Vânătoare de îngeri

de Aurel Cărășel

Bob Moraine luptase pentru țara lui. Efectuase serviciul militar la Infanteria
Marină. După ce încheiase stagiul, se angajase într-una din trupele de mercenari ale
Departamentului de Informații Speciale. După șase ani de misiuni, încasase un glonț în
șold și fusese lăsat la vatră. Cu o pensie specială. Una foarte mică, se gândi el enervat,
privind la sticla cu bitter.
-20.000 de dolari?! repetă Klaus Werner. Își trecu degetele prin părul sur. Pentru
un cartuș?
-Pentru unu sau pentru o sută. Cine contabilizează câte tragi? Pe ei îi interesează
să-l dobori.
-Ești profesionist. Bănuiesc că nu ai avut nevoie de mai mult de unul.
Moraine dădu din cap, sorbi din pahar și continuă să povestească.
Angajatorul dorise să rămână necunoscut. Dăduse peste anunț la rubrica de Mică
Publicitate de pe internet a ziarului Daily Telegraph. Contactase adresa de mail și primise
în aceeași seară informații despre misiune. Mailul se încheia cu solicitarea unei adrese
fizice, la care urma să i se expedieze un colet. Înăuntru urma să se afle momeala care
avea să atragă prada. Locul de plasare era la alegerea sa, dar exista o condiție: pentru ca
prada să o simtă, era nevoie de un teren plat, în apropierea unui așezământ religios, chiar
și nefuncțional.
-Greu de crezut că ai reușit să găsești așa ceva pe aici.
-Am căutat o vreme, recunoscu celălalt. În mare parte, zona e plină de dealuri și
păduri. La o bibliotecă publică, am dat însă peste o hartă veche. Aceasta indica existența
unui aeroport civil, dezafectat în urmă cu aproape 40 de ani, în apropierea Maine-ului. La
mai puțin de un kilometru de el, există ruinele unei moschei.
Dădu din mână și povesti cum stătuse la pândă, vreme de trei săptămâni. Răbdare,
da, pentru orice vânat îți trebuie multă răbdare. Și, până la urmă, norocul îl aduce la tine.
Își ridicase cortul într-un crâng de sicomori bătrâni. Instalase arma, o camuflase, apoi
pusese momeala în mijlocul pistei crăpate din beton.
-Ce momeală? se interesă amicul de ocazie, împingând sticla în fața lui.
-Parcă ți-am spus! protestă Moraine, cu vocea încleiată de alcool. În coletul acela,
se afla o cutie mică de lemn, cu mânere laterale de bronz, ca pentru pitici. Iar înăuntru…
-Înăuntru… repetă nerăbdător Klaus Werner.
-Chestia asta! rânji celălalt și puse pe fața de masă un fel de carte subțire, mare cât
palma.
-Un carnet! Bărbatul cu părul cărunt se aplecă spre el. Pot să…
-Sigur. Bob Moraine căscă și își sprijini fața în mâini. Eu n-am priceput mare
lucru. De fapt, nici nu era nevoie de asta, pentru ca să funcționeze capcana.
Werner îl trase în față și îl răsfoi. Era un carnet, cu foi gălbui, acoperite cu o
mulțime de semne minuscule, scrise de mână. Își puse o pereche de ochelari și le examină
cu atenție.
-Pare o scriere arabă. Una veche. E posibil să găsești un specialist în Maine, iar
dacă nu în Sacramento. Dacă ai drum pe acolo.

