea clientului către centrul problemei, direcţionând discuţia de la general la
particular şi ajutând individul să-şi exprime gândurile şi sentimentele;
 suport pentru identificarea unor posibile soluţii şi în conştientizarea riscurilor alternativelor
prezentate;
 motivarea pozitivă a clientului pentru fiecare acţiune reuşită;
 susţinerea clientului în depăşirea obstacolelor şi atingerea scopului propus de către acesta.
Pe parcursul şedinţelor de consiliere, discuţiile cu clientul trebuie îndreptate către
determinarea individului de a ajunge la auto-cunoaştere, auto-conştientizare şi auto-determinare.
Dificultatea consilierii constă tocmai în capacitatea profesionistului de a determina ca individul,
singur, să conştientizeze dificultăţile, dar şi propriile resurse pentru ca apoi, să aplice modele de
rezolvare a problemei confom cu ceea ce doreşte să realizeze.

1
Robert L. Barker – The Social Work Dictionary, NASW Press 1999

4
 În literatura de specialitate modelele de consiliere au ca bază ideea prezentată anterior, în
sensul că fiecare individ are potenţial pentru a-şi rezolva dificultăţile, puterea de a-şi conduce viaţa
şi capacitatea de a realiza o creştere constructivă în sensul pe care îl doreşte pentru sine.
(Rusu 33-42

2. CONSILIEREA
Succesul coordonării de caz se bazează pe concentrarea asupra detaliilor interacţiunii dintre
cel care ajută şi cel care este ajutat. Pentru aceasta consilierea ocupă un loc pivot.
Asociaţia britanică de consiliere defineşte conceptul de consiliere ca fiind “faptul când o
persoană ocupă cu regularitate sau temporar funcţia de consilier, oferă şi acceptă explicit să acorde
timp, atenţie şi respect altei persoane, care va fi temporar în rolul de client” (Membership Notes,
1990). Sarcina consilierii este aceea de a oferi clientului posibilitatea de a explora, de a descoperi şi
de a-şi clarifica modurile de trai cu resurse mai multe şi bunăstare mai mare. Aceasta este o foarte
scurtă descriere a faptului că există mai multe şcoli de consiliere: behavioristă, psihodinamică,
umanistică, etc.
Cu toate acestea, indiferent de şcoala de gândire căreia îi aparţin, în general asistenţii sociali
trebuie să fie capabili să asculte, să observe şi să răspundă. Pentru aceasta ei au nevoie de abilităţi
specifice: abilităţi de a aştepta, de a specifica, de a confrunta, de a personaliza, de a rezolva
probleme şi a planifica acţiuni.
După Nelson Jones (1983), consilierii trebuie să deţină următoarele calităţi:
 empatia sau înţelegerea, efortul de a vedea lumea prin ochii celuilalt;
 respectul (încrederea în capacitatea celuilalt de a rezolva problema);
 concreteţea sau specificitatea (cel consiliat să-şi reducă astfel confuziile);
 autocunoaşterea şi autoacceptarea;
 autenticitatea în relaţiile cu clienţii;
 congruenţa (limbajul verbal se potriveşte cu cel nonverbal).

Un consilier experimentat realizează faptul potrivit căruia consilierea este un proces cu

dublă direcţionare în care asistentul social şi clientul trebuie să ţină cont unul de celălalt (Kell şi
Mueller, 1986).
Scopurile terapiei sunt de a ajuta persoanele în procesul de dezvoltare, de a ajuta individul
să devină o persoană cu funcţionalitate deplină prin deschiderea către experienţă şi ambiguitate,
încredere în sine, dezvoltarea unei surse interne de evaluare şi învăţarea faptului că creşterea şi
revizuirea sunt procese continue, nu rezultate odată pentru totdeauna ale terapiei.
Rolul clientului este de a renunţa la “ar trebui” şi “ar fi bine”, adică la a trăi în funcţie de
aşteptările celorlalţi. O persoană decide asupra propriilor standarde şi validează independent
alegerile şi deciziile pe care le ia.
În general, sunt cunoscute două tipuri de consiliere: una centrată pe rezolvarea de
probleme şi una centrată pe persoană. Carl Rogers a dezvoltat un model de consiliere nondirectiv,
aceasta însemnând în bună parte că nu consilierul, ci clientul decide ce se va discuta şi în ce
succesiune. Rolul consilierului este doar de a facilita şi încuraja discuţia. De cele mai multe ori,
acesta se concentrează asupra lumii emoţionale a clientului, şi nu asupra unor probleme. Problemele
pot fi o manifestare a unor tulburări emoţionale ale clientului. Consilierul trebuie să fie împreună cu
clientul încă de la începutul procesului. Aceasta înseamnă că atitudinea consilierului este una
deschisă, autentică, astfel încât clientul va renunţa la mecanismele de apărare. Empatia este
fundamentul procesului de consiliere.
Condiţiile de desfăşurare a unei bune consilieri sunt empatia, “căldura” non-posesivă, acceptarea
şi autenticitatea.

5
Empatia se poate defini ca “intrare/păşire” în lumea interioară a unei alte persoane, cu scopul de a
înţelege gândurile, sentimentele, comportamentele şi semnificaţiile pe care pe care persoana
respectivă le atribuie unor evenimente. În acelaşi timp, consilierul rămâne însă el însuşi, empatia
nepresupunând identificare. Nivelul empatiei este strâns corelat cu gradul în care clientul reuşeşte
să-şi exploreze lumea interioară.
„Căldura” nonposesivă se exprimă în general prin: limbajul trupului (postură, proximitate, spaţiu
personal, contact vizual), cuvinte şi vorbire (tonul, tipul cuvintelor, etc), congruenţa acestora. Orice
nepotrivire a cuvintelor cu limbajul nonverbal creează confuzie. Căldura şi apropierea trebuie
utilizate cu maximă atenţie. Cineva foarte „rece”, distant, cinic şi neîncrezător se poate simţi
ameninţat în faţa unei persoane care se arată „caldă” şi plină de afecţiune. Căldura şi apropierea
sunt atributele care înlesnesc formarea alianţei de lucru dintre client şi asistentul social.
Autenticitatea reprezintă gradul în care consilierul este el însuşi în cadrul relaţiei cu clientul.
Ca bază a comunicării, autenticitatea este în acelaşi timp o precondiţie a empatiei care încurajează
clientul să se exploreze şi să fie, la rândul lui, sincer şi deschis.
Acceptarea este o altă condiţie esenţială în consiliere. Ea conţine implicit o alta, şi anume cea a
recunoaşterii unicităţii persoanei. Acceptarea este cadrul necesar schimbării. Consilierii au în
general grade diferite de acceptare care pot varia de la zi la zi sau de la client la client. Dacă
acceptăm oamenii aşa cum sunt ei, la rândul lor, aceştia ne vor accepta pe noi aşa cum suntem.
Unele dintre cele mai uzuale tehnici în consilierea realizată în asistenţa socială derivă din
terapia centrată pe client (Client Centre Approche) construită pe baza cercetărilor lui Carl Rogers,
terapia centrată pe sarcină (Task Centred Approch), construită pe baza rezultatelor activităţii lui
H.H. Perelman, analiza tranzacţională,fundamentată de E. Berne, etc. (Antonio Sandu)

2. Scopul şi obiectivele consilierii

Scopul principal al consilierului este acela de a oferi persoanei consiliate oportunitatea de se

autoexplora, a se înţelege, a-şi identifica gândurile, emoţiile şi comportamentele, problemele, a se
simţi plin de resurse şi hotărî schimbarea, a utiliza eficient resursele.

Consilierea este orientată spre:

 Dezvoltare personală;
 Sprijin în situaţie de criză;
 Ajutor psihoterapeutic;
 Rezolvarea problemelor.

Obiectivele consilierii:
 Perspicacitatea – controlul raţional al trăirilor şi acţiunilor;
 Autoacceptarea – atitudine pozitivă faţă de sine, acceptarea criticilor, respingerilor;
 Autodezvoltarea şi individualizarea – dezvoltarea şi împlinirea potenţialităţilor, integrarea
 Înţelegerea propriilor probleme;
 Rezolvarea de probleme – învăţarea căutării soluţiilor şi găsirea unei soluţii adecvate;
 Educaţia psihologică – achiziţionarea de tehnici pentru înţelegerea şi controlarea
comportamentului;
 Achiziţionarea de abilităţi sociale – menţinerea contactului privirii, conducerea conversaţiilor,
controlul furiei;
 Schimbarea cognitivă – modificarea sau înlăturarea credinţelor iraţionale;
 Modificarea comportamentală – schimbarea sau înlocuirea modelelor comportamentale
neadaptative sau distructive;

6
 Dezvoltare – lucrul cu priceperile, deprinderile, conştiinţa, cunoştinţele care vor ajuta persoana
consiliată să se confrunte cu inegalităţile sociale;
 Restituire sau compensare – ajutorarea persoanei să îndrepte comportamente distructive
anterioare.

3. Caracteristicile relaţiei de consiliere

 Sunt într-adevăr auzit
 Căldura
 Confidenţialitatea
 Egalitate
 Non-judecare
 Numai pentru oamenii cu probleme
 Fără limite
 Plânsul
 Respectul
 Responsabilitate pentru scopurile fixate

4. Domenii în care este utilizată consilierea

 Şcoala (elevi, părinţi, cadre didactice)
 Instituţiile de asistenţă medicală
 Instituţiile de asistenţă socială
 Domeniul muncii şi al relaţiilor de muncă
 Domeniul relaţiilor de cuplu şi de familie
 Domeniul nevoilor speciale ale indivizilor (consiliere de reabilitare şi consiliere
corecţională)
 Domeniul spiritual

Funcţiile consilierii - Se află în interdependenţă.

1. EDUCAŢIONALĂ
Consilierea este parte integrantă a procesului educaţional. Se identifică aptitudini, se dezvoltă
componente ale personalităţii individului.
2. PERSONALĂ
Consilierea dezvoltă persoana prin autocunoaştere, autodezvoltare, cunoaşterea nevoilor, a
intereselor etc.
3. SOCIALĂ
Persoana, cunoscându-şi competenţele, abilităţile, în concordanţă cu aspiraţiile sale, se poate
adapta mult mai uşor la viaţa socială.

Cine consiliază?
 Profesionişti angajaţi în serviciile de asistenţă socială;
 Voluntari (ONG);
 Cei care utilizează cunoştinţele de consiliere în contextul activităţii profesionale;
 Persoane care îndeplinesc informal activităţi de consiliere în viaţa cotidiană.

5. Tipuri de clienţi
 Clienţi care se ajută singuri – persoane care au nevoie doar de un suport minimal de
consiliere şi care sunt capabili să se descurce singuri, asumându-şi responsabilităţi.

7
  Clienţi care răspund activ – persoane care au nevoie de consiliere, dar care sunt
motivaţi să lucreze autonom şi se implică cu entuziasm .
 Clienţi orientaţi extern – cei care au nevoie să fie ghidaţi, avizaţi şi care simt nevoia să
fie ajutaţi de consilier. Ei sunt înclinaţi spre extreme, văd lucrurile doar în alb şi negru şi
doresc ajutorul unui expert.
 Clienţi diferiţi din punct de vedere cultural – persoane care aparţin altei culturi în
comparaţie cu cea de care aparţine consilierul, cultură care poate să fie sau nu
marginalizată.

Niveluri ale consilierii

(după complexitatea demersurilor de intervenţie)

Nivelul primar Nivel secundar Nivel terţiar

Educaţie psihologică
Educaţie de orientare
profesională
Educaţie parentală
Educaţie sexuală
Supraveghere şi îndrumare
Consiliere de criză (alcool, Reabilitare ocupaţională
droguri, crize emoţionale, crize a persoanelor cu tulburări
ocupaţionale) emoţionale
Consiliere maritală
Terapie sexuală
Consiliere de dezvoltare
Psihoterapie

Situaţii ce solicită intervenţia consilierului / activităţi de întreprins

Tip de situaţie Probleme tipice Activităţi de consiliere

Situaţie de criză Tentaiva de suicid
Sarcina nedorită
Dependenţa de droguri
Respingerea de către partener
Situaţie de facilitare Plasarea în muncă
Probleme de adaptare şcolară
Probleme maritale
Situaţie de prevenire Educaţie sexuală
Orientare profesională
Orientarea stilului de viaţă (în
legătură cu dependenţa de
alcool, ţigări, sex, droguri etc.)
Situaţie de dezvoltare Dezvoltarea unui concept de
sine cu conotaţii pozitive
Reconversie profesională
Acceptarea bolii sau a morţii
Sprijin şi încurajare
Intervenţie directă
Mobilizare suplimentară de asistenţă
Consiliere individuală, îndrumare către
instituţii şi agenţii specializate
Consiliere individuală
Furnizarea de informaţii
Recomandarea participării la programe
relevante
Consiliere individuală privind conţinu-
tul şi derularea programelor de
prevenţie
Clarificare a valorilor
Revizuirea proceselor de decizie
Consiliere individuală

8
 ETICA ÎN CONSILIERE

Definiţie:
Etica poate fi definită ca un set de principii morale sau de reguli de conduită.

