2 Învăţarea şi cunoştinţele

Învǎţǎm prin vorbire: încercând sǎ ne organizam gândurile în aşa fel încât altcineva sǎ le
poată înţelege.
O mare parte din ceea ce credem cǎ ştim este o grămadǎ de informaţii şi sentimente
neclarificate. Când încercam sa îmi exprim gândurile într-o formǎ coerentǎ, ceea ce trebuie sǎ fac dacǎ
intenţionez sǎ le comunic cuiva, deseori îmi dau seama cǎ ideile sunt mai puţin clare decât îmi imaginam.
Îmi dau seama de asemenea cǎ părerile pe care le am nu sunt întotdeauna atât de solid fundamentate
precum mi-aş dori sǎ fie. În astfel de momente îmi dau seama cǎ ideile mele trebuie dezvoltate, iar
planurile trebuie clarificate.
Mai existǎ un punct de vedere, mai pozitiv, în legăturǎ cu aceastǎ experienţǎ. Câteodată exact
în timp ce încerc sǎ îmi formulez ideile vǎd de fapt pentru prima oarǎ cum se incheagǎ ele: explorându-mi
gândurile, descopăr ceva nou. Acel "ceva nou" poate fi baza unui nou plan de acţiune care mǎ va îndrepta
intr-o direcţie interesantǎ. În final, tocmai în încercarea de a mǎ exprima - de a-mi exprima propria persoanǎ
- îmi combin cunoştinţele, cele intelectuale şi cele câştigate din experienţǎ, într-un fel care mǎ obligǎ sǎ
îmbin cele douǎ în declaraţia integratǎ a unei singure persoane: a mea. Experienţa şi învăţarea din cǎrţi pot
merge în paralel de-a lungul unor cǎrǎri separate pânǎ la nesfârşit, dar o încercare serioasǎ de a exprima o
opinie sau o poziţie personalǎ va reuni în mod obligatoriu cele douǎ aspecte. Iar atunci când fac o
declaraţie care reuneşte înţelegerea mea intelectualǎ şi cea rezultatǎ din experienţaǎ voi avea şi o idee mai
clarǎ despre ceea ce trebuie sǎ fac mai departe, fie cǎ asta înseamnă cǎ am nevoie de mai multǎ
experienţǎ, fie cǎ trebuie sa citesc mai mult.
O glumǎ mai veche spune: ' De unde sǎ ştiu ce gândesc pânǎ nu aud ce am spus?' Ceea ce vreau
sǎ afirm despre dezvoltarea în cooperare ne obligǎ sǎ tratǎm aceastǎ glumǎ serios.
Vǎ puteţi da seama din faptul cǎ am accentuat importanţa exprimării atunci când mǎ adresez
cuiva cǎ rolul colegului cooperant rezidǎ de aici. Deci, haideţi sǎ ne imaginǎm cǎ un profesor este vorbitorul
şi un alt coleg este cel care înţelege mesajul. Prin străduinţa de a înţelege vorbitorul, cel care înţelege
mesajul sprijină dezvoltarea vorbitorului. Rolul colegului în dezvoltarea prin cooperare este sǎ-l ajute pe
vorbitor sǎ îşi dezvolte proprrile idei prin clarificarea lor şi prin urmărirea lor acolo unde ele conduc.
Ca sǎ fie clar: nu am nimic de obiectat împotriva unui schimb sănătos de opinii, nici împotriva
unor sfaturi pe care mi le dǎ cineva sau instrucţiuni care îmi spun cum sǎ fac ceva. Toate acestea au un
rol de jucat în cazul când eşti profesor sau coleg. Dar acestea nu sunt procesele în care suntem împlicaţi
acum. Eu propun o altǎ modalitate de comportament intenţionat diferitǎ, un alt fel de a vorbi şi de a
asculta. Acest fel de comportament necesitǎ multǎ disciplinǎ pentru cǎ este diferit de felul nostru obişnuit
de interacţiune. Dezvoltarea prin cooperare se face prin asumarea rolului de vorbitor şi de cel care
întelege pentru o duratǎ convenitǎ sau pânǎ când participanţii sunt de acord sǎ se oprească.
Nu va fi ceea ce ştim noi ca este interacţiunea "naturalǎ", dar acest fapt se datorează
interpretării greşite a cuvântului "normal".
În capitolul următor ne vom opri pentru un timp asupra formelor obişnuite de interacţiune, şi apoi
vom sugera nişte schimbări în direcţia scopului pe care ni l-am propus.
Ceea ce am stabilit în acest capitol este importanţa celor trei modalităţi de învăţare:
● prin propria experienţǎ;
● prin intelectul nostru;
● prin formularea şi exprimarea ideilor noastre.
Dezvoltarea în cooperare se concentrează asupra puterii de învăţare prin exprimare.