1
 -Nu sunt interesat. Contractul prevede să predau vânatul într-o locație din
apropiere de Maine. Termin sticla asta, dorm un ceas în cabină, apoi trec la volan, șofez
120 de kilometri, predau marfa, încasez banii și o șterg cât mai repede. Cu 20.000 de
marafeți pot să trăiesc liniștit doi-trei ani.
-Cum ai reușit să dai cu el de pământ?
Bob Moraine umplu din nou paharul și privi alcoolul în lumina plafonierei.
Vânzătoarea se uita la ei din spatele tejghelei, cu ochii mijiți. Erau ultimii clienți și
pesemne că aștepta să se ridice de la masă, ca să poată închide.
-Cu o armă bună…
Rămase cu ochii pierduți, dincolo de ferestrele pătate de praf. După câteva clipe,
se reculese și povesti.
În zorii cenușii ai celei de-a șaptea zi, apăruseră desupra capului său doi ochi
mari, aurii, scrutând pământul prin plafonul gros al norilor.
-Le-am zis ochi de pisică, deși știam că nu o felină pândea de acolo, de sus.
Își armase pușca și adusese mai aproape aruncătorul de grenade. Niciodată înainte
nu i se mai întâmplase ceva asemănător. Spre răsărit, soarele trimisese câteva raze roșii,
aprinzând marginea de jos a norilor. Ochii clipiseră și se uitaseră fix în direcția lui.
-Ca și cum ar fi știut dinainte une mă aflam. Mai târziu, am înțeles că nu pe mine
mă priveau, ci ”momeala”. Și m-am întrebat dacă nu făceam o greșeală trăgând în făptura
aceea nevăzută.
-Și?
Bob Moraine agită lichidul din pahar. Aerul mirosea fum de țigară și a ulei prăjit.
-Și nimic. Mi-am lipit ochiul stâng de ocular, am pornit direcționarea electronică a
vizorului și am așteptat. După câteva minute, plafonul de nori s-a spart.
Și îngerul apăruse, în toată majestatea sa celestă.
-O făptură gigantică. Doisprezece metri, din creștet până-n tălpi. Anvergura
aripilor atingea aproape douăzeci de metri. Nasul depășea mărimea capului meu. Un
singur fir de păr era mai lung decât mine și mai gros decât un deget uman. Unghia
degetului mare avea dimensiunea pumnului meu. Un uriaș din povești. Dar unul cu aripi
și acoperit de solzi mărunți, care nu avea nicio treabă cu mine, ci numai cu cutia aceea de
lemn.
Închisese ochii și numărase până la douăzeci. Când șuierul aripilor care izbeau
aerul depășise în intensitate vântul dimineții, fixase telemetrul pe gâtul făpturii, acolo
unde la un om ar fi trebuit să se afle mărul lui Adam.
-Ciudată ironie a sorții, nu? Să omori un înger, spulberându-i mărul lui Adam.
-Lasă asta! se agită celălalt, aproape răsturnând sticla pe masă. L-ai lovit din
prima? A căzut?
-Din prima, mormăi Bob Moraine, turnându-și încă un pahar. Ca un pietroi.
Foloseam cartușe .308 Winchester. Brizante care pot penetra chiar și prin carlinga
avioanelor.
Se prăbușise la aproape 100 de metri de groapa individuală în care își executa
pânda. Bucăți din betonul pistei săriseră, ca așchiile. Trupul gigant săpase un crater cu
adâncimea de un metru.
-Când am ajuns lângă el, mai zvâcnea dintr-o aripă. Cealaltă și-o prinsese sub el și
se frânsese. Lichidul care îi țâșnea din rană nu era sânge, ci o substanță uleioasă, verzuie,

2
care făcea să sfârâie betonul. M-am îndepărtat câțiva pași și l-am împușcat în piept și încă
o dată în șold.
-Era mai sigur în cap, comentă Klaus Werner.
-Nu voiam să-i stric fața. Moraine clătină sticla, apoi renunță. Avea o figură
imposibil de uitat și cred că pentru pozele făcute s-ar putea să obțin vreo zece mii de
dolari, de la o revistă ca Nature sau National Geographic.
-Ai aparatul la tine?
Bărbatul dădu din cap și scoase din buzunarul hainei un Sony mic, cu obturator
metalic pentru obiectiv. Îl porni, căută imaginea și i-l întinse peste masă.
-Dumnezeule, habar n-aveam că îngerii au coarne! strigă Werner și mătură masa
cu mâna liberă.
Ceașca sări pe podea, dar nu se sparse. Lichidul negru se împrăștie pe linoleum.
-Coarne și coadă. Dar și cei mai frumoși ochi de pisică din lume, întări celălalt,
căscând. Ochii ăia nu pot să-i uit nici în somn. Aș putea jura că prin ei mă privea însuși
Dumnezeu.
Așteptase până când ultimele mișcări ale trupului încetaseră, apoi dăduse telefon
după echipa de salahori din Santiago. Imediat după identificarea aeroportului, plătise unui
inginer în construcții o mie de dolari pentru o echipă de șase oameni, o macara mare și
două buldozere. Oamenii și utilajele ajunseseră înainte de prânz și se apucaseră imediat
de lucru. Întinseseră o prelată pe sol, împinseseră trupul peste ea cu lamele buldozerelor,
apoi îl împachetaseră și îl ambalaseră cu funii groase și lanțuri. După care agățaseră
pachetul de cârligul macaralei autorulante, îl ridicaseră și îl căraseră până la camion.
Operațiunile de coborâre, de ancorare și de ridicare a pereților de pânză gudronată în
jurul lui fuseseră o joacă de copii. Plecase înainte de ora trei după-amiaza și făcuse pauza
asta de cafea și de ”una mică” după cinci ore de mers.
-Și salahorii ăia… n-au întrebat nimic? Nu vezi în fiecare zi un înger căzut din
cer.
-Au întrebat, căscă Bob Moraine. I-am lămurit că era vorba de un experiment
secret al armatei SUA. Și că, dacă nu vor să aibă necazuri cu Direcția de
Contrainformații, ar fi bine să-și țină gura.
-Aha! Și acum?
-A sosit timpul s-o iau din loc. Dacă ajung înainte de miezul nopții la Maine, cred
că aș putea să fac livrarea și de acolo. Trimit un mail și le spun că am o problemă la
motor. Dacă-l mai vor, să vină să-l ia din parcare. Iar dacă nu, îl vând unui circ sau la
vreo clinică privată zoo.
-Pot să mă uit la el? Klaus Werner îi aruncă o privire rugătoare. N-am văzut în
viața mea un înger. Chiar și unul care să semene cu un diavol. Dar diavolii nu au aripi și
nu zboară. Îți fac cinste cu o sticlă de bitter pentru drum.
Moraine se ridică greoi de la masă, reflectând. Ce avea de pierdut, la urma-urmei?
Dacă tot se încurcase de la bun început cu sărăntocul acesta, care părea lipit de tavernă,
un gest de milă în plus… Îi făcu semn către ușă.
-Nu e nevoie de pileală. Îți fac eu cinste cu un înger.
Se îndreptă spre tejghea, plăti bitter-ul și cafeaua partenerului ocazional și mai
cumpără o sticlă de vodcă pentru drum. Se simțea generos ca un rege. Avea și de ce, nu?
Peste două ore, dacă nu întâmpina probleme, urma să predea îngerul și carnetul cu
coperte din piele. Și să primească banii. Cash.