Conceptele cheie
 codul etic
 confidenţialitatea
 independenţa
 deschiderea
 respectul
 morala
 etica
 supervizarea

Problemele legate de etică au o importanţă deosebită în relaţia de consiliere şi există anumite

standarde comune în această privinţă.
 Încercăm să acţionăm într-un cadru legal.
 Respectăm drepturile omului.
 Respectăm autonomia oamenilor şi capacitatea lor de a-şi controla propriul destin.
 Respectăm contractele sau înţelegerile cu cei pe care încercăm să-i ajutăm, chiar dacă ele
sunt neoficiale.
 Încercăm să acţionăm într-un mod corect şi responsabil.
 Când ne confruntăm cu o dilemă, încercăm să facem cel mai bun lucru sau cel puţin să
nu producem daune.

De fiecare dată când oferim ajutor cuiva, ar trebui să avem în vedere propria noastră
atitudine. Ar fi indicat să ne întrebăm:
 Cel fel de ajutor putem oferi?
 Cum ne putem da seama că ajutorul nostru este eficace?
 Care sunt motivele noastre pentru a-i ajuta?
 Avem unele prejudecăţi care ar putea afecta ajutorul dat?
 Cum ne putem îmbunătăţi abilităţile?
 Ne vom menţine în cadrul limitelor competenţelor noastre profesionale?
 Avem destule resurse pentru a oferi un sprijin eficace fără să ne dăunăm nouă înşine sau
persoanei pe care o ajutăm?

Morala, etica şi bunele maniere

 Atitudinea morală presupune a-ţi face datoria, a-ţi asuma responsabilităţile, a face bine ceea ce
trebuie.
 Atitudinea etică presupune a recunoaşte durerea şi nevoile în ochii celorlalţi şi a acţiona spre
alinarea şi satisfacerea lor.
 Bunele maniere sunt cele care fac fondul personal al celorlalţi să iasă în evidenţă în realitatea
cotidiană. Bunele maniere nu trebuie să fie doar formale. Bunele maniere “clasice” angajează
corpul, sentimentele şi intelectul.
Aspecte ale eticii în consiliere

4.1 Confidenţialitatea
9
Este una din cele mai importante aspecte ale relaţiei de consiliere. Clientul trebuie să aibă încredere
în consilier iar acest lucru este realizat încă din primele şedinţe. Pentru client este important să ştie
că îi va fi respectată intimitatea, sentimentele, dorinţele.

4.2 Relaţia de consiliere

Pentru majoritatea clienţilor primul contact cu consilierul generează anxietate şi reţinere în a-şi
expune problemele. Adesea problemele lor se referă la depresii, relaţii interpersonale proaste,
probleme maritale, fobii, dificultăţi şcolare. Când oamenii caută ajutor, de obicei apelează la un
“expert” într-un anumit domeniu. Se poate întâmpla ca aşteptările prea mari să se întoarcă împotriva
clientului. De aceea, dezvoltarea relaţiei de consiliere se bazează pe a-l sprijini pe client să se ajute
singur.

4.3 Ce trebuie să ştie persoana consiliată?

Încă de la început se vor discuta aspecte privind condiţiile financiare, confidenţialitatea, fixarea
şedinţelor, concesiile băneşti pentru cei cu venituri foarte mici şi pentru şomeri, numărul şedinţelor,
informaţii privind pregătirea consilierului şi modalităţile de supervizare. Clientul va primi
informaţii despre natura relaţiei de consiliere, pentru că unii clienţi cred că aceasta include sfaturi, o
relaţie de prietenie sau chiar o relaţie intimă.

1. Supervizarea

 Supervizarea se referă la relaţia consilierului cu un alt consilier sau cu un alt specialist din
domeniu.
 Supervizarea este un instrument care îl ajută pe consilier să-şi dezvolte abilităţile practice.
 Supervizarea este un proces interactiv .
 Supervizarea trebuie să se bazeze pe feedback constructiv şi pozitiv.
 Supervizorul oferă feedback în privinţa a ceea ce ia cerut cel care este supervizat.
 Supervizarea nu are nimic de-a face cu dăscălirea.
 În supervizare trebuie să stabileşti ce vrei să se urmărească, trebuie să fii concret şi să te referi la
un singur lucru. De exemplu:
o Eu în calitate de consilier (management, voce, limbaj nonverbal etc.).
o Persoana /clientul (reacţii, atitudini, modul de comportare, limbajul etc.).
o Grupul (reacţii, lucrul în grup /individual, roluri etc.).
o Activităţi (management, instructaj, utilitate).
o Activitatea în reţea (interacţiuni, echilibru, roluri).
o Activitatea de grup a clienţilor (interacţiuni, echilibru, roluri etc.)
o Dificultăţi
o Alte aspecte.
Beneficiile consilierului în urma supervizării:

1
 are o imagine mai obiectivă asupra muncii lui;
 când supervizarea se realizează regulat se menţine încrederea în munca lui;
 poate discuta asupra problemelor legate de transfer şi contratransfer;
 îi permite consilierului să-şi evalueze abilităţile şi modalităţile de abordare ale clientului;
 beneficiază de sprijin, orientare şi încurajare;
 este o ocazie pentru a reflecta asupra muncii lui;
 este o răsplată pentru consilier, atât intelectuală, cât şi emoţională;
 poate să-şi clarifice şi să-şi modifice emoţiile negative pe care le poate avea în relaţia cu diferiţi
clienţi;
 serveşte la identificarea problemelor personale ale consilierului şi a nevoilor necesare pentru
terapia personală;
 îi permite consilierului să-şi diversifice, îmbunătăţească tehnicile terapeutice.

Ce nu este supervizarea?

Supervizarea nu este acelaşi lucru cu consilierea iar relaţia supervizor - consilier este de asemenea
diferită de relaţia de consiliere. Supervizarea nu este terapie, deşi ea poate avea efecte terapeutice.
Supervizorul nu este niciodată implicat în a-l ajuta pe consilier în a-şi rezolva problemele
persoanele, supervizorii nu furnizează consiliere.

1
 REGULI PRIVIND SIGURANŢA ŞI AUTONOMIA CLIENTULUI
Codul etic al Asociaţiei Britanice de Consiliere

1. ROLUL CONSILIERULUI este de a-şi ajuta clientul să lucreze într-un mod care respectă
valorile acestuia, resursele şi capacitatea lui de autodeterminare, care promovează controlul
clientului asupra propriei vieţi şi îi respectă capacitatea de a lua decizii şi a iniţia schimbări
conform propriilor convingerii.

2. VALORILE CONSILIERULUI sunt:

- Integritate;

- Imparţialitate;

- Respect.

Trebuie luate toate măsurile rezonabile pentru a asigura siguranţa şi confidenţialitatea pe

parcursul consilierii.

3. TERMENII ÎN CARE SE OFERĂ CONSILIEREA trebuie făcuţi clari de la început şi orice

schimbare ulterioară a acestora trebuie convenită împreună cu clientul.

Aceasta include:

 Accesibilitatea;
 Gradul de confidenţialitate oferit;
 Modul de planificare a şedinţelor;
 Cum se anulează o şedinţă.

4. Este alegerea clientului să participe la consiliere sau să întrerupă şedinţele

5. Consilierii nu acţionează în mod normal în numele clienţilor lor. Dacă o fac aceasta trebuie
să se întâmple numai la dorinţa expresă a clientului său.

6. Consilierii nu vor exploata clienţii sexual, financiar, emoţional sau în orice alt mod şi rămân
răspunzători pentru relaţia cu foştii clienţi.

7. Consilierul va trebui să se informeze de la client cu privire la orice relaţie de consiliere care

se desfăşoară concomitent, dar nu se va consulta cu alţi specialişti fără permisiunea
clientului

1
 CUNOŞTINŢE ŞI ABILITĂŢI NECESARE CONSILIERULUI

Cunoştinţe necesare consilierului

Abilităţi necesare consilierului
Trăsături care deosebesc consilierea de psihoterapie

Cunoştinţe necesare consilierului

- Ciclurile vieţii şi dezvoltării personale
- Sănătate şi boală
- Familie şi cuplu
- Grupuri sociale
- Dezvoltarea carierei
- Managementul resurselor umane
- Teoriile învăţării
- Managementul stresului
- Etica în consiliere

Abilităţi necesare consilierului

Abilităţile de consiliere sunt abilităţi de comunicare interpersonală utilizate în concordanţă

cu scopurile şi valorile eticii profesionale a consilierului.

a) abilităţi de comunicare interpersonală (comunicare verbală, nonverbală, paraverbală)

b) ascultare activă
c) decizie

a) abilităţi de comunicare interpersonală (comunicare verbală, nonverbală, paraverbală)

- ascultarea;
- parafrazarea;
- rezumarea;
- punerea întrebărilor;
- încurajarea clientului să fie mai specific;
- reflecţia asupra sentimentelor sale;
- ajutorul dat pentru clarificarea sentimentelor;
- încurajarea clientului pentru a se focaliza asupra problemelor principale;
- provocarea clientului atunci când e necesar.

Comunicarea nonverbală este foarte importantă pentru a stabili un contact pozitiv cu

persoana consiliată. Există mai multe „reguli” care pot facilita acest contact:

 stai cu faţa spre persoana consiliată (aceasta îl asigură pe client că eşti atent);
 să ai o postură deschisă (neţinând mâinile şi picioarele încrucişate);
 apleacă-te puţin spre persoana consiliată, arătând interesul tău pentru ceea ce spune;
 stabileşte contactul vizual cu persoana consiliată dar evită să-l fixezi cu privirea;
 relaxează-te şi adoptă o postură naturală în relaţia cu persoana consiliată.

1
(În limba engleză, pentru aceste reguli există acronimul SOLER – squarely, open, lean, establish
eye, relax).

Comunicarea verbală poate fi facilitată prin următoarele modalităţi:

 reflectarea – presupune repetarea unor cuvinte din cele spuse de către client, în felul acesta el se
asigură că este ascultat cu atenţie şi este încurajat să se exprime;

 parafrazarea – este similară cu reflectarea, diferenţa dintre ele este aceea că prin parafrazare
consilierul reformulează ceea ce a spus clientul;

 reformularea sinteză – modalitate prin care se reiau cuvintele clientului scoţându-se în evidenţă
ceea ce este esenţial;

 deschiderea – modalitate prin care atunci când subiectul pare că se blochează, dialogul este
susţinut, redeschis prin formulări de tipul: “şi…”, “deci tu…”, “aşadar…”.

b) ascultare activă
Se utilizează ascultarea activă atunci când interlocutorul:
- vorbeşte sau îşi exprimă sentimentele;
- are o problemă;
- dezvăluie idei importante doar pentru el;
- nu e sigur de semnificaţia celor spuse, crede că înţelege ceea ce îi spune celălalt;
- vrea să împărtăşească ceva sau vrea să fie împreună cu cealaltă persoană.

Când asculţi activ trimiţi următorul mesaj celuilalt: “ eşti important, vreau să te înţeleg”.

Reguli pentru ascultarea activă:

 focalizează-te pe vorbitor;
 acordă atenţie sentimentelor vorbitorului;
 ia în considerare sentimentele prietenoase şi neprietenoase;
 arată că înţelegi ce ţi se spune;
 fii un ascultător “dificil”;
 nu eticheta vorbitorul.

Un bun ascultător are în vedere:

 contactul vizual;
 gesturi de aprobare;
 atitudine adecvată contextului;
 crearea unei ambianţe liniştite;
 postura;
 spaţiu potrivit pentru ascultare;
 expresii de încurajare;
 întrebări repetate;
 rezumare a esenţialului;
 să se asigure că înţelege la ce se referă celălalt.

Un rău ascultător:

1
 ascultă cu intermitenţe;
 ascultă sub influenţa prejudecăţilor;
 ascultă, dar nu îl preocupă;
 priveşte , dar nu ascultă;
 gândeşte că efortul de a asculta e prea mare;
 se simte ofensat de interlocutor;
 ascultă şi ia notiţe;
 ascultă preocupat de subiect şi neglijând persoana;
 ascultă fiind perturbat de alţi factori.

Blocaje ale ascultării:

1. Compararea
2. Citirea gândurilor
3. Repetiţia
4. Filtrarea
5. Judecarea
6. Visarea
7. Identificarea
8. Sfătuirea
9. Contrazicerea
10. A avea dreptate
11. A schimba vorba
12. A pune placa

1. Compararea
Compararea face ascultarea mai dificilă pentru că acorzi atenţie dorinţei de a vedea cine este
mai deştept, mai competent, mai sănătos emoţional, tu sau celalalt.
Unii sunt mai atenţi în a face comparaţii între cine a suferit mai mult sau cine este mai
îndreptăţit să-şi asume rolul de victimă, decât să fie atenţi la ascultarea propriu-zisă. Astfel, în timp
ce vorbeşte celălalt tu te gândeşti: „Aş putea eu să fac bine asta? Eu am suferit mai mult, el/ea nu
ştie ce este suferinţa…Câştig mai mult decât el/ea…Copiii mei sunt mai deştepţi.”
Cu alte cuvinte, nu eşti receptiv la mesaj, ci eşti preocupat tot timpul să măsori.