3 Modalităţi de interacţiune
Când doi oameni stau de vorbǎ ei respectǎ anumite norme. Acest lucru nu se întâmplǎ de
obicei fǎrǎ ca ei sǎ conştientizeze acest fapt. Acest lucru nici nu este natural. Normele sunt sociale, învǎţate
pe măsurǎ ce oamenii cresc într-o comunitate de vorbire. În conversaţiile şi discuţiile din cultura mea, de
exemplu, de obicei accentul se pune pe ceea ce urmează sǎ spună persoana însǎşi, şi pe felul în care acea
persoana va integra acel mesaj în interacţiune. În interiorul acestor norme existǎ loc pentru variaţiuni
individuale, aceastǎ variaţiune fiind parte a bazei pe care unii oameni sunt etichetaţi drept distanţi,
şovăielnici, vorbăreţi, agresivi, autoritari sau pur si simplu"nepoliticosi". Dacǎ judecǎm o conversaţie în
funcţie de spaţiu al ideilor şi discuţiilor, doi oameni vor împǎrti spaţiul dintre ei în mod aproximativ egal.
Cât de egal, va depinde de diferenţele individuale menţionate mai sus, de diferenţe în cunoştinţe şi de
ideea comunǎ despre ceea ce este politicos. În linii mari, am putea sǎ ne gândim la o conversaţie în felul
următor:
Conversaţie
Spaţiul tau Spaţiul meu

Într-o interacţiune competitivǎ, cum ar fi o discuţie, ideile mai puternice sau cele exprimate cu,
mai mult succes vor avea tendinţa de a ocupa mai mult spaţiu, după cum se observǎ:

Argumente slabe Argumente puternice

Cand stăm de vorbǎ cu oameni din alte grupuri sociale, normele de interacţiune pot fi diferite.
Acest lucru este şi mai probabil atunci când conversaţia trece peste graniţele culturale, chiar dacǎ se pare cǎ
vorbim o limbǎ comunǎ. Cu orice reguli sunteţi obişnuiţi, va rog sǎ le suspendaţi. Doresc sǎ vǎ prezint un
set de norme pentru interacţiunea faţǎ-în-faţǎ. Nu un set complet de reguli, bine-nţeles, dar suficiente
pentru a schiţa o nouǎ modalitate de interacţiune cu colegii, care pare foarte util atunci când scopul este
sǎ incurajam auto-dezvoltarea independentǎ. În dezvoltarea prin cooperare persoana care inţelege mesajul
în mod deliberat va crea spaţiu cât mai mult pentru vorbitor în timp ce conlucrează activ pentru a-l ajuta pe
vorbitor sǎ folosească acel spaţiu în mod creativ.

Dezvoltarea prin cooperare

Vorbitor Partener

Dezvoltarea prin cooperare depinde în întregime de ideea unui acord între doi oameni de a
lucra împreunǎ pentru o anumitǎ perioadǎ de timp în funcţie de regulile asupra cărora convin amândoi. Pe
măsurǎ ce colaborarea lor continuǎ ei vor dori sǎ renegocieze regulile, dar înţelegerea şi acordul comun
ramân esenţiale.
În continuare vom cerceta detaliile acestei interacţiuni, dar trebuie sǎ începem cu analiza unor
atitudini de bazǎ pe care se construieşte dezvoltarea prin cooperare. Cele trei principii pe care le voi
înşira sunt calităţi pe care interacţiunea între vorbitor şi cel care înţelege trebuie sǎ le posede pentru a
realiza dezvoltarea prin cooperare. Şi acestea trebuie discutate de către colegii implicaţi pânǎ cand se
ajunge la un acord asupra modului de funcţionare a acestor principii.