3
 Vânzătoarea deschise casa, luă bacnota, dar privirea nu i se îmblânzi. Așa erau
unele femei, decise Bob Moraine, în timp ce se îndrepta spre ieșire – furioase și uscate, ca
niște crocodili morți sub soarele arzător al Everglade-lor. Decât să te fi culcat cu vreuna
din ele, mai bine te masturbai.
Klaus Werner îl aștepta lângă camion, cu mâinile în buzunare. Îl ajută să-și
recapete echilibrul, când se împiedică de scara camionului, apoi urcă după el. Moraine
bâjbâi după întrerupător și aprinse lampa din spatele cabinei.
Chiar și ghemuit, îngerul era cu adevărat un uriaș. Îi dădură ocol prin stânga și
chiar când apucă de frânghia ce îi lega capul și umerii simți o lovitură arzătoare între
omoplați.
-Ce mama…
Alunecă în genunchi, zbătând din mâini. Apucă un colț de prelată și încercă să se
ridice. Nu reuși. A doua lovitură de cuțit îi tăie beregata și se prăbuși cu fața în jos, într-o
baltă de sânge. Mâinile dibace ale celuilalt îl scotociră prin buzunare, în timp ce încă mai
mișca, scoaseră carnetul și îl mutară în propriul lui buzunar. Apoi găsiră cheile și pistolul.
Le luă pe amândouă, mută corpul lângă acela al îngerului și coborî în parcare.
În restaurant, femeia stingea luminile. Fugi spre cabina șoferului, strângând între
degete copertele tari ale singurei Biblii pe care Dumnezeu nu o putuse recupera niciodată
de pe pământ. Aceea a Antichristului. Dacă avea noroc, tipii aceia din Ontario urmau să-i
dea pe ea o avere. Iar cu îngerul… în fine, avea să vadă ce urma să facă cu el.

Bob Moraine had fought for his country. He had served in the Marine
Corps. After completing his internship, he enlisted in one of the
mercenary troops of the Special Intelligence Department. After six years
of missions, he had received a bullet in the hip and had been sent home.

4
With a special pension. A very small one, he thought angrily, looking at
the bitter bottle.
-20,000 dollars ?! repeated Klaus Werner. He ran his fingers through his
gray hair. For a cartridge?
-For one or a hundred. Who counts the shots? They're interested in
taking it down.
-You're a professional. I guess you didn't need more than one.
Moraine nodded, sipped his glass, and continued talking.
The employer had wanted to remain unknown. He had stumbled upon the ad
in the Daily Telegraph's Internet Advertising column. He had contacted
the e-mail address and received information about the mission the same
evening. The e-mail ended with a request for a physical address, to
which a package was to be sent. Inside was the bait that would attract
the prey. The location was his choice, but there was a condition: for
the prey to feel it, it needed a flat plot of land, near a religious
settlement, even non-functional.
-It's hard to believe that you managed to find something like this here.
-I've been looking for a while, the other admitted. For the most part,
the area is full of hills and forests. At a public library, however, I
descovered an old map. Here the existence of a civilian airport was
indicated of a civilian airport, decommissioned almost 40 years ago,
near Maine. Less than a kilometer from it, there are the ruins of a
mosque.
He shook his hand and told how he had been lurking for three weeks.
Patience, yes, for any game you need a lot of patience. And, finally,
the luck brings it to you. He had pitched his tent in an old sycamore
grove. He had installed the gun, camouflaged it, then placed the bait in
the middle of the cracked aircraft runway.
-What bait?
The occasional friend inquired, pushing the bottle in front of him.
- I thought I told you! Moraine protested in an alcoholic voice.
In that package was a small wooden box with bronze side handles, like
for the dwarfs. And inside…
-Inside… Klaus Werner repeated impatiently.
-This thing!
He placed on the table a kind of book as thin as a palm.
-A notebook! The gray-haired man leaned toward him. May I…
-Sure. Bob Moraine yawned and rested his face on his hands. I didn't
understand too much. In fact, it didn't even take that for the trap to
work.
Werner pulled him forward and flipped through it. It was a notebook,
with yellow sheets, covered with a lot of tiny handwritten signs. He put
on a pair of glasses and examined them carefully.
-It looks like an Arabic writing. An old one. You may find a specialist
in Maine, or maybe in Sacramento. If you get there.

5
6