2. Citirea gândurilor
Un om care înţelege repede ceea ce i se comunică nu mai acordă prea multa atenţie la ceea ce se discută. De
altfel, nici nu are încredere în interlocutor şi încearcă să descopere ceea ce gândeşte sau simte celălalt cu adevărat:
“El/ea spune că vrea să meargă la teatru, dar sunt sigur că de fapt este obosit/ă şi vrea să se relaxeze. Probabil că
va fi nemulţumit/ă dacă îl/o voi forţa să meargă.” în acest model se acorda mai putina atenţie cuvintelor şi mai
multa gesturilor şi aluziilor subtile, în efortul de a descoperi adevărul.

Daca eşti o astfel de persoană, probabil că faci presupuneri despre cum reacţionează oamenii
faţă de tine: „Pun pariu că acum se uită la mâinile mele îngrijite”… „Crede că sunt stupid/ă”…„Şi-a
pierdut interesul pentru mine din cauza timidităţii mele”. Aceste gânduri se nasc din intuiţie şi din
vagi presimţiri, însă au foarte puţin de-a face cu ceea ce spune persoană respectivă.

3. Repetiţia
Nu ai timp să asculţi atunci când repeţi în gând ceea ce urmează să spui. Atenţia ta este
îndreptată asupra pregătirii şi prelucrării următorului tău comentariu. Trebuie să pari interesat/ă, dar
mintea ta este la o depărtare de zeci kilometri pentru că tu ai o poveste de spus sau o opinie de
prezentat. Unii chiar repetă lanţul ideatic: „Voi spune…şi apoi el/ea va spune…şi apoi eu voi
spune…”

4. Filtrarea

1
 In acest caz, asculţi unele lucruri şi pe altele nu. Acorzi o atenţie sporită doar momentului în
care cineva este supărat, nefericit sau dacă te afli în pericol emoţional. Fiind sigur că nici unul din
aceste lucruri nu sunt conştiente în cadrul comunicării respective, îţi laşi mintea să selecţioneze
informaţiile primite. O mamă îşi asculta fiul doar ca să vadă dacă acesta s-a mai bătut la şcoală sau
dacă a învăţat. Odată aflate aceste lucruri, deşi conversaţia continua, ea se gândeşte la cumpărăturile
pe care le are de făcut.

5. Judecarea
Etichetele pot juca un rol important în procesul de ascultare. dacă tratezi pe cineva pornind
de la prejudecata că este prost sau idiot, nu vei mai acorda prea multă atenţie la ce spune. Deja l-ai
catalogat. Judecarea pripita înseamnă că te-ai oprit din ascultare.
O regulă de baza a ascultării este că judecata să se facă după ce ai înţeles conţinutul
mesajului.

6. Visarea
Asculţi doar pe jumătate, iar ceea ce spune interlocutorul tău la un moment dat îl asociezi cu
chestiuni personale. Vecina ta iţi spune că este şomeră, iar tu îţi aminteşti că ai fost concediat pentru
că jucai cărţi în pauze. Aceasta aduce cu sine amintirea plăcerii pe care ţi-o provoca acel joc,
gândurile tale sunt deja departe. Te reîntorci în conversaţie peste câteva momente când vecina îţi
spune: “Ştiu că tu mă înţelegi, însă te rog să nu-i spui soţului meu”.
Eşti predispus/ă la visare când eşti anxios/ă sau plictisit/ă. Toata lumea visează cu ochii
deschişi şi câteodată trebuie să faci eforturi serioase pentru a reveni la realitate. Dar dacă asta ţi se
întâmpla cu prea multe persoane, atunci denotă o lipsa de înţelegere din partea ta, o lipsa de
consideraţie faţă de celălalt, înseamnă că nu acorzi importanţă spuselor altora.

7. Identificarea
In acest caz, iei tot ce ţi se spune prin raportare la propria persoana. Dacă, de exemplu, ţi se
povesteşte despre dureri de măsele, tu te lansezi în a povesti despre o operaţie la gingie pe care ai
suferit-o cu câtva timp în urmă, nelăsând partenerul de discuţie să-şi termine povestirea. Altfel spus,
tot ceea ce auzi îţi aduce aminte de experienţele tale şi eşti atât de preocupat/ă de tine însuţi, încât
nu ai timp să-l auzi şi să îl cunoşti pe interlocutor.

8. Sfătuirea
Te situezi pe poziţia marelui rezolvator de probleme, gata oricând să ofere sugestii. Nu
trebuie să auzi decât câteva propoziţii pentru a începe să dai sfatul „potrivit”. Oricum, în timp ce tu
îţi pregăteşti sugestiile şi încerci sa-l convingi pe interlocutor „măcar să încerce”, e posibil să pierzi
ce e mai important pentru că nu-i asculţi sentimentele. Cu toate sfaturile tale, interlocutorul se va
simţi singur pentru că nu te-ai limitat doar la a fi acolo pentru el.

9. Contrazicerea
Acest blocaj se refera la discuţiile în contradictoriu cu ceilalţi. Interlocutorul nu se va simţi
deloc ascultat pentru că în timp ce el/ea vorbeşte tu te concentrezi în special pe găsirea de puncte de
discuţie asupra cărora să te contrazici cu el/ea. Adică ai standarde clare în ceea ce priveşte
credinţele şi preferinţele tale. Poţi evita însă acest gen de situaţii repetând, reformulând şi înţelegând
ceea ce auzi. De asemenea, te poţi concentra pe nişte puncte asupra cărora să fii de acord cu celalalt.
Un prim subtip al acestui blocaj este folosirea unor remarci sarcastice pentru a desfiinţa
punctul de vedere al celuilalt. De exemplu, Ioana îi vorbeşte lui Vasile despre problemele pe care le
are cu o prietena şi primeşte un răspuns de tipul: “Când o să fii suficient de deşteaptă pentru a
renunţa la prietenia cu ea?” Acesta este un blocaj standard întâlnit la multe cupluri. Comunicarea
este împinsă spre un model streotip în care fiecare persoana „pune placa” cu mesajul ostil.

1
 Un al doilea subtip este neîncrederea. Ea apare de regula la persoane care nu suporta
complimentele. De exemplu, “O, n-am făcut nimic deosebit…Drăguţ din partea ta că spui asta, dar
nu am reuşit mare lucru…”
Tehnica de bază a neîncrederii este să te subapreciezi atunci când eşti complimentat/ă.
Cealaltă persoană nu va fi mulţumita pentru că nu îi iei în considerare aprecierile, şi are dreptate.

10. A avea dreptate

Mergi până în pânzele albe (întorci lucrurile pe toate părţile, ataci, găseşti scuze, acuzi,
reaminteşti greşeli din trecut) pentru a evita acceptarea faptului că ai greşit. Nu poţi suporta să fii
criticat/ă corectat/ă şi nu poţi accepta alt punct de vedere. Convingerile tale sunt de neclintit. şi
totuşi, dacă nu-ţi vei recunoaşte greşelile, vei continua să le faci.

11. A schimba vorba

Acest blocaj presupune schimbarea rapidă a subiectului aflat în discuţie şi apare atunci când
te plictiseşti sau te simţi inconfortabil într-o conversaţie. Alt mod de producere a acestui blocaj este
luarea în râs a subiectului. Răspunzi mereu cu o glumă pentru a evita disconfortul sau anxietatea ce
apar intr-o discuţie serioasă.

12. A pune placa

„Exact…absolut...ştiu…bineînţeles…incredibil...da…chiar aşa?” Vrei să fii drăguţ/ă,
placut/ă, suportiv/ă, vrei ca oamenii să te placă. Prin urmare, eşti de acord cu tot ce ti se spune. Este
posibil să asculţi doar cu o ureche, suficient pentru a da senzaţia de implicare, dar de fapt nu te
implici. Mai curând „pui placa” decât să te concentrezi asupra subiectului.

c) decizie
În procesul de consiliere luarea unei decizii ar trebui să respecte următoarele condiţii:

 să însemne ceva personal pentru client;

 să aibă legătură cu nevoile şi capacităţile clientului;
 să fie formulată în termeni şi acţiuni care pot fi înţelese uşor de client şi consilier;
 să aibă o legătură evidentă cu speranţele de viitor ale clientului;
 să fie deschisă la revizuiri şi schimbări în funcţie de circumstanţe.

Sarcini în procesul de luare a deciziei

 explorarea şi înţelegerea spaţiului de viaţă al persoanei consiliate;
 recunoaşterea nevoii de a lua decizii;
 trecerea în revistă a alternativelor;
 sprijinirea clientului în asumarea responsabilităţii pentru propriile decizii.

Trăsături care deosebesc consilierea de psihoterapie

CONSILIERE PSIHOTERAPIE
Orientată spre participant Foloseşte Orientată spre specialist
ipoteze culturale Foloseşte ipoteze ştiinţifice
Asociată cu procesul de învăţare Asociată cu procesul de
Centrată pe comportamentul normal vindecare

REGULI DE AUR ÎN
Resurse multidisciplinare CONSILIERE
Centrată pe deficienţe
Psihologie / medicină
1
 Nu da sfaturi, nu impune, nu da indicaţii.

 Pune-te în pielea beneficiarului şi chiar spune-o.

 Respectă-l pe celălalt, respectă-i tăcerea, secretul,

nevoia de sprijin şi chiar refuzul acestuia.

 Să nu te mire sau supere nimic – non implicare

emoţională.

 Dacă el nu găseşte soluţia, ajută-l cu modele dar nu îi

da tu o soluţie.

 Fii pozitiv.

 Ascultă activ.

 Creează o atmosferă relaxantă.

 Nu te grăbi.

 Nu uita că te bazezi pe puterea gândului, voinţei şi pe

schimbarea lor când sunt negative.

1
 BARIERE ÎN CONSILIERE

1. Se face greu legătura în comunicare;

2. Tăcere

3. Trăiri emoţionale puternice (plâns, furie, neputinţă)

4. Consilierul nu are soluţie, consideră că „nu există nici o soluţie la

problemă”

5. Beneficiarul ameninţă cu o soluţie extremă („mă sinucid”)

6. Consilierul face o greşeală

7. Consilierul nu ştie să răspundă la întrebări

8. Persoana consiliată refuză ajutorul

9. Persoana consiliată nu se simte confortabil datorită sexului consilierului.

10.Consilierul nu are timp

11.Consilierul nu stabileşte o relaţie bună, de încredere

12.Consilierul şi persoana consiliată se cunosc dinainte

13.Persoana consiliată vorbeşte prea mult şi în afara subiectului

14.Persoana consiliată cere răspunsuri din viaţa personală a consilierului,

pune întrebări personale

15.Consilierul se simte stânjenit de subiectul discuţiei

1
 CONDIŢII GENERALE
LA DESCHIDEREA ŞEDINŢEI DE CONSILIERE

 Să creeze condiţiile care să încurajeze discuţia;

 Să reducă anxietatea iniţială;
 Să fie reţinut ca să vorbească celălalt;
 Să asculte cu atenţie;
 Să fie conştient că anumite subiecte îi dau informaţii despre problemele
subiectului;
 Să fie punctual;
 Să se prezinte;
 Să dea o pauză în vorbire;
 Să-l asigure de confidenţialitate şi că vrea să-l sprijine
 Pauzele şi perioadele de tăcere sunt absolut normale;
 Să repeţi anumite propoziţii ca să vadă că eşti atent.

CONDIŢII GENERALE
LA ÎNCHIDEREA ŞEDINŢEI DE CONSILIERE

 Să fie anunţată (până aici; cred că este suficient pentru astăzi);

 Să facă o rezumare sau să facă beneficiarul rezumarea;
 Feedback reciproc.

CONDUITA CONSILIERULUI ÎN COMUNICARE

A. Cum răspundem la mesajele cognitive

Mesajele cognitive se referă la:

 Evenimente;
 Oameni;
 Lucruri.
Le răspundem cu:
 Utilizarea tăcerii;
 Stimuli verbali minimi (mmî, da, îhî ...)
 Repetarea;
 Întrebări la care să nu răspundă numai prin da şi nu.

B. Cum răspundem la mesajele afective

Cu empatie şi consideraţie
Verbal: - cuvinte afective care să reflecte sentimente;
Nonverbal: - mimică şi gestică.

2
 Feedback
Feedback-ul este acel proces prin care o persoană sau un grup primeşte informaţii despre modul în
care comportamentul persoanei sau grupului are o influenţă asupra altor persoane sau grupuri. Un
proces de feedback reuşit este un proces prin care se oferă ajutor şi se realizează învăţarea.

Care este scopul procesului de feedback?