Respectul
În primul rând, cel care înţelege acceptǎ decizia vorbitorului despre ceea ce se va discuta şi
ceea ce va constitui obiectul muncii. Poate veţi vedea o clasǎ la care predau şi vǎ veţi spune cǎ modul în
care se efectuează munca în grup poate fi îmbunǎtǎţit. Dar dacǎ am nevoie sǎ acord mai multǎ atenţie
felului în care corectez pronunţia, veţi accepta acea decizie din respect faţǎ de sentimentele mele
referitoare la domeniul unde mǎ pot dezvolta tocmai acum. În al doilea rând, persoana care înţelege
acceptǎ ceea ce vorbitorul are de spus şi acceptǎ evaluarea făcutǎ de vorbitor, opiniile şi intenţiile
acestuia, fǎrǎ a le judeca în funcţie de cunoştinţele şi valorile celui care înţelege. Ca vorbitor, poate vreţi
sǎ vorbiţi despre o modalitate mai bunǎ decât cea pe care o aveţi actualmente pentru a acorda timp în
cadrul orei efectuatǎ de studenţi, pentru corectarea compunerilor. Este posibil sǎ le fi acordat deja
timp studenţilor sǎ-şi corecteze compunerile în timpul orei şi este posibil sǎ mǎ fi convins cǎ este o
pierdere de vreme. Dar ca persoana care înţelege, trebuie sǎ imi pun experienţele deoparte şi sǎ
accept faptul cǎ speranţele şi scopurile tale sunt valabile.
Conlucrǎm pentru a dezvolta ideile vorbitorului. Vorbitorul trebuie sǎ simtă cǎ aceste
idei pot fi puse în aplicare în deplinǎ siguranţǎ pe măsurǎ ce ele vor începe sǎ fie fluente, fǎrǎ a fi
atacate dacǎ îşi aratǎ partea slabǎ, sau pentru cǎ cineva are altǎ părere.
 O atitudine esenţialǎ pe care trebuie sǎ o manifeste cel care înţelege este respectul
neacompaniat de judecata faţǎ de opiniile vorbitorului. Colegii au tot dreptul sa aibă părerile lor
despre predare şi studenţi; ele decurg din propria lor experienţǎ şi înţelegere. Dezvoltarea se poate
întâmpla atunci când vorbitorii îşi recunosc propriile opinii şi apoi observǎ ceva care se doreşte a fi
investigat sau schimbat. Respectul reciproc, fǎrǎ evaluare, este fundamental în dezvoltarea prin
cooperare.

Empatia
Nu este suficient ca cel care înţelege sǎ respecte dreptul vorbitorului de a avea opinii
diferite despre predare, sau sǎ predea ore în moduri diferite de felul în care cel care înţelege ar
face-o. Pentru a sprijini dezvoltarea vorbitorului, colegul trebuie sǎ încerce sǎ privească lucrurile
din optica vorbitorului, sǎ înţeleagă clasa, învǎţarea şi predarea în cadrul de referinţǎ al
vorbitorului. Prin accept şi imaginaţie, partenerul pătrunde în lumea vorbitorului. Atunci când te
înţeleg fac tot efortul sǎ mǎ pun în locul tau, sǎ împărtăşesc experienţele tale, sǎ simt ceea ce simţi
tu, sǎ îmi însuşesc obiectivele tale.
Pe măsurǎ ce partenerul încearcă sǎ manifeste empatie faţǎ de vorbitor, partenerul va
trebui sǎ cearǎ întrebări care sǎ clarifice problema, iar vorbitorul va acţiona astfel încât sǎ se
clarifice cât mai multe neclarităţi. Tonul emotiv şi atitudinea exprimatǎ sunt importante. De
exemplu, este important sǎ înţelegi cǎ nu agreez activităţile de tipul "cine ştie, câştigǎ" la ora. Dar
dacǎ din ceea ce spun vei înţelege cǎ eu urǎsc aceste activităţi, atunci putem găsi un subiect de
discuţie mai interesant.
Este adevărat cǎ acestea sunt sentimentele mele? Oare "urǎsc" este cel mai potrivit mod
de a exprima sentimentele pe care le nutresc? Oare din ce cauzǎ? Oare ce cred oamenii cǎ se
obţine din acest fel de activităţi? Oare eu obţin acel ceva prin alte activităţi de predare? Studenţii
mei oare pierd ceva? Oare ar trebui sǎ încerc (din nou) aceasta activitate? Ca vorbitor, atunci când
vǎd şi aud poziţia mea clar într-un mediu care mǎ sprijină, sunt în măsurǎ sǎ evaluez dacǎ îmi
place sau nu ceea ce vǎd, şi sunt cel mai bine situat pentru a judeca unde vreau sǎ ajung. Empatia
este una din calităţile pe care partenerul încearcă sǎ le dezvolte prin cooperarea sa cu vorbitorul.
Este un domeniu unde dorim sǎ ne perfecţionǎm prin cooperarea cu vorbitorul, şi nu ceva ce ne
aşteptam sǎ atingem în totalitate. Este, de asemenea, ceva care ni se pare mai uşor de experimentat
decât de înţeles sau de explicat.