A transmite şi a recepţiona prin feedeback este un proces de învăţare atât pentru emiţător, cât şi
pentru receptor. Un feedback constructiv determina persoana care îl primeşte să devină conştientă
de anumite lucruri, îi oferă acesteia diverse opţiuni şi posibilitatea de a alege, încurajează activitatea
de dezvoltare personala. Un feedback constructiv nu înseamnă în mod necesar un feedback pozitiv;
un feedback negativ, în condiţiile în care este bine realizat, poate constitui un instrument de învăţare
util şi eficient.

Un feedback distructiv este cel prin care în loc să se transmită persoanei respective informaţii utile
şi în loc să i se dea acesteia posibilitatea de a le folosi în procesul de învăţare, i se induce un
sentiment neplăcut şi i se oferă prea puţine informaţii utile în procesul de învăţare.

Sub ce formă se manifestă procesul de feedback?

Procesul de feedback se manifesta în câteva moduri:

Conştient – încuviinţarea prin semne
Inconştient – privitul în gol pe fereastra, aţipitul
Spontan – „Excelent”, „Mulţumesc mult”
Cu solicitudine - „Da, mi-a fost de folos”, „Am avut ce învăţa”
Verbal – „Nu!”, „Da”
Non-verbal – plecarea, continuarea atentă a procesului de învăţare
Formal – un formular sau exerciţiu de evaluare
Informal – aplauze

Un feedback bine realizat

 Începe cu aspectele pozitive

Oferă-i receptorului posibilitatea să audă ceea ce îi place sau ceea ce crezi că a dus bine la
îndeplinire.
Cultura noastră pune în evidenta aspectele negative şi greşelile, mai degrabă decât aspectele
pozitive sau realizările. în graba de a critica, aspectele pozitive sunt trecute cu vederea. Daca sunt
prezentate în primul rând aspectele pozitive, atunci criticile pot fi ascultate şi însuşite mai uşor.

 Este concret
Comentariile generale nu sunt foarte utile pentru dezvoltarea aptitudinilor receptorului, din cauza că
nu furnizează suficiente detalii utile pentru învăţare. Comentarii ca: “Ai fost grozav”, nu sunt
folositoare pentru învăţare. Este foarte dificil să acţionezi dacă ţii seama numai de informaţii sau
comentarii generale.

 Este mai degrabă descriptiv, decât evaluativ

Spune persoanei cu care comunici ce ai văzut sau auzit şi explică-i efectul pe care l-a avut asupra ta.
Evită judecăţile de valoare şi „verdictele”. De exemplu: „Ai fost nesimţit” este un feedback mai
puţin util decât “Atunci când ai spus cutare lucru, am simţit că mă desconsideri şi m-am simţit
jignit”.

2
  Vorbeşte despre lucruri care pot fi schimbate
A oferi feedback unei persoane în legătură cu lucruri asupra cărora nu-şi poate exercita controlul nu
este doar nefolositor, ci uneori e chiar nociv. De exemplu: „Nu-mi place nasul tău” oferă informaţii
despre aspecte pe care receptorul nu le poate controla sau schimba. Singurul efect este acela de a
adânci şi mai mult eventualele complexe existente. în schimb, un feedback de tipul: „M-ar fi ajutat
mai mult dacă ai fi zâmbit…” permite receptorului să acţioneze altfel în viitor.

 Este bine încadrat în timp

Feedback-ul este mai util când are loc imediat după consumarea evenimentului, astfel încât acesta
să poată fi uşor de reamintit.

 Oferă alternative
În situaţia în care oferi un feedback negativ, sugestiile despre cum trebuia procedat sunt de cele mai
multe ori mai bune decât simpla critica. Transforma procesul de feedback într-o sugestie pozitiva.
De exemplu: „Faptul că ai continuat să lucrezi când Ion ţi s-a alăturat, a părut neospitalier din partea
ta. Cred că dacă te-ai fi oprit un moment să-l saluţi şi dacă te-ai fi prezentat, i-ar fi fost mai uşor să
se integreze în grup.

 Este verificat
Nu presupune a priori că feedback-ul oferit este bine înţeles şi că mesajul primit este cel pe care
intenţionai să-l transmiţi.

 Este asumat
A oferi păreri generale de tipul „Se spune că eşti…” e o capcană în care se cade adesea în procesul
de transmitere de feedback. E important să ne asumăm responsabilitatea pentru feddback-ul oferit,
folosind mesaje de tip „Eu”.

 Nu este exagerat
Este important să oferi feedback moderat. Nu „copleşi” receptorul cu o avalanşa de informaţii şi
păreri. Încearcă să selectezi aspectele cele mai relevante şi lasă-i libertatea de a cere mai multe
informaţii, daca simte nevoia.

 Oferă receptorului încă o şansă

Procesul de feedback care impune o schimbare sau constrângere, determina o reacţie de rezistenta
sau, în cazuri limita, deteriorarea relaţiilor personale. Procesul de feedback nu presupune să spui
oamenilor cum să fie că să se asemene cu tine. Un feedback bine realizat oferă informaţii despre
modul în care oamenii se influenţează unii pe alţii, ţinând seama de drepturile şi posibilitatea lor de
a alege între a acţiona sau nu în funcţie de feedback-ul primit. Procesul de feedback nu trebuie să
prescrie schimbarea cu orice preţ, ci să determine examinarea consecinţelor deciziei de a schimba
ceva sau nu.

Recepţionarea feedback-ului

Când suntem în poziţia de receptor de feedback, ne putem ajuta pe noi înşine încurajându-l pe
emiţător să-şi folosească aptitudinile descrise mai sus. Ne putem ajuta singuri folosind cat mai bine
procesul de feedback prin:

 Ascultare
Recepţionarea unui feedback poate fi neplăcută, dar acesta nu constituie un dezavantaj în
comparaţie cu faptul de a nu şti ceea ce gândesc sau simt alţii în legătură cu tine. Oamenii au
anumite păreri despre tine, îţi percep comportamentul intr-un anume fel şi e util să fii conştient de
aceste lucruri. E important să ţii minte că eşti îndreptăţit să ai propria ta părere şi că poţi decide să

2
ignori informaţii cu o semnificaţie minoră, irelevante sau referitoare la un comportament pe care
vrei să-l continui, deoarece ai anumite motive.

 Fii sigur că înţelegi

Înainte să răspunzi, fii sigur că ai înţeles ceea ce ţi s-a spus. Daca tragi pripit concluzii, devii
defensiv sau treci la contraatac, poţi împiedica oamenii să-ţi ofere feedback sau nu-l mai poţi
valorifica. Verifică dacă ai înţeles feedback-ul care ţi-a fost oferit; o metodă bună ar fi aceea de a
parafraza sau repeta ceea ce ţi se spune.

 Verifica împreuna cu ceilalţi

Daca te bazezi pe o singura sursa de informaţii, poţi trage o concluzie particulară care ţi se pare că
este împărtăşită de toată lumea. Verificând un feedback împreună cu alţii, poţi observa dacă aceştia
împărtăşesc acelaşi punct de vedere.

 Cere să primeşti feedback

Nu ezita să ceri feedback asupra comportamentului tău atunci când persoanele din jurul tău nu o fac
benevol. Uneori cei din jur evita să dea feedback din dorinţa de a te “proteja” sau pur şi simplu din
delăsare.

 Nu-l irosi
Avem cu toţii nevoie să ştim care sunt efectele comportamentului nostru asupra celor din jur. Este
un instrument foarte valoros pentru dezvoltarea personala, pentru adaptarea la cerinţele grupurilor
din care facem parte. De aceea, el trebuie primit aşa cum primim un cadou. Nu uita să mulţumeşti
pentru feedback –ul primit.

2
 A DA şi A PRIMI FEEDBACK POZITIV

A DA

 Începe întotdeauna cu ceva pozitiv

 Fii concret
 Referă-te întotdeauna la ceva ce poate fi schimbat
 Încearcă să oferi alternative
 Încearcă să fii descriptiv şi mai puţin evaluativ
 Oferă feedback la persoana întâi
 Lasă receptorul să decidă
 Feedback-ul pe care îl oferi spune întotdeauna ceva şi despre tine
însuţi

A PRIMI

 Nu fi defensiv, descifrează reacţia receptorului

 Încearcă să înţelegi ce ţi se transmite
 Cere părerea mai multor persoane înainte de a accepta / respinge
feedback-ul
 Daca doreşti să obţii feedback, insistă

2
 FUNCŢIILE COMUNICĂRII
1. De informare – a da şi a primi informaţii
2. Socială – pentru formarea şi menţinerea relaţiilor;
3. Persuasivă – a convinge oamenii să acţioneze într-un anumit mod;
4. Instrumentală – a realiza un anume obiectiv;
5. De îndeplinire a rolului – a acţiona într-un mod predictibil;
6. De a reduce anxietatea – a rezolva problemele şi a reduce îngrijorarea;
7. Emoţională – a fi prietenos.
REGULILE UNEI BUNE COMUNICĂRI
 Fii un bun ascultător
 Fii pregătit să asculţi;
 Fii interesat, arată-te interesat;
 Păstrează-ţi mintea deschisă;
 Urmăreşte ideile principale;
 Ascultă critic, ascultă cu atenţie;
 Ajută şi nu întrerupe vorbitorul.
 Ajută oamenii să vorbească
 Invită oamenii să vorbească, dă-le atenţie;
 Încurajează oamenii să vorbească;
 Parafrazează;
 Arată-le sentimentele tale faţă de ceea ce spun;
 Arată că ai înţeles ce-ţi spun.
 Pune întrebări şi caută să obţii feedback
 Creează un mediu şi relaţii permisive
 Depăşeşte-şi propriile bariere de limbaj
 Vorbeşte clar;
 Rezistă tentaţiei de a ridica vocea pentru a te face înţeles;
 Dacă nu ai fost înţeles repetă cu aceleaşi cuvinte;
 Foloseşte cuvinte simple, pe înţelesul celor care te ascultă;
 Prezintă lucrurile într-o ordine logică;
 Asigură-te că ai fost înţeles.
MODELUL EGAN

2
 Principiul de bază: → Consilierea este un proces de învăţare.

Persoana consiliată se orientează spre acţiune, se simte investit cu puterea de a-şi accepta
situaţile de viaţă problematice, de a găsi soluţii alternative, de a-şi crea propriile strategii de depăşire a
obstacolelor.

Elementul-cheie: → relaţia consilier – consiliat.

ETAPE:

1. DEFINIREA PROBLEMEI
Scenariul curent:
- Care este situaţia clientului?
- Cu ce probleme se confruntă?
- Pe ce anume ne centrăm în procesul consilierii?
- Pe ce putem conta în demersul de consiliere?

2. CONFIGURAREA SITUAŢIEI IDEALE (formularea obiectivelor)

Scenariul de viaţă prezent:
- Ce anume vreau să am în locul a ceea ce am acum?

3. ELABORAREA STRATEGIILOR DE ACŢIUNE

Scenariul strategic:
- Ce resurse am ca să obţin ceea ce îmi doresc sau ceea ce am nevoie?

CARACTERISTICILE MODELULUI EGAN:

 Consilierea este un proces de învăţare.

 Consiliatul este orientat către acţiune.
 Investeşte persoana consiliată cu putere.
 Relaţie consilier – consiliat de tip parteneriat.
 Model de tip pragmatic şi eclectic.

ETAPA I – DEFINIREA PROBLEMELOR

 Prezenţă
 Ascultare activă
 Comprehensiune
 Declarare, specificare, concretizare şi detaliere
 Atitudine: respect, deschidere, autenticitate.
 Instrumente:
 Scara viitorului;
 Spaţiul existenţial
 Arborele profesional
 Propoziţii de completat:
 Viaţa mea este _____________________
 Munca mea este ____________________
 Problema mea este __________________

2
  Modul în care eu comunic ____________
 A învăţa este _______________________

ETAPA II – OBIECTIVELE

 Identificarea datelor şi a temelor

 Oferirea informaţiilor
 Oferirea de alternative
 Empatie
 Confruntare
 Împărtăşirea propriilor experienţe (Consilerul se dezvăluie pe sine)
 Spontaneitate
 Orientarea consiliatului spre scopuri concrete, specifice, măsurabile şi realiste:
 Conştientizarea nevoilor şi resurselor personale;
 Stabilirea scopurilor şi priorităţilor;
 Găsirea celei mai importante resurse pentru rezolvarea problemei.
 Exerciţii:
 Magicianul
 Magazinul de calităţi
 Ce ai vrea să schimbi azi la tine?

ETAPA III – PLANURILE DE ACŢIUNE

 Ajutor pentru identificarea opţiunilor

 Ajutor pentru alegerea planurilor
 Ajutor pentru pregătirea acţiunii
 Încurajarea şi sprijinirea acţiunii
 Abilităţi de evaluare:
 Se lucrează cu abilitatea consiliatului de a se evalua;
 Cum voi şti că am atins obiectivele?
 Care va fi primul semn că am reuşit?
 Planul = puntea dintre Scop şi Rezultat:
 Se stabilesc cu claritate scopuri generale şi intermediare;
 Se stabilesc termene foarte exacte;
 Exerciţii:
 Zidul;
 Scările.

2
 MODELUL EGAN

TREAPTA I TREAPTA II TREAPTA III

Abordarea Configurarea Elaborarea

problemei situaţiei ideale srategiilor
de acţiune

Care este Ce îmi Cum obţin

situaţia doresc / ce îmi
prezentă? am doresc?
nevoie?

PUNERE ÎN PRACTICĂ

2
 MODALITĂŢI DE ALTERARE A PRECIZIEI COMUNICĂRII

OMISIUNEA

1. Verbele nespecifice

2. Substantivele nespecificate

3. Comparaţiile

GENERALIZAREA

4. Cuantificatorii universali

5. Operatorii modali de posibilitate

6. Operatorii modali de necesitate

7. Judecăţi de valoare nespecificate

DISTORSIUNEA

8. Presupoziţiile

9. Relaţiile cauză-efect

10. Echivalenţa complexă

11. Citirea gândurilor

12. Nominalizările

2
 PRECIZIA ÎN COMUNICARE
Tehnicile de clarificare
Orice problemă în comunicare îţi oferă informaţii valoroase dacă ştii să pui întrebările potrivite.

Mintea noastra, in baza stimulilor senzoriali receptati din mediul inconjurator, are in
interiorul ei o harta a realitatii care contine toate credintele noastre personale despre lume. Dar
aceasta harta nu este realitate, ea doar are o structura asemanatoare care ne ajuta sa ne explicam ce
se intampla. Formarea hartii noastre e supusa la trei procese distincte, fapt care o face unica si
diferita de cea a altor fiinte umane:

SELECTIA - deoarece, dintre toate datele pe care le avem la dispozitie in mediul

inconjurator, putem selectiona doar o mica parte

DISTORSIUNEA - deoarece datele pot fi gresite sau alterate de prejudecatile noastre

GENERALIZAREA - cand trasportam in situatii asemenatoare ceea ce am invatat intr-o

situatie particulara.

Aceleasi mecanisme intra in joc cand comunicam verbal cu noi insine sau cu altii, sau cand
incercam sa dam o descriere verbala a modelului nostru in lume. Este fundamental deci sa avem la
dispozitie un instrument lingvistic care sa ne permita, dincolo de procedurile de selectie, distorsiune
si generalizare, sa recuperam experienta senzoriala care sta la baza unei afirmatii specifice. Sa nu
uitam ca aceste studii s-au nascut in domeniul psihoterapiei, unde este fundamental sa se inteleaga
ceea ce se ascunde in spatele a ceea ce spune pacientul. Cand acesta foloseste fraze ca: "Sunt
intotdeauna deprimat", "Toti sunt impotriva mea", "Nevasta mea ma infurie" este evident ca
utilizeaza etichete care nu descriu deloc tipul de experienta la care se refera.
In ani '60 un grup de lingvisti condusi de N. Chomsky au elaborat un model formal al
limbajului care se numeste "Gramatica Trasfunctionala". Din concluziile la care au ajuns, selectam:
 limbajul operaza constant la doua niveluri: are o structura superficiala, care e formularea
frazelor si o structura profunda care e experienta efectiva senzoriala ce sta in spatele
limbajului.
 -exista reguli despre care fiecare vorbitor stie ca permit sa se stabileasca daca o fraza este
bine formata, din punct de vedere gramatical, sintactic, semantic.
 se incalca modelul sau fraza nu este bine formata, cand de una singura nu este posibil sa
ajunga la structura profunda.
Explicatiile date de Korzybski si de Chomski erau atat de complicate incat erau aproape
inutile, pana cand J. Grinder si R. Bandler (fondatorii PNL) au elaborat Metamodelul Lingvistic.
Insa, chiar si acesta e un instrument complex, care ocupa doua volume din “The structure of magic”
(1975, Palo Alto, California), si care cere un studiu serios. Ei au arătat că experienţa noastră se
structurează pe un nivel neurologic profund. Atunci când comunicăm, noi derivăm o structură
superficială dintr-una profundă, fapt absolut necesar deoarece nu putem vorbi sincron cu fluxul
gândirii, ci doar să îl aproximăm. Astfel apar:
 Omisiuni;
 Generalizări;
 Distorsiuni;
O axioma a comunicarii spune: “Mai intai incearca sa intelegi si pe urma fa-te inteles”.
Pentru a intelege ceva ce nu ne este clar, cel mai bine este sa pui intrebari. Dar nu
intotdeauna este usor sa pui intrebarea potrivita, mai ales cand nu stii exact ce cauti. Metamodelul a
definit cateva categorii de cuvinte care ne semnaleaza ca interlocutorul nostru nu ne comunica
precis gandurile sale:

3
Categorii de cuvinte care alterează prin omisiune:
 Verbele nespecifice
 Substantivele nespecificate
 Comparaţiile

Categorii de cuvinte care alterează prin generalizare:

 Cuantificatorii universali
 Operatorii modali de posibilitate
 Operatorii modali de necesitate
 Judecăţi de valoare nespecificate

Categorii de cuvinte care alterează prin distorsiune:

 Presupoziţiile
 Relaţiile cauză-efect
 Echivalenţa complexă
 Citirea gândurilor
 Nominalizările

Pentru a clarifica comunicarea, a o face mai precisă este necesar sa le recunoastem si sa

punem intrebarile corespunzatoare.

Omisiunea = fenomen de modelare a materialului din structura profundă prin care sunt selectate
doar o parte din informaţiile disponibile, restul fiind lăsate în afara frazei.
Apare tentaţia ca interlocutorul să completeze de la el fraza.

Tehnici de clarificare:
 Verbele nespecifice:
 Unele verbe sunt mai specifice decât altele, adesea este nevoie de precizări
suplimentare. (Ex. A atinge – a gâdila)
 Întrebările de clarificare au rolul de a evidenţia cum anume au fost realizate
acţiunile, clarificând conjunctura sau contextul în care s-a produs:
 CUM ANUME?
 ÎN CE FEL?
 CE ANUME
Exemple:
In aceasta categorie, ca si in urmatoarea, obiectivul e acela de a verifica
semnificatia pe care interlocutorul o atribuie cuvintelor, iar aceasta poate fi obtinuta
simplu, in cazul verbelor, cu un cuvant: “Cum?”
“Dumneavoastra trebuie sa aveti incredere in mine” (nu se intelege daca i se
poate accepta un sfat sau daca i se pot lasa portmoneul si cheile casei). Intrebare:
“Cum anume? Ce ar trebui sa fac pentru a avea incredere?”
“Anul acesta vom bate concurenta!” (poate sa insemne ca vrem sa marim
cheltuielile cu publicitatea sau ca intentionam sa dam foc fabricilor concurente).
Intrebare: “Cum anume o vom bate? Ce actiuni vor fi efectiv intreprinse?”.
Un caz particular este verbul “A incerca sa...” care inseamna sa ai deja un
alibi in caz de faliment (“am incercat tot posibilul, dar nu a funtionat”).
Inca o data, sa se verifice cum intentioneaza concret sa actioneze cel care
vorbeste.

 Substantivele nespecificate:

3
  Uneori este omis subiectul propoziţiei. Omiterea sa trimite la o viziune a
lumii în care lipseşte responsabilitatea individuală. (Ex. S-a rupt. – CINE s-a
rupt? Spuneau că nu ştii nimic. – CINE spunea?)
o Întrebările de clarificare au rolul de a solicita specificarea substantivului:
 CINE ANUME?
 CE ANUME

Exemple:
Adesea oameni politici care vorbesc de “prosperitate”, “dezvoltare”,
“libertate”, etc? Intrebarea este: ”Ce intelegeti exact prin prosperitate?” si, daca nu
va lipseste curajul sau rautatea: “Cu ce mijloace intentionati sa o realizati? Si cand?”.
Atentie la substantivele nespecifice care incetoseaza imediat conversatia:
fraze ca “ei nu ma inteleg”, “statul nu ne ajuta” nu au nici o semnificatie daca nu
definesc cine sunt “ei” sau cine este “statul”.

 Comparaţiile:
 Uneori lipseşte unul dintre cei doi termeni ai comparaţiei. (Ex. Al meu e mai
deştept. – MAI DEŞTEPT DECÂT CINE?)
o Întrebările de clarificare solicită scoaterea la lumină al termenului absent
din comparaţiei, ne îngăduie aflarea reperului în raport cu care se face
comparaţia, iar uneori chiar şi criteriul de comparaţie:
 ÎN COMPARAŢIE CU CINE? / CU CE?
Exemple:
In aceasta categorie includem toate adjectivele la gradul comparativ ca: “mai bun”,
“mai rau”, “prea mult”, “prea putin” etc.
“Este mai bine sa faci asa”.
“Este lucrul cel mai rau care mi se putea intampla”.
“Acest obiect e prea scump”.
“Inveti prea putin”.
Si aici reactionam din obisnuinta cu un “de ce?” sau negand, sau furnizand
justificari. In schimb, intrebarea cheie este: “Fata de ce anume?”. Raspunsurile va vor ajuta
sa evaluati mai bine situatia si sa gasiti solutii creative.

Generalizarea = operaţia prin care un element sau fragment al experienţei este considerat
reprezentativ pentru o categorie sau clasă de obiecte şi fenomene.
Ne împiedică să vedem diferenţele.

Tennici de clarificare:
 Cuantificatorii universali încearcă să mascheze lucruri individuale, generalizându-le:
toţi, fiecare, niciodată, nimeni, toată lumea, întotdeauna, nimic, tot timpul.(aceste
cuvinte sunt uneori subînţelese)
o Întrebările de clarificare ajută la eliminarea generalizării şi obţinerea unei percepţii
mai adecvate realităţii:
 TOŢI?
 FIECARE?
 NICIODATĂ?
 NIMENI?
 EXISTĂ O SITUAŢIE?
Exemple:
Universalele sunt optime cand descriu adevaruri evidente (“toti indivizii au
nevoie de oxigen”), dar de obicei sunt doar suportul lenei mentale si limiteaza mult
posibilitatile pe care le avem la dispozitie. “Tinerii de astazi nu au chef de munca”

3
 (se subintelege: toti, niciodata). “Pentru a incepe o activitate este nevoie de mult
capital” (se subintelege- intotdeauna). “Toti scotienii sunt avari” si s-ar putea
continua la infinit. Pentru a intrerupe acest proces, este suficient sa se puna cateva
intrebari simple: “Chiar toti?”, “intr-adevar intotdeauna?”, “Chiar nimeni?”, cu toate
variantele posibile, astfel incat sa se defineasca cazul specific in care acea afirmatie
este adeverata (admitand-o ca atare).

 Operatorii modali de posibilitate stabilesc limite, fără a arăta în ce fel funcţionează

sau se opun aceste limite. Ei perpetuează legi nescrise, introduc reguli care par de
nechestionat, ne fixează şi ne impun limite: se poate, nu se poate, imposibil.
o Întrebările de clarificare ajută la eliminarea generalizării şi obţinerea unei percepţii
mai adecvate realităţii:
 CE TE ÎMPIEDICĂ SĂ?
 CUM FACI CA SĂ TE BLOCHEZI SINGUR?
 CE S-AR ÎNTÂMPLA DACĂ?
 CINE ZICE?

 Operatorii modali de necesitate sunt expresii de tipul Este necesar, Ar trebui,

Trebuie să, care stipulează reguli de conduită, fără a preciza consecinţele nerespectării
lor.
o Întrebările de clarificare vizează să limpezească motivaţia şi consecinţele acestor
reguli, pentru a le evalua critic şi, dacă e cazul, a le respinge.
 CE S-AR ÎNTÂMPLA DACĂ?
 CUM AR FI DACĂ?
 CINE SAU CE MA DETERMINA SAU MA IMPIEDICA?
 CINE ZICE?

 Judecăţi de valoare nespecificate sunt afirmaţii pe care mentalul colectiv le-a păstrat,
originea lor fiind necunoscută. Oamenii care operează cu ele nu sunt conştienţi că
există şi perspective alternative, legitime.
o Întrebările de clarificare ajută la eliminarea generalizării şi obţinerea unei percepţii
mai adecvate realităţii:
 CINE SPUNE ASTA?
 PENTRU CINE ...?
 PE CE SE BAZEAZĂ ACEASTĂ AFIRMAŢIE?
 CARE E POZIŢIA TA?

Distorsiunea – este o modelare simplificată a experienţei noastre, cu efecte neaşteptate, de genul

anulării unor viziuni alternative asupra realităţii.

Tehnici de clarificare:
 Presupoziţiile sunt părţi ale afirmaţiei care trebuie să fie adevărate pentru ca afirmaţia
în întregime să fie adevărată. Conţin cuvinte sau expresii de tipul: dacă, atâta timp,
deci, când, iar unele sunt introduse prin de ce (De ce te uiţi aşa la mine?)

o Întrebările de clarificare:
 CE ANUME TE FACE SĂ CREZI CĂ ...?
 ÎN CE FEL ...?
 CUM ANUME ...?