Cinstea
In conformitate cu primele douǎ secţiuni, partenerul îşi propune sǎ accepte ceea ce
vorbitorul spune fǎrǎ a evalua sau a judeca acest lucru în termenii partenerului. Mai mult,
partenerul doreşte sǎ manifeste empatie faţǎ de vorbitor şi sǎ pătrundă în lumea vorbitorului.
Deci, dacǎ îţi povestesc despre felul în care îi fac pe studenţi sǎ memoreze listele de
cuvinte zilnic, şi dacǎ tu nu consideri cǎ aceastǎ activitate este utilǎ, este sarcina ta sǎ accepţi
evaluarea mea şi sǎ vezi folosul lor din perspectiva mea. Unde intervine cinstea aici? Oare eşti
necinstit dacǎ nu îmi atragi atenţia cǎ părerea ta despre utilitatea acestei activităţi este alta?
Nu. In mod conştient, operǎm în conformitate cu un set diferit de reguli, înţelese de
ambii. Atâta vreme cât cădem de acord, rolul tǎu este sǎ respecţi ideile mele şi sǎ încerci sǎ
manifeşti empatie faţǎ de poziţia mea. Ar fi necinstit dacǎ aparent ai respecta ideile mele şi ai
manifesta empatie pentru a mǎ manipula. Cinstea înseamnă cǎ într-adevar mǎ respecţi şi manifeşti
empatie fata de mine. Necinstea înseamnă ca încerci sa ma convingi de corectitudinea modului tau
de gândire pana la urma. Eu pot sa ma dezvolt doar din poziţia in care ma aflu; este rolul tau sa ma
ajuţi sa vad unde ma aflu din perspectiva mea. Daca folosirea listei de cuvinte de memorat este o
idee atât de rea, imi voi da seama eu insami atunci când voi face acea activitate. Daca nu imi este
evident ca ideea este rea, atunci va trebui sa accepţi ca pentru mine nu este o idee atât de rea.

4 Despre activităţi
Înainte de a începe aceste activităţi lingvistice ţintind spre acţiune, merita sa ne gândim
la importanta liniştii în timpul interacţiunii dintre doi oameni care conlucrează. Nimic in acest
domeniu nu este natural, totul este social si trebuie gândit în contextul social propriu.
Fundalul cultural in care am crescut nu permite prea multa linişte. Liniştea, prin
definiţie, este mai mult sau mai puţin o pierdere de vreme. De asemenea, este foarte stânjenitoare,
drept pentru care in cultura mea s-a dezvoltat utilizarea unui limbaj care se numeşte "discuţii
neimportante", care este de fapt un comportament asemanator cu cel lingvistic dar care nu este
menit sa comunice ci sa umple liniştea care s-ar putea sa apară atunci când oamenii conlucrează.
Cititorii care provin dintr-un mediu care nu este ameninţat de linişte sunt avantajaţi. Pentru
acei cititori care provin dintr-un mediu asemănător cu al meu as dori sa includ doua idei despre linişte,
care provin din cultura mea.
In primul rând, ce va spune despre relaţia voastră cu cineva ,daca va permiteţi sa staţi in linişte
langa acel cineva si amândoi v-ati simţi bine astfel?
In al doilea rând, cântăreţul de jazz Miles Davis a fost odată criticat pentru faptul ca nu a inclus
destule note muzicale in solo-ul sau. Se spune ca a răspuns: "Muzica este spaţiul dintre notele muzicale."
Sunt convins ca exprimarea este importanta pentru dezvoltare, dar si ca exprimarea câteodată necesita
liniştea in care sa te regăseşti. In activităţile care urmează si in dezvoltarea prin cooperare în general v-as
încuraja sa rezervaţi timp pentru linişte, sa va rezervaţi vouă si altora spatiul in care sa staţi si sa gândiţi.
Sau chiar uneori doar spaţiul in care sa staţi.