3
  Relaţiile cauză-efect, ca modalitate de distorsiune pleacă de la credinţa că o persoană
poate determina altă persoană să trăiască o anumită emoţie, fără ca ultima să aibă o
altă posibilitate de a răspunde. Astfel, oamenii extind în mod nejustificat un model
cauzal simplu, valabil doar pentru obiecte externe non-umane. (Ex. Mă enervezi)
o Întrebările de clarificare solicită o descriere mai precisă a modului în care un stimul
extern (persoană, situaţie) generează o anumită emoţie:
 ÎN CE FEL ...?
 CUM ANUME ...?
 CUM FACI CA SĂ TE SIMŢI ... CÂND ...?
 CUM FACI CA SĂ TE ENERVEZI ...?

 Echivalenţa complexă este acea distorsiune produsă prin echivalarea a două afirmaţii
diferite. Acestea sunt puse în legătură, considerându-se că semnifică acelaşi lucru.
Frecvent, echivalenţele complexe sunt generalizări ale experienţelor individuale. (De
ex. „Nu se uită la mine = e supărată.” Dacă tu nu îi priveşti pe ceilalţi când eşti supărat,
nu înseamnă că şi ceilalţi fac acelaşi lucru)
o Întrebările de clarificare:
 CE ANUME TE FACE SĂ CREZI CĂ ...?
 CUM ANUME FACI ACEASTĂ LEGĂTURĂ?
 ŞTII PE CINEVA CARE NU ... CÂND ...? (Se solicită
contraexemple)
 Citirea gândurilor se referă la situaţiile în care unele persoane presupun, fără dovezi
obiective, că ştiu ceea ce gândeşte sau simte celălalt.
o Întrebările de clarificare caută să examineze mecanismele citirii gândurilor:
 CE ANUME TE FACE SĂ PRESUPUI CĂ ...?
 CUM ANUME ŞTII CĂ ...?
 CUM AR TREBUIE SĂ SE COMPORTE CA SĂ ...?

 Nominalizările sunt cuvinte nespecifice care transformă un proces în ceva fix. Sunt
substantive abstracte care dau falsa impresie că sunt lucruri concrete: problema,
discuţia, relaţia noastră. Pot fi identificate prin faptul că sunt greu de vizualizat – poţi
vedea un obiect, o persoană, dar nu poţi vizualiza dreptatea, decizia etc.
Nominalizările sunt create în două moduri:
- Prin folosirea unor cuvinte foarte vagi sau abstracte: dragoste,
patriotism, vinovăţie, fericire, libertate, noţiuni pe care oamenii şi le
reprezintă în moduri foarte diferite.
- Prin convertirea unor verbe în substantive. ( „Trebuie să luăm o
decizie” în loc de „Trebuie să decidem între ...”)
o Întrebările de clarificare contribuie la culegerea unor informaţii de calitate, la
sesizarea înţelesurilor personale, eliminarea ambiguităţii
 ÎN CE FEL ...?
 LA CE PROBLEME TE GÂNDEŞTI EXACT?
 CE ANUME ÎNŢELEGI TU PRIN ...?
 CE ÎNSEAMNĂ ... PENTRU TINE?

ÎNTREBAREA DE CE?

Această întrebare nu oferă informaţii relevante, ci explicaţii, justificări, motive şi scuze inutile sau
fără legătură cu realitatea. Nu este eficient a provoca culpabilitate interlocutorilor, ci de a orienta
comunicarea către soluţii, resurse, alternative.
Înlocuitori pentru de ce:

3
  ÎN CE FEL ...?
 CUM?

ATENTIE!
In ciuda aparentei inofensivitati, va veti da seama, din cazuri concrete, ca aceste intrebari se
infig ca spadele. Daca cel care va vorbeste este de rea-credinta, se va simti descoperit, daca este de
buna-credinta, se va afla in fata propriei confuzii; in ambele cazuri, asteptati-va la reactii agresive si
ostile. In special la inceput, limitati-va sa puneti intrebari numai cand vi se pare intr-adevar necesar
sa identificati mai bine problema sau gandul interlocutorului, sau sa elaborati solutii creative; evitati
in orice caz sa le puneti pe un ton agresiv (doar daca nu vreti sa atacati deliberat interlocutorul). Sa
ne amintim ca este nevoie intotdeauna sa se comunice avand in minte un obiectiv specific. Un bun
mod de a invata aceste lucruri si de a apela la ele automat este sa asculti interviuri la televiziune
(chiar inregistrandu-le) si sa imaginezi intrebarile cele mai potrivite. Ajunsi aici, in timpul unui
seminar s-ar putea trece la exemplificari si aplicatii practice a ceea ce s-a spus. Ma limitez sa
furnizez citeva exemple, increzator inca o data in inteligenta si intuitia cititorilor:

Exemple de utilizare a metamodelului lingvistic (tehnici de clarificare a comunicării)

1.
Bogdan, 7 ani, vine de la scoala:
Mama, astazi colegii si-au batut joc de mine toata ziua!
- Intr-adevar toata ziua?
- Ei, nu. In timpul recreatiei.
- Chiar toti copiii care erau acolo?
- Nu, Iulian cu gasca.
- Si sunt multi?
- Sunt Iulian, Mihai si George.
- Si cum si-au batut joc de tine?
- Au spus ca sunt urechiat!
- Iar ceilalti?
- Ei bine, m-au aparat.
Cat de mult se schimba situatia fata de afirmatia initiala?
2.
O intimplare in timpul unei vanzari:
Seminarul dvs. este prea scump!
Aici, de obicei, se raspunde ca nu este adevarat si se incearca sa se explice de ce.
Dar solutia corecta este urmatoarea:
- Prea scump fata de ce?
- Fata de celelalte seminarii la care am participat.
La care seminarii ati participat?
- La x,y,z.
- Bine. In ce sens erau la fel cu al meu?
- Stiti, de fapt nu erau la fel.
- Interesant. Ce s-ar intampla daca ati descoperi ca seminarul meu merita timpul si banii cuveniti?
- Atunci l-as gasi pe gustul meu.
- Ce as putea face pentru a va ajuta sa ganditi asa imediat?
- Iata ce: daca in seminariul dvs. s-ar vorbi despre W, J, K, as fi satisfacut.
- Perfect. Vedeti, in pliantul de prezentare nu se poate scrie totul, dar noi abordam chiar ceea ce va
intereseaza.
Evident, contractul a fost semnat.

Aplicaţie: utilizaţi acest model în dialogul dumeavoastră interior. Sa ne obisnuim a gandi, cu

maxima atentie pentru generalitatile noastre, la limitele pe care NOI de obicei ni le punem si vom

3
descoperi ca adesea nu au nici un sens real si pot fi foarte simplu depasite. Lumea contine mult mai
multe posibilitati decat mica noastra harta mentala poate sa ne faca sa credem, si aceste intrebari pot
sa va ajute sa le descoperiti.

3
 ANALIZA SWOT (TSOP)

Modalitate de punere în evidenţă a următoarelor categorii de factori:

 Factori interni (individul, organizaţia analizată):

S (strenghts) – puncte tari → calităţi

W ( weknesses) – puncte slabe → slăbiciuni

 Factori externi (societate):

O (opportunities) – oportunităţi

T (threats) – pericole → obstacole, ameninţări

PUNCTE TARI: PUNCTE SLABE:

OPORTUNITĂŢI: PERICOLE:

SCOP:

→ evaluarea propriei situaţii;

→ conştientizarea şi determinarea calităţilor;

→ recunoaşterea slăbiciunilor şi a punctelor slabe ale organizaţiei;

→ cunoaşterea oportunităţilor şi pericolelor.

3
 INTERVENŢIA ÎN SITUAŢIA DE CRIZĂ

Teoria crizei a fost elaborată de NaomiGolan, Lindermann, Kaplan, Parad.

Criza evidenţiază foarte bine faptul că nu există o legătură directă între: cauze – manifestare
– mediu – individ. Ceea ce pentru unele persoane poate reprezenta o criză, pentru altele poate fi o
situaţie de bine sau de extaz. În acelaşi context două persoane diferite pot avea reacţii total diferite.
Principala caracteristică a situaţiei de criză este puternica încărcătură emoţională a
trăirilor individului. Sentimentele şi emoţiile care însoţesc situaţiile de criză sunt: frustrare, durere,
anxietate, ură, autoînvinovăţire, panică, neputinţă. Aceste sentimente sunt normale în situaţia de
criză.

1. Cauze care pot declanşa o criză:

 Decesul;
 Şomajul;
 Naşterea;
 Divorţul;
 Respingerea de către partener;
 Boala;
 Consumul de alcool sau droguri;
 Calamităţi naturale;
 Pensionarea;
 Menopauza / andropauza;
 Adolescenţa.

2. Tipuri de criză:
 crize de dezvoltare;
 crize neaşteptate.

3. Definiţie:
Criza = o tulburare emoţională acută în starea de echilibru a individului, însoţită de o prăbuşire
temporară a capacităţii de adaptare.

4. Manifestări declanşate de criză:

 manifestări fiziologice: plâns, tremurături, înroşirea sau paloarea feţei, acuze
somatice etc.
 manifestări psihologice: durere, anxietate etc.
 manifestări la nivel cognitiv: uitare, delir, lipsă de control asupra imaginaţiei.
 manifestări la nivel relaţional: izolare, fixaţii afective, ataşament exacerbat faţă de
anumite persoane.
5. Caracteristici ale crizei:
 Este precedată de un eveniment precipitant care determină percepţia unei pierderi, a
ameninţării unei pierderi sau a unei provocări.
 Este temporară.
 Afectează o persoană, o familie, o organizaţie, o comunitate.
6. Etapele unei crize

3
 1. Starea de şoc
2. Negarea
3. Mânia
4. Resemnarea
5. Acceptarea
Producerea unei fixaţii într-una dintr aceste etape se ajunge la patologia crizei: şoc post-
traumatic, psihotizare.

7. Principii pe care se bazează teoria:

1. E normal ca individul să exprime un dezechilibru emoţional, social, psihic, fizic acut la

petrecerea unor evenimente neaşteptate.
2. În viaţa fiecărui om intervin în mod natural anumite crize.
3. Crizele de dezvoltare pot fi depăşite prin cunoaştere.
4. Omul are o tendinţă naturală de a menţine şi reechilibra mediul din care face parte.
5. Orice criză plasează individul într-o stare de vulnerabilitate.
6. Starea de vulnerabilitate a individului din timpul crizei creează un cadru propice
intervenţiei. Disponibilitatea omului de a cere ajutor creşte.
7. Necesitatea parcurgerii etapelor de criză.
8. Situaţie de criză oferă oportunităţi, fie pentru dezvoltare şi creştere, fie pentru patologizare.

Capacitatea de adaptare creşte cu fiecare criză, două elemente fiind foarte importante:
1. caracterul factorului precipitant
2. simptomatologia crizei.

8. Principiile intervenţiei în criză (Hallmark):

1. Ajutorul imediat centrat pe nevoia de supravieţuire.
2. Intervenţia trebuie să fie scurtă şi limitată în timp.
3. Rolul asistentului social: implicat activ în intervenţia de criză.
4. Scopul primar este de reducere a simptomelor.
5. Intervenţia în criză oferă sprijin practic şi informare.
6. Mobilizarea suportului social.
7. Încurajarea ventilării emoţionale.
8. Suport activ în vederea restaurării rapide a sensului de competenţă al individului.
9. Trebuie discutate aspectele cognitive legate de testarea realităţii şi confruntarea cu
experienţa avută.

Atitudinile consilierului în faţa unei situaţii de criză

3
Recomandabil:
1. Păstraţi-vă calmul. Fiţi pregătit pentru intense manifestări emoţionale din partea persoanei
consiliate.
2. Încurajaţi persoana să vorbească. Încercaţi să identificaţi tipul de criză, factorii declanşatori
şi severitatea acesteia. Întrerupeţi relatarea numai când este în interesul clientului şi nu
pentru propria protecţie.
3. În caz de nevoie, puneţi întrebări factuale. Acestea ar trebui să aibă efect liniştitor asupra
clientului. Numai în cazul în care un asemenea efect nu se manifestă se va încerca utilizarea
unor întrebări personale.
4. Concentraţi-vă asupra situaţiei aparente şi nu asupra cauzelor. Sugeraţi direct alternative de
acţiune sau soluţii, întrucât în situaţie de criză subiectul este mai dispus decât de obicei să
accepte schimbări.
5. Asiguraţi-vă din timp că puteţi apela la alte resurse, de ordin medical, legal, material.
6. Acordaţi atenţie sporită limbajului (al consilierului şi al consiliatului)
7. Evaluaţi potenţialului de criză (dacă este pusă în pericol viaţa consiliatului sau a altei
persoane)
8. Accentuaţi şi sprijiniţi manifestările emoţionale (atâta timp cât nu pun în pericol viaţa
consiliatului şi/sau consilierului)
9. Intervenţia nu trebuie să urmărească soluţionarea tuturor problemelor consiliatului, ci doar
destresarea acestui şi depăşirea crizei.

Nerecomandabil
1. Nu încercaţi să-l îmbărbătaţi, că situaţia nu e atât de gravă pe cât crede.
2. Nu cereţi celui care a încercat să se sinucidă să renunţe la intenţia sa.
3. Nu încercaţi să soluţionaţi acum problemele fundamentale la nivelul întregii personalităţi.

4
 TEORIA CENTRATĂ PE CLIENT

Carl Rogers – experienţialist, fondator alături de Abraham Maslow al şcolii psihologice

umaniste americane. Nu face diferenţă între consiliere şi psihoterapie.
Abordarea nondirectivă a apărut ca o reacţie la abordările anterioare (psihanaliză şi
behaviorism), care erau considerate teorii dirigiste (accentul era pus pe consilier în relaţia consilier
– client; consilierul evalua, intervenea în procesul consilierii).
Introduce temenul nondirectivitate, pe care îl înlocuieşte apoi cu ideea de centrare pe client
(mai nou se utilizează noţiunea de centrare pe persoană), datorită confundării acestuia cu
nonintervenţia.

1. Idei de bază:
I. Fiinţa umană:
Omul este în mod esenţial bun. Pentru a se afla într-o stare sănătoasă persoana are nevoie
de atenţie pozitivă: iubire, căldură, grijă, respect şi acceptare.

1. Teza autodeterminării persoanei umane:

 Fiinţa umană este fundamental pozitivă şi orientată spre evoluţie, creştere, dezvoltare
şi dispune de toate resursele necesare acestora.
 Blocajele în calea evoluţiei sau a utilizării propriilor resurse provin din sfera
socialului şi a deficienţelor de educaţie.
 Ne putem înţelege pe noi înşine doar în relaţie cu ceilalţi.
 Cea mai mare anxietate în viaţă este pierderea altora şi a fi singur.
 Noi suntem vinovaţi pentru că nu putem atinge o viaţă creativă.
 Noi singuri avem responsabilitatea actelor şi deciziilor noastre.
2. Noţiunea Eului → o structură de tip perceptual rezultată din asamblarea şi organizarea
percepţiilor subiectului raportate la propria persoană. Eul exprimă unitatea psihologică
totală a omului.
3. Libertatea experenţială. Adecvarea Eului (măsura în care percepţiile persoanei despre
sine concordă cu realitatea) poate fi bazată numai pe experienţa autentică a persoanei, a
cărei condiţie este libertatea experenţială. Libertatea experenţială se referă la libertatea
persoanei de a gândi şi simţi aşa cum înţelege s-o facă, fără a se cenzura sau nega
permanent pe sine pentru a menţine afecţiunea celorlalţi şi a evita eventuale pedepse.
4. Tendinţa la autoactualizare → fiinţa umană dispune capacitatea de organizare a
propriilor experienţe în sens evolutiv, care conduce persoana către maturizare şi
funcţionare adecvată, eficientă pe plan personal şi social.

II. Consilierea
1. Nondirectivitatea: → un principiu şi o atitudine fundamentată pe:
 deschidere;
 acceptarea totală;
 valorizarea necondiţionată a clientului.
Nonintervenţia: → atitudine de indiferenţă defensivă, cu efecte negative asupra
persoanei consiliate.

4
 2. Eficienţa consilierii (procesului terapeutic) necesită centrarea acesteia pe experienţele
persoanei şi nu pe teorii şi principii străine de aceste experienţe.
3. Rolul consilierului este de a asista consiliatul în procesul autodeterminării. Consiliatul
conduce procesul consilierii şi nu consilierul. Consilierul nu oferă sfaturi, interpretări, nu
critică, nu provoacă, deoarece aceste comportamente ar putea contraveni abilităţii
înnăscute a oamenilor de a fi agenţii propriei schimbări.
4. O consiliere eficientă trebuie să aibă la bază o relaţie bine structurată, care să îi permită
individului să se înţeleagă pe sine în aşa măsură încât să facă paşi în vederea unei noi
orientări.

2. Scopul consilierii:
Ajutarea persoanei să se accepte pe sine, să accepte libertatea şi responsabilitatea în tot ceea ce
face, să identifice şi utilizeze propriile resurse, să devină realist, mai încrezător, cu iniţiativă, mai matur,
mai socializat, mai puţin deranjat de stress.

3. Trăsături specifice:
1. Acordă o mai mare autonomie şi independenţă individului, considerându-se că acesta are
o capacitate spontană de evoluţie. (consilierul nu schimbă personalitatea, ci clientul are
această posibilitate de a se schimba)
2. Pune un accent mai mare pe factorii de natură emoţională decât pe cei intelectuali.
3. Acordă o atenţie mai mare evenimentelor actuale decât celor din istoria individului.
(comparativ cu psihanaliza care accentuează pe cele din trecut).
4. Accentul este pus pe individ şi nu pe problemele acestuia.
5. Relaţia de consiliere este privită ca o experienţă evolutivă. (consilierul este un ascultător,
o relaţie pe orizontală, sunt egali).

4. Condiţii pentru realizarea procesului de consiliere nondirectiv

1. Există cel puţin două persoane în contact (Rogers introduce noţiunea de consiliere de grup).
2. Prima persoană, clientul, se află într-o stare de dezacord intern, de vulnerabilitate.
3. A doua persoană, consilierul, este congruent sau integrat în relaţie.
4. Consilierul să încerce sentimentul de consideraţie pozitivă necondiţionată faţă de client.
5. Consilierul experimentează o înţelegere empatică a cadrelor de referinţă interne ale
clientului. (transpunere în locul persoanei).
6. Consilierul utilizează numai tehnici şi procedee care vor conduce clientul la o înţelegere
profundă a propriilor atitudini şi stări emoţionale, precum şi autoacceptarea acestora.

5. Metode şi tehnici specifice consilierii nondirective:

METODE:
1. Metoda abordării empatice (atmosferă caldă, permisivă).
2. Metoda acceptării necondiţionate (respect, căldură, acceptare)
3. Metoda congruenţei relaţionale (relaţie de parteneriat, cooperare pe orizontală, onestitate şi
autenticitate)
4
 TEHNICI:

1. Ascultarea activă – manifestarea unui inters sporit faţă de ceea ce spune clientul, printr-o
atitudine plină de atenţie şi solicitudine din partea consilierului. (aprobare din cap, înclinare
a capului, a corpului).
2. Reflectarea unor părţi din mesajele transmise de client prin:
- repetiţia ecou (se repetă ultimul cuvânt);
- repetiţia pe alt ton;
- amplificarea (repetarea unui cuvânt şi adăugarea unor cuvinte relevante care au
legătură cu mesajul transmis).

3. Reformularea:
- reformularea prin inversarea raportului figuri – fond (scoatem în evidenţă
evenimentele pe care nu le-a scos clientul);
- reformularea sinteză;
- reformularea clarificatoare - consilierul se asigură că mesajul este clar. („Să înţeleg
că ...”)

4. Tehnici de deschidere – se utilizează când clientul se blochează. (Aşadar ..., Prin

urmare ...., Şi ...)
5. Testele nu sunt utilizate decât la solicitare expresă a clientului, iar dacă se aplică se insistă
pe ceea ce reprezintă testul respectiv pentru client şi nu pe rezultatele testului.
6. Utilizarea diagnosticelor este incompatibilă cu obiectivele acestei abordări deoarece
categorizează oamenii, anulează ideea de unicitate.

Aceste metode şi tehnici sunt inserate şi în alte abordări ale tehnicilor de consiliere. În sine
această abordare nu a avut rezultate foarte bune, dar a supravieţuit datorită tehnicilor, utilizate şi în
alte abordări.

4
Evaluarea teoriei:

Aspecte pozitive
 Această abordare a revoluţionat domeniile intervenţiei sociale, fiind adecvată unor probleme
diverse, până la schimbări instituţionale, relaţii de muncă, dezvoltarea abilităţilor de
conducere şi diplomaţie internaţională. Carl Rogers o considera ca fiind o filosofie, nu o
psihoterapie, un punct de vedere, un mod de a fi care se potriveşte oricărei situaţii în care
creşterea – ca persoană, ca grup, ca o comunitate – este parte a unui scop.
 A generat o serie de cercetări asupra relaţiei de consiliere. C. Rogers este primul care a
înregistrat pe o casetă şi a publicat o sesiune de consiliere.
 Ajută la descreşterea mecanismelor defensive, îmbunătăţeşte adaptabilitatea psihologică,
învăţarea şi toleranţa la frustrare.Este adecvată tratării stărilor medii şi moderate de
anxietate, tulburărilor de adaptare, situaţiilor de însingurare şi relaţiilor interpersonale
defectuoase.
 Susţine un punct de vedere pozitiv asupra naturii umane, în contradicţie cu abordările
deterministe şi pesimiste.
Limite:
 Adecvată doar persoanelor inteligente, capabile de interiorizare şi care muncesc mult pentru
atingerea rezultatelor. Nu poate fi utilizată pentru copii şi persoane cu handicap mintal
sever.
 Ignoră diagnosticele, subconştientul.
 Se limitează la probleme exterioare fără să provoace persoana la analiza unor domenii mai
profunde.

ANALIZA SWOT

S W
Cadru securizat; Teorie centrată prea mult pe client (unii
Persoana îşi dezvoltă un comportament pozitiv; clienţi au nevoie de metode mai
Relaţia pe orizontală ; distinctive)
Metodă accesibilă. Transfer consilier – client → dependenţă
O T
Posibilitatea clientului de a-şi conştientiza Cazurile dificile nu pot fi rezolvate prin
potenţialul → dezvoltare personală → adaptare această abordare;
eficientă
Nevoia general umană de acceptare şi Exclusiv utilizată nu dă rezultate.
securitate Implicare afectivă
Consilierea de grup

JOC:

Listă cu propoziţii neterminate

- Femeile sunt _________
- Bărbaţii sunt ________
- Succesul este ________
- Eşecul este ________
- Cariera este ________
- Pentru o femeie/bărbat cariera este ________
- Educaţia este ________

4
 TEORIA RAŢIONAL-EMOTIVĂ
(Albert Ellis)

1. Idei de bază:
- Oamenii se nasc cu un anumit potenţial, atât pentru gândirea raţională, cât şi pentru cea
iraţională.
- Oamenii au predispoziţii pozitive şi negative şi îşi creează singuri diverse coniţii
disfuncţionale care le generează situaţii de inadaptare.
- Oamenii au capacitatea de a-şi schimba procesele cognitive, emoţionale şi
comportamentale.

2. OBIECTIVELE UMANE FUNDAMENTALE:

1. Supravieţuirea
2. Evitarea suferinţei
3. Atingerea unui nivel rezonabil de satisfacţie
Subordonate acestora sunt cele care au în vedere tendinţa de a te simţi bine în propria
companie, într-o masă de oameni, împreună cu câţiva prieteni apropiaţi, în timpul studiului,
în profesie şi în viaţa cotidiană, în timpul activităţilor recreative.

4. Teoria ABC a personalităţii

A → evenimentele activatoare

B → credinţele raţionale ţi iraţionale

C → consecinţele (emoţionale, comportamentale) ale modului în care un eveniment activator

e interpretat prin sistemul de credinţe individuale.

5. Obiectivele interacţiunilor dintre consilier şi persoana consiliată:

Persoana consiliată va avea trei revelaţii importante. Ea va înţelege că:

1. Problemele sale prezente au cauze în trecut.

2. Evenimentele şi experienţele din trecut pot continua să exercite influenţe negative prin ideile
iraţionale legate de ele.
3. Nu există altă cale de rezolvare a problemelor emoţionale, în afara observării, analizei şi
revizuirii continue a propriului sistem de idei, prin mijloace verbale şi motorii.

6. Caracteristicile indivizilor „deplin funcţionali” (autoactualizaţi):

1. Interes pentru propria persoană.
2. Interes social
3. Autodirecţionare
4. Toleranţă

4
5. Flexibilitate
6. Acceptarea incertitudinii
7. Dedicaţie
8. Creativitate şi originalitate
9. Gândire ştiinţifică
10. Acceptare de sine
11. Acceptarea componentei animale a fiinţei umane
12. Asumarea de riscuri
13. Perspectivă hedonistă
14. Non-utopismul
15. Înaltă toleranţă la frustrare.

7. Etapele procesului de consiliere:

1. Se demonstrează persoanei consiliate că este iraţională; e ajutată să înţeleagă cum şi de ce a
devenit astfel şi relaţia dintre ideile iraţionale şi problema pentru care s-a adresat consilierului.
2. Se evidenţiază că problemele sunt menţinute, amplificate chiar de consiliat prin utilizarea
consecventă a gândirii ilogice.
3. Modificarea modului de gândire al consiliatului, abandonarea ideilor iraţionale. (cu ajutor)
4. Se trece de la ideile iraţionale ale acestuia la ideile iraţionale larg răspândite şi la o filosofie a
vieţii, pentru a nu fi vulnerabil faţă de alte idei iraţionale.

8. Tehnici de lucru:
1. Învăţarea paradigmei A-B-C

A B C

Eveniment activator Gânduri şi convingeri Sentimente şi

(situaţie externă) iraţionale comportamente nedorite.

3. Persoana consiliată este învăţată cum să lupte prin contraargumente sau dispute (D) împotriva
ideilor şi convingerilor sale iraţionale (este implicată logica).
4. Persoana consiliată este învăţată să desfăşoare o serie de acţiuni concrete pentru a-şi schimba
modul de a gândi:
- să consulte o serie de materiale din care învaţă cum să combată gândurile şi ideile
negative;
- cufundarea în activităţi agreabile;
- realizarea deliberată a unor acţiuni în situaţii în care el nu se simte confortabil;
- realizarea unor acţiuni de care el se teme;
- să-şi acorde recompense şi sancţiuni.
- să aducă contraargumente în scris la gândurile şi convingerile iraţionale.
5. Indicaţia verbală activă şi directivă

4
 IDEI IRAŢIONALE LARG RĂSPÂNDITE

1. E esenţial să fii preţuit şi stimat de majoritatea membrilor comunităţii.

2. Individul realizat va fi extrem de competent, adaptat vieţii şi într-o continuă

ascensiune profesională.

3. Unii oameni sunt răi, prefăcuţi, vicioşi, motiv pentru care trebuie condamnaţi
de cei din jur.

4. Nici o nenorocire nu este mai mare decât aceea ca lucrurile să nu meargă aşa
cum doreşti.

5. Nefericirea este provocată de circumstanţe exterioare asupra cărora individul

are posibilităţi de control reduse.

6. Trebuie să ne aşteptăm în fiecare moment la apariţia unor situaţii neplăcute

şi să le facem faţă.

7. Este preferabil să eviţi dificultăţile şi responsabilităţile decât să te confrunţi

cu ele.

8. Este important să te poţi baza pe alţii, mai ales pe cineva cu autoritate şi

putere.

9. Trecutul determină prezentul, iar influenţa acestuia nu poate fi evitată.

10.Individul trebuie să fie preocupat de necazurile altora.

11.Există întotdeauna o soluţie ideală, pentru fiecare problemă, iar această

soluţie trebuie găsită, în caz contrar putând apărea consecinţe deosebit de
grave.

4
 ANALIZA SWOT

S W

- Restructurări ale gândirii; - Ignorarea factorilor interni, de natură

- Comportamente realiste, adaptabile; inconştientă a psihicului.
- Adecvată tinerilor (poţi modifica scheme - Relaţie pe verticală consilier – client,
cognitive → reacţii adecvate la situaţia foarte directivă.
reală) - Nu este aplicabilă la consiliere de grup
- Rezultate observabile rapid.
O T

- Problemele se rezolvă într-o perioadă - Nu poate fi aplicată la toate tipurile

mai scurtă de timp.(durata, costurile şi de probleme ale clienţilor.
efortul sunt scăzute → metodă
economică, adaptată societăţii în
schimbare)

ORIENTĂRI TEORETICE ÎN CONSILIERE

1. Abordarea psihanalitică
2. Abordarea centrată pe client
3. Abordările comportamentale
4. Abordările cognitive
5. Abordările afective
6. Şcoala existenţialistă
7. Alte orientări

1. Abordarea psihanalitică
- este o teorie a personalităţii, un sistem filosofic, o metodă de psihoterapie;
- se concentrează asupra trecutului persoanei, asupra înţelegerii dinamicii psihicului şi a
relaţiei terapeut-client;
- reprezentanţi: Sigmund Freud, Carl Gustav Jung, Alfred Adler, KAren Horney, Erich
Fromm, Erik Erikson.
Perspectiva asupra naturii umane:
- psihicul = o realitate dinamică
- natura umană poate fi explicată în termenii conştientului, subconştientului şi inconştientului;
Rolul consilierului
- expert; interpretează în numele clientului;
- încurajează persoana să vorbească despre experienţele din copilărie;
- clientul stă întins pe canapea, iar consilierul la capul acestuia, în afara câmpului său vizual;
- încurajează transferurile, prelucrarea experienţelor „nerezolvate” din trecut.
Scopuri
- Adaptare personală, conştientizarea aspectelor subconştiente ale personalităţii, a amintirilor
şi dorinţelor refulate care influenţează clientul;
- Reconstrucţia personalităţii, prin intervenţia în stadiile de dezvoltare nerezolvate.
- Ajutorarea clientului să facă faţă solicitărilor societăţii în care trăieşte (eul să devină mai
puternic, percepţiile mai realiste).

4
 Tehnici
- asocierea liberă
- analiza viselor
- analiza transferurilor
- analiza rezistenţei
- interpretarea (explicaţiile şi analizele gândurilor, trăirilor şi acţiunilor clientului)
Evaluarea teoriei
- aspecte pozitive:
- evidenţiază importanţe sexualităţii în comportamentul uman,
- oferă o bază diagnostică pentru anumite instrumente precum testul Rorshach,
- este eficientă pentru tulburări precum: narcisismul, isteria, reacţiile obsesiv-
compulsive, tulburări de caracter, anxietate, fobii, dificultăţi sexuale;
- subliniază importanţa stadiilor dezvoltării;
- aspecte negative
- scump şi durează mult timp,
- nu este eficientă la persoane de peste 50 de ani,
- necesită pregătire medicală (psihiatrii de regulă o utilizează),
- bazată pe concepte greu de comunicat şi de înţeles,
- concentrată pe patologie
- deterministă
- nu corespunde tuturor nevoilor de consiliere.

2. Abordarea centrată pe client

- Terapie nondirectivă, dezvoltată ca reacţie la psihanaliză de Carl Rogers
- Bazată pe perspectiva subiectivă asupra experienţei umane.
- Acordă încredere şi responsabilitate clientului în rezolvarea problemelor.

3. Abordările cognitiv-comportamentale
Abordările comportamentale
- Pornesc de la aplicarea teoriei învăţării pentru rezolvarea unor tulburări de
comportament.
- Reprezentanţi: Eysenck, Bandura, Lazarus
Abordările cognitive
- Accentuează schimbul de sentimente şi concepte;
- Problemele oamenilor sunt create de modul în care îşi conceptualizează mediul.
- Includ:
- Terapia cognitivă a lui Aaron Beck
- Terapia raţional-emotivă a lui Albert Ellis
- Terapia raţional-comportamentală a lui Maultsby
- Analiza transacţională a lui Berne
- Terapia realităţii a lui Glasser
Perspectiva asupra naturii umane:
- Concentrare pe „aici şi acum”
- Comportamentul este învăţat
- Învăţarea poate fi eficientă în modificarea comportamentelor neadaptative
- Teorii:
- Învăţarea reactivă (transformarea unui răspuns necondiţionat într-unul condiţionat
prin asocierea sa repetată cu un anumit stimul; se dezvaţă prin decondiţionare)
- Condiţionarea operantă (modificarea comportamentului în funcţie de recompensă
şi pedeapsă)

4
 - Modelarea socială (învăţarea unui comportament în etape: observare, constituirea
reprezentării în plan mental, imitare, exersare a comportamentului; combinată cu
tehnici cognitive precum conversaţia cu sine, imaginarea unei situaţii)
Rolul consilierului:
- consultant, professor, sfătuitor, facilitator;
- clientul – învaţă, dezvaţă, reînvaţă.
Scopuri:
- adaptarea la circumstanţele vieţii şi îndeplinirea obiectivelor personale şi profesionale;
- etape în formularea scopurilor:
1. Definirea problemei
2. Istoria dezvoltării – cum a acţionat în trecut în circumstanţe asemănătoare.
3. Stabilirea unor scopuri specifice – experienţe de învăţare pentru dezvoltarea de
abilităţi.
4. Identificarea unor metode adecvate de schimbare
Tehnici
- tehnici comportamentale generale:
- reîntăririle
- programarea întăririlor
- formarea în etape a comportamentelor
- generalizarea
- perseverarea
- stingerea unui comportament prin retragerea întăririlor
- pedepsirea
- tehnici comportamentale specifice:
- repetarea comportamentului (sugestii şi feed-back din partea consilierului)
- planificarea contextului
- desensibilizarea sistematică (clientul descrie situaţia cauzatoare de anxietate, o
ierarhizează printre alte evenimente, învaţă să se relaxeze fizic şi mental,
reevaluează gradul de anxietate; Wolpe: „inhibiţia reciprocă” – este imposibil ca o
persoană să simtă anxietate şi să fie relaxată în acelaşi timp)
- formarea asertivităţii (rostirea a ceea ce este de spus fără a simţi anxietate)
- contractul de eventualitate – mai ales la copii şi tineri
- implozia şi inundarea
- tehnici aversive:
- pauza – separarea de oportunitatea primirii unei întăriri pozitive;
- corectarea permanentă;
- sensibilizarea camuflată – asocierea comportamentului nedorit cu o stare de
neplăcere;
- tehnici cognitiv-comportamentale:
- restructurarea cognitivă (identificarea, evaluarea şi schimbarea gândurilor
autodefensive sau iraţionale care afectează negativ comportamentul);
- inocularea stresului: 1. înţelegerea naturii stresului şi a modului în care poate face
faţă unei situaţii stresante; 2. învăţarea unor abilităţi specifice de a face faţă
problemelor; 3. antrenarea în utilizarea abilităţilor în situaţii fictive şi reale.
- Stoparea gândurilor (pentru cei preocupaţi de trecut)
Evaluarea teoriei
- aspecte pozitive
- orientare pe aici şi acum, de unde economicitatea
- oferă multe tehnici
- fundamentare ştiinţifică
- obiectivitate şi evaluare.

5
- aspecte negative
- uneori se aplică mecanic
- ignoră trecutul şi forţele subconştiente, stadiile dezvoltării.
- susţine conformitatea, înlătură creativitatea.

4. Abordările afective
Stresul şi suferinţa acumulate trebuie descărcate pentru ca persoana să se reîntregească şi să
gândească din nou clar.
- Terapia gestaltistă a lui Friedrich Perls
- Terapia primară – Janov.
- Consilierea de re-evaluare – Jackins
- Abordarea bioenergetică – Lowen.

5. Alte orientări
- Şcoala existenţialistă
- Psihosintezele – Assagioli
- Terapia Morita
- Psihoterapia eclectică – Thorne
- Programarea neuro.lingvistică

5
Bibliografie obligatorie:
1. Bulgaru, (coord.)Maria – Metode şi tehnici în asistenţa socială, Centrul editorial al
Universităţii de Stat Moldova, Chişinău, 2003, pp.142-145
2. Mitrofan, Iolanda şi Nuţă, Adrian – Consilierea psihologică: cine, ce şi cum? Ed. Sper,
Bucureşti, 2005 (Capitolul I, Capitolul II, subcapitolul 4.5. Ascultarea (p. 69-81), Capitolul
VI, Capitolul VII)

Bibliografie orientativă:
1. Birch, Anne – Psihologia dezvoltării, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2000
2. Buzducea, Doru, Mitrofan, Iolanda – Psihologia pierderii şi terapia durerii, Ed. Albedo,
Bucureşti, 1999
3. Gârleanu, Daniela-Tatiana – Consiliere în asistenţa socială, Ed. Universităţii "Alexandru
Ioan Cuza", Iaşi, 2002
4. Larchet, Jean Claude – Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001
5. Lisievici, Petru – Teoria şi practica consilierii, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1999
6. Logothetis, arhim. Spiridonos – Deprimarea şi tămăduirea ei în învăţătura Bisericii, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2001
7. Mitrofan, Iolanda - Psihopatologia, psihoterapia şi consilierea copilului, Ed. Sper,
Bucureşti, 2001
8. Mitrofan, Iolanda şi Ciupercă, Cristian – Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia
familiei, Ed.
9. Mitrofan, Iolanda şi Vasile, Diana – Terapii de familie, Ed. Sper, Bucureşti, 2001
10. Mitrofan, Iolanda şi Nuţă, Adrian – Consilierea psihologică: cine, ce şi cum? Ed. Sper,
Bucureşti, 2005
11. Nuţă, Adrian – Psihologia comunicării în cuplu, Ed. Sper, Bucureşti, 2002
12. Vlahos, Hierotheos – Psihoterapia ortodoxă, Ed. Învierea – Arhiepiscopia Timişoarei, 1998
13. Vrăşmaş, Ecaterina – Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. All, Bucureşti,
14. Berne, E., (2002), Jocuri pentru adulţi, Editura Amaltea, Bucureşti.
15. Bocancea, C., Neamţu, G., (1999), Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi.
16. Bocancea, C., (2005), Principii ale acţiunii în asistenţa socială, în Neamţu, G., Stan, D.,
Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi.
17. Dafinoiu, I., (2000), Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iaşi
18. Dafinoiu, I., Vargha, J., L., (2005), Psihoterapii scurte. Strategii, metode, tehnici, Editura
Polirom, Iaşi.
19. Holdevici, I., (1996), Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti.
20. Killén, K., (1998), Copilul maltratat, Editura EUROBIT, Timişoara.